NOȚIUNI INTRODUCTIVE: INFRACȚIUNEA, INFRACTORUL ȘI

SANCȚIUNILE DE DREPT PENAL. NORMA PENALĂ

Cursul nr. 1

A. INFRACȚIUNEA:

Dreptul, ca ansamblu de reguli de conduită impuse de puterea publică și menite a

asigura ordinea în societate, nu poate fi conceput decât acolo unde există o societate (ubi
societas ibi ius).
O faptă antisocială, oricât de neconvenabilă ar fi, nu poate constitui infracțiune decât
dacă un text de lege preexistent o califică drept faptă penală prin intermediul unei norme de
incriminare sub amenințarea unei pedepse. Pentru a intra însă sub incidența legii penale, o
faptă concretă mai trebuie săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală, să fie
nejustificată și imputabilă. De asemenea, pentru a se putea aplica o pedeapsă celui care a
comis o faptă penală, este necesar să existe o concordanță deplină (tipicitate) între trăsăturile
faptei concrete și modelul legal de infracțiune (norma de incriminare încălcată), sub aspect
obiectiv și subiectiv, elementul moral fiind analizat în principiu prin raportare la prevederile
relative la vinovăție din partea generală a Codului penal.
În cadrul dispozițiilor din partea generală a Codului penal infracțiunea este privită, în
general, ca o categorie juridică, ca o instituție de drept penal. Normele din partea generală
nu au ca obiect de reglementare infracțiunile în particular, ci oricare conduită din ansamblul
faptelor care constituie infracțiuni, motiv pentru care aceste dispoziții relative la infracțiune
în general sunt aplicabile tuturor infracțiunilor prevăzute în partea specială a Codului penal
ori în legi speciale (penale sau extrapenale).
Codul penal în vigoare a rămas consecvent celui anterior, dar s-a îndepărtat de concepția
substanțială (materială) asupra infracțiunii adoptată de legea penală anterioară și a îmbrățișat
teoria formală cu privire la definiția infracțiunii prin art. 15 alin. (1) menținând trăsăturile
relative la prevederea faptei în legea penală (tipicitatea) și vinovăție, renunțând la trăsătura
esențială a pericolului social în acord cu propunerile formulate doctrină, dar adăugând însă
două trăsături negative relative la lipsa unei cauze justificative și a unei cauze de
neimputabilitate. Chiar dacă pericolul social nu mai figurează printre trăsăturile esențiale ale
infracțiunii, el se regăsește implicit în conținutul incriminării, se reflectă în natura și limitele
pedepsei stabilite de legiuitor pentru fiecare faptă în parte (pericolul social abstract) și
reprezintă un criteriu general de individualizare a pedepsei (pericolul social concret).
După părerea noastră, infracţiunea, infractorul (care ar merita o reglementare aparte,
într-un titlu rezervat acestuia, în partea generală a Codului penal) şi sancţiunile de drept
penal sunt cele trei instituţii de bază ale dreptului penal, deoarece atât infracţiunea, cât şi
sancţiunile penale ar fi lipsite de relevanţă juridică în lipsa unei persoane care să o fi comis
şi care astfel să fie supusă unei măsuri de constrângere, potrivit legii penale
Cele trei categorii juridice au o serie de aspecte comune care sunt susceptibile și au
nevoie de o reglementare generală aplicabilă tuturor cazurilor particulare în cadrul fiecărei
categorii. Codul penal conține în partea sa generală tot ceea ce este esențial și comun acestor
categorii juridice.
1
 Dintre acestea, instituția infracțiunii este socotită „piatra de temelie” a oricărui sistem de
drept penal, deoarece trăsăturile sale caracteristice se răsfrâng și se regăsesc în toate normele
de incriminare a faptelor antisociale cu privire la care legiuitorul a considerat că trebuie să
fie sancționate penal dacă se vor mai comite în viitor.
Art. 15 – Trăsăturile esențiale ale infracțiunii – „(1) Infracțiunea este fapta prevăzută
de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a
săvârșit-o.
(2) Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
Prevederea faptei în legea penală presupune, în opinia comisiei, cerința ca fapta
concret săvârșită, ce urmează a fi calificată ca infracțiune, să corespundă întru totul descrierii
pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această corespondență se realizează atât
în planul elementelor de factură obiectivă (acțiune, urmare, calitatea subiectului activ sau
pasiv etc.), cât și a elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăție). Așa de pildă, dacă
se comite din culpă luarea unui bun al altuia, se va decide, prin raportare la infracțiunea de
furt, că fapta comisă nu este prevăzută de legea penală, căci legiuitorul a incriminat luarea
unui bun al altuia numai atunci când este săvârșită cu intenție.
Sub influența acestor explicații din Expunerea de motive, în doctrină s-a susținut că o
faptă concretă este tipică dacă corespunde modelului abstract prevăzut în norma de
incriminare de legiuitor, sub aspect obiectiv și subiectiv, includerea în această trăsătură a
tipicității și a elementelor de natură subiectivă rezultând cu claritate din dispozițiile art. 16
alin. (1), potrivit cărora „fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de
vinovăție cerută de legea penală”.
Cum ulterior adoptării proiectului de Cod penal legiuitorul din 2009 a introdus în cadrul
trăsăturilor esențiale ale infracțiunii vinovăția distinct de trăsătura referitoare la prevederea
faptei în legea penală este în afara oricărei îndoieli că în acest mod Parlamentul și-a însușit
concepția tradițională cu privire la semnificația expresiei „fapta prevăzută de legea penală”,
prin aceasta înțelegându-se numai fapta concretă ale cărei trăsături coincid cu latura
obiectivă a faptei incriminate (tipicitate obiectivă).
Mai mult, reglementările subsecvente procesual-penale tratează în mod distinct, în art.
16 lit. b) C. proc. pen., prevederea faptei în legea penală și vinovăția ca impedimente de
punere în mișcare sau de exercitare a acțiunii penale, în timp ce potrivit art. 25 C. proc. pen.,
instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă atunci când fapta nu este prevăzută de legea
penală, dar o soluționează atunci când lipsește forma de vinovăție cerută de lege.
Această primă trăsătură esențială a infracțiunii decurge din principiul legalității
incriminării.
Prin faptă denumim, așa cum am arătat, atât acțiunea sau inacțiunea (elementul material),
cât și toate cerințele esențiale (referitoare la mijloacele de realizare a acțiunii, la locul sau
timpul realizării, la anumite particularități ale obiectului material) de natură să imprime o
notă specifică acțiunii sau inacțiunii. De asemenea, în noțiunea de faptă cuprindem și
rezultatul acțiunii sau inacțiunii (stare de pericol sau vătămare), precum și legătura de
cauzalitate dintre acțiune (inacțiune) și rezultat. Noțiunea de faptă se identifică, așadar, cu
latura obiectivă a infracțiunii care cuprinde atât acțiunea-inacțiunea, cât și rezultatul
acesteia.

2
 Fapta este mai mult decât acțiunea sau inacțiunea incriminată și mai puțin decât
infracțiunea (fapta penală). Fapta nu se confundă cu infracțiunea, aceasta din urmă
presupunând pe lângă cele arătate mai sus și vinovăția, precum și o condiție negativă, aceea
de a nu fi intervenit vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Prevederea faptei în legea penală presupune îndeplinirea mai multor cerințe, respectiv:
existența aspectului obiectiv concret, existența unei norme de incriminare, identitatea între
trăsăturile faptei concrete și cele ale normei de incriminare aplicabile.
Aspectul obiectiv presupune săvârșirea unei fapte care să cuprindă: elementul material,
urmarea imediată și legătura de cauzalitate dintre acestea.
Preexistența unei norme de incriminare presupune existența la data comiterii faptei
concrete a unei norme penale care să o califice infracțiune.
Tipicitatea presupune o concordanță deplină între trăsăturile faptei concrete cu condițiile
normei de incriminare, cu care nu se confundă, deoarece ea se prezintă ca un rezultat al
comparării modelului legal cu fapta concretă. Această comparație se realizează prin
încadrarea juridică a faptei concrete într-un tipar legal de către organul judiciar învestit cu
soluționarea acelei fapte. Încadrarea juridică se realizează în faza de urmărire penală prin
ordonanță [de începere a urmăririi penale in rem, de efectuare în continuare a urmăririi
penale (in personam), de inculpare, de extindere a cercetărilor ori de schimbare a încadrării
juridice, de clasare ori de renunțare la urmărirea penală] sau prin acordul de recunoaștere a
vinovăției ori prin rechizitoriu, iar în faza judecății prin încheiere, sentință penală și decizie
penală.
Dacă fapta concretă nu se suprapune integral peste un model legal de infracțiune, se va
dispune clasarea sau achitarea persoanei acuzate în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.,
fapta nefiind prevăzută de legea penală (în sens obiectiv, în materialitatea sa), constatare
care face inutilă verificarea existenței celorlalte trăsături esențiale ale infracțiunii.
Soluția aleasă de comisie în privința inacțiunii (unificarea regimului sancționator
prevăzut pentru acțiunea și inacțiunea comisă cu aceeași formă de vinovăție), anticipată prin
anteproiectul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române și prin art. 20 alin. (2)
al Legii nr. 301/2004, a fost primită pozitiv în doctrina română, socotind-o și noi ca fiind
corectă și superioară celei prevăzute în art. 19 alin. (3) din legea penală anterioară, întrucât
nu s-ar putea pune pe același plan din perspectiva periculozității abstracte o faptă omisivă
intenționată cu una din culpă, chiar dacă judecătorul învestit cu soluționarea unei cauze
având ca obiect o astfel de faptă în procesul de individualizare judiciară a pedepsei aplicabile
ar face o anumită diferență între acestea din perspectiva cuantumului și a modalității de
executare a respectivei sancțiuni penale.
Conform art. 17 – Săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune – „Infracțiunea
comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune,
când:
a) există o obligație legală sau contractuală de a acționa;
b) autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea
socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului”.
Infracțiunea comisivă prin omisiune (art. 17) a fost recunoscută ca atare de doctrina și
practica judiciară română, dar nu a fost consacrată legislativ până la 1 februarie 2014.
Potrivit autorilor codului, asimilarea inacțiunii cu acțiunea în absența unui text de lege
3
constituie o analogie în defavoarea inculpatului, acesta fiind motivul pentru care unele
sisteme juridice, cum este cazul dreptului francez și belgian, resping de principiu admiterea
acestor infracțiuni. De altfel, majoritatea legislațiilor europene recunosc infracțiunile
comisive prin omisiune, dar includ în partea generală un text care precizează în ce condiții
inacțiunea poate fi asimilată acțiunii, așa cum se prevede, de pildă, în dreptul penal german
(§ 13 C. pen.), spaniol (art. 11 C. pen.), portughez (art. 10 C. pen.), italian [art. 40 alin. (2)]
etc. Chiar și dreptul penal elvețian, aflat printre foarte puținele sisteme în aceeași situație cu
dreptul penal român – în sensul că practica judiciară recunoștea existența infracțiunii
comisive prin omisiune în absența unui text legal – a consacrat de dată recentă o
reglementare legală acestei instituții (art. 11 C. pen., în vigoare de la 1 ianuarie 2007).
Unii autori au contestat existența acestui text, propunând eliminarea sa deoarece
reprezintă o chestiune de doctrină, unde se face deosebirea între infracțiunea comisivă prin
omisiune și infracțiunea omisivă comisă prin acțiune, ca modalități secundare sub care se
poate înfățișa elementul material al laturii obiective a infracțiunii. Un alt argument adus în
sprijinul ideii inutilității dispoziției din art. 17 a fost acela că în practică ipotezele de
comisiune prin omisiune, cât și cele de omisiune prin comisiune sunt extrem de rare încât
nu merită să li se consacre un text anume.
Reglementarea propusă de membrii comisiei de cod a fost inspirată de art. 11 C. pen.
spaniol și are în vedere cele două principale ipoteze în care inacțiunea poate fi asimilată
acțiunii: a) existența unei obligații legale sau contractuale de a acționa (spre exemplu, mama
care refuză să îl mai alăpteze pe noul-născut în scopul de a-l ucide, iar victima decedează,
sau funcționarul dintr-un penitenciar care refuză să ia măsurile necesare pentru a asigura
tratamentul medical unui deținut ce suferă de o afecțiune gravă, iar deținutul decedează, vor
răspunde pentru o infracțiune de omor sau omor calificat, după caz; la fel și persoana care
are în întreținere contractuală o persoană imobilizată la pat și îi suprimă viața prin neacordare
de hrană); b) o acțiune anterioară a autorului, care a creat o stare de pericol pentru valoarea
ocrotită și lezată ulterior ca efect al inacțiunii (proprietarul care lasă liber un animal periculos
într-un parc, comite o acțiune prin care este pusă în pericol integritatea persoanelor aflate în
acel spațiu public; dacă ulterior animalul rănește o persoană, proprietarul acestuia va
răspunde pentru o infracțiune de vătămare corporală, în forma faptei comisive prin
omisiune).
Într-o anumită opinie, s-a susținut că textul art. 17, fără precedent în legislația penală
română anterioară, folosește o expresie care ar trebui explicată la rândul ei, aceea de
„infracțiune comisivă” (a face ceea ce legea interzice). În această situație subiectul activ
realizează o comisiune prin acte concrete omisive, adică prin neîndeplinirea unor obligații
care își pot avea izvorul în lege, într-un contract sau într-o împrejurare de fapt, însă explicând
aceste elemente legea s-ar transforma în doctrină.
Actuala reglementare consacră o accepțiune restrictivă asupra surselor poziției de garant
(obligație legală, obligație contractuală sau acțiune anterioară) și lasă în afara disciplinării
juridice alte ipoteze acceptate de legislația penală a altor state, obligațiile garantului putând
fi subsumate unei funcții de protecție a unei valori sociale determinate (aceasta poate
decurge dintr-o legătură naturală sau din asumarea voluntară a obligației de protecție) sau
legate de supravegherea unei surse de pericol (poziția de garant poate privi: o acțiune

4
precedentă periculoasă a autorului, obligația de control asupra unei surse de pericol,
răspunderea pentru acțiunile unor terți).
Ipotezele descrise în art. 17 sunt aplicabile numai în cazul infracțiunilor comisive cu un
conținut deschis de incriminare, teză sub influența căreia s-a spus, de pildă, că înșelăciunea,
incriminare cu un conținut închis, nu poate fi săvârșită prin omisiune.
Vinovăția (adăugată, așa cum am arătat, de către legiuitorul din 2009 în definiția
infracțiunii) reprezintă a doua trăsătură esențială a infracțiunii care are în vedere elementul
subiectiv al normei de incriminare ce poate fi însoțit uneori de cerințe esențiale relative la
mobil sau scop.
În opinia membrilor comisiei de redactare a Codului, înlăturarea vinovăției din cuprinsul
definiției infracțiunii nu ar fi însemnat că aceasta și-a pierdut în vreun fel din importanță, ci
doar că s-a dorit o clarificare a funcțiilor pe care ea le îndeplinește în cadrul infracțiunii,
fiind unanim admis că noțiunea de vinovăție are o dublă accepțiune: ea reprezintă în primul
rând un sub-element al laturii subiective a infracțiunii, context în care se înfățișează sub
forma intenției, a intenției depășite (praeterintenției) și a culpei; într-o a doua accepțiune,
vinovăția apare ca trăsătură generală a infracțiunii.
În această viziune, vinovăția, în prima sa accepțiune, joacă același rol, ca element în
structura internă a faptei prevăzute de legea penală, prin prisma căruia se analizează
concordanța faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor în norma de incriminare.
Cât privește a doua accepțiune, s-a considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct
– imputabilitate – pentru a o defini, din mai multe rațiuni:
a) evitarea unei confuzii terminologice cu vinovăția ca sub-element al laturii subiective,
confuzie nefericită în condițiile în care, vinovăția privită ca trăsătură generală a infracțiunii,
fie există, fie nu există, astfel încât nu prezintă nicio importanță delimitarea între intenție și
culpă. Astfel, sub aspectul trăsăturii generale, o persoană, după cum este sau nu responsabilă
penal, va acționa cu sau fără vinovăție, nefiind posibilă o diferențiere între intenție și culpă
pe acest plan. Distincția intenție/culpă prezintă relevanță doar în planul încadrării juridice,
adică doar sub aspectul de sub-element al laturii subiective.
b) deplasarea abordării vinovăției ca trăsătură generală a infracțiunii, dinspre teoria
psihologică înspre teoria normativă, îmbrățișată astăzi de majoritatea sistemelor penale
europene (dreptul german, austriac, elvețian, spaniol, portughez, olandez etc.). Așa cum s-a
mai menționat, potrivit teoriei normative, vinovăția ca trăsătură generală este privită ca un
reproș, ca o imputare făcută infractorului pentru că a acționat altfel decât îi cerea legea deși
a avut reprezentarea clară a faptei sale și deplină libertate în manifestarea voinței, ea
neconfundându-se cu sub-elementul laturii subiective.
Pe baza acestei concepții privind trăsăturile esențiale ale infracțiunii a fost concepută de
către comisia de cod și sistematizarea articolelor în titlul II. Astfel, după enunțarea
trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, următoarele două articole (art. 16 și 17 din Proiect) au
fost consacrate unor elemente care țin de prima trăsătură generală – prevederea faptei în
legea penală. Este vorba de o reglementare ce privește elementul material al infracțiunii
(reglementarea comisiunii prin omisiune) și, respectiv, de definirea elementului subiectiv
(vinovăția), ambele, în această viziune, fiind elemente prin prisma cărora se analizează
concordanța între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare și fapta concret
săvârșită.
5
 În literatura de specialitate, cu privire la această abordare, s-a susținut că într-o logică
juridico-penală consecventă ar fi trebuit ca după art. 15 să urmeze o serie de texte care să
definească fiecare din trăsăturile esențiale ale infracțiunii la care a făcut trimitere dispoziția
din alin. (1) al acestui text, lucru care nu s-a realizat decât în parte. Astfel, se impunea
definirea expresiei „faptă prevăzută de legea penală” (de exemplu, aceasta este fapta descrisă
în norma de incriminare), apoi, ar fi trebuit să fie definite cauzele justificative (de pildă, ca
o împrejurare prevăzută de lege care înlătură caracterul ilicit al faptei, aceasta devenind o
faptă permisă de ordinea juridică, precizare după care să se adauge un text conform căruia
„efectul cauzelor justificative se extinde de la autor la participanți”) și mai apoi textul relativ
la vinovăție.
De menționat că, în ceea ce privește vinovăția, comisia introdusese dispoziția din alin.
(1) al art. 17 din Proiect în scopul de a se sublinia că intenția și culpa se analizează în
contextul faptei prevăzute de legea penală, ca elemente prin prisma cărora se evaluează
concordanța între fapta concretă și modelul descris de legiuitor în norma de incriminare.
Această formulare din alin. (1) al art. 17 din Proiect a fost considerată greșită și în
contradicție chiar cu celelalte dispoziții ale acestui text din Proiect, întrucât prin fapta
prevăzută de legea penală înțelegem numai elementele obiective din descrierea faptei în
norma de incriminare, vinovăția fiind definită separat prin acest text. În formularea din
Proiect nu se făcea deosebirea între fapta descrisă în norma de incriminare și fapta concretă
săvârșită care nu va constitui infracțiune dacă nu este comisă în vreuna dintre formele de
vinovăție prevăzute de lege și în lipsa unei cauze justificative, acestea confundându-se. Or,
în acest caz este vorba de o faptă concretă care se raportează la fapta descrisă în norma de
incriminare, nu de însăși fapta descrisă în normă.
Legiuitorul român și-a însușit această observație cu prilejul redactării art. 16 –
Vinovăția, text potrivit căruia – „(1) Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost
săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.
(2) Vinovăție există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită.
(3) Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii
lui.
(4) Fapta este săvârșită din culpă, când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
(5) Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată
produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
(6) Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită
cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în
mod expres”.
În mod just a fost consacrată explicit intenția depășită (praeterintenția) ca formă de
vinovăție, aceasta existând „când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată
produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului”, definiție apropiată de
cea introdusă prin art. 20 alin. (4) din Legea nr. 301/2004, teză la care subscriem.
6
 Vinovăția, ca trăsătură generală a infracțiunii, este definită de autorii mai noi ca un reproș
atribuit celui care a comis fapta prevăzută de legea penală.
Caracterul nejustificat (antijuridicitatea) al faptei prevăzute de legea penală, cea de-a
treia trăsătură esențială a infracțiunii, presupune că aceasta nu este permisă de ordinea
juridică, cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o faptă, deși prevăzută
de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârșirea ei este permisă de o normă legală. Spre
exemplu, uciderea unei persoane în legitimă apărare corespunde întru totul descrierii
realizate de legiuitor în textul care incriminează omorul, dar fapta nu are caracter ilicit pentru
că legea autorizează săvârșirea ei în condițiile date. Împrejurările care înlătură caracterul
nejustificat al faptei sunt reglementate – sub denumirea de cauze justificative – într-un
capitol distinct.
Ultima trăsătură generală a infracțiunii este caracterul imputabil, ca fundament al
principiului răspunderii subiective. În viziunea comisiei, pentru ca o faptă să atragă
răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în
norma de incriminare și să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi imputată făptuitorului, adică
acestuia să îi poată fi reproșată săvârșirea ei. Pentru ca această imputabilitate să poată fi
adusă în discuție, sunt necesare anumite premise, și anume: făptuitorul să fi avut
reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acționat în
condițiile iresponsabilității, intoxicației sau minorității); făptuitorul să fi avut posibilitatea
să acționeze în conformitate cu cerințele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei
prevăzute de legea penală); făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să
nu se fi aflat în eroare). Cauzele care înlătură premisele imputabilității sunt reglementate
distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate.
Utilizarea termenului „nejustificat” a fost criticat în doctrină, deoarece are o altă
conotație în limba română decât ideea „lipsa cauzelor justificative” pe care ar vrea să o
exprime membrii comisiei, iar noțiunea de „imputabilitate”, folosită pentru a defini o altă
trăsătură esențială a infracțiunii, are în doctrina penală un dublu sens: imputabilitatea de fapt
sau imputabilitatea psihică (sens îmbrățișat de redactorii codului), ori într-o lege nu pot fi
folosiți termeni care au semnificații multiple chiar în limbajul tehnic, de specialitate spre a
evita în practică soluții contradictorii.
Datorită acestor echivocități și a formulării neclare a normei explicative contextuale din
art. 15, profesorul George Antoniu a propus definirea infracțiunii ca „o faptă prevăzută de
legea penală, fără să fi intervenit vreuna din cauzele justificative prevăzute de lege și
săvârșită cu vinovăție”.
De asemenea, consecvent unor luări de poziție mai vechi, profesorul, așa cum am mai
arătat, s-a pronunțat și cu acest prilej contra menținerii expresiei „răspunderea penală” și a
folosirii ei ca instituție intermediară între infracțiune și pedeapsă (infracțiunea este singurul
temei al răspunderii penale, iar aceasta este singurul temei al aplicării pedepsei), știut fiind
că în structura normei penale nu există decât dispoziția (preceptul) și sancțiunea, motiv
pentru care în dreptul comparat noțiunea de răspundere penală nu are semnificația de
instituție fundamentală a dreptului penal situată între infracțiune și pedeapsă. Astfel,
renumitul penalist propunea reformularea și a dispoziției din art. 15 alin. (2) în sensul
„Infracțiunea este singurul temei al aplicării sancțiunii penale”.

7
 În activitatea practică, verificarea îndeplinirii condițiilor implicate de fiecare dintre
trăsăturile generale se face în ordinea menționată în norma explicativă (tipicitatea, vinovăția,
antijuridicitatea și imputabilitatea), iar absența oricăreia dintre acestea înlătură necesitatea
analizării trăsăturilor următoare, cu excepția măsurilor de siguranță în cazul cărora și în lipsa
vinovăției se va proceda la verificarea caracterului nejustificat, întrucât potrivit art. 107 alin.
(2) măsurile de siguranță se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea
penală.
În sprijinul acestei păreri pe care o împărtășim s-ar mai putea adăuga și faptul că
legiuitorul român, cu prilejul reglementării cazurilor care împiedică punerea în mișcare și
exercitarea acțiunii penale în art. 16 C. proc. pen., pe cele care se desprind din neîntrunirea
trăsăturilor esențiale ale infracțiunii le-a sistematizat în ordinea în care acestea au fost
poziționate în cadrul definiției infracțiunii, urmând a fi reținute și a-și produce efectele în
această ordine (lipsa prevederii faptei în legea penală, lipsa formei de vinovăție prevăzută
de legea penală, existența unei cauze justificative, existența unei cauze de neimputabilitate).
Trăsăturile esențiale ale infracțiunii nu intră în conținutul incriminării, însă își găsesc
reflectarea în acest conținut și îi relevă caracterul lui penal. Elementele constitutive (trăsături
esențiale specifice) intră ca părți componente ale conținutului fiecărei incriminări privite în
special și le particularizează. Când unei fapte prevăzute de legea penală îi lipsește o trăsătură
esențială ea își pierde caracterul penal și nu poate constitui infracțiune. Când faptei concrete
îi lipsește un element constitutiv al conținutului incriminării acea faptă ar putea constitui o
altă infracțiune, păstrându-și astfel caracterul penal.

B. INFRACTORUL
Subiecții infracțiunii sunt subiectul activ (infractorul) și subiectul pasiv (persoana
vătămată) și sunt preexistenți săvârșirii infracțiunii. Ei nu se confundă cu noțiunea de
subiect de drept penal care include atât pe cei care transgresează legea penală dând naștere
unui raport juridic de conflict, cât și pe cei care se supun de bunăvoie prevederilor acesteia
în cadrul raporturilor juridice de conformare.
Subiectul activ nemijlocit (autor) este persoana fizică (cu excepția minorilor cu vârsta
de până la 14 ani sau a iresponsabililor) sau persoana juridică (cu excepțiile arătate în art.
135 C. pen.) care a comis nemijlocit acte de executare ale unei anumite infracțiuni.
Uneori la comiterea unei infracțiuni autorul sau coautorii pot fi determinați sau ajutați
de alte persoane care vor fi ținute să răspundă în calitate de instigator sau complice, după
caz, toți având calitatea de subiect activ al infracțiunii.
Subiectul activ persoană fizică. Pentru expresia subiect activ al infracțiunii se mai
folosește uneori noțiunea de făptuitor (persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea
penală) sau de infractor (cel care a comis cu forma de vinovăție prevăzută de lege o
infracțiune), calitate ce va fi dobândită din momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești de condamnare.
Pentru ca o persoană fizică să poată fi subiect activ al unei infracțiuni este necesar în
mod cumulativ ca aceasta: să aibă capacitate penală, să fie responsabilă și să posede libertate
de voință și de acțiune.
În raport de subiectul activ (persoană fizică sau juridică), infracțiunile pot fi: cu subiect
activ general (cele care pot fi comise de orice persoană care îndeplinește condițiile generale
8
ale răspunderii penale); cu subiect activ special (proprii) – cele la care autorul trebuie să
aibă o anumită calitate (aceasta reprezintă o cerință constitutivă) la momentul comiterii
faptei (de pildă, gestiunea frauduloasă, delapidarea) sau cu subiect activ unic (in persona
propria) – cele care nu pot fi săvârșite nemijlocit decât de o singură persoană (de exemplu,
mărturia mincinoasă, cu excepția situației în care este comisă de o comisie de experți
printr-un raport unic de expertiză), caz în care aceasta va exclude coautoratul.
Subiectul activ persoană juridică. Conform art. 135 – Condițiile răspunderii penale
a persoanei juridice – (1) „Persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice,
răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul ori în numele persoanei juridice.
(2) Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei
activități ce nu poate face obiectul domeniului privat.
(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte”.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică (de orice natură) titulară a valorii sociale
vătămate prin infracțiune, iar uneori statul sau societatea.
Sub acest aspect, trebuie să se facă distincție între subiectul pasiv general sau mediat
(statul, în calitate de reprezentant al societății, dar și de titular al ordinii sociale încălcate) și
subiectul pasiv special sau imediat (persoana fizică sau juridică vătămată fizic, material sau
moral prin fapta penală), clasificare valabilă la orice infracțiune, cu excepția celor la care
statul este subiect pasiv exclusiv.
Pluralitatea de subiecți pasivi în cazul infracțiunilor contra persoanei, săvârșite în formă
simplă sau continuată, cu excepția cazurilor în care legiuitorul a făcut din această pluralitate
o unitate legală de infracțiuni și al infracțiunilor la care subiect pasiv secundar este persoana
umană, determină atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost vătămați (un concurs de
infracțiuni).
La infracțiunile contra patrimoniului, comise în formă simplă sau continuată, cu excepția
tâlhăriei sau pirateriei, unitatea de infracțiune nu este afectată de existența unor subiecți
pasivi plurali, de această împrejurare urmând a se ține seama numai la adaptarea judiciară a
pedepsei.

C. SANCȚIUNILE DE DREPT PENAL

Sancțiunile de drept penal includ pedepsele, măsurile de siguranță și măsurile
educative, iar sancțiunile penale cuprind pedepsele.
Sancțiunile de drept penal sunt coercitive (produc o privare sau o restrângere de
drepturi), aflictive (reprezintă o suferință), inevitabile (se aplică din oficiu) și
indispensabile (se execută din oficiu).
De lege lata, în raport de importanța lor funcțională, pedepsele sunt principale (pot fi
aplicate singure), accesorii (însoțesc executarea pedepsei principale) și complementare (se
pun în aplicare după executarea pedepsei principale).
Art. 53 – Pedepsele principale – „Pedepsele principale sunt:
a) detenţiunea pe viaţă;
b) închisoarea;
c) amenda”.
9
 Sub acest aspect, Codul penal din 2014 continuă tradiția promovată prin Codul penal
din 1969 care a abandonat clasificarea pedepselor în politice și de drept comun, respectiv
în criminale, corecționale și contravenționale așa cum erau acestea reglementate în Codul
penal din 1937 prevăzând în art. 53 pedepsele principale în ordinea descrescătoare a
gravității acestora.
Fiind o regulă de drept, dispoziția din art. 53 trebuie respectată de legiuitor cu prilejul
redactării normelor de incriminare, atât în ceea ce privește natura acestora, cât și cu privire
la limitele lor generale, chiar dacă legea specială poate pentru rațiuni de excepție să deroge
de la acest cadru general.
Această dispoziție reprezintă o consacrare a legalității sancțiunilor de drept penal,
aplicarea unei alte pedepse decât cele prevăzute în acest text nefiind posibilă.
Tradițional aceste categorii pedepse au fost denumite principale întrucât instanța de
judecată nu putea aplica decât o singură pedeapsă pentru o infracțiune.
În noua legislație penală, în mod discutabil, s-a prevăzut posibilitatea ca în anumite
condiții instanța să poată aplica alături de pedeapsa închisorii și amenda penală, ceea ce,
indiferent de justificările care s-ar aduce în sprijinul acestei soluții legislative, reprezintă
un veritabil bis in idem.
Pedepsele principale (de sine stătătoare) aplicate de către instanțele de judecată devin
executorii din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
Art. 54 – Pedeapsa accesorie – „Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării
unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate”.
Pedepsele accesorii sunt denumite astfel deoarece însoțesc pedeapsa principală. Din
punct de vedere al conținutului lor, acestea se aseamănă cu pedepsele complementare, dar
se deosebesc de acestea prin momentul de la care intervin.
Pedeapsa accesorie se execută o dată cu pedeapsa privativă de libertate, iar uneori chiar
înaintea acesteia (dacă infractorul se sutrage de la executarea pedepsei principale ori dacă
i s-a amânat punerea în executare a pedepsei principale).
Pedeapsa accesorie nu are limite proprii (un minim și un maxim), deoarece durata ei
derivă din durata pedepsei privative pronunțate, iar rațiunea acesteia constă în aceea că ar
fi injust ca infractorii să se bucure pe durata executării pedepsei de drepturile recunoscute
cetățenilor cinstitiți, cu atât mai mult cu cât exercițiul unor drepturi poate fi interzis pe o
anumită perioadă și după ce pedeapsa a fost executată ori considerată executată.
Art. 55 – Pedepsele complementare – „Pedepsele complementare sunt:
a) interzicerea exercitării unor drepturi;
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare”.

D. NORMA PENALĂ
După cum este îndeobște cunoscut, norma penală nu reprezintă decât o parte din sfera
mai cuprinzătoare a normelor juridice (ar fi o species a unui genus), dar și normele juridice
nu sunt decât o parte din sfera și mai largă a normelor de comportare în cadrul grupului
social, iar acestea, privite în sensul cel mai larg cu putință, sunt numai o parte din sfera, și
mai cuprinzătoare, a normelor determinate de necesitatea naturală (legile naturii).
10
 Spre deosebire de regulile cutumiare, de preceptele religioase, de preceptele morale,
normele juridice, scria profesorul Vintilă Dongoroz, prezintă trăsături specifice, ele sunt
„proclamate și impuse de puterea publică, de aceea ele sunt explicite, obligatorii și
irefragabile”. Împotriva celor care le încalcă, norma juridică prevede o sancțiune certă, cei
vătămați putându-se adresa justiției ca organ al autorității pentru stabilirea încălcării și
fixarea sancțiunii (reparatorie sau represivă). Tot autoritatea este aceea care asigură și
executarea sancțiunii.
În această viziune, norma juridică (dreptul) apare ca un epifenomen al vieții de
relațiune, adică un fenomen derivat din existența societății și care își găsește explicație în
relațiile existente între membrii grupului social (relații care, devenind tot mai mult de
adversitate, au impus apelul autorității publice la constrângerea juridică). Aceasta este
latura etiologică a dreptului sau aspectul real. Dacă privim însă norma juridică din
perspectiva scopului pe care îl urmărește, ea apare ca cel mai important mijloc pentru
realizarea, menținerea și restabilirea ordinii sociale. Acest rol evidențiază latura
teleologică a dreptului sau aspectul său funcțional. În ce privește conținutul normei
juridice, fiind vorba de o regulă de purtare sub amenințarea unei sancțiuni, în mod
inevitabil norma se va compune dintr-un ordin de a face sau de a se abține (preceptul) și o
sancțiune menită să prevină noi abateri de la regula de conduită.
Doctrina juridică de mai târziu va conceptualiza aceste realități, identificând în
conținutul oricărei norme juridice existența unui precept (ordin, dispoziție) și o sancțiune,
iar și mai târziu va fi adăugată și ipoteza, adică împrejurarea care ar justifica sau impune
să se dea ascultare preceptului pentru a evita sancțiunea (conținutul normei dintr-o
perspectivă logico-juridică). S-a admis în teoria dreptului ca posibilă și o perspectivă
tehnico-legislativă de analiză a conținutului normei, în care s-ar putea face abstracție de
ipoteză, dacă ordinul, dispoziția normei aparținând unei ramuri de drept ar fi aceeași,
oricare ar fi împrejurările ce ar impune respectarea preceptului. Norma prescriptivă devine,
astfel, generală nu numai în raport cu subiecții cărora li se adresează, dar și în raport cu
ocazia care justifică traducerea în viață a preceptului.
Orice normă penală, sub un anumit aspect, se compune dintr-un precept (dispoziția,
regula de conduită) și o sancțiune (norma de incriminare).
Dar tot norme penale sunt și cele care definesc principii, instituții sau explică normele
de incriminare, ori conțin reguli de interpretare ale normei penale. Această categorie de
norme nu are caracter autonom, regulile respective nu se pot aplica de sine stătător ca
normele de incriminare, ci ele au un caracter secundar, derivat, complementar, fiind
aplicate în legătură sau alături de normele de incriminare. Normele penale nu sunt identice
cu articolele sau alineatele în care își au sediul, putând exista texte cu mai multe norme (de
exemplu, art. 244 sau art. 287), dar și norme (mai rar) în mai multe astfel de diviziuni (de
pildă, omorul calificat sau furtul calificat, fapte pentru care încadrarea juridică se face atât
în textul care incriminează fapta de bază, cât și în cel care prevede împrejurarea agravantă
respectivă).
Pentru a înlătura orice echivocitate cu privire la conceptul și sfera de cuprindere a
normelor juridico-penale, legiuitorul român a stabilit că prin „lege penală” se înțelege orice
dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte
normative care la data adoptării lor aveau putere de lege (art. 173), normă interpretativă
11
autentică și contextuală explicată cu prilejul examinării izvoarelor de drept penal.
Dintre diferitele clasificări pe care doctrina română le-a realizat în ceea ce privește
normele penale, indiferent de structura logică atribuită celor incriminatorii (dihotomică –
dispoziție și sancțiune sau trihotomică – ipoteză, dispoziție, sancțiune) înțelegem să le
reținem spre analiză pe cele care disting între normele generale și cele speciale, normele
imperative și dispozitive, precum și clasificarea normelor ca fiind complete (unitare) sau
incomplete (divizate).
a) După conținutul și incidența acestora, normele de drept penal sunt norme generale
– cele care prevăd condițiile în care se nasc, se modifică și se sting raporturile juridice
penale (de conformare sau de conflict), fiind incidente în cazul comiterii oricărei fapte sau
a unei anumite categorii de fapte (acestea se regăsesc, în principiu, în partea generală a
Codului penal), în vreme ce normele speciale (norme de incriminare) sunt cele care
prevăd condițiile în care o faptă determinată constituie infracțiune și pedeapsa aplicată în
cazul comiterii ei.
Normele penale generale (integratoare) se împart în norme interpretative (care definesc
anumiți termeni sau expresii din alte norme), norme directive (care prevăd regulile aplicării
legii într-o anumită materie), norme de conflict (care prevăd rezolvarea situațiilor când mai
multe norme au vocație la incidență) și norme tranzitorii (prin care se soluționează
raporturile juridice care ființează sub imperiul mai multor legi succesive).
Deși, de regulă, normele penale își au sediul în Codul penal, există norme penale și în
legi speciale, adică în legi care cuprind numai incriminări și pedepse, fără a fi legate de o
materie anume, extrapenală. Asemenea legi completează Codul penal. Normele penale
cuprinse în legi penale speciale ori în legi speciale cu incriminări și pedepse se supun
regulilor din partea generală a Codului penal; ele nu ar putea deroga de la aceste reguli în
privința chestiunilor fundamentale (de exemplu, să prevadă alte categorii de pedepse decât
cele din Codul penal), ci, eventual, numai asupra unor elemente secundare. Asemenea
derogări pot fi concepute și între normele din partea specială și cele din partea generală a
Codului penal.
Codul penal având caracterul de lege penală generală, celelalte legi au caracterul de
legi speciale (fie legi penale speciale, fie legi speciale cu incriminări și pedepse). Legile
speciale, dacă conțin derogări în raport cu Codul penal ca lege penală generală, se aplică
cu prioritate în raport cu legea generală, deoarece în concursul de legi generale și speciale
asupra aceleiași materii are prioritate legea specială (principiul specialității). Dacă legea
specială prevede că dispozițiile sale se aplică numai dacă o altă lege nu prevede o sancțiune
mai gravă, atunci legea care cuprinde o pedeapsă mai gravă (lege care poate fi chiar Codul
penal) are prioritate, ceea ce înseamnă că legea specială își recunoaște caracterul ei
subsidiar (principiul subsidiarității).
Sub acest aspect, normele de incriminare pot fi principale (care se aplică cu precădere
față de alte norme de aceeași natură, aplicabile subsidiar) și subsidiare (care se aplică
numai dacă alte norme de aceeași natură nu sunt aplicabile), în cazul cărora sunt prevăzute
formulări de maniera „dacă nu constituie o infracțiune mai gravă”.
Așadar, distincția dintre cele două categorii de norme prezintă importanță în cazul
concursului de norme penale. De asemenea, normele penale generale le completează pe
cele speciale.
12
 b) După conținutul și modul de disciplinare a conduitei incriminate, există norme
imperative (onerative și prohibitive) și norme dispozitive (permisive și supletive).
Normele onerative sunt cele care obligă destinatarii să iasă din pasivitate și să efectueze
o anumită activitate (infracțiuni omisive; de pildă, nedenunțarea).
Normele prohibitive (cele mai multe) sunt cele care obligă destinatarii să se abțină de
la o anumită conduită (infracțiuni comisive; de exemplu, omorul).
Deosebirea dintre aceste categorii de norme stă la baza împărțirii infracțiunilor în
omisive și comisive, cu consecințe practice în ceea ce privește existența actelor preparatorii
și a faptului încercat.
c) Normele unitare sau complete sunt cele al căror precept și sancțiune sunt prevăzute
în același text de lege sau chiar în texte diferite cu condiția ca în acest caz elementele
normei să nu poată exista de sine-stătător, iar cele divizate sau incomplete (norme în alb
și norme de trimitere) sunt acelea ale căror elemente de structură (preceptul sau sancțiunea)
sunt prevăzute în texte diferite.
În partea specială a dreptului penal sunt prevăzute, de regulă, norme penale complete
(preceptul și sancțiunea sunt prevăzute într-un singur text) contextuale, evitându-se
recurgerea la norme penale divizate (în alb, de trimitere). Ca atare, majoritatea
incriminărilor din partea specială a dreptului penal sunt norme complete (de pildă, omorul,
furtul, înșelăciunea, luarea de mită etc.).
Normele penale în alb (norme de incriminare cadru) sunt acele norme prin care se
fixează o incriminare-cadru și sancțiunea corespunzătoare acesteia, urmând ca detalierea
faptelor interzise prin incriminarea-cadru să se realizeze ulterior, printr-o altă normă.
Exercitarea fără drept a unei profesii sau activități (art. 348) constituie infracțiune
numai dacă „legea specială prevede că săvârșirea unor astfel de fapte se sancționează
potrivit legii penale” (normă în alb). Ca atare, textul art. 348 devine incident numai în
prezența unei astfel de norme completatoare dintr-o lege specială. Sunt astfel de norme, de
pildă, cele prevăzute în: art. 107 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și
exercitarea profesiei de avocat, republicată („La data intrării în vigoare a prezentei legi
persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost
încuviințate prin hotărâri judecătorești să desfășoare activități de consultanță, reprezentare
sau asistență juridică, în orice domenii, își încetează de drept activitatea. Continuarea unor
asemenea activități constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale”).
Fapta prevăzută în art. 367 (constituirea unui grup infracțional organizat) este o normă
cadru care devine incidentă atunci când este incriminată cel puțin una dintre faptele care
constituie scopul grupului, iar în ipoteza în care, odată cu intrarea în vigoare a Codului
penal, infracțiunea care intră în scopul grupului organizat a fost dezincriminată, nu mai
este îndeplinită una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, respectiv condiția tipicității.
Normele de trimitere sunt cele care împrumută de la o altă normă determinată unul
sau mai multe elemente constitutive ale dispoziției ori pedeapsa.
Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/2012: „atunci când o normă penală face trimitere la
o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea
normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete”.
Independența normei de trimitere față de norma de la care și-a împrumutat elementul
completator subzistă însă în cazul abrogării normei completatoare, norma incompletă
13
păstrându-și elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma
existentă la data abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel [art. 5 alin. (2) din
Legea nr. 187/2012].
În pofida asemănărilor care există între normele în alb și normele de trimitere, în
literatura de specialitate s-au relevat în mod corect deosebirile dintre acestea:
– la momentul abrogării normei completatoare, norma de trimitere păstrează
elementele preluate, în forma existentă la data abrogării normei de la care a le-a
împrumutat, în timp ce sfera de incidență a normei cadru este afectată (restrânsă);
– norma de trimitere se completează întotdeauna cu elemente preluate din una sau mai
multe norme determinate (de exemplu, darea de mită), iar norma în alb are vocația de a fi
completată de un număr nedeterminat de norme (de pildă, exercitarea fără drept a unei
profesii);
– norma de trimitere face referire la normă determinată preexistentă (de pildă, art. 290),
de vreme ce norma cadru este completată cu un număr nedeterminat de norme (de
exemplu, art. 348) care pot fi preexistente sau adoptate ulterior;
– de regulă, norma de trimitere se completează cu elemente ale dispoziției unei norme
cuprinse în aceeași lege, în vreme ce norma în alb se completează cel mai adesea cu
elemente ale unor norme cuprinse în alte legi sau chiar în acte normative de forță juridică
inferioară.
Când nu se face trimitere la o normă de incriminare determinată, nu suntem în prezența
unei norme de trimitere, ci a unui simplu text de avertizare. De pildă, norma penală din
art. 28 din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat incriminează anumite acțiuni
pe care le califică infracțiune, însă în ceea ce privește sancțiunea prevede că se pedepsesc
„conform prevederilor Codului penal”. În raport de natura și particularitățile acțiunii
concrete, acestea pot fi încadrate, după caz, ca fapte de fals în înscrisuri sub semnătură
privată și/sau, după caz, fals în declarații.
Tot în prezența unui text de avertizare ne aflăm și atunci când în legea specială se
prevede (destul de frecvent) că nerespectarea/încălcarea dispozițiilor prezentei
legi/ordonanțe de urgență atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau
penală (ori formulări asemănătoare) – de exemplu: art. 23 din Legea nr. 22/1969 privind
angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea
bunurilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor publice.
Potrivit art. 8 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 republicată, „dispozițiile cuprinse în actul
normativ pot fi, după caz, imperative, supletive, permisive, alternative, derogatorii,
facultative, tranzitorii, temporare, de recomandare sau altele asemenea; aceste situații
trebuie să rezulte expres din redactarea normelor”.

oo 00 oo

14