Curs Istoria Dreptului Romanesc 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10

Universitatea OVIDIUS Constanţa
Facultatea de Drept şi Stiinţe Administrative

Specializarea Drept
Forma de învăţământ ZI/IFR
Anul de studiu I
Semestrul II
ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC

note de curs
Lect. univ. dr. Marin Marilena

Unitatea de învăţare nr. 1
INTRODUCERE
OBIECTIVELE CURSULUI
Obiectivele cursului constau în familiarizarea cursanţilor cu apariţia şi
dezvoltarea normelor juridice, a principiilor şi instituţiilor de drept, în contextul
realităţilor sociale, economice, politice, etc, specifice fiecărei etape din istoria statului
român.
MOTIVAŢIE CURRICULARĂ
O bună cunoaştere şi înţelegere a principiilor şi instituţiilor juridice din dreptul
contemporan nu se poate realiza decât pornind cu studiul fenomenului juridic şi al
evoluţiei sale în timp, reliefând particularităţile fiecărei perioade istorice. Istoria
Statului şi Dreptului Românesc - disciplină de graniţă între ştiinţele dreptului şi
istorie, presupune cercetarea factorilor politic, economic, militar, social şi juridic, din
perioada formării statului geto-dac şi până la formarea statului unitar român.
Cunoaşterea acestui proces de formare a statului şi a dreptului românesc
completează cunoştinţele în domeniu ale studenţilor de la specializarea drept.
SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unităţile de învăţare au fost selectate astfel încât să ofere cursanţilor
posibilitatea de a corela cunoştinţele acumulate la materii fundamentale deja
studiate cu noţiunile specifice acestei discipline.
Pe de o parte, s-a urmărit o familiarizare a cursanţilor cu categoriile, principiile
şi instituţiile dreptului, şi dezvoltarea capacităţii acestora de a sesiza importanţa
reglementării şi influenţa diferitelor realităţi sociale, politice, economice în diferite
etape istorice, iar pe de altă parte s-a avut în vedere conştientizarea rolului acestei
discipline în categoria disciplinelor de studiu.
TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE
Unitatea de învăţare nr.1

Introducere
Statul şi dreptul geto-dacic
Cucerirea şi organizarea Daciei de către romani
Dreptul în Dacia romană. Consecinţele stăpânirii romane în Dacia
Ţările şi legea ţării (sec. IX-XIV)
Formarea statelor feudale româneşti. Domnia şi legea ţării
Dreptul scris până la instaurarea regimului turco-fanariot. Evoluţia dreptului sub
regimul turco-fanariot
Revoluţia de la 1821
Revoluţia de la 1848
Formarea sistemului de drept român modem.
Statul şi dreptul modern în perioada 1866-1918. Organizarea politică. Evoluţia
dreptului
Transilvania în perioada liberalismului austriac şi a dualismului austro-ungar
Statul şi dreptul în perioada 1918-1938. Organizarea politică.
Statul și dreptul românesc contemporan (mijlocul sec.XX - 1989)
BIBLIOGRAFIE
1. Istoria Statului şi Dreptului Românesc - Emil Cernea, Emil Molcuţ - Universul

Juridic - Bucureşti - 2006
2. Istoria dreptului românesc - L. P. Marcu, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
3. Istoria dreptului românesc - M. Guţan - 2004
4. Istoria statului şi dreptului românesc, FI. Negoiţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013
5. Istoria dreptului românesc - I. Ceterchi - Editura Academiei - Bucureşti - 1987
6. Istoria vechiului drept românesc, Ioana Vasiu, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2009
7. O istorie sinceră a poporului român - FI. Constantiniu - Editura Univers
Enciclopedic - Bucureşti - 2001
INTRODUCERE
 Definiţii
 Obiectul disciplinei
 Importanţa studierii disciplinei
 Locul disciplinei în sistemul ştiinţelor istorico-juridice
 Periodizare
Preocupări privind ISDR apar încă din perioada dezvoltării conştiinţei

naţionale, mai precis, în perioada marilor cronicari.
- Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei", a încercat să stabilească
obârşiile vechiului drept românesc şi ale legislaţiei scrise;
- În perioada fanariotă, autorii codurilor au încercat, la rândul lor, să stabilească
succesiunea diferitelor norme cu caracter cutumiar, în vederea încadrării
noilor legiuiri;
- Paşoptiştii au dat o mai mare atenţie trecutului politico-juridic românesc,
căutând în vechile instituţii argumente pentru propunerile lor revoluţionare.
După reformele lui Cuza şi după consolidarea învăţământului juridic,
preocupările capătă o consacrare oficială prin apariţia primelor manuale de
Istoria Dreptului Românesc;
- Simion Bărnuţiu a publicat un astfel de curs. În cursul respectiv a încercat să
arate continuitatea dreptului roman de către români; Fr. Schuler von Libloy a
publicat o istorie a dreptului transilvănean - „Siebenburgische
Rechtsgeschichte", în trei volume, în perioada 1854 - 1867; N. Blaramerg, în
„Essai compare sur les institutions, Ies lois et les moeurs de la Roumanie,
depuis les temps les plus recules jusqu'à nos jours", din perioada 1885-1886,
a făcut o tratare a trecutului juridic românesc, prin intermediul dreptului
comparat; D. Alexandrescu, în aceeaşi modalitate a dreptului comparat, a
tratat dreptul românesc vechi cu cel modern - în lucrarea „Droit ancien et
modern de la Roumanie", Etude de législation comparée, 1898; în aceeaşi
perioadă, respectiv, la sfârşitul sec. al XIX-lea, mai apar două lucrări
importante, aceea a lui P. Negulescu, „Histoire du droit et des institutions de
la Roumanie", vol. I, 1898 şi CC. Dissescu, „Les origines du droit roumain",
1899;
- La începutul secolului trecut, 1908, apare lucrarea „Istoria Dreptului
Românesc din vremurile cele mai vechi şi până astăzi", lucrarea lui S.G.
Longinescu, iar în 1912 lucrarea „Die ursprungliche Rechtslage der Rumanen
im Siebengurger Sachsenlande", a lui G. Muller;
- Între cele două războaie mondiale apar mai multe lucrări în care se tratează
istoria dreptului românesc, cum ar fi:
 V. Onişor - „Istoria Dreptului Român", 1925;
 I. Peretz - „Curs de istoria dreptului român", patru volume, două ediţii,
1926-1931,
 V. Moldovan - „Curs de istoria dreptului român", 1933,
 Şt. Gr. Berechet - „Istoria Dreptului Românesc", vol. I, 1934;
 I. Baltariu - „Vechile instituţii juridice din Transilvania, contribuţii Ia
istoria dreptului român", 1944,
 Şt. Meteş - „Din Istoria Dreptului Românesc din vremile cele mai vechi
şi până astăzi", 1908 (tratează foarte bine dreptul scris),
 C.A. Spulber - „Curs de istoria dreptului român", 1941,
 V. Şotropa - „Introducere şi bibliografie la istoria dreptului român",
1934,
 I. D. Condurachi - „Formarea vechiului drept românesc, nescris", 1935;
- După cel de-al doilea război mondial, cercetările referitoare la istoria dreptului
românesc au fost reluate, având la bază partea teoretică. Asemenea cercetări
au desfăşurat colectivele cadrelor didactice din cadrul universităţilor
româneşti, catedra de ISDR - Bucureşti, Iaşi şi Cluj, de pe urma cărora au
apărut mai multe lucrări, cum ar fi:
 Gh. Cronţ - „Curs de istoria dreptului românesc, 1948,
 VI. Hanga - „Istoria Statului şi Dreptului Republicii Populare Române",
voi. I, 1957,
 E. Cernea - „Istoria Statului şi Dreptului R.P.R.", voi. I, 1960,
 D. Firoiu - „Istoria Statului şi Dreptului Românesc", 1976,
 P. Gogeanu - „Curs de Istoria Statului şi Dreptului, 1969;
 „Crestomaţie pentru studiul istoriei Statului şi Dreptului R.P.R. (izvoare
juridice), trei volume, 1955-1963, elaborată de VI. Hanga şi Şt. Pascu.
La publicarea izvoarelor vechiului drept românesc şi-a adus contribuţia
şi Andrei Rădulescu, activitate continuată de Val Al. Georgescu (ex.
activitatea legislativă în dreptul feudal românesc şi opera legislativă a lui
Mihail Fotinopulos). în perioada 1980-1987, prin grija unor jurişti şi istorici,
deopotrivă, s-au strâns în trei volume lucrări şi studii de specialitate sub
denumirea „Istoria Dreptului românesc". De asemenea, în cadrul Institutului
de istorie Nicolae Iorga, Asociaţia Juriştilor a desfăşurat o serie de conferinţe
şi comunicări şi a luat fiinţă un colectiv de „vechi drept românesc şi istoria
instituţiilor", Institutul de studii est-europene şi Asociaţia de istorie comparată
a instituţiilor şi dreptului, cu periodic propriu, „Recherches sur l'histoire des
institutions et du droit”.
Definiţii. După D.V. Firoiu, Istoria Statului şi Dreptului Românesc este ştiinţa
care cercetează condiţiile de viaţă ale oamenilor, relaţiile sociale, formele juridice şi
de stat cu suprastructura lor ideală: filosofia, religia, arta etc, în succesiunea lor
istorică şi în starea lor actuală (definiţie dată din Fr. Engels, „Domnul Duhring
revoluţionează ştiinţa - Anti-Duhring", Ed. politică, Bucureşti, 1966, p.92).
După L.P. Marcu, ISDR este disciplina care se ocupă de evoluţia sistemică,
sincronică (în cadrul unui anumit sistem juridic ce formează sfera dreptului pozitiv din
fiecare epocă) şi diacronică (în scurgerea timpului) a normelor, instituţiilor şi
concepţiilor juridice ale poporului român, din cele mai vechi timpuri, până în vremea
noastră. Astfel, ISDR are caracter interdisciplinar, de „ştiinţă graniţă", aflată la
intersecţia celor două discipline.
Ca obiect, ISDR studiază statul şi dreptul românesc din momentul apariţiei lor
pe teritoriul ţării şi până în zilele noastre.
L.P. Marcu susţine, cu privire la obiectul acestei discipline, că ar exista unul
propriu care îi fixează un loc aparte printre celelalte discipline juridice şi care reiese
chiar din definiţia dată. Genul proxim al acestei definiţii cuprinde, în primul rând,
normele juridice, scrise sau nescrise. în al doilea rând, instituţiile juridice, ca
ansambluri unitare de norme juridice unite prin obiectul reglementat. Concepţiile
juridice, ce se manifestă sub forma doctrinei, a teoriei generale a dreptului, a
jurisprudenţei, reprezintă cel de-al treilea element al genului proxim.
Diferenţa specifică reprezintă abordarea fenomenului juridic dinamic,
surprinzându-l în evoluţia sa şi căutând să desprindă ceea ce este specific fiecărei
epoci istorice. De asemenea, tot din diferenţa specifică face parte şi studiul evoluţiei
sistemelor juridice la poporul geto-dac.
ISDR are şi o metodă proprie, pe lângă obiect, metoda limitelor, caracteristică
ştiinţelor de graniţă (ex.: metoda tipologică, clasificatorie, a modelării) şi tehnici
bazate pe logică.
Locul ISDR în sistemul ştiinţelor istorico-juridice poate fi observat numai

privind atent diferitele ştiinţe, pe care unii autori le numesc „auxiliare" (D.V. Firoiu), şi
anume: istoria doctrinelor politice, a celor sociale, economice, militară, istoria
diplomaţiei, arheologia, paleografia, epigrafía, sigilografia, heraldica, arhivistică,
cronologia, genealogia, chiar etnologi a juridică, metrologia, muzeologia, criptografia;
geografia juridică, antropologia juridică şi sociologia juridică. Asupra etnologiei
juridice, geografiei juridice şi antropologiei juridice se poate spune chiar că sunt
ramuri ale unor ştiinţe, nicidecum ştiinţe de sine-stătătoare. Referitor Ia sociologia
juridică, aceasta a devenit disciplină de studiu tipică specializărilor juridice, ea fiind
preferată ca disciplină „la obiect”, din întreaga paletă de studiu oferită de ştiinţa
sociologiei.
Periodizarea ISDR este necesară în vederea cercetării atente, obiective, a

etapelor parcurse de către statul şi dreptul nostru în cronologia lor. Astfel se poate
prezenta tipul de justiţie în raport cu tipul de evoluţie statală. Se va putea observa
chiar că periodizarea acestei discipline nu contravine periodizării Istoriei României,
care are la bază principii generale, dar nici nu o putem identifica cu aceasta (D.V.
Firoiu).
Se poate observa faptul că lucrările de ISDR s-au oprit la un singur tip de
periodizare, în ceea ce priveşte liniile generale, autorii lor fiind pe deplin de acord.
Astfel, vom prezenta o periodizare în funcţie de care vom dezvolta şi mai departe,
disciplina ISDR, în notele de curs.
1. Statul şi dreptul daco-roman în perioada străveche (cea. 1 milion de ani

până în sec. al V-lea î.e.n.) şi perioada veche (sec. al V-lea î.e.n. - sec. al IV-lea
e.n.) - începând cu prima jumătate a sec. I î.e.n. şi care a durat până în sec. al III-Iea
e.n.; în cazul Dobrogei, a durat din sec. al VII-lea î.e.n. până în sec. al VI-lea e.n.).
Această perioadă se poate împărţi în două etape:
- statul şi dreptul monarhiei dacice, bazat, mai mult, pe organizarea politică, şi
care a durat până în anul 106 e.n.;
- statul şi dreptul Daciei-provincie a Imperiului roman, care s-a întins, în
continuare, până la 272 e.n., când romanii au statornicit şi dreptul roman pe
teritoriul cucerit. Aici vom studia mai mult organizarea de stat şi dreptul.
2. Statul şi dreptul românesc medieval (sec. al IV-lea e.n. - mijlocul sec. XVIII-
lea), cunoscute a fi existat pe teritoriul actualei Românii în perioada sec. al X-lea -
1859 (pentru Ţara Românească şi Moldova), iar pentru Transilvania, până în anul
1860. Perioadele parcurse de statul şi dreptul acelor timpuri au fost trei, şi anume:
- monarhia fărâmiţării feudale, care a existat din sec. al X-lea, până în sec. al
IV-lea, pentru Ţara Românească şi Moldova, iar pentru Transilvania doar
până în sec, al XIII-lea, când s-a dezvoltat vechiul drept românesc - jus
valachicum (drept cutumiar-agrar). Pentru uşurarea clasificării, pentru istoria
dreptului, vom denumi, pe scurt, această perioadă, aceea a obştei săteşti şi a
normelor sale de conduită, cunoscută a se fi întins pe perioada 271/275 - sec.
al VUI-lea e.n.;
- monarhia centralizată fără absolutism, început în sec. al XV-lea şi continuat
până la jumătatea sec. al XVIII-lea, pentru Principatele vechiului regat, iar
pentru Transilvania, între sec. al XIII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea; este
perioada conturării dreptului scris, pe lângă cel cutumiar, care se bucura încă
de supremaţie. Această perioadă o vom numi, pe scurt, perioada „ţărilor" şi a
„Legii ţării" în feudalismul timpuriu, între sec. al IX-lea şi sec. al XIV-lea;
- monarhia absolută şi începutul principiilor cunoscute ca „burgheze” sau
medievale; această etapă s-a caracterizat prin descompunerea feudalismului,
naşterea şi dezvoltarea, în plan economic, elementelor noii societăţi. În
materie de drept, legea scrisă capătă întâietate - perioada statelor româneşti
şi a dreptului în feudalismul dezvoltat, sec. al XIV-lea - 1821.
Statul şi dreptul românesc modern (mijlocul sec. al XVIII-lea - mijlocul sec. al

XX-lea) a cunoscut următoarele etape:
- Formarea statului naţional unitar român şi a dreptului modern sau perioada
guvernării absolutiste;
- Statul de drept modern în perioada 1866-1918 şi dreptul în perioada
monarhiei constituţional - parlamentare;
- Statul şi dreptul în perioada începutului crizei sistemului parlamentar şi
instaurării regimurilor totalitate, respectiv, 1918 - 1938.
Pentru această perioadă, vom mai aminti o clasificare, raportat la Principatele

Române, respectiv:
Pentru Ţara Românească şi Moldova:
- monarhia constituţional-parlamentară, între 1859 şi 1938, etapă caracterizată
printr-o activitate legislativă intensă;
- dictatura „autoritară'Vregală şi cea totalitară-fascistă
Pentru Transilvania:
- principatul semi-autonom, între 1860-1867, când Dieta de la Sibiu încă îşi mia
putea impune punctul de vedere în faţa Imperiului austriac;
- dualismul austro-ungar, până la 1918. în această perioadă, în Transilvania s-
au aplicat normele de drept austriac şi maghiar.
Statul şi dreptul românesc contemporan (mijlocul sec. al XX-lea - 1989):

- restaurarea regimului parlamentar;
- perioada democraţiei militare şi a dictaturii proletariatului;
- regimul socialist.
1. Statul şi dreptul daco-roman în perioada străveche (cca. 1 milion de ani

până în sec. al V-lea î.e.n.) şi perioada veche (sec. al V-lea î.e.n. - sec. al IV-lea
e.n.)
1.1. Epoca străveche, veche şi rădăcinile daco-romane ale Statului

Român
- Ceata primitivă, ginta matriarhală şi patriarhală;
- Organizarea socială a dacilor în perioada prestatală (democraţia);
- Statul geto-dac sec. 1 î.e.n. - 1 e.n.;
- Statul în Dacia - provincie romană;
1.2. Dreptul în epocile străveche şi veche
- Originea normelor juridice pe teritoriul statului dac;
- Dreptul geto-dac sec. I î.e.n. - I e.n.;
- Dreptul roman în Dacia;
După descoperirile efectuate pe teritoriul ţării noastre, istoricii au ajuns la

concluzia că primii locuitori au ajuns pe meleagurilor noastre în urmă cu cca. un
milion de ani, perioadă care coincide cu aceea a epocii paleoliticului inferior. Aceste
descoperiri au avut loc în Valea Dârjovului. Despre oamenii acelor vremuri se ştie că
locuiau în cete primitive, că, cel mai probabil, erau oameni tip Neanderthal (deşi
există dovada existenţei şi a altei rase umane, cu cca. 40.000 de ani î.e.n., în
Europa, care ar fi convieţuit alături de neanderthalieni, această rasă a dispărut, însă,
după vreo douăzeci de milenii, fără a se amesteca cu noii veniţi în Europa, respectiv,
cu neamul tracilor).
Cunoaştem că tipul de organizare umană, după acela al cetei primitive, a fost
ginta, ca uniune de cete, apoi tribul - uniune a ginţilor, şi uniunile de trib. În urma
cercetărilor s-a constatat faptul că apariţia normelor juridice, scrise sau nescrise, se
află în strânsă legătură cu antropogeneza, dezvoltându-se împreună.
Astfel, în ultima fază a epocii pietrei cioplite, din cadrul cetei s-au desprins
grupe mari de rude şi au fost interzise relaţiile dintre sexe provenite din generaţii
diferite. Datorită rolului pe care femeia îl avea în cea ce priveşte viaţa economică,
agricultura, olăritul etc, aceasta se impune şi în cadrul ginţii şi a tribului, determinând
perioada matriarhatului. Ginta matriarhală (din uniunea mai multor ginţi rezultau
„fratrii" sau „triburi materne") era o uniune cu caracter personal, nu teritorial, condusă
de cea mai în vârstă femeie. Celelalte femei din cadrul uniunii reprezentau sfatul
ginţii. Bărbaţii (în special fraţii femeilor) nu erau înlăturaţi de la treburile comune.
Filiaţia matrilineală era singura posibil a fi dovedită, fapt ce a şi determinat
existenţa ginţii matriarhale (spre sfârşitul epocii paleoliticului). Doar descendenţii pe
linie maternă erau recunoscuţi cu calitatea de rude. Sistemul căsătoriei pe grupe de
vârstă au determinat modificări în statutul persoanelor, în sensul că noţiunile de
„tată", „frate", „soră" au devenit mult mai importante şi nu doar simple apelative
pentru exprimarea politeţii, aşa cum se întâmpla mai înainte. Aceste modificări au
determinat şi repartizarea diferitelor îndatoriri, în funcţie de locul pe care aceştia îl
ocupau în familie şi în societate (acum începem să vorbim şi despre aceasta -
societatea).
Ca formă de organizare, ginta matriliniară (matrilineală) reprezenta o uniune
cu caracter personal, nu teritorial. Ea era condusă de către cea mai în vârstă femeie,
iar celelalte femei în vârstă formau „sfatul" ginţii. Cu toate acestea, la treburile
comune luau parte şi bărbaţii, în special fraţii femeilor. Grupate în număr par, mai
multe ginţi matriliniale puteau forma fratrii şi apoi, chiar triburi materne.
Organizarea aceasta duală era legată de sistemul exogamiei duale, potrivit
căreia legătura matrimonială nu era posibilă decât cu persoane aparţinând şi
celeilalte, „jumătăţi” a comunităţii (A. H. Post, CI. Levi-Strauss, R. Fox, S. P. Tolstov,
în Liviu P. Marcu. op. cit., p.18), fapt menţinut şi în sistemele matrimoniale ulterioare.
Vorbind despre „căsătoria pereche" din timpul matriarhatului, în cadrul acestui
tip de familie, bărbatul avea o soţie principală, printre alte soţii, iar el, la rândul său,
era un soţ principal al unei femei care avea mai mulţi soţi. Această convieţuire a
perechilor, care era bazată pe cutumă, se va consolida în timp, odată cu dezvoltarea
ginţii, dar şi pe măsură ce „clasele" de fraţi şi surori, între care nu mai era posibilă
căsătoria, deveneau tot mai numeroase. în timp, soţul se va stabili definitiv la soţie,
în cadrul aşa-cunoscutului sistem „matrilocal", fără a forma, însă, o gospodărie
comună şi a avea vreun drept asupra copiilor.
Rămăşiţe ale căsătoriei pe grupe vor continua să existe ca şi căsătorie
preferenţială, sub mai multe forme, cum ar fi: căsătoria verilor încrucişaţi
(crosscousins), căsătoria soţului supravieţuitor cu sora soţiei (sororat) respectiv,
fratele soţului decedat (levirat) sau poliandria (din vremea când o serie de surori
aveau bărbaţi comuni).
Femeile din perioada matriarhatului s-au afirmat şi în plan militar, aşa cum se
poate observa şi din descoperirile şi scrierile vremii, cum ar fi: legenda amazoanelor
cuprinsă şi de către Herodot în scrierile despre sciţi (populaţie care a trăit, se pare, şi
pe teritoriul ţării noastre); mormintele vechilor germani cu femei îngropate împreună
cu armele lor; practicarea duelului şi de către femei (la slavii apuseni); instituţia
femeilor luptătoare albaneze, tobelia, existente până în secolul nostru.
Tot în perioada sfârşitului paleoliticului, în virtutea relaţiilor de familie şi în
afara acestora, oamenii au început să cunoască şi să interpreteze antinomia dintre
„bine" şi „rău". Aceasta a făcut ca, pentru ceea ce ei considerau a fi „rău", să
găsească modalitatea de îngrădire şi sancţionare, la nivelul lor de percepţie, prin
mijloace sociale, religioase, juridice, chiar. Mănunchiul de interdicţii a fost numit
generic „tabu" (termen polinezian). Despre „tabu", W. Wundt susţinea că ar fi „cel
mai vechi cod de legi al umanităţii”.
Putem analiza antinomia „bine” - „rău” şi prin prisma unor lucrări de referinţă,
cum ar fi Biblia (Geneza), care vorbeşte despre „pomul cunoaşterii” şi despre
sancţiunea care a atras nerespectarea cuvântului Atotputernicului de a nu se
consuma „fructul oprit”. Mai departe, putem observa că această antinomie nu a
trecut neobservată nici pe lângă Aristotel (care face referire la zoon politikon - omul
politic care a ales organizarea statală pentru „binele cel mai ales”, în Politica), nici pe
lângă Cicero (care afirma că omul nu poate trăi în afara unor reguli clar stabilite şi
manifestă „o înclinare spre societate" - apetitus societatis).
Perioada metalelor este cunoscută ca perioadă a ginţii patriarhale. Se
cunoaşte, faptul că epoca metalelor a început pe teritoriul ţării noastre printr-o
perioadă de tranziţie (2.500 - 2.000 î.e.n.), alături de vechile obiecte din piatră co-
existând cele din aramă. în această perioadă, ocupaţia de bază devine creşterea
vitelor. Acum se observă şi prezenţa triburilor de păstori indo-europeni (organizaţi în
ginţi/triburi patriliniale), care încearcă să influenţeze popoarele din jurul actualei Mări
Mediterane, cam până în perioada epocii bronzului.
După anul 2.000 î.e.n., în epoca bronzului, marea familie patrilineală obţine
rolul principal în cadrul societăţii, având chiar şi un lot propriu din terenul comun, dar
şi în proprietate privată produsele, uneltele de muncă şi vitele. Această „familie” era
organizată astfel: o grupare de mai mulţi indivizi (ajungând, uneori, până la cca. o
sută) era condusă de către bărbatul cel mai în vârstă, ajutat de către femeia cea mai
în vârstă. Mai multe familii patriarhale formau o gintă, care avea în stăpânire comună
o parte din teritoriul tribului şi care era condusă de către şeful familiei (cunoscut în
alte sisteme ca pater familias) celei mai vechi; capii celorlalte familii alcătuiau sfatul
ginţii, iar la adunările generale participau toţi membrii. Femeile aveau influenţă în
luarea hotărârilor. Mai multe ginţi alcătuiau, ca şi la ginţile prezentate anterior, fratrii
patriarhale.
Aceste fratrii îndeplineau următoarele funcţii:
 organizau serbări şi reuniuni comune ale ginţilor,
 mediau conflictele dintre ginţi,
 pregăteau funeralii,
 supravegheau alegerea căpeteniilor civile ale ginţilor (căpeteniile cu autoritate
morală, nu politică, erau alese de către toţi membrii ginţii, fiind considerate
„primii între egali”; adunarea membrilor ginţii putea revoca oricând alegerea),
 vegheau oficierea cultului comun şi alcătuiau armatele care luptau sub
comanda şi stindardul propriu.
Totalitatea fratriilor formau tribul patriarhal, condus de către cel mai

experimentat şef de gintă. Celelalte căpetenii de ginţi şi capii religioşi formau sfatul
tribului, care avea putere supremă şi care stabilea divinităţile superioare al căror cult
comun să conserve unificarea politicii.
ADUNAREA POPORULUI
ŞEF
RĂZBOINICI VRĂJITOR
SFATUL
CĂPETENIILOR
CAPII COMUNITĂŢII
GENTILICE
Matrilocatul cade în desuetudine, iar locul său este luat de către patrilocat în
ultima fază a căsătoriei de tip pereche, apar răpirea şi cumpărarea femeilor, ritual în
cadrul căruia soţul avea obligaţia să aducă daruri rudelor de gintă ale miresei
(viitoare soţie), însă numai celor după mamă. Acesta era considerat a fi preţul pentru
fata cedată. Spre sfârşitul epocii metalelor această formă de căsătorie dispare,
menţinându-se numai: revenirea definitivă a copiilor în ginta maternă sau temporară
a soţiei la aceeaşi gintă; a legăturilor dintre nepoţi şi unchiul matern (avunculat).
Marea familie patriarhală păstrează solidaritatea atât între vii, cât şi între
morţi, considerând omul cu o dublă existenţă - cu trup şi suflet, corp şi umbră, de
unde a apărut şi cultul strămoşilor. De asemenea, alături de vechea formă de
stăpânire în comun, apare şi proprietatea privată, care va determina, în timp,
diferenţele de avere. În cadrul operaţiilor de schimb, pe lângă ideea de echitate,
apare şi cea de reciprocitate, apărând şi obligaţii corelative drepturilor, iar pe lângă
troc apar şi etaloanele de metal preţios turnate în forme specifice.
În relaţiile dintre triburi, instituţia ospitalităţii va ocupa un loc important. Vor
spori conflictele odată cu trecerea la epoca fierului, când se va ridica categoria
aristocraţiei militare, care va acapara treptat conducerea triburilor. Practic, această
categorie va face din operaţiile războinice o îndeletnicire de bază, având în
subordine cetele de luptători care proveneau din vechile societăţi secrete masculine.
Civilizaţia fierului a apărut pe teritoriul ţării noastre în sec. al XI-lea, odată cu
triburile tracice, de origine indo-europeană, când aici încă mai exista bronzul. În
prima jumătate a acestei epoci, se observă o influenţă a triburilor tracice în întreg
spaţiul carpato-danubiano-pontic, unde populaţia era organizată în forma
democraţiei militare. Din rândul populaţiei se ridicau, cu o meserie distinctă,
luptătorii. Diferenţierea de rang se datorează autorităţii dobândite prin vârstă,
primogenitură ori raporturile cu strămoşul comun. Populaţia din aceste familii era
foarte bine organizată, în sensul că bătrânii se ocupau de treburile politice, adulţii de
producţie, iar tinerii de activităţile militare.
Concentrarea puterii se putea datora puterilor magice, decăderii totemismului
şi înlocuirii lui cu ideea de „mana”, ca formă de conştiinţă colectivă, care transforma
unitatea mistică tribală chiar în unitate teritorială.
Surplusul de produse a determinat o mai bună administrare a acestora, dar şi
a unui control din partea unei autorităţi; aceasta putea fi o persoană sau mai multe şi
se transmitea ereditar. Astfel, se trece de la organizarea gentilico-tribală la cea
statală, cunoscută şi ca „modul de producţie asiatic”.
A doua perioadă a fierului, Latene, faţă de prima, Hallstatt, este marcată de
triburi geto-dace (ramura nordică a tracilor) bine închegate, deja împărţiţi politic, cu
teritorii distincte. Ele erau conduse de câte un şef militar ajutat de către căpetenia
religioasă. Adunarea poporului este amintită în documentele vremii ca fiind formată
din cei aflaţi „sub arme”, şi avea atribuţii raportat la îndeletnicirile lor războinice.
ÎNCEPUTURILE GÂNDIRII JURIDICE
Normele de conduită apărute se refereau mai mult la relaţiile dintre rude,

prescripţiile magico-religioase sau riturile funerare. Despre proprietate s-a putut vorbi
abia când bunurile nu au mai fost considerate a fi comune, ale tuturor membrilor, ci
când acestea au devenit personale, apropriate, putând fi transmise şi pe cale
succesorală. La momentul când s-a vorbit despre căsătorie, mai precis, despre
„căsătoria pereche”, s-au putut identifica noi relaţii cu privire la filiaţie (faţă de părinţii
adevăraţi), dar şi cu privire la dreptul de proprietate.
În ceea ce priveşte pedepsele, acestea aveau menirea să „purifice” societatea
de sacrilegiul săvârşit şi să evite nenorocirile care se puteau abate asupra lor.
Executarea pedepsei era efectuată de către toţi membrii comunităţii, consideraţi a fi
şi ei lezaţi prin relaţia de rudenie cu partea vătămată. Cu toate acestea, relaţiile
dintre grupele de rude de diferite mărimi, relaţii considerate începutul relaţiilor
externe, nu erau practicate pe scară largă. Orice membru al altei grupe putea
reprezenta oricând un pericol pentru oricare altă ceată. Regula era că, se luau toate
măsurile de precauţie cu privire la celelalte grupe de rude, iar, în cazul unui conflict,
cei învinşi, erau ucişi.
În ceea ce priveşte relaţiile externe, în vremea gintei matriliniare, acestea au
cunoscut instituţia „adopţiei” străinilor, care deveneau, astfel, membri ai întregului trib
supuşi aceluiaşi totem şi aceloraşi tabu-uri. Prizonierii de război care nu erau ucişi,
ajungeau şi ei, prin intermediul adopţiei, într-una dintre ginţi, membri ai tribului,
dobândind, astfel, drepturi depline în gintă şi în trib, în cadrul cultului comun.
În ceea ce priveşte perioada patriarhatului, dreptul de moştenire opera, în
general, asupra bunurilor de uz personal (unelte, podoabe, arme etc.) dar exista şi
obligaţia corelativă privind sufletul decedatului şi faţă de strămoşi, schimbându-se în
favoarea erezilor masculini ordinea de succesiune tradiţională.
Sistemul penal din perioada matriarhatului îşi găseşte continuitatea şi în
patriarhat, având la bază legea talionului. Răzbunarea capătă, treptat, aspectul unui
duel judiciar, atât în ceea ce priveşte probatoriul, dar şi sub aspectul executării. Cel
care se făcea vinovat era supus oprobiului public şi era silit să părăsească
comunitatea sau să se sinucidă. În ceea ce priveşte sistemul sancţionator, se ajunge
de la riposta imediată la cea amânată (vendeta), la cea proporţionată (talionul) şi,
apoi, la răscumpărarea vinovăţiei (compoziţiunea).
Strămoşii poporului român sunt cunoscuţi a fi geto-dacii, descendenţi ai
neamului tracilor şi romanii. Întrucât romanii au găsit poporul geto-dac pe teritoriul pe
care, după lupte sângeroase, l-au cotropit şi colonizat, vom vorbi mai întâi despre
geto-daci. Pe teritoriul locuit de către aceştia s-au format mai târziu ţările române şi,
ulterior, statul român.
Astfel, se ştie despre traci că reprezentau cel mai numeros popor, după cel al
indienilor, şi că au trăit în spaţiul mărginit după cum urmează:
- la sud - Marea Egee;
- la nord - zona Pripetului;
- la vest - Dunărea Panonică;
- la est - zona Bugului.
Printre traci, geto-dacii reprezintă o ramură importantă, cu o cultură materială
şi spirituală, dar şi o organizare politică care nu s-au mai întâlnit şi la alte ramuri ale
neamului tracilor.
Unii autori preferă formularea geto-daci, pentru a se referi atât la strămoşii
noştri amintiţi de către greci, sub denumirea de geţi, dar şi la aceia amintiţi în
scrierile romanilor, sub denumirea de daci. Unele izvoare susţin faptul că geţii ar fi
locuit teritoriile extracarpatice, pe când dacii ar fi locuit zona arcului carpatic. Potrivit
„Geografiei" lui Strabo, geţii şi dacii reprezentau acelaşi popor, vorbeau aceeaşi
limbă şi locuiau în acelaşi spaţiu.

STATUL Şl DREPTUL GETO-DAC
2.1. OBIECTIVE
- să familiarizeze cursanţii cu procesul de formare a statului geto-dac;
- să prezinte organele de conducere centrale şi locale ale statului, forma de stat;
- să dezvolte capacitatea cursanţilor de a delimita între noţiuni precum normă
socială, normă juridică şi instituţie din dreptul dac.
2.2. FORMAREA STATULUI GETO-DACIC

Procesul de constituire a statului a fost determinat de o serie de transformări:
- creşterea productivităţii muncii şi a producţie ce au înlesnit schimburile de
produse;
- creşterea circulaţiei monetare - dacii bat monede proprii;
- apariţia în cadrul societăţii geto-dacice a celei de-a treia diviziuni sociale a
muncii - negustorii;
- diferenţierea tot mai mare între bogaţi şi săraci - prin deposedarea unor obşti
de pământ şi formarea unor mari proprietăţi aparţinând aristocraţiei;
- sistemul democratic devine insuficient şi anacronic pentru a asigura
conducerea societăţii de către clasa dominantă în ascensiune;
- expansiunea romană - încă din sec. al lll-lea î.Hr. romanii ajunseseră pe
coasta dalmatică şi mai târziu îşi instauraseră dominaţia asupra Macedoniei
(168) şi Greciei (146), fapt ce a crescut teama unei pătrunderi militare.
Noua formă de organizare a societăţii geto-dacice se va contura începând cu

deceniul al IV-lea al sec. I î.Hr., când Burebista organizează statul dac.
Burebista, continuator pe linie ereditară a poziţiei deţinută de tatăl său,
folosindu-se de dezvoltarea social-economica internă, a iniţiat acţiuni de unificare
politică a dacilor, în vremea sa realizându-se trecerea de la democraţia militară la
stat şi unificarea triburilor din cadrul statului dac. Pericolul roman care ameninţa
nordul Dunării a intensificat acţiunea centralizatoare a lui Burebista în scopul
constituirii statului.
Noua organizare realizată de Burebista s-a dezmembrat în patru şi, mai
târziu, cinci state mai mici. În centrul fostului stat a lui Burebista s-a păstrat un stat
cu capitala la Sarmisegetuza - ce va reprezenta nucleul statului ce va fi unificat în
timpul lui Decebal. Deşi teritorial statul lui Decebal nu a atins graniţele lui Burebista,
în timpul conducerii acestuia statul dac va atinge apogeul dezvoltării sale politice.
Regii care au condus statui dac de la Burebista până la Decebal au fost stabiliţi de
istorici ca fiind: Deceneu, Comozycus, Scorillo, Diurpaneus. În timpul conducerii lui
Burebista, statul dac ar fi cuprins teritorial Ardealul, Banatul, Crişana, Maramureş şi
probabil Oltenia şi Moldova, teritoriu care a fost extins între anii 60 - 48 î.Hr. spre
vest până la Dunărea panonică, Moravia şi Carpaţii mici din vestul Slovaciei, urmând
spre nord Carpaţii Păduroşi, iar spre est peste Nistru, de la Olbia (gurile Buguiui),
litoralul Pontului Euxin până la Apolonia (Tracia), iar spre sud până la Haemus
(Balcani). După moartea lui Burebista, graniţele statului se restrâng la partea sa
centrală din arcul Carpaţilor.
Organele centrale:
1) Regele - organul suprem de conducere; se tinde a fi ales pe cale ereditară,
atât Burebista, cât şi Decebal fiind fii de regi; dreptul de succesiune la tron aparţinea
şi fraţilor, nu numai descendenţilor (exemplu regele Duras - Diurpaneus - urmaş al
fratelui şău ScoriiIo; succesiunea la tron a revenit şi marelui preot, principalul sfetnic
al regelui (exemplu Deceneu).
2) Curtea - compusă din sfetnici ai regelui şi executanţi ai poruncilor sale; la
curte funcţionau şi unii dregători, într-o oarecare ierarhie, şi o cancelarie pentru
redactarea scrisorilor.
3) În organizarea lui Burebista, marele preot - era un real vice-rege, cu
atribuţii de suprem judecător care interpreta, prin calitatea lui, voinţa divină.
Organele locale: două categorii de dregători locali: unii cu atribuţii

administrative în regiunile teritoriale, alţii cu atribuţii militare. Sarcinile militare
presupuneau paza teritoriului, comandanţii militari avându-şi reşedinţele în cetăţi:
Costeşti, Piatra Roşie, Blidaru - grupate în jurul Sarmisegetuzei, sau Baniţa,
Căpâlna, Piatra Craivii, Tilişca, Surduc (în Ardeal), Bâtca Doamnei, Ocniţa,
Polovragi.
Forma statului dac a fost o monarhie, care însă nu s-a putut contura deplin
până la cucerirea romană. Parcurgând o perioadă scurtă de dezvoltare, monarhia
dacă prezintă trăsături asemănătoare cu alte state aflate la începutul existenţei lor,
cum a fost Atena în sec. VIII-VII î.Hr. şi Roma în perioada regalităţii şi a primelor
secole ale republicii. Regele dac este vârful nobilimii şi totodată vârful ierarhiei
aparatului de stat, purtând încă rămăşiţe ale caracterului militar pe care poziţia
şefilor de uniuni de obşti o avea anterior. O trăsătură deosebită a monarhiei dace
este şi alternanţa puterii laice şi religioase în competenţa aceleiaşi persoane, rege şi
mare preot totodată (Deceneu, Comozycus) sau în aceea a unor persoane diferite
(Burebista şi Deceneu; Decebal şi Vezinas). Tendinţa de contopire, a acestor
atribuţii supreme nu s-a putut realiza în existenţa relativ scurtă a monarhiei dace. O
altă trăsătură specifică monarhiei dace este şi monopolul regelui asupra minelor de
aur.
2.3. DREPTUL DAC

Spre deosebire de normele sociale fără caracter juridic, normele juridice
prezintă:
- un conţinut nou, fiind expresia voinţei proprietarilor de sclavi;
- o formă nouă, prin sancţionarea lor de către forţa coercitivă a statului.
Apar instituţii juridice precum proprietatea privată a marilor proprietari de
pământ şi vie, proprietatea obştească - pământul era stăpânit în comun, iar roadele
erau culese de întreaga societate.
Căsătoria - soţia era cumpărată de către bărbat la părinţii acesteia. Se
menţionează şi de practicarea dotei; familia era monogamă. Ca pedepse se
menţionează pedepsirea cu moartea a soţiei adulterine.
Existau norme privind apărarea statului, proprietăţii, intergrităţii persoanei,
contractelor şi obligaţiilor civile. Procesele erau judecate de conducerea statului dac.
Se practica duelul, ca mijloc de soluţionare a litigiilor, iar preoţii foloseau un anumit
ceremonial cu ocazia încheierii de tratate cu celelalte popoare. Normele erau legi în
sens juridic, reprezentând porunci ale regelui, care în mod deliberat recursese la
autoritatea religie pentru a se face ascultat de către popor. Se menţionează că regii
căutau să întreţină în conştiinţa poporului teama de zei, pentru a asigura respectul
legilor.
2.4. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Procesul de constituire a statului a fost grăbit de:
a) condiţii de politică externă, în primul rând pericolul expansiunii romane;
b) creşterea circulaţiei monetare - dacii bat monede proprii;
c) sistemul democratic devine insuficient şi anacronic pentru a asigura
conducerea societăţii de către clasa dominantă în ascensiune.
2. Normele juridice reprezentau:

a) simple obiceiuri;
b) adevărate porunci ale regelui, sancţionate prin forţa de constrângere;
c) legi in sens juridic, impunându-se şi prin teama indusă în conştiinţa poporului
faţă de zei.
2.5. LUCRARE DE VERIFICARE

Prezentaţi procesul de formare a statului geto-dac.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- dacă este posibil, tehnoredactat, Arial 12, 1,5 rânduri, max. 5 pagini,
- se foloseşte în primul rând cursul, dar pentru un punctaj ridicat este necesară
parcurgerea bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,
- identificarea elementelor de conţinut solicitate,
- utilizarea bibliografiei precizate.
2.6. RĂSPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

1. a, b, c 2. b, c
2.7. BIBLIOGRAFIE
1. Istoria dreptului românesc - L. P. Marcu.Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
2013
Juridic - Bucureşti – 2006
5. Istoria vechiului drept românesc, Ioana Vasiu, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2009

CUCERIREA Şl ORGANIZAREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI
3.1. OBIECTIVE
- să prezinte etapele şi cauzele care au favorizat expansiunea romană în teritoriul
dac;
- să familiarizeze cursanţii cu noile hotare, teritorii şi organizarea Daciei provincie
romană;
- să dezvolte capacitatea cursanţilor de a prezenta diferite organe centrale şi locale
întâlnite în Dacia provincie romană;
3.2. CUCERIREA TERITORIULUI LOCUIT DE DACI

În perioada constituirii statului dac, romanii au ajuns la Dunăre, pregătind un
asalt, temându-se că o consolidare a statului dac ar putea reprezenta un pericol
pentru teritoriile din nord-estul imperiului. Atacul roman realizat prin alianţa încheiată
în anul 72 - 71 î.Hr. de generalul Lucullus cu cetăţile greceşti de pe litoraiul vestic al
Pontului, este respins cu succes de către Burebista prin campania de cucerire a
litoralului pontic de la Olbia până la Apollonia şi a teritoriului până la Heamus. În anul
48 î.Hr., Burebista se aliază cu Pompei împotriva lui Ceasar, însă înfrângerea lui
Pompei nu a adus avantajele urmărite de către Burebista.
Expansiunea romană în teritoriile ocupate de daci a fost favorizată de
moartea lui Burebista şi dezagregarea statului dac centralizat creat de el. Unii din
regii daci următori au continuat politica externă a lui Burebista - Cotiso devasta
posesiunile romane din sudul Dunării, Coson ajutat cu armată de Brutus în bătălia de
la Philippi din anul 42 î.Hr împotriva lui Octavian, Diacomes dă ajutor militar lui
Antoniu în bătălia de la Actium din anul 31 î. Hr. împotriva lui Octavian.
Roles îşi arată ataşamentul faţă de romani şi cu ajutorul acestora ocupă
statele lui Dapzs şi Zyraxes şi conduce întreaga Dobroge în numele şi interesul
Romei. Treptat întreaga Dobroge este cucerită de romani. După moartea lui Roles,
teritoriul dobrogean este dependent de regatul Odryd din Tracia - stat clientelar al
Romei. În timpul lui Claudiu regatul clientelar al odryzilor este desfiinţat şi în locul
său se organizează provincia romană Tracia, iar teritoriul Dobrogei este anexat în
anul 46 d.Hr. provinciei Moesia.
Ca o ripostă la incursiunile dacilor în sudul Dunării, romanii întreprind o vastă
acţiune de atacuri în nord, dar care au avut ca rezultat durabil asigurarea militară a
liniei Dunării; în anii 11 - 12 d.Hr., o armată din Moesia condusă de Sextus Aelius
Catus alungă pe daci în nord, stabilind garnizoane de-a lungul Dunării, iar cincizeci
de mii de daci de pe ţărmul stâng sunt strămutaţi în sudul Dunării, în aceiaşi timp, o
altă armată din Panonia, comandată de Cn. Comelius Lentulus pătrunde în Oltenia şi
Banat. Tot atunci se pare că au fost distruse centrele unor organizaţii dacice de la
Popeşti, Zimnicea şi Piscul Crăsani. Toate aceste măsuri nu stăvilesc incursiunile
dacilor care cuceresc Aegyssus (Tulcea) şi Troesmis (Tulcea), recuperate prin
eforturile regatului Odryd şi ai provinciei Moesia. Câţi va ani mai târziu (20 d.Hr.),
pentru a asigura graniţa provinciei Panonia, romanii colonizează pe iazygi, un neam
sarmatic, în câmpia Tisei. Romanii au reluat metoda strămutărilor militare ale dacilor
din nordul Dunării în Moesia, între anii 62 - 66 d.Hr. (peste 100.000 daci), dar cum
atacurile dacilor continuau, a fost organizată o flotă specială pentru supravegherea
Dunării (69 d. Hr.).
O etapă nouă în desfăşurarea relaţiilor dintre daci şi romani este inaugurată
de acţiunile iniţiate de Scorilo şi Diurpaneus de a reunifica statului lui Burebista.
Totodată romanii făceau planuri de a lichida ameninţarea statului dacilor la Dunăre.
Dacii atacă Moesia în anii 85-86 d.Hr. În timpul luptelor, Diurpaneus cedează tronul
lui Decebal. În urma luptelor din anii 87 şi 88 acesta încheie pace cu romanii.
Romanii dobândesc dreptul de a înfiinţa garnizoane pe malul stâng al Dunării şi de a
trece pe teritoriul Daciei împotriva cvazilor şi marcomanilor în schimbul unor subsidii
băneşti şi a ajutoarelor în meşteri constructori şi instructori militari. Dacia devine un
stat clientelar al Romei.
Dar Decebal foloseşte ajutoarele primite spre a se pregăti împotriva Romei,
împăratul Traian pune capăt acestei situaţii şi, prin campania militară din anii 101 -
102 cucereşte anumite teritorii din sud-estul Ardealului, Banat, Oltenia, câmpia
munteană şi sudul Moldovei şi sileşte pe daci să renunţe la politica externă proprie şi
la alianţele pe care Decebal reuşise sau plănuia să le încheie. Continuarea de către
Decebal a pregătirilor de război, ca şi atacul împotriva iazygilor - aliaţi ai romanilor -
au provocat al doilea război dacic al lui Traian în anii 105 - 106, în urma căruia statul
dac este desfiinţat şi teritoriul său primeşte o nouă organizare în cadrul imperiului
roman.
3.3. ORGANIZAREA PROVINCIEI DACIA ÎN CADRUL IMPERIULUI

ROMAN
Graniţa Daciei se prezenta astfel: spre apus - Tisa de la confluenţa cu
Dunărea până la vărsarea Mureşului, apoi pe Mureş până la Micia (lângă Deva), de
unde se continua spre taberele întărite de la Bologa (M-ţii Apuseni) şi Porolissum
(lângă Zalău); spre nord - o linie paralelă cu Someşul, continuată spre răsărit de
versantul Carpaţilor răsăriteni până la Angustiae (Breţcu, pasul Oituz) şi ai Carpaţilor
meridionali până la Bran de unde pornea o linie care cobora în diagonală până la
Dunăre; de la acest punct şi până la vărsarea Tisei, Dunărea forma graniţa de sud a
provinciei.
Nu au fost cucerite şi au rămas în afara provinciei teritoriile din Maramureş,
Crişana, nordul Moldovei, locuite de daci liberi. În schimb însă, sudul Moldovei, de la
Piroboridava pe Şiret, colţul sud-estic al Ardealului (dintre Olt şi Carpaţi) până la
Buridava pe Olt au fost organizate de romani în cadrul provinciei Moesia Inferioară.
După cucerire. Dacia formează o provincie în graniţele de mai sus. Ea s-a menţinut
astfel numai între anii 106 - 117. în 117, la moartea împăratului Traian, izbucneşte o
mare răscoală a dacilor subjugaţi, sprijiniţi de dacii liberi şi de sarmaţi, împotriva
romanilor.
Împăratul Hadrian este nevoit să abandoneze sudul Moldovei şi cea mai mare
parte din Muntenia - fiind mai greu de apărat. Teritoriul rămas a fost denumit
provincia Dacia Superioară, alături de care înfiinţează o nouă provincie cu numele
de Dacia Inferioară, cuprizând teritoriile dacice anexate anterior Moesiei Inferioare -
colţul sud-estic dintre Olt şi Carpaţi ca şi vestul Olteniei - care făcea mai înainte
parte din vechea provincie Dacia.
Prin anul 124, împăratul Hadrian desprinde din Dacia Superioară teritoriul
aflat la nord de Mureşul superior şi de valea Arieşului şi formează noua provincie
Dacia Porolissensis.
În urma răscoalei din anul 168, împăratul Marcus Aurelius procedează la
ultima reorganizare: contopeşte Dacia Superioară şi Dacia Inferioară sub numele de
provincia Dacia Apuiensis, din care desprinde în anul următor Banatul de vest ca o
nouă provincie cu numele de Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis este menţinută în
graniţele anteriore.
Organe centrale:
 organul suprem: guvernatorul care era numit de împărat dintre membrii
ordinului senatorial de rang consular şi era investit cu imperium, deţinând
astfel puterea supremă militară, adminsitrativă şi judecătorească; reşedinţa:
Ulpia Trăiana era capitala provinciei.
În Dacia Superioară legatul imperial aparţine deasemenea ordinului
senatorial, dar de rang consular, deoarece comanda o singură legiune; reşedinţa:
Apulum. Capitala se menţine Ulpia Traiana, căreia i se adaugă denumirea autohtonă
Sarmisegetusa.
Dacia Inferioară era condusă de un procurator Augusti, numit şi praeses,
investit cu jus gladii, deţinând astfel puteri depline civile, judiciare şi militare; Capitala
- reşedinţa la Drobeta.
Dacia Porolissensis era condusă de procuratorul presidial - ce făcea parte din
categoria ducenarilor, era investit deasemenea cu jus gladii, deţinând astfel puteri
depline civile, judiciare şi militare; reşedinţa la Napoca.
 Concilium Provinciae sau Conciliul Daciarum trium - organ consultativ, cu
atribuţii privind discutarea treburilor obşteşti, putea doar aproba măsurile
administraţiei provinciei sau să le deplângă împăratului. A fost înfiinţat prin
reforma lui Marcus Aureliu.
 Procuratorul financiar al provinciei (procurator Augusti) - administra finanţele
provinciei, fiind subordonat legatului imperial. Era numit dintre membrii
ordinului ecvestru, de către împărat. Sediul era la Sarmisegetusa. În Dacia
Inferioară şi Dacia Porolissensis atribuţiile financiare erau realizate de
procurorii presidiali ai acestor provincii. În Dacia Porolissensis, odată cu
stabilirea Legiunii V Macedonica pe acest teritoriu, atribuţile fiscale erau
încredinţate unui procuror fiananciar, care nu mai are calitatea de praeses.
Aparatul fiscal era format din: tabularii - contabilii, librarii - registratori,
dispensatores - casieri, încasatori ai impozitelor, ş.a. Impozitele directe mai
importante erau impozitul funciar - tributum soli, care se plătea pe proprietăţi
funciare şi clădiri, capitaţia - tributum capitis - se plătea de cetăţeni şi
peregrini. Impozitele indirecte erau 5% pentru moşteniri şi eliberări de sclavi,
2,5% pe circulaţia mărfurilor şi persoanelor, 1% pe vânzările de mărfuri; 4%
pentru vânzările de sclavi.
 Procuratorul vamal - încasa taxa vamală de 2,5% pe circulaţia mărfurilor şi
persoanelor. Erau organizate oficii vamale - stationes, portorii, conduse de
sclavi imperiali.
 Armata era una singură chiar şi după împărţirea teritoriului dacic, aflată sub
comanda legatului celor trei Dacii. Numărul total al armatelor din Dacia aduna
peste 50.000 soldaţi, care erau cetăţeni romani sau peregrini cărora li se
acorda cetăţenia romană; uneori soldaţii erau recrutaţi chiar dintre daci, dar
aceştia formau armata din alte provincii ale imperiului.
Organele locale:
 Oraşele cuprindeau pe lângă aşezările locuite un anumit teritoriu propriu. Au
apărut în cursul sec. II, de la Traian până la Septimiu Sever, majoritatea
situându-se pe marele drum imperial care străbate Dacia de la Dunăre până
la Porolissum şi având nume dacice (excepţie Romula). Erau coloniile (Ulpia
Traiana (Sarmisegetusa), şi întemeiate ca municipii dar ridicate ulterior la
grad de colonii: Drobeta, Napoca, Apulum, Romula, etc) sau municipiile
(Porolissum, Dierna, Ţibiscum, Ampulum, Malva), ce au fost întemeiate pe
locul sau alături de vechi aşezări dacice.
 Orado decurionum - consiliul municipal - reprezenta organul suprem de
conducere al coloniilor şi municipiilor, format din 30 - 50 membri aleşi dintre
cetăţenii de vază, cu vârsta de cel puţin 25 ani şi un cens de avere de peste
100.000 sesterţi.
 Decurionii atribuiau terenuri, soluţionau probleme edilitare, adminstrartive şi
fiscale, organizau spectacole şi jocuri publice, îndeplineau obligaţii de cult,
cinstirea împăratului şi a conducătorilor provinciei, alegeau magistraţii oraşului
şi sarcedoţii. Duumviri iure dicundo erau numiţi magistraţii superiori, aleşi
dintre decurioni pe o perioadă de un an, cu atribuţii judiciare şi executive. Din
cinci în cinci ani întocmeau lista decurionilor şi censul. În municipii erau în
număr de patru şi erau denumiţi quattuorviri.
 Edilii (Aediles) - erau magistraţii civili, cu atribuţii în aprovizionarea pieţelor,
întreţinerea străzilor şi clădirilor publice, asigurarea ordinii.
 Preoţii municipali - erau magistraţi aleşi de către ordinul decurionilor. Cea mai
înaltă funcţie sacerdotală era cea de pontifex; flamines aveau sarcina de a
efectua sacrificiile publice, ca şi augurii.
 După ordinul decurionilor, următorul loc era ocupat de ordinul augustalilor,
care întreţineau cultul Romei şi al împăratului. Era format din liberţi, peregrini
şi alte elemente ale populaţiei oraşelor. Erau asemuiţi cu ordinul cavalerilor
(ecvestru), iar numărul acestora era stabilit, pe viaţă, ca o cinste deosebită,
de către decurioni.
 Colegiile - cu caracter profesional, religios, funerar, erau formate din păturile
sociale inferioare, peregrini şi chiar scalvi. Cele mai importante erau colegiile
meşteşugarilor, luntraşilor, postăvarilor, negustorilor. Colegiile profesionale
erau conduse de un praefectus sau magister, aveau organizare de tip militar,
membrii componenţi fiind grupaţi în centurii şi decurii.
 Satele - erau organizatre în pagi şi vici, după modelul administraţiei romane.
Pagus era satul alcătuit pe teritoriul unei colonii, iar vicus era un sat mai mic,
situat în celelalte regiuni ale Daciei, format din necetăţeni, colonişti sau
autohtoni.
 Stationes erau posturi fiscale, vamale, poştale, de pază şi control ale
drumurilor şi graniţelor, conduse de beneficiari sau însărcinaţi ai instituţiilor de
care aparţineau.
 Canabae - erau aşezări întemeiate lângă castre de către meşteşugari,
negustori, familii şi rude ale soldaţilor sau veterani şi alte persoane care
aveau interese şi legături cu trupele respective.

1. Statul dacic este desfiinţat şi teritoriul său
a) în anii 85 - 86 primeşte o organizare nouă în cadrul
b) după primul război dacic al fui Traian din imperiului roman: 101-102
c) după al doilea război dacic al lui Traian din 104-105
2. Concilium Provinciae
a) a fost înfiinţat cu prilejul reformei lui Marcus Aureliu
b) era un organ consultativ, cu atribuţii restrânse la discutarea treburilor
obşeşti
c) era denumit şi orado decurionum

Prezentaţi organele centrale şi organele locale ale provinciei Dacia.
- dacă este posibil, tehnoredactat, Arial 12,1,5 rânduri, max. 5 pagini,
- se foloseşte în primul rând cursul dar pentru un punctaj ridicat este necesară

1.- 2. a, b
3.7. BIBLIOGRAFIE
2. Istoria dreptului românesc — L. P. Marcu,Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
2013
5. Istoria dreptului românesc - l. Ceterchi - Editura Academiei - Bucureşti-1987
6. Istoria vechiului drept românesc, Ioana Vasiu, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2009 .
7. O istorie sinceră a poporului român - FI. Constanţi ni u - Editura Univers
Enciclopedic - Bucureşti – 2001

DREPTUL lN DACIA ROMANĂ.
CONSECINŢELE STĂPÂNIRII ROMANE ÎN DACIA
4.1. OBIECTIVE
- să prezinte particularităţile sitemului juridic, în funcţie de clasele şi categoriile
sociale cărora acesta era aplicat;
- să prezinte consecinţele economice, politice şi sociale în Dacia ca urmare a
stăpânirii romane;
- să dezvolte capacitatea cursanţilor de a diferenţia organizarea Daciei înainte şi
după cucerirea acesteia de către romani;
4.2. DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ

Romanii au introdus în Dacia normele dreptului roman, însă au păstrat şi
obiceiuri locale care nu aduceau atingere intereselor romane. Sistemul de drept
prezenta particularităţi pentru clasele şi categoriile sociale, după cum urmează:
Cetăţenii romani - le era aplicabil dreptul roman clasic, bucurându-se în Dacia
de aceleaşi drepturi ca şi la Roma, mai puţin proprietatea quiritară. Beneficiau de jus
italicum - printr-o ficţiune juridică pământul pe care îl aveau în proprietate era
asimilat cu solul italic îi conferea titularului aceleaşi mijloace juridice de protecţie ca
şi proprietatea quiritară.
Drepturi publice:
 jus sufragii - dreptul de a alege,
 jus honorum - dreptul de a fi ales în magistraturi, adică în funcţii de conducere
politică.
Drepturi private:
 jus connubii - dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după legile romane,
 jus comercii - dreptul de a încheia acte juridice conform dreptului quiritar, legis
actio - dreptul de a folosi în justiţie anumite forme procedurale.
Latinii - aveau un statut juridic inferior faţă de cetăţenii romani. Se bucurau

de jus comercii, dar nu şi de jus connubii. Pentru a dobândi statutul juridic al
cetăţeanului roman, latinii alegeau calea naturalizării. În cazul în care municipiile
latine erau ridicate la rang de colonii romane, printr-o naturalizare colectivă cetăţenii
lor deveneau cetăţeni romani. Puteau dobândi calitatea de cetăţean roman şi printr-
un act individual de naturalizare.
Peregrinii - statutul lor juridic era reglementat prin legea de organizare a

provinciei romane - Lex provinciae, şi prin edictele guvernatorului. Formau categoria
socială cea mai importantă deoarece curpindea aproape întreaga masă a dacilor.
Erau peregrinii obişnuiţi - peregrinii liberi a căror capacitate juridică era prevăzută de
legile autohtone. Aceştia puteau încheia acte juridice cu ceteţenii romani, în baza lui
jus gentium. Jus gentium recunoştea valabilitatea unor instituţii fundamentale
comune tuturor popoarelor - proprietatea, sclavia, familia, obligaţiile, succesiunea
etc. - în măsura în care nu atingeau drepturile cetăţenilor romani asigurate prin jus
civile. Era un drept comun al cetăţenilor romani şi peregrinilor folosit pentru
raporturile juridice dintre ei. Peregrinii deditici erau locuitorii cetăţilor distruse de
cuceritorii romani şi desfiinţate din punct de vedere administrativ şi politic. Ei nu se
puteau folosi de vechiul lor drept decât în limitele fixate de cuceritorii romani.
În relaţiile dintre peregrini se aplicau atât normele din jus gentium cât şi norme
deosebite care formau un drept special: „leges moresque peregrinorum” în care se
găseau instituţiile fundamentale ale societăţii, reglementate însă potrivit legilor şi
obiceiurilor locale.
Peregrinii daci puteau încheia căsătorii întrebuinţând formele lor juridice. Ei
cunoşteau tutela şi adopţiunea fraternă - înfrăţirea de mai târziu a românilor - ca şi
sclavia. Se practica transmiterea bunurilor prin succesiune ab infestat şi
testamentară, în forma specifică a testamentului oral, practicat şi acesta mai târziu
de către români sub denumirea de testament „cu limbă de, moarte". În Dacia, la
terminarea serviciului, militarii puteau testa în favoarea peregrinilor.
Proprietatea peregrinilor. Peregrinii obişnuiţi din obştile săteşti exercitau
dreptul de proprietate asupra pământului în măsura în care acesta fusese
recunoscut de Roma. Potrivit unor reguli străvechi, pământurile cucerite erau
considerate ager publicus şi treceau în proprietatea statului roman, dar în fapt ele
erau lăsate în stăpânirea locuitorilor autohtoni. în atare situaţie deţinătorii de terenuri
agricole se bucurau de efectele regulei de prescriptio longi tempori, instituţie
introdusă de împăraţii romani prin rescriptul din 199, în virtutea căruia peregrinii
puteau respinge orice acţiune în revendicare. Termenul prescrierii dreptului de
proprietate era de 10 ani între prezenţi şi 20 ani între absenţi, iar după scurgerea
termenului arătat, orice acţiune în revendicare intentată în justiţie era respinsă,
alături de regula precripţei, amintim că la moartea proprietarului provincial, pământul
trecea în stăpânirea urmaşilor prin simpla tradiţiune fără înscrisuri.
Sclavii nu aveau capacitate juridică şi nu se bucurau de dreptul de

proprietate.
Proprietatea quiritară aparţinea cetăţenilor romani şi se dobândea în măsura
în care teritoriul oraşelor-colonii era considerat, printr-o ficţiune juridică, sol roman.
Datorită faptului că solul italic constituia şi el obiect al taxelor de impozit, odată cu
slăbirea caracterului proprietăţii quiritare şi generalizarea cetăţeniei romane în anul
212, potrivit Constituţiei lui Caracalla, această formă de proprietate tinde să se
confunde treptat cu proprietatea provincială. Normei juridice comune aplicabile
romanilor şi peregrinilor în dacia, le aflăm şi în domeniul dreptului penal.
Guvernatorul sau reprezentantul său, primind acţiunea, trimitea pările la un
judecător, care decidea în cauză. Guvernatorul putea judeca personal cauzele, fără
a le mai trimite la judecător. în aplicarea legii penale, guvernatorul Daciei era investit
cu jus gladii, care îi conferea dreptul de a pronunţa condamnări la moarte pentru
crime. Dacă inculpatul făcea parte dintre fruntaşii populaţiei provinciei, pedeapsa cu
moartea nu putea fi pronunţată decât de împărat . Cu toate acestea, în epoca
stăpâno romane, dacii liberi şi-au păstrat vechile lor instituţii penale şi procesuale,
deşi sistemul de drept roman - ca şi limba şi civilizaţia romană - nu le erau străine,
datorită convieţuirii în comun pe teritoriul Daciei.
4.3. CONSECINŢELE STĂPÂNIRII ROMANE ÎN DACIA

- formele proprii de organizare politică au fost desfiinţate şi înlocuite cu instituţii
romane; obşeta sătească a continuat totuşi să supravieţuiască stăpânirii
romane;
- dacii erau socotiţi peregrini, având un statut inferior celor recunoscut
cetăţenilor romani; nu cunoşteau jus sufragii şi jus honorum;
- colonizarea Daciei cu numeroşi cetăţeni romani din Italia sau alte provincii:
Moesia, Pannonia, Thracia, Dalmaţia. Au fost aduşi şi peregrini romanizaţi.
Colonizarea a produs schimbări importante în economie şi în structura socială
a provinciei. Nobilimea dacă este înlăturată şi înlocuită prin aristocraţia
romană;
- ostilitate imediat cuceririi până la o politică de reconciliere între daci şi romani,
desfăşurată de Roma sub conducerea lui Hadrian. Ulpia Traiana primeşte
numele de Sarmisegetusa, se acordă statutul de colonie şi municipii unor
oraşe care aproape toate poartă nume dacice; se păstrează toponimia dacică
- râuri, munţi, oraşe; continuarea pe linie tradiţională a culturii dacice în ceea
ce priveşte ceramica, uneltele, podoabele, costumele, monumentele funerare;
- cucerirea dacilor şi transformarea ei într-o provincie romană a condus la
împletirea a două civilizaţii, fapt ce a determinat o importantă dezvoltare
economico-socială.
În timpul stăpânirii romane în Dacia au fost momente care au impus

autorităţilor imperiale nu numai reorganizarea politică a Daciei, dar şi părăsirea unor
părţi din teritoriile locuite de daci. Astfel: evacuarea teritoriului Munteniei de către
Hadrian în anii 117 - 118 şi retragerea trupelor romane din castrele acelei regiuni, ca
urmare a răscoalei dacilor, concomitent cu atacurile • roxolanilor şi iazigilor. O
situaţie similară s-a produs la mijlocul sec. III, în timpul lui Gallienus, când de
asemenea unele teritorii la graniţa de est a Daciei au fost părăsite şi cedate goţilor.
Prin aceste măsuri restul Daciei se putea apăra mai bine, datorită configuraţiei
terenului.
În anul 271, Aurelianus a retras administraţia şi armata, părăsind Dacia, din
cauza frământărilor sociale din interiorul ei şi a atacurilor din afară ale primului val de
migratori. Desigur s-au refugiat totodată şi marii proprietari, din cauza ostilităţii
maselor exploatate, dar nu este de presupus că şi acestea - răsculate împotriva
stăpânirii romane - ar fi urmat această stăpânire în momentul când a fost
îndepărtată. Romanitatea nord-dunăreană era însă destul de temeinică încât să nu
poată fi ulterior esenţial influenţată de contactul cu popoarele migratoare.
Sub stăpânire romană, dar în cadrul Moesiei, s-a găsit şi teritoriul Daciei
Pontice în sec. I-III d.Hr., cucerit încă din anul 46 Î.Hr. Organizarea sa politică
prezintă unele particularităţi în ceea ce priveşte oraşele greceşti de pe litoralul
maritim. Dominaţia romană a creat în Dacia Pontică o situaţie similară celei din
Dacia. Declarând teritoriul ca ager publicus, au fost aduşi numeroşi colonişti romani
civili şi veterani, precum şi trupe militare.
Prin venirea cetăţenilor romani, structura clasei dominante, s-a schimbat, deşi
în oraşele pontice s-a păstrat situaţia privilegiată a oligarhiei greceşti. S-au ridicat
însă noi oraşe, din vechi, centre geto-dace: Tropaeum Traiani (Adam Clissi),
Troesmis (Igliţa), ambele dobândind statutul de municipii spre sfârşitul sec. II.
Troesmis a devenit chiar reşedinţa consiliului provinciei Moesia. Noile oraşe erau
organizate ca şi cele din Dacia. La fel s-a procedat şi în privinţa administraţiei satelor
autohtonilor geto-daci, în care au continuat să subziste obştile teritoriale. In diferite
părţi ale teritoriului s-au constituit canabae ale coloniştilor, villae şi praedia ale
marilor proprietari particulari. Apărarea militară a fost asigurată prin transferarea Leg.
V Macedonia de la Oescus (Bulgaria) la Troesmis, unde a staţionat între anii 100-
167, şi prin stabilirea Leg. IX Claudia la Durostorum. Pe linia Dunării a fost organizat
un puternic limes de castre şi lagăre romane, cum erau cele de la: Sucidava,
Axiopolis, Carsium, Noviodunum, Arrubium, Capidava, Ulme-tum. Pe Dunăre patrula
o flotilă specială Classis Flavia Moesica.

1. Cetățenii romani:
a) aveau ca drepturi publice: jus connubii, jus comercii, jus actio
b) aveau ca drepturi private jus sugragii şi jus honorum li se aplica dreptul roman
clasic, bucurându-se de aceleaşi drepturi ca la Roma, mai puţin proprietatea
quiritară
2.Peregrinii daci:
a) cuprindea peregrinii deditici şi peregrinii obişnuiţi
b) formau categoria socială cea mai importantă deoarece cuprindea aproape
întreaga masă a dacilor
c) era un statut de excepţie, aplicat unui număr restrâns de persoane

Prezentaţi consecinţele stăpânirii romane în Dacia

1. c 2. a,b
4.7. BIBLIOGRAFIE
2. Istoria dreptului românesc - L. P. Marcu,Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
2013
5. Istoria dreptului românesc - l. Ceterchi - Editura Academiei - Bucureşti-1987
6. Istoria vechiului drept românesc, Ioana Vasiu, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2009 .

ŢĂRILE Şl LEGEA ŢĂRII (SEC. IX-XIV)
5.1. OBIECTIVE
- să prezinte noţiunile de roman şi vlah;
- să familiarizeze cursanţii cu formaţiunile politice din feudalimul timpuriu;
- să prezinte conceptul de lege şi procesul de formare a Legii Ţării.
5.2. ROMANI ŞI VLAHI

Perioada sec. IX-XIV se caracterizează prin afirmarea poporului român ca
personalitate distinctă din punct de vedere etnic, cu organizare politică şi cu norme
juridice proprii, tipice feudalismului timpuriu.
Romani. Trăind în „România dunăreană", autohtonii au păstrat numele Romei.
Scriitori bizantini din sec. X îi numesc „romani”, spre a-i deosebi de „barbari”.
Apelativul de „romani” se justifică nu numai prin tradiţia coloniştilor romani, ci şi prin
tradiţia autohtonilor daci, ca locuitori ai unor teritorii ce au făcut parte din imperiul
roman.
Vlahi. Un alt nume cu care erau denumiţi foştii locuitori ai imperiului roman era
acela de „vlahi", provenit de la numele unui trib celt (volcae). De la celţi numele de
vlahi a fost preluat de germani, de la care a fost împrumutat şi de slavi. În această
formă („vlahi) a fost folosit şi de Bizanţ, sau diverse popoare, cu unele schimbări:
volochi - la slavii meridionali, valachi - la catolicii din Occident, Blach-Olahok la
unguri (care numesc pe italieni Olaszok), Bloch la saşi, Walaszi - la polonezi (dar
Wlochi pentru italieni). Adoptarea unanimă a denumirii „vlahi” dovedeşte încheierea
procesului de etnogeneză a românilor. Autorii bizantini fac însă precizarea că ei sunt
aceiaşi „romani”, „coloni veniţi din Italia”, locuind în fosta Dacie, dar şi în sudul
Dunării. Identitatea dintre ei este întărită şi prin referirile la ocupaţiile lor tradiţionale:
„brânza vlahă”, „femeia vlahă ţese la război”, „clăile de grâu ale valahilor”, „caii
vlahi”. De semnalat că abia spre sfârşitul sec. XIII se menţionează apariţia unui sens
secundar al termenului de „vlah”, anume acela de păstor.
5.3. ŢARA - ORGANIZARE POLITICĂ ROMÂNEASCĂ
Termenul românesc de „țară” provine de la latinescul „terra” şi are ca sens

organizare statală, şi nu sensul material de pământ, ca în alte limbi romanice.
Cnezatul reprezenta o organizaţie politică aflată sub conducerea unui cneaz;
este în fond tot o „ţară” denumită după forma ei de conducere. Cuvântul „cnez” este
de origine vizigotă - „kunig”. Cnezii aveau atribuţii de judecători şi exercitau
conducerea militară, ca şi juzii. Numele „cnez” a ajuns să desemneze pe ţăranii
liberi, în timp ce unii dintre „cnezi” au devenit „boieri” în statele româneşti din
feudalismul dezvoltat.
Voievodatul era o organizaţie politică superioară cnezatului, având în
subordine mai multe cnezate; voievodul era ales din rândul cnezilor în adunarea
acestora, având atribuţii administrative, militare şi judecătoreşti. Cuvântul „voievodat”
este de origine slavă - „vojevoda”.
Denumirea „câmpulung” desemna tot „ţară” şi cuprindea mai multe obşti
săteşti cu săteni liberi. Cuvântul „câmp” indica în evul mediu o obşte, iar
„câmpulung” o uniune de mai multe obşti săteşti.
Prin „jupa” erau desemnate formaţiuni politice similare „ţărilor”. Erau conduse
de jupani, termen care provine de la cuvântul trac diurpaneus.
Obştile săteşti au continuat să existe în această perioadă, păstrând
organizarea lor tradiţională, dar se remarcă o apropiere între ele sub forma
constituirii unor organizaţii mai întinse, care au cuprins o întreagă regiune: văi ale
râurilor, depresiuni montane şi câmpii.
Astfel:
 în voievodatul Crişanei: văile Mureşului inferior (malul drept), Crişurilor,
Beretăului şi Crasnei, Someşului inferior, ca şi depresiunile Aradului, Salontei,
câmpiile Şimleului, Zalăului;
 în voievodatului Banatului: văile Cernei, Carasului, Bârzavei, Mureşului
inferior (malul stâng), depresiunile Mehadiei, Nerei, Cataşovei, Bozovici,
Câlnicului etc;
 în voievodatul Ultrasilvan: văile râurilor Surduc, Someşului Mic şi Mare, Arieş,
Bistriţa, Tarnave, Mureşul Mijlociu şi Superior, Oltul Superior, depresiunile
Huedin, Călăţele, Năsăud, Rodna etc;
 voievodatului Ţării Maramureşului: văile Marei, Izei, Vişeului, Firizei,
Lăpuşului, depresiunile Oaş, Borşa etc.
Situaţia este asemănătoare şi în celelalte ţări: Bârsa, Haţeg, Zarand, Făgăraş.
încă înaintea epocii feudalismului timpuriu obştea românească depăşise stadiul de
obşte gentilică şi devenise o obşte teritorială. În această fază ea este denumită ca „o
asociaţie de gospodării familiale, pe baza unui teritoriu stăpânit în comun”.
Ca atare, spre deosebire de obştea gentilică în care apartenenţa membrilor
se întemeiază pe rudenia de sânge, în obştea teritorială apartenenţa lor este
determinată de stăpânirea în comun a teritoriului. Teritoriul nu mai are, aşadar, doar
un rol economic, ca obiect de exploatare economică, ci şi, în principal, un rol politic,
acela de determinare a apartenenţei membrilor săi la obştea respectivă. Existenţa în
obşte a „cetelor de neam”, bazate pe rudenie, nu ştirbeşte caracterul teritorial al
obştii. Unirea mai multor sate devălmaşe în „obşti de obşti”, confederaţii sau uniuni
de obşti pe teritorii mai vaste a făcut necesară folosirea unor termeni care să le
denumească în mod deosebit. Aşa a apărut denumirea de „ţară” şi „câmpulung”,
luând ca bază teritoriul acum mai larg decât „moşia” unui sat izolat.
5.4. LEGEA ŢĂRII

Conceptul de lege:
- lege nescrisă - totalitatea normelor tradiţionale după care funcţionau obştile
săteşti fiind unanim acceptate de comunitate;
- legea scrisă - normele juridice redactate în scris şi impuse colectivităţilor prin
constrângerea organelor puterii politice;
- legea creştină - regulile de conduită cuprinse în scrieri bisericeşti ortodoxe.
Dreptul românesc nescris - Legea Ţării - s-a format în cadrul unui îndelungat
proces istoric, având ca principal izvor normele cu caracter social existente pe
teritoriul românesc, ale populaţiei băştinaşe (dacii). Cele mai vechi obiceiuri şi norme
juridice s-au format în legătură cu stăpânirea pământului. Astfel, ca urmare a
extinderii suprafeţelor de teren prin desţeleniri şi defrişări se înregisterază o creştere
a proprietăţii personale. Cele mai multe terenuri sunt puse în valoare prin munca
unei singure familii, care caută să scoată aceste proprietăţi de sub regimul
reglementării în devălmăşie. În locul normelor care interziceau ferm membrilor obştii
să înstrăineze unele părţi din teritoriul obştii, intrevine o modificare, foarte
importantă, care vizează dreptul de protimis (în cazul înstrăinării unor părţi din
teritoriul obştii, rudele celui care înstrăina şi ceilalţi membri ai obştei aveau preferinţă
la cumpărare).
Odată cu apariţia robilor, începând cu sec. XI, apar norme juridice care
stabilesc privilegiile, drepturile şi îndatoririle fiecăruia. În domeniul justiţiei se menţin
normele juridice tradiţionale privind instituţia oamenilor buni şi bătrâni, precum şi
sistemul probator cu jurători, martori şi jurământul cu brazdă. Legea Ţării a fost
aceeaşi în fiecare dintre ţările române, indiferent de denumirea purtată de acestea,
vorbindu-se aceeaşi limbă, reflecând astfel unitatea etnoculturală şi instituţională a
tuturor românilor. Legea Ţării este o creaţie românească, produsul istoric al modului
de viaţă al strămoşilor în condiţiile organizării lor în obşti săteşti şi, apoi, în formaţiuni
politice cu caracter feudal. Norme juridice cu privire la cnezat şi voievodat reprezintă
începutul dreptului public în ţările române.

1. Cnezatul:
a) este în fond tot o „ţară” denumită după forma ei de conducere
b) este o organizaţie politică superioară „ţării”
c) cuprindea mai multe sate (localităţi) aşezate, de regulă, pe anumite forme de
relief
2. Voievozii:
a) erau judecători și comandanți militari peste o confederație de cnezi;
b) la slavi, nu aveau atribuții judecătorești, iar situația lor era inferioară
cneazului;
c) numele este de origine slavă, dar instituția este românească.

Prezentaţi noţiunile de ţară, cnezat, voievodat, câmpulung, jupa. Evidenţiaţi
diferenţele dintre aceste noţiuni.

1. a, c 2. a, b, c
5.8. BIBLIOGRAFIE
2013
5. Istoria dreptului românesc - I. Ceterchi - Editura Academiei – Bucureşti - 1987
6. Istoria statului şi dreptului românesc - Dumitru V. Firoiu - Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976
FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI.
DOMNIA Şl LEGEA ŢĂRII.
6.1 OBIECTIVE
- să prezinte formarea statelor feudale româneşti
- să familiarizeze cursanţii cu instituţia domniei şi principiile care au stat la temelia sa
- să deprindă cursanţii cu avantajele şi neavantajele principiilor alegerii şi eredităţii,
precum şi ale sistemului electivo-ereditar.
6.2 FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI

Ţara Românească (Muntenia).
În sec. XIII se constată pe întreg teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre o
omogenizare din punct de vedere etnic: elemente ale ultimilor migratori fuseseră
asimilate (slavi, pecenegi), iar cumanii alungaţi de tătari în Ungaria. Dezvoltarea
economică şi stratificarea socială de tip feudal determinaseră o maturizare din punct
de vedere politic, oglindită în afirmarea cnezatelor şi voievodatelor. Dezvoltarea lor
era însă încetinită de vecinătatea în răsărit a tătarilor, iar în nord-vest de a ungurilor.
Îndepărtarea prin luptă a dominaţiei mongole spre sfârşitul sec. XIII a dat posibilitate
voievodatelor româneşti de a se concentra asupra desfacerii legăturii lor de
vasalitate faţă de Ungaria. Iniţiativa în acest scop a fost luată de Litovoi,
conducătorul voievodatului din dreapta Oltului în 1273/7, fără succes. Ea a fost
reluată de către Basarab, voievodul Oltului, care în 1330 a obţinut la Posada o
strălucită victorie împotriva lui Carol Robert, regele Ungariei. Acesta a fost actul de
naştere a statului Ţării Româneşti de sine stătătoare. Autoritatea sa se întinde de la
Carpaţi la Dunăre, în dreapta Oltului până la Porţile de Fier, spre răsărit până la
Brăila şi Buceag, unde se mai menţinea încă, stăpânirea mongolă. Celelalte popoare
au denumit noul stat Vlahia, Valahia, Ungro-Vlahia (Vlahia de lângă Ungaria).
Românii - întrucât nucleul politic a fost alcătuit de voievodatele de la munte, în jurul
cărora s-au alăturat şi celelalte formaţiuni politice.
Ţara Românească a Moldovei.

La începutul sec. XIV românii din răsăritul Carpaţilor aveau un nivel de
dezvoltare social-economică şi politică similar cu cel din sudul Carpaţilor. Totuşi,
formaţiunile politice existente erau frânate în progresul lor de stăpânirea mongolă şi
de suzeranitatea ungară. Ungaria constituie o marcă cu centrul la Baia în 1359, sub
conducerea voievodului român Dragoş din Maramureş, vasal regelui maghiar. Ea nu
era o „ţară” nouă, ci „o creaţiune de concurenţă... faţă de aceia care întemeiaseră
Ţara Românească”. Dragoş fusese impus peste o organizaţie politică locală, ca un
„căpitan" regal. Lichidarea vasalităţii a fost realizată prin lupta armată a românilor
localnici, sub conducerea voievodului Bogdan din Maramureş, cunoscut prin
îndelungata sa rezistenţă împotriva maghiarilor pentru păstrarea autonomiei
voievodatului din Maramureş. Profitând de angajarea Ungariei în conflicte cu Ţara
Românească şi cu Bulgarii (Vidin), el trece munţii şi reuşeşte să alunge pe Bale,
reprezentantul regelui în 1364. O nouă ţară ia naştere, Ţara Românească a
Moldovei, de sine stătătoare. Noul stat a profitat de criza Hoardei de aur şi a
înlăturat până la 1386 dominaţia mongolă care se mai menţinuse doar în partea sud-
estică a Moldovei. Astfel, teritoriul noului stat românesc se întinde în graniţele sale
fireşti: Carpaţi, graniţa cu Polonia, Nistru, până la Dunăre şi Mare. Popoarele străine
au numit Moldova: Terra Wallachorum, Terra Moldo-vana, Moldovalahia, Rusovlahia
(Vlahia de lângă Rusia), Ţara Vlahilor, Vlahia cea Mică (spre a se deosebi de Vlahia
Mare - Ţara Românească). Românii au numit-o după întemeiere Ţara Românească
a Moldovei.
Voievodatul Transilvaniei.
Aşezarea maghiarilor în Panonia şi infiltrarea lor în Ardeal a stânjenit
dezvoltarea liberă a voievodatelor româneşti. Voievodatul bihorean al lui Menumorut
nu a fost efectiv ocupat. În sec. X şi XI el s-a aflat în stăpânirea românilor, dar
colabora cu oficialitatea maghiară. În voievodatul lui Glad se găsea la începutul sec.
XI un urmaş al acestuia, Ahtum, în relaţii cu imperiul bizantin, socotit princeps, iar
ţara sa era numită regnum. La rândul său, voievodatul lui Gelu - Terra Ultrasilvana -
devenise de asemenea un regnum prosper, sub urmaşii lui Tuhutum, identificaţi cu
societatea ardeleană şi trecuţi la ortodoxism. Maghiarii nu au putut exploata
succesul obţinut în prima ciocnire armată cu voievozii români. Rezistenţa românilor
la care s-a alăturat şi aceea a pecenegilor - care nu exercitau o stăpânire efectivă în
Ardeal, dar făceau expediţii până în Ungaria au întârziat integrarea administrativă a
Ardealului la Ungaria. Un Mere uri us princeps pentru Transilvania, numit în 1111, nu
a rezistat în Transilvania şi nu şi-a exercitat niciodată funcţia. Abia în 1176 - după 60
de ani - Leustachius devine voievod peste Transilvania, care va rămâne un
voievodat autonom faţă de Ungaria. Cnezatele şi voievodatele româneşti au
continuat să se mai menţină. A trecut un secol şi jumătate de la năvălirea în Ardeal
până când ungurii, după ce au împrumutat de la gemiani organizarea lor
administrativă, să introducă treptat pe plan local modelul comitatelor. Totuşi, până la
mijlocul sec. XIII încă nu fuseseră constituite comitatele Hunedoara, Turda,
Maramureş, Făgăraş. Unele cnezate şi voievodate româneşti sunt organizate ca
districte româneşti. La rândul lor, secuii şi saşii colonizaţi în Ardeal s-au organizat în
scaune, după modelul organizaţiilor tradiţionale româneşti, formând şi unii şi alţii câte
o universitas condus de un comite.
Ţara Cavarnei.
În sec. XI-XIH populaţia românească dintre Dunăre şi Marea Neagră este
organizată în formaţiuni politice ca acelea conduse de Tatos, Sestlav, Satza. Acest
teritoriu formează un mic stat sub autoritatea bizantină, sub numele de Paristrion.
Mai târziu, trece sub autoritatea taratului Bulgar. Tendinţa sa de eliberare găseşte o
conjunctură favorabilă în dezmembrarea taratului, când reuşeşte să formeze Ţara
Cavernei. În 1346 este menţionat cu titlul de despot al ei - Balica, iar apoi urmaşul
său Dobrotici. loan V. Paleologul a recunoscut autonomia lui Dobrotici. În 1386 este
semnalat ca despot, Ivanco. În 1386 Mircea apără această ţară împotriva turcilor,
dar în preajma bătăliei de la Nicopole devine totuşi provincie turcească. Este
recucerită de Mircea în 1404, dar recade curând sub turci pentru patru secole şi
jumătate.
6.3. DOMNIA ŞI LEGEA ŢĂRII

Domnia este instituţia centrală supremă în aparatul de stat. Ea este rezultatul
unui îndelungat proces evolutiv, cu străvechi rădăcini la care s-ai adăugat elemente
noi, integrate organic în cele tradiţionale. La aceasta a contribuit şi cadrul juridic -
Legea ţării - în care s-a realizat sinteza dintre vechi şi nou. După cum ţările aveau în
esenţă aceeaşi organizare politică, tot aşa normele juridice erau identice în fiecare
ţară. Apariţia domniei este concomitentă cu întemeierea Ţării Româneşti şi a
Moldovei. În ambele ţări întemeierea a parcurs un proces în esenţă asemănător; pe
plan intern şi teritorial o unire a micilor formaţiuni politice, de bună voie, şi în mod
paşnic, sub conducerea unui unic voievod, urmată pe plan extern de lupte pentru
desfiinţarea suveranităţii maghiare. Independenţa cucerită de Voievodul Basarab
întemeietorul este marcată de luarea titlului de domn, purtat şi de urmaşii săi, după
cum se menţionează în documentul emis de Ludovic de Anjou la 5 ianuarie 1365,
referitor la faptul că Vladislav „cu acordul românilor locuitori ai acelei ţări" a cutezat,
„după moartea tatălui său, voievodul şi domnul Nicolae Alexandru, să se subroge în
locul tatălui, adoptând ca şi acesta, titlul de domn”. Documentele subliniază, potrivit
concepţiei feudale, că titlul de domn semnifică independenţă, poziţia unui şef de stat
care nu recunoaşte o autoritate superioară.
Două principii fundamentale au stat la temelia domniei:

- alegerea: edificator este documentul din 30 septembrie 1364 prin care se
recunoaşte cnezilor români din Bereg (Ardeal), că au, conform tradiţiei lor, dreptul de
a-şi alege dintre ei, în mod liber, pe voievod „aşa cum se bucură de acest drept şi
ceilalţi români care sălăşluiesc în Maramureş şi în alte părţi ale Ungariei”. Basarab a
putut rezista ca voievod până la cucerirea independenţei numai cu sprijinul celor
care l-au ales şi l-au susţinut împotriva intervenţiei străine. La rândul său Bogdan a
fost şi el ales ca voievod în Maramureş, calitate pe care o pierde în 1343 pentru
necredinţă, purtând însă, conform obiceiului, titlul de voievod în continuare. O
alegere similară au făcut şi cei din Moldova, la venirea sa din Maramureş.
- ereditatea: a început să se afirme treptat, consacrând o ereditate familială,
atât pe linie descendentă, cât şi colaterală. În voievodatul transilvan (Terra UI traşii
van a, Regnum ultrasilvanum), Ţara lui Gelu, persistă în sec. XI, XII sub urmaşii lui
Tuhutum, în cel bănăţean la începutul sec. XI stăpânea Antum, un descendent al lui
Glad. În Maramureş după Bogdan voievodatul revine nepoţilor săi loan şi Ştefan, fiii
fratelui său luga, dar Bogdan îşi păstrează cnezatul, acesta fiind ereditar. Lui Litovoi
îi urmează fratele său Bărbat, lui Tihomir - fiul său Basarab. În Moldova voievodatul
devenise ereditar înainte de întemeierea ei.
Cele două principii, alegerea şi ereditatea, au dat naştere sistemului electivo-

ereditar. Sistemul electivo-ereditar avea atât neajunsuri, cât şi avantaje.
Succesiunea unui văr, frate, fiu nelegitim cu personalitate proeminentă, cu calităţi
pozitive recunoscute de contemporani era o soluţie mai bună decât venirea la tron a
unor fii lipsiţi de experienţă.
Principiul eredităţii şi cel al alegerii au fost influenţate:

- prin asocierea la domnie - o cale de a restrânge cercul prea larg al rudelor cu
pretenţii la domnie, prin proclamarea de către domnul în scaun a unui asociat la
domnie, aşa cum au procedat voievozii înainte de întemeiere;
- recomandarea - domnul în scaun, spre sfârşitul vieţii sale, recomanda
adunării stărilor o persoană indicată să fie aleasă ca urmaş. Larga vocaţie
succesorală a rudelor fostelor familii domnitoare a fost un neajuns al principiului
electivo-ereditar. Astfel au luat naştere lupte interne pentru tron. Nici regula eredităţii
nu a fost mereu respectată, pe de o parte unii pretendenţi îşi făceau o filiaţie falsă,
pe de altă parte o partidă boierească ridica domn pe un boeir din rândurile sale.
Mai târziu, s-a procedat la calea numirii directe a domnilor de către sultan,
fiind înlăturat atât principiul alegerii, cât şi cel al eredităţii, fiind numiţi şi domni
fanarioţi.
1. Numirea directă la tron:
a) consta în recomandarea unei persoane de către domn, spre sfârşitul vieţii
sale
b) era un atribut al sultanului
c) se putea face doar dintre rudele fostelor familii domnitoare
2. Asocierea la domnie:
a) era o cale paşnică de restrângere a rudelor cu pretenţii la domnie
b) consta în proclamarea de către domnul în scaun a unui asociat la domnie
c) era o cale violentă de a ajunge la domnie

Prezentaţi avantajele şi neajunsurile principiilor eredităţii şi al alegerii -
principii care au stat la temelia domniei la români.

l.b 2. a, b
6.7. BIBLIOGRAFIE
1. Istoria Statului şi Dreptului Românesc - Emil Cernea, Emil Molcuţ – Universul
2. Istoria dreptului românesc - Liviu P. Marcu.Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
3. Istoria dreptului românesc - Manuel Guţan - 2004
4. Istoria statului şi dreptului românesc, Florin Negoiţă, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013
5. Istoria dreptului românesc - loan Ceterchi - Editura Academiei - Bucureşti-1987
6. Istoria Dobrogei - Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Editura Ex Ponto, Constanţa,
1989
7. Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea - Adrian Rădulescu, Ion
Bitoleanu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979

DREPTUL SCRIS PÂNĂ LA INSTAURAREA REGIMULUI TURCO-
FANARIOT
7.1 OBIECTIVE
- să prezinte cursanţilor dreptul scris existent până la instaurarea regimului turco-
fanariot
- să prezinte cursanţilor evoluţia dreptului în timpul regimului turco-fanariot
- să deprindă cursanţii în a sesiza transformările intervenite în diferitele instituţii de
drept în această perioadă istorică
7.2 DREPTUL SCRIS PÂNĂ LA INSTAURAREA REGIMULUI TURCO-FANARIOT
Primele pravile.
Pravilele bisericeşti prezintă un caracter oficial, căci ele au fost întocmite din
ordinul domnului sau al mitropolitului şi pe cheltuiala lor. Dispoziţiile din pravile erau
impuse atât clerului, cât şi laicilor, în domeniul religios propriu-zis şi în domeniul
juridic. De altfel, potrivit concepţiei autorilor de pravile bisericeşti reglementările de
drept civil, penal sau procesual ţineau tot de domeniul religios.
Biserica ortodoxă din ţările române a fost organizată şi s-a aflat sub
autoritatea spirituală a patriarhului din Bizanţ. Întrucât regula conform căreia pravilele
bisericii ortodoxe se întocmesc numai după izvoare canonice bizantine era demult
consacrată, domnii şi mitropoliţii români au respectat-o întru totul. lată cum datorită
fondului religios comun, precum şi datorită îndelungatelor contacte politice şi
culturale, românii au preluat o serie de elemente bizantine atât în domeniul
organizării statului şi bisericii, cât şi în edictarea primelor izvoare ale dreptului scris.
Atât pravilele în limba slavonă, cât şi cele în limba română au fost iniţial multiplicate
în manuscrise, pentru ca începând din secolul XVII să apară primele pravile tipărite.
Pravilele scrise în limba slavonă.

Cele mai vechi izvoare de drept canonic care s-au păstrat sunt Pravila de la
Târgovişte, scrisă în 1452 de către grămăticul Dragomir din porunca domnului
Vladislav, Pravila de la Putna (1581), Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Moldova) din
1618, Pravila de la Galaţi (începutul secolului XVII) şi Pravila de la Mănăstirea
Bistriţa (Oltenia) din 1636. Toate aceste scrieri de drept canonic au folosit izvoare
bizantine. Pravila de la Târgovişte, cea de la Mănăstirea Neamţ (1474), Pravila de la
Galaţi şi cea de la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia) au un conţinut asemănător deoarece
au folosit izvoare comune. Cele mai importante izvoare au fost „Sintagma alfabetică”
a lui Matei Vlastares (scrisă în 1335 la Salonic), unele nomocanoane ale „părinţilor
bisericii”, texte din legislaţia împăraţilor bizantini, dispoziţiile privind organizarea
ierarhică a bisericii.
Pravilele scrise în limba română.

Pravilele scrise în limba română datează din secolul al XVI-lea, dar conţinutul
lor ne indică faptul că ele au folosit manuscrise mai vechi. Pravila Sfinţilor apostoli a
fost tipărită de către diaconul Coresi la Braşov între anii 1560-1580. Un exemplar din
această legiuire s-a descoperit la leud (Maramureş) în 1921, motiv pentru care este
cunoscută şi sub numele de Pravila de la leud. Textele folosite în elaborarea Pravilei
de la leud au fost reproduse, sub forma unor manuscrise, şi în Moldova la începutul
secolului al XVII-lea. Pravila sfinţilor părinţi după învăţătura marelui Vasile are un
conţinut aproape identic cu cel al pravilei tipărite de Coresi. Pravila aleasă a fost
scrisă de către logofătul Eustratie în anul 1632 (Moldova). El a folosit izvoare
bizantine, preluate din nomocanonul lui Mihail Malaxos (1561) pe care l-a tradus din
greacă în română. Pravila de la Govora sau Pravila cea mică a fost edictată şi
tipărită din porunca lui Matei Basarab la 1640 La întocmirea ei au fost utilizate
izvoarele mai vechi ale dreptului nostru scris. Pravila cuprinde atât dispoziţii de.
drept bisericesc, cât şi de drept laic.
Hrisoavele legislative.
Până către sfârşitul secolului al XVI-lea hrisoavele domneşti aveau valoarea
unor acte individuale, de aplicare a legii ţării la cazurile practice care îi erau înfăţişate
domnului spre soluţionare. Începând din această epocă unele hrisoave domneşti au
dobândit valoare normativă, deoarece cuprindeau norme cu caracter general,
aplicabile pe întregul cuprins al ţării. Aşa a fost cazul aşezămintelor din 1595 prin
care Mihai Viteazul a modificat unele dispoziţii din legea ţării cu privire la relaţiile
dintre boieri şi ţăranii aserviţi. Conform Legii Ţării, rumânia era imprescriptibilă, aşa
încât ţăranii legaţi de pământ puteau fi urmăriţi oriunde ar fi fugit şi readuşi pe moşie.
Mihai Viteazul modifică această regulă, stabilind că ţăranii care au fugit înainte de
adoptarea aşezământului să nu mai poată fi urmăriţi, ci să rămână acolo unde se
află („care pe unde va fi, să fie vecin pe veci”) a avut în vedere situaţia ţăranilor fugiţi
din faţa armatelor turceşti şi s-au stabilit în Oltenia. Aşadar, aşezământul nu trebuie
interpretat în sensul că legarea de pământ a fost introdusă de către Mihai Viteazul, ci
în sensul că ţăranii fugiţi de pe moşiile din Muntenia nu mai puteau fi urmăriţi de
stăpânii lor.
Este evident că legarea de pământ a fost anterioară aşa numitei „legături” a
lui Mihai, de vreme ce s-a dat hrisov domnesc de interzicere a urmăririi şi readucerii
pe moşii a ţăranilor fugiţi înainte de 1595; dacă până la adoptarea aşezământului
ţăranii puteau fi urmăriţi, înseamnă că erau legaţi de pământ încă din epoca
anterioară. Pe de altă parte, prin acest aşezământ sfera rumâniei a fost extinsă,
deoarece puteau fi legaţi de pământ şi oamenii liberi aflaţi pe moşii la acea dată
(rumânii de legătură). Şi în Moldova, Ştefan Tomşa şi Miron Barnovski au dat
hrisoave legislative de modificare a dispoziţiilor dreptului nescris referitoare la
urmărirea vecinilor. Conţinutul lor este similar cu cel al aşezământului dat de Mihai
Viteazul, căci se interzice urmărirea ţăranilor fugiţi înainte de anumite fapte, fapt ce
atestă, şi pentru Moldova, legarea ţăranilor de pământ înaintea adoptării acestor
hrisoave.
CARTEA ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ ŞI ÎNDREPTAREA LEGII
Cartea românească de învăţătură este prima codificare legislativă cu caracter

laic din istoria dreptului nostru. Ea a fost întocmită de către logofătul Eustratie din
ordinul lui Vasile Lupu şi tipărită în anul 1646 la tipografia mănăstirii Trei Sfetitele din
laşi. Titlul integral al lucrării ne indică izvoarele pravilei, metoda de lucru, precum şi
scopul urmărit prin adoptarea ei. („Cartea românească de învăţătură de la pravilele
împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu toată cheltuiala a lui Vasile voievodul şi
domnul Ţărei Moldovei, den multe scripturi tălmăcite den limba ilinească pe limba
românească”). În primul rând titlul lucrării ne indică faptul că lucrările străine au fost
codificate într-o viziune proprie, ca urmare a iniţiativei domneşti şi constituie o operă
de sinteză cu trăsături originale. In al doilea rând, termenul de „învăţătură" nu trebuie
înţeles în sens didactic, ci în sensul de poruncă domnească, de dispoziţie
obligatorie, cu caracter juridic. De altfel, sensul de poruncă al termenului „învăţătură"
era foarte bine fixat în terminologia epocii, aşa cum rezultă din actele prin care sunt
loviţi de urgia domnească toţi cei ce nu îndeplinesc învăţăturile sale.
Îndreptarea legii a fost tipărită în anul 1652 la Târgovişte, din porunca
domnitorului Matei Basarab, sub denumirea de Pravila cea mare. Autorul pravilei
este Daniil Panoneanul, un călugăr care a ajuns, câteva decenii mai târziu, mitropolit
al Ardealului”. Din titlul oficial al pravilei rezultă că domnul a intenţionat să o aplice în
practică, să determine o evoluţie a relaţiilor sociale în sensul prevederilor sale
juridice („îndreptarea legii cu Dumnezeu care are toată judecata arhierească şi
împărătească de toate vinile preoţeşti şi mireneştiț). „îndreptarea legiiț cuprinde, pe
lângă versiunea muntenizată a pravilei lui Vasile Lupu de la 1646, traduceri şi
prelucrări ale unor acte din nomo-canoanele bizantine. În partea finală a pravilei sunt
expuse unele probleme de interes mai general din domenii ca medicina, gramatica,
filosofia, alături de diverse chestiuni canonice. Atât „Cartea românească de
învăţătură” cât şi „îndreptarea legii” sunt structurate în pricini, glave şi zaciale
(capitole, secţiuni, articole).
Alături de dreptul românilor, de străvechea tradiţie, în Transilvania a fost
impus, începând din secolul XV, de către vârfurile celor trei naţiuni dominante şi de
către statul maghiar, un sistem juridic discriminatoriu Acest sistem juridic nu a fost
niciodată asimilat sau recunoscut de către populaţia majoritară română, în cadrul
politicii de centralizare pe care o promovau, regii Ungariei au procedat la unele
încercări de codificare a dreptului nescris şi scris aşa cum a fost cazul lui Matei
Corvin (Decretum maius din 1486)1.
La rândul său, Vladislav al lll-lea i-a încredinţat juristului Ştefan Verboczi
sarcina de a întocmi o colecţie de drept, prin valorificarea izvoarelor nescrise şi
scrise existente.
Apărută în 1517, colecţia lui Verboczi nu a fost publicată oficial, dar s-a aplicat
în practica instanţelor, inclusiv a celor din Transilvania, până la 1848. De altfel, în
1691, prin Diploma leopoldină, s-a confirmat utilizarea acestei codificări. Ea cuprinde
dispoziţii privind drepturile nobilimii, procedura de judecată, condiţia juridică a
iobagilor, statutul oraşelor libere şi reglementarea juridică din teritoriile aflate în
dependenţă faţă de Ungaria, întrucât lucrarea cunoaşte o sistematizare în trei părţi,
este cunoscută sub denumirea de Tripartitul lui Verboczi (decretum tripartitum)”.
Codul lui Verboczi consacră relaţiile de tip feudal, inclusiv legarea iobagilor de
pământ. De remarcat este faptul că această codificare maghiară subliniază
deosebirile existente între dreptul Ungariei şi cel al Transilvaniei.
Principalele contracte reglementate în dreptul scris al Transilvaniei voievodale
sunt: vânzarea, schimbul, donaţia, împrumutul, închirierea, locaţiunea de servicii.
Relaţiile de familie (căsătoria, adopţiunea, tutela, curatela) se aflau sub incidenţa
dreptului canonic al bisericii catolice. În domeniul dreptului succesoral s-a introdus
un sistem care funcţiona în raport cu poziţia socială a părţilor şi cu provenienţa
bunurilor. Astfel, bunurile donative ale nobililor se transmiteau numai băieţilor. P
ământurile ţăranilor aserviţi, care nu aveau succesori, treceau iniţial în
proprietatea regelui, iar mai târziu în proprietatea nobililor. Bunurile moştenite
treceau asupra rudelor, iar cele cumpărate puteau reveni şi altor persoane conform
dispoziţiilor testamentare. Instituţiile dreptului penal şi procesual prezintă o serie de
asemănări cu cele din Ţara Românească şi Moldova, infracţiunile şi pedepsele fiind
în linii generale aceleaşi.
STATUTELE ŢĂRII FĂGĂRAŞULUI

Românii din Ţara Făgăraşului, ca şi cei din alte regiuni ale Transilvaniei, şi-au
apărat cu străşnicie vechile instituţii, tradiţiile şi normele de conduită proprie.
Repetatele încercări ale regilor Ungariei şi ale nobilimii naţiunilor privilegiate de a
impune o reglementare juridică străină de obiceiurile şi moravurile românilor au
determinat intensificarea luptei populaţiei majoritare pentru dreptate socială şi
naţională. Acest fenomen este ilustrat într-o formă deosebit de grăitoare în Ţara
Făgăraşului, unde românii au reuşit să impună autorităţilor codificarea principalelor
instituţii juridice consacrate de Legea Ţării (Jus valachicum). în cuprinsul Statutelor
Ţării Făgăraşului se arată în mod expres că ele au fost elaborate la propunerea
românilor. Totodată se precizează că normele cuprinse în această codificare sunt
vechi obiceiuri juridice româneşti. Statutele au fost redactate în limba latină. Textul
scris reda normele obiceiurilor juridice într-o formă fidelă, dar concentrată, pornindu-
se de la ideea că ele sunt cunoscute foarte bine de populaţia română, care le aplica
din generaţie în generaţie.
Potrivit stadiului de evoluţie a ideilor şi a instituţiilor juridice la acea epocă,
normele de drept nu sunt grupate potrivit unui sistem clar, aşa încât dispoziţiile de
drept penal sau de procedură sunt intercalate între cele de drept civil. Statutele
consacră stratificarea socială prin utilizarea unei terminologii similare cu cea din Ţara
Românească. Astfel nobilii români sunt desemnaţi prin termenul de boyarones
(boieri), iar ţăranii sunt denumiţi rustici walachi. Unitatea terminologică se explică
prin faptul că Ţara Făgăraşului a păstrat în permanenţă relaţii strânse cu Ţara
Românească. Aceste relaţii s-au menţinut chiar şi după ce Ţara Făgăraşului
împreună cu Ţara Almaşului au încetat să se afle în dependenţă, cu regim de feude
(1452), faţă de Ţara Românească. Numeroase dispoziţii reglementează relaţiile de
familie: căsătoria, divorţul, regimul bunurilor dotale. În vederea încheierii căsătoriei
era necesar consimţământul părinţilor, în lipsa căruia căsătoria se putea
contracta ,,cu fuga” (printr-un simulacru de răpire, urmat de plata unei amenzi
simbolice). Zestrea viitoarei soţii trebuia să fie constituită de către părinţi, iar după
moartea acestora obligaţia de înzestrare trecea asupra fraţilor, ca şi în Ţara
Românească.
Căsătoria putea fi desfăcută prin repudiere, iar bunurile dotale rămâneau în
stăpânirea soţului care a respectat obligaţiile căsătoriei. Şi această reglementare
este proprie românilor din toate cele trei state feudale.
Unele dispoziţii cuprinse în Statute păstrează urme evidente ale proprietăţii
devălmaşe, cu toate că ea nu este menţionată expres. Astfel este recunoscut vechiul
obicei al românilor de a paşte vitele sau alte animale pe terenul altuia. De
asemenea, textele consacră sistemul răspunderii colective în materie penală, sistem
aplicat în toate teritoriile locuite de români.
Cercetarea textelor din Statutele Ţării Făgăraşului ne oferă prilejul să tragem
concluzii cu adânci semnificaţii pentru evoluţia dreptului românesc, în primul rând,
obiceiul românesc se caracterizează printr-o vădită unitate de conţinut şi, în al doilea
rând, el a fost aplicat de către toţi românii, din toate cele trei ţări, în ciuda
vicisitudinilor istoriei. În acest cadru general de evoluţie se cuvine a fi subliniat faptul
că politica de oprimare a românilor din Transilvania, prin cele mai variate forme,
inclusiv prin încercările de a li se distruge instituţiile şi străvechile tradiţii, s-au lovit de
o rezistenţă îndârjită.
Ce poate fi mai grăitor decât faptul că la aproape un secol de la Unio trium
nationum, autorităţile au fost constrânse să recunoască şi să codifice obiceiurile
românilor. Aceste obiceiuri juridice s-au păstrat într-o formă nealterată până în
momentul redactării Statutelor, când mai rămăseseră doar trei decenii până la
încetarea, dependenţei Transilvaniei faţă de Ungaria.
DREPTUL SCRIS ÎN TRANSILVANIA, PRINCIPAT AUTONOM
Dieta întrunită la Sighişoara în anul 1540 a hotărât că Transilvania se va

conduce pe viitor după legi proprii. După această dată legile adoptate de către
Ungaria şi-au încetat aplicarea în Transilvania. A continuat să se aplice numai codul
Verboczi, dar nu ca lege oficială, ci ca o simplă culegere cu caracter privat. Dintre
vechile izvoare de drept adoptate în Transilvania, Unio trium nationum a rămas ca
fundament al dreptului public cu caracter discriminatoriu. După anul 1540 Dieta
Transilvaniei a adoptat numeroase legi (hotărâri) cu caracter extrem de divers, care
priveau organizarea de stat, procedura de judecată, organizarea bisericii, dreptul
civil şi dreptul penal. Din cuprinsul acestor legi se degajează tendinţa de promovare
a intereselor categoriilor sociale privilegiate şi ale religiilor recepte.
Foarte amănunţit sunt reglementate obligaţiile iobagilor faţă de nobili, biserică
şi stat. Prin aceste obligaţii situaţia ţăranilor aserviţi, în special a românilor, s-a
înrăutăţit şi mai mult. În spiritul Uniunii celor trei naţiuni, ţăranii români erau declaraţi
toleraţi şi suportaţi pro tempore. Mai mult, li s-a luat chiar şi dreptul de a purta
anumite veşminte pentru a sublinia şi pe această cale condiţia lor inferioară, de
toleraţi. Preoţii români erau asimilaţi ţăranilor aserviţi şi aveau îndatoriri iobăgeşti.
Dat fiind numărul mare al legilor, precum şi conţinutul lor variat, în secolul
XVII s-a trecut la sistematizarea lor prin grupare cronologică. Prima colecţie cuprinde
legile adoptate între anii 1540 şi 1653 sub denumirea Approbatae Constitutiones
Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eis dem anexarum, iar cea de a doua
încorporează legile adoptate între anii 1653-1669 sub numele de Compilatae
Constitutiones.
Această sistematizare formează o lucrare, unică, desemnată prin titlul
prescurtat Approbatae et Compilatae constitutiones. Toate aceste legi sunt creaţii
ale Dietei şi exprimă interesele nobilimii locale în cadrul statutului de sine stătător al
Transilvaniei.
Faptul că activitatea legislativă a Dietei s-a desfăşurat în condiţiile unei
depline autonomii rezultă şi din denumirea acestor culegeri de legi. Ele au fost
adoptate şi aplicate într-un regnum (regni Transilvaniae), termen care la acea epocă
desemna statul suveran.
După înfăptuirea unirii celor trei ţări române, Mihai Viteazul a adoptat unele
măsuri legislative prin care a consacrat, la cererea ţăranilor români, anumite
dispoziţii ale obiceiului românesc. Astfel, în Dieta din iulie 1600, la propunerea sa, au
fost recunoscute drepturile românilor de a-şi paşte vitele în hotarele satelor săseşti şi
ungureşti, potrivit vechilor obiceiuri.
Totodată, preoţii români au fost scutiţi de robotă şi de alte munci iobăgeşti.
Normele de drept scris şi cutumiar ale oraşelor săseşti au fost codificate în Statutele
municipale săseşti.
Ele au fost adoptate în Adunările saşilor din anii 1570 şi 1580 şi aprobate de
principele Transilvaniei în 1583. Ele cuprind în special norme de drept referitoare la
materia obligaţiilor, precum şi dispoziţii de drept penal şi procesual, redactate într-o
formă sistematică. In paralel s-au alcătuit şi alte culegeri de drept cum ar fi Statutele
Odorheiului sau Zarandului, în virtutea autonomiei locale de care se bucurau aceste
unităţi administrative.
7.3. EVOLUŢIA DREPTULUI SUB REGIMUL TURCO-FANARIOT
PRIMA FAZĂ A REGIMULUI TURCO-FANARIOT
Reformele lui Constantin Mavrocordat.

Au fost adoptate sucesiv în Ţara Românească şi Moldova şi au urmărit
consolidarea statului centralizat, întărirea poziţiei boierimii şi introducerea unor noi
forme de exploatare a ţărănimii. Clerul a fost scutit de plata dărilor, dreptul său de
juceată a fost limitat şi s-au creat epitropiile mănăstrireşti. Calitatea de boier nu era
determinată de dreptul de proprietate deţinut asupra pământului, ci din slujba
îndeplinită în cadrul statului.
Existau boierii veliţi - marii dregători - scutiţi de toate dările, şi boierii mazili -
urmaşi ai boierilor mai puţin importanţi - scutiţi doar de o parte din dări. Dregătorii au
fost remuneraţi pentru slujbele deţinute şi au fost numiţi doi ispravnici la judeţe şi
ulterior la ţinuturi. Impozitul unic - sama obştească - a fost repartizat pe sate şi unităţi
impozabile, urmând a se plăti în patru sferturi.
Ţăranii aserviţi erau tot mai exploataţi. În perioada 1741-1746, datorită fugii în
masă, numărul familiilor de birnici din Ţara Românească s-a înjumătăţit. Constantin
Mavrocordat a adoptat între anii 1746-1749, atât în Ţara Românească, cât şi în
Moldova, reforme privind defiinţarea rumâniei şi veciniei.
În Ţara Românească, rumânia a fost desfiinţată prin hrisoavele din martie şi 5
august 1746. Pentru a-i determina pe ţăranii fugari să se reîntorcă, la 1 martie 1746
s-a dat un hrisov prin care li se promitea celor ce reveneau în ţară iertarea de
rumânie. În baza unor certificate eliberate de către Divan, ţăranii reîntorşi în ţară se
puteau aşeza pe orice moşie, iar foştii stăpâni nu-i puteau urmări. Totodată ei aveau
faţă de boierii pe a căror moşie s-au aşezat obligaţia de a munci un număr de zile şi
de a plăti dijmă, la 5 august 1746 s-a dat un nou hrisov privind eliberarea tuturor
rumânilor.
Stăpânii (boierii şi clerul) erau invitaţi să-i elibereze pe rumâni fără plată. Dacă
totuşi stăpânii nu voiau să-i elibereze gratuit ţăranii îşi puteau răscumpăra libertatea
prin plata sumei de 10 taleri. În anul 1749 Constantin Mavrocordat a înfăptuit o
reformă similară şi în Moldova, cu deosebire că aici nu s-a mai condiţionat eliberarea
de plata unei sume de bani. După aceste reforme, foştii rumâni şi vecini au fost
asimilaţi oamenilor liberi, fiind desemnaţi prin termenii de clăcaşi şi locuitori pe moşii.
Obligaţiile lor erau stabilite prin prevederile urbanilor şi prin învoielile încheiate cu
boierii.
Desfiinţarea iobăgiei a marcat începutul procesului de dispariţie a proprietăţii
divizate şi de consolidare a proprietăţii absolute. Într-adevăr, până la reformele lui
Constantin Mavrocordat, relaţiile dintre ţărani şi boieri erau stabilite pe baze legale,
iar dreptul de folosinţă al ţăranilor aserviţi izvora chiar din lege. Potrivit noilor
reglementări însă, marea proprietate feudală s-a degajat de dreptul de folosinţă al
ţăranilor, câtă vreme acest drept izvora din contractul încheiat între părţi. Desigur,
nivelul de dezvoltare şi structurile sociale existente nu permiteau încă valorificarea
dreptului de proprietate absolută sub toate aspectele, dar primul pas în această
direcţie fusese făcut.
La scurtă vreme după reformele lui Constantin Mavrocordat s-au extins tot
mai mult categoriile sociale ale scutelnicilor şi posluşnicilor, ca formă de
supravieţuire a rumâniei. Aceştia nu aveau obligaţii faţă de stat, ci numai faţă de
boierii în ascultarea cărora se aflau; numărul lor a sporit necontenit până la revoluţia
de la 1821.
Culegeri de drept fără caracter oficial
Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt a fost redactat în limba greacă,
cuprinde poruncile apostolilor şi canoanelor bisericeşti şi constituie o continuare a
vechii noastre literaturi religioase. Manualul de legi al lui Mihai Fotino a avut ca izvor
Bazilicalele, Legea agrară bizantină, lucrările lui Matei Vlastares şi Constantin
Armenopol şi Obiceiul ţării.
A DOUA FAZĂ A REGIMULUI TURCO-FANARIOT
Pravilniceasca condică a fost întocmită în Ţara Românească din porunca lui

Alexandru Ipsilanti în anul 1775 şi a intrat în vigoare abia după cinci ani, la 1780,
datorită opoziţiei Turciei. Ea a fost scrisă în limba greacă şi în limba româna.
Denumirea de Pravilniceasca condică este convenţională, deoarece oficial ea s-a
numit, în limba greacă, Sintagmation nomicon, iar în limba română, Mica rânduială
juridică. Prin această legiuire s-a făcut un pas important în direcţia modernizării
organizării justiţiei. Intre izvoarele acestei legiuiri menţionăm: Obiceiul românesc,
unele dispoziţii din Bazilicale, jurisprudenţa (poveţele) şi doctrina juridică modernă
(Montesquieu, Beccaria).
Deşi autorii nu sunt indicaţi, din conţinutul legiuirii rezultă că aceştia
cunoşteau vechiul drept românesc, dreptul bizantin, practica judiciară, limba greacă
şi limba română. Se pare că cel mai important rol în redactarea acestui cod 1-a avut
Enăchiţă Văcărescu, deoarece el poseda, în mod cert, toate cunoştinţele necesare
în materie. În fapt, Pravilniceasca condică s-a aplicat până la adoptarea Codului
Caragea (1818), dar a fost abrogată abia în 1865 când a intrat în vigoare a Codului
civil român.
Codul Calimach - a fost elaborat la iniţiativa domnului Scarlat Calimach, de

mai multe comisii de jurişti. Principalii autori sunt Cristian Flechtenmacher,
Andronache Donici şi Anania Cuzanos. Principalele izvoare ale acestuia au fost
Obiceiul românesc, dreptul bizantin, codul civil francez şi codul civil austriac. S-a
aplicat până la intrarea în vigoare a Codului civil român.
Legiuirea Caragea - a fost întocmită şi publicată în anul 1818 din ordinul
domnului loan Gheorghe Caragea. A intrat în vigoare un an mai târziu. Cunoaşte ca
autori pe Atanasie Hristopol şi logofătul Nestor, cu rol în finalul lucrării al stolnicilor
Constantin şi loniţă Bălăceanu. Legiuirea Caragea s-a aplicat până la intrarea în
vigoare a Codului civil român.
Paharnicul Toma Carra a proiectat elaborarea unui cod, sub numele de
Pandecte, compus din trei părţi: persoane, lucruri şi acţiuni. Autorul a redactat, însă,
numai prima parte (1806), privind materia persoanelor, cu o structură similară părţii
corespunzătoare din Codul civil francez, parte care a rămas în manuscris.
În anul 1814, pravilistul moldovean Donici a elaborat un adevărat cod civil,
cunoscut sub denumirea de Manualul juridic al lui Andronache Donici. Deşi nu a
fost adoptat oficial, manualul s-a bucurat de un real interes din partea practicienilor,
deoarece era redactat în limba română, avea o structură modernă şi cuprindea
reglementări avansate. Principalele izvoare ale codului au fost: unele legiuiri
bizantine, Obiceiul ţării şi legiuirile româneşti anterioare. Pe lângă legiurile care au
îmbrăcat forma unor coduri, s-au adoptat şi legi cu caracter special, care
reglementau anumite aspecte legate de evoluţia socială românească. Ca exemplu,
Sobornicescul hrisov dat în 1985 de către Alexandru Mavrocordat.
PRINCIPALELE INSTITUŢII JURIDICE
Dreptul de proprietate. Ţăranii dobândesc accesul la folosirea pământului în

baza unui contract şi nu în baza unui drept recunoscut de Obiceiul Ţării. Ulterior a
fost consacrată noţiunea dreptului absolut de proprietate. Atributele proprietăţii erau
împărţite între două persoane - dritul fiinţei lucrului şi dritul folosului, dar acestea se
puteau întruni şi asupra unei singure persoane, caz în care dreptul de proprietate era
desăvârşit sau absolut. Dreptul de proprietate absolută al boierilor s-a extins în
această perioadă şi asupra pădurilor. Dacă în vechime, ţăranii aveau acces la
exploatarea pădurilor pentru satisfacerea unor trebuinţe proprii, în noua situaţie ei
trebuie să plătească taxe sau zeciuială ceea ce echivalează cu recunoaşterea
dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra pădurilor.
Prin interpretarea tendenţioasă a unor instituţii juridice, domnii fanarioţi şi-au
propus să desfiinţeze drepturile străvechi de proprietate, nu numai ale ţăranilor, ci şi
pe ale boierilor. Astfel, Scarlat Calimach pretinde că la origine toate pământurile au
aparţinut domnului, şi ca atare, nu poate exista proprietate privată asupra pământului
fără hrisov de danie; urmarea era că pământurile stăpânite fără asemenea hrisov
aveau să treacă în stăpânirea domnului, ca titular al lui dominium eminens. Sfatul de
obşte a respins, însă, o asemenea interpretare, arătând că, potrivit obiceiului ţării
îndelungata stăpânire nu putea fi strămutată şi că, potrivit Bazilicalelor, operează o
prescripţie achizitivă (uzucapiune) de 40 de ani care se aplică şi la imobilele
domneşti; aşadar, admiţând că iniţial toate pământurile au fost domneşti şi că ele au
ajuns în stăpânirea ţăranilor sau a boierilor fără hrisov, totuşi nu puteau fi preluate de
către domn, întrucât au fost dobândite în proprietate prin uzucapiune. Acest episod
este deosebit de evocator, deoarece ne arată cum sensul conceptelor juridice a fost
exploatat sub toate aspectele sale în lupta politică şi economică ce s-a dat între
fanarioţi şi ţară.
Persoane. Clasificarea acestora se făcea „după noroc” în slobozi, robi şi

sloboziţi. Ţăranii care munceau pe moşii nu mai erau numiţi vecini sau rumâni, ci
locuitori sau clăcaşi. Creşte numărul posluşnicilor şi al scutelnicilor, persoane care
se aflau în dependenţă personală faţă de boieri, dar nu aveau obligaţii faţă de stat.
Apar şi primele societăţi comerciale, desemnate prin termenul de tovărăşie în Codul
Calimach, cărora li se plaicau dispoziţii asemănătoare celor din Codul civil francez.
Familia, rudenia şi căsătoria erau reglementate în mare parte după vechile

dispoziţii ale dreptului bizantin. Se interziceau căsătoriile între creştini şi necreştini,
între robi şi slobozi. Copilul rezultat din unirea unei persoane slobode cu una roabă,
era întotdeauna slobod. Dacă săvârşea adulter, soţia îşi pierdea zestrea, care trecea
în proprietatea bărbatului, iar lucrurile mobile ce formau zestrea erau preţuite, astfel
că la divorţ soţul răspundea pentru valoarea fixată în momentul preţuirii.
Succesiuni. Succesiunea era deferită fără testament (ab infestat) sau prin
testament (testamentară). Vocaţia succesorală aparţinea celor trei categorii de rude
de sânge . Soţul supravieţuitor primea o parte virilă în uzufruct (egală cu a unui
copil), dar numai spre folosinţă când venea în concurs cu copii, sau cu o cotă variind
între 1/6 şi 1/3 în plină proprietate, când nu existau copii sau veneau în concurs cu
copiii din altă căsătorie ai soţului defunct. În lipsa unor rude succesibile, soţul
supravieţuitor dobândea întreaga moştenire, iar în lipsa şi a lui, moştenirea devenea
vacantă şi era culeasă de către stat. Sunt, de asemenea consacrate, rezerva
succesorală şi trimiria (o treime din moştenire destinată cheltuielilor de
înmormântare şi de pomenire a celui decedat).
Obligaţiile. Izvoarele obligaţiilor sunt: legea, tocmeala (contractul) şi

vătămarea adusă cuiva (delictul). Contractele se clasifică după formă în scrise şi
nescrise, iar după efecte în unilaterale şi bilaterale. Cu privire la condiţiile de
existenţă şi validitate a contractelor, Codul Caragea introduce principiul cauzei licite,
astfel încât un contract nu se putea încheia în mod valabil împotriva dispoziţiilor legii
şi bunelor moravuri. Consimţământul pentru a fi valabil trebuie să fie lipsit de silă
(teamă) sau vicleşug (dolul), iar obiectul contractului trebuia să fie în comerţ
(patrimonial).
Pentru prima oară în legislaţia noastră, referindu-se la capacitate ca element
esenţial al contractului, Codul Calimach afirmă că „tot omul se socoteşte vrednic de
a-şi câştiga drituri”, dar în condiţiile legii; aceasta înseamnă că, pe de o parte se
recunoaşte principiul egalităţii tuturor în faţa legilor, dar pe de altă parte, legislaţia în
ansamblul său restrânge capacitatea persoanelor.
Materia contractelor este amplu reglementată atât în Codul Calimach, cât şi în
Codul Caragea, accentuându-se în mod deosebit asupra vânzării, închirierii,
arendării, schimbului, depozitul, comodatului, emfiteozei, mandatului, sechestrului,
chezăşiei, zălogului, anticrezei.
Deosebit de amănunţit este reglementat, în ambele coduri, contractul de
vânzare-cumpărare, ca o expresie a nivelului relativ ridicat la care ajunseseră
relaţiile marfa-bani. Vânzarea se putea încheia fie în formă scrisă, fie în formă orală;
imobilele şi robii se puteau vinde numai prin contract scris.
În cazul moşiilor şi al robilor era necesar să se respecte vechile reguli cu
privire la dreptul de precumpărare şi răscumpărare. Prin preluarea unor reguli de
drept roman, s-a admis „stricarea vânzării” atunci când preţul reprezenta mai puţin
de jumătate din valoarea reală a lucrului (leziunea).
Transformări mai importante au intervenit în domeniul dreptului procesual,
determinate, în primul rând de modernizarea organizării instanţelor înfăptuită de Al.
Ipsilanti. Menţionăm în această direcţie introducerea condicelor de judecată la toate
instanţele, formularea în scris a hotărârilor şi motivarea lor cu arătarea „capului de
pravilă”, introducerea reprezentării în justiţie prin mandatari (vechili) sau prin avocaţi
(vechili de judecăţi).
Tot aşa, vechile probe cu caracter mistic trec pe un plan secundar, afirmându-
se tot mai mult probele scrise, declaraţiile martorilor oculari sau cercetările instanţei
(dovezi cu meşteşug). Judecătoriile de la judeţe aveau obligaţia de a ţine condici
speciale pentru vânzările de moşii, pentru testamente sau foi de zestre, ceea ce
marchează publicitatea tranzacţiilor imobiliare şi ale notariatului. Condica şireţilor,
introdusă în Ţara Românească, poate fi socotită ca un început de evidenţă prin
cazierul judiciar.
Elementele noi intervenite în organizarea procesului îşi găsesc expresia în
regulile privind procedurile speciale cum sunt: vânzarea la mezat (licitaţia publică),
falimentul sau judecarea comercianţilor de către arbitri. Ca urmare a modernizării
procedurii de judecată, o serie de instituţii tradiţionale ca ordaliile, zaveasca, jurătorii,
dispar din practică sau trec pe un plan secundar.
1. Cartea românească de învăţătură:
a) este prima codificare legislativă cu caracter laic din istoria dreptului nostru
b) a fost întocmită din ordinul lui Vasile Lupu
c) era structurată în pricini, glave şi zaciale
2. Reformele lui Constantin Mavrocordat:
a) au fost adoptate în Ţara Românească
b) au fost adoptate numai în Moldova
c) au determinat: consolidarea statului centralizat, întărirea boierimii,
introducerea unor noi forme de exploatare a ţărănimii.

Prezentaţi structura şi conţinutul pravilelor „Cartea românească de învăţătură”
şi „îndreptarea legii".

l.a.b.c 2. a, c
7.7. BIBLIOGRAFIE
2013
5. Istoria dreptului românesc - I. Ceterchi - Editura Academiei - Bucureşti-1987
REVOLUŢIA DE LA 1821 8.1 OBIECTIVE
8.1. OBIECTIVE
- să prezinte semnificaţia istorică a Revoluţiei de la 1821
- să familiarizeze cursanţii cu obiectivele Proclamaţiilor elaborate de către Tudor
Vladimirescu
- să deprindă cursanţii cu contextul internaţional instabil al epocii şi influența Eteriei
asupra desfăşurării evenimentelor
8.2. SEMNIFICAŢIE ISTORICĂ

Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu a avut un dublu caracter: social şi
naţional. Aşa cum rezultă din desfăşurarea mişcării revoluţionare, precum şi din
actele adoptate în decursul ei, Tudor Vladimirescu şi poporul înarmat, constituit într-
o veritabilă Adunare a poporului, şi-au fixat ca principale obiective înlăturarea
dependenţei feudale, a fiscalităţii excesive, a abuzurilor şi venalităţii fanarioţilor, a
instabilităţii politice şi a dominaţiei otomane. Frământările sociale desfăşurate pe
fondul destrămării feudalismului, în condiţiile afirmării conştiinţei naţionale, a
idealurilor de dreptate şi independenţă, dau conturul revoluţiei din ţările române şi
stau la originea marii mişcări a poporului român sub conducerea lui Tudor
Vladimirescu.
La data de 31 ianuarie 1821, domnitorul Alexandru Şuţu moare subit. Grigore
Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu îl împutrenicesc pe Tudor
Vladimirescu să pornească acţiunea militară de ocupare a Bucureştiului şi de
izgonire a turcilor. În 21 martie, cu o oştire de circa 8.000 oameni, Tudor
Vladimirescu a intrat în Bucureşti, stabilindu-şi tabăra la Cotroceni. În timp ce Tudor
se aşeza cu tabăra la Bucureşti, Alexandru Ipsilanti, şeful suprem al Eteriei, pleacă
de la Chişinău la iaşi, unde lansează o proclamaţie înflăcărată, chemându-i pe
moldoveni la arme şi cărora le promite spirjinul armatei ruse pentru eliberarea de sub
dominaţia otomană. Alexandru Ipsilanti porneşte de la laşi la Bucureşti, în marş, în
fruntea unei oştiri formată din români şi greci. La 9 aprilie, Ipsilanti îşi stabileşte
tabăra în cartierul Colentina, Bucureştiul aflându-se la acel moment sub ocupaţia
armatei condusă de Tudor şi a celei condusă de Ipsilanti. Ţarul Rusiei respinge
cererea Eteriei de a fi ajutată cu armata rusă şi comunică otomanilor că au libertatea
de reprimare a acestor revolte de la Bucureşti. Turcii trec Dunărea şi ocupă
Bucureştiul, părăsit în grabă de Tudor, care va fi ucis de eteriştii lui Ipsilanti la
Târgovişte.
8.3 PROGRAMUL REVOLUŢIEI DE LA 1821

Ca lider al mişcării populare, Tudor Vladimirescu a elaborat trei proclamaţii:
1. Proclamaţia de la Padeş, intitulată „Cererile norodului românesc” - din
februarie, este un adevărat proiect de Constituţie, în care sunt formulate obiective
precum:
- desfiinţarea privilegiilor pentru străini;
- dregătoriile să fie acordate după vrednicie, şi nu după bani sau după naştere;
- clericii să fie pământeni şi să întreţină şcoli româneşti;
- desfiinţarea vămilor interne;
- alcătuirea miliţiei naţionale dintr-un număr de 4.000 panduri şi 200 arnăuţi;
- reducerea numărului căpitanilor de judeţe;
- domnii să nu poată aduce cu ei decât patru boieri greci şi numai pentru curte;
 sunt păstrate numai dările din timpul lui Ion Vodă Caragea;
 Tudor devine cârmuitorul ţării şi este scutit de dări.
2. Proclamaţia de la Bolentin Vale - luna martie;
3. Proclamaţia de la Bucureşti - 23 martie.
Între măsurile cu caracter antifeudal, se numără desfiinţarea stării de
dependenţă personală în care se aflau posluşnicii şi scutelnicii; boierii care
săvârşiseră abuzuiri grave urmau să fie alungaţi din ţară; preluarea pământurilor
boierilor care se opuneau revoluţiei şi înapoierea celor care au fost preluate prin
abuz şi înşelăciune.

1. Cele trei proclamaţii ale lui Tudor, în ordinea elaborării lor, sunt:
a) Proclamaţia de la Padeş, de la Bolentin Vale şi Târgovişte
b) Proclamaţia „Cererile norodului românesc", cea de la Bolentin Vale şi cea de
la Bucureşti
c) Proclamaţia de la Padeş, de la Bucureşti şi de la Bolentin Vale
2. Programul politic al proclamaţiilor cuprindea:
a) încetarea domniilor fanariote şi instaurarea domniilor pământene
b) constituirea unei armate naţionale
c) stabilirea dărilor de către Adunarea Ţării pe o perioadă de 7 ani

Prezentaţi programul Revoluţiei de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu

l.b 2. a.b, c
8.7. BIBLIOGRAFIE
Juridic -Bucureşti - 2006
2. Istoria dreptului românesc - Liviu P. Marcu,Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
Bucureşti, 2013
REVOLUŢIA DE LA 1848
9.1. OBIECTIVE
- să prezinte semnificaţia istorică a Revoluţiei de la 1848
- să familiarizeze cursanţii cu programul revoluţiei în ţările române
- să prezinte decursul revoluţiilor şi consecinţele acestora în plan istoric
9.2. Semnificaţie istorică

Revoluţia de la 1848 a fost rezultatul unor acumulări succesive pe plan
economic, politic, social şi ideologic. Deşi s-a încadrat în procesul revoluţionar
general european, revoluţia de la 1848 a prezentat la români o serie de
particularităţi, determinate de specificul destrămării feudalismului şi afirmării relaţiilor
capitaliste în cele trei ţări româneşti. Aşa cum se ştie, în epoca anterioară lui 1848
asupra Ţării Româneşti şi Moldovei se exercitau suveranitatea turcească şi
protectoratul rusesc, iar asupra Transilvaniei dominaţia habsburgică. Pe de altă
parte, dezvoltarea tot mai impetuoasă a relaţiilor capitaliste în sânul celor feudale,
frământările sociale tot mai ample, accentuarea luptelor politice, dezvoltarea
ideologiei, a conştiinţei naţionale au determinat o evoluţie unitară a ţărilor româneşti,
fapt ce s-a răsfrânt nemijlocit şi asupra desfăşurării revoluţiei. În unele state
europene, caracterul unitar al revoluţiei s-a manifestat atât pe plan statal, cât şi pe
plan naţional (Franţa). În cazul românilor, revoluţia a avut, de asemenea, un caracter
unitar, dar el nu s-a manifestat numai pe plan naţional. Acest fenomen se explică
prin aceea că la unele popoare, odată cu formarea naţiunii s-a putut forma şi statul
naţional, astfel încât orice manifestare a naţiunii se răsfrânge sub o formă sau alta şi
asupra statului (naţional). La noi, naţiunea şi statul naţional unitar nu s-au format
concomitent, datorită unor împrejurări interne şi externe. Pe plan intern, burghezia
nu era suficient de dezvoltată pentru a impune definitiv relaţiile de tip capitalist,
având drept corolar piaţa economică unică şi statul naţional unitar, iar pe plan
extern, ţările române se aflau în dependenţă faţă de cele trei puternice monarhii tipic
feudale.
9.3 Programul revoluţiei de la 1848

Revoluţia de la 1848 s-a desfăşurat concomitent în cele trei ţări române, a
fost condusă de către burghezie, cu participarea moşierimii mici şi mijlocii. Deoarece
burghezia nu era nici suficient de puternică, nici unitară, programul pe care l-a
elaborat a avut limite şi inconsecvenţe.
În Moldova, primul moment al revoluţiei la reprezentat manifestaţia de la Iaşi

din data de 27 martie, prin memoriul adresat de grupul de intelectuali domnitorului,
prin care formulau cereri şi revendicări bazate pe respectarea dispoziţiilor
Regulamentului organic, precum:
 înlăturarea abuzurilor guvernanţilor,
 desfiinţarea cenzurilor şi a pedepselor corporale;
 recunoaşterea dreptului de iniţiativă legislativă pentru Adunarea obştească a
Moldovei,
 publicitatea şedinţelor acesteia şi a şedinţelor tribunalelor;
 surprinderea taxelor de export,
 înfiinţarea Băncii Naţionale şi a Tribunalului de Comerţ;
 dezvoltarea culturii naţionale şi recunoaşterea libertăţilor democratice -
libertatea personală, a cuvântului şi dreptul de petiţionare.
În 24 mai 1948, grupul de intelectuali moldoveni stabilit la Braşov redactează

Programul „Principiile noastre pentru reformarea patriei”, centrat pe două probleme
funadmentale: problema unirii principatelor şi problema ţărănească.
Exponenţi ai revoluţiei din Moldova au fost: Alexandru loan Cuza, Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, C. Negri, Alecu Russo.
În luna august 1848, M. Kogălniceanu publică „Dorinţele Partidei Naţionale în
Moldova”, având printre obiective: neatârnarea administrativă şi legislativă în toate
cele dinlăuntru, fără amestec a orice puteri străine; egalitatea drepturilor civile şi
politice; domnul să fie ales din toate stările societăţii, după vechiul obicei; libertatea
publicaţiilor; instrucţie egală şi gratuită pentru toţi românii; întemeierea unei garde
urbane şi rurale; reforma tribunalelor şi inamovibilitatea judecătorilor; libertatea
cultelor religioase; desfiinţarea taxelor la export; o lege energică pentru combaterea
corupţiei, etc.
În Transilvania, revoluţia a început ca o continuare a mişcărilor revoluţionare

declanşate la Viena şi Buda, dar şi ca o reacţie faţă de decizia Dietei ungare de a
vota unirea Transilvaniei cu Ungaria, respectiv încorporarea administrativă a
Ardealului la Ungaria. Astfel, se convoacă Marea Adunare Populară a românilor la
Blaj - 3-5 martie 1848.
Actul de la Blaj solicita:
 reprezentarea românilor în Dieta Transilvaniei,
 eliberarea ţărănimii de servituțile feudale fără despăgubire,
 elaborarea unei noi constituţii pentru Transilvania,
 refuzul de Unire a Transilvaniei cu Ungaria,
 utilizarea limbii române în administraţie şi justiţie,
 ridicarea bisericii ortodoxe la rangul de mitropolie,
 libertatea comerţului,
 libertatea cuvântului şi a tiparului,
 abolirea privilegiilor nobiliare.
Guvernul revoluţionar ungur condus de Kossuth refuză să ţină seama de
voinţa românilor şi declanşează acţiuni de reprimare. Trupele maghiare au ocupat
întregul teritoriu al Transilvaniei, cu excepţia Munţilor Apuseni unde Avram lancu
organizează rezistenţa şi reuşeşte în mai 1849 să-l înfrângă pe maiorul Hatvary care
se afla la comanda regimentului maghiar. În iulie 1849 a fost elaborat „Proiectul de
pacificare”, care cuprindea concesii făcute de guvernul ungar românilor. Avram lancu
nu acceptă această unire a ungurilor cu românii, şi rămâne neutru în confruntarea
dintre armata rusă, ce a pătruns în Transilvania, şi cea ungară. Armata rusă învinge
la Siria în 13 august 1849, revoluţia ungară fiind înfrântă.
În Ţara Românească, revoluţia începe la Islaz la 21 iunie 1849, când

gruparea revoluţionară condusă de Ion Heliade Rădulescu lansează Proclamaţia
revoluţiei a cărei deviză era „Respect către proprietate. Respect către persoane”.
Obiectivele erau:
 independenţa administrativă şi legislativă a ţării, fără amestecul vreunei puteri
străine;
 egalitatea drepturilor politice;
 contribuţia generală;
 adunarea generală compusă din reprezentanţii tuturor stărilor societăţii;
 domnul responsabil, ales pe 5 ani;
 combaterea oricărui mijloc de corupţie;
 responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor în funcţia pe care o
ocupă;
 libertatea absolută a tiparului;
 orice recompensă să fie de la Patrie, prin reprezentanţii săi, nu de la domn;
 dreptul fiecărui judeţ de a-şi alege dregătorii;
 gardia naţională; emancipaţia mănăstirilor închinate;
 emancipaţia clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire;
 dezrobirea ţiganilor prin despăgubire;
 reprezentant al Ţării la Constantinopol, dintre români;
 instrucţie egală şi intergrală pentru românul de ambele sexe;
 desfiinţarea rabgurilor titulare ce nu au funcţii;
 desfiinţarea pedepsei degradatoare cu bătaia;
 desfiinţarea, atât în faptă cât şi în vorbă, a pedepesei cu moartea;
 organizarea aşezămintelor penitenciare, unde să se spele cei criminali de
păcatele lor şi să iasă îmbunătăţiţi;
 emancipaţia israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatriot de altă
credinţă.
Cele două mari puteri Rusia şi Turcia au intervenit în Moldova, respectiv cea
de a două în Ţara Românească pentru reprimarea mişcărilor revoluţionare. Turcii au
ocupat Bucureştiul la 25 septembrie 1848, numind la conducerea ţării pe Constantin
Cantacuzino.
9.4 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Revoluţia de la 1848:
a) a reprezentat rezultatul unor acumulări pe plan economic, social, politic şi
ideologic
b) a fost condusă de către burghezie, cu participarea moşierimii mici şi mijlocii
c) a avut trei proclamaţii: Proclamaţia de la Padeş, de la Bucureşti şi de la
Bolentin Vale
2. Revoluţia din Transilvania:

a) a început prin Proclamaţia de la Islaz
b) a început la 27 martie, când grupul de intelectuali redactează Programul
„principile noastre pentru reformarea patriei"
c) a început şi ca o reacţie faţă de decizia Dietei ungare de a vota unirea
Transilvaniei cu Ungaria
9.5 LUCRARE DE VERIFICARE

Prezentaţi programul Revoluţiei de la 1848 în Moldova, Transilvania şi Ţara
Românească

1. a și b 2. c
9.7. BIBLIOGRAFIE
Bucureşti, 2013
FORMAREA SISTEMULUI DE DREPT ROMÂN MODERN
10.1 OBIECTIVE
- să prezinte cursanţilor legislaţia cu caracter reformator a lui Alexandru loan Cuza
- să prezinte opera legislativă a lui Alexandru loan Cuza
- să deprindă cursanţii cu modul de organizare a legislaţiei în acea perioadă, în vederea
indentificării transformărilor din legislaţia actuală.
10.2. REFORMA AGRARĂ

Conform revendicării formulate în timpul revoluţiei de la 1848, reluată în
timpul şi după realizarea Unirii, elementele progresiste, întreaga ţărănime, cereau ca
împroprietărirea să se facă pe loturile aflate în folosinţa sătenilor. Moşierimea s-a
opus însă acestei formule şi a propus variante care să nu aducă atingeri marii
proprietăţi funciare, dar să creeze aparenţa că reforma agrară s-a înfăptuit, aşa cum
a fost cazul proiectului de lege propus în 1862 de către guvernul Barbu Catargiu,
conform căruia reforma agrară urma să se realizeze prin împroprietărirea ţăranilor pe
pământul comunal.
Cu toate că Adunarea a adoptat legea, Cuza a refuzat să o sancţioneze, iar la
începutul anului 1864 Mihail Kogălniceanu a propus un nou proiect de lege, cu
adevărat favorabil ţărănimii, care însă nu a putut fi adoptat. Abia după adoptarea prin
plebiscit a Statutului s-a putut trece la înfăptuirea reformei agrare, prin legea
promulgată la 14 august 1864.
În baza acestei legi „sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplin proprietari pe locurile
supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa
pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată
în funcţie de numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau. În acelaşi timp, s-a
desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma, zilele de meremet), în schimbul unei
despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani, prin sume
repartizate anual. După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din
pământurile moşierilor (aproximativ 2/3) au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a
constituit o puternică lovitură dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi
timp, o măsură prin care s-au deschis largi perspective dezvoltării capitaliste din ţara
noastră.
10.3. REFORMA ELECTORALA

Noul aşezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a vrut să-1 dezbată, a
fost aprobat prin plebiscit. Legea electorală din 1864 prevedea că alegătorii sunt fie
primari, fie direcţi. Erau incluşi în categoria alegătorilor primari cei care plăteau un
impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100 lei
în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi patentării, până la
clasa a V-a inclusiv.
Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct. Erau alegători direcţi
cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce se putea
dovedi prin biletele de plată a impozitului sau în alt chip. Puteau fi alegători direcţi,
fără a justifica venitul de 100 de galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor,
doctorii şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţii, inginerii, arhitecţii, cei ce aveau diplome
recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituţii. Alegători de ambele
grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.
Puteau fi aleşi în Adunare cetăţenii români care aveau 30 de ani şi un venit de
200 de galbeni. S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii
alegători îşi exercitau drepturile în comunele urbane, iar alţii în comunele rurale
(colegii de oraşe şi colegii de judeţe). Între actele normative cu caracter reformator
sunt de menţionat legea pentru consiliile judeţene şi legea comunală din 1864, prin
care s-a reglementat modul de constituire, organizare şi funcţionare a comunelor şi
judeţelor.
O vie dezbatere a avut loc şi pe marginea legii privind completarea şi
organizarea armatei, cu care ocazie M. Kogălniceanu a susţinut teza înarmării
poporului, a ţărănimii. Deosebit de importante prin conţinutul lor au fost şi legile cu
privire la organizarea judecătorească (judecătorii de plasă, tribunale judeţene, curţile
de apel, curţile cu juri şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), la instrucţiunea publică,
la pensii şi la contabilitate.
10.4. CODUL CIVIL

Codul nostru civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1
decembrie 1865. În momentul publicării el s-a numit „Codul civil Alexandru loan", dar
după abdicarea lui Cuza a fost republicat sub titlul de „Codul civil român". S-a afirmat
că acest Cod civil a reprezentat o copie a Codului civil francez.
Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul, din trei cărţi şi
din dispoziţiile finale.
Preambulul este format din 5 articole care se referă la lege în general, precum
şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu. Cartea întâia este consacrată persoanelor, cea de
a doua bunurilor, iar cea de a treia modurilor de dobândire şi transmitere a
proprietăţii. În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietăţii,
cartea a doua se referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care
proprietatea se poate dobândi.
Codul civil român ca şi cel francez, a fost denumit şi „Codul patronilor şi al
proprietarilor", datorită dispoziţiilor cuprinse în două articole (1471 şi 1472) care
aveau o deosebită importanţă practică.
Astfel, articolul 1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei
convenţii prin care o persoană îşi angajează munca sau serviciile. Această
prevedere urmărea să împiedice vânzarea sau închirierea forţei de muncă pe toată
viaţa, căci o asemenea practică ar fi dus la reînvierea relaţiilor de tip feudal. Articolul
1472 prevedea că, în litigiile dintre patroni şi muncitori cu privire la condiţiile
salarizării şi la plata salariului, patronul va fi crezut pe cuvânt.
Examinarea acestui text ne dă posibilitatea să constatăm, în sens negativ, că
în elaborarea Codului civil român nu s-a procedat pur şi simplu la copierea celui
francez. Astfel, în textul corespunzător francez pentru cuvântul patron este utilizat
cuvântul stăpân, iar pentru cuvântul muncitor este utilizat cuvântul servitor.
Aşadar, Codul civil francez se referea la contractele încheiate între stăpâni şi
servitori, având ca obiect servicii casnice, pe când Codul civil român se referă la
relaţiile de muncă din întreprinderile capitaliste. În cartea l-a, la baza reglementării
condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus principiul egalităţii tuturor în faţa
legilor.
Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Cu privire la capacitatea de folosinţă codul prevede că ea începe în momentul
naşterii, dacă copilul s-a născut viu, pe când codul francez cere ca noul născut să fie
şi viabil. Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a
emancipării, potrivit cu care emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate
angaja răspunderea chiar înainte de această dată. Persoanele juridice se împărţeau
în două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau a
fi reglementate prin Codul de comerţ. Cele fără scop lucrativ, care îşi propuneau
obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se înfiinţau prin decret
domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică, nu are o realitate proprie, ci
este o ficţiune a legi.
10.5. CODUL PENAL

Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până în anul
1937. Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din anul 1851 şi, în mai
mică măsură, Codul penal francez din 1810.
Codul penal este structurat în trei cărţi:
 cartea l-a cuprinde dispoziţii privitoare la pedepse şi la felul lor,
 cartea a ll-a cuprinde normele cu privire la crime şi delicte,
 cartea a IIl-a materia contravenţiilor.
Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartită a

infracţiunilor: crime, delicte şi contravenţii, spre deosebire de alte coduri burgheze
care clasifică faptele penale în două mari categorii: infracţiuni penale şi contravenţii.
De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu este justificată din punct de
vedere teoretic, de vreme ce între crime şi delicte nu există deosebiri esenţiale,
ambele categorii desemnând fapte săvârşite cu intenţie. Prin urmare, distincţia dintre
crime şi delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul
pedepselor, deoarece clasificarea infracţiunilor se face după felul pedepselor.
Pedepsele, cum se arată în cartea l-a, sunt de trei feluri: criminale, corecţionale şi
poliţieneşti, De vreme ce codul începe cu materia pedepselor, iar acestea sunt de
trei feluri, şi infracţiunile trebuie să fie de trei feluri: dacă infracţiunea era pedepsită
cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancţionată prin pedeapsă
corecţională se numea delict, iar dacă era sancţionată cu o pedeapsă poliţienească
se numea contravenţie.
Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea
faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta. O primă categorie de crime şi
delicte cuprinde infracţiunile îndreptate împotriva statului (răsturnarea ordinei de stat,
trădarea). O a doua categorie cuprinde crimele şi delictele împotriva constituţiei
(fapte îndreptate împotriva sistemului parlamentar sau a sistemului electoral).
Urmează crimele şi delictele împotriva intereselor publice, legate mai ales de
exercitarea funcţiilor administrative. Unele din aceste infracţiuni erau săvârşite de
către funcţionari în exerciţiul funcţiunii (abuzul de putere, delapidarea), iar altele
împotriva acestora (ultrajul, opunerea faţă de ordinele autorităţilor).
Categoria cea mai numeroasă de crime şi delicte cuprinde infracţiunile
îndreptate împotriva intereselor particulare. Aceste infracţiuni sunt îndreptate
împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei, a patrimoniului (furtul, strămutarea
de hotare), etc.
10.6. CODUL DE PROCEDURA CIVILĂ

Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul
civil român. Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt: dreptul
procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedură civilă francez, unele dispoziţii
din legea belgiană cu privire la executarea silită şi unele norme de drept procesual
din legiuirile noastre mai vechi.
Materia este împărţită în şapte cărţi: procedura înaintea judecătorului de
plasă, tribunalele de judeţ, curţile de apel, arbitri, executarea silită, proceduri
speciale, dispoziţii generale.
Cartea l-a nu s-a pus în vigoare deoarece competenţa judecătoriilor, din lipsă
de cadre, a fost atribuită subprefecţilor până în 1879 (ca o reminiscenţă a confuziei
de atribuţii administrative şi judiciare), iar ulterior a fost abrogată prin legea pentru
judecătoriile comunale şi ocoale.
În general, desfăşurarea procesului era greoaie, deoarece termenele erau
lungi, iar administrarea probelor cerea mult timp. Procedura era şi costisitoare, căci
părţile erau ţinute să plătească taxe ridicate de judecată şi de timbru. La toate
acestea se adaugă faptul că instanţele inferioare aveau o competenţă restrânsă,
astfel încât părţile erau nevoite să facă lungi deplasări, cu mijloace de transport
primitive, la sediul instanţelor superioare.
10.7. CODUL DE PROCEDURA PENALĂ

Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat concomitent cu Codul
penal şi a avut ca model Codul de instrucţie criminală francez (adoptat la 1808).
Codul este compus din două mari părţi: cartea l-a reglementează
descoperirea, urmărirea şi instrucţia infracţiunilor, iar cartea a lI-a judecarea
proceselor. Procesul penal cuprindea două faze: cea premergătoare judecăţii
(descoperirea, urmărirea şi instrucţia) şi cea a judecăţii.
Codul prevedea ca instanţe de judecată: judecătoriile de plasă, tribunalele de
judeţ, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca şi în materia procedurii
civile, judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate
subprefecţilor care administrau plasa respectivă. De regulă, delictele erau de
competenţa tribunalelor, iar crimele de competenţa curţilor cu juri (acestea erau
formate dintr-un complet de judecători şi dintr-un juriu compus din cetăţeni).
Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două întrebări: dacă
persoana este sau nu vinovată, iar în cazul în care era găsită vinovată, dacă merită
sau nu circumstanţele atenuante. Dacă juriul răspundea afirmativ la prima întrebare
judecătorii făceau încadrarea faptei în textul de lege corespunzător şi fixau
pedeapsa în funcţie de dispoziţiile legii şi de părerea juriului cu privire la
circumstanţele atenuante.
Prin legi penale speciale, s-au adus modificări Codului penal, astfel încât,
pentru aceleaşi fapte, în loc de pedepse criminale s-au prevăzut pedepse corecţio-
nale (în felul acesta faptele deveneau delicte). Pe această cale unii infractori au fost
scoşi de sub competenţa curţilor cu juri şi daţi în competenţa tribu-nai el or (delictele
erau judecate de tribunale), unde sentinţele erau date de judecători de carieră, care
aplicau mai strict legea, deoarece trebuiau să motiveze sentinţa de achitare, pe când
juriul nu trebuia să-şi motiveze verdictul.

1. Codul civil român:
a) a fost adoptat şi a intrat în vigoare în anul 1865;
b) s-a numit, în momentul publicării, „Codul civil Alexandru loan Cuza"
c) a reprezentat o copie mecanică a Codului civil francez
2. Codul penal român:

a) a fost publicat în anul 1864
b) a rămas în vigoare până în anul 1937
c) a fost structurat în două mari părţi: cartea I - reglementa descoperirea,
urmărirea şi instrucţia infracţiunilor; cartea a ll-a - judecarea proceselor

Prezentaţi opera legislativă a lui Alexandru loan Cuza

l . b 2. b
10.11. BIBLIOGRAFIE
3. Istoria drşptuliţi românesc - Manuel Guţan - 2004
Bucureşti, 2013
6. Istoria Dobrogei - Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Editura Ex Ponto, Constanţa,
1989

Curs Istoria Dreptului Romanesc 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Istoria Dreptului Romanesc 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea OVIDIUS Constanţa

Facultatea de Drept şi Stiinţe Administrative

ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC

Lect. univ. dr. Marin Marilena

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare nr.1

1. Istoria Statului şi Dreptului Românesc - Emil Cernea, Emil Molcuţ - Universul

Preocupări privind ISDR apar încă din perioada dezvoltării conştiinţei

Locul ISDR în sistemul ştiinţelor istorico-juridice poate fi observat numai

Periodizarea ISDR este necesară în vederea cercetării atente, obiective, a

1. Statul şi dreptul daco-roman în perioada străveche (cea. 1 milion de ani

Statul şi dreptul românesc modern (mijlocul sec. al XVIII-lea - mijlocul sec. al

Pentru această perioadă, vom mai aminti o clasificare, raportat la Principatele

Statul şi dreptul românesc contemporan (mijlocul sec. al XX-lea - 1989):

1. Statul şi dreptul daco-roman în perioada străveche (cca. 1 milion de ani

1.1. Epoca străveche, veche şi rădăcinile daco-romane ale Statului

După descoperirile efectuate pe teritoriul ţării noastre, istoricii au ajuns la

Totalitatea fratriilor formau tribul patriarhal, condus de către cel mai

ÎNCEPUTURILE GÂNDIRII JURIDICE

Normele de conduită apărute se refereau mai mult la relaţiile dintre rude,

Unitatea de învăţare nr.2

2.2. FORMAREA STATULUI GETO-DACIC

Noua formă de organizare a societăţii geto-dacice se va contura începând cu

Organele locale: două categorii de dregători locali: unii cu atribuţii

2.3. DREPTUL DAC

2.4. TESTE DE AUTOEVALUARE

2. Normele juridice reprezentau:

2.5. LUCRARE DE VERIFICARE

2.6. RĂSPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare nr.3

3.2. CUCERIREA TERITORIULUI LOCUIT DE DACI

3.3. ORGANIZAREA PROVINCIEI DACIA ÎN CADRUL IMPERIULUI

3.4. TESTE DE AUTOEVALUARE

3.5. LUCRARE DE VERIFICARE

3.6. RĂSPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare nr.4

4.2. DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ

Latinii - aveau un statut juridic inferior faţă de cetăţenii romani. Se bucurau

Peregrinii - statutul lor juridic era reglementat prin legea de organizare a

Sclavii nu aveau capacitate juridică şi nu se bucurau de dreptul de

4.3. CONSECINŢELE STĂPÂNIRII ROMANE ÎN DACIA

În timpul stăpânirii romane în Dacia au fost momente care au impus

4.4. TESTE DE AUTOEVALUARE

4.5. LUCRARE DE VERIFICARE

4.6. RĂSPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare nr.5

5.2. ROMANI ŞI VLAHI

5.3. ŢARA - ORGANIZARE POLITICĂ ROMÂNEASCĂ

Termenul românesc de „țară” provine de la latinescul „terra” şi are ca sens

5.4. LEGEA ŢĂRII

5.5. TESTE DE AUTOEVALUARE

5.6. LUCRARE DE VERIFICARE

5.7. RĂSPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

6.2 FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI

Ţara Românească a Moldovei.

6.3. DOMNIA ŞI LEGEA ŢĂRII

Două principii fundamentale au stat la temelia domniei:

Cele două principii, alegerea şi ereditatea, au dat naştere sistemului electivo-

Principiul eredităţii şi cel al alegerii au fost influenţate:

6.5. LUCRARE DE VERIFICARE

6.6. RĂSPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare nr.7

7.2 DREPTUL SCRIS PÂNĂ LA INSTAURAREA REGIMULUI TURCO-FANARIOT