Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

1.Noţiunea de infracţiune

1.1. Aspecte generale

Infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa sunt instituţiile

principale ale dreptului penal, în jurul cărora gravitează toate
celelalte reglementări penale.
Titlul II al Părţii generale, în Capitolul I al Codului penal
abordează în ansamblul său aspecte generale care privesc
infracţiunea şi anume: aspectul material (obiectiv), aspectul social
şi aspectul juridic.
Aspectul material evidenţiază faptul că, infracţiunea, este un
anume mod de conduită umană care încalcă reguli de convieţuire
socială, reguli unanim acceptate de către membrii societăţii.
În cadrul manifestărilor fiinţei umane, în societate, individul
desfăşoară activităţi de colaborare şi respect cu ceilalţi membri ai
societăţii, însă, uneori, o parte din aceste activităţi se abat de la o
conduită corectă şi intră în conflict cu normele penale fixate la
nivel social, activitatea fiind apreciată ca una socialmente
periculoasă.
Această conduită, care îl aduce pe individ într-o stare de
conflict cu regulile umane fixate la nivelul societăţii, poate să
prezinte un pericol social mai mic sau mai mare. Atunci când
pericolul social este mai mare, în aproape toate situaţiile, asemenea
activităţi sunt apreciate ca fiind infracţiuni. De altfel, în funcţie de
gradul de pericol social al faptei comise, infracţiunea poate
produce consecinţe, plecând de la un grad suficient de ridicat, cât
fapta să fie apreciată ca fiind infracţiune, ajungând până la
consecinţe deosebit de grave.
Faptele penale săvârşite au modalităţi diferite de comitere,
unele prin violenţă, altele prin înşelăciune, iar altele pot produce
prejudicii materiale grave.
Toate faptele penale săvârşite sunt fapte care intră în conflict
cu legea penală ale cărei norme sunt încălcate.
Aspectul social este dat de însăşi fapta săvârşită, fiindcă
aceasta a încălcat normele de conduită socială, infracţiunea în sine
fiind un fenomen social istoric.
Infracţiunea nu se produce decât în mediul social, acolo
unde există oameni şi unde regulile de conduită sunt fixate prin
norme penale, adică în societate.
Pe de altă parte, infracţiunea este şi un fenomen istoric,
apărând în anumite condiţii, existând cât aceste condiţii o cer şi
devenind istorie atunci când fapta săvârşită şi apreciată ca fiind
infracţiune nu mai este incriminată de legea penală.
Aspectul juridic al noţiunii de infracţiune este dat de faptul
că, încălcarea normei de conduită, înseamnă încălcarea legii
penale, aceste reguli de drept fiind garantate de către stat. Numai
într-un asemenea context, fenomenul antisocial este apreciat că
fiind infracţiune iar cel care a săvârşit fapta va fi sancţionat cu o
pedeapsă penal.
Fenomenul antisocial odată produs devine un fenomen
juridic, adică devine un fapt generator de o anumită obligaţie,
anume, aceea de răspundere penală.
Fenomenul antisocial, odată intrat în sfera normelor juridice,
devine o faptă juridică care implică anumite consecinţe juridice,
anumite obligaţii şi răspunderi.
Fenomenul antisocial care nu este cuprins în sfera normelor
juridice rămâne un fenomen respins de societate, reprobat, însă nu
constituie infracţiune în sensul juridic.1

1.2. Premisele infracţiunii

Pentru existenţa infracţiunii trebuie să preexiste trei date ale

realităţii, fiecare dintre ele constituind o premisă obligatorie, fără
de care nu putem vorbi de existenţa faptei penale şi anume:
-a - să existe o normă juridică penală de incriminare, fiindcă
1 . A se vedea pe larg explicarea aspectului material, social şi juridic în Vintilă
Dongoroz şi colectiv, op. cit., p.99-103.
în afara existenţei acesteia nu avem infracţiune, norma respectivă
trebuind să interzică, sub sancţiune penală, o anumită acţiune sau
omisiune;
-b -săvârşirea unei fapte certe, concrete, de natură a se
identifica cu fapta avută în vedere de legiuitor atunci când a
elaborat norma respectivă de incriminare;
-c -trăsăturile faptei săvârşite să corespundă întocmai cu
cele prevăzute de lege în vederea caracterizării faptei incriminate.
Existenţa acestor premise ajută la stabilirea certă a unei fapte
concrete şi dacă acea faptă se încadrează în textul de lege ca
infracţiune.1

1.3. Definiţia infracţiunii

Codurile penale occidentale, în marea lor majoritate, nu

definesc în mod special noţiunea de infracţiune, fiind argumentate
de faptul că, legiuitorul, nu are în sarcina sa elaborarea definiţiilor
noţiunii de infracţiune ci doar pe aceea a ştiinţei dreptului penal.
Alte opinii, consideră definirea infracţiunii în Codul penal o
obligaţie a legiuitorului, motivată de faptul că infracţiunea
reprezintă o instituţie fundamentală a dreptului penal şi că
trăsăturile esenţiale pe care le fixează vor trebui să caracterizeze
orice faptă apreciată ca fiind infracţiune.2
În noul Cod penal, în art.15 alin.1 se stabileşte că,
infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală , săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Tot ca un aspect esenţial al infracţiunii, în noul Cod penal,
art.15, alin.2 se face precizarea că: “Infracţiunea este singurul
temei al răspunderii penale.” De altfel, această evidenţiere este
reliefată şi în cuprinsul alin. 2 din art.17 al actualului Cod penal,
deoarece instituţia infracţiunii este intim legată de răspunderea

1 .Descrierea premiselor infracţiunii este identică în lucrările profesorilor A. Boroi

şi C.V. Lefterache, în op. cit., p.145-146 şi respectiv, p.162.
2 . Vezi Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, op. cit., p.147-148 .
penală şi pedeapsă, alte două instituţii ale dreptului penal.3
Noul Cod penal reţine aşadar ca trăsături esenţiale ale
infracţiunii: prevederea în legea penală, caracterul nejustificat
(antijuridic) şi caracterul imputabil, care, sunt acceptate şi în alte
sisteme de drept penal ale ţărilor membre în Uniunea Europeană.
Aceste trăsături, apreciate de legiuitor ca fiind esenţiale
pentru existenţa infracţiunii, fac diferenţa între ilicitul penal şi alte
forme de ilicit,
noţiunea fiind utilă pentru procesul de legiferare, fiindcă oferă
Parlamentului criterii certe în raport de care să aprecieze dacă
valorile sociale afectate de o faptă penală pot fi protejate prin
normele dreptului penal.

2. Prevederea faptei în legea penală

Prevederea faptei în legea penală este una din trăsăturile

esenţiale pe care o faptă trebuie sa o prezinte pentru a fi
infracţiune, consacrată în art.15 din noul Cod penal, precum şi art.1
alin.(1) al aceluiaşi Cod, care face precizarea că numai „legea
penală prevede faptele care constituie infracţiune”
Pentru existenţa infracţiunii, fapta nu trebuie doar să fi fost
săvârşită cu vinovăţie şi să fie nejustificată şi neimputabilă, dar
trebuie ca acea faptă să fie prevăzută şi de legea penală. Numai
întrunind aceste elemente esenţiale, o faptă poate fi considerată ca
fiind infracţiune şi ca urmare, sancţionată cu o anumită pedeapsă.
Privită cu atenţie, această trăsătură esenţială a infracţiunii
implică pentru existenţa ei trei condiţii:
a) – să existe o faptă concretă care să fie consecinţa unei
acţiuni sau inacţiuni;
b) – să existe un model legal de incriminare;
c) – trăsăturile faptei concrete să coincidă cu cele ale
modelului legal de incriminare (tipicitate).
Prevederea faptei în legea penală se realizează în primul rând
în Partea generală a Codului penal, unde este definită şi
3 .Vezi şi Vintilă Dongoroz şi colectiv în op.cit., p.102.
reglementată noţiunea generală de infracţiune şi apoi, în al doilea
rând, în Partea specială a Codului penal şi în legile speciale, unde
fiecare faptă apreciată ca încălcând legea penală şi considerată
infracţiune este descrisă şi prevăzută cu pedeapsa apreciată de
legiuitor.
Opţiunea legiuitorului pentru această nouă trăsătură esenţială
a infracţiunii este justificată de faptul că, pentru societate o faptă
devine periculoasă numai dacă este prevăzută de legea penală şi i
se consacră caracterul de faptă juridică, de infracţiune.
Odată prevăzută fapta în legea penală, nimeni nu mai poate
invoca necunoaşterea ei, operând principiul nullum crimen sine
lege dar şi nemo legem censetur ignorare.

3.Vinovăţia

3.1. Noţiuni introductive

Vinovăţia este una din cele trei trăsături esenţiale ale

infracţiunii- potrivit art.15 (1) N.C. pen. - alături de prevederea
faptei în legea penală şi de caracterul nejustificat şi imputabil
persoanei care a săvârşit-o.
Această trăsătură esenţială a infracţiunii priveşte aspectul
subiectiv al faptei penale, nefiind posibilă existenţa infracţiunii
fără vinovăţie, care poate fi întâlnită în modalităţile variate descrise
în cuprinsul art.16 din noul Cod penal.
Vinovăţia exprimă atitudinea psihică periculoasă a
individului atunci când comite o infracţiune şi cuprinde doi factori,
unul de conştiinţă şi unul de voinţă. De fapt, infracţiunea şi
urmările ei sunt concepute, meditate şi orientate de conştiinţă.
În comiterea faptei individul nu foloseşte doar energie fizică,
ci şi voinţa şi conştiinţa sa, fapt care conduce către concluzia că,
acestuia, fapta comisă îi este imputabilă nu numai fizic ci şi psihic.
Odată finalizat procesul psihic de luare a unei hotărâri, se produce
o trecere de la manifestarea de conştiinţă la manifestare de voinţă,
fiindcă aceasta mobilizează şi dinamizează energiile necesare
pentru punerea în practică a hotărârii luate.1
Subliniem faptul că nu orice proces psihic al individului
poate să constituie vinovăţie, ci doar acela care are un raport cu
fapta comisă şi cu urmările ei, care exprimă o legătură de
cauzalitate psihică între individ ca făptuitor şi fapta comisă. 2
Dacă o faptă nu este comisă cu vinovăţie, atunci ea nu poate
fi reţinută ca fiind săvârşită în sarcina celui căruia se impută
comiterea infracţiunii.
Art.16 N.C. pen. stabileşte că există vinovăţie doar atunci
când fapta a fost comisă cu intenţie sau din culpă.
Potrivit dispoziţiilor mai sus precizate (punctul 1 al art.19. C.
pen.), aceste forme de vinovăţie (intenţia, intenţia depăşită şi
culpa) trebuie să însoţească săvârşirea faptei. În acest sens vom
avea fapte penale săvârşite cu intenţie, fapte penale săvârşite din
culpă şi fapte penale săvârşite cu intenţie depăşită.
Fapta care nu a fost săvârşită cu voinţă nu poate fi reţinută ca
infracţiune şi imputată individului, iar atunci când fapta a fost
săvârşită în urma unor constrângeri fizice sau morale, la fel,
datorită lipsei intenţiei, nu există vinovăţie, deci nu avem
infracţiune.
Vinovăţia făptuitorului, cu formele ei – intenţie, intenţie
depăşită şi culpă – vizează fapta în întregul ei (acţiune sau
inacţiune şi urmări) şi se stabileşte prin raportarea manifestării de
conştiinţă la urmările acţiunii sau inacţiunii.3

3.2 Formele vinovăţiei

Aşa cum am arătat mai sus, în noul Cod penal, pe lângă cele
două forme tipice de vinovăţie, intenţia şi culpa, noul Cod penal
mai reţine o formă mixtă de vinovăţie, anume praeterintenţia sau
intenţia depăşită.

1 . Vintilă Dongoroz s.a., op. cit., p.115.

2 . Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit. p.153.
3 . Vintilă Dongoroz şi colectiv. op. cit., p.116.
 3.2.1. Intenţia şi modalităţile ei

De regulă, majoritatea infracţiunilor se comit cu intenţie şi,

doar în cazuri excepţionale, din culpă sau cu praeterintenţie.
Potrivit art.16 alin(3) din N.C.pen., infracţiunea este săvârşită
cu intenţie atunci când infractorul:
-prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte sau acceptă
producerea lui şi când
-prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui.
Modalităţile prin care intenţia se poate manifesta sunt:
intenţie directă şi intenţie indirectă.
a) Intenţia directă (dol direct) are drept caracteristică
esenţială faptul că infractorul prevede rezultatul acţiunii/inacţiunii
sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (art.16,
alin (3) lit.a din noul Cod penal).
Odată ce infractorul a prevăzut un rezultat ca urmare a faptei
sale în urma unei acţiuni sau inacţiuni, săvârşind fapta neconstrâns
de nimeni, în mod voit, înseamnă că el a urmărit producerea acelui
rezultat.
Pentru a avea intenţie directă se cere ca rezultatul urmărit să
fie expresia dorinţei infractorului, de cauzare a unei anume
vătămări.
Anumite infracţiuni, ca de exemplu delapidarea, furtul,
tâlhăria, denunţarea calomnioasă etc., se comit numai cu intenţie
directă. În cazul delapidării, fapta prevăzută şi pedepsită de
art.2951 C. pen., legea arată că însuşirea, folosirea sau traficarea se
face în interesul funcţionarului gestionar sau administrator ori
pentru altul.
b) Intenţia indirectă (dol eventual) se caracterizează prin
aceea că infractorul prevede urmările periculoase ale faptei sale
însă nu urmăreşte în mod expres producerea acestora, acceptând
totuşi posibilitatea producerii acelui rezultat. Aşadar, infractorul, în
cazul intenţiei indirecte, deşi nu urmăreşte producerea unor
consecinţe periculoase social, totuşi, le prevede şi acceptă riscul
eventualei produceri a consecinţelor neurmărite (art.16, alin (3)
lit.a din noul Cod penal).
Cele două forme de intenţie, directă sau indirectă, au ca
element comun prevederea rezultatului periculos al urmărilor
faptei săvârşite.
Concluzionând, pentru stabilirea intenţiei indirecte, trebuie să
fie făcute trei constatări: infractorul să prevadă ca rezultat posibil
al faptei sale şi un alt rezultat decât cel urmărit de el, săvârşind
totuşi fapta şi acceptând producerea rezultatului neurmărit, şi că,
acel rezultat prevăzut ca posibil, s-a produs efectiv.
Modalităţile prin care intenţia se poate manifesta (directă sau
indirectă) sunt modalităţi normative, expres prevăzute de lege
(art.16, alin (3) noul Cod penal).
c) Alte modalităţi ale intenţiei.
În doctrina dreptului penal sunt cunoscute şi alte modalităţi
ale intenţiei care pot ajuta la stabilirea gradului de vinovăţie a
faptei comise, fiind utile la individualizarea pedepsei, după cum
urmează:
-Intenţia simplă şi intenţia calificată. Avem intenţie simplă
când infractorul prevede şi urmăreşte producerea rezultatului,
constituind de fapt o intenţie directă obişnuită. Avem intenţie
calificată atunci când infractorul urmăreşte producerea rezultatului
într-un scop anume precizat de norma incriminatoare ( de exemplu,
scopul de a suprima sau a ştirbi unitatea, suveranitatea sau
independenţa statului, prevăzută la art.394 din N.C.pen.);
-Intenţia iniţială şi intenţia supravenită – avem atunci când,
în cazul intenţiei iniţiale infractorul prevede rezultatul faptei sale
de la începutul comiterii faptei. Avem intenţie supravenită atunci
când infractorul prevede rezultatul ulterior hotărârii de a comite
fapta determinând hotărârea ulterioară de a-l produce;
-Intenţia unică şi intenţia complexă. Prima există când
infractorul a hotărât să comită o singură faptă iar a doua atunci
când infractorul a hotărât săvârşirea mai multor fapte cu urmări
socialmente periculoase;
 -Intenţia spontană şi intenţia premeditată.
Intenţia spontană există atunci când infractorul a trecut la
săvârşirea faptei imediat după adoptarea rezoluţiei infracţionale.
În cazul intenţiei premeditate, rezoluţia infracţională a
precedat la un anumit interval de timp săvârşirea faptei, perioadă în
care infractorul a reflectat asupra modului şi mijloacelor de
săvârşire a faptei, atrăgând o răspundere penală mai severă.1

3.2.2. Culpa şi modalităţile ei

Potrivit art.16 alin.4 N.C.pen, fapta este săvârşită din culpă

atunci când infractorul:
-prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă , socotind fără
temei că el nu se va produce;
-nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl
prevadă.
Din definiţia dată de legiuitor culpei, rezultă că aceasta se
poate prezenta sub două forme: culpa cu prevedere sau uşurinţă şi
culpa simplă (din greşeală sau neglijenţă).
a. Culpa cu prevedere sau cu uşurinţă există atunci când
infractorul are reprezentarea rezultatului socialmente periculos al
faptei sale pe care nu l-a acceptat, sperând în mod uşuratic că el nu
se va produce. Avem asemenea situaţii atunci când un şofer
conduce un autoturism cu viteză excesivă şi produce un accident
prin care se cauzează vătămarea corporală sau chiar moartea unei
persoane; când un copil ţinut în braţe de o persoană, în joacă îl
aruncă în sus şi-l scapă provocându-i leziuni corporale sau moartea
etc.
În cazul culpei cu prevedere sau cu uşurinţă, infractorul nu
numai că nu acceptă producerea rezultatului, ca în cazul intenţiei
indirecte, dar chiar o exclude, fiind convins că rezultatul nu se va
produce. Această convingere trebuie să se întemeieze pe
împrejurări şi situaţii concrete (calităţi procesuale, împrejurări de
fapt), fiindcă, dacă această convingere nu există şi se speră doar pe
1 . Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, op. cit., p.161.
neproducerea rezultatului
ca urmare a unei întâmplări ce ar urma să intervine pe parcurs, dar
şi să nu aibă loc, nu mai avem culpă ci o intenţie indirectă,
deoarece într-un asemenea context, o asemenea atitudine este
similară cu acceptarea riscului că rezultatul s-ar putea produce.1
b. Culpa simplă (neglijenţa, din greşeală).
Suntem în prezenţa unei infracţiuni comise din culpă simplă,
atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi
trebuia şi putea să-l prevadă. Exemple: un şofer accidentează cu
maşina din neatenţie un pieton; un farmacist eliberează din
neatenţie un medicament, altul decât cel indicat sau prepară în mod
greşit un medicament nociv etc.
O culpă simplă presupune existenţa unei duble condiţii:
făptuitorul nu a prevăzut consecinţele pe care le va produce
acţiunea sa şi, în al doilea rând, persoana în cauză (făptuitorul) a
avut obligaţia şi posibilitatea concretă de a reprezenta asemenea
consecinţe, deci de a prevedea rezultatul faptei sale. Această
obligaţie de prevedere derivă din norme juridice, din norme tehnice
sau tehnologice, din natura serviciului, a funcţiei sau a profesiei,
precum şi din practica generală a diverselor activităţi desfăşurate.
Obligaţia de a prevede rezultatul faptei are un caracter
general , care există doar în măsura în care acea îndatorire
profesională intră, de exemplu, în sfera activităţii profesionale sau
în competenţa funcţionarului învinuit de o asemenea faptă.
Posibilitatea de prevedere constituie un criteriu subiectiv în
determinarea culpei şi se are în vedere în raport cu persoana
infractorului, cu pregătirea şi experienţa în activitatea practică.
Posibilitatea de prevedere nu trebuie raportată la un etalon general,
ci în funcţie de situaţiile concrete ale fiecărui caz în parte.1
Potrivit prevederilor art.16 alin.(6) din noul Cod penal,
elementul subiectiv al infracţiunilor îl constituie intenţia, aceasta
fiind regula generală. Chiar dacă în conţinutul infracţiunii nu se
prevede elementul subiectiv, acesta trebuie să îmbrace forma
1 . Ibidem, p.161-162.
1 . Vezi în detaliu V. Dobrinoiu şi colectiv, op. cit., p.122-125.
intenţiei, directe sau indirecte. Acelaşi articol stabileşte că fapta
săvârşită din culpă constituie infracţiune numai dacă legea prevede
în mod explicit aceasta, altfel fapta respectivă nu va constitui
infracţiune numai dacă legea prevede în mod explicit aceasta,
altfel fapta respectivă nu va constitui infracţiune decât dacă este
săvârşită cu intenţie. Aşa de exemplu, avem infracţiune de ucidere
din culpă – art.192 din N.C.pen; vătămarea corporală din culpă –
art.196 N.C.pen. etc.
c. Alte modalităţi ale culpei.
Pe lângă modalităţile stabilite prin norma juridică (art.16,
alin.4 N.C.pen.), în teoria şi practica dreptului penal sunt cunoscute
şi alte modalităţi ale culpei, care, ca şi în cazul altor modalităţi ale
intenţiei , ajută la o mai obiectivă individualizare a pedepsei. În
acest sens, în raport cu cauza ce a determinat atitudinea culpabilă,
se face distincţie între: imprudenţă sau nesocotinţă (comportare
nechibzuită) şi nebăgare de seamă (neatenţie), neglijenţă
(comportare fără grija necesară), nepricepere (lipsa cunoştinţelor
necesare efectuării activităţii), nedibăcie (lipsa aptitudinilor
sau deprinderilor necesare) etc.
În funcţie de natura comportării în cadrul căreia s-a
manifestat culpa, se face distincţie între culpa in agendo şi culpa in
omitendo, după cum aceasta s-a manifestat în cadrul unei acţiuni
sau inacţiuni (omisiuni); între culpa directă şi culpa indirectă, cât
după cum se referă la acţiunea săvârşită de un infractor sau aceea
săvârşită de o altă persoană etc.1

3.2.3. Praeterintenţia (intenţia depăşită)

Praeterintenţia reprezintă o formă specială de vinovăţie, care

rezultă din unirea intenţiei cu culpa şi ea a fost definită de legiuitor
în noul Cod penal, fiind până acum doar rezultatul unei abordări
doctrinare.
1 . Abordarea acestor modalităţi ale culpei este similară atât de V. Dobrinoiu şi
colectiv, op. cit., cât şi de Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, op. cit., la paginile 125-126
şi respectiv 163-164.
 Praeterintenţia sau intenţia depăşită, cum mai este cunoscută
în literatura de specialitate, se caracterizează prin aceea că
subiectul infracţiunii prevede, doreşte şi acceptă producerea unor
urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai
grave, iar pe acestea le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se
vor produce sau nu le-a prevăzut dar putea să le prevadă. Aşadar,
caracteristic acestei forme de vinovăţie este că, făptuitorul,
urmărind producerea unui rezultat prin fapta săvârşită, a produs un
rezultat mult mai grav, care caracterizează o infracţiune mai gravă
sau o formă agravată a aceleiaşi infracţiuni. Putem avea astfel de
cazuri la infracţiunile de: vătămare corporală gravă (art.194 N.C.
pen); lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195
N.C.pen.), ori în cazul infracţiunilor de viol care a avut ca urmare
moartea victimei (art.218 alin.4 N.C.pen), sau tâlhăria cu aceleaşi
consecinţe (art.236 , N.C.Pen.) etc.
În situaţia praeterintenţiei, faptele, în toate cazurile, sunt
comise cu intenţie, însă rezultatul este unul mult mai grav, care
depăşeşte intenţia iniţială a infractorului.
Identificarea situaţiilor în care faptele au fost comise cu
intenţie depăşită este relativ uşor de realizat pentru că legiuitorul
foloseşte expresii care evidenţiază acest lucru, ca de exemplu
“dacă fapta a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale sau
moartea victimei” (art.194, N.C.pen., art.236 N.C.pen., art.218,
alin.4, N.C.pen. etc) ori “a produs anumite consecinţe” etc.
Pentru că organele abilitate alte statului, adică organele
judiciare, să poată identifica în mod corect dacă un anume rezultat
sau urmare s-a datorat unei persoane fizice care a acţionat cu
intenţie depăşită, credem că este necesar să se stabilească, pe de o
parte, intenţia în raport cu fapta intenţionată şi culpa faţă de
rezultatul mai grav.1

4. Caracterul justificat şi imputabil al faptei

prevăzute de legea penală

1 . Vezi A. Boroi, op.cit., p.142 şi C. Bulai, op.cit., p.167.

 Caracterul nejustificat şi imputabil al faptei prevăzute de
legea penală constituie ultima trăsătură generală a infracţiunii
prevăzută de art.15 alin(1) din noul Cod penal, alături de
prevederea faptei de legea penală şi vinovăţie.2
Aşadar, pentru existenţa infracţiunii este necesar că, alături
de celelalte două trăsături esenţiale, fapta să prezinte un caracter
nejustificat şi imputabil, care evidenţiază că aceasta nu este
permisă de ordinea juridică. Este posibil ca o faptă, deşi este
prevăzută de legea penală, să nu fie şi ilegală, fiindcă, săvârşirea ei
este permisă de o normă legală, ca de exemplu uciderea unei
persoane în legitimă apărare. Împrejurările care înlătură caracterul
nejustificat al faptei vor fi abordate de către noi într-un alt capitol
distinct.
De asemenea, nu este suficient ca fapta penală să aibă un
caracter nejustificat, alături de celelalte două trăsături esenţiale, ci
este nevoie ca fapta prevăzută de legea penală să poată fi
imputabilă celui care a săvârşit-o.
Pentru ca fapta să-i poată fi imputată făptuitorului trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
- făptuitorul să fi avut reprezentarea acţiunilor sau
inacţiunilor sale şi să poată fi stăpân pe ele, adică să nu fie
iresponsabil sau minor;
- făptuitorul să fi avut posibilitatea să acţioneze în
conformitate cu cerinţele legale, adică să nu fi fost constrâns la
comiterea faptei prevăzute de legea penală;
- făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al
faptei şi să nu se fi aflat în eroare.

2 . Pentru mai multe detalii a se vedea A. Boroi, Drept penal. Partea generală
(conform noului Cod penal), Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.144-145 şi capitolul
dedicat cauzelor justificative şi de neimputabilitate.