UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4

Noțiunea și trăsăturile esențiale

ale infracțiunii

PLAN
Secțiunea I - Noțiunea de infracțiune
§ 1. Preliminarii
§ 2. Definiția generală a infracțiunii
Secțiunea a II-a Trăsăturile esențiale ale infracțiunii
§ 1. Prevederea în lege ca trăsătură esențială a infracțiunii
§ 2. Fapta săvârșită cu vinovăție
§ 3. Fapta să fie nejustificată
§ 4. Fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o
Test de verificare
Rezumat
Bibliografie

Obiective
• Învățarea noțiunii de infracțiune.
• Învățarea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii.
• Delimitarea infracțiunii ca faptă antisocială de alte categorii de fapte ilicite.

Timp de învățare aproximat: 2,5 ore

Secțiunea I
NOȚIUNEA DE INFRACȚIUNE

§ 1. Preliminarii
Accepțiuni ale conceptului de infracțiune. Conceptul de infracțiune în știința
dreptului penal este folosit sub mai multe accepțiuni.
Într-o accepțiune – infracțiunea este o faptă a omului prin care se înfrânge o normă
imperativă, se aduce atingere (se vatămă ori se periclitează) unei anumite valori sociale
și pentru care cel ce a săvârșit o astfel de faptă urmează să suporte o pedeapsă. În această
accepțiune infracțiunea îmbracă forme concrete de: trădare comisă de x, ucidere comisă
de y, furt comis de z, etc. Fapta săvârșită în realitatea socială este infracțiune numai în
măsura în care corespunde modelului prevăzut în legea penală, adică îndeplinește
condițiile cerute de norma de incriminare pentru a fi socotită, ca atare (infracțiune).
Într-o altă accepțiune, conceptul de infracțiune, desemnează fapta descrisă, prevăzută
de legea penală cu elementele sale componente și care definește o anumită infracțiune.
Este accepțiunea ce o are în vedere legiuitorul care observând faptele periculoase pentru
valorile sociale esențiale ale societății, le interzice sub sancțiuni specifice pentru a preveni
săvârșirea lor în viitor.
În această accepțiune – de faptă descrisă de legea penală – infracțiunea este prevăzută
în partea specială a Codului penal, în legile penale speciale și în legile nepenale cu
dispozițiuni penale îmbrăcând forme diferite ca: trădare, spionaj, omor, furt, abandon de
familie etc.. În această accepțiune dată conceptului de infracțiune întâlnim un prim grad
de abstractizare, de generalizare, fiindcă legiuitorul creează noțiunile diferitelor
1
 infracțiuni prin reținerea aspectelor comune și specifice ale faptelor diverse ce se
săvârșesc în realitatea socială.
În sfârșit, conceptul de infracțiune este examinat ca instituție fundamentală a dreptului
penal care alături de alte două instituții tot fundamentale – răspunderea penală și
sancțiunile de drept penal – formează structura dreptului penal, „pilonii” dreptului penal.
Instituția infracțiunii, în această accepțiune a fost considerată în doctrina penală, pe bună
dreptate, ca „piatră de temelie” a oricărui sistem de drept penal.
Între accepțiunile conceptului de infracțiune nu se poate pune semnul egalității, ele
fiind o reflectare a unghiului diferit de abordare a gradului mai restrâns ori mai întins de
generalizare.

§ 2. Definiția generală a infracțiunii

Potrivit art. 15 alin. 1 C.p. „Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală,
săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”.
Definiția dată prin dispozițiile art. 15 C.p., reprezintă o maximă generalizare la care s-
a ajuns prin abstragerea trăsăturilor fiecărei fapte prevăzute în partea specială a codului
penal.
În noțiunea de infracțiune se reține ceea ce este esențial pentru faptă: prevederea în
lege, vinovăția, caracterul nejustificat și imputabil al faptei comise.

Secțiunea a II-a
TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE INFRACȚIUNII

§ 1. Prevederea în lege ca trăsătură esențială a infracțiunii

Elementul legal al infracțiunii. Prima dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii ce se
desprinde din noțiunea dată acesteia prin dispozițiile art. 15 C.p., o reprezintă prevederea
faptei interzise în lege.
Prevederea în lege a faptei ce constituie infracțiune mai este cunoscută în doctrina
penală sub denumirea de tipicitate. Așadar săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală
reprezintă săvârșirea unei fapte de tipul celei arătate în norma penală, adică fapta
respectivă corespunde modelului abstract descris de către legiuitor. Săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală înseamnă întrunirea tuturor condițiilor descrise în norma de
incriminare, adică există o suprapunere perfectă între condițiile în care fapta a fost
săvârșită în realitate (dovedite în cursul procesului penal) și modelul (tiparul) abstract,
tipic arătat în norma penală.
Constatarea existenței tipicității (întrunirea de către fapta săvârșită a tuturor condițiilor
prevăzute în norma incriminatoare) nu înseamnă automat că fapta respectivă este și
infracțiune fiindcă mai trebuie realizate și celelalte trăsături esențiale.

§ 2. Fapta săvârșită cu vinovăție

Noțiune. O a doua trăsătură esențială a infracțiunii ce se degajă din definiția legală a acesteia
în art. 15 C.p., privește săvârșirea faptei cu vinovăție.
Vinovăția reflectă aspectul subiectiv al infracțiunii și cuprinde atitudinea psihică a
făptuitorului față de fapta săvârșită și de urmările acesteia.
Ca atitudine psihică a făptuitorului față de fapta săvârșită și față de urmările acesteia –
vinovăția – este rezultatul interacțiunii a doi factori: conștiință și voință. În adevăr,
vinovăția presupune o atitudine conștientă în sensul că făptuitorul își dă seama, are
reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, al rezultatului acestora, care este periculos
și săvârșește cu voință aceste acțiuni sau inacțiuni antrenând energia sa fizică spre
realizarea rezultatelor urmărite.

2
 Vinovăția nu poate exista dacă făptuitorul nu a voit acea faptă (fiind constrâns) ori nu
a putut avea reprezentarea rezultatului, din cauze neimputabile lui.
Formele vinovăției. Ca trăsătură esențială a infracțiunii, vinovăția îmbracă trei forme
principale: intenția, culpa și intenția depășită.
Factorul intelectiv al prevederii sau al reprezentării urmărilor faptei cunoaște grade și
intensități diferite și oferă criterii de diferențiere între formele vinovăției.
Intenția. Este o formă principală de vinovăție definită în art. 16 alin. 3 C.p. și reprezintă
atitudinea psihică a făptuitorului rezultând din prevederea rezultatului faptei sale și
urmărirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei, ori numai acceptarea acelui rezultat.
Intenția este cunoscută în doctrină și în legislație sub două modalități: directă și
indirectă.
a) Intenția directă (art. 16 alin. 3 lit. a C.p.) se caracterizează prin prevederea rezultatului
faptei și urmărirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei.
Intenția directă cu care se săvârșesc unele infracțiunii se deduce din observarea
împrejurărilor în care se săvârșește fapta, voința de a săvârși fapta, urmărirea rezultatului
(motivația săvârșirii).
b) Intenția indirectă (art. 16 alin. 3 lit. b C.p.) se caracterizează prin prevederea rezultatului
de către făptuitor, rezultat care nu mai este urmărit ci acceptată eventualitatea producerii
lui.
Ca formă a vinovăției intenția indirectă se întâlnește la săvârșirea unei fapte ce poate
produce cel puțin două rezultate. Față de un rezultat, poziția psihică a făptuitorului este
de urmărire a lui prin realizarea faptei (intenția directă), acest rezultat poate să fie
deopotrivă licit ori ilicit; iar față de al doilea rezultat poziția psihică a făptuitorului este
de acceptare a posibilității producerii lui (intenție indirectă). Datorită acestui aspect, că
rezultatul, al doilea se poate produce, intenția indirectă, se mai numește și intenție
eventuală. Față de acest rezultat eventual făptuitorul are o atitudine indiferentă – de
acceptare a producerii lui, dacă însă, rezultatul prevăzut de făptuitor apare ca inevitabil,
intenția cu care se săvârșește o astfel de faptă este directă, chiar dacă nu toate rezultatele
sunt urmărite prin săvârșirea faptei.
De ex: Infractorul dorind să-l ucidă pe rivalul său, care se afla într-un lift împreună cu alte
persoane, provoacă căderea liftului, prin tăierea cablului de susținere. Față de rivalul său
acționează evident cu intenția directă, dar nu se poate susține că față de celelalte persoane
care se aflau în lift are altă modalitate de vinovăție, fiindcă producerea morții și a celorlalte
persoane este inevitabilă, din moment ce toate victimele sunt supuse aceleiași acțiuni
criminale. Uciderea și a celorlalte persoane nu este eventuală – ci tot atât de sigură – așadar
intenția este directă față de toate victimele.
În literatura juridică de specialitate, pe lângă modalitățile normative ale intenției
(directă și indirectă) se mai face deosebire între: intenția simplă și intenția calificată;
intenția spontană (repentină) și intenția premeditată; intenția unică și intenția complexă;
intenția inițială și intenția supravenită. Aceste modalități ale intenției sunt avute în vedere
la individualizarea judiciară a pedepsei fiindcă evidențiază grade deosebite de vinovăție
cu răsfrângere asupra periculozității infractorului.
Culpa. Ca formă a vinovăției culpa este definită prin dispozițiile art. 16 alin. 4 C.p. și constă
în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă,
socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale deși
putea și trebuia să-l prevadă.
Culpa este cunoscută în doctrină și în legislație sub două modalități: culpa cu prevedere
și culpa simplă.
a) Culpa cu prevedere (art. 16 alin. 4 lit. a C.p.). Se caracterizează prin aceea că făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmărește, nu-l acceptă și consideră
3
 fără temei că acesta nu se va produce. Culpa cu prevedere mai este denumită în doctrina
penală, culpă cu previziune, sau ușurință ori temeritate.
Fapte săvârșite din culpă cu previziune întâlnim foarte des, în practica judiciară, în
domeniul circulației pe drumurile publice.
Exemplu clasic care ar putea fi dat pentru ilustrarea culpei cu prevedere este fapta
conducătorului auto care nu reduce viteza la trecerea pe lângă grupuri de persoane,
prevăzând posibilitatea unui accident (vătămarea ori uciderea unei persoane, avarierea
autovehiculului etc.) rezultat pe care nu-l acceptă și consideră neîntemeiat că acesta nu se
poate produce, dar rezultatul se produce totuși. În astfel de situații conducătorul auto a
săvârșit fapta din culpă cu prevedere.
Prevederea rezultatului socialmente periculos, în cazul culpei cu prevedere apropie
această formă de vinovăție de intenție (atât directă cât și indirectă). Poziția psihică față de
rezultat, diferențiază culpa cu prevedere de intenție, fiindcă dacă la intenția directă este
urmărit rezultatul, la intenția indirectă era acceptat, în cazul ușurinței rezultatul nu este
acceptat; infractorul a sperat în mod ușuratic, neîntemeiat că aceasta nu se va produce.
Întrucât deosebirea între intenția indirectă și culpa cu prevedere se prezintă numai sub
raportul poziției psihice subiective, de acceptare ori de respingere a rezultatului, vor trebui
analizate aspectele obiective care ne pot conduce la stabilirea formei de vinovăție. În
cazul intenției indirecte infractorul are față de rezultatul pe care-l prevede, o atitudine
indiferentă de acceptare a acestuia, întrucât acesta nu face nimic pentru preîntâmpinarea
rezultatului, rămâne pasiv, iar în cazul culpei cu previziune, rezultatul prevăzut nu este
acceptat, neacceptarea rezultând din atitudinea făptuitorului care speră să-l preîntâmpine
bazându-se pe elementele obiective ce țin de împrejurările în care are loc activitatea,
proprietățile instrumentului cu care se acționează (în exemplul citat: vizibilitate bună,
aderență bună la carosabil, frâne bune ș.a.) ca și pe elemente subiective (în același
exemplu: calități de bun conducător auto, experiență îndelungată în conducere ș.a.).
Toate acestea se dovedesc insuficiente, apreciate greșit, fiindcă rezultatul periculos se
produce. Fapta este comisă din culpă cu previziune fiindcă făptuitorul a apreciat greșit,
superficial, posibilitățile de preîntâmpinare a rezultatului.
b) Culpa simplă (art. 16 alin. 4 lit. b C.p.) sau culpa fără prevedere, ori neglijența sau
greșeala cum mai este denumită în doctrina penală, se caracterizează prin aceea că făp-
tuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Culpa simplă este singura formă a vinovăției în care făptuitorul nu prevede rezultatul
faptei sale, iar pentru a fi vinovat de producerea rezultatului s-a prevăzut obligația de a
prevedea acest rezultat și posibilitatea prevederii acestuia.
Aprecierea vinovăției sub forma culpei urmează a se stabili după observarea criteriilor
prevăzute de lege, anume: dacă făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul (criteriu obiectiv)
și dacă putea să-l prevadă (criteriu subiectiv). Obligația de prevedere a rezultatului se
deduce de cele mai multe ori, din actele normative care reglementează exercitarea anumitor
activități (conducător auto, electrician, medic, farmacist ș.a.).
• Criteriul obiectiv care se propune în doctrina penală, în stabilirea obligației de
prevedere este cel al împrejurărilor în care se săvârșește fapta, pentru a observa dacă orice
om normal și atent din categoria făptuitorului (pregătire, experiență de viață) avea în
momentul săvârșirii faptei posibilitatea să prevadă rezultatul. Dacă se stabilește că
rezultatul nu era previzibil, așadar făptuitorul nu trebuia să-l prevadă, fapta nu mai este
considerată săvârșită cu vinovăție (din culpă simplă) ci în caz fortuit. Dacă însă, se
stabilește că rezultatul era previzibil, așadar făptuitorul trebuia să-l prevadă, se cercetează
în continuare dacă acesta putea să-l prevadă.
• Posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului (criteriu subiectiv) este apreciată
în funcție de personalitatea acestuia, experiența de viață, pregătirea profesională, dezvol-
tare intelectuală ș.a. Dacă în urma observării acestui criteriu subiectiv se stabilește că
făptuitorul putea prevedea rezultatul, atunci vinovăția sub forma culpei simple există.
4
 Dacă rezultatul observării – după criteriul subiectiv de mai sus – este negativ, în sensul
că făptuitorul nu a putut prevedea rezultatul – vinovăția sub forma culpei nu poate fi
reținută – „datorită imposibilității subiective a făptuitorului de a-l prevedea”.
Culpa este cunoscută și sub alte modalități, decât cele prevăzute în art. 16 alin. 4 C.p.
Aceste modalități ale culpei sunt mai degrabă, denumiri ale culpei cuprinse în conținutul
unor infracțiuni, ca de ex.: „neglijență”, „nebăgare de seamă”; „nedibăcie”; „nesoco-
tință”; „nepricepere”.
Intenția depășită (preterintenția) este o formă mixtă de vinovăție, ce cuprinde intenția și
culpa reunite. Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 5 C.p. „Există intenție depășită când fapta
constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se
datorează culpei făptuitorului”.
Intenția depășită este așadar, forma de vinovăție ce se realizează prin săvârșirea unei
fapte cu intenție și producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de
făptuitor prin săvârșirea faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei, deoarece
a socotit fără temei că el nu se va produce ori nu l-a prevăzut, deși trebuia și putea să-l
prevadă.
Caracteristică pentru infracțiunile săvârșite cu intenție depășită este, împrejurarea că
făptuitorul săvârșește o faptă urmărind un anumit rezultat, dar care rezultat se amplifică,
devenind mai grav și realizând conținutul unei alte infracțiuni (ex. lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte – art. 195 C.p.), ori o variantă agravată a infracțiunii inițiale (ex.:
violul care a avut ca urmare moartea victimei – art. 218 alin. 4 C.p.; tâlhăria sau pirateria
urmată de moartea victimei – art. 236 C.p.).
Menționăm că în cazul preterintenției făptuitorul acționează cu intenție directă, de cele
mai multe ori, pentru producerea (obținerea) unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav
se datorează culpei acestuia. Existența acestei forme de vinovăție – culpa – în producerea
rezultatului mai grav distinge preterintenția (intenția depășită) de intenția indirectă sau
eventuală pentru că în cazul în care făptuitorul a prevăzut rezultatul mai grav ca posibil
și totuși a acționat, infracțiunea mai gravă, realizată nu poate fi săvârșită decât cu intenție
indirectă.

§ 3. Fapta să fie nejustificată

Cea de-a treia trăsătură esențială a infracțiunii, în ordinea prezentată în art. 15 alin. 1
C.p. este ca fapta săvârșită să fie nejustificată. Chiar dacă fapta săvârșită întrunește toate
condițiile prevăzute în norma incriminatoare, fiind astfel prevăzută de legea penală (este
tipică), dacă legea permite săvârșirea acestei fapte, în anumite condiții, atunci fapta nu va
constitui infracțiune.
Condițiile în care fapta săvârșită deși este prevăzută de legea penală și totuși nu
constituie infracțiune se numesc cauze justificative. Existența unei cauze justificative
înlătură caracterul nejustificat al faptei și pe cale de consecință înlătură caracterul penal
al faptei.
Caracterul nejustificat (antijuridic) al faptei există atât timp cât nu este incidentă
vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege (legitima apărare – art. 19 C.p., starea
de necesitate – art. 20 C.p.; exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații – art. 21
C.p., consimțământul persoanei vătămate – art. 22 C.p.).

§ 4. Fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o

Ultima dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, cuprinsă în definiția legală din art.
15 alin. 1 C.p. este ca fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
Fapta este imputabilă persoanei care a săvârșit-o dacă se stabilește că acea faptă
aparține atât fizic cât și psihic persoanei care a săvârșit-o.

5
 Pentru ca fapta să aibă caracter imputabil nu este suficient să dovedim că fapta îi
aparține fizic făptuitorului ci și faptul că voința sa nu a fost constrânsă.
Caracterul imputabil al faptei este analizat după ce s-a stabilit mai întâi că fapta
săvârșită este prevăzută de legea penală și că fapta este nejustificată (nu este incidentă o
cauză justificativă prin care fapta să fie una permisă de lege).
Trăsătura esențială a imputabilității faptei există doar dacă în cauză nu este incidentă
o cauză de neimputabilitate prevăzută de lege (constrângerea fizică – art. 24 C.p.,
constrângerea morală – art. 25 C.p., excesul neimputabil – art. 26 C.p., minoritatea
făptuitorului – art. 27 C.p., iresponsabilitatea – art. 28 C.p., intoxicația – art. 29 C.p.,
eroarea – art. 30 C.p., cazul fortuit – art. 31 C.p.).

Prezentare schematică a formelor și modalităților vinovăției

DA – intenție directă
(a prevăzut și urmărit rezultatul)
DA – A urmărit
rezultatul ?
DA – intenție indirectă
NU – A acceptat (a prevăzut, nu a urmărit,
rezultatul ? dar a acceptat rezultatul)

NU – culpă cu prevedere
(a prevăzut, nu a urmărit și
A prevăzut nu a acceptat rezultatul)
rezultatul ?
DA – culpă simplă
DA – Putea să prevadă (nu a prevăzut, dar trebuia și
rezultatul ? putea să prevadă rezultatul)

NU – lipsă vinovăție
NU – Trebuia să prevadă (nu a prevăzut, trebuia, dar
rezultatul ? nu a putut prevedea rezultatul)

NU – caz fortuit
(nu a prevăzut, dar nici nu
trebuia să prevadă rezultatul)

Test de verificare
Alegeți varianta care se potrivește enunțurilor următoare:

1. Intenția directă ca formă a vinovăției există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va

6
produce;
b) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
c) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

2. Intenția directă există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește acceptă posibilitatea producerii
lui;
b) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se
va produce;
c) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea faptei.

3. Intenția indirectă există când infractorul:

a) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă;
b) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
c) prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii
lui.

4. Culpa ca formă a vinovăției există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește acceptă posibilitatea producerii
lui;
b) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
c) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce.

5. Culpa ca formă a vinovăției există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă;
c) prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește acceptă posibilitatea producerii
lui.

6. Culpa cu prevedere există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii
lui;
b) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
c) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte.

7. Culpa cu prevedere există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă;
c) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce.

8. Culpa simplă există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
b) prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește acceptă posibilitatea producerii
lui;
c) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

9. Culpa simplă există când infractorul:

7
 a) prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii
lui;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă;
c) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce.

10. Intenția ca formă a vinovăției există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că acesta nu se
va produce;
c) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

11. Intenția directă există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
b) prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii
lui;
c) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte.

12. În cazul cărei forme și modalități a vinovăției, infractorul prevede rezultatul

faptei sale și urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte:
a) intenția indirectă;
b) intenția directă;
c) culpa cu prevedere.

13. În cazul cărei forme și modalități a vinovăției, infractorul prevede rezultatul

faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui:
a) intenția directă;
b) culpa cu prevedere;
c) intenția indirectă.

14. În cazul cărei forme și modalități a vinovăției, infractorul prevede rezultatul

faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că acesta nu se va produce:
a) intenția indirectă;
b) intenția directă;
c) culpa cu prevedere.

15. În cazul cărei forme și modalități a vinovăției, infractorul nu prevede rezultatul

faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă:
a) culpa cu prevedere;
b) culpa simplă;
c) intenția indirectă.

8
 Rezumat
• Infracțiunea se caracterizează prin existența trăsăturilor esențiale: faptă prevăzută de
legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-
o.
• Forme vinovăției prevăzute de lege sunt: intenția, culpa și intenția depășită
(preterintenția).
• Intenția are două modalități: intenția directă și intenția indirectă.
• Culpa se prezintă și ea sub forma a două modalități: culpa cu prevedere și culpa
simplă.

Bibliografie
C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român – partea generală, ediția a IV-a revăzută și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2022;
Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal partea generală. Curs pentru studenţii anului II,
Editura Hamangiu, ediția a 3-a, Bucureşti 2021;
Lavinia Valeria Lefterache, Cristian Mitrache, George Alexandru Lazăr, Dorel Herinean,
Ionuț-Gabriel Vișinescu, George Cristian Ioan, Ștefan-Iuliana Sorohan, Marius-Georgel
Sima, Drept penal partea generală - Caiet de seminar, Editura Hamangiu, 2022;
F. Streteanu, D. Nițu, Drept Penal.Partea generală, curs universitar, vol.I, Editura
Universul Juridic, București, 2014;
Maria-Ioana Mărculescu-Michinici, Mihai Dunea, Drept penal. Partea generală. Curs
teoretic în domeniul licenței (I), Editura Hamangiu, București, 2017;
V. Pașca, Drept penal. Partea generală, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, 2015;
C. Bulai, C. Mitrache, C. Mitrache, L. Lefterache, Drept penal român - partea generală.
Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenților, Editura, Universul
Juridic, ediția a VII-a revăzută și adăugită, București, 2012.

Răspunsuri la testul de verificare

1.b 2.c 3.c 4.c 5.b 6.b 7.c 8.c 9.b 10.a 11.c
12.b 13.c 14.c 15.b