Sunteți pe pagina 1din 5

Universitatea Danubius - Galati

Anul II sem. 1, DREPT- FR


DREPT PENAL GENERAL
Student: TIRON LAURA
TEMA 2

 Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5 rânduri), în
care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele aspecte:
a)  Conţinutul infracţiunii. Evidențiați câteva aspecte (relevante) ale cerinței date, cu trimitere
la soluții din practica judiciară;
b)Rezolvați următorul test grilă:
În jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că în cazul infracțiunii continuate,
sintagma ,,și împotriva aceluiași subiect pasiv”:

a. nu este în acord cu prevederile constituționale, întrucât nu îndeplinește condițiile de


claritate, precizie și previzibilitate ale normei penale;
b. nu este în acord cu prevederile constituționale, deoarece este o neconcordanță, în
accepțiunea art. 20 alin. 2 din Constituție, între legea internă și un tratat privitor la
drepturile fundamentale;
c. nu este în acord cu prevederile constituționale, întrucât încalcă dispozițiile art. 16 alin.
1 din Constituție.
Menționați răspunsul corect și argumentați răspunsul.

a) Conţinutul infracţiunii poate fi definit ca totalitatea condiţiilor sau elementelor


prevăzute de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune.
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii oferă criteriile generale de diferenţiere ale ilicitului penal.
Cu toate acestea, trăsăturile esenţiale nu ne pot ajuta să deosebim o faptă penală de alta. De
aceea, doctrina penală a cercetat infracţiunea şi sub raportul conţinutului acesteia. Conţinutul
infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile ei esenţiale, pentru că ele se regăsesc în orice
conţinut, punând în evidenţă caracterul penal al faptei comise.

In doctrina penala infractiunea este cercetata si sub raportul continutului, al elementelor


sale care o particularizeaza in raport cu alte fapte.
Continutul infractiunii nu se confunda cu trasaturile esentiale ale acesteia, care isi gasesc
reflectarea in orice continut punand in evidenta caracterul penal al faptei comise. Acesta
este
prevazut de normaincriminatoare si poate fi definita ca o totalitate de conditii prevazute
de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infractiune.
Conţinutul incriminării (sau al infracţiunii) este deci echivalent cu conţinutul noţiunilor
diferitelor infracţiuni şi îndeplineşte în procesul adoptării, interpretării şi aplicării legii,
funcţia generală de determinare, cunoaştere şi identificare a oricărei infracţiuni, constituind
singura bază de caracterizare juridico-penală a unei fapte, fie în etapa calificării ei juridice (în
cursul procesului legislativ), fie în etapa încadrării juridice a unor fapte concrete.
Continutul infractiunii poate imbraca doua aspecte:
- continutul legal, cel descris prin norma de incriminare si cuprinde conditiile obiective si
subiective in care o fapta devine infractiune;
- continutul concret, este cel al unei fapte determinate, savarsita in realitatea obiectiva de catre o
persoana si care se inscrie prin elementele sale in tiparul abstract prevazut in norma de
incriminare.
In doctrina penala se face deosebire intre continutul juridic si continutul constitutiv al
infractiunii care ar cuprinde conditiile solicitate de lege, cu privire la actul de conduita interzis,
pe care le realizeaza infractorul prin savirsirea faptei ori care devin relevante prin comiterea
faptei.
Deoarece continutul constitutiv al infractiunii este dat intotdeauna in norma de incriminare, nu
poate lipsi din continutul juridic al infractiunii.
Continutul juridic al infractiunii se identifica cu continutul constitutiv atunci cand in norma de
incriminare nu sunt trecute decat conditiile cu privire la actul de conduita interzis. Aceasta
poate cuprinde pe langa continutul constitutiv si conditii privitoare la celelalte elemente.
Continutul generic  este cercetat pentru o mai buna cunoastere a infractiunii si el cuprinde un
ansamblu de conditii obiective si subiective, comune continutului infractiunilor.
Cunoasterea continutului generic al infractiunii necesita cunoasterea structurii acestuia, a
elementelor componente si a raporturilor dintre ele.
Conţinutul incriminării (sau al infracţiunii) este deci echivalent cu conţinutul noţiunilor
diferitelor infracţiuni şi îndeplineşte în procesul adoptării, interpretării şi aplicării legii,
funcţia generală de determinare, cunoaştere şi identificare a oricărei infracţiuni, constituind
singura bază de caracterizare juridico-penală a unei fapte, fie în etapa calificării ei juridice (în
cursul procesului legislativ), fie în etapa încadrării juridice a unor fapte concrete
Cele două noţiuni nu sunt identice. În timp ce noţiunea de infracţiune exprimă trăsăturile
esenţiale ale oricărei infracţiuni, care o deosebesc de faptele nepenale, noţiunea de conţinut al
infracţiunii cuprinde trăsăturile specifice ale fiecărei infracţiuni în parte şi care o deosebesc,
în sfera ilicitului penal, de celelalte infracţiuni (de pildă, conţinutul infracţiunii de viol va fi
diferit de conţinutul infracţiunii de omor etc.)
Deşi elementele conţinutului juridic exced conţinutului constitutiv şi, ca atare, prezenţa lor nu
este necesară pentru existenţa oricărei infracţiuni, în cazul în care legea penală le prevede
pentru anumite fapte penale, existenţa acestora nu se poate contura decât în prezenţa lor,
simplul conţinut constitutiv al infracţiunii nefiind suficient.
Dupa cum am aratat, infractiunea reprezinta fapta prevazuta de legea penala, savarsita cu
vinovatie si care prezinta pericol social. Lipsa vinovatiei sau a pericolului social face ca fapta
savarsita prevazuta de legea penala sa nu fie infractiune, iar persoana care a savarsit-o sa nu
fie infractor, ci doar faptuitor.
Persoana juridica poate fi subiect activ al infractiunii, prevazandu-se sanctiuni specifice ca :
amenda;dizolvarea persoanei juridice; suspendarea pedepsei iuridice: inchiderea localului.
Pentru a fi subiect activ al infractiunii persoana fizica trebuie sa indeplineasca anumite
conditii generale si speciale.
1. Conditiile generale se desprind din dispozitiilor art. 17; art. 48; art. 50; art. 99; C.p. si
privesc:
- varsta;
- responsabilitatea;
- libertatea de vointa si actiune.
Varsta ceruta de lege.
Avand in vedere particularitatile bio-psihice ale minorului, legiuitorul penal roman a stabilit ca
varsta de la care o persoana poate sa raspunda penal, sa devina subiect al infractiunii este de
14 ani impliniti.
Pana la varsta de 14 ani se prezuma absolut ca minorul nu are discernamant, adica nu are
dezvoltarea psiho-fizica necesara pentru a-si da seama de rezonanta sociala a faptelor sale, sa
poata fi stapan pe ele.
Minoritatea faptului (sub 14 ani) constituie cauza care inlatura caracterul penal al unei
fapte (art. 50, C.P.).
Avand in vedere ca nici dupa implinirea varstei de 14 ani dezvoltarea bio-psihica a persoanei, nu
este suficienta intotdeauna, in legislatia penala   s-a prevazut ca minorul intre 14 si 16 ani va
raspunde penal numai daca se dovedeste ca in savarsirea faptei concrete a avut discernamant.
Intrucat prin discernamant se intelege capacitatea persoanei de a-si manifesta constient vointa
in raport cu o anumita fapta concreta nu este suficienta constatarea ca minorul in varsta de la
14 la 16 ani are capacitate generala, ci ca in raport cu fapta savarsita a avut discernamant.
Minorul care a implinit varsta de 16 ani este prezumat ca are capacitate penala. Si aceasta
prezumtie este relativa, putand fi combatuta prin proba contrarie.
Responsabilitatea este cea de-a doua conditie generala pentru subiectul activ al infractiunii.
Notiunea nu este definita in codul penal, ea se poate deduce din interpretarea dispozitiilor
art. 48, C.P., care definesc iresponsabilitatea, cauza care inlatura caracterul penal al unei
fapte prin inlaturarea trasaturii esentiale a vinovatiei.
Responsabilitatea este definita in doctrina penala ca fiind aptitudinea persoanei de a-si da
seama de faptele sale (actiuni sau inactiuni) de rezonanta (semnificatia) sociala a acestora
precum si de a-si puteadetermina si dirija constient vointa in raport cu aceste fapte.

b)Rezolvați următorul test grilă:


În jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că în cazul infracțiunii continuate,
sintagma ,,și împotriva aceluiași subiect pasiv”:

3. nu este în acord cu prevederile constituționale, întrucât încalcă dispozițiile art. 16 alin.


1 din Constituție.

Răspuns: 3

Este adevărat că prin decizia nr. 368/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în


Monitorul Oficial nr.566/17.07.2017, s-a constatat că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect
pasiv“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională.

Însă, pentru a stabili dacă toate acţiunile sau inacţiunile au fost comise în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale sau dacă îşi au sursa în rezoluţii distincte, este indispensabilă
examinarea tuturor împrejurărilor de fapt şi a condiţiilor în care au fost săvârşite, putând fi
avută în vedere, printre alte elemente, şi identitatea persoanei vătămate, examinare care poate
fi făcută numai în cursul judecății în fond a cauzei (în care se judecă faptele penale comise de
inculpat) și, eventual, în calea de atac ordinară (apel), momente procesuale în care se poate
face o asemenea analiză, ce țin de fondul cauzei.

În cauză nu se poate aplica Decizia nr. 368/2017 a Curţii Constituţionale deoarece


aceasta este obligatorie doar pentru viitor, adică după publicarea sa, respectiv după data de
17.07.2017, și doar cauzelor care nu au fost judecate definitiv la momentul publicării acestei
decizii.

– sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin.
(1) din Codul penal, care impune condiția unității subiectului pasiv în cazul infracțiunii
continuate, creează discriminare în cadrul aceleiași categorii de persoane care săvârșesc la
diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care
prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, ceea ce atrage încălcarea
prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție cu privire la egalitatea cetățenilor în fața legii;

– dacă nu este îndeplinită condiția unității subiectului pasiv, se creează discriminare între


autorul faptei și o persoană care săvârșește la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiași
rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni ca
și în cazul primului făptuitor, însă cu îndeplinirea condiției unității subiectului pasiv. Astfel,
este necesară instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit,
nu sunt diferite,

Pentru cele expuse mai sus, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și constată că


sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din
Codul penal este neconstituțională.

S-ar putea să vă placă și