13.

PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

13.1. Noțiuni introductive

Pluralitatea de infracţiuni (corespunzător reglementării din Titlul al II-lea, Capitolul V al
părţii generale a noul Cod penal) semnifică situaţia în care aceeaşi persoană a săvârşit două sau
mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele sau a
săvârşit o nouă infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o alta comisă anterior, a
fost transpusă pe plan juridico-penal prin formele acesteia şi sistemele de sancţionare
corespunzătoare fiecărei forme în parte, în funcţie de structura şi caracteristicile sale. În cadrul
legal al pluralităţii de infracţiuni (art. 38-45 noul Cod penal), se delimitează ca forme
concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea intermediară, care, sub aspectul condiţiilor de
existenţă şi al tratamentului aplicabil, vizează preponderent persoana fizică infractor major, alte
dispoziţii de interes în materie fiind trecute în cadrul reglementării privitoare la răspunderea
penală a persoanelor juridice, respectiv a minorităţii, fiind incluse în Titlul V şi Titlul VI din
partea generală a noului Cod penal.
„Există şi alte forme de pluralitate nereglementate expres în Codul penal şi care nu
constituie nici concurs, nici recidivă şi nici pluralitate intermediară. De exemplu, când un
infractor, după executarea pedepsei pentru o infracţiune comisă din culpă, săvârşeşte o altă
infracţiune din culpă, nu avem niciuna din cele trei pluralităţi menţionate mai sus, dar
ipotezele din această categorie nu prezintă importanţă practică, întrucât nu atrag un tratament
sancţionator distinct”98. Menţionăm că această formă a pluralităţii de infracţiuni s-a încetăţenit
sub denumirea de „pluralitate nenumită de infracţiuni”, deosebindu-se de pluralitatea
intermediară sub aspectul momentului săvârşirii noii infracţiuni, respectiv după executarea sau
considerarea ca executată a unei pedepse, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru
existenţa recidivei (postexecutorii).

13.2. Concursul de infracţiuni

Articolul 38 noul Cod penal reglementează concursul de infracţiuni, definindu-se
formele sub care se înfăţişează acesta, respectiv concurs real [alin. (1)] şi concurs formal [alin.
(2)], prin individualizarea legală a acestora, definiţiile adoptate relevând trăsăturile care le
particularizează sub aspectul modului de constituire a pluralităţii reale de fapte penale. Deşi
cele două forme sunt reglementate distinct de lege, între ele nu sunt deosebiri de esenţă,

98
F. Streteanu, R. Moroşanu, op.cit., p. 409.
existenţa concursului de infracţiuni – şi delimitarea faţă de celelalte forme ale pluralităţii de
infracţiuni – fiind legată de anumite condiţii care trebuie întrunite cumulativ, anume: săvârşirea
de către aceeaşi persoană (fizică sau juridică) a două sau mai multor infracţiuni (prin
raportare la definiţia din art. 15 coroborat cu art. 174 noul Cod penal), înainte de a interveni o
condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele, cel puţin două fapte penale fiind susceptibile
de judecată şi condamnare, pentru a se aplica tratamentul sancţionator propriu acestei forme
de pluralitate de infracţiuni. Sub acest din urmă aspect – cel puţin două infracţiuni să fie
susceptibile de judecată şi să atragă condamnarea – doctrina apreciază constant că nu este
vorba despre o condiţie generală de existenţă a concursului, ci o condiţie privitoare la aplicarea
tratamentului penal prevăzut de lege, implicând lipsa de incidenţă a unor cauze (precum: cauze
de înlăturare a răspunderii penale, cauze de nepedepsire); în ipoteza incidenţei acestor cauze,
concursul de infracţiuni, deşi există mai departe, nu va putea atrage aplicarea dispoziţiilor art.
39 noul Cod penal.
Articolul 38 alin. 1 noul Cod penal reprezintă sediul legal al concursului real (sau
material) de infracţiuni, punând în evidenţă trăsătura caracteristică a acestuia, constând în
săvârşirea, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, a două sau mai multor infracţiuni, ce relevă
modul său specific de naştere, constituind criteriul de delimitare faţă de concursul formal.
Dispoziţia înfăţişează două modalităţi normative, cunoscute sub denumirile – atribuite în
doctrină – de concurs simplu (teza I), respectiv concurs caracterizat (şi) prin legătura,
conexiunea in rem care o dublează pe aceea in personam (teza a II-a), concurs prezentând
conexiune etiologică (legătură mijloc-scop) sau consecvenţională (legătură cauză-efect).
Concursul real prezentând conexitate etiologică manifestă următoarele particularităţi:
ambele infracţiuni din structura sa sunt, din punct de vedere subiectiv, infracţiuni intenţionate;
hotărârea infracţională privind săvârşirea infracţiunii-scop trebuie să se nască anterior comiterii
infracţiunii-mijloc. Putem afirma astfel că această modalitate a concursului real de infracţiuni
semnifică o excepţie de la regula potrivit căreia în structura unui concurs de infracţiuni se pot
reuni infracţiuni caracterizate prin oricare din formele vinovăţiei penale (spre exemplu: o
infracţiune-mijloc de fals în scopul săvârşirii unei infracţiuni de înşelăciune).
Concursul real prezentând conexitate consecvenţională manifestă următoarele
particularităţi: prima infracţiune se poate comite cu intenţie sau din culpă, însă cea de-a doua,
săvârşită în vederea ascunderii precedentei, se comite întotdeauna în baza intenţiei, iar
hotărârea privind săvârşirea celei de-a doua infracţiuni poate lua naştere, după caz, înainte sau
după comiterea celei dintâi, cu excepţia cazului în care prima infracţiune este comisă din
culpă (caz în care hotărârea de comitere a celei de-a doua infracţiuni se ia exclusiv după
săvârşirea primei infracţiuni); de exemplu: o neglijenţă în serviciu acoperită printr-un fals, sau
o infracţiune de fals săvârşită pentru a acoperi o delapidare.
Concursul real caracterizat, graţie legăturii in rem dintre faptele penale reunite în
structura sa, ridică probleme de delimitare în raport de unitatea infracţională, sub forma
infracţiunii complexe, care, după cum s-a menţionat deja, în ipoteza legală a construcţiei prin
reunire, se caracterizează de asemenea printr-o legătură in rem, după caz legătură de la mijloc
la scop ori de la cauză la efect.
Articolul 38 alin. 2 noul Cod penal reprezintă sediul legal al concursului formal (ideal)
de infracţiuni, punându-se în evidenţă trăsătura caracteristică a acestuia, prin modul său
deosebit de constituire, „când o acţiune sau inacţiune (...), din cauza împrejurărilor în care a
avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni”. „În
definiţia concursului ideal de infracţiuni, noţiunea de acţiune sau inacţiune are semnificaţia
unei activităţi materiale, fizice, a unei activităţi naturale care unită cu două sau mai multe
urmări (rezultate) periculoase, prin raportul de cauzalitate, conduce la întrunirea elementelor
constitutive a două sau mai multe infracţiuni”99. Infracţiunile din structura unui concurs formal
se pot comite cu orice formă a vinovăţiei penale; spre exemplu, există un concurs ideal ce
reuneşte infracţiuni din culpă, atunci când, în urma unui accident rutier, sunt atrase două
rezultate relevante penal ce caracterizează o infracţiune de ucidere din culpă, respectiv una de
vătămare corporală din culpă (o persoană sau mai multe au fost ucise şi una sau mai multe au
fost rănite prin acţiunea unică a conducătorului auto neatent).
Concursul formal de infracţiuni ridică, de asemenea, probleme de delimitare faţă de
unitatea infracţională, spre exemplu în cazurile în care legiuitorul creează infracţiuni complexe
(a se vedea exemplul anterior), sau în raport de infracţiunea progresivă, în cazul căreia
acţiunea sau inacţiunea este susceptibilă să conducă la rezultate din ce în ce mai grave,
corespunzătoare unor infracţiuni distincte, care absorb infracţiunile cu urmări mai puţin grave.
Formele concursului de infracţiuni nu se reduc la concursul formal şi cel real. Această
clasificare a formelor concursului (forme consacrate expres de legea penală) se realizează
după numărul de acţiuni sau inacţiuni (una singură sau mai multe acţiuni sau inacţiuni,
săvârşite în condiţiile legii), din care reiese pluralitatea infracţională.
Doctrina operează şi cu alte criterii de clasificare, amintind în acest sens:
- după natura infracţiunilor, se face distincţie între concurs omogen şi concurs eterogen
de infracţiuni, atât concursul real cât şi cel formal putând îmbrăca, după caz, aceste forme,

99
V. Paşca, op.cit., p. 352.
după cum infracţiunile concurente prezintă aceeaşi natură (concurs omogen), sau sunt de
natură diferită (concurs eterogen).
- de asemenea, operând în baza criteriului dat de momentul de săvârşire a faptelor penale,
desigur, anterior rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare pentru vreuna dintre
infracţiuni, se distinge între concurs succesiv şi concurs simultan de infracţiuni. Dacă
simultaneitate caracterizează un concurs ideal de infracţiuni, comiterea infracţiunilor
concurente în mod succesiv este specifică unui concurs real, sens în care se impune delimitarea
în raport de o infracţiune săvârşită în mod continuat, atunci când infracţiunile concurente sunt
şi de aceeaşi natură (concurs real succesiv omogen). Nu este însă exclus nici concursul real
simultan de infracţiuni!
Reglementarea (corespunzătoare art. 39 şi 40 noul Cod penal) dispune în materia
sancţionării concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, de pe poziţia infractorului
major, stabilind tratamentul penal, din punct de vedere al pedepsei principale. Celor două
forme ale concursului de infracţiuni – real, formal – li se creează un regim juridic de
sancţionare uniform, în cadrul căruia se pot observa atât o pluralitate de sisteme de sancţionare
corespunzătoare dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. a)-e) noul Cod penal AL, cât şi instituirea
unei soluţii de excepţie, fără precedent (art. 39 alin. 2 noul Cod penal).
Reglementarea modului de aplicare a pedepsei principale în caz de concurs parcurge, de
asemenea, cele două etape de individualizare a pedepsei, anume individualizarea pedepsei
pentru fiecare infracţiune în parte (potrivit criteriilor din art. 74 noul Cod penal), urmată de
aplicarea pedepsei pentru ansamblul infracţional comis. Ipotezele şi soluţiile legale prevăzute
în art. 39 alin. (1) noul Cod penal atrag incidenţa:
– sistemului absorbţiei, când s-au stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau
mai multe pedepse cu închisoarea sau amenda (se aplică pedeapsa – absorbantă – a detenţiunii
pe viaţă, potrivit art. 39 alin. 1 lit. a noul Cod penal);
– sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, când s-au stabilit pedepse din
aceeaşi specie – fie închisoarea, fie amenda –, aplicându-se pedeapsa cea mai grea şi la
aceasta un spor fix, în condiţiile legii, respectiv o treime din totalul celorlalte pedepse (sistem
operant pentru ipotezele din art. 39 alin. 1 lit. b şi c noul Cod penal);
– sistemul cumulului aritmetic, când s-a stabilit câte o pedeapsă de natură diferită –
închisoarea şi amenda –, aplicându-se pedeapsa închisorii, la care se adaugă, în întregime,
pedeapsa amenzii (art. 39 alin. 1 lit. d noul Cod penal);
 – sistemul mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, combinat cu sistemul
cumulului aritmetic, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită – închisoare
şi amendă
– contopindu-se potrivit sistemului descris la lit. b) pedepsele cu închisoarea şi
potrivit sistemului indicat la lit. c) pedepsele cu amenda şi procedându-se apoi, cu rezultatele
astfel atinse, după sistemul de la lit. d) (art. 39 alin. 1 lit. e noul Cod penal).
Dispoziţia art. 39 alin. 2 noul Cod penal, ca dispoziţie de excepţie, permite instanţei să
poată aplica, în condiţiile exprese ale legii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă nu se
prevede această pedeapsă pentru niciuna dintre infracţiunile concurente (deci se creează
posibilitatea aplicării sale, dar nu în calitate de pedeapsă absorbantă), în situaţiile în care
instanţa nu apreciază oportun să opteze, în sancţionarea ansamblului de fapte penale, pentru
aplicarea (sub cenzura limitei generale a închisorii, de 30 ani – potrivit art. 2 alin. 3 noul Cod
penal) unei pedepse privative de libertate pe termen limitat – închisoarea (după sistemul
cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix).
Sub aspectul naturii juridice, concursul de infracţiuni tinde a fi apreciat drept o cauză
generală, legală şi personală de agravare obligatorie a pedepsei (după cum reiese şi din
prevederile art. 79 noul Cod penal).
Reglementarea instituţiei contopirii pedepselor pentru infracţiunile concurente (art. 40
noul Cod penal) oferă rezolvare situaţiilor din practică atunci când infracţiunile concurente
au fost judecate separat în faţa unor instanţe diferite sau chiar în faţa aceleiaşi instanţe, dar
asupra cărora s-au pronunţat hotărâri distincte de condamnare.
Sancţionarea concursului de infracţiuni (precum şi a celorlalte forme ale pluralităţii de
infracţiuni, în cazul persoanei fizice, infractor major), nu se reduce la aplicarea pedepsei
principale (art. 39 noul Cod penal). În privinţa tratamentului penal al concursului de infracţiuni
interesează şi dispoziţiile din art. 45 noul Cod penal – pedepse complementare, pedepse
accesorii, măsuri de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni – configurând materie
corespunzătoare semestrului al II-lea de studiu.

13.3. Recidiva
Recidiva în cazul persoanei fizice este prevăzută în noul Cod penal în art. 41-43 şi art. 45,
cadrul legal rezervat acestei forme a pluralităţii de infracţiuni nefiind acoperit numai prin
reglementările menţionate. Ţinând cont de vasta problematică pe care o implică recidivă (din
modul cum este reglementată, din anumite condiţii impuse de lege şi potrivit regimului de
sancţionare stabilit), acest cadru legal se completează cu dispoziţii privitoare şi la alte instituţii
juridico-penale, cum sunt: unele mijloace de individualizare a pedepsei (suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, liberarea condiţionată), unele dispoziţii din partea specială a Cod
penal (art. 285), cauze care înlătură executarea pedepsei (graţierea şi prescripţia executării
pedepsei).
Pornind de la prevederile art. 41 alin. 1 noul Cod penal, care înscrie definiţia generală,
legală, a recidivei ca formă a pluralităţii de infracţiuni, aceasta reprezintă situaţia în care, după
condamnarea definitivă, executată sau nu, dar până la reabilitare sau împlinirea termenului de
reabilitare, cel condamnat îşi reiterează, în condiţiile legii, comportamentul infracţional
intenţionat. Ţinând seama de ansamblul reglementărilor în materie, se conturează cu claritate
formele consacrate pentru recidivă în cazul persoanei fizice, anume: recidivă
postcondamnatorie şi postexecutorie, relativă, generală (fără a fi împiedicată, în concret, o
recidivă specială), temporară (fără a fi împiedicată, în concret, recidivă perpetuă în cazul
infracţiunilor imprescriptibile, pentru situaţiile condamnaţilor care s-ar sustrage de la
executarea pedepsei aplicate pentru o asemenea infracţiune), teritorială, dar şi internaţională,
cu regim diferenţiat de sancţionare (după cum este o recidivă postcondamnatorie sau
postexecutorie), respectiv cu efect unic (recomandăm parcurgerea doctrinei, care prezintă pe
larg formele recidivei, după varietatea criteriilor de clasificare).
Pentru existenţa recidivei în cazul persoanei fizice se cere întrunirea cumulativă a unui
set de condiţii generale, condiţii de existenţă pozitive (art. 41) şi condiţii de existenţă negative
(art. 42), privitoare la cei doi termeni din structura acestei forme a pluralităţii de infracţiuni.
Primul termen constă în existenţa unei hotărâri definitive de condamnare, care trebuie să
realizeze cerinţele legale; al doilea termen rezidă în reiterarea comportamentului infracţional,
prin săvârşirea unei noi infracţiuni, în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, condiţiile generale de existenţă a stării de recidivă (condiţii pozitive) privesc:
- existenţa unei condamnări definitive pe latură penală (executată sau nu), care trebuie să
se refere la o infracţiune intenţionată sau praeterintenionată şi care să atragă o pedeapsă
concretă privativă de libertate de o anumită gravitate (închisoare mai mare de un an sau
detenţiune pe viaţă), pedeapsă aplicată pentru o unitate infracţională sau ca rezultantă a unui
concurs de infracţiuni.
- săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate (în accepţiunea
din art. 174 noul Cod penal), infracţiune de o anumită gravitate, pentru care pedeapsă abstractă
(prevăzută de lege) să fie închisoarea de un an sau mai mare de un an (se are în vedere
maximul special de pedeapsă), ori detenţiunea pe viaţă (indiferent dacă aceasta este sancţiune
unică sau alternativă: închisoare sau amendă, ori închisoare sau detenţiune pe viaţă).
 - unitatea de subiect activ (condamnarea anterioară şi noua infracţiune să privească
aceeaşi persoană, cu precizarea că interesează persoana fizică ca infractor major, existând
incompatibilitate între starea de minoritate a infractorului şi această formă a pluralităţii de
infracţiuni).
Se adaugă acestor condiţii cazurile prevăzute de lege în art. 42 noul Cod penal
(condamnări care nu atrag starea de recidivă), cazuri care semnifică, potrivit doctrinei, condiţii
negative privind termenii recidivei.
Revenind la dispoziţiile înscrise în art. 41 alin. 1 noul Cod penal, sfera condiţiilor de
existenţă a recidivei se întregeşte prin condiţia integrată în definiţia legală, privind fixarea
momentului limită de săvârşire a noii infracţiuni, anume: până la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare.
Săvârşirea, din nou, a unei infracţiuni, în raport de o condamnare definitivă
privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală, ori de o
condamnare referitoare la o infracţiune amnistiată, exclude orice formă a pluralităţii de
infracţiuni, pe când comiterea unei noi infracţiuni după o condamnare definitivă neexecutată
sau executată doar parţial pentru o infracţiune din culpă atrage pluralitatea de infracţiuni sub
forma pluralităţii intermediare, iar dacă – în acest ultim caz – noua infracţiune se comite după
executarea sau considerarea ca executată a primei condamnări, va exista pluralitate nenumită.
Particularităţile ce individualizează formele recidivei în cazul persoanei fizice în funcţie de
momentul săvârşirii noii infracţiuni, după condamnarea definitivă, conduc la reţinerea recidivei
postcondamnatorii (care ia naştere, în condiţiile legii, prin reiterarea comportamentului
infracţional în raport de condamnarea definitivă neexecutată ori executată doar parţial) şi a
recidivei postexecutorii (care ia naştere, în condiţiile legii, prin reiterarea comportamentului
infracţional în raport de condamnarea definitivă executată ori considerată ca executată).
Sub acest aspect, sunt de semnalat următoarele:
– recidivă postcondamnatorie se poate configura prin comiterea noii infracţiuni: înainte
de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei într-un loc de deţinere, pe
durata termenelor de supraveghere ale liberării condiţionate (art. 104 alin. 2 noul Cod penal),
suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 96 alin. 4 şi 5 noul Cod penal) ori pe
durata termenului de încercare al unei graţieri condiţionate, inclusiv atunci când se comite
infracţiunea de evadare (art. 285 noul Cod penal) sau când noua infracţiune se comite, în
condiţiile legii, în stare de evadare;
– recidivă postexecutorie se poate configura prin comiterea noii infracţiuni: după
executarea propriu-zisă a pedepsei sau considerarea ei ca executată, prin clemenţă (doar) sub
forma graţierii (totală sau parţială), necondiţionată sau condiţionată (dar ulterior producerii
efectelor definitive), prin împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei (la
infracţiunile prescriptibile) ori după împlinirea termenelor de supraveghere ale suspendării
executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, dar până la intervenirea
reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare.
Cu privire la tratamentul penal al recidivei, prin dispoziţiile art. 43 noul Cod penal se
reglementează sistemele de sancţionare, cu referire la pedeapsa principală, în caz de recidivă
postcondamnatorie şi postexecutorie.
Sancţionarea recidivei postcondamnatorii se realizează în lumina dispoziţiilor art. 43
alin. 1-4 noul Cod penal, respectiv alin. 5 în cazul recidivei postexecutorii. Descoperirea
ulterioară a stării de recidivă atrage recalcularea pedepsei, operaţiune posibilă numai dacă
starea de recidivă a fost descoperită mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau stinsă în
alt mod (art. 43 alin. 6 noul Cod penal), dispoziţiile privind recalcularea pedepsei fiind
aplicabile şi în cazul înlocuirii sau comutării pedepsei detenţiunii pe viaţă cu/în pedeapsa
închisorii (art. 43 alin. 7 noul Cod penal).
Tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei fizice se întemeiază
pe sistemul cumulului aritmetic al pedepselor. Cumulul aritmetic al pedepselor, corespunzător
art. 43 alin. 1 noul Cod penal, este operant şi atunci când pe parcursul termenului de
supraveghere al suspendării executării pedepsei/liberării condiţionate, în condiţiile prevăzute
de lege, ia naştere recidivă postcondamnatorie, pedeapsa pentru noua infracţiune stabilindu-se
şi executându-se potrivit dispoziţiilor legale, sau atunci când săvârşirea infracţiunii are loc în
termenul de încercare al unei graţieri condiţionate (practica legislativă a graţierii condiţionate
instituind cumularea pedepselor). Tot cumulul aritmetic este operant când se realizează
condiţiile recidivei postcondamnatorii şi are loc evadarea, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea
de evadare adăugându-se la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării (art. 285 alin.
4 noul Cod penal).
Potrivit art. 43 alin. 2 noul Cod penal – aplicarea pedepsei în situaţia în care, după
condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial, se comite un concurs de
infracţiuni, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă –, se oferă o soluţie
legislativă care preîntâmpină orice discuţie din doctrină sau rezolvări jurisprudenţiale
divergente, fixând clar şi ordinea de valorificare a formelor pluralităţii de infracţiuni astfel
întrunite, şi anume: aplicarea, mai întâi, a regulilor referitoare la concursul de infracţiuni şi,
apoi, a celor privind recidivă postcondamnatorie. Acest mecanism de sancţionare rămâne
funcţional şi atunci când una dintre infracţiunile concurente ulterioare unei condamnări
definitive este infracţiunea de evadare, iar în stare de evadare se comite, din nou, o infracţiune.
Regimul de sancţionare prin cumul aritmetic configurează, astfel, regimul unic de
sancţionare în cazul recidivei postcondamnatorii (cumul aritmetic limitat, inerent, de maximul
general al pedepsei închisorii), funcţional sub cenzura înscrisă prin art. 2 alin. 3 noul Cod penal.
Prin dispoziţia de excepţie din art. 43 alin. 3 noul Cod penal, care permite instanţei să
poată înlocui pedeapsa închisorii cu detenţiunea pe viaţă (dacă prin cumul aritmetic s-ar depăşi
cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii – situaţie constatată ca efect al
unui calcul strict matematic, realizat în mod abstract – iar pentru cel puţin una dintre
infracţiunile săvârşite pedeapsa legală ar fi închisoarea de 20 de ani sau mai mare).
Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare de
recidivă postcondamnatorie este detenţiunea pe viaţă, se va executa pedeapsa detenţiunii pe
viaţă (art. 43 alin. 4 noul Cod penal), fiind consacrat în această ipoteză sistemul sancţionator al
absorbţiei.
Tratamentul penal al recidivei postexecutorii în cazul persoanei fizice se realizează, în
lumina dispoziţiilor art. 43 alin. 5 noul Cod penal, prin majorarea legală a limitelor speciale de
pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă (închisoare sau
amendă), cu jumătate, sub rezerva limitei inerente constând în maximul general al respectivei
categorii de pedeapsă (art. 2 alin. 3 noul Cod penal). Şi în cazul recidivei postexecutorii, în
structura celui de-al doilea termen se poate verifica existenţa unui concurs de infracţiuni. Chiar
şi în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens [mai exact, prin interpretarea per a contrario a
textului art. 43 alin. 2 noul Cod penal şi ţinând cont de imposibilitatea logică a unui sistem
distinct de rezolvare], ca mod de soluţionare a unei asemenea situaţii, se va proceda, mai întâi
(spre deosebire de ipoteza similară a recidivei postcondamnatorii), la aplicarea dispoziţiilor
sancţionatorii ale recidivei postexecutorii, pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, după
care (luând în considerare pedepsele concrete astfel stabilite) se vor aplica dispoziţiile
sancţionatorii ale concursului de infracţiuni, în vederea stabilirii pedepsei finale de executat
pentru întreaga pluralitate de infracţiuni.
Din punct de vedere al naturii juridice, în condiţiile reglementării actuale, recidivă
constituie o cauză (stare) generală, legală şi personală de agravare obligatorie a pedepsei.
Dacă această stare vine în concurs cu alte cauze de agravare a răspunderii penale, se va ţine
cont de prevederile art. 79 alin. 2 noul Cod penal. În situaţiile de dublă recidivă, practica a
decis, în mod obligatoriu pentru instanţe, că, dacă o infracţiune a fost comisă în condiţiile
recidivei postcondamnatorii şi – totodată – în stare de recidivă postexecutorie, se va face mai
întâi aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la aceasta din urmă, după care se va proceda în
baza reglementării privind recidivă postcondamnatorie.