Sinteza Drept Penal, Partea Speciala II

Drept penal.
Partea speciala II
SEMINAR - 13
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei I
NEDENUNŢAREA (art. 266 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală
contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înştiinţează de îndată autorităţile…
(alin 1)
Cauză de nepedepsire: nedenunţarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte… (alin 2)
Cauză de nepedepsire: nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii
penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile
competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit
tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor…(alin 3)
Obiect juridic: generic – ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu
asigurarea legalităţii, independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de
justiţie, prin sancţionarea fermă a actelor care subminează autoritatea justiţiei.
Special – relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea rapidă şi promptă a activităţii organelor judiciare,
precum şi respectarea drepturilor persoanelor protejate de lege împotriva omisiunii denunţării.
Obiect material: nu are.
Subiect activ: orice persoană responsabilă penal – cu excepţia participanţilor la infracţiunea
nedenunţată (legiuitorul nu a prevăzut şi obligaţia autodenunţării). Din aceeaşi raţiune, autorul sau
participantul la infracţiune nu poate fi instigator sau complice la o infracţiune de nedenunţare cu
privire la persoana sa.
Dacă subiectul activ are calitatea de funcţionar public, se aplică art. 267 C.pen.
Participaţia penală este posibilă doar în forma instigării sau complicităţii morale.
Nu există participaţie sub forma coautoratului întrucât actul de nedenunţare a re caracter personal !!!
Subiect pasiv: este statul, ca titular al valorii sociale ocrotite.
LATURA OBIECTIVĂ
a) Elementul material
Se realizează printr-o atitudine pasivă, respectiv subiectul activ omite (inacţiune) să înştiinţeze
autorităţile despre comiterea vreunei dintre infracţiunile enumerate de textul legal. Legiuitorul nu a luat
în considerare situaţia de nedenunţare a unei fapte prevăzute de legea penală mai înainte ca aceasta să
ajungă să fie comisă.
În raport cu norma penală existentă, obligaţia de denunţare apare pentru toate infracţiunile contra vieţii
sau care au avut ca urmare moartea unei persoane. Exemple:
Art. 188 – omorul, art. 189 – omorul calificat, art. 190 – uciderea la cererea victimei, art. 191 –
determinarea sau înlesnirea sinuciderii, art. 192 – uciderea din culpă, art. 195 – lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte, art. 198 alin (3) – încăierarea, art. 199 teza I – violenţa în familie, art. 200 alin
(1) – uciderea nou-născutului de către mamă, art. 205 alin (4) – lipsirea de libertate în mod ilegal, art.
218 alin (4) – violul, art. 219 alin (3) – agresiunea sexuală, art. 236 – tâlhăria sau pirateria care a avut
ca urmare moarte victimei, art. 254 – distrugerea calificată, art. 255 alin (2) – distrugerea din culpă, art.
282 alin (3) – tortura, art. 340 alin (2) – nerespectarea atribuţiilor privind verificarea tehnică ori
efectuarea reparaţiilor, art. 345 alin (4) – nerespectarea regimului materialelor radioactive, art. 346 alin
(4) – nerespectarea regimului materiilor explozive, art. 354 alin (3) şi (4) – transmiterea HIV.
Obligaţia de denunţare apare atât în cazul infracţiunilor autonome, dar şi atunci când acestea intră ca
element constitutiv al unor infracţiuni complexe (ex. ultrajul, ultrajul judiciar sau atentatul care pune
în pericol siguranţa statului).
!!! Textul legal prevede obligaţia de denunţare doar pentru „fapte prevăzute de legea penală”, şi nu
„infracţiuni”. Cu alte cuvinte, nu este lăsată la latitudinea subiectului activ analiza dacă o anumită faptă
prevăzută de legea penală întruneşte toate condiţiile pentru a fi reţinută, în concret, ca infracţiune.
Nedenunţarea unei alte fapte decât cele prevăzute de textul art. 266 ar putea atrage răspunderea penală
şi în alte situaţii concrete avute în vedere de legiuitor. Exemplu: art. 410 C.pen – nedenunţarea unor
infracţiuni contra securităţii naţionale.
!!! Nedenunţarea priveşte o infracţiune consumată, dar poate privi şi o tentativă la faptele sus-
menţionate - în situaţiile în care tentativa la acestea este incriminată.
!!! În situaţia în care subiectul activ ia la cunoştinţă despre comiterea mai multor fapte prevăzute de
legea penală (enumerate în art. 266), persoana în cauză trebuie să îşi îndeplinească obligaţia de
denunţare în raport cu fiecare dintre acele fapte. În caz contrar, există tot atâtea infracţiuni de
nedenunţare, câte fapte trebuiau denunţate ca fiind comise.
Denunţarea poate fi realizată în scris sau oral, direct sau printr-o persoană interpusă, chiar în faţa
unui organ necompetent a începe urmărirea penală pentru infracţiunea respectivă. Acest organ are,
însă, obligaţia să înştiinţeze de îndată organul competent şi abilitat a lua măsurile legale (!!!).
Denunţarea trebuie să se realizeze de îndată, adică neîntârziat. Verificarea îndeplinirii acestei condiţii
se face în raport de condiţiile concrete ale fiecărui caz în parte, pentru a se stabili momentul în care
făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile.
Exemplu: în situaţia în care, luând cunoştinţă de săvârşirea unui omor, o persoană omite să denunţe
autorităţilor această faptă şi, mai mult, dă ajutor autorului pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea
penală (ex. ascunzând arma folosită de autor), comite în concurs infracţiunea de nedenunţare (art. 266)
şi infracţiunea de favorizare a făptuitorului (art. 269)?
În practică s-a decis că este concurs, însă nu împărtăşim această opinie, întrucât, dacă persoana a
acţionat imediat după comiterea omorului în sprijinul autorului, acesteia nu i se mai poate imputa şi
nedenunţarea.
a) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, producânduse
întârzierea descoperirii faptelor prevăzute de legea penală comise, a făptuitorilor, precum şi tragerea la
răspundere penală a acestora.
b) Raportul de cauzalitate: între inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată există o legătură de
cauzalitate, care rezultă din materialitatea faptei.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de nedenunţare se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Nu prezintă importanţă
mobilul sau scopul pentru care s-a omis denunţarea.
FORME
Întrucât se comite prin omisiune, infracţiunea nu poate avea forma tentativei.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care a trecut intervalul de timp în care, deşi avea
posibilitatea de a denunţa comiterea faptei prevăzute de legea penală, subiectul activ a omis cu intenţie
acest lucru.
CAUZE DE NEPEDEPSIRE
Alin (2) – cauză de nepedepsire pentru membrul de familie al făptuitorului. A se vedea explicaţiile de
la art. 177 C.pen privind membrul de familie.
Alin (3) – nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva
unei persoane pentru fapta nedenunţată, încunoştinţează autorităţile competente despre aceasta sau
care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a
autorului sau participanţilor.
OMISIUNEA SESIZĂRII (art. 267 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a
organelor de urmărire penală…(alin 1)
Varianta atenuată: când fapta este săvârşită din culpă… (alin 2)
Special – relaţiile sociale cu privire la prompta înfăptuire a justiţiei prin obligaţia funcţionarului public
de a sesiza organele de urmărire penală. Obiect material: nu are. Subiect activ: este doar un funcţionar
public. A se vedea explicaţiile de la art. 175 C.pen. Calitatea trebuie să existe în momentul comiterii
faptei, atunci când funcţionarul ar fi avut posibilitatea să sesizeze organele de urmărire penală.
Nu poate fi subiect activ funcţionarul care este şi autor, instigator sau complice la comiterea faptei
nedenunţate.
Participaţia este posibilă doar sub forma instigării şi complicităţii morale. Subiect pasiv:
este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite.
LATURA OBIECTIVĂ
Se realizează printr-o inacţiune, respectiv omisiunea de sesizare a organelor de urmărire penală cu

privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia
subiectul activ are calitatea de funcţionar public şi îşi îndeplineşte sarcinile.
Omisiunea sesizării poate privi:
• o faptă prevăzută de legea penală comisă de un funcţionar public din acelaşi serviciu cu
făptuitorul
• o faptă prevăzută de legea penală comisă de o persoană din afara serviciului, dar al cărei
rezultat se răsfrânge asupra activităţii serviciului respectiv
Exemplu: săvârşeşte infracţiunea de omisiunea sesizării pădurarul care, în exerciţiul funcţiei, luând
cunoştinţă de fapta de luare de mită comisă de un agent silvic, omite să o aducă la cunoştinţa organelor
judiciare.
Exemplu: fapta funcţionarului din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului care,
luând cunoştinţă de săvârşirea unor acte de violenţă de către un asistent maternal asupra unui minor
aflat în grija sa, asistent maternal a cărui activitate este evaluată şi supravegheată de direcţie, omite
sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală. Fapta prevăzută de legea penală la care se referă
omisiunea subiectului activ poate fi (potrivit art. 174 C.pen) o infracţiune consumată sau o tentativă
pedepsibilă ori o activitate de participare la săvârşirea acesteia (prin autorat, complicitate sau
instigare).
În cazul în care fapta prevăzută de legea penală nu este în legătură cu serviciul ori nu afectează
activitatea serviciului, omisiunea sesizării organelor de urmărire penală nu va mai fi reţinută ca
infracţiune în sarcina funcţionarului public care află despre aceasta.
!!! Cu toate acestea, în anumite condiţii, chiar dacă fapta prevăzută de legea penală nu are legătură cu
serviciul, funcţionarul public poate fi subiect activ al infracţiunii de nedenunţare (art. 266) ori al
infracţiunii de nedenunţare a unor infracţiuni contra securităţii naţionale (art. 410).
Infracţiunea de omisiunea sesizării subzistă doar atunci când funcţionarul public are cunoştinţe certe,
nu simple bănuieli sau supoziţii, cu privire la fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legătură cu
serviciul sau care afectează activitatea serviciului.
!!! Obligaţia subiectului activ nu este cu privire la numele persoanei care săvârşeşte fapta prevăzută de
legea penală despre care află, ci doar cu privire la sesizarea organelor judiciare referitor la faptă.
!!! O sesizare incompletă, cu omisiuni esenţiale, cu falsuri sau informaţii inexacte, va reprezenta o
„omisiune a sesizării”.
Sesizarea organelor judiciare trebuie făcută „de îndată”, adică în cel mai scurt timp de când
funcţionarul public află despre comiterea faptei prevăzute de legea penală. Se ţine cont şi de
posibilităţile reale pe care le are funcţionarul public de a încunoştinţa în cel mai scurt timp organele
judiciare.
Sesizarea trebuie făcută doar organului de urmărire penală !!! Dacă este făcută în faţa altui organ, nu
înseamnă că făptuitorul şi-a îndeplinit obligaţia legală.
Omisiunea sesizării este o infracţiune subsecventă în raport cu o faptă penală în legătură cu serviciul,
care a fost în prealabil comisă şi în raport cu care făptuitorul (funcţionar public) avea obligaţia de
sesizare.
Exemplu: dacă un funcţionar public, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzută de legea
penală în legătură cu serviciul în care îşi desfăşoară activitatea, pretinde sume de bani de la cel care a
săvârşit-o pentru a nu-l denunţa, vor exista două infracţiuni în concurs, respectiv şantaj (art. 207 alin 2
şi 3) şi omisiunea sesizării (art. 267), fiind două infracţiuni distincte comise în două momente diferite.
a) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, producânduse
întârzierea descoperirii faptelor prevăzute de legea penală comise, a făptuitorilor, precum şi tragerea la
răspundere penală a acestora.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de omisiunea sesizării se săvârşeşte, în varianta tip, cu intenţie directă sau indirectă, iar
în varianta atenuată, din culpă. Nu prezintă importanţă mobilul sau scopul pentru care s-a omis
denunţarea.
FORME
Întrucât se comite prin omisiune, infracţiunea nu poate avea forma tentativei.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care a trecut intervalul de timp în care, deşi avea
posibilitatea de a denunţa comiterea faptei prevăzute de legea penală, subiectul activ a omis cu intenţie
acest lucru.
INDUCEREA ÎN EROARE A ORGANELOR JUDICIARE (art. 268 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte
prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită
persoană, cunoscând că aceasta este nereală…(alin 1)
Varianta agravată: producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei
fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană…
(alin 2)
Cauză de nepedepsire: nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor
judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul,
plângerea sau probele sunt nereale…(alin 3)
Principal – relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea rapidă şi promptă a activităţii organelor judiciare
Secundar – relaţiile sociale cu privire la apărarea cinstei, onoarei, demnităţii şi libertăţii unei persoane.
Probele mincinoase produse sau ticluite în sprijinul unei învinuiri nedrepte, ca şi plângerea sau
denunţul cu privire la săvârşirea unei infracţiuni sunt doar mijloace prin care se comite fapta.
Subiect activ: orice persoană responsabilă penal şi chiar o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă
(minor 14-18 ani). De asemenea, poate fi subiect activ şi reprezentantul unei persoane juridice (de
drept public sau privat).
!!! Infracţiunea subzistă şi în situaţia în care o persoană se autoînvinuieşte în mod mincinos sau
produce ori ticluieşte probe mincinoase împotriva sa, deoarece obiectul juridic principal continuă să
existe şi în această situaţie, fiind lezate relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei.
!!! Dacă această faptă (autodenunţul) se comite pentru a ajuta o altă persoană să se sustragă de la
urmărirea penală, atunci ne aflăm în condiţiile infracţiunii de favorizarea făptuitorului. !!! Dacă o
persoană face pentru o alta un denunţ mincinos (ex. părintele pentru minor, soţul pentru celălalt soţ
etc.), vor fi amândouă sau numai una dintre ele autor, după cum amândouă sau numai una cunoaşte că
învinuirea este, în realitate, neadevărată.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.
Subiect pasiv: principal (general şi imediat) este statul, ca administrator al justiţiei. Există subiect pasiv
secundar (adiacent) persoana învinuită pe nedrept.
LATURA OBIECTIVĂ
În varianta tip, se realizează printr-o acţiune de a sesiza organele judiciare, prin denunţ sau plângere,
cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei astfel de
fapte de către o anumită persoană.
Prin aceste fapte, se determină cheltuirea de sume considerabile şi alocarea de timp pentru efectuarea
de investigaţii în cauze inexistente. Ele pot chiar determina efectuarea unor acte procedurale care
presupun restrângerea exercitării unor drepturi (ex. percheziţii domiciliare, percheziţii informatice,
interceptarea comunicaţiilor etc.).
Sesizarea nereală cu privire la săvârşirea de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală
înseamnă a-i pune acesteia în sarcină o vinovăţie asupra unei situaţii inexistente sau care, deşi a existat,
nu poate fi imputabilă respectivei persoane.
!!! O învinuire este mincinoasă şi în acele situaţii în care o comportare reală a celui învinuit este
denaturată pentru a se crea, în mod artificial, impresia că respectiva comportare ar întruni elementele
constitutive ale unei infracţiuni.
Nu orice învinuire denaturată, mincinoasă, va realiza elementul material al infracţiunii analizate, ci
numai acele învinuiri care se referă la fapte care sunt prevăzute de legea penală. Nu are importanţă
dacă fapta este cuprinsă în Codul Penal sau într-o lege specială şi nici gradul de pericol social al
acesteia.
Denunţarea săvârşirii unei alte fapte decât cele prevăzute de legea penală (exemplu: o contravenţie, o
abatere disciplinară etc.), chiar dacă este nereală, nu realizează conţinutul infracţiunii de inducere în
eroare a organelor judiciare.
Exemplu: nu constituie infracţiunea de la art. 268 C.pen, fapta persoanei care sesizează Garda
Financiară şi organele de poliţie că partea vătămată confecţionează şi repară hamuri, fără a avea
autorizaţie de executare a meseriei, deoarece denunţul în sine nu priveşte comiterea unei infracţiuni –
confecţionarea de hamuri fără autorizaţie nu intră sub incidenţa art. 348 C.pen – exercitarea fără drept
a unei profesii sau a altei activităţi pentru care legea cere autorizaţie.
Pentru reţinerea infracţiunii este necesar ca sesizarea nereală să se facă prin denunţ sau plângere.
Potrivit art. 288 C.pen, „denunţul” şi „plângerea” sunt moduri de sesizare a organelor judiciare.
„Plângerea” este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică referitoare la o
vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. „Denunţul” (art. 290 alin 1 C.pen) este încunoştinţarea făcută
de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Acestea sunt valabile
chiar dacă nu respectă întrutotul condiţiile prevăzute de Codul de Procedură Penală, dar este necesar să
conţină cât mai multe elemente de natură a pune în mişcare urmărirea penală.
Condiţia de existenţă a infracţiunii este realizată şi atunci când plângerea sau denunţul nu este
semnat(ă) ori când acestea au fost făcute oral şi consemnate/neconsemnate într-un proces-verbal.
Infracţiunea există şi în situaţia în care plângerea sau denunţul au fost adresate unui organ judiciar
(poliţie, parchet), cât şi în situaţia în care acestea au fost adresate altor autorităţi (ex. Parlament,
Guvern, ministere, autorităţi) – care au obligaţia de a le transmite organelor competente (singurele în
măsură să verifice dacă s-a săvârşit sau nu o faptă prevăzută de legea penală).
În varianta mai gravă, elementul material constă într-o acţiune de producere sau de ticluire de probe
nereale în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de
către o anumită persoană.
Activitatea de producere de probe nereale presupune prezentarea în faţa unor organe judiciare (de
urmărire penală, de judecată) a unor probe mincinoase, neadevărate, în vederea susţinerii unei sesizări
mincinoase.
Ticluirea de probe nereale înseamnă născocirea, crearea, inventarea, aranjarea într-un mod abil a unor
probe neadevărate cu privire la existenţa sau comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
Atunci când aceeaşi persoană realizează denunţul mincinos şi produce şi probele nereale, se va reţine o
singură infracţiune de inducere în eroare a autorităţilor judiciare, însă în varianta agravată. Chiar
dacă, iniţial, autorul sesizării a fost de bună credinţă în demersul său, însă ulterior, dându-şi seama de
netemeinicia afirmaţiilor sale, recurge la producerea sau ticluirea de probe nereale.
În situaţia în care producerea sau ticluirea de probe constituie prin ea însăşi o infracţiune, se va reţine
regula concursului de infracţiuni.
a) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei. În funcţie de
tipicul fiecărei situaţii, urmarea imediată se poate manifesta şi asupra persoanei afectate de demersul
mincinos al autorului.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Nu prezintă importanţă mobilul sau scopul în care a fost comisă infracţiunea.
FORME
Actele de pregătire sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Dacă acestea au fost realizate de o altă
persoană, se poate reţine complicitatea anterioară.
Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care denunţul / plângerea, respectiv probele nereale
sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare. Vorbim despre o infracţiune momentană. Epuizarea are
loc prin realizarea ultimului act de sesizare nereală ori de producere/ticluire de probe nereale.
FAVORIZAREA FĂPTUITORULUI (art. 269 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză
penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate…(alin
1)
Cauză de nepedepsire: favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte…(alin 3)
asigurarea descoperirii, cercetării şi judecării celor care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Subiect activ: orice persoană responsabilă penal.
Legea se referă la ajutorul dat „unui făptuitor”, nu neapărat unui infractor. Legea nu lasă la latitudinea
favorizatorului de a stabili dacă fapta celui pe care îl ajută este sau infracţiune. Importantă este
conduita acestuia în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei.
Subiectul favorizării nu poate fi autorul şi nici participantul la fapta în legătură cu care s-a
produs activitatea de favorizare.
Actele de autofavorizare nu cad sub incidenţa legii penale, însă dacă un astfel de act realizează prin el
însuşi conţinutul altei infracţiuni (ex. sustragerea sau distrugerea de înscrisuri), autorul actului de
autofavorizare va răspunde pentru aceasta.
!!! Persoana vătămată printr-o infracţiune, care îndeplineşte acte de favorizare a făptuitorului, poate fi
subiect activ al infracţiunii de favorizare când acţiunea penală pentru infracţiunea anterioară se pune în
mişcare din oficiu. În cazul infracţiunilor urmărite la plângerea prealabilă, doar după apariţia unei
condamnări definitive (până atunci, actele de favorizare echivalează cu o retragere a plângerii).
Infracţiunea poate fi săvârşită şi de apărătorul legal al făptuitorului, în măsura în care se dă ajutor
acestuia pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală,
executarea unei pedepse etc.
Subiect pasiv: principal (general şi imediat) este statul, ca administrator al justiţiei. Există subiect pasiv
secundar (adiacent) persoana ale cărei interese au fost prejudiciate.
!!! Pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului textul legal nu cere nicio condiţie legată
de loc, dar prevede o condiţie de timp, în ideea că infractorul este ajutat după ce comite fapta prevăzută
de legea penală. Deci, fapta celui favorizat trebuie să se petreacă anterior faptei de favorizare.
LATURA OBIECTIVĂ
Constă în activitatea de a da ajutor unui făptuitor pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o
cauză penală care îl priveşte, tragerea la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri
privative de libertate, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul comiterii respectivei
infracţiuni.
Pentru existenţa faptei trebuie să se acorde un ajutor. Nu are relevanţă dacă cel favorizat este autor,
complice sau instigator ori dacă fapta favorizată se prezintă ca infracţiune consumată sau sub forma
tentativei pedepsibile ori chiar în situaţia în care aceasta nu constituie infracţiune.
Condiţia esenţială este ca fapta să fie prevăzută de legea penală (să îndeplinească cel puţin condiţiile
tipicităţii obiective). Nu prezintă importanţă nici natura faptei săvârşite şi nici forma de vinovăţie cu
care a acţionat anterior cel favorizat.
Se reţine infracţiunea de favorizare a făptuitorului şi în situaţia în care, ulterior, făptuitorul respectiv a
fost achitat de o instanţă.
Ajutorul poate fi acordat prin acte comisive sau prin acte omisive. Ajutorul poate fi material sau
moral. Ajutorul poate fi acordat direct sau prin intermediul altei persoane.
Exemplu: aflat în închisoare pentru executarea unei pedepse privative de libertate cu o durată mare,
infractorul sesizează organele judiciare afirmând că este autorul unei infracţiuni pe care în realitate nu
o comisese, pentru a împiedica urmărirea penală a adevăraţilor autori.
Exemplu: o persoană întocmeşte în mod nereal o declaraţie în numele tatălui părţii vătămate din care
rezultă că acesta şi-ar fi retras plângerea împotriva persoanei favorizate, iar în urma acestei acţiuni
cazul a fost clasat.
!!! Nu interesează mijloacele folosite de autor pentru a realiza favorizarea. Dacă aceste mijloace
reprezintă, prin ele însele, infracţiuni, se va reţine concurs.
Nu se reţine infracţiunea de favorizarea făptuitorului dacă autorul nu a comis acte concrete de
ajutorare, ci a făcut doar declaraţii mincinoase în faţa organelor judiciare. În acest caz, se va reţine
infracţiunea de mărturie mincinoasă.
!!! Ajutorul trebuie dat făptuitorului fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul comiterii de
către acesta a faptei prevăzute de legea penală.
!!! Dacă ajutorul dat făptuitorului are loc după comiterea faptei de către acesta, însă în baza unei
înţelegeri stabilite înainte sau în timpul săvârşirii faptei, vor fi incidente prevederile art. 48 C.pen –
complicitatea sau art. 52 C.pen – participaţia improprie.
A da ajutor unui făptuitor înseamnă a da orice sprijin acestuia pentru a întârzia sau a împiedica
cercetările într-o cauză penală care îl priveşte pe acesta, urmărirea penală, judecata sau executarea unei
pedepse ori a unei alte măsuri privative de libertate. Acesta este un ajutor in personam.
Ajutorul dat pentru a îngreuna sau zădărnici cercetarea penală sau tragerea la răspundere penală poate
fi dat făptuitorului în intervalul de la săvârşirea (de către acesta a) infracţiunii şi până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânarea
aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal.
!!! Nu contează dacă în ceea ce îl priveşte pe făptuitor, a început sau nu acţiunea penală.
!!! Ajutorul poate fi dat făptuitorului şi pe durata procesului penal şi poate viza împiedicarea şi
îngreunarea oricărui act care se efectuează în cursul acestei faze a procesului penal.
Exemplu: există infracţiunea de favorizare a făptuitorului şi în cazul poliţistului care, cu intenţie, nu
împiedică pe cei care, după ce au sustras anumite bunuri, încearcă să fugă cu ele.
Exemplu: ajutorul dat unei persoane reţinute sau deţinute pentru a evada, deşi urmăreşte să înlăture
executarea pedepsei, nu se încadrează în textul art. 269, ci în textul art. 286 – înlesnirea evadării.
a) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei. Această stare de
pericol subzistă şi atunci când ajutorul dat făptuitorului nu îşi produce efectul scontat, existând doar
posibilitatea producerii lui.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului se comite cu intenţie directă. Este de esenţa acestei
infracţiuni lipsa unei înţelegeri anterioare sau concomitente comiterii faptei prevăzute de legea penală
între favorizator şi făptuitorul favorizat.
FORME
Actele de pregătire şi tentativa, deşi sunt posibile, nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care activitatea de ajutor a fost realizată şi s-a produs
urmarea imediată.
Infracţiunea poate lua forma infracţiunii continue (ex. ascunderea făptuitorului) sau a infracţiunii
continuate (ex. realizarea, în mod repetat, de acte de ajutor, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale).
TĂINUIREA (art. 270 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o
persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia…(alin 1)
Cauză de nepedepsire: tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte…(alin 3)
Obiect juridic: este unul complex şi constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei (care
sunt lezate prin comiterea tăinuirii), precum şi în relaţiile sociale de ordin patrimonial.
Obiect material: bunul tăinuit – bunul care provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate. !!!
Tăinuitorul nu poate fi autor sau participant la comiterea faptei prevăzute de legea penală din care
provine bunul.
Exemplu: nu comite fapta de tăinuire acela care primeşte în mod obişnuit, pentru a ascunde sau a
valorifica, bunuri provenite din infracţiunea de furt, comisă în mod repetat de aceeaşi persoană. În
acest caz avem o complicitate la infracţiunea de furt. După caz, poate exista şi concurs real cu
infracţiunea de tăinuire.
Subiect pasiv: principal (general şi imediat) este statul, ca titular al valorii sociale ocrotite, dar şi
persoana fizică sau juridică (de drept public sau privat) faţă de care se comite infracţiunea din care
rezultă bunul tăinuit.
LATURA OBIECTIVĂ
Constă în una dintre următoarele acţiuni: primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori
înlesnirea valorificării lui.
Primirea presupune că făptuitorul (tăinuitorul) acceptă cu orice titlu să deţină bunul ce provine din
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (de exemplu, îl primeşte în gaj, depozit etc.).
Prin dobândire se înţelege situaţia în care tăinuitorul devine proprietarul bunului în cauză prin
cumpărare, donaţie, dare în plată, schimb etc.
Transformarea presupune o modificare a substanţei bunului sau a formei sale, tăinuitorul folosindu-se
de o serie de mijloace, cum ar fi: topire, montare, vopsire, turnare în forme etc. Înlesnirea valorificării
înseamnă a ajuta la înstrăinarea bunului în vederea obţinerii unor foloase.
Exemplu: săvârşeşte infracţiunea de tăinuire persoana care s-a înţeles cu autorul unui furt, după
săvârşirea de către acesta a infracţiunii, de a-l ajuta să vândă bunurile sustrase şi de a împărţi preţul
obţinut.
Exemplu: săvârşeşte infracţiunea de tăinuire acela care, fiind de faţă la comiterea unei tâlhării,
primeşte de la unul dintre făptuitori un bun al victimei.
Exemplu: nu se va reţine infracţiunea de tăinuire, dacă cel care a asistat la o tâlhărie, nu a săvârşit
niciuna dintre faptele prevăzute la art. 270 alin (1) – primire, dobândire, transformare, înlesnirea
valorificării, ci doar a profitat de băutura şi ţigările cumpărate de un alt inculpat din banii sustraşi
victimei tâlhăriei.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca bunul tăinuit să provină din săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală.
a) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei. În secundar, se
realizează şi o trecere a bunului provenit dintr-o infracţiune în altă sferă patrimonială, reducându-se
posibilitatea ca cesta să fie recuperat.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de tăinuire se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul să cunoască faptul că bunul provine dintr-o
infracţiune. Sau să fi prevăzut în mod rezonabil că bunul provine din săvârşirea unei infracţiuni, date
fiind împrejurările concrete al fiecărui caz în parte. Pe cale de consecinţă, este exclusă tăinuirea atunci
când făptuitorul este în eroare cu privire la provenienţa reală a bunului.
Săvârşeşte infracţiunea de tăinuire cu intenţie şi cel care nu cunoştea în momentul primirii bunului că
acesta provine dintr-o infracţiune, dar, ulterior, cunoscând provenienţa lucrului, a continuat să îl
păstreze.
FORME
Consumarea infracţiunii are loc în momentul executării oricăreia dintre acţiunile specifice
Infracţiunea poate lua forma infracţiunii continuate.
SEMINAR - 14
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei II
OBSTRUCŢIONAREA JUSTIŢIEI (art. 271 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: persoana care, fiind avertizată asupra consecinţelor faptei sale:
a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii, un act
procedural
b) refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic,
în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care iau fost
solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze…(alin 1)
Cauză de neaplicare: dispoziţiile alin (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru
infracţiunea care formează obiectul procesului penal…(alin 2)
Obiect juridic: este unul complex şi constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei,
activitate care solicită cooperare din partea celor vizaţi.
Obiect material: în varianta alin (1) lit. a) – nu are. În varianta alin (1) lit. b) – obiect material poate fi
constituit din înscrisurile, datele (inclusiv în format electronic) sau bunurile, pe care făptuitorul refuză
să le pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, la solicitarea
expresă a acestora.
Excepţia este dată de art. 271 alin (2), care prevede că subiect activ nu poate fi persoana urmărită sau
judecată pentru infracţiunea care formează obiectul procesului penal (adică suspectul sau inculpatul) –
deoarece se reţine privilegiul contra auto-incriminării.
Subiect pasiv: este statul, ca titular al dreptului de a înfăptui justiţia.
LATURA OBIECTIVĂ
Constă în fapte alternative ale făptuitorului de a:

• împiedica, fără drept, organul de urmărire penală sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii,
un act procedural
• de a refuza să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului
sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost
solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze
Împiedicarea efectuării unui act procedural presupune oprirea, interzicerea efectuării actului, având ca
efect neîndeplinirea acestuia de către organele judiciare sau instanţa de judecată.
Un astfel de act procedural poate fi:
• audierea martorilor,
• audierea persoanei vătămate,
• efectuarea confruntării,
• identificarea de obiecte şi înscrisuri,
• identificarea persoanelor,
• interceptarea convorbirilor sau comunicărilor,
• accesul la un sistem informatic,
• supravegherea audio, video sau prin fotografiere,
• localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice,
• obţinerea listei convorbirilor telefonice,
• reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale,
• obţinerea datelor financiare,
• livrarea supravegheată,
• percheziţia domiciliară
• percheziţia informatică,
• efectuarea unei expertize,
• efectuarea unei cercetări la faţa locului sau a unei reconstituiri.
Pentru existenţa infracţiunii, în această variantă de comitere, trebuie ca împiedicarea să se realizeze
fără drept.
Exemplu: nu va constitui infracţiunea de obstrucţionarea justiţiei refuzul Parlamentului de a aviza
începerea urmăririi penale împotriva unui deputat sau senator, deoarece, potrivit legii, are acest drept).
Refuzul de a pune la dispoziţie datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute presupune
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului care nu dă curs cererii explicite a organelor de urmărire penală,
instanţei sau judecătorului sindic, fie printr-o atitudine activă de respingere, de neacceptare a
cererii, fie printr-o acţiune pasivă, de refuz al cooperării. Esenţială este existenţa unei cereri
explicite formulate de organul de urmărire penală, de instanţă sau de judecătorul sindic.
Constituie infracţiune şi acceptarea doar parţială a cererii (ex. făptuitorul pune a dispoziţia instanţei
numai o parte a documentelor solicitate).
Refuzul trebuie să privească numai acele date, informaţii, înscrisuri sau bunuri care sunt necesare
soluţionării unei cauze. Pe de altă parte, aprecierea utilităţii acestora pentru cauza penală se face doar
de către organul de urmărire penală, instanţa de judecată sau judecătorul sindic, iar nu de către
persoana căreia aceste informaţii i-au fost solicitate.
!!! Foarte importantă este existenţa avertizării prealabile a persoanei cu privire la consecinţele
faptei sale făcută de către organul de urmărire penală, instanţa de judecată sau judecătorul sindic.
Persoana trebuie avertizată că, prin împiedicarea efectuării actului procedural sau prin refuzul de
cooperare, va săvârşi infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei.
Infracţiunea este susceptibilă a se realiza, de principiu, în cursul procesului penal, însă nu este exclusă
apariţia acesteia nici în cursul altor proceduri judiciare, însă cu condiţia ca împiedicarea să se refere la
un act procedural al instanţei de judecată.
Exemplu: un protest paşnic al mai multor persoane care formează un cordon uman şi împiedică
pătrunderea judecătorilor în clădirea instanţei, în scopul de a împiedica desfăşurarea unui proces
privind un conflict de muncă, întruneşte condiţiile existenţei infracţiunii de obstrucţionarea justiţiei.
a) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru desfăşurarea normală şi legală a
activităţii de înfăptuire a justiţiei.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de obstrucţionarea justiţiei se comite cu intenţie directă sau indirectă. Prin săvârşirea
faptei, autorul urmăreşte sau acceptă faptul că, prin activitatea sa, se va periclita înfăptuirea actului de
justiţie.
FORME
INFLUENŢAREA DECLARAŢIILOR (art. 272 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea
acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârşită
asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală,
să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe,
într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară…
Dacă actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile
concursului de infracţiuni (alin 1)
Cauză justificativă: nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială dintre infractor şi persoana
vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă sau pentru care intervine împăcarea…(alin 2)
Obiect juridic: - special - constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, prin garantarea
accesului liber la justiţie, la protejarea libertăţii oricărei persoane care se adresează justiţiei, de a da
declaraţii ori de a înfăţişa probe.
Obiect material: nu are. Banii sau alte foloase oferite în cadrul acţiunii de corupere constituie mijloace
folosite, şi nu obiect material al infracţiunii.
În cazul constrângerii fizice, se va reţine regula concursului de infracţiuni şi, astfel, corpul victimei
este obiect material doar pentru infracţiunea care se reţine în cauză (ex. loviri şi alte violenţe, vătămare
corporală etc.)
În practică, sunt situaţii în care fapta este comisă de o persoană care este parte în cauza ce urmează a fi
soluţionată. După cum s-a menţionat şi la infracţiunile de nedenunţare, favorizarea făptuitorului sau
tăinuire, autorul faptei nu poate fi participant la infracţiunile subsecvente.
Exemplu: autorul unei infracţiuni de omor nu poate deveni instigator la o infracţiune de nedenunţare,
dacă determină o altă persoană să nu încunoştinţeze autorităţile despre infracţiunea săvârşită. Dacă, în
schimb, acţiunea de determinare se realizează prin corupere, constrângere sau altă faptă cu efect vădit
intimidant, acesta va săvârşi infracţiunea de influenţarea declaraţiilor.
!!! Cel care a determinat pe altul să încerce să determine o persoană să săvârşească infracţiunile de
nedenunţare, favorizarea făptuitorului ori mărturie mincinoasă va fi instigator la infracţiunea de la art.
272 C.pen.
Dacă cel care influenţează declaraţiile prin constrângere sau corupere este un organ de cercetare
penală, procuror sau judecător, iar activitatea se desfăşoară asupra suspectului sau inculpatului într-o
cauză penală, atunci nu se va reţine infracţiunea de influenţarea declaraţiilor, ci infracţiunea de
cercetare abuzivă.
În secundar, se poate aduce atingere şi persoanei constrânse sau asupra căreia se exercită o altă faptă cu
efect vădit intimidant.
Nu are relevanţă calitatea subiectului pasiv secundar: persoană vătămată, martor, expert, interpret.
LATURA OBIECTIVĂ
Se realizează printr-o acţiune a făptuitorului care încearcă să determine sau determină o persoană, prin
constrângere sau corupere ori prin altă faptă cu efect intimidant:
• să nu sesizeze organele de urmărire penală,
• să nu dea declaraţii,
• să îşi retragă declaraţiile,
• să dea declaraţii mincinoase ori
• să nu prezinte probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Încercarea de a determina presupune încercarea de a convinge o persoană să acţioneze într-un anumit
fel ori să rămână în pasivitate. Determinarea presupune că acţiunea făptuitorului a reuşit să trezească
ecou în mintea persoanei determinate, care a luat hotărârea să îndeplinească cerinţele făptuitorului.
Infracţiunea subzistă atât în situaţia în care rezultatul (influenţarea declaraţiilor) nu s-a produs – fiind
vorba în realitate de o tentativă de instigare la comiterea infracţiunilor de nedenunţare, favorizarea
făptuitorului ori mărturie mincinoasă – cât şi atunci când persoana a fost influenţată şi determinată să
nu sesizeze organele de urmărire penală etc. Exemplu: există infracţiunea de la art. 272 C.pen atunci
când făptuitorul a cerut martorului să facă declaraţii neadevărate în faţa organelor judiciare, dar acesta
a spus adevărul. !!! Nu are relevanţă dacă declaraţiile urmau să fie făcute în favoarea sau defavoarea
unei părţi. !!! Pentru existenţa infracţiunii este necesară îndeplinirea mai multor cerinţe esenţiale:
1) Determinarea sau încercarea de determinare trebuie să fie comisă prin corupere, constrângere sau
altă faptă cu efect vădit intimidant
Coruperea presupune oferirea sau promisiunea de bani sau alte foloase pentru a determina comiterea
faptei, neavând importanţă dacă promisiunea a fost acceptată sau respinsă.
Prin constrângere se înţelege atât constrângerea fizică (acte materiale de violenţă asupra subiectului
pasiv secundar), cât şi constrângerea morală (ameninţare, şantaj etc.), ambele fiind de natură să inspire
temere, iar acesta nu mai are deplina libertate psihică. Activitatea de determinare poate avea loc şi prin
intermediul altei fapte cu efect vădit intimidant. Fapta poate să nu constituie infracţiune (poate fi chiar
licită), dar în acelaşi timp trebuie să fie în măsură să creeze o presiune asupra subiectului pasiv
secundar, pentru a lua în considerare solicitarea făptuitorului.
Exemplu: făptuitorul, patron al firmei la care lucrează martorul, îl concediază pe acesta (acţiune posibil
licită), după care îi promite acestuia reangajarea dacă dă declaraţiile în sensul celor dorite de el.
Dacă activitatea de corupere sau constrângere realizează elementele constitutive ale unei alte
infracţiuni, se vor aplica regulile privind concursul de infracţiuni.
!!! Alte modalităţi, precum rugămintea, îndemnul sau sugestia făcute în scopul influenţării declaraţiilor
nu conduc la subzistenţa infracţiunii de la art. 272. În aceste situaţii, după caz, ne putem afla în
condiţiile unei instigări la infracţiunile de nedenunţare, favorizarea făptuitorului, mărturie mincinoasă
ori sustragerea sau distrugerea de probe sau înscrisuri, în funcţie de calitatea făptuitorului şi de
existenţa condiţiilor constitutive ale respectivelor infracţiuni.
!!! Dacă încercarea de determinare (din textul legal) nu este izbutită, nu se reţine infracţiunea.
1) Determinarea se poate desfăşura atât asupra subiectului pasiv secundar, cât şi a membrilor de
familie ai acestuia
Prin membru de familie se înţelege o persoană dintre cele menţionate de art. 177 C.pen.
2) Conţinutul determinării
Încercarea de determinare/determinarea vizează atât omisiunea sesizării organelor de urmărire penală,
cât şi împiedicarea dării ori retragerea declaraţiilor sau darea de declaraţii mincinoase, precum şi
omisiunea prezentării probelor într-o cauză penală, civilă sau în orice procedură judiciară.
activităţii de înfăptuire a justiţiei.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de influenţarea declaraţiilor se comite cu intenţie directă, calificată prin scop
(determinarea unei persoane să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să retragă
declaraţii sau să dea declaraţii mincinoase etc.).
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut că prin fapta sa pune în pericol
înfăptuirea justiţiei şi să fi urmărit acest scop.
FORME
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a realizat activitatea de încercare, prin corupere
sau constrângere sau altă activitate cu efect intimidant, de realizare a acţiunilor sau inacţiunilor
prevăzute în textul legal.
CAUZE JUSTIFICATIVE
Potrivit art. 272 alin (2), nu constituie infracţiune înţelegerea patrimonială dintre infractor şi persoana
vătămată, atunci când aceasta are loc în cauzele pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
MĂRTURIA MINCINOASĂ (art. 273 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se
ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau
împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat (alin 1) Varianta agravată: mărturia mincinoasă
săvârşită:
a) de un martor cu identitate protejată sau aflat în Programul de protecţie a martorilor; b) de un
investigator sub acoperire;
a) de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret
b) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea
de 10 ani sau mai mare…(alin 2)
Cauză de nepedepsire: autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de
reţinere, arestare sau punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi
pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase…(alin 3)
Obiect juridic: - special - constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, prin alterarea
adevărului tocmai de către cei care ar trebui să contribuie esenţial la aflarea lui (martori, experţi,
interpreţi, investigatori sub acoperire etc.).
Există şi obiect juridic secundar, constând în relaţiile sociale privitoare la anumite atribute ale
persoanei (demnitate, libertate) sau de ordin patrimonial.
Subiect activ: este calificat. Acesta nu poate fi decât cel care are calitatea de martor, martor cu
identitate protejată sau aflat în programul de protecţie a martorilor, investigator sub acoperire, expert
sau interpret.
Potrivit legii, martorul este persoana care, având cunoştinţă despre anumite fapte, date sau împrejurări
care constituie probă într-un proces judiciar, este chemată pentru a fi ascultată. !!! Nu dobândesc
calitatea de martor persoanele care sunt părţi în proces şi nici subiecţii procesuali principali (art. 115
alin 1 C.pr.pen). Legiuitorul a apreciat că nu se găseşte justificarea cumulării acestor calităţi.
Poate fi ascultat în calitate de martor şi minorul. În acest caz, şi acesta poate fi autor la infracţiunii de
mărturie mincinoasă, însă doar atunci când, potrivit legii, poate răspunde penal.
Martorul cu identitatea protejată este, conform art. 125 C.pr.pen, martorul ameninţat, faţă de care
statul a luat măsuri de protecţie, atunci când există suspiciuni rezonabile că viaţa, integritatea
corporală, libertatea, bunurile sau activitatea acestuia ori a membrilor săi de familie ar putea fi puse în
pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează autorităţilor judiciare. Acesta primeşte un pseudonim,
cu care va semna declaraţiile.
Martorul aflat în Programul de protecţie a martorilor este supus reglementărilor legislaţiei
subsecvente (Legea nr. 682/2002). Martorul protejat este martorul, membrii familiei sale şi persoanele
apropiate acestuia incluse în Program.
Investigatorul sub acoperire este, conform art. 148 CPP, lucrătorul operativ din cadrul poliţiei
judiciare. În anumite condiţii sau situaţii (infracţiuni contra securităţii naţionale), investigatorii sub
acoperire pot fi şi lucrători ai serviciilor de informaţii. Autorizarea utilizării acestor investigatori este
dată de procuror (în condiţiile art. 148 alin 1 CPP).
Expertul este un specialist într-un anumit domeniu de activitate, calitate în care este solicitat într-o
cauză civilă, penală, administrativă, spre a contribui prin cunoştinţele sale pentru lămurirea anumitor
aspecte ce ţin de cauza supusă judecăţii sau urmăririi penale.
Subiect al infracţiunii poate fi atât expertul numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de
judecată, cât şi persoana care efectuează o expertiză în cadrul unui serviciu medico-legal, laborator de
expertiză criminalistică sau orice institut de specialitate către care s-a adresat organul judiciar pentru
efectuarea expertizei.
Interpretul este, conform art. 105 CPP, persoana chemată sau numită de organele abilitate pentru a
asigura comunicarea dintre participanţi.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi complicităţii. Pentru instigatori sau complici nu
se cere o calitate specială.
LATURA OBIECTIVĂ
Se realizează prin două modalităţi alternative: fie se fac afirmaţii mincinoase, fie nu se spune tot ce se
ştie asupra împrejurărilor esenţiale într-o cauză în care se ascultă martori, fiind vorba despre
manifestări de natură a induce în eroare a organelor judiciare.
Prin cauză în care se ascultă martori se înţelege orice cauză penală, civilă sau price altă procedură.
Cauză penală presupune un proces penal ce se desfăşoară în faţa organelor de urmărire penală (poliţie,
parchet) sau a instanţelor de judecată.
Cauza civilă are înţelesul restrâns de proces civil ce are loc în faţa instanţelor judecătoreşti civile.
Prin orice altă procedură în care se ascultă martori se înţelege alte cauze decât cele penale sau civile.
Ex. cauze administrative, disciplinare etc.
Acţiunea de a face afirmaţii mincinoase înseamnă a face relatări nesincere, nereale sau în
neconcordanţă cu ceea ce ştie în realitate martorul. Infracţiunea nu subzistă în situaţia în care martorul
redă sincer şi corect (din punctul lui de vedere) împrejurările asupra cărora este consultat (întrebat),
însă dă acestora o semnificaţie eronată, întrucât sarcina aprecierii probelor revine organelor abilitate de
lege.
Dacă prin afirmaţiile mincinoase martorul urmăreşte să evite tragerea sa la răspundere penală, fapta sa
nu mai constituie infracţiune – potrivit art. 118 CPP, acesta are dreptul de a nu se autoacuza.
A nu spune tot ce ştie înseamnă a trece sub tăcere, a omite din relatare, a ascunde, în tot sau în parte,
ceea ce ştie în realitate martorul.
!!! Tăcerea trebuie să privească ceva ce martorul ştia, nu ceva ce acesta ar fi trebuit să cunoască. Are
relevanţă penală numai acea omisiune care este de natură să inducă în eroare organul judiciar. Refuzul
de a depune mărturie nu echivalează cu omisiunea cerută de existenţa infracţiunii de mărturie
mincinoasă.
!!! Nici refuzul explicit al unei persoane care a acceptat să depună mărturie de a răspunde la anumite
întrebări NU are semnificaţia penală a art. 273 C.pen (întrucât nu este de natură să inducă în eroare) –
o opinie. Acest refuz poate, însă, să constituie elementul material al infracţiunii de obstrucţionarea
justiţiei, dacă persoana este avertizată cu privire la consecinţele atitudinii sale.
Afirmaţiile mincinoase sau omisiunile martorului trebuie să se refere la împrejurări esenţiale.
Prin împrejurări esenţiale trebuie să se înţeleagă acele situaţii şi împrejurări la care se referă obiectul
principal al cauzei, şi nu aspecte adiacente care nu au legătură directă ori nu sunt relevante în speţă.
Pot fi considerate împrejurări esenţiale: elementele constitutive ale infracţiunilor, circumstanţele
atenuante sau agravante într-un proces penal, temeiurile de fapt într-un proces de divorţ, faptele
probatorii care pot servi la soluţionarea cauzelor etc.
!!! Mărturia mincinoasă care se referă la aspectele neesenţiale ale cauzei nu constituie infracţiune.
Pentru realizarea elementului material al infracţiunii, este necesar ca martorul să fi fost întrebat de
către organul abilitat, de către părţi ori de către subiecţii procesuali principali privind împrejurările
esenţiale.
!!! Atunci când fapta s-a comis atât prin afirmaţii mincinoase, cât şi prin omisiuni, se va reţine o
singură infracţiune de mărturie mincinoasă.
!!! Simpla contradicţie între ceea ce relatează martorul şi ceea ce s-a întâmplat în realitate nu este o
dovadă că afirmaţiile acestuia au un caracter mincinos, deoarece, uneori, realitatea este percepută în
mod diferit ori deformat, în sensul că se pot uita aspecte care sunt esenţiale.
În varianta agravată de la art. 273 alin (2), mărturia mincinoasă se săvârşeşte în aceleaşi condiţii ca în
varianta tip, însă cu anumite particularităţi specifice activităţii desfăşurate de expert, interpret ori
investigatorul sub acoperire.
activităţii de înfăptuire a justiţiei, întrucât se poate ajunge la pronunţarea unor soluţii netemeinice şi
nelegale prin săvârşirea faptei.
Pentru existenţa faptei este suficient ca afirmaţiile neadevărate să privească împrejurări esenţiale
pentru cauză, fără a fi nevoie ca acele afirmaţii să fi fost de natură a schimba soluţia procesului.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de mărturie mincinoasă se comite cu intenţie directă sau indirectă. Martorul îşi dă
seama de semnificaţia împrejurărilor şi a situaţiilor pe care trebuie să le explice şi, cu bună ştiinţă, le
denaturează, urmărind sau acceptând un act de injustiţie.
Organele judiciare trebuie să analizeze cu mare grijă şi răspundere afirmaţiile martorului (expertului,
investigatorului, interpretului), întrucât neconcordanţa depoziţiilor acestora cu realitatea îşi poate găsi
explicaţia nu în reaua-credinţă, ci în anumite erori de percepţie sau de memorie.
FORME
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a realizat una dintre modalităţile alternative
prevăzute în textul incriminator.
În cazul martorului, infracţiunea se consumă în momentul în care acesta a semnat declaraţia sau
audierea sa s-a terminat.
În cazul expertului, infracţiunea se consumă nu în momentul efectuării expertizei şi semnării acesteia,
ci în momentul depunerii documentaţiei la organul judiciar.
CAUZĂ DE NEPEDEPSIRE
Potrivit art. 273 alin (3), autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia în cauzele penale înainte de
reţinere, arestare sau punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de pronunţarea unei
hotărâri.
Dacă, însă, se pune în mişcare acţiunea penală împotriva făptuitorului pentru săvârşirea infracţiunii de
mărturie mincinoasă, nu mai operează cauza de nepedepsire, chiar dacă retragerea mărturiei s-a făcut
mai înainte de a se da o hotărâre sau o soluţie în cauza în care această mărturie a fost făcută.
SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE PROBE ORI DE ÎNSCRISURI (art. 275 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de
probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară (alin 1)
Variantă asimilată: …împiedicarea, în orice mod, ca un înscris necesar soluţionării unei cauze, emis
de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar…(alin 2)
Obiect juridic: - special - constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, care implică
respectarea tuturor măsurilor referitoare la securitatea şi integritatea mijloacelor materiale de probă sau
a înscrisurilor.
Există şi obiect juridic secundar, constând în relaţiile sociale privitoare la anumite atribute ale
persoanei (demnitate, libertate) sau de ordin patrimonial.
Obiect material: este constituit din mijloacele materiale de probă şi înscrisurile necesare aflării
adevărului.
Mijloacele de probă sunt obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite sau care pot servi la
aflarea adevărului, precum şi obiectele care reprezintă mijloace de săvârşire a infracţiunii ori obiectele
care sunt produsul acesteia.
În sens larg, prin înscris se înţelege orice act scris, inclusiv formele scrise în care se consemnează şi
celelalte mijloace de probă (declaraţiile părţilor sau subiecţilor procesuali principali, rapoartele de
expertiză etc.).
În sens restrâns, prin înscris se înţelege numai actul prin care, prin conţinutul său, contribuie la aflarea
adevărului în cauză, fără să reprezinte forma scrisă de exprimare a celorlalte mijloace de probă
(chitanţe, corespondenţă, registre, acte sub semnătură privată sau emanând de la diverse instituţii).
În cazul variantei asimilate, obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisurile emise de un organ
de urmărire penală, de o instanţă de judecată sau de un alt organ de jurisdicţie, ca şi înscrisurile
adresate unuia dintre aceste organe. Inclusiv copiile acestora.
Obiect material al infracţiunii este numai un înscris necesar soluţionării unei cauze (ex. actul prin care
s-a decis măsura arestării preventive sau luarea unor măsuri de siguranţă), nu şi orice alt înscris folosit
de organele judiciare.
Atunci când distrugerea, alterarea sau ascunderea de înscrisuri se referă al un înscris în care sunt
stabilite drepturi ale statului român, dacă prin aceasta sunt puse în pericol sau vătămate interesele de
stat, vor fi incidente prevederile art. 406 C.pen (compromiterea unor interese de stat).
Subiect activ: poate fi orice persoană responsabilă penal.
Atunci când fapta este săvârşită de o persoană cu atribuţii de organ de urmărire penală sau de o altă
persoană cu atribuţii de jurisdicţie sau funcţionar, iar fapta este săvârşită în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, pe lângă infracţiunea de la art. 275 C.pen se va reţine şi o infracţiune de abuz în serviciu (art.
297 C.pen).
În principiu, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de
înscrisuri autorul infracţiunii care a declanşat procedura judiciară în contextul căreia acesta sustrage
sau distruge mijloace materiale de probă sau înscrisuri.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate Subiect
pasiv: este statul, ca titular al dreptului de a înfăptui justiţia.
Putem întâlni şi subiect pasiv secundar – o persoană fizică sau juridică ale cărei interese sunt lezate
prin activitatea făptuitorului, în sensul că, în lipsa mijloacelor de probă sau a înscrisurilor, este posibil
să apară soluţii neconforme cu realitatea juridică ori de fapt.
LATURA OBIECTIVĂ
Constă în sustragerea, distrugerea, reţinerea, alterarea sau ascunderea de mijloace materiale de probă
sau de înscrisuri.
În varianta asimilată, elementul material constă în acţiunea de împiedicare, în orice mod, ca un înscris
necesar soluţionării unei cauze, emis de un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar.
Sustragerea presupune însuşirea, prin fraudă sau viclenie, de mijloace materiale de probă sau
înscrisuri, scoţându-le din sfera de dispoziţie a organelor judiciare sau împiedicând în acest fel ca
acestea să mai ajungă în sfera de dispoziţie a acestor organe.
Distrugerea probei presupune nimicirea fizică a acesteia, care poate fi totală sau parţială, în acest caz
mijlocul material de probă sau înscrisul fiind inapt a mai fi folosit conform scopului pentru care a fost
realizat/creat/întocmit, nemaiputând să servească drept instrument probator. Distrugerea poate fi
realizată prin ardere, rupere, dizolvare, topire, tocare, ştergere etc. Dacă mijlocul de probă sau înscrisul
este alterat, se poate reţine şi infracţiunea de fals. Exemplu: inculpatul, adjunct al şefului unei secţii de
poliţie, a preluat de la subordonaţii săi, ce au încheiat acte de constatare ale unui accident rutier,
procesele-verbale şi flacoanele de probe biologice recoltate în vederea analizelor, cerându-le acestora
să întocmească un alt proces-verbal mai favorabil celor răspunzători de producerea accidentului.
Probele biologice şi procesele-verbale iniţiale au rămas la inculpat, care le-a distrus.
Reţinerea mijlocului material de probă sau înscrisului presupune oprirea, neremiterea, neexpedierea
acestora, nepunerea lor în locurile stabilite, ceea ce împiedică ajungerea acestora la organul judiciar
abilitat să soluţioneze o cauză. Reţinerea se poate realiza prin acţiune sau inacţiune.
Ascunderea presupune punerea, aşezarea mijlocului material de probă sau înscrisului într-un loc unde
nu poate fi găsit de organele judiciare.
Exemplu: ascunderea testamentului care stabileşte alt succesor decât cel care a deschis acţiunea
succesiunii legale, aruncarea într-un puţ de apă a cuţitului cu care a fost ucisă o persoană, transferarea
datelor informatice privind operaţiunile contabile ale unei firme din sistemul informatic iniţial pe un
mijloc de stocare, ascuns şi acesta ulterior de către făptuitor.
Alterarea presupune o atingere adusă stării fizice a mijlocului material de probă sau înscrisului, în aşa
fel încât acesta îşi pierde proprietăţile probatorii iniţiale şi, deşi există, nu mai poate fi de folos în
stabilirea adevărului într-o cauză.
Exemplu: fiind suspectat de comiterea omorului, făptuitorul spală hainele care conţineau pete de sânge
aparţinând victimei.
Dacă mijlocul de probă sau înscrisul nu este susceptibil de a conduce la aflarea adevărului într-o
procedură judiciară, nu se poate reţine infracţiunea de la art. 275 C.pen, ci, eventual, vor fi incidente
prevederile art. 228 alin (3) – furtul unor înscrisuri, art. 253 – distrugerea, art. 259 – sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri.
Împiedicarea, în orice mod, a unui înscris să ajungă la destinaţie constă în orice acte care fac ca
înscrisul să nu ajungă la destinatar. Nu este relevant dacă respectivul înscris este emis de autorităţile
judiciare (organ de urmărire penală, instanţă de judecată etc.), de un alt organ de stat sau de o persoană
fizică sau juridică particulară, atât timp cât acesta se adresează autorităţilor judiciare.
Împiedicarea poate să îmbrace diverse forme: scrierea intenţionat greşită a adresei pe plicul expediţiei,
interceptarea înscrisului pe traseu, sustragerea de la registratura organului destinatar etc.
activităţii de înfăptuire a justiţiei, întrucât se poate ajunge la pronunţarea unor soluţii netemeinice şi
nelegale prin săvârşirea faptei.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri se comite cu intenţie directă
calificată prin scop – în varianta tip.
În varianta asimilată, autorul acţionează cu intenţie directă sau indirectă, după cum acesta urmăreşti
sau doar acceptă producerea rezultatului.
FORME
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a realizat sustragerea, distrugerea, reţinerea,
ascunderea sau alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri ori când a avut loc
împiedicarea ca un înscris să ajungă la organul judiciar.
SEMINAR - 15
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei III
ULTRAJUL JUDICIAR (art. 279 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte ori omorul, săvârşite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale
cărei limite speciale se majorează cu jumătate…(alin 1)
Varianta asimilată: săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror ori împotriva
bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de
serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzute de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se
majorează cu jumătate…(alin 2)
Variantă asimilată: cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin (2) dacă
privesc un membru de familie al judecătorului sau procurorului…(alin 3)
Variantă asimilată comună: dispoziţiile alin (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi faptelor comise
împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei…(alin 4)
Obiect juridic: este unul complex şi constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, care
presupune respect faţă de judecători, procurori sau avocaţi, aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Obiect material: este obiectul material al fiecăreia dintre infracţiunile cuprinse în textul legal Subiect
activ: orice persoană responsabilă penal.
În secundar, se aduce atingere unui judecător, procuror sau avocat ori unui membru de familie al
acestuia.
Nu are relevanţă natura cauzei în care este implicat judecătorul, procurorul sau avocatul (civilă, penală)
şi nici calitatea pe care aceştia o au (ex. judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră
preliminară etc.)
Esenţial este ca fapta să aibă legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestora.
LATURA OBIECTIVĂ
În cazul variantei tip, elementul material se realizează printr-o acţiune corespunzătoare uneia dintre
următoarele infracţiuni contra persoanei: ameninţare, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală,
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, omor.
Diferenţe faţă de infracţiunea de ultraj (art. 257 C.pen): în cazul ultrajului judiciar nu se cere ca
ameninţarea să fie comisă nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. În accepţiunea art. 279,
ameninţarea poate fi comisă prin orice mijloace de transmitere. Important este ca mesajul să ajungă la
judecător, procuror sau avocat şi să fie de natură să alarmeze.
a) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru autoritatea cu care este învestit
organul din care face parte subiectul pasiv al ultrajului judiciar şi, implicit, pentru înfăptuirea justiţiei.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de ultraj judiciar se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Scopul în care este săvârşită infracţiunea interesează doar în privinţa primei variante asimilate (alin 2)
– în scop de intimidare sau de răzbunare.
FORME
Actele de pregătire şi tentativa se raportează la fiecare dintre infracţiunile care se pot comite asupra
persoanei judecătorului, procurorului sau avocatului.
CERCETAREA ABUZIVĂ (art. 280 C.pen)
:
întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane
urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un
judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi
retragă declaraţiile…(alin 1)
Varianta asimilată: producerea, falsificarea sau ticluirea de probe de către un organ de cercetare
penală, un procuror sau un judecător…(alin 2)
activitate care este incompatibilă cu folosirea de mijloace şi metode abuzive.
Obiect material: poate fi corpul persoanei asupra căreia se exercită actele de violenţă de către organul
de cercetare penală.
Pentru varianta asimilată, obiectul material îl constituie obiectele sau informaţiile produse, falsificate
sau ticluite de către făptuitor.
Subiect activ: este doar un funcţionar public, care, potrivit atribuţiilor sale, desfăşoară activităţi de
cercetare sau urmărire penală ori judecată. Acesta este menţionat precis în norma de încriminare: organ
de cercetare penală, procuror sau judecător.
Organele de cercetare penală: lucrători specializaţi ai Ministerului Afacerilor Interne, anume
desemnaţi, care au fost avizaţi în acest sens de către Procurorul General al PICCJ.
Există şi organe de cercetare penală specială (militari anume desemnaţi şi avizaţi de către PG al PICCJ.
Judecătorul poate fi atât cel de cameră preliminară, cât şi cel de drepturi şi libertăţi ori judecătorul din
compunerea instanţei de judecată.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat (este necesar ca toţi să aibă aceeaşi
calitate), instigare şi complicitate.
Subiect pasiv secundar poate fi persoana care este cercetată penal sau este trimisă în judecată.
LATURA OBIECTIVĂ
În cazul variantei tip, elementul material se realizează prin următoarele trei acţiuni alternative:
promisiuni, ameninţări sau violenţe exercitate faţă de o persoană care se află în curs de urmărire penală
sau judecată.
Prin promisiuni înţelegem unele avantaje materiale sau morale de care, ulterior, ar putea beneficia cel
implicat într-o cauză penală în situaţia în care ar fi de acord să de a declaraţii în sensul solicitat de
făptuitor.
Exemplu: persoanei i se promit bani sau faptul că nu va fi pedepsit ori, în situaţia în care va fi, totuşi,
pedepsit, pedeapsa va fi una redusă semnificativ.
Nu constituie infracţiunea de cercetare abuzivă atunci când se promite celui în cauză că va putea
beneficia de circumstanţele atenuante dacă va fi sincer, întrucât această posibilitate este una legală.
Prin întrebuinţarea de ameninţări se înţelege folosirea de mijloace de constrângere psihică,
susceptibile a produce o stare de teamă, de panică, căreia persoana vizată să nu i se poată opune, astfel
încât să acţioneze în sensul dorit de făptuitor. Ameninţarea poate să privească direct persoana celui
cercetat sau judecat ori un membru al familiei sale.
Prin întrebuinţare de violenţe înţelegem folosirea de mijloace de constrângere fizică, folosirea forţei
spre a-l determina pe cel cercetat sau judecat să acţioneze în sensul dorit de făptuitor. În noţiunea de
„violenţe” intră şi rele tratamente, cum ar fi: lipsirea de hrană sau băutură, privarea de odihnă,
supunerea la munci istovitoare etc.).
Alte mijloace şi metode, în afara celor menţionate de legiuitor în textul legal (ex. utilizarea de întrebări
înşelătoare sau insidioase, supunerea la interogatorii prelungite etc.) nu vor fi reţinute drept cercetare
abuzivă, ci pot constitui, după caz, infracţiunea de abuz în serviciu sau o abatere disciplinară.
Infracţiunea subzistă şi în condiţiile în care nu s-a produs rezultatul urmărit de către făptuitor, fiind
suficient că s-a acţionat în acest scop.
În situaţia în care se întrebuinţează procedeele descrise în normă (promisiuni, ameninţări, violenţe)
având alt scop decât obţinerea de declaraţii (exemplu: pentru a nu prezenta probe), fapta nu mai
constituie cercetare abuzivă, ci poate fi vorba, eventual, de infracţiunea de influenţarea declaraţiilor
(art. 272 C.pen).
Pentru a se reţine infracţiunea, este necesar ca activitatea făptuitorului să aibă loc din momentul în care
asupra victimei a început cercetarea sau urmărirea penală şi până când, eventual, în procesul său a fost
pronunţată o hotărâre definitivă de condamnare. Elementul material al variantei asimilate constă în
producerea, falsificarea sau ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un
procuror sau judecător.
Din acest punct de vedere, infracţiunea de cercetare abuzivă este o variantă specială şi agravată a
infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare (art. 268 alin 2) – însă, ţinând cont de calitatea
subiectului activ (acelaşi cu subiectul pasiv), s-a preferat să se reţină în cuprinsul art. 280.
În cazul în care, după producerea, falsificarea sau ticluirea de probe nereale, acestea sunt folosite în
favoarea sau defavoarea suspectului sau inculpatului, se va reţine în concurs, alături de cercetare
abuzivă, şi infracţiunea de favorizarea făptuitorului sau represiune nedreaptă.
a) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru buna înfăptuire a activităţii de justiţie.
Urmarea imediată adiacentă este reprezentată de suferinţele fizice sau morale ale persoanei cercetate
sau judecate spre care s-a îndreptat atenţia organului de cercetare penală, procurorului sau
judecătorului.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de cercetare abuzivă se comite cu intenţie directă calificată prin scop – cazul variantei
tip.
În cazul variantei asimilate, forma de vinovăţie este intenţie directă sau indirectă.
FORME
Actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate.
SUPUNEREA LA RELE TRATAMENTE (art. 281 C.pen)
:
supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau
educative în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile legale…(alin 1)
Varianta agravată: supunerea la tratamente degradante sau inumane a unei persoane aflate în stare de
reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate…
(alin 2)
activitate care este incompatibilă cu supunerea la executarea unei pedepse în alt mod decât prevede
legea ori incompatibilă cu supunerea la tratamente degradante sau umilitoare. Obiect material: poate fi
corpul persoanei.
Subiect activ: este doar un funcţionar public, care, potrivit atribuţiilor sale, desfăşoară activităţi de
organizare, conducere, supraveghere, pază sau tratament ori a altor activităţi specifice care se
desfăşoară în legătură cu cei aflaţi în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de
siguranţă sau educative, privative de libertate.
Exemplu: ofiţerii şi agenţii de penitenciare (angajaţi ai Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor),
ofiţerii sau agenţii de poliţie care au atribuţii pe linie de arest.
Atunci când persoana care duce la îndeplinire un mandat de arestare preventivă sau de executare a
pedepsei în loveşte pe cel ce trebuie privat de libertate, se va reţine infracţiunea de purtare abuzivă.
De asemenea, cel care supune la rele tratamente pe făptuitorul unei infracţiuni flagrante pe care îl
conduce înaintea autorităţii (art. 310 C.pen) nu săvârşeşte infracţiunea de supunere la rele tratamente,
ci infracţiunea de loviri şi alte violenţe (art. 193).
Calitatea subiectului activ trebuie să fie obţinută în condiţiile legii. Dacă este invocată în mod mincinos
o astfel de calitate, urmată de efectuarea unui act dintre cele menţionate la art. 281, atunci de va reţine
infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale în concurs cu o infracţiune contra persoanei.
calitate), instigare şi complicitate.
Subiect pasiv secundar poate fi persoana aflată în stare de reţinere, deţinere sau executare a unei
măsuri de siguranţă sau educative.
În cazul în care infracţiunea este comisă asupra mai multor persoanei, se reţin tot atâtea infracţiuni câte
victime sunt.
LATURA OBIECTIVĂ
În cazul variantei tip, elementul material se realizează prin supunerea unei persoane la executarea unei
pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mode decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale.
Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod
decât cel prevăzut de dispoziţiile legale înseamnă a impune acesteia un mod de executare contrar
dispoziţiilor legale (ex. Codul penal, legea executării pedepselor etc.). Este vorba despre detenţiunea
pe viaţă, pedeapsa închisorii, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, măsura de
siguranţă a internării medicale.
Exemplu: punerea condamnatului la regimul de maximă siguranţă, în condiţiile în care, potrivit naturii
pedepsei menţionate în hotărârea de condamnare, acesta ar fi trebuit plasat în regim semi-deschis.
Elementul material al variantei agravate constă în supunerea la tratamente degradante ori inumane a
unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau
educative, privative de libertate.
Tratamentul degradant este definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind „un tratament
care umileşte individul în faţa lui însuşi sau a altor persoane ori care îl determină să acţioneze contrar
voinţei sau conştiinţei sale”.
În practica CEDO a fost calificat drept „tratament degradant” aplicarea, de către un agent al statului, a
unor lovituri uşoare (o palmă şi un pumn), care au produs leziuni minore.
Discriminarea rasială poate, în anumite condiţii, să constituie „tratament degradant”.
Tratamentul inuman este tratamentul care provoacă, cu intenţie, suferinţe fizice sau mentale de o mare
intensitate, dar care nu constituie „tortură”.
Exemplu: menţinerea în închisoare a unei persoane, deşi starea de sănătate extrem de gravă era
incompatibilă cu deţinerea în regim penitenciar şi neacordarea tratamentului medical adecvat.
Exemplu: efectuarea de tratamente experimentale medicale asupra unei persoane, fără consimţământul
acesteia.
Anumite tratamente pot fi considerate în acelaşi timp degradante şi inumane: cele cinci tehnici de
interogatoriu (tehnici de „dezorientare” sau de „privare senzorială”) constând în menţinerea
persoanelor timp îndelungat în picioare, menţinerea cu capul acoperit, menţinerea în zgomot puternic,
privarea de somn, privarea de hrană etc.
Atunci când acţiunile sau inacţiunile care constituie rele tratamente constituie prin ele însele
infracţiuni, există concurs de infracţiuni.
Pentru a fi reţinut drept „tratament”, comportamentul făptuitorului (acţiune, inacţiune) trebuie să fie
continuat în timp, nu doar un singur act.
Sunt, de asemenea, lezate şi relaţiile sociale referitoare la demnitatea, integritatea fizică sau sănătatea
persoanelor.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de supunere la rele tratamente se comite cu intenţie directă sau indirectă.
În cazul variantei asimilate, forma de vinovăţie este intenţie directă sau indirectă.
FORME
ASISTENŢA ŞI REPREZENTAREA NELOIALĂ (art. 284 C.pen)
:
fapta avocatului sau a reprezentantului unei persoane, care, în înţelegere
frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză, în cadrul unei proceduri judiciare
sau notariale, vatămă interesele clientului sau ale persoanei reprezentate…(alin 1)
Varianta asimilată: cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează înţelegerea frauduloasă dintre avocat sau
reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză, în scopul
vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate…(alin 2)
Obiect juridic: este unul complex şi constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, prin
respectarea deontologiei profesionale în materie de asistenţă şi reprezentare juridică. În secundar, sunt
afectate relaţiile sociale referitoare la dreptul la apărare sau la protejarea intereselor juridice ale
persoanei reprezentate.
Obiect material: nu are
Subiect activ: este doar avocatul sau reprezentantul legal al unei persoane (consilier juridic sau
mandatatul). În faţa primei instanţe, persoanele pot fi reprezentate de avocat sau de mandatar.
Mandatarul poate fi soţ sau o rudă până la gradul al doilea al clientului, condiţii în care persoana
mandatată poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe fără a fi asista de un avocat, dacă are studii
juridice.
Persoanele juridice sau organizaţiile pot fi reprezentate convenţional prin consilieri juridici sau avocaţi,
în condiţiile legii.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul
baroului din care fac parte. Baroul trebuie să fie înscris în Uniunea Naţională a Barourilor din
România.
Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale autorităţilor
publice centrale şi locale, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat.
calitate!!!), instigare şi complicitate.
Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică reprezentată sau asistată legal.
LATURA OBIECTIVĂ
În cazul variantei tip, elementul material se realizează prin fapta avocatului sau reprezentantului unei
persoane care, în înţelegere frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză, în cadrul
unei proceduri judiciare sau notariale, vatămă interesele clientului.
Vătămarea intereselor clientului presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau
materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare. Înţelesul este extrem de
larg, incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale
societăţii pe care legea i le recunoaşte şi i le garantează.
!!! Vătămarea intereselor clientului trebuie să se producă numai într-o procedură judiciară sau
notarială, care presupune existenţa unui conflict de natură juridică între cel puţin două părţi cu
interese contrare.
Exemplu: soţii într-un proces de divorţ, inculpatul şi partea vătămată într-un proces penal, reclamantul
şi pârâtul într-un proces civil etc.).
Nu constituie infracţiunea de la art. 284 C.pen activitatea desfăşurată în domeniul consultanţei ori
activitatea de reprezentare sau asistenţă care nu presupun o procedură în contradictoriu, întrucât
acestea nu sunt de natură să aducă atingere înfăptuirii justiţiei. De asemenea, este necesar să existe o
înţelegere frauduloasă între reprezentantul legal al clientului şi partea adversă.
Înţelegerea este frauduloasă indiferent dacă ea este cunoscută sau nu de către client (persoana
reprezentată), atât timp cât aceasta nu îi înţelege adevăratele implicaţii juridice şi dacă este de natură
să îi vatăme interesele.
Exemplu: nu constituie înţelegere frauduloasă înţelegerea cu partea adversă pentru amânarea unui
termen de judecată, dacă acest lucru este avantajos pentru ambele părţi, ori înţelegerea pentru
realizarea unui acord de mediere.
Exemple de asistenţă neloială:
• Renunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii
• Achiesarea la hotărârea defavorabilă pronunţată
• Încheierea unei tranzacţii dezavantajoase
• Orice acte procedurale de dispoziţie păgubitoare
În varianta asimilată, elementul material constă în înţelegerea frauduloasă dintre avocat sau
reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză, în scopul
vătămării intereselor clientului sau persoanei reprezentate.
Diferenţe faţă de varianta tip:
• Apariţia unui terţ interesat de soluţia în cauză (adică a unei persoane diferite de cele implicate
în disputa juridică)
• Lipsa vătămării intereselor clientului (aceasta reprezentând doar scopul în care
acţionează avocatul sau reprezentantul legal în realizarea înţelegerii cu terţul)
Sunt, de asemenea, lezate şi relaţiile sociale referitoare la protejarea intereselor legale ale unei
persoane.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială se comite cu intenţie directă sau indirectă.
În cazul variantei asimilate, forma de vinovăţie este intenţie directă calificată prin scop.
FORME
EVADAREA (art. 285 C.pen)
:
evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere…(alin 1)
Varianta agravată: când evadarea este săvârşită prin folosire de violenţe sau arme…(alin 2)
Explicaţie: se consideră evadare:
a) neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea
perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate;
b) părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată a locului de muncă aflat în
exteriorul locului de deţinere…(alin 3)
Obiect juridic: este unul complex şi constă în relaţiile sociale referitoare la autoritatea organelor
judiciare şi respectarea stării legale de reţinere sau deţinere la care o persoană este supusă.
În secundar, sunt afectate şi relaţiile sociale care ocrotesc viaţa sau integritatea corporală a persoanelor
(în situaţia variantei agravate).
Obiect material: poate avea doar în situaţia variantei agravate.
Subiect activ: este persoana aflată în stare legală de reţinere sau deţinere.
Este în stare de reţinere persoana împotriva căreia s-a luat concret, efectiv, măsura privativă de
libertate a reţinerii, în conformitate cu art. 209 C.pr.pen. ori cel faţă de care s-a luat măsura arestului la
domiciliu (art. 218 C.pr.pen) sau arestării preventive (art. 223 C.pr.pen.).
Se află în stare de deţinere persoana privată de libertate în baza unui mandat de executare a pedepsei
privative de libertate, în locuri de detenţie stabilite conform dispoziţiilor legale.
Nu se află în stare de deţinere persoanele supuse internării, ca măsură de siguranţă sau ca măsură
educativă. Părăsirea acestor locuri atrage după sine răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii de
neexecutare a sancţiunilor penale (art. 288 alin 2 C.pen).
!!! Nu se află în stare de deţinere sau reţinere persoana care a fost privată de libertate în mod ilegal, în
lipsa unui mandat legal de arestare ori de executare a pedepsei.
Exemplu: nu săvârşeşte infracţiunea de evadare persoana căreia i se aduce la cunoştinţă de către
procuror faptul că va fi reţinută şi, fiind invitată afară din biroul de anchetă împreună cu poliţistul care
urma să îi asigure paza până la întocmirea formelor de reţinere, a profitat de neatenţia poliţistului şi a
fugit din clădirea parchetului (întrucât nu se afla încă în stare de reţinere legală).
Reţinerea sau deţinerea unei persoană devine efectivă din momentul emiterii ordonanţei de reţinere,
mandatului de arestare preventivă sau mandatului de executare a pedepsei privative de libertate.
Participaţia penală este posibilă sub forma coautoratului şi instigării, nu şi a complicităţii, întrucât
înlesnirea evadării reprezintă o infracţiune autonomă.
Exemplu: fapta constituie infracţiunea de evadare şi în situaţia în care persoana evadată nu era în
realitate vinovată de infracţiunea de care fusese acuzată, întrucât este necesar ca la momentul evadării
persoana să se fi aflat în starea legală de reţinere sau deţinere.
Subiect pasiv secundar este persoana care suferă violenţe din partea evadatului (poliţistul din escortă,
gardianul din penitenciar etc.).
LATURA OBIECTIVĂ
În cazul variantei tip, elementul material constă în acţiunea de evadare a persoanei care se află în stare
legală de reţinere sau deţinere.
Prin evadare se înţelege sustragerea de la privarea de libertate la care o persoană este supusă, prin
părăsirea, în mod voit şi ilegal, a locului de reţinere sau deţinere (ex. penitenciar) ori prin scăparea de
sub pază (supraveghere).
Infracţiunea subzistă şi atunci când deţinutul sau reţinutul fuge dintr-un punct de lucru aflat în
exteriorul penitenciarului sau dintr-un alt loc (ex. spital, spitalul penitenciar etc.).
Faţă de Codul penal anterior, legiuitorul a reglementat şi situaţia în care persoana, în mod nejustificat,
nu se prezintă la locul de deţinere la expirarea perioadei în care se considera a fi fost în libertate.
Atunci când evadarea se realizează printr-un mijloc fraudulos (înşelăciune, mituire etc.), care
constituie prin el însuşi infracţiune, avem un concurs de infracţiuni (sau, după caz, şi o recidivă
postcondamnatorie).
Este mai gravă infracţiunea când se comite cu violenţă sau prin întrebuinţarea de arme.
În varianta agravată, se creează o stare de pericol şi pentru viaţa sau integritatea corporală a
persoanelor spre care se îndreaptă acţiunea violentă a evadatului.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de evadare se comite cu intenţie directă sau indirectă, după cum făptuitorul, dându-şi
seama că se sustrage de la privarea de libertate în care se găseşte în mod legal, urmăreşte sau numai
acceptă posibilitatea producerii rezultatului.
FORME
Actele de pregătire nu sunt incriminate, putând deveni acte de complicitate anterioară, dacă sunt
îndeplinite condiţiile şi dacă sunt săvârşite de o altă persoană decât autorul sau pot fi privite ca acte de
înlesnire a evadării.
Tentativa (încercarea de a evada) este incriminată şi sancţionată.
Exemplu: spargerea uşii sau plafonului celulei pentru a evada (început de executare).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care persoana deţinută sau reţinută iese din starea de
deţinere/reţinere (de privare de libertate) şi intră în starea de libertate. Nu are relevanţă cât anume
durează această stare de libertate.
ÎNLESNIREA EVADĂRII (art. 286 C.pen)
înlesnirea prin orice mijloace a evadării…(alin 1) Varianta

agravată: înlesnirea evadării:
a) săvârşită prin folosire de violenţe, arme, substanţe narcotice sau paralizante
b) a două sau mai multor persoane în aceeaşi împrejurare
c) unei persoane reţinute sau arestate pentru o infracţiune sancţionată de lege cu pedeapsa
detenţiunii de viaţă ori cu pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare ori condamnată la o
astfel de pedeapsă…(alin 2)
Varianta agravată: dacă faptele prevăzute la alin (1) şi alin (2) sunt săvârşite de o persoană care avea
îndatorirea de a-l păzi pe cel reţinut sau deţinut…(alin 3)
Varianta atenuată: înlesnirea evadării, săvârşită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea
de a-l păzi pe cel care a evadat…(alin 4)
Obiect juridic: este unul complex şi constă în relaţiile sociale referitoare la autoritatea organelor
judiciare şi respectarea stării legale de reţinere sau deţinere la care o persoană este supusă.
În secundar, sunt afectate şi relaţiile sociale care ocrotesc viaţa sau integritatea corporală a persoanelor
(în situaţia variantelor agravate).
Obiect material: poate avea doar în situaţia variantei agravate.
Subiect activ: poate fi orice persoană responsabilă penal (cu excepţia celui care evadează). În a doua
variantă agravată şi în varianta atenuată, subiect activ nu poate fi decât persoana care avea îndatorirea
de a-l păzi pe cel evadat.
Îndatorirea de a păzi are înţelesul de obligaţie specială, precis determinată, impusă unor anumite
categorii de persoane, şi nu tuturor angajaţilor unui loc de reţinere sau deţinere.
Exemplu: în situaţia în care anumite categorii de deţinuţi sunt folosiţi pentru supravegherea sau paza
altor deţinuţi, acţiunea acestora în vederea facilitării evadării nu va fi încadrată drept variantă agravată
a infracţiunii de înlesnirea evadării.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
Subiect pasiv secundar este persoana care suferă violenţe în acţiunea de înlesnire a evadării.
LATURA OBIECTIVĂ
În cazul variantei tip, elementul material constă în înlesnirea evadării, act ce presupune existenţa unei
persoane aflate în stare legală de reţinere sau deţinere şi un act de ajutor dat acesteia de a părăsi ilegal
locul unde se află privată de libertate.
Se reţine infracţiunea de înlesnire a evadării şi în cazul ajutorului dat persoanei pentru a nu se
prezenta, nejustificat, la locul de deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de
libertate.
Infracţiunea subzistă numai atunci când înlesnirea evadării este efectivă şi reprezintă o contribuţie la
evadare.
Înlesnirea poate fi materială (ex. persoanei care urmează să evadeze i se procură haine, documente, i
se înlătură obstacole, i se pun la dispoziţie bani etc.).
Înlesnirea poate fi şi imaterială (morală), de exemplu prin procurarea de informaţii, darea de indicaţii
sau instrucţiuni, stabilirea legăturii cu alte persoane etc.
Înlesnirea poate îmbrăca forma unei acţiuni, dar şi unei inacţiuni (ex. încălcarea atribuţiilor serviciului
de pază).
Înlesnirea poate interveni înainte sau în timpul evadării. După evadare, se reţine infracţiunea de
favorizarea făptuitorului. Între fapta de înlesnire şi fapta de evadare trebuie să existe legătură de
cauzalitate.
Înlesnirea evadării nu trebuie confundată cu instigarea la evadare. Dacă în cazul instigării la evadare
persoana reţinută sau deţinută ia hotărârea de a evada ca urmare a activităţii instigatorului, în cazul
înlesnirii evadării, hotărârea de a evada este luată de persoana reţinută sau deţinută mai înainte şi
independent de acţiunea celui care îi sprijină evadarea.
Înlesnirea evadării este mai gravă în 3 ipoteze:
1. Când este săvârşită prin utilizarea de violenţe, arme, substanţe narcotice sau paralizante
2. Se referă la înlesnirea evadării a două sau mai multor persoane reţinute sau deţinute
3. Când înlesnirea evadării priveşte persoane care sunt reţinute sau arestate pentru o infracţiune
pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani sau condamnate la o asemenea pedeapsă.
În varianta agravată, se creează o stare de pericol şi pentru viaţa sau integritatea corporală a
persoanelor spre care se îndreaptă acţiunea violentă a înlesnirii evadării.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de înlesnirea evadării se comite cu intenţie directă sau indirectă, după cum făptuitorul,
dându-şi seama că ajută la sustragerea de la privarea de libertate în care se găseşte în mod legal o
persoană şi urmăreşte sau numai acceptă posibilitatea producerii rezultatului.
În varianta atenuată, fapta de înlesnire a evadării se comite din culpă atunci când este săvârşită de către
o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat.
FORME
Actele de pregătire nu sunt incriminate. Dacă sunt comise de alte persoane, pot fi considerate acte de
complicitate anterioară.
Tentativa (începerea executării actelor de înlesnire a evadării) este incriminată şi sancţionată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care persoana deţinută sau reţinută a încercat să
evadeze ori chiar a reuşit să evadeze.
NERESPECTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI (art. 287 C.pen)
: nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prin:

a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare;
b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este
obligat să îndeplinească un anumit act;
c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către
persoanele care au această obligaţie conform legii;
d) neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reîncadrarea în muncă a unui
salariat;
e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data
cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată;
f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea
pensiilor;
g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei
hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea;
h) nerespectarea unei măsuri de protecţie dispuse în executarea unui ordin european de
protecţie…(alin 1)
Obiect juridic: este unul complex şi constă în relaţiile sociale referitoare la autoritatea instanţelor de
judecată şi puterea hotărârilor judecătoreşti.
În secundar, sunt afectate şi relaţiile sociale care ocrotesc drepturile cetăţenilor.
Obiect material: poate fi corpul reprezentantului autorităţii de executare asupra căruia se exercită
violenţele în cazul opunerii rezistenţei
Subiect activ: în condiţiile alin. (1) lit. a) – poate fi orice persoană. Este suficient ca făptuitorul să fi
cunoscut că a fost emisă o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut un drept şi că acea hotărâre
a fost pusă în executare.
În celelalte variante normative, subiectul activ este calificat, acesta fiind, după caz, organul de
executare (lit. b)) ori persoanele care au obligaţia de a sprijini organul de executare în punerea în
aplicare a hotărârii (lit. c)), angajatorul (lit. d) şi e)), casa publică de pensii (lit. f)) sau persoana
căreia îi este opozabilă hotărârea (lit. g).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
Subiect pasiv: este statul, ca titular al dreptului de a garanta respectarea hotărârilor judecătoreşti.
Subiect pasiv secundar poate fi şi persoana care suferă violenţe.
LATURA OBIECTIVĂ
Constă în 7 variante alternative de comitere:

În cazul alin (1) lit. a), elementul material constă într-o acţiune de împotrivire la executarea unei
hotărâri judecătoreşti prin opunerea de rezistenţă în faţa organului de executare, fiind vorba de orice
act prin care subiectul activ se opune la executarea acelei hotărâri.
Cerinţa esenţială este ca opunerea să se realizeze la o hotărâre judecătorească definitivă (civilă, penală,
contravenţională, disciplinară etc.), şi nu orice hotărâre pronunţată de un alt organ de jurisdicţie.
Exemplu: refuzul de a încheia procesul-verbal de predare-primire a unui imobil, conform HG prin care
s-a aprobat transmiterea imobilului, nu constituie infracţiunea de nerespectarea a hotărârilor
judecătoreşti, fiind vorba în fapt de o hotărâre cu caracter administrativ.
Condiţie: hotărârea judecătorească trebuie să aibă caracter executoriu şi, totodată, să existe o activitate
faptică de punere în executare.
!!! Este necesar ca activitatea organului de executare să se înscrie în limitele legale. Nerespectarea
prevederilor legale în materia executării silite şi a dispoziţiilor titlului executoriu este de natură să îl
situeze pe executorul judecătoresc în afara protecţiei legale, astfel încât împotrivirea la executare nu
mai este infracţiune.
!!! Dacă acţiunea de opunere se realizează prin violenţă sau ameninţare, fapta va constitui concurs de
infracţiuni între nerespectarea hotărârilor judecătoreşti şi ultraj.
În varianta normativă de la lit. b), fapta se săvârşeşte prin refuzul organului de executare de a pune în
aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act.
Organ de executare este (potrivit art. 553 şi 554 C.pr.pen) instanţa de executare sau judecătorul
delegat cu executarea. Exemplu: hotărârea instanţei penale rămasă definitivă la prima instanţă de
judecată sau la instanţa ierarhic superioară ori la instanţa de apel se pune în executare de către prima
instanţă. Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către ICCJ se pun în executare, după caz, de
Tribunalul Bucureşti sau de Tribunalul Militar. Instanţa de executare deleagă unul sau mai mulţi
judecători pentru efectuarea punerii în executare.
Noţiunea de „organ de executare” mai cuprinde: poliţia, administraţia locului de deţinere, organul
competent să elibereze paşaportul şi inspectoratele poliţiei de frontieră, serviciul de probaţiune (pentru
punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate), organele responsabile cu
executarea silită a creanţelor fiscale (în cazul punerii în executare a pedepsei amenzii), unitatea
militară din care a făcut parte condamnatul (pentru punerea în executare a pedepsei complementare a
degradării militare), executorul judecătoresc (pentru procedura executării silite în cauze civile).
În varianta normativă de la lit. c), fapta se săvârşeşte prin refuzul de a sprijini organul de executare în
punerea în aplicare a hotărârii de către persoanele care au această obligaţie conform legii.
Printre persoanele care au obligaţia de sprijini organul de executare se numără: poliţiştii, jandarmii,
poliţiştii locali, care sunt solicitaţi să dea concurs activităţii de punere în executare a unei hotărâri
judecătoreşti.
Sprijinul se poate concretiza şi în furnizarea de informaţii. De exemplu, la solicitarea executorului
judecătoresc, organele fiscale, instituţiile publice, instituţiile de credit şi orice alte persoane sunt
obligate să îi comunice de îndată, în scris, datele şi informaţiile solicitate necesare realizării executării
silite.
În varianta normativă de la lit. d), fapta se săvârşeşte prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin
care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat. Aceasta înseamnă că respectivul salariat trebui
reîncadrat în muncă, pe aceeaşi poziţie şi la acelaşi loc de muncă avut anterior, indiferent dacă poziţia
este liberă sau ocupată de o altă persoană ori dacă postul a fost desfiinţat sau nu.
Varianta normativă de la lit. e) constă în neexecutarea hotărârilor judecătoreşti privind plata
salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea
interesată.
Varianta normativă de la lit. f) constă în neexecutarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea,
plata, actualizarea sau recalcularea pensiilor. Această variantă priveşte atât sistemul public de
pensii, cât şi sistemul privat (prin fondurile private)
În varianta normativă de la lit. g), elementul material constă în împiedicarea unei persoane de a
folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi
este opozabilă hotărârea. Exemplu: fapta subiectului activ de a pune un obstacol în aşa fel încât cel
în drept să nu poată pătrunde în locuinţă. Este esenţial ca mijloacele folosite de făptuitor să fie apte
să împiedice intrarea în imobil sau folosirea acestuia.
Prin „imobil” se va înţelege orice bun nemişcător, inclusiv clădirea, terenul, grădina, curtea, iar fapta
trebuie să fie săvârşită de cel căruia îi este opozabilă
În varianta normativă de la lit. h), elementul material constă în nerespectarea unei măsuri de
protecţie dispuse în executarea unui ordin european de protecţie. Prin act european de protecţie se
înţelege o decizie adoptată de o autoritate judiciară sau echivalentă dintr-un stat membru al UE, în
legătură cu o măsură de protecţie. Prin măsură de protecţie se înţelege o decizie în materie penală,
adoptată în statul emitent, prin care sunt impuse restricţii, pentru a preveni săvârşirea asupra
persoanei protejate a unei fapte penale care i-ar pune în pericol viaţa, integritatea corporală, morală,
demnitatea, libertatea personală, sexuală etc.
a) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru buna înfăptuire a activităţii de
justiţie. În varianta agravată, se creează o stare de pericol şi pentru viaţa sau integritatea corporală a
persoanelor spre care se îndreaptă eventuale acţiuni violente.
b) Raportul de cauzalitate: între inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată există o legătură
de cauzalitate, care rezultă din materialitatea faptei.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Există intenţie chiar şi atunci când făptuitorul nu respectă hotărârea judecătorească pentru că are
convingerea că este nedreaptă.
Fapta săvârşită din culpă nu este infracţiune.
FORME
Actele de pregătire şi tentativa nu sunt incriminate.
Infracţiunea este susceptibilă a se comite şi în formă continuă sau continuată.
NEEXECUTAREA SANCŢIUNILOR PENALE (art. 288 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse
complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute la art. 108 lit. b) şi lit. c), de
către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni…(alin 1)
Varianta atenuată: sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin
părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin neprezentarea după
expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate…(alin 2) Varianta atenuată:
neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor complementare aplicate unei
persoane juridice dintre cele prevăzute la art. 141…(alin 3)
Obiect juridic: este unul complex şi constă în relaţiile sociale referitoare la autoritatea instanţelor de
judecată şi puterea hotărârilor judecătoreşti. Obiect material: nu are.
Subiect activ: este calificat şi poate fi numai persoana condamnată la o pedeapsă complementară
sau accesorie sau o persoană faţă de care s-a dispus o măsură de siguranţă.
În prima variantă atenuată, subiect activ poate fi numai o persoană condamnată pentru săvârşirea
unei infracţiuni în timpul minorităţii la o măsură educativă privativă de libertate. În varianta atenuată
de la alin. (3), subiect activ este mandatarul sau administratorul persoanei juridice faţă de care s-a
dispus vreuna dintre pedepsele complementare. Faţă de acestea nu se pot dispune pedepsele
complementare ale dizolvării sau suspendării activităţii, potrivit prevederilor art. 141 (ex. partidele,
sindicatele, patronatele, organizaţiile religioase etc.).
Participaţia penală este posibilă sub forma complicităţii şi instigării, nu şi a coautoratului. Subiect
pasiv: este statul.
LATURA OBIECTIVĂ
Este reprezentat de trei variante normative:

În cazul variantei tip, elementul material constă în sustragerea de la executare sau neexecutarea,
conform legii, a unei pedepse complementare, accesorii sau unei măsuri de siguranţă (prev. de art.
108 lit. b) – internarea medicală şi c) – interzicerea exercitării unei profesii sau meserii).
Sustragerea presupune neîndeplinirea sau îndeplinirea parţială a obligaţiilor impuse prin pedeapsă.
În cazul în care sustragerea de la executarea unei măsuri de siguranţă se realizează printr-o faptă ce
constituie o infracţiune distinctă, se va aplica principiul subsidiarităţii, în sensul că infracţiunea de
nerespectarea sancţiunilor penale va fi absorbită sau, după caz, va absorbi cea de-a doua
infracţiune.
Exemplu: ieşirea din ţară a condamnatului căruia i s-a interzis părăsirea teritoriului ţării va intra sub
incidenţa infracţiunii mai grave a trecerii frauduloase a frontierei de stat – art. 262 C.pen).
Exemplu: exercitarea unei profesii ce implică exerciţiul autorităţii de stat de către o persoană căreia i
s-a interzis dreptul de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii va constitui
infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale prev. de art. 258 C.pen.
Elementul material al primei variantei atenuate constă în sustragerea de la executarea unei măsuri
educative privative de libertate prin părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de
detenţie ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în care cel condamnat s-a aflat în stare
de libertate.
Potrivit art. 115 alin (1) pct. 2 C.pen, măsurile educative privative de libertate sunt: internarea într-
un centru educativ şi internarea într-un centru de detenţie. Perioada în care minorul, după dispunerea
măsurilor educative, se află legal în stare de libertate este prevăzută de art. 124 alin (4) şi art. 125
alin (4) C.pen (înlocuirea măsurii educative privative de libertate cu măsura asistării zilnice sau
liberarea din centrul educativ sau de detenţie).
În varianta prevăzută la alin (3), elementul material se săvârşeşte prin inacţiune, respectiv
neexecutarea de către mandatar sau administrator a pedepselor complementare aplicate persoanei
juridice.
a) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru buna înfăptuire a activităţii de
justiţie, prin subminarea inevitabilităţii executării sancţiunilor penale şi a măsurilor de siguranţă
luate de instanţe.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de nerespectarea sancţiunilor penale se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Fapta săvârşită din culpă nu este infracţiune.
FORME
Actele de pregătire şi tentativa nu sunt incriminate.
SEMINAR - 16
Infracţiuni de corupţie şi de serviciu 1
LUAREA DE MITĂ (art. 289 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul,
pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de
foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act
ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor
îndatoriri…(alin 1)
Varianta asimilată: fapta prevăzută în alin (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art.
175 alin (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea,
întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea
unui act contrar acestor îndatoriri…(alin 2)
Variantă asimilată: banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când
acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent…(alin 3)
Variantă atenuată (art. 308 C.pen): fapta prevăzută la art. 289 săvârşită de către sau în legătură cu
persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de
orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin (2) ori în cadrul
oricărei persoane juridice.
Varianta agravată (art. 7 din Legea nr. 78/2000): fapta este mai gravă dacă a fost săvârşită de o
persoană care:
a) exercită o funcţie de demnitate publică
b) este judecător sau procuror
c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare sau de sancţionare a
contravenţiilor
d) este una dintre persoanele arătate la art. 293 C.pen.
Obiect juridic: (generic) constă în ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în
legătură cu buna desfăşurare şi realizare a activităţilor de serviciu, care presupune executarea
îndatoririlor în mod cinstit şi corect.
Obiect juridic special: relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu a
unităţilor publice, a liber profesioniştilor ori a altor persoane juridice, relaţii care implică
îndeplinirea cu probitate, cu cinste şi corectitudine de către funcţionarii publici şi alţi funcţionari a
îndatoririlor profesionale.
Obiect material: este o problemă controversată.
Potrivit unor opinii, OM este mita, adică „banii sau alte foloase” care nu i se cuvin subiectului activ.
Însă, în acest caz, se confundă obiectul material al infracţiunii cu obiectul mitei.
În realitate, actele făcute de cel mituit în favoarea mituitorului nu sunt tipice „luării de mită” –
pentru a se afirma că bunurile asupra cărora poartă materialitatea lor constituie obiect material al
infracţiunii. Tipice sunt, însă, faptele de pretindere, primire sau acceptare a promisiunii. Dacă
aceste verbe ar opera asupra unui bun, atunci acel bun ar putea fi considerat obiect material al
infracţiunii.
Deci, infracţiunea nu are obiect material !!!
Subiect activ: este calificat, în sensul că autor al infracţiunii poate fi numai un funcţionar public
sau o persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de
orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin (2) sau în cadrul
oricărei persoane juridice.
În varianta asimilată, subiect activ este funcţionarul public asimilat – persoana care exercită un
serviciu de interes public, investită sau supusă controlului unei autorităţi (art. 175 alin 2). În varianta
agravată, subiect activ este persoana care exercită o funcţie de demnitate publică (art. 175 lit. b)
teza I), un procuror sau judecător, organ de cercetare penală, persoană cu atribuţii de
constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, membrii instanţelor de arbitraj (art. 293).
Calitatea de „funcţionar” trebuie să fie deţinută de subiectul activ în momentul săvârşirii faptei.
Dacă nu există o astfel de calitate, fapta este susceptibilă a se reţine sub forma unei „înşelăciuni”.
În varianta atenuată, subiectul activ este reprezentat de alte categorii de persoane decât
„funcţionarul public” sau „funcţionarul public asimilat”. Este vorba de angajaţii unei persoane
care exercită un serviciu de interes public sau persoanele care exercită o însărcinare în cadrul
unei persoane juridice – indiferent de natura raportului juridic dintre acesta (contract de muncă, de
reprezentare, de prestări servicii). Nu interesează dacă însărcinarea este permanentă sau temporară.
Nu are relevanţă nici titlul însărcinării (director, inspector, şef de echipă etc.), nici modalitatea
învestirii (alegere, numire, contract etc.).
Peste aceste considerente, Legea nr. 78/2000 (privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie) vine şi cu alte categorii de subiecţi activi, şi anume: persoane susceptibile să
răspundă pentru fapte de corupţie:
a) care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul
autorităţilor publice sau instituţiilor publice;
b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în
măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa în cadrul serviciilor publice, regiilor
autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor
cooperatiste sau al altor agenţi economici; c) care exercită atribuţii de control, potrivit legii;
a) care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b) în măsura în care participă la
luarea deciziilor sau le pot influenţa;
b) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în
măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care
antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni
de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare,
tranzacţii comerciale interne şi internaţionale;
c) care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat,
într-o organizaţie patronală, într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie;
d) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a) – f), în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 294 C.pen, sfera subiecţilor activi se extinde şi asupra funcţionarilor străini.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat (dacă toate persoanele au calitatea
cerută de lege), instigare şi complicitate.
Cel care dă mita nu este participant la infracţiunea de „luare de mită”, ci este autor al unei infracţiuni
distincte de „dare de mită”.
!!! Mituitorul nu poate fi instigator sau complice la infracţiunea de luare de mită.
!!! Complicitate există din perspectiva persoanei prin intermediul căreia suma de bani ajunge la cel
mituit.
!!! Nu va exista luare de mită dacă cererea/oferirea de bani sau alte foloase făcută prin intermediar
nu au ajuns la cunoştinţa persoanei căreia îi era adresată, ci s-a oprit la intermediar, care nu a
transmis-o mai departe.
Care este poziţia juridică a intermediarului? Deşi prin activitatea sa, intermediarul înfăptuieşte chiar
activitatea constitutivă (pretinde, primeşte etc.) a infracţiunii de luare de mită, această activitate nu
poate fi privită mai departe de un act de ajutor, deci complicitate.
Activitatea intermediarului, de mijlocire între mituitor şi mituit, va fi considerată act de complicitate
la „luare de mită” sau la „dare de mită”, după cum acesta a înţeles să se poziţioneze (ajute) pe cel
care dă mita ori pe cel care ia mita.
Subiect pasiv: este instituţia sau autoritatea publică, instituţia sau altă persoană juridică de interes
public, persoana juridică privată, în serviciul căreia făptuitorul realizează îndatoririle de serviciu.
LATURA OBIECTIVĂ
Se realizează printr-o acţiune de pretindere sau primire de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin
subiectului ori de acceptare a promisiunii unor astfel de beneficii.
A pretinde ceva presupune a cere cuiva, în mod stăruitor, respectiv a formula o anumită pretenţie.
Această pretindere nu implică neapărat şi satisfacerea ei.
În acest caz, iniţiativa aparţine întotdeauna funcţionarului public, independent de acceptarea sau
neacceptarea cererii de către persoana vizată. Fapta se poate comite prin cuvinte, gesturi, scrisori,
mesaje (indiferent de forma de materializare – tipărită, electronică etc.), însă trebuie ca această
iniţiativă a subiectului activ să fie înţeleasă de către destinatarul cererii.
Exemplu: comite infracţiunea sub formă de „pretindere” funcţionarul care a cerut unei persoane o
sumă de bani pentru a-i întocmi documente de restituire a unor garanţii vamale, solicitarea, deosebit
de clară a făptuitorului, fiind întărită şi de faptul tergiversării întocmirii respectivelor documente.
O altă variantă alternativă este primirea de bani sau alte foloase necuvenite.
A primi înseamnă a lua în posesie, a prelua un obiect care se înmânează, a încasa o sumă de bani.
Acţiunea de primire trebuie să fie voluntară şi spontană. Dacă există un timp mai mare între
acceptarea propunerii şi primirea efectivă a banilor sau foloaselor, atunci acceptarea capătă ea
singură relevanţă juridică.
În general, orice primire presupune o acceptare, care poate interveni fie chiar în momentul primirii,
fie anterior. Iniţiativa aparţine mituitorului.
Există şi situaţii în care cel mituit, ajungând în posesia folosului, să nu îl refuze, dar nici să îşi
manifeste expres voinţa de a-l primi (de exemplu: lasă pe masă banii, biletul de avion). Cu alte
cuvinte, el nu primeşte în mod expres avantajul (beneficiul), dar păstrează deschisă posibilitatea de
a-l folosi. În această situaţie, dacă nu refuză folosul, păstrând însă posibilitatea utilizării lui ulterior,
funcţionarul săvârşeşte luarea de mită chiar dacă, între timp, avantajul expiră sau nu mai poate fi
valorificat.
În cazul în care banii sau foloasele sunt expediate prin poştă sau prin curier, pentru a exclude ideea
primirii trebuie ca funcţionarul să îşi manifeste de îndată voinţa de a nu le accepta. El nu trebuie să
remită banii sau bunurile înapoi trimiţătorului, însă este obligat să denunţe fapta autorităţilor.
!!! Dacă banii sau foloasele sunt predate unei persoane din familia funcţionarului, primirea se
consideră numai atunci când acesta, aflând despre remiterea foloaselor şi fiind conştient că acestea îi
sunt destinate lui, în considerarea efectuării unui act de serviciu, se hotărăşte să le păstreze.
Primirea mitei se poate realiza şi indirect, fără o înmânare materială a acesteia către făptuitor.
Acceptarea promisiunii înseamnă a consimţi, a aproba, a fi de acord, a nu refuza (cu) această
promisiune. Şi în acest caz, iniţiativa aparţine mituitorului.
Acceptarea promisiunii poate fi expresă sau tacită. În mod „tacit” înseamnă că funcţionarul nu o
respinge în mod ferm ori adoptă o atitudine care indică (neîndoielnic) acceptarea mitei. Acceptare
este şi atunci când funcţionarul nu respinge, nu dă la o parte, nu refuză, nu îşi manifestă dezacordul
în ceea ce priveşte mita.
!!! Nerespingerea promisiunii este o acceptare tacită.
Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii de „luare de mită” presupune îndeplinirea
următoarelor condiţii:
1) pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii să aibă ca obiect bani sau alte foloase. Prin
expresia „alte foloase” se înţelege orice fel de avantaje patrimoniale (ex. bunuri, comisioane,
împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosinţa gratuită a unei locuinţe sau a unui
autoturism, prestări de servicii în mod gratuit etc.) sau nepatrimoniale (ex. acordarea unui titlu, a
unui grad, a unei distincţii etc.).
Exemplu: în practică s-a decis că fapta funcţionarului public care solicită o sumă de bani cu
împrumut de la persoana faţă de care trebuia să îndeplinească un act de serviciu constituie luare de
mită, întrucât împrumutul este o formă a unui avantaj patrimonial.
Exemplu: în literatura de specialitate se consideră că nu constituie fapta de luare de mită primirea,
de către funcţionarul public, a unei „atenţii” sau a unui cadou simbolic, cu o valoare vădit
disproporţionată faţă de valoarea (însemnătatea) actului pe care el l-a făcut în avantajul celui care
oferă cadoul, existând premisele unei alte motivaţii din partea celui care oferă/promite: respectul sau
dragostea pe care le nutreşte faţă de cel căruia îi face cadoul.
Prin expresia „alte foloase” NU se înţelege, potrivit actualei reglementări, şi favorurile de natură
sexuală pretinse sau obţinute de funcţionarul public pentru a executa un act în legătură cu atribuţiile
sale de serviciu de la o persoană interesată direct sau indirect. O asemenea faptă constituie o altă
infracţiune – folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual (art. 299 C.pen).
2) banii sau celelalte foloase pretinse ori primite sau a căror promisiune a fost acceptată trebuie
să fie necuvenite. Să nu fie legal datorate.
Se consideră că banii sau alte foloase sunt necuvenite atunci când:
• pentru îndeplinirea unui act gratuit se pretinde sau se primeşte o retribuţie
• se primeşte ceva peste ceea ce legalmente este datorat
• se acceptă o promisiune care depăşeşte ceea ce se datorează.
Banii sau alte foloase trebuie să fie pretinse şi primite ori acceptate cu titlu de contraechivalent al
conduitei pe care făptuitorul se angajează să o aibă pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau
întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu ori pentru efectuarea unui act
contrar acestor îndatoriri.
Dacă făptuitorul pretinde, primeşte etc. o sumă de bani sau alte foloase, dar nu cu acest titlu, ci cu
titlul de obligaţie, care trebuie îndeplinită de către cel care solicită efectuarea actului, deşi o
asemenea obligaţie nu este impusă de lege, fapta nu constituie „luare de mită”, ci „abuz în serviciu”.
Exemplu: în practică, s-a reţinut abuz în serviciu, şi nu luare de mită fapta celui care a pretins şi a
primit, de la cei aflaţi în subordinea sa, avantaje materiale sub pretextul acoperirii cheltuielilor
făcute de el, îndeosebi prin folosirea autoturismului personal, pentru procurarea de comenzi sau
materii prime.
Exemplu: în practică, s-a reţinut luare de mită, şi nu abuz în serviciu, fapta şefului de personal de la
o schelă de extracţie petrol care, având atribuţii în legătură cu angajarea şi desfacerea contractelor de
muncă ale salariaţilor, a pretins şi primit bani de la 7 persoane pentru a le angaja la unitatea
respectivă.
Exemplu: ICCJ a decis că fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi de la
pacienţi sume de bani cu titlul de „plăţi suplimentare” sau „donaţii” (conf. Art. 34 alin 2 din Legea
nr. 46/2003 privind drepturile pacienţilor) pentru prestaţia sa reprezintă o luare de mită. 3) Bani sau
foloasele să fie pretinse, primite sau acceptate pentru sine sau pentru altul. Există funcţionari care,
dorind să acopere mita, solicită mituitorului ca banii sau foloasele să fie remise unor alte persoane
(ruse, prieteni, cunoştinţe). Esenţial este ca aceste foloase să reprezinte o contraprestaţie pentru
actele de serviciu întreprinse de către funcţionar. Indiferent de persoana căreia i se remit banii sau
foloasele, este important ca funcţionarul să cunoască natura retributivă a acestora şi scopul
pentru care acestea au fost date/primite.
4) Actul pentru a cărui îndeplinire / neîndeplinire etc. se pretinde, se primeşte, se acceptă sau nu se
respinge promisiunea de bani sau de alte foloase să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale
funcţionarului public, adică să fie un act privitor la îndatoririle de serviciu ale acestuia sau un act
contrar acestor îndatoriri. În celelalte condiţii, fapta funcţionarului nu mai reprezintă luare de mită,
ci o altă infracţiune (ex. trafic de influenţă, înşelăciune etc.).
Dacă, ulterior, totuşi, deşi nu intră în atribuţiile sale de serviciu, funcţionarul îndeplineşte actul
solicitat, el va răspunde pentru infracţiunea de uzurparea funcţiei (art. 300 C.pen).
În ceea ce priveşte luarea de mită săvârşită în legătură cu îndeplinirea unui act care face parte din
îndatoririle de serviciu, sfera subiecţilor activi este restrânsă.
Nu săvârşesc această infracţiune persoanele care desfăşoară un serviciu de interes public în calitate
de liber profesionişti (ex. funcţionarii publici asimilaţi, potrivit art. 175 alin 2 C.pen). În cazul
acestora, nu se pune problema de a lua mită fiindcă acestea îşi stabilesc un onorariu pe care îl
solicită pentru prestaţia lor.
!!! Luarea de mită se reţine în cazul lor doar în situaţia în care aceştia nu îndeplinesc un act,
întârzie îndeplinirea sau execută un act contrar obligaţiilor de serviciu.
Faţă de Codul penal anterior (1969), actuala reglementare nu mai ţine cont de momentul de timp
când au loc activităţile incriminate. Astfel, făptuitorul poate să pretindă, să primească sau să accepte
promisiunea banilor sau a altor foloase atât înaintea, cât şi în timpul ori după înfăptuirea actului în
legătură cu obligaţiile sale de serviciu.
a) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la
normala activitate a autorităţilor şi instituţiilor publice, operatorilor economici sau persoanelor
juridice cu capital majoritar sau integral de stat, a persoanelor care exercită un serviciu de interes
public
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de luare de mită se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Este suficient să se constate că finalitatea din textul incriminator a fost prevăzută, urmărită sau doar
acceptată de făptuitor, indiferent dacă s-a realizat sau nu.
FORME
Actele de pregătire sunt posibile. Exemplu: sub forma acceptării mitei. Dar este incriminată
autonom, fiind plasată pe acelaşi plan cu luarea de mită propriu-zisă.
Tentativa nu este incriminată.
DAREA DE MITĂ (art. 290 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art.
289…(alin 1)
Cauză justificativă: fapta prevăzută la alin (1) nu constituie infracţiune când mituitorul a fost
constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita…(alin 2)
Cauză de nepedepsire: mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de
urmărire…(alin 3)
Completare: banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă
acestea au fost date în cazul prevăzut în alin (2) sau date după denunţul prevăzut în alin (3)… (alin
4)
Completare: banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar când
îndatoririlor profesionale. Obiect material: NU are
Cel care dă mita va fi considerat întotdeauna autorul infracţiunii de dare de mită, şi nu instigator
sau complice la infracţiunea corelativă de luare de mită.
Fapta persoanei interpuse este socotită a fi dare de mită, deci calitatea acesteia va fi de autor.
Darea de mită comisă prin intermediar se reţine ca infracţiune numai dacă promisiunea, oferta sau
folosul ajunge la funcţionarul public sau la persoana mituită. Nu şi atunci când acţiunea tipică
(necunoscută funcţionarului public) se opreşte la intermediar !!!
!!! Atunci când chiar intermediarul l-a determinat pe mituitor să săvârşească fapta prin intermediul
său, el va fi considerat instigator la fapta de dare de mită, în care se absoarbe, dacă este cazul,
complicitatea, deoarece instigarea este o formă de participaţie penală principală, iar complicitatea
este o formă secundară.
public, persoana juridică privată, în serviciul căreia făptuitorul realizează îndatoririle de serviciu.
LATURA OBIECTIVĂ
Constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase ce nu i se cuvin unui funcţionar
public sau unei alte persoane care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o
însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin (2)
sau în cadrul oricărei persoane juridice, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în legătură
cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle
sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Prin promisiune se înţelege angajamentul, făgăduiala, obligaţia pe care şi-o asumă o persoană faţă de
un funcţionar public de a remite în viitor o sumă de bani sau alte foloase, dacă acesta va acţiona în
sensul urmărit de acea persoană.
Promisiunea este un act unilateral al mituitorului, ea neimplicând automat şi acceptarea din partea
funcţionarului.
Mijloacele prin care se face promisiunea sunt multiple: verbal, scris, inclusiv prin mijloace
electronice de comunicare.
Este esenţial ca promisiunea să ajungă la destinatar !!! Nu are relevanţă dacă acesta o acceptă sau o
respinge.
Prin oferire se înţelege activitatea de a prezenta funcţionarului public banii sau foloasele pe care
acesta ar urma să le primească, în scopurile precizate în textul legal. Infracţiunea subzistă chiar dacă
oferta nu este acceptată.
Nu au relevanţă modalităţile prin care oferta ajunge la funcţionar, însă este necesar ca oferta să fie
precisă, neechivocă şi să se concretizeze într-o acţiune efectivă şi reală.
Atunci când oferta este precedată de promisiune, infracţiunea se consideră consumată odată cu
realizarea promisiunii.
Oferta nu are un termen anume. Promisiunea prevede sume de bani sau foloase în viitor. Exemple:
• Fapta inculpatului de a oferi sume de bani lucrătorului de poliţie pentru a nu controla marfa
pe care o transporta
• Fapta unei persoane care a dat bani unor poliţişti locali în scopul de a-i permite să sustragă
bunuri aflate sub paza lor
Dacă funcţionarul respinge oferta, infracţiunea nu se mai realizează.
A da banii sau alte foloase presupune a preda, a înmâna sau a remite funcţionarului public banii sau
foloasele.
Este nerelevant că mituirea nu a reuşit – adică funcţionarul nu a luat mita, întrucât infracţiunea se
consumă odată cu activitatea de predare / înmânare / remitere.
Infracţiunea subzistă şi în situaţia în care funcţionarul nu a prestat actul pentru care a fost mituit.
Pentru existenţa infracţiunii de dare de mită se cere a fi întrunite mai multe condiţii:
1) Promisiunea, oferirea sau darea de mită trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase
În lipsa acestora, nu există infracţiune.
2) Banii sau foloasele promise, oferite sau date să fie necuvenite
Este necesar ca acestea să nu fie cumva datorate, potrivit legii. Deci să aibă caracter de retribuţie !!!
Să constituie o formă de (răs)plată.
3) Banii sau foloasele să fie date, oferite sau promise pentru cel mituit sau pentru o terţă
persoană. Banii să reprezinte o contraprestaţie pentru activitatea ce se solicită funcţionarului.
Nu este, însă, necesar ca banii sau foloasele să fie destinate direct celui mituit.
4) Actul în legătură cu care mituitorul promite, oferă sau dă bani să fie un act privitor la
îndatoririle de serviciu ale celui mituit. Nu contează dacă acest act este licit sau ilicit.
Exemple:
• Fapta unei persoane care a oferit o sumă de bani unor funcţionari ai firmei SWBC Galaţi
pentru ca aceştia să nu dea curs întocmirii unor acte de constatare a unei infracţiuni de furt
comisă în dauna societăţii SC I Galaţi;  Fapta unei persoane de a fi oferit o sumă de bani
secretarului-şef al unei instituţii de învăţământ pentru eliberarea, în fals, a unei diplome;
• Fapta unei persoane care, aflând că un prieten de-al său, faţă de care se efectuau cercetări
penale, a fost reţinut şi condus la sediul poliţiei de un ofiţer de poliţie, a oferit acestuia –
fiind însă refuzat – un inel de aur pentru a-l pune în libertate pe prietenul său;
• Fapta inculpatului care a oferit bani unui funcţionar pentru a fi abandonate cercetările ce se
efectuau cu privire la un transport de marfă importată de societatea comercială unde
inculpatul era patron.
Faţă de reglementarea anterioară (Codul Penal 1969), actuala reglementare nu mai leagă comiterea
faptei de un anumit moment în raport cu efectuarea, de către cel mituit, a actului de serviciu. Deci
este posibilă oricând, numai să fie în legătură cu atribuţiile de serviciu ale celui asupra căruia se
efectuează mituirea.
Infracţiunea de dare de mită subzistă şi în situaţia în care mita este dată ulterior îndeplinirii actului
de către funcţionarul public, indiferent dacă actul este conform sau contrar atribuţiilor de serviciu ale
acestuia.
!!! Se reţine infracţiunea de dare de mită şi atunci când funcţionarul public căruia i s-au promis,
oferit sau dat bani sau alte foloase nu are, în realitate, competenţa de a efectua actul avut în vedere a
mituitor.
a) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la
normala activitate a autorităţilor şi instituţiilor publice, operatorilor economici sau persoanelor
juridice cu capital majoritar sau integral de stat.
b) Raportul de cauzalitate: între inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată este necesar să
existe o legătură de cauzalitate, în sensul că activitatea de promitere, oferire sau dare de mită a creat
un pericol pentru instituţiile publice.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de dare de mită se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Subiectul activ, săvârşind cu vinovăţie una dintre acţiunile tipice, cunoaşte / ştie că banii sau
foloasele pe care le promite, le oferă sau le dă unui funcţionar Nu i se cuvin acestuia şi reprezintă, în
realitate, o retribuţie pentru a-l determina să îndeplinească ori să încalce îndatoririle sale de serviciu
(ori pentru că le-a îndeplinit sau le-a încălcat deja).
Exemplu: în practică s-a decis că remiterea unei sume de bani unui funcţionar ca să falsifice un
înscris oficial reprezintă infracţiunea de dare de mită în concurs cu instigare la infracţiunea de fals
intelectual.
FORME
Actele de pregătire sunt posibile, sub forma promisiunii de bani sau alte foloase. Însă este
incriminat autonom. Infracţiunea se consumă instantaneu, în momentul săvârşirii oricăreia dintre
faptele enumerate în normă.
Infracţiunea este susceptibilă a se comite şi în formă continuată.
Exemplu: în practică s-a decis că fapta inculpatului care, cu aceeaşi ocazie, a oferit suma de 200
dolari la doi agenţi de poliţie pentru ca aceştia să nu întocmească un proces-verbal de constatare a
unei infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere, realizează conţinutul constitutiv a două infracţiuni
distincte de dare de mită, în concurs ideal. Faţă de acest exemplu, este de notat faptul că, în realitate,
prin fapta sa, subiectul activ a lovit în aceeaşi valoare socială (relaţiile de serviciu), existând unitate
de tip şi loc în comiterea faptei, ceea ce duce la concluzia că există o singură infracţiune de dare de
mită.
Tentativa nu este incriminată.
CAUZĂ CARE EXCLUDE EXISTENŢA INFRACŢIUNII

Alin (2) – darea de mită nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice
mijloace de către cel care a luat mită – cauză specială de neimputabilitate.
Faţă de „constrângerea” reglementată de legiuitor la art. 25 C.pen şi cea de la art. 290 alin (2) există
unele deosebiri:
• La art. 25 de vorbeşte despre un „pericol grav”, în timp ce la art. 290 alin (2) se precizează
„constrângerea prin orice mijloace” – adică chiar şi printr-un refuz al funcţionarului de a
îndeplini actul (sau de o condiţionare a îndeplinirii acestuia în funcţie de răsplata pe care o
primeşte) – ceea ce este de natură să creeze o presiune psihică asupra mituitorului.
• Valoarea periclitată în cazul constrângerii de la art. 25 este persoana omului (viaţă, sănătate,
integritate corporală, libertate etc.). În cazul art. 290 alin (2) poate fi vorba despre orice este
de valoare pentru mituitor, inclusiv aspecte de ordin patrimonial.  În varianta constrângerii
morale de la art. 25, făptuitorului nu îi rămâne nicio opţiune de a evita pericolul grav decât
aceea de a săvârşi fapta, în cazul variantei de la art. 290 alin (2) cel constrâns are şi alte
opţiuni – de exemplu, să renunţe la actul pretins funcţionarului.
!!! Despre constrângerea mituitorului poate fi vorba numai în situaţia în care acesta solicită celui
mituit un act legal. În situaţia unui act ilegal, se exercită o presiune din partea mituitorului asupra
celui mituit.
Exemplu: o persoană a promis unui ofiţer de poliţie o sumă de bani, iar acesta, în dorinţa de a realiza
flagrantul pentru infracţiunea de dare de mită, a cerut insistent mituitorului să aducă banii. În acest
caz, nu se poate reţine cauza specială de neimputabilitate, nefiind îndeplinite condiţiile pentru
dovedirea constrângerii (conf. art. 290 alin 2).
Potrivit art. 290 alin (3) mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţilor fapta înainte ca
organul de urmărire să fie sesizat pentru aceasta.
Pentru a se reţine această cauză, trebuie îndeplinite câteva condiţii:
1) Mituitorul să denunţe fapta. Aceasta nu presupune în mod neapărat efectuarea unui denunţ în
formele cerute de lege. Fapta se consideră denunţată, de exemplu, şi în cazul în care mituitorul, fiind
cercetat pentru o altă infracţiune, face o declaraţie în care aduce la cunoştinţa organului de urmărire
penală fapta sa de dare de mită, precum şi fapta funcţionarului care a primit mita.
Nu constituie denunţare fapta mituitorului care recunoaşte darea de mită cu ocazia întrebărilor puse
de anchetatori.
În lipsa unei interdicţii exprese prin lege, se poate considera că denunţarea poate fi făcută şi în faţa
unei autorităţi necompetente, întrucât, în acest caz, autoritatea care a primit denunţul va trebui să
sesizeze de îndată organul de urmărire competent.
2) Denunţul să fie făcut mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la
fapta de mituire.
TRAFICUL DE INFLUENŢĂ (art. 291 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau
indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se
creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta
să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri…(alin 1)
Completare: banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea
nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent…(alin 2)
Varianta agravată (art. 7 din Legea nr. 78/2000): se pedepseşte mai grav traficul de influenţă
săvârşit de o persoană care:
a) exercită o funcţie de demnitate publică
b) este judecător sau procuror
c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare sau de sancţionare a
contravenţiilor
d) este una dintre persoanele arătate la art. 293 C.pen.
Varianta atenuată (art. 308 C.pen): traficul de influenţă săvârşit în legătură cu persoanele care
exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în
serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin (2) sau în cadrul oricărei
persoane juridice.
îndatoririlor profesionale. Obiect material: NU are.
Poate fi chiar şi un funcţionar public, însă acesta apare ca un simplu terţ în raport cu funcţionarul
vizat a îndeplini actul de serviciu.
!!! Dacă fapta este săvârşită de un funcţionar public, iar acesta are şi el atribuţii în legătură cu actul
pe care trebuie să îl îndeplinească funcţionarul de a cărui favoare se prevalează, va exista un concurs
de infracţiuni între luare de mită şi trafic de influenţă, însă doar cu condiţia ca făptuitorul să fi
asigurat persoana care dă mita că va beneficia şi de serviciile care intră în competenţa sa.
!!! De regulă, se prevalează de influenţa asupra unui funcţionar public cei care sunt cunoştinţe, rude
sau prieteni ai acestuia.
În varianta art. 7 din Legea nr. 78/2000, subiectul activ este calificat, acesta fiind: o persoană care
exercită o funcţie de demnitate publică, un judecător sau procuror, un organ de cercetare penală, o
persoană cu atribuţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, persoanele care, în baza unui
acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu.
Participaţia penală este posibilă şi sub forma instigării şi complicităţii.
În cazul în care există o altă persoană care l-a ajutat pe autor, în baza unei înţelegeri cu acesta, să
primească banii sau alte foloase va avea calitatea de complice.
Exemplu: în practică, s-a decis că fapta unei persoane care, îndeplinind funcţia de instructor la o
şcoală de şoferi amatori, a primit de la o altă persoană, pe care o pregătise pentru examenul de
conducere, o sumă de bani spre a o preda altui inculpat care urma să-i faciliteze prin cunoştinţele
sale reuşita la acel examen, constituie complicitate la trafic de influenţă. Persoana care cumpără
influenţa, reală sau presupusă, a autorului infracţiunii de trafic de influenţă are calitatea de subiect
activ al unei alte infracţiuni: cumpărarea de influenţă (art. 292 C.pen). !!! Astfel, cel care determină
o persoană să îşi exercite influenţa asupra unui funcţionar public sau simplu funcţionar, promiţându-
i, oferindu-i sau dându-i bani sau alte foloase în acest scop NU este considerat instigator la
infracţiunea de trafic de influenţă, ci autor al infracţiunii autonome de cumpărare de influenţă.
În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă prin intermediar, „cumpărătorul” este autor şi nu
instigator la această infracţiune, iar intermediarul este complice (întrucât, chiar dacă desfăşoară
activităţile din textul legal, o face în ajutorul „cumpărătorului” (caz în care cumpărătorul se
consideră că a acţionat „indirect”).
Activitatea de mijlocire între „cumpărătorul de influenţă” şi „vânzătorul de influenţă” pe care o
desfăşoară intermediarul va constitui, după caz, complicitate la cumpărarea de influenţă sau
complicitate la vânzarea de influenţă, după cum a înţeles să ajute, prin acţiunile sale, pe
„cumpărător” sau pe „vânzător”.
!!! Cumpărătorul de influenţă NU va fi instigator sau complice la vânzarea de influenţă.
!!! Vânzătorul de influenţă NU va fi instigator sau complice la cumpărarea de influenţă. Subiect
pasiv: este, în general, organul de stat, instituţia publică sau orice altă persoană juridică în serviciul
căreia se află funcţionarul ori persoana menţionată la art. 308 pentru a cărei influenţare făptuitorul
pretinde ori primeşte bani sau alte foloase sau acceptă daruri. Subiect pasiv secundar poate fi
funcţionarul public asupra căruia făptuitorul are influenţă sau lasă să se înţeleagă că are influenţă.
LATURA OBIECTIVĂ
Constă în acţiunea de traficare a influenţei, care se poate realiza în una dintre următoarele variante
alternative:
• Pretinderea de la o persoană interesată a unei sume de bani sau a unui folos pentru a
interveni pe lângă un funcţionar public asupra căruia subiectul activ are sau lasă să se creadă
că are influenţă;
• Primirea de la o persoană interesată, în acelaşi scop, a unei sume de bani sau a altor foloase;
• Acceptarea de promisiuni făcute în scopul menţionat de către o persoană interesată
Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesar a fi îndeplinite câteva condiţii: 1)
Subiectul activ să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului public
sau persoanei care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de
orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin (2) sau în cadrul
unei persoane juridice.
A avea influenţă asupra unui funcţionar public înseamnă a avea trecere, a se bucura în mod real de
încrederea şi acestuia, a fi în mod real în bune relaţii cu el, a beneficia de atenţia funcţionarului de
maniera în care acesta să manifeste disponibilitate de a asculta pe făptuitor şi de a-şi modifica
comportamentul la intervenţia acestuia.
Făptuitorul va lăsa să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului atunci când, deşi în realitate
nu are trecere la respectivul funcţionar, creează persoanei interesate falsa impresie că se bucură de
această trecere, că beneficiază de încredere şi că i-ar putea determina acestuia un comportament în
sensul dorit de persoana interesată.
!!! Cerinţa aceasta este îndeplinită şi în situaţia în care subiectul nu dezminte afirmaţiile făcute de o
altă persoană cum că ar avea influenţă asupra funcţionarului public.
Nu are relevanţă dacă făptuitorul a precizat sau nu numele funcţionarului asupra căruia are influenţă,
fiind suficient să îl fi determinat numai prin calitatea acestuia (exemplu: un procuror de la Parchetul
X, un judecător de la Tribunalul Z, un poliţist de la rutieră…). Dacă făptuitorul atribuie şi un nume
funcţionarului, nu are importanţă dacă acest nume este real sau fictiv.
Lăsând în mod fals să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, făptuitorul realizează şi o
inducere în eroare specifică înşelăciunii. Însă, în această situaţie, înşelăciunea va fi absorbită în fapta
de trafic de influenţă.
2) Subiectul activ trebuie să facă promisiuni privind intervenţia sa pe lângă funcţionar, spre a-l
determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea
unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
Rezultă că organul de stat, instituţia publică sau orice altă persoană juridică în care îşi desfăşoară
activitatea funcţionarul asupra căruia subiectul activ pretinde că are influenţă să aibă competenţa de
a efectua actul necesar persoanei interesate.
!!! Nu are relevanţă dacă intervenţia promisă asupra funcţionarului s-a realizat sau nu ori dacă prin
intervenţia s-a urmărit efectuarea de către funcţionar a unui act legal sau a unuia ilegal şi nici dacă
acel act a fost sau nu efectuat.
3) Acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii să fie realizată mai înainte ca
funcţionarul public să fi îndeplinit actul ce constituie obiectul intervenţiei sau, cel mai târziu, în
timpul îndeplinirii respectivului act. – discutabil….
Exemple de trafic de influenţă:

• Fapta poliţistului care a pretins şi a primit bani de la suspecta într-un dosar penal, lăsând să
se creadă că are influenţă asupra colegului său care îi instrumenta acesteia cazul şi că îl va determina
pe acesta să o exonereze de răspundere penală;
• Fapta inculpatului care a pretins şi a primit diverse sume de bani, afirmând că are influenţă
asupra unor funcţionari, pe care îi poate determina să înscrie în circulaţie un autoturism care nu
îndeplinea condiţiile tehnice;
• Fapta inculpatului care a primit diverse sume de bani lăsând să se înţeleagă că îl poate
influenţa pe funcţionarul de la Direcţia Generală de Paşapoarte să elibereze în regim de urgenţă două
paşapoarte turistice;
• Fapta inculpatului care a pretins sume de bani de la mai mulţi cetăţeni, lăsând să se creadă că
are influenţă asupra unor funcţionari de la ambasada unui stat străin pentru emiterea de vize;
• Fapta inculpatului care a primit sume de bani în schimbul promisiunii că îşi va exercita
influenţa, pe care pretindea că o are asupra conducerii IML Bucureşti, pentru a obţine întocmirea
unui raport de expertiză favorabil într-o cauză.
a) Urmarea imediată: constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la buna
activitate a autorităţilor şi instituţiilor publice, operatorilor economici sau persoanelor juridice cu
capital majoritar sau integral de stat.
b) Raportul de cauzalitate: între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată este necesar să
existe o legătură de cauzalitate.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de trafic de influenţă se comite cu intenţie directă, în sensul că făptuitorul prevedere
rezultatul faptei sale şi îl urmăreşte.
Intenţia directă derivă din scopul pentru care acţionează făptuitorul: pretinde, primeşte ori acceptă
promisiunea banilor sau a altor foloase pentru a determina funcţionarul să acţioneze în sensul dorit
de persoana interesată.
FORME
Actele de pregătire sunt posibile, sub forma promisiunii de bani sau alte foloase. Însă este
incriminat autonom.
Tentativa este cuprinsă în norma de incriminare, sub forma pretinderii – început de executare.
Traficul de influenţă intră în categoria infracţiunilor de consumare anticipată, deoarece simpla
pretindere de bani sau alte foloase şi acceptarea de promisiuni sunt suficiente pentru a se considera
consumată infracţiunea.
Infracţiunea este susceptibilă de formă continuată, ori de câte ori sunt întrunite condiţiile de la art.
35 alin (1) C.pen.
CUMPĂRAREA DE INFLUENŢĂ (art. 292 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul,
direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra
unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să
urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să
îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri…(alin 1) Cauză de nepedepsire: făptuitorul nu se
pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu
privire la aceasta…(alin 2)
Completare: banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost
date după denunţul prevăzut la alin (2)…(alin 3)
Completare: banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă
Varianta atenuată (art. 308 C.pen): cumpărarea de influenţă săvârşită în legătură cu persoanele
care exercită, permanent sau temporar
îndatoririlor profesionale. Obiect material: NU are.
Participaţia penală este posibilă şi sub forma instigării şi complicităţii.
!!! Cumpărătorul de influenţă NU va fi instigator sau complice la vânzarea de influenţă.
!!! Vânzătorul de influenţă NU va fi instigator sau complice la cumpărarea de influenţă.
În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă săvârşită prin intermediar, cumpărătorul este autor, şi
NU instigator la această infracţiune !!! – deci nu se poate afirma că intermediarul a fost instigat de
către cumpărător.
În realitate, intermediarul, deşi înfăptuieşte activitatea tipică (dă bani, de exemplu), efectuează acte
de înlesnire a activităţii cumpărătorului de influenţă (care, potrivit textului legal, poate comite
infracţiunea direct sau indirect) şi va fi numai complice !!!
Cumpărarea de influenţă prin intermediar constituie infracţiune numai dacă promisiunea, oferta sau
folosul ajunge la traficantul de influenţă. Nu şi atunci când acţiunea tipică, necunoscută traficantului,
se opreşte la intermediar.
Activitatea de mijlocire între cumpărătorul şi vânzătorul de influenţă pe care o desfăşoară
intermediarul va constitui, după caz, complicitate la cumpărarea de influenţă sau la trafic de
influenţă, după cum acesta a înţeles să se poziţioneze faţă de „cumpărător” sau de „vânzător”
Subiect pasiv: este organul de stat, instituţia publică sau orice altă persoană juridică în al cărei
serviciu se găseşte funcţionarul public ori persoana prevăzută la art. 308 pentru a cărui influenţare
cumpărătorul promite, oferă sau dă bani ori alte foloase.
Subiect pasiv secundar este funcţionarul vizat de activitatea de cumpărare de influenţă desfăşurată
de subiectul activ.
LATURA OBIECTIVĂ
Este constituit din acţiuni alternative de promisiune, oferire sau dare de bani sau alte foloase unei
persoane care are sau lasă să se înţeleagă că are influenţă asupra unui funcţionar public sau unei
persoane dintre cele prevăzute la art. 308.
Diferenţa faţă de infracţiunea de dare de mită constă în aceea că promisiunea, oferirea sau darea de
bani sau alte foloase nu se mai face pentru a cumpăra îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuţiilor de
serviciu de către funcţionarul public, ci pentru a cumpăra influenţa unui terţ (vânzătorul / traficantul
de influenţă) asupra funcţionarului public în sensul determinării acestuia să efectueze un act de
serviciu în sensul dorit de cumpărător.
Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de influenţă este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii:
1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase să fie urmare influenţei pe care
vânzătorul de influenţă pretinde că o are asupra unui funcţionar;
2) Promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase să fie realizate de făptuitor pentru
intervenţia traficantului asupra funcţionarului public, spre a-l determina pe acesta să îndeplinească,
să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu ori să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. De asemenea, este necesar ca:
• instituţia din care face parte funcţionarul să fie competentă a efectua actul în vederea căruia se
trafică influenţa
• funcţionarul să aibă competenţa (înscrisă în fişa postului) de a realiza actul de serviciu.
3) Promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase către vânzătorul de influenţă să se
realizeze mai înainte ca funcţionarul pe lângă care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul
de serviciu vizat sau cel târziu în timpul realizării actului.
Dacă fapta se săvârşeşte ulterior îndeplinirii actului de serviciu, aceasta nu mai prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni, constituind o simplă gratificare a persoanei care, prin influenţa sa, a
făcut posibilă rezolvarea cererii gratificatorului.
Neexistând o înţelegere anterioară îndeplinirii actului, chiar dacă se exercită influenţa asupra
funcţionarului pentru a-şi îndeplini într-o anumită manieră atribuţiile de serviciu, nu se poate vorbi
despre traficarea influenţei şi nici despre cumpărare de influenţă.
a) Urmarea imediată: realizarea unor operaţii ilicite pe seama funcţionarului public sau a
persoanei prevăzute la art. 308 şi, prin aceasta, crearea unei stări de pericol în ceea ce priveşte buna
funcţionare a unei autorităţi, instituţii publice sau altei persoane juridice în serviciul cărei se află
funcţionarul ale cărui acte sunt solicitate de către făptuitor.
b) Raportul de cauzalitate: între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată este necesar să
existe o legătură de cauzalitate.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de cumpărare de influenţă se comite cu intenţie directă, în sensul că făptuitorul
prevedere rezultatul faptei sale şi îl urmăreşte.
Intenţia directă derivă din scopul pentru care acţionează făptuitorul: promite, oferă ori dă bani sau a
alte foloase pentru a utiliza influenţa unei persoane asupra funcţionarul pentru ca acesta să acţioneze
în sensul dorit de făptuitor.
FORME
Infracţiunea de cumpărare de influenţă este de consumare anticipată, unde actele pregătitoare şi cele
de executare sunt asimilate formei consumate.
Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţilor fapta mai înainte ca organul de urmărire
penală să fi fost sesizat pentru respectiva faptă.
Denunţarea faptei are semnificaţia unui regret al făptuitorului pentru fapta sa, iar legiuitorul se arată
mai interesat de descoperirea celor care săvârşesc fapte de trafic de influenţă.
SEMINAR - 17

DELAPIDAREA (art. 295 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar public, în interesul său ori
pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează…(alin 1)
Varianta agravată (coroborat cu art. 309 C.pen): când delapidarea descrisă în varianta tip a produs
consecinţe deosebit de grave.
Varianta atenuată (coroborat cu art. 308): când faptele descrise în varianta tip sunt săvârşite de către
sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără remuneraţie, o
însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane dintre cele prevăzute la art. 175 alin (2) ori în
cadrul oricărei persoane juridice.
Obiect juridic special: relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, care
implică o corectă gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei instituţii publice
sau oricărei persoane juridice.
Obiect material: este întotdeauna bunul asupra căruia se exercită nemijlocit acţiunea incriminată.
Legiuitorul menţionează „bani”, „valori” sau „alte bunuri”.
Prin bani se înţelege bilete de bancă, monede metalice (româneşti sau străine), care au putere
circulatorie, indiferent dacă se află în numerar sau la dispoziţia unităţii publice.
Prin valori se înţelege hârtiile de valoare de orice fel, ca de exemplu: check-urile, obligaţiile,
titlurile, hârtiile de virament, timbrele etc. dacă încorporează drepturi a căror valorificare este legată
de deţinerea respectivelor înscrisuri.
Prin alte bunuri se înţelege bunurile mobile corporale, altele decât banii ori valorile asimilate
acestora.
Plusurile în gestiune reprezintă OM, chiar dacă aceste plusuri au fost obţinute în mod fraudulos. De
asemenea, bunurile ajunse din eroare în gestiune pot constitui OM al infracţiunii.
Bunurile trebuie să aibă o valoare economică, adică să facă parte din patrimoniul unei instituţii
publice sau unei alte persoane juridice, să se afle în posesia sau detenţia acesteia, dar mai ales să se
afle printre bunurile gestionate sau administrare de către făptuitor.
Nu pot constitui OM bunurile în legătură cu care nu este angajată în nici un fel răspunderea civilă a
instituţiei publice.
Subiect activ: este calificat, în sensul că autor al infracţiunii poate fi numai un funcţionar public –
care gestionează sau administrează bunurile unei autorităţi publice. Această dublă calitate este una
dintre condiţiile existenţei infracţiunii.
În varianta atenuată, subiectul activ trebuie să fie un funcţionar asimilat în serviciul unei persoane
care desfăşoară un serviciu de interes public ori în serviciul oricărei persoane juridice.
Calitatea de gestionar – (în sensul Legii nr. 22/1969) este „acel angajat al unei persoane juridice,
prevăzute la art. 176 C.pen, care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi
eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar şi temporară, a acesteia”.
Activitatea de gestiune presupune următoarele sarcini:
• Primirea de bunuri – adică luarea în primire, în cantitatea, cu calitatea ori de sortimentul
specificate în actele însoţitoare;
• Păstrarea de bunuri – adică ţinerea în depozite sau în spaţii special amenajate, în vederea
efectuării în mod corespunzător a mişcării bunurilor. Păstrarea implică evidenţa, înscrierea în
registre, întocmirea de documente. Păstrarea nu se confundă cu paza !!!
• Eliberarea de bunuri – adică predarea acestora către funcţionarii îndrituiţi pentru rezolvarea
sarcinilor de serviciu.
Calitatea de administrator – o are acel funcţionar în ale cărui atribuţii de serviciu intră şi efectuarea
de acte de dispoziţie cu privire la bunurile care aparţin autorităţii (ex. planificarea, aprovizionarea,
desfacerea, repartizarea etc.). Din această categorie fac parte: directorii, contabilul-şef, inginerul-şef,
consilierul etc.
public, persoana juridică privată, în serviciul căreia făptuitorul realizează îndatoririle de serviciu, ca
gestionar sau administrator de bunuri.
LATURA OBIECTIVĂ
Se realizează printr-o acţiune sustragere definitivă sau temporară a unui bun din patrimoniul public
al unei persoane juridice în posesia sau detenţia căruia acest bun se află.
Această acţiune se poate realiza, potrivit normei, prin „însuşirea”, „folosirea” sau „traficarea”
bunurilor din patrimoniul unităţii.
Însuşirea presupune scoaterea bunului din posesia sau detenţia unităţii şi trecerea acestuia în posesia
sau detenţia personală a făptuitorului. Acesta îl ia în stăpânirea şi poate dispune de el – adică poate
să îl consume, să îl folosească ori să îl înstrăineze.
Folosirea constă în scoaterea bunului din sfera patrimonială a unităţii publice şi întrebuinţarea
bunului în alte scopuri decât cele pentru care bunul era primit, păstrat sau ar fi trebuit să fie eliberat
din gestiune. De regulă, prin folosirea bunului, făptuitorul urmăreşte obţinerea unui folos ilegal,
necuvenit. Ulterior, bunul este readus în patrimoniu.
Exemple: scoaterea unei sume de bani din casieria unităţii pentru achitarea unor datorii personale,
urmată de reinserarea sumei după un timp, folosirea temporară a unor aparate sau echipamente
electronice în scop personal, urmată de readucerea acestora la depozit etc. Caracteristic infracţiunii
de delapidare este aceea că:
• Făptuitorul (sau o altă persoană) trage foloase nelegale de pe urma bunului din patrimoniul
unităţii
• Scoaterea, chiar şi temporară, a bunului din gestiunea unităţii creează o stare de pericol
pentru patrimoniul public, existând riscul ca bunul să fie furat, distrus, degradat.
Traficarea constă, pe de o parte, în scoaterea bunului din sfera de dispoziţie a unităţii publice şi, pe
de altă parte, plasarea lui într-un circuit speculativ, nelegal, cu scopul de a obţine foloase (profit
etc.).
Exemplu: un utilaj de deszăpezit este scos din depozitul unei unităţi a Administraţiei Domeniului
Public şi dat unei alte persoane pentru înlăturarea, contra cost, a zăpezii de pe aleile unui ansamblu
rezidenţial.
Exemplu: o casieră de la o unitate publică scoate o sumă de bani pe care o dă spre folosinţă unei
persoane în schimbul unei dobânzi.
a) Urmarea imediată: constă în scoaterea bunului din sfera patrimonială în care se găsea,
lipsirea unităţii publice de bunul sustras, de posibilitatea de a-l avea şi de a-l folosi şi, astfel, crearea
unei stări de pericol cu privire la interesele publice.
Prin interes public se înţelege orice situaţie, stare, activitate etc. de care este legat un interes al unei
autorităţi sau instituţii publice ori al unei persoane juridice care administrează sau exploatează
bunuri de proprietate publică.
b) Raportul de cauzalitate: este necesar să existe o legătură de cauzalitate între acţiunile de
însuşire, folosire sau traficare a bunului din patrimoniul public şi urmarea imediată.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de delapidare se comite cu intenţie directă, însă nu poate fi exclusă şi intenţia indirectă.
Nu are relevanţă dacă delapidarea a fost săvârşită pentru un avantaj propriu ori pentru avantajul unei
alte persoane.
Este necesar ca făptuitorul să cunoască exact că bunurile care fac obiectul însuşirii, folosirii sau
traficării aparţin patrimoniului public şi fac parte din categoria celor gestionate sau administrare de
către aceasta.
FORME
Actele de pregătire, deşi posibile, nu sunt incriminate.
Tentativa este pedepsită şi există cel mai adesea sub formă „întreruptă”.
Infracţiunea se consumă în momentul în care bunul a trecut în sfera de dispoziţie a făptuitorului.
PURTAREA ABUZIVĂ (art. 296 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu…(alin 1)
Varianta agravată: ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite în condiţiile alin
(1)...(alin 2)
Obiect juridic special: relaţiile sociale de serviciu care presupun o comportare corectă şi
cuviincioasă a funcţionarului public, a unei persoane care exercită un serviciu de interes public sau
oricărei persoane care desfăşoară o activitate ca angajat al unei persoane juridice. Obiect material: în
varianta tip: NU are.
În varianta agravată, OM poate fi corpul persoanei lovite sau asupra căreia se exercită violenţele.
Subiect activ: este calificat, în sensul că autor al infracţiunii poate fi numai o persoană care se află în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, în cadrul oricărei persoane juridice, de drept public sau privat.
Subiect pasiv: este instituţia sau autoritatea publică, instituţia sau altă persoană juridică a cărei
activitate a fost tulburată sau afectată în vreun fel prin comportamentul angajatului.
De asemenea, subiect pasiv va fi şi persoana căreia i-au fost aduse jigniri ori care a fost ameninţată
sau lovită.
Dacă subiectul pasiv este un funcţionar aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, pe lângă
infracţiunea de purtare abuzivă se poate reţine şi infracţiunea de ultraj.
LATURA OBIECTIVĂ
Constă în „întrebuinţarea de expresii jignitoare” faţă de o persoană, iar în varianta agravată constă în
„ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe”.
Prin expresii jignitoare se înţelege gama largă de cuvinte, fraze sau gesturi prin care se aduce
atingere onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane. Exemple: înjurături, supunerea la batjocură
etc.
Prin întrebuinţarea de expresii jignitoare se înţelege folosirea de cuvinte de ocară sau umilitoare,
care sunt apte să aducă atingere demnităţii persoanei.
Întrebuinţarea expresiilor jignitoare se poate realiza în scris (mesaje, comunicări electronice), oral
sau prin gesturi. Chiar dacă subiectul activ şi cel pasiv nu sunt faţă în faţă, trebuie să existe o cale de
comunicare directă între ei.
Ameninţarea presupune fapta de la art. 206 C.pen, dar care este absorbită în conţinutul infracţiunii
de purtare abuzivă.
Termenul violenţă are în acest context o valenţă mai largă decât cea specifică art. 193 C.pen., putând
fi incluse aici şi violenţele comise asupra unor obiecte aflate asupra unei persoane ori care au fost
aruncate în faţa acesteia.
Pentru existenţa infracţiunii este absolut necesar ca actele descrise prin norma de incriminare să fi
fost săvârşite de o persoană aflată în acel moment în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Infracţiunea de purtare abuzivă este susceptibilă a se comite în concurs formal cu infracţiunile de
ameninţare (art. 206 C.pen), respectiv loviri şi alte violenţe (art. 193 C.pen).
Infracţiunea de purtare abuzivă are elemente comune cu infracţiunea de cercetare abuzivă, însă
aceasta din urmă are caracter de normă specială, caracter dat şi prin calitatea specială a
funcţionarului public (organ de cercetare penală, procuror, judecător). Cele două infracţiuni nu se
vor reţine în concurs.
a) Urmarea imediată: constă în crearea unei stări care aduce atingere prestigiului şi bunei
desfăşurări a activităţii persoanei juridice al cărei angajat este făptuitorul.
În varianta agravată, urmarea imediată constă în afectarea libertăţii psihice a persoanei sau într-o
vătămare materială adusă integrităţii corporale sau sănătăţii subiectului pasiv.
b) Raportul de cauzalitate: în varianta tip, această legătură rezultă din materialitatea faptei (ex
re). La varianta agravată, legătura între actele săvârşite de făptuitor şi urmarea imediată trebuie
constatate şi dovedite.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de purtare abuzivă se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Mobilul şi scopul nu au relevanţă.
FORME
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-au întrebuinţat expresiile jignitoare faţă de o
persoană ori când au fost săvârşite actele de ameninţare, lovire sau alte violenţe.
Infracţiunea se poate comite şi în formă continuată.
ABUZUL ÎN SERVICIU (art. 297 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte
un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice…(alin 1)
Varianta asimilată: fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte
exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei
de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică,
avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA...(alin 2)
Variantă atenuată: prin coroborare cu art. 308 C.pen, ţinând cont de calitatea subiectului activ.
Varianta agravată: prin coroborare cu prevederile art. 309 C.pen, când fapta a produs consecinţe
deosebit de grave.
Introducere: la 15.06.2016, Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate şi a

constatat că dispoziţiile art. 297 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în
mod defectuos” se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”.
CCR a considerat că sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” nu întruneşte condiţiile calitative
cerute de Constituţie şi nu este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite destinatarului legii
penale să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât să prevadă consecinţele care ar
putea rezulta din comiterea unei astfel de fapte.
Decizia CCR este considerată ca fiind de strictă interpretare, fără a mai fi nevoie ca legiuitorul să
modifice textul legal.
Abuzul în serviciu are un caracter subsidiar. O faptă de abuz în serviciu săvârşită de un funcţionar
public se încadrează în dispoziţiile art. 297 C.pen numai dacă acest abuz nu are o incriminare
distinctă în Codul penal sau în alte legi speciale. De exemplu, fapte abuzive, precum: cercetarea
abuzivă (art. 280), supunerea la rele tratamente (art. 281), tortura (art. 282), represiunea nedreaptă
(art. 283), falsul material în înscrisuri oficiale (art. 320), falsul intelectual (art. 321) etc. se săvârşesc
tot în exercitarea atribuţiilor de serviciu, de către un funcţionar public, şi aduc atingere unor interese
legitime ale unei persoane, însă ele beneficiază de o atenţie specială din partea legiuitorului, care a
înţeles să le incrimineze distinct.
Obiect juridic special: relaţiile sociale referitoare la bunul mers al activităţii autorităţilor publice,
instituţiilor publice sau altor persoane juridice care administrează sau exploatează bunuri proprietate
publică, dar şi relaţiile sociale privind ocrotirea drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor
fizice sau juridice.
Obiect material: de regulă, nu are, dar poate avea în anumite situaţii concrete, când, activitatea
„defectuoasă” a făptuitorului se exercită asupra unor bunuri sau înscrisuri.
Subiect activ: este calificat, în sensul că autor al infracţiunii poate fi numai un funcţionar public (art.
175 alin 1) sau o persoană care, potrivit art. 175 alin 2, exercită un serviciu de interes public pentru
care a fost învestită de autorităţile publice sau este supusă controlului ori supravegherii acestora -
care se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în cadrul oricărei persoane juridice, de drept public
sau privat.
Abuzul în serviciu poate fi săvârşit de mai mulţi autori, care au contribuit prin acte nemijlocite de
executare, fie simultan (ex. în cadrul unei comisii, colectiv, echipă), fie succesiv (ex. prin acte de
verificare, control, avizare, aprobare etc.).
Dacă nu există calitatea cerută de lege, se va reţine complicitate la abuz în serviciu.
Instigarea este posibilă.
Subiect pasiv: este instituţia sau autoritatea publică, instituţia sau altă persoană juridică ori persoana
fizică asupra căreia s-a îndreptat acţiunea făptuitorului şi căreia i s-a cauzat o pagubă ori o vătămare
a drepturilor sau intereselor legitime sau o persoană căreia i-a fost îngrădită exercitarea unui drept
ori căreia i-a fost creată o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, sex, religie, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică sau infecţie HIV
etc.
LATURA OBIECTIVĂ
Constă fie în „neîndeplinirea unui act”, fie în „îndeplinirea acestuia în mod defectuos”.
Prin neîndeplinirea unui act se înţelege omisiunea făptuitorului de a efectua operaţiunea pe care
trebuia să o efectueze.
Exemplu: lăsarea în stare nefinalizată a unei activităţi sau a unui act iniţial început, refuzul
nejustificat de a da urmare ordinelor sau dispoziţiilor ori cererilor primite ori alte acte de pasivitate
faţă de îndatoriri care trebuiau îndeplinite.
Exemplu: în practică, s-a decis că este abuz în serviciu fapta medicului sau asistentei care refuză să
acorde asistenţă medicală de urgenţă, indiferent de locul în care se află sau de prezenţa în cadrului
orelor de program.
Exemplu: fapta inculpatei, factor poştal, care a primit spre comunicare o sentinţă civilă, însă a
introdus actul prin gard, făcând menţiunea pe dovada de comunicare că a afişat actul pe uşa de
intrare principală a locuinţei, astfel încât actul nu a ajuns la cunoştinţa părţii vătămate, aşa cum s-a
dispus prin hotărârea instanţei.
Prin îndeplinirea în mod defectuos se înţelege efectuarea unei alte operaţiuni decât cea care trebuia
efectuată.
Prin interpretarea CCR, prin sintagma îndeplineşte în mod defectuos se înţelege îndeplineşte prin
încălcarea legii.
În varianta asimilată, elementul material constă fie în îngrădirea exerciţiului unui drept pentru o
persoană, fie crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temeiul prevăzut în norma de
incriminare.
Îngrădirea exerciţiului unui drept rezidă în orice activitate prin care o persoană este lipsită de
posibilitatea de a-şi valorifica acel drept, de a uza de acel drept etc. prin săvârşirea de acte juridice.
Prin crearea unei situaţii de inferioritate pe temei de….., făptuitorul, ţinând seama de apartenenţa
unei persoane la o anumită etnie, naţionalitate, rasă, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică ori
având o anumită dizabilitate, boală cronică sau infecţie HIV, îi creează acesteia o situaţie mai rea
(defavorabilă) în comparaţie cu alte persoane, încălcând, prin comportamentul şi atitudinea lui,
principiul egalităţii în drepturi.
a) Urmarea imediată: constă, în principal, în atingerea adusă calităţii relaţiilor de serviciu din
unitatea în care îşi desfăşoară activitatea făptuitorul.
Această urmare este condiţionată de producerea sau cauzarea unei pagube ori o vătămare a
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau unei persoane juridice sau de îngrădirea exercitării
unui drept al unei persoane ori de crearea unei situaţii de inferioritate.
Prin cauzarea unei pagube se înţelege producerea unei pierderi materiale unei persoane fizice sau
juridice (subiect pasiv al infracţiunii), generată de actul abuziv al funcţionarului.
Prin vătămarea drepturilor sau intereselor legitime se înţelege lezarea sau prejudicierea morală,
fizică sau materială adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane.
b) Raportul de cauzalitate: în varianta tip (alin 1), fiind o infracţiune de rezultat, se impune
constatarea legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată.
În varianta asimilată (alin 2), fiind o infracţiune de pericol, urmările rezultă implicit din
materializarea faptei.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de abuz în serviciu, în varianta tip (alin 1) se comite cu intenţie directă sau indirectă,
după cum făptuitorul, prevăzând că prin fapta sa cauzează o pagubă sau o vătămare a intereselor
legitime ale unei persoane, urmăreşte producerea acestui rezultat sau numai acceptă posibilitatea
producerii lui.
În varianta asimilată (alin 2), forma de vinovăţie este intenţia directă, întrucât făptuitorul are
reprezentarea că prin acţiunile (inacţiunile) sale va îngrădi exercitarea unui drept unei persoane ori
va crea pentru aceasta o situaţie de inferioritate, urmărind chiar aceste aspecte.
Mobilul este un element esenţial pentru existenţa laturii subiective a variantei asimilate (alin 2).
FORME
Infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii conduitei abuzive a funcţionarului., urmată de
producerea rezultatului descris în norma de incriminare (pagubă sau vătămare a intereselor legitime,
îngrădirea unui drept sau crearea unei situaţii de inferioritate).
Infracţiunea se poate comite şi în formă continuată.
NEGLIJENŢA ÎN SERVICIU (art. 298 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin
neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă
ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane
juridice
Variantă atenuată: prin coroborare cu art. 308 C.pen, ţinând cont de calitatea subiectului activ.
Varianta agravată: prin coroborare cu prevederile art. 309 C.pen, când fapta a produs consecinţe
deosebit de grave.
Incriminarea de la art. 298 are un caracter subsidiar, cedând locul normelor speciale avute în vedere
de legiuitor.
Obiect juridic special: relaţiile sociale referitoare la asigurarea respectării de către funcţionari a
obligaţiei de a îndeplini în mod corect atribuţiile ce le revin pentru a nu cauza o pagubă sau o
vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.
Obiect material: de regulă, nu are, dar poate avea în anumite situaţii concrete, când, activitatea
„defectuoasă” a făptuitorului se exercită asupra unor bunuri, înscrisuri sau chiar asupra corpului unei
persoane.
Subiect activ: este calificat, în sensul că autor al infracţiunii poate fi numai un funcţionar public (art.
175 alin 1) sau o persoană care, potrivit art. 175 alin 2, exercită un serviciu de interes public pentru
care a fost învestită de autorităţile publice sau este supusă controlului ori supravegherii acestora -
care se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în cadrul oricărei persoane juridice, de drept public
sau privat.
Instigarea sau complicitatea nu sunt posibile întrucât fapta se comite din culpă.
În mod excepţional, ar putea exista o participaţie improprie.
Subiect pasiv: este persoana fizică sau juridică (de drept public sau privat) căreia i s-a cauzat, din
culpa făptuitorului, o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime.
LATURA OBIECTIVĂ
Constă într-o încălcare a îndatoririlor de serviciu de către un funcţionar.

Prin îndatorire de serviciu se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar prin fişa postului ori
a normelor care reglementează serviciul respectiv.
Normele care reglementează activităţile dintr-un serviciu îşi au sediul într-o varietate de acte
normative: Constituţia, legi organice sau ordinare, ordonanţe de urgenţă, ordonanţe, hotărâri de
guvern, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare sau fişele de
post ale angajaţilor.
Şi dispoziţiile date unui funcţionar public de către organul superior constituie o îndatorire de
serviciu, iar încălcarea acesteia din culpă poate constitui infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
Prin încălcarea unor îndatoriri de serviciu se înţelege nerespectarea sau nesocotirea acelor sarcini
care rezultă din obligaţiile de serviciu ale funcţionarului.
Încălcarea unei îndatoriri de serviciu se poate realiza fie prin neîndeplinirea respectivei îndatoriri, fie
prin îndeplinirea ei în mod defectuos.
Neîndeplinirea înseamnă omiterea, neefectuarea unui act care trebuia să fie îndeplinit ori rămânerea
făptuitorului în stare de pasivitate.
Neîndeplinirea unei îndatoriri poate fi totală (făptuitorul nu îndeplineşte în totalitate îndatorirea de
serviciu) sau parţială (nu îndeplineşte o parte din îndatorire).
Îndeplinirea defectuoasă presupune îndeplinirea îndatoririi altfel decât ar fi trebuit sau s-ar fi cuvenit
să fie îndeplinită, potrivit normelor de reglementare a activităţii de serviciu.
a) Urmarea imediată: constă în cauzarea unei pagube sau unei vătămări a drepturilor sau
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau unei persoane juridice.
b) Raportul de cauzalitate: fiind o infracţiune de rezultat, se impune constatarea legăturii de
cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de neglijenţă în serviciu se comite din culpă (uşurinţă sau neglijenţă).
Culpa, ca element subiectiv, nu se prezumă. Nu este suficient să se constate că funcţionarul nu a
îndeplinit ori a îndeplinit defectuos un act de serviciu, ci trebuie să se dovedească faptul că faţă de
actul său de serviciu şi urmările acestuia a avut loc o atitudine specifică culpei.
FORME
Actele de pregătire şi tentativa nu sunt posibile.
De regulă, infracţiunea este de consumare imediată, dar uneori poate avea şi caracteristicile unei
infracţiuni continue.
SEMINAR - 18
VIOLAREA SECRETULUI CORESPONDENŢEI (art. 302 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, fără drept, a unei corespondenţe
adresate altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei asemenea corespondenţe, chiar
atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală…(alin 1)
Varianta tip: interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon
sau prin orice mijloc electronic de comunicaţii…(alin 2)
Varianta agravată: dacă faptele prevăzute în alin (1) şi alin (2) au fost săvârşite de un funcţionar
public care are obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor la
care are acces…(alin 3)
Varianta tip: divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau către
public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care
făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare…(alin 4)
Cauză specială justificativă: nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii
unei infracţiuni;
b) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror
divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate…
(alin 5)
Variantă distinctă: deţinerea sau confecţionarea fără drept de mijloace specifice de interceptare ori
de înregistrare a comunicaţiilor…(alin 6)
Condiţii de acţiune penală: pentru faptele prevăzute la alin (1) acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate…(alin 7)
Obiect juridic special: relaţiile sociale referitoare la asigurarea desfăşurării normale şi în deplină
siguranţă a corespondenţei între persoane, a convorbirilor şi comunicaţiilor efectuate de acestea prin
telefon sau orice mijloc electronic de comunicare.
Obiect material: este „corespondenţa” (materială), atunci când aceasta este „deschisă”, „sustrasă”,
„distrusă” ori „reţinută” ori datele informatice care fac obiectul interceptării
Subiect activ: în variantele tip, precum şi în varianta distinctă, poate fi orice persoană responsabilă
penal.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.
La varianta agravată, subiect activ este funcţionarul public (în accepţiunea art. 175 C.pen), care are
obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor la care are acces.
Participaţia este posibilă sub forma instigării şi complicităţii.
Subiect pasiv: în toate variantele, este orice persoană fizică sau juridică. Sunt subiecţi pasivi atât
expeditorul corespondenţei, cât şi destinatarul acesteia, ori persoanele care au comunicat prin telefon
sau prin orice alt mijloc de electronic de comunicare.
De asemenea, poate exista şi un subiect pasiv secundar: statul, societatea sau instituţia unde îşi
desfăşoară activitatea funcţionarul care a divulgat secretul comunicării.
LATURA OBIECTIVĂ
În prima variantă tip, se realizează prin deschiderea, sustragerea, distrugerea, reţinerea unei
corespondenţe adresate altuia şi divulgarea conţinutului unei asemenea corespondenţe, fără drept.
Deschiderea unei corespondenţe presupune ca aceasta să se fi aflat închisă în momentul în care
făptuitorul a intrat în posesia ei.
Prin corespondenţă se înţelege orice comunicare pe care o persoană o face uneia sau mai multor
persoane determinate, altfel decât pe cale orală: adică printr-un mijloc apt de a înregistra, păstra şi
reda ceea ce se comunică.
Sub aspect material, corespondenţa poate fi: grafică (letrică, în format tipărit sau scris de mână),
electronică (date informatice).
O comunicare devine „corespondenţă” din momentul în care expeditorul a alcătuit, formal şi
substanţial, instrumentul (mijlocul, materialul, suportul) destinat să poarte comunicarea şi a înţeles
să îl folosească. Din acest moment şi cât timp acest mediu va exista (scrisoarea, cartea poştală,
telegrama, fonograma etc.), el va constitui corespondenţă.
Corespondenţa poate fi trimisă altuia prin serviciul poştal, prin curier sau chiar remisă personal, prin
depunere la domiciliul destinatarului sau într-un loc din care acesta să o poată lua.
Nu este necesar ca respectiva corespondenţă să fie semnată ori să se poarte între persoane care se
cunosc. Scrisorile anonime sau cele care sunt semnate cu pseudonim sunt considerate drept
„corespondenţă”.
Caracterul de corespondenţă îl atribuie expeditorul, indiferent de mijlocul de transmitere folosit.
Corespondenţa închisă este acea corespondenţă al cărei conţinut este „învelit” într-un plic sau
acoperit în aşa fel încât luarea la cunoştinţă se poate realiza doar prin înlăturarea / desfacerea acestui
înveliş. Caracterul de corespondenţă închisă se păstrează de la închiderea plicului de către expeditor
şi până când destinatarul deschide corespondenţa.
Nu constituie deschidere luarea la cunoştinţă a conţinutului corespondenţei prin transparenţa
plicului.
Pentru ca deschiderea corespondenţei să capete relevanţă penală este necesar ca aceasta să fi fost
executată „fără drept”.
Corespondenţa este deschisă cu drept de către expeditor ori de către destinatar. La rândul său,
destinatarul poate autoriza o altă persoană să îi deschidă corespondenţa (ex. atunci când destinatarul
este un orb, un analfabet etc.).
Sunt îndreptăţiţi să deschidă corespondenţa adresată altuia şi persoanele care au faţă de destinatar o
putere conferită prin lege sau printr-un act juridic, de exemplu: părinţii faţă de copiii lor minori,
tutorele faţă de minorul aflat în îngrijire, persoanele care au în îngrijire sau în educare minori
(directori de internate).
Este discutabil dacă soţii pot să îţi controleze reciproc corespondenţa. Atât timp cât femeia căsătorită
nu îşi alienează prin căsătorie dreptul la intimitate, va fi posibilă infracţiunea de violarea secretului
corespondenţei având ca făptuitor pe soţul acesteia.
Exerciţiul dreptului la secretul corespondenţei este mai complex în raporturile dintre indivizi şi
autorităţile publice, în special în 3 situaţii:
a) Instrumentarea cauzelor penale
b) Investigarea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale
c) Desfăşurarea procesului de educare sau reeducare a unor persoane
Art. 138 C.proc.pen. – printre tehnicile speciale de supraveghere şi cercetare se regăseşte şi
„reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale”. Această măsură poate fi dispusă în
cursul urmăririi penale pe o perioadă de 30 de zile, la solicitarea procurorului, de către judecătorul
de drepturi şi libertăţi.
Art. 14 alin (1) lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, cu modificările
şi completările ulterioare, prevede dreptul ofiţerilor de informaţii de a intercepta, cu autorizarea
prealabilă a magistraţilor, trimiteri poştale, de a le ridica ori a de le pune la loc, de a le examina, de a
extrage informaţiile pe care acestea le conţin etc.
Art. 63 alin (3) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor, în scopul prevenirii
introducerii în penitenciar, prin intermediul corespondenţei şi al răspunsurilor la petiţii, a drogurilor,
substanţelor toxice, explozibililor sau altor asemenea materiale a căror deţinere este interzisă,
plicurile sunt deschise fără a fi citită corespondenţa, în prezenţa condamnatului.
Totodată, potrivit art. 63 alin (5), corespondenţa sau răspunsurile la petiţii pot fi reţinute şi predate
celor în drept dacă se există indicii temeinice privind săvârşirea de infracţiuni.
Prin sustragerea corespondenţei se înţelege acţiunea de însuşire, de luare în posesie a corespondenţei
altuia. Nu se reţine infracţiunea de furt decât dacă făptuitorul şi-a însuşit, din plic, eventualele
obiecte care s-ar fi găsit înăuntru (ex. bani, bilete, titluri de valoare, bijuterii etc.).
Distrugerea corespondenţei presupune nimicirea acesteia iar comunicarea dispare.
Reţinerea corespondenţei presupune situaţia în care corespondenţa, ajungând în posesia unei alte
persoane, nu este remisă de către aceasta destinatarului. Este vorba despre o intrare licită în posesia
corespondenţei, fie datorită întâmplării, unei erori sau chiar în virtutea atribuţiilor de serviciu (ex. un
factor poştal), dar capătă relevanţă penală în momentul în care făptuitorul nu remite corespondenţa
destinatarului.
Divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar atunci când corespondenţa a fost trimisă deschisă
ori a fost deschisă din greşeală, este o altă modalitate normativă şi constă în darea în vileag,
aducerea la cunoştinţa altora (decât expeditorul sau destinatarul).
În cazul celei de-a doua variante tip, elementul material se realizează prin interceptarea, fără drept, a
unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de
comunicare.
A intercepta o comunicare înseamnă a capta, prin intermediul unor mijloace tehnice speciale,
conţinutul unei convorbiri sau comunicări efectuate între două sau mai multe persoane, indiferent de
mediul de transmisie.
Interceptarea trebuie să fie frauduloasă, adică fără drept.
În practica s-a decis că persoanele care sunt îndreptăţite (autorizate) să deschidă o corespondenţă
adresată altuia sunt apte să intercepteze, în aceleaşi condiţii, şi o convorbire sau orice tip de
comunicare prin mijloace electronice de comunicare.
Art. 130 alin (1) C.proc.pen – interceptarea comunicaţiilor sau a oricărui tip de comunicare la
distanţă constituie una dintre metodele de supraveghere tehnică, ce poate fi dispusă în condiţiile art.
139 şi art. 140 C.proc.pen.
În cea de-a treia variantă tip, elementul material constă în una dintre următoarele acţiuni:
divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea către o persoană sau către public a conţinutului
unei convorbiri interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a lua cunoştinţă de aceasta din greşeală
ori din întâmplare.
Elementul material al variantei distincte constă în două acţiuni alternative: deţinerea sau
confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare sau de înregistrare a comunicaţiilor.
Deţinerea de mijloace de interceptare sau înregistrare presupune păstrarea, luarea în primire,
ascunderea, transportarea sau înmânarea de către alte persoane a obiectelor (dispozitivelor)
enumerate. Este vorba despre echipamente a căror deţinere este considerată de legiuitor ca fiind
ilegală.
Confecţionarea presupune executarea, fabricarea sau producerea unor echipamente sau mijloace de
interceptare sau înregistrare a comunicaţiilor, fără drept. Confecţionarea poate privi componente
hardware (ex. sniffer-e, interceptoare de pachete de date, Keylogger-e sau instrumente de captare de
la distanţă a emisiilor electromagnetice purtătoare de date informatice) sau software (ex. keylogger-e
sub forma aplicaţiilor care se instalează în computere sau telefoane inteligente).
Prin prisma acestor explicaţii, infracţiunea de violare a secretului corespondenţei este susceptibilă a
se comite în concurs formal cu infracţiuni din domeniul informatic (acces ilegal la un sistem
informatic – art. 360, interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice – art. 361, transfer
neautorizat de date informatice – art. 364, operaţiuni ilegale cu dispozitive şi programe informatice –
art. 365).
Incriminând în mod distinct fapta de deţinere/confecţionare de mijloace specifice de interceptare a
comunicaţiilor, în situaţia în care aceste mijloace au fost efectiv utilizate, se va reţine concurs (real)
între variantele de la art. 302 alin (6) şi art. 302 alin (2).
a) Urmarea imediată: constă în crearea unei stări de pericol pentru drepturile persoanelor de a
comunica liber, fără teama unor imixtiuni din partea altor persoane fizice sau juridice.
b) Raportul de cauzalitate: violarea secretului corespondenţei este o infracţiune de pericol, ceea
ce înseamnă că legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, adică din faptele săvârşite de
autor.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de violarea secretului corespondenţei se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Nu are relevanţă mobilul făptuitorului.
FORME
Actele de pregătire şi tentativă, deşi posibile, nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a efectuat oricare dintre acţiunile care
constituie elementul material şi s-a produs urmarea imediată.
Fapta de reţinere a corespondenţei, de interceptare a comunicaţiilor ori cea de deţinere de mijloace
specifice pentru interceptarea comunicaţiilor au caracter de infracţiune continuă.
CAUZĂ SPECIALĂ JUSTIFICATIVĂ

În art. 302 alin (5), legiuitorul a instituit o cauză specială justificativă. Potrivit acestuia, nu constituie
infracţiunea de violarea secretului corespondenţei când fapta este săvârşită în una dintre următoarele
situaţii:
a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii
unei infracţiuni;
b) dacă surprinde fapte de interes public care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror
divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
OBŢINEREA ILEGALĂ DE FONDURI (art. 306 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru
primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri
publice, dacă are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri…(alin 1)
Varianta agravată (prin coroborare cu art. 309): când fapta a avut consecinţe deosebit de grave
Obiect juridic special: relaţiile sociale referitoare la asigurarea desfăşurării normale a activităţii
instituţiilor publice financiare, care se bazează şi pe corectitudinea persoanelor care solicită finanţări
din fonduri publice pentru a se evita dirijarea sau orientarea acestor fonduri în alte direcţii decât cele
utile social.
Obiect material: documentele sau datele false, inexacte sau incomplete.
Documentul este un act prin care se dovedeşte, se constată sau se precizează un fapt. Poate avea
formă scrisă sau electronică.
Documentul este fals atunci când conţinutul lui este contrar adevărului sau are numai aparenţa
adevărului.
Documentul este inexact când este greşit sau eronat.
Prin date se înţelege orice reprezentare inteligibilă (sau care poate fi interpretată la final de un
operator uman) a unor stări, situaţii, fapte sau evenimente.
Pentru a fi OM ale infracţiunii, este necesar ca documentele sau datele (false, inexacte ori
incomplete) să fie utilizate de făptuitor pentru a obţine pe nedrept fonduri publice.
Subiect activ: poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru răspunderea
penală, precum şi condiţiile speciale de eligibilitate prevăzute de programul sau proiectul de
finanţare din fonduri publice.
Exemple de programe/proiecte:
• Programul „Prima casă”
• Programul de stimulare a înnoirii parcului naţional auto
• Programul „Casa Verde 2011”
Exemple:
Potrivit art. 6 din OUG nr. 99/2004, poate beneficia de o primă în cuantum de 3000 de lei orice
proprietar al unui autoturism uzat care întruneşte următoarele condiţii:
a) S-a înscris la un producător validat pentru achiziţionarea unui autoturism nou
b) A predat autoturismul vechi spre casare unui agent economic autorizat (pentru dezmembrare
etc.), obţinând un certificat în acest sens
c) A radiat autoturismul uzat
d) Achiziţionează un autoturism nou de la un producător validat
Participaţia este posibilă sub toate formele sale.
Subiect pasiv: distingem, pe de o parte, un subiect pasiv principal: statul român, în calitate de garant
sau finanţator al proiectelor, iar pe de altă parte un subiect pasiv secundar constituit din instituţia
publică ce acordă efectiv finanţarea.
LATURA OBIECTIVĂ
Constă într-o acţiune de folosire de documente sau date false, inexacte ori incomplete sau de
prezentare de astfel de documente sau date pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare
finanţărilor din fonduri publice.
Folosirea de documente sau date false, inexacte ori incomplete presupune a face uz, a utiliza, a
întrebuinţa asemenea documente sau date.
Exemplu: făptuitorul atestă în mod fals că desfăşoară activitatea în domeniile specificate în Anexa 1
la HG nr. 1164/2007 privind acordarea ajutoarelor de minimis pentru dezvoltarea sau modernizarea
întreprinderilor.
Exemplu: făptuitorul utilizează un document fals, prin care arată că a predat un autoturism
proprietate personală uzat la REMAT, în vederea obţinerii tichetului în valoare de 3000 de lei.
Prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete înseamnă a face cunoscute aceste
informaţii unei autorităţi publice finanţatoare pentru obţinerea pe nedrept de finanţări din fonduri
publice.
!!! În oricare din variantele sale, infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri NU se reţine în concurs
cu infracţiunile de uz de fals (art. 323 C.pen) sau falsul în declaraţii (art. 326 C.pen) întrucât acestea
se absorb în materialitatea infracţiunii de la art. 306.
!!! Dacă, însă, făptuitorul este şi autorul falsurilor, atunci infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri
se va reţine în concurs cu infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale (art. 320 C.pen), fals
intelectual (art. 321 C.pen) sau fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322
C.pen).
Practica arată că folosirea sau prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete,
pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare finanţărilor obţinute sau garantate prin fonduri
publice are loc, cel mai adesea, fie cu ocazia întocmirii dosarului de finanţare sau a verificărilor
condiţiilor de eligibilitate, fie cu prilejul constatării condiţiilor şi a procedurilor de acordare a
alocărilor specifice individuale, fie în cazul procedurii de obţinere a finanţării pe bază de lege a unor
programe/proiecte.
Cerinţe esenţiale:
Pentru ca folosirea sau prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete să aibă
relevanţă penală, este necesar ca acestea să aibă un conţinut cu relevanţă juridică, adică să fie apte a
determina instituţia publică luarea lor în considerare în vederea acordării sau garantării finanţării din
fonduri publice.
a) Urmarea imediată: constă în crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a
activităţii instituţiei publice finanţatoare şi implicit pentru bugetul de stat.
b) Raportul de cauzalitate: între activităţile incriminate şi urmarea imediată trebuie să se
dovedească existenţa unei legături de cauzalitate. De regulă, aceasta rezultă din materialitatea faptei.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri se comite cu intenţie directă. Făptuitorul trebuie să îşi dea
seama că, prin folosirea sau prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, va
obţine pe nedrept o finanţare din bani publici şi urmăreşte producerea acestui rezultat.
Existenţa scopului (obţinerea pe nedrept a unor fonduri) este esenţial pentru existenţa laturii
subiective a infracţiunii.
Mobilul nu are vreo relevanţă.
FORME
Tentativa este posibilă şi este pedepsită în baza alin (2).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a efectuat oricare dintre acţiunile care
constituie elementul material şi s-a realizat obţinerea pe nedrept de fonduri publice.
DETURNAREA DE FONDURI (art. 307 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate unei
autorităţi publice sau instituţii publice, fără respectarea prevederilor legale…(alin 1)
Varianta asimilată: cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi schimbarea, fără respectarea prevederilor
legale, a destinaţiei fondurilor provenite din finanţările obţinute sau garantate din fonduri publice…
(alin 2)
Varianta agravată (prin coroborare cu art. 309): când fapta a avut consecinţe deosebit de grave
Obiect juridic special: relaţiile sociale referitoare la asigurarea desfăşurării normale a activităţii
instituţiilor publice financiare, care se bazează pe respectarea disciplinei financiare şi pe
corectitudinea persoanelor care solicită finanţări din fonduri publice pentru a se evita dirijarea sau
orientarea acestor fonduri în alte direcţii decât cele utile social.
Obiect material: în cazul variantei tip: fondurile băneşti sau resursele materiale care au fost alocate
unei autorităţi sau instituţii publice.
În cazul variantei asimilate: fondurile băneşti provenite din finanţările obţinute sau garantate din
fonduri publice.
Subiect activ: poate fi orice persoană responsabilă penal, textul de lege necerând vreo calitate
specială.
Practica arată, însă, că aceste acte nu pot fi săvârşite decât de funcţionarii publici care administrează
aceste fonduri băneşti ori resurse materiale alocate unităţilor publice şi care au obligaţia de a nu
schimba destinaţia acestora.
La varianta asimilată, subiect activ nemijlocit este persoana care are în competenţă folosirea
fondurilor provenite din finanţări obţinute sau garantate cu fonduri publice.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale.
Subiect pasiv: distingem, pe de o parte, un subiect pasiv principal: statul român, în calitate de titular
al bugetului şi care a fost prejudiciat prin actele comise de făptuitor. Subiect pasiv secundar poate fi
şi autoritatea sau instituţia publică unde lucrează subiectul activ.
LATURA OBIECTIVĂ
Constă într-o acţiune de schimbare a destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate
unei autorităţi publice spre alte obiective decât cele stabilite prin proiecţia bugetului de stat aprobată
acesteia, precum şi din schimbarea destinaţiei fondurilor provenite din finanţările obţinute sau
garantate cu fonduri publice.
Pentru realizarea elementului material, legea nu mai prevede producerea unei consecinţe de natură
materială ori a unei pagube în patrimoniul autorităţii publice.
Exemplu: în practică, s-a stabilit că schimbarea destinaţiei băneşti a sumelor dintr-un cont către alte
conturi pentru care primăria nu avea alocaţi bani constituie elementul material al laturii obiective a
infracţiunii de deturnare de fonduri, şi NU delapidare. Împrejurarea că, pentru a justifica sumele de
bani pe care inculpaţii le-au folosit în alte scopuri decât destinaţia stabilită (proiectată iniţial prin
bugetul de venituri şi cheltuieli al primăriei) aceştia au întocmit documente false nu înseamnă că
fapta este delapidare, întrucât aceste documente au fost realizate tocmai în scopul de a justifica
trecerea banilor dintr-un cont în altul, fără respectarea prevederilor legale, iar banii nu au fost scoşi
din sfera patrimonială a Primăriei.
Pentru ca acţiunea făptuitorului să constituie elementul material al infracţiunii de deturnare de
fonduri se cere ca aceasta să se efectueze fără respectarea prevederilor legale, adică a acelor
prevederi care reglementează posibilitatea unei schimbări a destinaţiei fondurilor.
a) Urmarea imediată: constă în crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a
activităţii autorităţilor sau instituţiilor publice vizate, ale căror fonduri băneşti sau resurse materiale
au fost deturnate de la destinaţia legală.
b) Raportul de cauzalitate: între activităţile incriminate şi urmarea imediată trebuie să se
dovedească existenţa unei legături de cauzalitate. De regulă, aceasta rezultă din materialitatea faptei.
Deturnarea de fonduri este reglementată atât în Codul Penal (art. 307), atunci când priveşte fonduri
băneşti sau resurse materiale alocate de stat unei instituţii sau autorităţi publice, cât şi în Legea nr.
78/2000, când aceeaşi faptă se referă la fondurile obţinute din bugetul general al Uniunii Europene
sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.
Care este încadrarea juridică în situaţia în care aceeaşi persoană săvârşeşte deturnarea de fonduri
menţionată în legea penală generală (C.pen), precum şi pe cea prevăzută în legea specială (Legea nr.
78/2000), cu ocazia unor proiecte care presupun finanţare europeană şi cofinanţare din bugetul de
stat ???
Ţinând cont de realităţile din practica proiectelor cu fonduri europene, în care există şi elemente de
cofinanţare din bugetul de stat, va exista un concurs de infracţiuni, devenind incidente atât
dispoziţiile art. 307 C.pen, cât şi cele ale art. 182 din Legea nr. 78/2000.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de deturnare de fonduri se comite cu intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul trebuie să
îşi dea seama că, prin schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor materiale alocate
instituţiei publice, va produce o stare de pericol pentru bugetul de stat, şi, după caz, urmăreşte sau
doar acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.
Scopul şi mobilul nu au relevanţă.
FORME
Tentativa este posibilă şi este pedepsită în baza alin (3).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care a fost schimbată destinaţia sumelor băneşti sau
a resurselor materiale, chiar dacă aceste sume nu au fost efectiv cheltuite ori resursele materiale nu
au fost efectiv utilizate în conformitate cu noile destinaţii.
SEMINAR - 19
Infracţiuni de fals 1
FALSUL MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE (art. 320 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin
alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice…(alin 1)
Varianta agravată: falsul prevăzut la alin (1), săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu…(alin 2)
Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de
consecinţe juridice…(alin 3)
Obiect juridic generic: relaţiile sociale care iau naştere în jurul şi datorită încrederii publice în
înscrisurile oficiale (înscrisuri cu valoare probatorie şi generatoare de consecinţe juridice).
Obiect juridic special: relaţiile sociale bazate pe încrederea publică acordată autenticităţii şi
veridicităţii înscrisurilor oficiale.
Obiect material: când falsul se comite sub forma alterării, înscrisul oficial asupra căruia se îndreaptă
activitatea făptuitorului devine OM.
În varianta contrafacerii, OM va fi constituit din materialele asupra cărora intervine făptuitorul
(hârtie, cerneală, tuş etc.), deoarece asupra acestora are loc activitatea de plăsmuire. Discutabil,
întrucât acestea pot fi privite drept mijloace de realizare a falsului.
Deci, înscrisurile oficiale, falsificate, plăsmuite sau alterate, în totalitate sau în parte, vor constitui
OM al infracţiunii dacă falsul priveşte conţinutul înscrisului ori semnătura acestuia sau modul de
autentificare, certificare sau atestare care însoţeşte înscrisul.
Prin înscris oficial se înţelege (conform dispoziţiilor art. 178 alin 2 C.pen) orice înscris care emană
de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 (autorităţi publice, instituţii publice
sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunuri proprietate publică) ori de la
persoana prevăzută la art. 175 alin (2) (persoana care exercită un serviciu de interes public pentru
care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora
cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public) sau care aparţine unor asemenea persoane.
În cazul înscrisurilor care trebuie întocmite cu respectarea unor formalităţi prevăzute în mod
imperativ de lege, de care depinde însăşi valabilitatea lor, este necesar să fie îndeplinite şi aceste
formalităţi.
Înscrisuri oficiale sunt şi cele care sunt depuse sau înregistrate la o persoană juridică dintre cele
menţionate la art. 176 sau la o persoană care exercită un serviciu de interes public, potrivit art. 175
alin (2), indiferent dacă acestea emană de la o persoană juridică ori de la un particular.
Cu privire la această categorie de înscrisuri, în doctrină s-au emis două curente de gândire: 1) Într-o
primă opinie, se consideră că în categoria de înscrisuri care aparţin uneia dintre persoanele la care se
referă art. 178 alin (2) teza a II-a C.pen se include orice înscris care intră în posesia sa;
2) În a doua opinie, se apreciază că în această categorie intră doar acele acte care vizează
organizarea internă şi modul concret de lucru şi care au semnificaţie juridică, precum: registre,
procese-verbale, foi de pontaj, state de plată etc. toate aparţinând, prin destinaţie, intrinsec,
respectivei persoane de drept public.
Legea asimilează cu înscrisurile oficiale şi biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare
de consecinţe juridice (alin 3).
Dacă înscrisurile asupra cărora acţionează făptuitorul nu fac parte din categoria „înscrisurilor
oficiale”, ci a celor sub semnătură privată, atunci se va reţine infracţiunea de la art. 322.
Exemplu: în practică, s-a decis că falsificarea borderourilor de achiziţie şi de facturi fiscale de către
administratorul unei societăţi comerciale întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în
înscrisuri sub semnătură privată, şi nu ale infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals,
deoarece societăţile comerciale nu intră în categoria celor menţionate de art. 176, iar înscrisurile
emise de acestea nu sunt înscrisuri oficiale în sensul art. 178 alin (2).
Subiect activ: în varianta tip, poate fi orice persoană responsabilă penal.
În varianta agravată, SA este un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
În varianta agravată, coautori sunt doar persoanele care deţin calitatea cerută de lege.
!!! Calitatea de funcţionar public se răsfrânge asupra infracţiunii înseşi, şi, ca atare, sub aspectul
influenţei sale asupra participanţilor urmează regimul circumstanţelor reale. Deci, instigatorul sau
complicele vor răspunde pentru participaţie la varianta agravată a infracţiunii, în măsura în care au
cunoscut calitatea (de funcţionar public) a autorului, iar fapta a fost săvârşită în exercitarea
atribuţiilor de serviciu ale acestuia.
!!! Dacă numai instigatorul sau complicele au calitatea de funcţionari publici, iar autorul nu, atunci
aceştia vor fi încadraţi la varianta tip a infracţiunii.
Dacă falsul material al unui înscris oficial se realizează prin aplicarea unui sigiliu fals sau al unei
ştampile false, cel care a folosit sigiliul sau ştampila va răspunde penal, ca subiect activ, pentru două
infracţiuni în concurs, respectiv fals material în înscrisuri oficiale şi folosire de instrumente oficiale
false.
Subiect pasiv: este autoritatea publică, instituţia publică sau orice altă persoană juridică ce
administrează sau exploatează bunuri proprietate publică ori o persoană dintre cele menţionate la art.
175 alin (2) C.pen.
LATURA OBIECTIVĂ
În prima variantă tip, se realizează printr-o acţiune de falsificare, în mod material, a unui înscris
oficial.
Activitatea se poate realiza prin contrafacere, adică prin imitarea scrierii sau a semnăturii
înscrisului oficial autentic, ori prin alterare, adică modificarea în orice fel a înscrisului.
Contrafacerea scrierii nu înseamnă imitarea caracterelor ori a formatului sau paginaţiei, cu atât mai
mult cu cât înscrisurile oficiale sunt dactilografiate sau tehnoredactate (scrise la un calculator şi
tipărite la o imprimantă), ci înseamnă a reproduce conţinutul pe care înscrisul îl are în mod obişnuit
un astfel de înscris oficial autentic, cu anumite modificări care să dea caracterul de fals prin atestarea
unui neadevăr.
Exemplu: o diplomă de licenţă falsă trebuie să aibă conţinutul uneia adevărate, un permis de
conducere fals trebuie să aibă menţiunile unuia adevărat, un proces-verbal de constatare trebuie să
conţină menţiunile unui astfel de act, similar o carte de identitate…
Contrafacerea subscrierii (semnăturii) pe un înscris oficial adevărat sau plăsmuit înseamnă
aplicarea unei semnături care să aibă aparenţa că este a celui îndreptăţit să semneze înscrisul (cu
arătarea în paranteză sau sub semnătură a numelui şi prenumelui pretinsului semnatar).
De cele mai multe ori, semnătura falsă este însoţită şi de aplicarea unei ştampile false.
Alterarea unui înscris oficial presupune denaturarea materială a conţinutului său fie prin adăugiri
sau modificări de cifre sau date, fie prin ştersături, fie prin aducere în stare de ilizibilitate a unor
părţi din înscrisul oficial (prin pătare, decolorare etc.).
1) Înscrisul să facă parte din categoria „înscrisurilor oficiale”, adică înscrisuri întocmite de
persoanele juridice prevăzute la art. 176 sau de o persoană prevăzută la art. 175 alin (2) ori
aparţine unei asemenea persoane;
2) Înscrisul să fie susceptibil a produce consecinţe juridice în cazul în care ar fi folosit.
Când falsul priveşte un înscris oficial perimat, cerinţa esenţială nu este îndeplinită, întrucât un
asemenea înscris, chiar veridic, nu poate produce consecinţe juridice.
Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul falsificării unui înscris oficial nul. Cu toate acestea, când cauza
de nulitate nu este atât de evidentă, încât să poată fi observată de îndată de către cel căruia i se
adresează înscrisul, fapta poate produce consecinţe juridice şi poate fi considerată infracţiune.
Exemplu: falsificarea unui buletin de identitate de tip vechi (hârtie), falsificarea unei cărţi de
identitate de tip nou.
b) Urmarea imediată: constă în starea de pericol care se creează prin contrafacerea sau
alterarea unui înscris oficial şi posibilitatea vehiculării acestuia în vederea producerii de consecinţe
juridice.
Urmarea imediată se consideră produsă şi atunci când înscrisul falsificat nu este de o factură
desăvârşită, fiind suficient ca acesta să poată fi utilizat ori acceptat ca valabil.
Dacă falsul nu este izbutit iar modificările sunt grosolane ori evidente, nu se produce urmarea
imediată, fiind vorba despre o încercare nereuşită de falsificare.
c) Raportul de cauzalitate: pentru ca starea de pericol să fie rezultat al activităţii de falsificare,
trebuie să se constate şi să se dovedească existenţa unei legături de cauzalitate.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale se comite cu intenţie directă sau indirectă. După
cum făptuitorul a prevăzut rezultatul faptei sale (starea de pericol) şi, prin acţiunile sale, a urmărit
sau doar a acceptat posibilitatea acestui rezultat.
Mobilul şi scopul nu sunt elemente obligatorii ale laturii subiective. Însă acestea trebuie cunoscute
fiindcă au relevanţă pentru aprecierea în concret a gravităţii faptei şi individualizarea pedepsei.
Exemple:
• Făptuitorul plăsmuieşte, în întregime sau parţial, un înscris oficial sau întocmeşte o copie a
unui act inexistent
• Făptuitorul contraface amprenta ştampilei unei instituţii pe un document
• Semnarea în fals a numelui destinatarului unui mandat poştal în vederea obţinerii pachetului
sau încasării contravalorii acestuia
• Modificarea conţinutului unor declaraţii autentificate (precum şi a încheierii notarului
public)
• NU există infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale dacă funcţionarul public a
antedatat un referat care exprima realitatea, iar modificarea datei nu era de natură să atragă
vreo consecinţă juridică
• NU există infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale dacă făptuitorul a adăugat pe un
certificat de studii menţiunea „gradul II”, deşi aceasta nu era, în principiu, susceptibilă să
producă astfel de consecinţe juridice
FORME
Actele de pregătire, deşi posibile şi necesare în săvârşirea infracţiunii analizate, nu sunt incriminate.
Ele pot avea valoare de acte de complicitate, dacă sunt săvârşite de o altă persoană care acţionează
în sprijinul făptuitorului.
Tentativa este posibilă şi este incriminată la alin (4). Poate fi săvârşită în oricare dintre variantele
prevăzute de art. 32 C.pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care executarea acţiunii de falsificare a fost
desăvârşită şi s-a produs urmarea imediată (starea de pericol).
FALSUL INTELECTUAL (art. 321 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar
public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau
împrejurări…(alin 1)
Obiect juridic special: relaţiile sociale bazate pe încrederea publică acordată autenticităţii şi
veridicităţii înscrisurilor oficiale.
Obiect material: înscrisul oficial asupra căruia se îndreaptă activitatea făptuitorului.
Subiect activ: poate fi numai un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Dacă întocmirea înscrisului este în competenţa unui colectiv, pot fi coautori ai falsului intelectual
toţi membrii acelui colectiv (exemplu: membrii colectivului care a întocmit un raport de expertiză,
dacă aceştia u hotărât şi au scris ori girat – prin semnătură şi asumare – date, fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului).
Subiect pasiv: este autoritatea publică, instituţia publică sau orice altă persoană juridică ce
administrează sau exploatează bunuri proprietate publică ori o persoană dintre cele menţionate la art.
175 alin (2) C.pen., în cadrul căreia s-a comis falsul intelectual.
Subiect pasiv secundar poate fi şi persoana juridică sau fizică afectată în mod direct prin existenţa
unui înscris oficial care atestă neadevăruri ori care face referiri la aceasta.
LATURA OBIECTIVĂ
Se realizează prin falsificarea unui înscris oficial cu ocazia conceperii, elaborării sau scrierii
acestuia, prin intervenţia în conţinutul său, fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiunea de a insera unele date sau împrejurări care ar fi
trebuit menţionate / constatate.
În situaţia atestării unor fapte necorespunzătoare adevărului, făptuitorul întocmeşte înscrisul şi
trece în conţinutul acestuia, în mod mincinos (adică altfel decât în realitate), o anumită faptă sau
împrejurare despre care înscrisul este destinat să facă probă, prezentândo, astfel, ca fiind în deplină
concordanţă cu realitatea.
Exemplu: fapta funcţionarului public care întocmeşte un proces-verbal de contravenţie nereal sau în
care consemnează o situaţie nereală (ex. cum că la săvârşirea contravenţiei a asistat şi o altă
persoană – care se dovedeşte că nu a avut cum să participe la constatare).
Exemplu: un medic eliberează un certificat de deces fără să fi examinat personal cadavrul şi fără să
fi stabilit în concret cauza morţii.
Exemplu: fapta inculpaţilor, viceprimar şi secretar al primăriei unei comune, de a fi eliberat unei
persoane, în lipsa unei hotărâri a comisiei pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 – singura abilitată să
decidă în această privinţă – o adeverinţă prin care se atestă în mod nereal faptul că s-a anulat
procesul-verbal de punere în posesie a părţii vătămate asupra unui teren, adeverinţă pe care persoana
beneficiară a depus-o la instanţa de judecată, dobândind câştig de cauză într-un proces de servitute.
În cazul săvârşirii falsului intelectual prin omisiune, funcţionarul public, întocmind înscrisul, nu
trece în cuprinsul acestuia date sau împrejurări care, faţă de ceea ce era chemat să constate acel
înscris, trebuiau menţionate.
Exemplu: factorul poştal care omite să înregistreze în registrul de evidenţă mandatul poştal primit şi
a cărui valoare şi-a însuşit-o.
Exemplu: funcţionarul de la administraţia financiară care omite să completeze duplicatele sau
triplicatele chitanţelor eliberate unor persoane pentru sumele încasate, în scopul de a-şi însuşi acele
sume.
1) Atestarea neadevărată sau omisiunea vădită să se fi produs cu prilejul întocmirii înscrisului
oficial de către funcţionarul competent.
!!! Alterarea sau denaturarea conţinutului înscrisului oficial după întocmirea sa nu mai este posibilă
decât prin fals material.
2) Atestarea neadevărată sau omisiunea vădită să fie săvârşită în cadrul şi cu ocazia exercitării
atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului.
a) Urmarea imediată: constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite,
pericolul rezultând din întocmirea în fals a unui înscris oficial.
Urmarea imediată se consideră produsă atunci când înscrisul este perfectat, adică semnat şi întărit cu
ştampila sau cu sigiliul cuvenite. Dacă înscrisul nu este perfectat (încheiat), din vreo cauză
independentă de voinţa celui care l-a întocmit, lipsind urmarea imediată, fapta va constitui o
tentativă la infracţiunea de fals intelectual.
b) Raportul de cauzalitate: pentru ca starea de pericol să fie rezultat al activităţii de falsificare,
trebuie să se constate şi să se dovedească existenţa unei legături de cauzalitate.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de fals intelectual se comite cu intenţie directă sau indirectă. După cum făptuitorul a
prevăzut rezultatul faptei sale (starea de pericol) şi, prin acţiunile sale, a urmărit sau doar a acceptat
posibilitatea acestui rezultat. Atât în ceea ce priveşte fapta comisivă
(atestarea neadevărului), cât şi fapta omisivă (omisiunea cu ştiinţă de inserare de date), făptuitorul
are reprezentarea rezultatului, şi urmăreşte ori doar acceptă posibilitatea producerii acestuia.
FORME
Actele de pregătire, deşi posibile în săvârşirea infracţiunii analizate, nu sunt incriminate. Ele pot
avea valoare de acte de complicitate, dacă sunt săvârşite de o altă persoană care acţionează în
sprijinul făptuitorului.
Tentativa este posibilă şi este incriminată la alin (2). În cazul variantei comisive, tentativa există
atunci când executarea activităţii de falsificare a început, dar a fost întreruptă sau a rămas fără
rezultat din cauze independente de voinţa făptuitorului. De asemenea, trebuie constatat că executarea
începută avea aptitudinea de a produce urmarea imediată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se termină întocmirea înscrisului oficial fals,
adică în momentul în care acesta este perfectat prin semnare şi ştampilare, deci atunci când se
produce şi starea de pericol.
Nu are relevanţă dacă înscrisul oficial (cu conţinut fals) este sau nu folosit ulterior.
FALSUL ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ (art. 322 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile prevăzute în
art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane
spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe
juridice…(alin 1)
Obiect juridic special: relaţiile sociale bazate pe încrederea publică acordată înscrisurilor sub
semnătură privată.
Obiect material: înscrisul sub semnătură privată falsificat (produsul infracţiunii).
Legea nu explică ce se înţelege prin înscris sub semnătură privată, însă prin raportare la prevederile
art. 178 C.pen, rezultă că este un astfel de înscris, orice alt document, act etc., care nu emană de la o
persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 (instituţii publice sau persoane juridice care
exploatează sau administrează bunuri proprietate publică) ori de la persoana prevăzută la art. 175
alin (2) sau care aparţine unor asemenea persoane. Înscrisul (scris olograf, dactilografiat ori
tehnoredactat) trebuie să poarte o semnătură şi să fie asumat de o persoană (fizică sau juridică – alta
decât cele menţionate la art. 176) şi să fie susceptibil de a produce efecte juridice.
Exemple:
• înscrisuri neautentificate care cuprind manifestări de voinţă ale unei persoane particulare
referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial sau de altă natură
(acte de vânzare, testamente olografe, chitanţe, contracte de închiriere)
• acte prin care se constată operaţii comerciale efectuate de diferite persoane
• toate actele private de natură să constituie baza unei pretenţii, să servească la constatarea
unui drept ori care fac să se prezume un drept sau să cauzeze un
prejudiciu
Exemplu: în practica judiciară, s-a decis că falsificarea unor acte contabile ale unei societăţi
comerciale private, prin modificări, ştersături sau adăugiri, şi folosirea lor la întocmirea evidenţelor
contabile constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Exemplu: falsificarea
etichetelor unor produse comerciale

Deşi nu este o cerinţă a legii, subiectul activ este persoana care deţine abilităţi ori dexteritatea de a
executa actele materiale de falsificare.
Subiect pasiv: este persoana juridică sau fizică afectată în mod direct prin existenţa unui înscris sub
semnătură privată fals sau care atestă neadevăruri.
LATURA OBIECTIVĂ
Se realizează prin două acţiuni săvârşite succesiv, şi anume:
• Falsificarea unui înscris sub semnătură privată, în vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320
sau art. 321, adică prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea lui în orice mod
sau prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului sau prin omisiunea,
cu ştiinţă, de a insera unele date sau împrejurări, şi
• Folosirea înscrisului falsificat ori încredinţarea sa spre folosire altei persoane
Acţiunea de falsificare, indiferent de modalitatea adoptată de făptuitor, constituie element material al
infracţiunii numai dacă autorul, după executarea falsului, foloseşte el însuşi înscrisul ori îl
încredinţează altei persoane, dar cu finalitatea bine precizată de a-l folosi.
Cerinţă esenţială:
Conţinutul înscrisului astfel rezultat să aibă relevanţă juridică (semnătură, data redactării, conţinutul
să fie apt să realizeze consecinţe juridice), să aibă forţă probatorie – adică să fie susceptibil a proba,
chiar şi numai într-o anumită măsură, faptul în dovedirea căruia este invocat.
O scriere fără relevanţă juridică, fără semnătură sau fără altă posibilitate de a fi atribuită unei
persoane, nu poate constitui obiectul unui fals în înscrisuri sub semnătură privată.
a) Urmarea imediată: constă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică în
autenticitatea şi valoarea probatorie a înscrisurilor sub semnătură privată.
Urmarea imediată se consideră produsă atunci când înscrisul este perfectat, adică semnat, datat şi,
eventual, întărit cu ştampila persoanei juridice (alta decât cele menţionate la art. 176). Dacă înscrisul
nu este perfectat (încheiat), din vreo cauză independentă de voinţa celui care l-a întocmit, lipsind
urmarea imediată, fapta va constitui o tentativă la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură
privată.
b) Raportul de cauzalitate: între acţiunea de falsificare a înscrisului, urmată de folosirea sau
de încredinţarea spre folosire a acestuia şi starea de pericol social trebuie să existe o legătură de
cauzalitate.
Dacă înscrisul fals a ajuns să fie folosit prin altă împrejurare decât prin acţiunea voită a făptuitorului
sau a unei persoane căreia i-a fost încredinţat înscrisul spre folosire, lipsind legătura de cauzalitate,
nu se poate vorbi de latura obiectivă a infracţiunii.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se comite cu intenţie directă.
Această intenţie priveşte atât acţiunea de falsificare, cât şi acţiunea consecutivă de folosire sau de
încredinţare spre folosire (unei alte persoane), în vederea realizării unei consecinţe juridice.
!!! Elementul subiectiv al infracţiunii este realizat şi în cazul în care falsul a fost săvârşit pentru
dovedirea unui fapt adevărat, fiindcă un înscris falsificat creează întotdeauna o stare de pericol
pentru încrederea publică.
Împrejurarea poate fi luată în considerare drept o circumstanţă judiciară atenuantă.
FORME
Actele de pregătire, deşi posibile în săvârşirea infracţiunii analizate, nu sunt incriminate. Ele pot
avea valoare de acte de complicitate, dacă sunt săvârşite de o altă persoană care acţionează în
sprijinul făptuitorului.
Tentativa este posibilă şi este incriminată la alin (2). Această tentativă nu poate exista decât după
începerea executării acţiunii subsecvente (de folosire sau de încredinţare a înscrisului spre folosire).
Împrejurarea că făptuitorul nu s-a folosit de înscrisul fals şi nici nu l-a încredinţat altuia spre folosire
echivalează cu desistarea voluntară de la activitatea infracţională (art. 34 alin 1 teza I C.pen).
Există tentativă la infracţiune în cazul în care făptuitorul a încercat să se folosească de înscris, dar nu
a reuşit, sau a încercat să îl încredinţeze spre folosire unei alte persoane, dar aceasta l-a refuzat ori l-
a denunţat.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se termină întocmirea înscrisului sub
semnătură privată fals, adică în momentul în care acesta este perfectat prin semnare şi asumare, deci
atunci când se produce şi starea de pericol.
Epuizarea: infracţiunea poate fi săvârşită sub formă continuată.
Exemplu: Inculpatul, angajat al unei societăţi comerciale, face mai multe deplasări în interesul acelei
societăţi şi consemnează în raportul de deplasare date necorespunzătoare adevărului, încasând în
acest fel sume de bani necuvenite.
SEMINAR - 20
Infracţiuni de fals 2
UZUL DE FALS (art. 323 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în
vederea producerii unei consecinţe juridice…
Uzul de fals este o activitate subsecventă, prin care înscrisurile false devin mijlocul de săvârşire a
infracţiunii.
Obiect juridic special: este diferit, după cum uzul de fals priveşte un înscris oficial sau un înscris sub
semnătură privată.
Dacă uzul de fals priveşte un înscris oficial, obiectul juridic este identic cu cel al infracţiunii de fals
material în înscrisuri oficiale.
Dacă uzul de fals priveşte un în scris sub semnătură privată, obiectul juridic este identic cu cel al
infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Această diferenţiere se reflectă şi în periculozitatea diferită a faptelor avută în vedere de legiuitor şi
în limitele speciale ale pedepsei pentru fiecare dintre cele două situaţii.
Obiect material: este înscrisul fals folosit de făptuitor, în vederea producerii unei consecinţe
juridice.
Înscrisul fals este, totodată, şi mijlocul de săvârşire a infracţiunii.
În situaţia înscrisului sub semnătură privată, dacă făptuitorul este chiar autorul falsului, atunci acesta
nu va fi considerat şi subiect activ al infracţiunii de uz de fals, ci doar subiect activ al infracţiunii de
fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În cazul în care falsificatorul unui înscris oficial (autorul unui fals material în înscrisuri oficiale sau
fals intelectual) face uz de înscrisul falsificat de el, atunci va exista un concurs de infracţiuni de
conexitate (între fals material în înscrisuri oficiale sau fals intelectual şi uz de fals).
Subiect pasiv: este societatea, ca titular al încrederii publice în înscrisurile oficiale sau sub
semnătură privată. Poate exista subiect pasiv secundar – persoana fizică sau juridică posibil a fi
afectată de utilizarea unui înscris fals care o priveşte.
LATURA OBIECTIVĂ
Se realizează prin acţiunea de folosire a unui înscris oficial sau sub semnătură privată, despre care
cunoaşte că este fals şi care produce consecinţe juridice.
A folosi un înscris fals înseamnă a-l prezenta, a-l utiliza, a-l înfăţişa unei autorităţi publice, unei
instituţii publice sau altei persoane juridice ori unei persoane care exercită un serviciu de interes
public pentru care a fost învestită de autorităţile publice.
În lipsa unei limitări legale, se poate considera că folosirea unui înscris oficial se poate efectua în
orice mod:
• prin depunerea în original, ca act doveditor, la o acţiune în justiţie
• anexarea la o cerere adresată unei instituţii publice, prin invocarea actului (fals) în arătarea
temeiurilor acţiunii sau cererii
• ataşarea unei copii prin prezentarea cu prilejul întocmirii unui înscris oficial sau efectuării unei
operaţiuni de plată
• cu prilejul legitimării, participării la un concurs, ocupării unui post
Folosirea înscrisului trebuie să fie efectivă. Simpla deţinere a falsului nu constituie infracţiunea de
uz de fals.
Exemplu: în practica judiciară s-a decis că infracţiunea de uz de fals nu se poate reţine în cazul
însoţitorului unui transport care, primind un înscris falsificat destinat să servească la justificarea
transportului în eventualitatea unui control, a ţinut acest înscris asupra sa pe tot parcursul
transportului, fără a-l fi prezentat vreunui organ de control.
Exemplu: nu există uz de fals dacă o persoană, fiind chemată în judecată civilă, are asupra sa, în
instanţă, un act fals care ar putea să combată pretenţiile reclamantului, însă nu îl înfăţişează
judecătorilor şi nu îl depune la dosar.
Acţiunea de folosire trebuie să privească un înscris fals. Dacă înscrisul nu este fals, ci folosit fără
drept, fapta nu constituie uz de fals.
Exemplu: nu realizează conţinutul infracţiunii de uz de fals fapta persoanei care, în justificarea unei
activităţi ilicite, prezintă un înscris cu conţinut real, eliberat de o unitate competentă, însă altei
persoane.
Cerinţă esenţială
Este necesar ca înscrisul fals folosit de făptuitor să fie susceptibil de a produce consecinţe
juridice, adică de a servi ca probă, ca dovadă, ca temei.
Exemplu: un înscris fals, însă deteriorat şi care nu mai poate fi reconstituit şi căruia îi lipseşte partea
pe care se pretinde că ar fi existat sigiliul oficial sau semnătura, nu va mai putea fi considerat un
înscris fals care produce consecinţe juridice, astfel încât folosirea acestuia nu reprezintă infracţiunea
de uz de fals.
Exemplu: în practica judiciară s-a reţinut infracţiunea de uz de fals în sarcina persoanei care a folosit
un certificat eliberat de administraţia financiară în care se menţiona, neconform cu realitatea, că
figurează în evidenţele fiscale cu un imobil pentru care a plătit impozit din anul 1963 – în vederea
producerii unei consecinţe juridice: obţinerea unei hotărâri judecătoreşti civile prin care să se
constate că, pe baza uzucapiunii, a devenit proprietarul imobilului.
Exemplu: inculpatul a prezentat poliţiei un permis de conducere falsificat
Exemplu: inculpatul a prezentat la RAR acte vamale false în vederea verificării, omologării şi
înmatriculării unui autoturism adus din străinătate.
Exemplu: inculpata a prezentat o adeverinţă falsă de vechime în muncă în vederea ocupării unui post
vacant într-o organizaţie.
a) Urmarea imediată: constă în starea de pericol pentru aflarea adevărului şi pentru justa
soluţionare a acţiunii sau a solicitării în susţinerea sau combaterea căreia se invocă înscrisul fals.
Urmarea imediată se consideră produsă în momentul în care făptuitorul cere să se ia act de înscrisul
fals prezentat şi aşteaptă o soluţie în sensul acelui înscris pe care îl foloseşte.
În doctrină există opinii diferite privind acţiunea făptuitorului de a depune la un dosar un act
falsificat, pe care, însă, îl retrage mai înainte ca cercetările sau soluţionarea să înceapă – (desistare
voluntară sau urmarea imediată s-a produs odată cu depunerea actului fals la dosar?). Soluţia
desistării voluntare pare mai plauzibilă.
b) Raportul de cauzalitate: între folosirea efectivă a înscrisului fals şi producerea urmării
imediate există întotdeauna o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă ex re, adică din materialitatea
faptei.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de uz de fals se comite cu intenţie directă. După cum făptuitorul a prevăzut rezultatul
faptei sale (starea de pericol) şi, prin acţiunile sale – folosirea înscrisului fals, a urmărit producerea
acestui rezultat.
FORME
Actele de pregătire, deşi posibile şi necesare în săvârşirea infracţiunii analizate, nu sunt incriminate.
Tentativa este posibilă în cazul uzului de fals (făptuitorul se află în posesia înscrisului şi începe
demersurile de prezentare a acestuia), însă nu este incriminată.
Consumarea infracţiunii are loc atunci când executarea acţiunii de folosire a înscrisului fals a fost
dusă până la capăt şi s-a produs urmarea imediată. Pentru consumarea infracţiunii nu are relevanţă
dacă s-a produs efectiv şi consecinţa juridică avută în vedere de făptuitor.
FALSUL ÎN DECLARAŢII (art. 326 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute
la art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei
consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor,
declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe…
Obiect juridic special: este constituit din relaţiile sociale care privesc încrederea publică în
declaraţiile făcute de către persoanele fizice unui funcţionar public sau unei unităţi în care acesta îşi
desfăşoară activitatea.
De reţinut că, în baza acestor declaraţii neconforme cu realitatea se întocmesc acte oficiale cu forţă
probantă.
Obiect material: falsul în declaraţii se săvârşeşte, de regulă, în mod oral, prin declarare
necorespunzătoare adevărului în faţa funcţionarului public sau unei unităţi în care acesta îşi
desfăşoară activitatea, în situaţiile reglementate de lege.
De aceea, fapta nu are obiect material. Înscrisul în care se consemnează declaraţia va constitui
doar produsul faptei.
Dacă, însă, declaraţia falsă este făcută de făptuitor în scris, aceasta va constitui obiect material al
infracţiunii.
De regulă, sunt acele persoane îndreptăţite să facă declaraţii în faţa unui funcţionar public sau unei
instituţii publice.
Participaţia penală nu este posibilă sub forma coautoratului, întrucât activitatea de declarare este
individuală, fiecare persoană dând declaraţia în nume propriu.
Dacă declaraţia falsă făcută de autor este susţinută şi de alte persoane (care cunosc faptul că
declaraţia este mincinoasă), acestea vor avea calitatea de complici.
Pe de altă parte, funcţionarul public care consemnează în scris declaraţia făptuitorului, întocmind în
acest sens înscrisul oficial, nu va răspunde penal dacă nu a cunoscut natura mincinoasă a declaraţiei
ce i s-a dat. El este doar un simplu auxiliar extrapenal.
Dacă, însă, funcţionarul public care consemnează declaraţia, cunoscând caracterul fals al acesteia, nu
sesizează organele de urmărire penală, va fi socotit autor al infracţiunii de omisiunea sesizării (art.
267 C.pen).
În doctrina penală s-a afirmat că, în situaţia în care funcţionarul a cunoscut caracterul fals al
declaraţiei şi a omis sesizarea organelor de urmărire penală continuând să consemneze declaraţia
într-un înscris oficial, în sarcina acestuia se poate reţine un concurs de infracţiuni, între omisiunea
sesizării şi complicitate la fals în declaraţii.
Într-o altă opinie, se consideră că un concurs de infracţiuni ar putea viza omisiunea sesizării şi fals
intelectual pe considerentul că, fiind în cunoştinţă de cauză cu privire la falsitatea declaraţiei, acesta
şi-o însuşeşte şi, continuând consemnarea neadevărului, şi-l asumă cu prilejul întocmirii înscrisului
oficial (care capătă caracterul unui înscris oficial falsificat). Această opinie este criticabilă
întrucât la falsul intelectual se cere ca produsul de concepţie (gândurile, ideile, cunoştinţele) să
aparţină în exclusivitate celui care întocmeşte înscrisul oficial, şi nu unei alte persoane – ex.
cea care face declaraţia.
Subiect pasiv: este autoritatea publică sau unitatea abilitată să emită înscrisuri oficiale în baza
declaraţiilor făcute de persoane fizice, capabile şi îndreptăţite, potrivit legii, sa le facă.
LATURA OBIECTIVĂ
Se realizează prin acţiunea de a face o declaraţie necorespunzătoare adevărului unei persoane

dintre cele prevăzute la art. 175 C.pen sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
Declaraţia poate fi făcută oral sau scris, simplă sau cu explicaţii, spontană sau la cerere, în limba
română sau într-o limbă străină, prin traducător oficial, la sediul autorităţii sau unităţii abilitate sau
în afara acesteia – dacă funcţionarul public de află în acel loc în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Declaraţia orală este făcută, de regulă, personal. Dar se poate prezenta şi sub forma unei înregistrări.
Declaraţia scrisă poate fi depusă personal (la funcţionar sau la sediul unităţii abilitate) ori prin
intermediul unei alte persoane.
Când legea prevede o anumită procedură, declaraţia se va face ţinându-se cont de aceasta.
În mod normal, declaraţia scrisă trebuie semnată. Dacă cel care a făcut declaraţia refuză, acest lucru
trebuie consemnat în procesul verbal întocmit de către funcţionarul public în baza declaraţiei.
Pentru ca acţiunea de a face o declaraţie necorespunzătoare adevărului în faţa unui funcţionar public
sau unităţii din care acesta face parte să devină element material al infracţiunii de fals în declaraţii
trebuie îndeplinite două cerinţe esenţiale:
Prima cerinţă: declaraţia necorespunzătoare adevărului să fie dintre acelea care, potrivit legii sau
împrejurărilor, serveşte la producerea unei consecinţe juridice. În lipsa acestei condiţii, declaraţia
rămâne la nivelul unei simple manifestări verbale, lipsită de orice eficienţă juridică.
Aptitudinea declaraţiei de a produce consecinţe juridice decurge, în primul rând, din lege.
Legea este cea care stabileşte: obligativitatea declaraţiei, condiţiile şi termenele în care aceasta
trebuie făcută, efectele etc.
Aptitudinea declaraţiei de a produce consecinţe juridice decurge, pe de altă parte, şi din anumite
împrejurări de fapt, cel mai adesea neprevăzute, cum este cazul: situaţiilor excepţionale (forţă
majoră, stare de necesitate), care nu îngăduie întârzieri pentru luarea în considerare a unor declaraţii.
Pentru a asigura conformitatea declaraţiei cu adevărul, legea obligă uneori pe funcţionarul public să
atragă atenţia persoanei care o face asupra consecinţelor penale.
Inaptitudinea unei declaraţii de a produce consecinţe juridice există şi în ipoteza în care  declaraţia
a fost făcută în faţa unui funcţionar public necompetent să ia o astfel de declaraţie
• declaraţia a fost făcută de o persoană iresponsabilă
• declaraţia a fost rezultatul unei constrângeri
Nu este generatoare de efecte juridice şi nici nu poate face incidente dispoziţiile art. 326 C.pen o
declaraţie care, deşi consemnată într-un înscris, este supusă unei verificări anterioare obligatorii a
conţinutului său.
A doua cerinţă: este aceea ca declaraţia să nu fie supusă unei alte reglementări speciale cu privire la
veridicitatea ei.
Dispoziţiile art. 326 vor fi aplicabile numai dacă declararea necorespunzătoare adevărului nu cade
sub incidenţa altei norme de incriminare !!! Avem concurs de texte şi se aplică principiul
specialităţii. Exemple:
 declararea necorespunzătoare adevărului făcută de martor într-o cauză penală, civilă sau în orice
altă cauză în care se ascultă martori face să devină incidente dispoziţiile art. 273
C.pen – mărturia mincinoasă
 sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cunoscând că aceasta este nereală, realizează
conţinutul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare – art. 268
C.pen
 declaraţiile vamale nereale sunt supuse sancţionării codului vamal
a) Urmarea imediată: constă în starea de pericol pentru încrederea publică în adevărul pe care
trebuie să îl reprezinte o declaraţie dată în condiţiile cerute de lege.
Textul legal nu face precizarea că, în urma declaraţiei necorespunzătoare adevărului, trebuie să
rezulte automat un înscris oficial fals. Ci doar că declaraţia falsă să fie făcută „în vederea producerii
unor consecinţe juridice”.
b) Raportul de cauzalitate: între acţiunea de declarare necorespunzătoare adevărului şi
producerea urmării imediate există întotdeauna o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă ex re, adică
din materialitatea faptei.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de fals în declaraţii se comite cu intenţie directă. După cum făptuitorul a prevăzut
rezultatul faptei sale (starea de pericol şi posibilitatea producerii unei consecinţe juridice) şi, prin
acţiunile sale – declararea necorespunzătoare adevărului, a urmărit producerea acestui rezultat.
Aceasta înseamnă că autorul, în momentul în care face declaraţia, să ştie că aceasta este neconformă
cu realitatea şi să urmărească producerea unei consecinţe juridice.
Mobilul nu este un element obligatoriu al laturii subiective. Însă acesta trebuie cunoscut fiindcă are
relevanţă pentru aprecierea în concret a gravităţii faptei şi individualizarea pedepsei.
Scopul urmărit de făptuitor, şi anume producerea unei consecinţe juridice, constituie un element
obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii şi dă acesteia caracterul de „infracţiune calificată”.
Falsul în declaraţii exclude uzul de fals !!! Exemple:
 Constituie fals în declaraţii completarea şi depunerea la administraţia financiară a deconturilor
privind TVA, prin înscrierea unor venituri nereale în vederea obţinerii rambursării acestei taxe,
şi nu fals intelectual !!!
 Cu ocazia dezbaterii la notariat a unei succesiuni, inculpata declară că este singura moştenitoare
a defunctei, deşi ştia că aceasta mai are o nepoată, domiciliată în străinătate
 În practica judiciară s-a apreciat că nu sunt generatoare de consecinţe juridice şi nu pot duce la
reţinerea infracţiunii de fals în declaraţii susţinerile neadevărate ale reclamantului dintr-o
acţiune civilă, deoarece acestea sunt supuse unei verificări anterioare, obligatorii, a conţinutului
de către instanţă, iar părţile din proces au dreptul de a contesta cele susţinute de reclamant şi de
a face proba contrarie.
 Nu constituie fals în declaraţii nici fapta conducătorului auto de a prezenta la controlul efectuat
de un poliţist un permis de conducere anulat ca urmare a declarării acestuia pierdut, ci
infracţiunea de uz de fals dacă permisul anulat are caracterul unui act fals care a fost folosit în
vederea producerii unei consecinţe juridice.
 Nu constituie fals în declaraţii fapta inculpatului care, în momentul autentificării actului de
constituire a unei societăţi comerciale, a declarat în faţa notarului că este cetăţean ungur cu
domiciliul la Budapesta, el fiind cetăţean român de naţionalitate maghiară, cu domiciliul în
Braşov, deoarece declararea altei cetăţenii ori a unui alt domiciliu nu a avut nicio relevanţă
asupra constituirii societăţii şi autentificării actului de constituire.
O problemă controversată în doctrină şi jurisprudenţă este aceea dacă declaraţia necorespunzătoare
adevărului făcută în faţa notarului public este sau nu infracţiunea de fals în declaraţii. Notarul public
= funcţionar public.
De exemplu, cu privire la declaraţia făptuitorului că nu există piedici legale la căsătorie, deşi acesta
este căsătorit, au fost exprimate mai multe opinii.
Într-o primă opinie, însuşită şi de practica judiciară, s-a afirmat că, dacă falsul în declaraţii a produs
consecinţa juridică pe care a avut-o în vedere făptuitorul şi dacă această consecinţă, datorată falsei
declaraţii, constituie o infracţiune (ex. înşelăciune, bigamie etc.), atunci se vor aplica regulile
concursului de infracţiuni.
Într-o a doua opinie, se consideră că acţiunea de încheiere a unei noi căsătorii de către o persoană
căsătorită implică în mod necesar ascunderea existenţei căsătoriei anterioare şi, deci, efectuarea unei
declaraţii de căsătorie ce nu corespunde adevărului. Astfel, fapta de a face declaraţii
necorespunzătoare adevărului prin ascunderea existenţei căsătoriei anterioare se absoarbe în mod
natural în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de bigamie, motiv pentru care inculpatul nu ar
putea fi condamnat şi pentru fals în declaraţii.
!!! A doua opinie nu este sustenabilă întrucât absorbţia naturală presupune o unitate pe care fapta o
realizează de la sine, obligatoriu, prin natura lucrurilor şi indiferent de orice reglementare juridică
(ex. omorul include lovirea şi vătămarea corporală). În speţa bigamiei, fiindcă legea organizează
într-un anumit mod încheierea unei căsătorii (obligând, în prealabil, soţii să dea o declaraţie cu
privire la existenţa sau inexistenţa unei căsătorii anterioare), falsul în declaraţii reprezintă consecinţa
imediată, iar rezultatul ulterior, încheierea unei căsătorii deşi unul dintre soţi este deja căsătorit,
reprezintă infracţiunea tipică de bigamie, care se alătură celei dintâi.
FORME
Consumarea infracţiunii are loc atunci când declaraţia a fost legal consemnată şi s-a creat, astfel,
urmarea imediată – starea de pericol pentru valoarea socială ocrotită.
Epuizarea: în anumite cazuri, falsul în declaraţii poate îmbrăca şi forma infracţiunii continuate
(dacă se realizează cumulativ condiţiile art. 35 alin 1 C.pen). Ultimul act din materialitatea
infracţiunii va coincide cu epuizarea acesteia.
FALSUL PRIVIND IDENTITATEA (art. 327 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei
persoane, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unităţi în care
acesta îşi desfăşoară activitatea, prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare,
legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru a induce sau a
menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine
sau pentru altul…(alin 1)
Varianta agravată: când prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane…
(alin 2)
Varianta asimilată: încredinţarea unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori dovedirea stării
civile spre a fi folosit fără drept…(alin 3)
Obiect juridic special: este constituit din relaţiile sociale întemeiate pe încrederea publică în
mijloacele prin care se constată identitatea persoanelor ori constatărilor făcute de funcţionarii publici
competenţi cu privire la identitatea persoanelor, constatări bazate pe concordanţa dintre identitatea
sub care persoanele se prezintă în faţa autorităţilor şi identitatea reală a acestora.
Obiect material: de regulă, nu există (în varianta tip şi cea agravată), întrucât identitatea este o
chestiune imaterială.
În cazul variantei asimilate, OM este reprezentat de actul care serveşte la identificare, legitimare ori
dovedirea stării civile.
În cazul în care autorul faptei atribuie o identitate falsă unei alte persoane, iar această persoană, fiind
de faţă, confirmă identitatea falsă ce i-a fost atribuită, ea va deveni coautor la infracţiunea de fals
privind identitatea.
Dacă, însă, persoana nu este prezentă în momentul în care autorul i-a atribuit o identitate falsă, dar a
consimţit să fie prezentată sub acea identitate falsă, va avea calitatea de complice la săvârşirea
infracţiunii de fals privind identitatea.
Când făptuitorul încredinţează unei alte persoane un înscris pentru a fi folosit fără drept cu privire la
identitatea acesteia din urmă, prima persoană va răspunde pentru infracţiunea de fals privind
identitatea în variantă asimilată (alin 3), pe când persoana care foloseşte înscrisul va răspunde pentru
fals privind identitatea în varianta tip.
Subiect pasiv: autoritatea publică sau persoana care exercită un serviciu de interes public, care a fost
indusă în eroare prin prezentarea unei persoane sub o altă identitate ori prin atribuirea unei identităţi
false unei persoane.
LATURA OBIECTIVĂ
Se poate realiza numai prin acţiunile (alternative), cu mijloacele şi în condiţiile specificate în norma
de incriminare.
La varianta tip şi cea agravată, elementul material constă în acţiunea făptuitorului de a se prezenta
sub o identitate falsă unei persoane dintre cele menţionate la art. 175 sau în acţiunea de atribuire a
unei asemenea identităţi altei persoane, făcută unui funcţionar public sau transmisă unei unităţi în
care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea, prin folosirea frauduloasă a unui act ce
serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat,
pentru a induce sau menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unor
consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul.
Acţiunea de prezentare sub o identitate falsă înseamnă înfăţişarea în faţa unui funcţionar public
competent să constate identitatea, sub o identitate care nu este reală ori care nu aparţine celui care se
prezintă astfel.
Exemplu: în practică s-a reţinut că săvârşeşte infracţiunea de fals privind identitatea în această
modalitate, inculpatul care, după expulzarea din ţara unde a executat o pedeapsă privativă de
libertate, aflat în stare de recidivă în raport cu mai multe condamnări suferite în România, pentru
care a fost dat în urmărire generală, îşi atribuie o altă identitate în faţa organelor poliţiei de frontieră,
în scopul de a se sustrage de la executarea pedepselor. Exemplu: inculpatul care, fiind prins în
flagrant delict de furt, s-a legitimat faţă de organul de poliţie cu un paşaport emis pe numele altei
persoane, dar pe care lipise propria fotografie.
Exemplu: fapta inculpatului de a-şi atribui, în cursul urmăririi penale, o altă identitate decât cea reală
cu scopul evident de a produce anumite consecinţe juridice.
A atribui o identitate falsă altei persoane înseamnă a declara sau a atesta unui funcţionar public,
îndreptăţit a stabili identitatea acelei persoane, că persoana respectivă are o identitate care, în
realitate, nu este a sa. În acest fel, se alterează adevărul. Eventual, se prezintă şi dovezi false sau alte
mijloace frauduloase.
Exemplu: s-a reţinut săvârşirea falsului privind identitatea în această modalitate în cazul în care
inculpatul a dat o declaraţie falsă pe propria răspundere că este de acord ca cei doi copii ai săi să fie
trecuţi în paşaportul soţiei şi a prezentat doi copii care nu erau ai săi în faţa organelor în drept de la
serviciul public comunitar de evidenţa persoanei, în scopul scoaterii lor din ţară.
Exemplu: inculpatul a prezentat în faţa notarului o persoană despre care a pretins că este soţia sa, în
vederea încheierii unui contract de mandat prin care inculpatul era împuternicit să ipotecheze un
apartament.
Exemplu: inculpatul, cerându-i-se de către organul de poliţie să spună numele însoţitorului său –
care săvârşise o contravenţie şi nu avea asupra sa vreun act de identitate – indică numele altei
persoane.
Infracţiunea subzistă în ambele modalităţi chiar dacă făptuitorul a folosit nume imaginare. Spre
deosebire de prevederea din Codul penal anterior, falsul privind identitatea nu mai poate fi săvârşit
pe cale orală.
La varianta asimilată a falsului privind identitatea, elementul material constă în acţiunea de
încredinţare a unui înscris ce serveşte la dovedirea stării civile (certificat de naştere, certificat de
căsătorie), de legitimare (legitimaţii, ecusoane, tichete, permise de acces nominale) sau
identificare (buletin de identitate, carte de identitate, paşaport) în vederea folosirii fără drept.
Prin urmare, înscrisurile de altă natură care privesc o anumită persoană (ex. diplome, brevete, livrete
militare, permise de conducere) nu sunt cuprinse în sfera obiectului material al acestei variante a
infracţiunii.
În cazul variantei tip şi a variantei agravate, pentru întregirea elementului material al laturii
obiective, acţiunea de prezentare sau atribuire a identităţii false trebuie să aibă loc în faţa unui
funcţionar public competent de a identifica o persoană.
Această cerinţă nu este îndeplinită dacă prezentarea sub o falsă identitate s-a făcut în faţa unui
angajat al unei persoane juridice private ori a fost trimisă unei astfel de persoane juridice.
Pentru realizarea variantei asimilate, este necesar ca actul încredinţat să fie dintre acelea care
servesc la identificare, legitimare sau dovedirea stării civile.
În variantele tip şi agravată, se mai cere condiţia ca actele făptuitorului să fi fost comise în vederea
producerii unor consecinţe juridice.
În varianta asimilată, se cere ca actele să fie încredinţate unei alte persoane în scopul de a fi folosite
fără drept.
a) Urmarea imediată: constă în starea de pericol determinată de posibilitatea obţinerii unei

constatări eronate de către autorităţile publice ori funcţionarii publici competenţi privind identitatea
unei persoane.
b) Raportul de cauzalitate: între acţiunile incriminate de art. 327 şi producerea urmării
imediate există întotdeauna o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă ex re, adică din materialitatea
faptei.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de fals privind identitatea se comite cu intenţie directă, calificată prin scop. La
varianta tip şi varianta agravată, scopul constă în inducerea sau menţinerea în eroare a unui
funcţionar public în faţa căruia făptuitorul s-a prezentat sub o identitate care nu îi aparţine (falsă ori
reală, dar care aparţine altei persoane).
La varianta asimilată, scopul constă în folosirea fără drept a actelor de identificare, legitimare sau de
dovedire a stării civile.
FORME
Consumarea infracţiunii, în varianta tip şi varianta gravată, are loc atunci când făptuitorul sa
folosit fraudulos de un act de identitate, de legitimare ori de dovedire a stării civile cu ocazia
prezentării sale funcţionarului public sub o altă identitate decât cea reală ori când a atribuit o astfel
de identitate altei persoane.
În varianta asimilată, infracţiunea se consumă când înscrisul cu funcţie de identificare, legitimare
sau dovedire a stării civile a fost încredinţat unei alte persoane, în scopul de a fi folosit fără drept.
SEMINAR - 21
Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice
CONSTITUIREA UNUI GRUP INFRACŢIONAL ORGANIZAT (art. 367 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea,
sub orice formă, a unui astfel de grup…(alin 1)
Varianta agravată: când infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat este
sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani…(alin
2)
Varianta: dacă faptele prevăzute la alin (1) şi (2) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni, se
aplică regulile concursului de infracţiuni…(alin 3)
Cauză de nepedepsire: nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin
(1) şi alin (2), dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi fost
descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului…
(alin 4)
Cauză de reducere a pedepsei: dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin
(1)-(3) înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a
unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale ale pedepsei se
reduc la jumătate…(alin 5)
Explicaţie: prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai
multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona coordonat în
scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni…(alin 6)
Introducere
Pluralitatea de infractori presupune, obligatoriu, pluralitate de persoane, unitate de infracţiune,
cooperare materială şi coeziune subiectivă. Aceasta implică un efort unitar comun al mai multor
persoane, materializat în producerea unui rezultat ilicit unic.
Asocierile criminale sunt fapte de pluralitate constituită (legală) de infractori.
În cazul pluralităţii constituite, răspunderea participanţilor derivă din apartenenţa lor la un grup
infracţional organizat (delicta sui-generis), al cărui scop este săvârşirea uneia sau mai multor
infracţiuni, chiar dacă acestea nu au fost săvârşite – infracţiune de pericol !
Elementele grupului infracţional organizat: a)
3 sau mai multe persoane
a) Stabilitatea grupului – existenţa acestuia pe o perioadă mai îndelungată (sau nedefinită) de
timp, în care fiecare membru are sarcini şi roluri precis stabilite
b) Obiectivele să fie exclusiv criminale (program criminal). Prima infracţiune
(infracţiunecadru) este chiar cea de asociere infracţională
Obiect juridic special: relaţiile sociale privind convieţuirea socială, ordinea şi liniştea publică,
afectate grav prin crearea asocierilor criminale.
Obiect material: nu există
Participanţii sunt toţi coautori – pluralitate constituită.
În variantele iniţierii, aderării, sprijinirii, subiect activ poate fi şi o singură persoană.
Consecinţele juridice ale existenţei grupului infracţional organizat:
• Toţi făptuitorii vor răspunde penal pentru fapta la comiterea căreia au contribuit obiectiv şi
subiectiv. Rezultatul socialmente periculos al faptei le este deopotrivă imputabil, iar temeiul
pedepsei rămâne acelaşi pentru toţi infractorii implicaţi.
• Dacă, în ipoteza judecării unei pluralităţi constituite de infractori, instanţa pronunţă o hotărâre
prin care se constată că pentru unul dintre infractori, in rem, fapta nu există, de această hotărâre
profită toţi făptuitorii, întrucât fapta este indivizibilă.
Subiect pasiv: este societatea în întregul său, respectiv statul ca titular al valorilor sociale ocrotite de
lege.
LATURA OBIECTIVĂ
Se realizează prin acţiunile alternative de iniţiere, constituire, aderare sau sprijinire a unui grup
infracţional organizat. Prin iniţiere se înţelege punerea în mişcare a planului de organizare a unui
grup infracţional. Acest lucru presupune planificarea acţiunii şi contactarea unor persoane care
trebuie convinse de avantajele pe care le poate avea activitatea ilicită. – Constatăm aici un exces de
reglementare, întrucât iniţierea poate să nu fie urmată şi de constituirea grupului !!!
Acţiunea de constituire presupune asocierea efectivă a trei sau mai multe persoane, prin acord de
voinţă (şi chiar tacit), pentru a organiza un grup care să pregătească şi să pună în aplicare planurile
săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni.
Pentru a fi considerat grup infracţional organizat este necesar un număr minim de membri (3), cu un
minim de organizare (reguli de funcţionare, stabilirea unei ierarhii, repartizarea rolurilor, atribuţiilor
etc.), stabilitate în timp şi planificarea activităţilor infracţionale.
Aderarea presupune solicitarea adresată unei persoane de a face parte dintr-un grup infracţional
organizat care deja există. Nu este necesar ca nou venitul să îi cunoască te ceilalţi membri ai
grupului. Solicitarea poate veni şi din partea nou-venitului, însă atunci este necesară şi acceptarea
din partea conducerii grupului.
Sprijinirea sub orice formă a GIO presupune ajutorul pe care o persoană, deşi nu face parte din
grup, o acordă acestuia.
Diviziunea muncii în cadrul GIO pune probleme de interpretare a dreptului penal, având în vedere
că cei din conducere planifică şi organizează activităţile infracţionale, însă acestea sunt efectiv
comise de membrii de rând.
Teoretic, la o pluralitate constituită se poate ataşa şi o pluralitate ocazională (instigare, complicitate).
Va răspunde cu titlu de participant extern la fapta asociativă subiectul care, nefăcând parte din
structura ierarhică a organizaţiei, s-a limitat la prestaţii ocazionale cu semnificaţie cauzală pentru
realizarea scopului acesteia, fiind conştient de existenţa structurii asociative şi de contribuţia sa în
favoarea acesteia.
a) Urmarea imediată: constă în starea de pericol pentru autoritatea statului.

b) Raportul de cauzalitate: rezultă ex re, adică din materialitatea faptei.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat se comite cu intenţie directă. În
varianta sprijinirii grupului, vinovăţia se poate regăsi şi sub forma intenţiei indirecte.
Dacă făptuitorul ca a participat la o infracţiune-scop nu cunoştea existenţa şi natura asocierii, acesta
nu va răspund pentru infracţiunea de la art. 367.
FORME
Actele de pregătire şi tentativa, deşi posibile şi necesare în săvârşirea infracţiunii analizate, nu sunt
incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul comiterii acţiunii care reprezintă modalitatea
normativă de săvârşire a infracţiunii.
Infracţiunea este continuă şi ea se epuizează, de regulă, prin arestarea membrilor grupului.
TULBURAREA ORDINII ŞI LINIŞTII PUBLICE (art. 371 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau
bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi
liniştea publică…
Obiect juridic special: relaţiile sociale privind convieţuirea socială, ordinea şi liniştea publică,
afectate prin acţiunile incriminate.
Obiect material: poate fi corpul persoanelor sau bunurile afectate prin acţiunile violente ale
făptuitorului
Subiect pasiv: este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite şi persoanele care au fost vătămate
prin acţiunile făptuitorului.
LATURA OBIECTIVĂ
Se realizează prin acte de violenţă asupra persoanelor sau bunurilor, prin ameninţări sau atingeri
grave aduse demnităţii persoanelor, de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică.
Acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor semnifică orice manifestări brutale care ar
putea să cauzeze (sau cauzează) suferinţe fizice ori acte de distrugere, alterare sau aducere în stare
de neîntrebuinţare a unor bunuri.
Ameninţările, realizate prin orice mod de comunicare (cuvinte, gesturi, chiar şi în scris) pot induce
victimei / victimelor temerea că vor fi supuse unui pericol sau că o altă persoană apropiată va suferi
un rău.
Prin atingeri grave aduse demnităţii persoanelor se înţelege afectarea onoarei sau reputaţiei unei
persoane, prin gesturi, cuvinte sau orice alte mijloace ori prin expunerea la batjocură. Ori prin
afirmarea sau imputarea unei fapte determinate care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la
o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public.
Nu este obligatoriu ca actele de violenţă, de ameninţare sau de atingere gravă a demnităţii să se
exercite asupra mai multor persoane, elementele constitutive fiind întrunite şi în situaţia în care
există o singură persoană vătămată, cu condiţia acestea să aibă loc în public. Cerinţa legii ca
faptele să fie săvârşite în public trebuie raportată la art. 184 C.pen, care explică ce se înţelege prin
faptă săvârşită în public. Astfel, fapta trebuie săvârşită:
• într-un loc care, prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu
este prezentă nicio persoană
• în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane  într-un loc
neaccesibil publicului, însă făptuitorul a acţionat cu intenţia ca fapta să fie văzută sau auzită şi
dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane
• la o adunare sau reuniune – cu excepţia reuniunilor cu caracter de familie (datorită naturii
relaţiilor dintre cei prezenţi)
a) Urmarea imediată: este reprezentată de tulburarea ordinii şi liniştii publice. Este vorba
despre acte prin care se tulbură ordinea şi liniştea publică, precum: provocare de scandal, spargerea
de geamuri, de sticle într-un local public sau privat, acostarea violentă a unor persoane, împiedicarea
prin violenţă sau ameninţare a circulaţiei normale a pietonilor sau vehiculelor, spargerea geamurilor
de la case etc.
Există această infracţiune dacă tulburarea ordinii şi liniştii publice are loc cu prilejul unei
manifestări populare, într-o adunare de oameni, producând participanţilor o nelinişte persistentă,
creând o stare de gravă de insecuritate.
Infracţiunea se deosebeşte contravenţiile la ordinea şi liniştea publică prin gradul de pericol social şi
prin natura juridică diferită a faptelor.
În cazul infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, manifestarea antisocială este de
rezultat, în timp ce, în cazul contravenţiilor, ne aflăm numai în faţa unor fapte de pericol.
În cazul în care fapta prin care se realizează acţiunea reprezintă în acelaşi timp şi conţinutul unei
infracţiuni distincte (ex. loviri şi alte violenţe, vătămare corporală, distrugere, ameninţare etc.), se
vor aplica regulile concursului de infracţiuni.
b) Raportul de cauzalitate: infracţiunea analizată fiind „de rezultat”, legătura de cauzalitate
trebuie dovedită.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice se comite cu intenţie.
Mobilul sau scopul urmărit de făptuitor nu prezintă importanţă.
FORME
incriminate.
PORTUL SAU FOLOSIREA FĂRĂ DREPT DE OBIECTE PERICULOASE (art. 372 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: fapta de a purta, fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri
special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în
comun:
a) cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru
tăiere, înţepare sau lovire
b) arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru şocuri electrice
c) substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant…(alin 1)
Varianta agravată: folosirea, fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri
de distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun a obiectelor sau substanţelor
prevăzute la alin (1)…(alin 2)
Varianta agravată: portul, fără drept, al obiectelor sau substanţelor prevăzute în alin (1) în sediul
autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în
spaţiile rezervate desfăşurării procesului electoral… (alin 3)
Obiect juridic special: relaţiile sociale privind siguranţa membrilor societăţii (cetăţenilor), în special
cu prilejul prezenţei la manifestări cultural-sportive, adunări publice, în locuri de agrement, în
mijloace de transport în comun etc.
Obiect material: în constituie armele „albe”, armele neletale, dispozitivele cu electroşocuri sau
substanţele cu efect iritant-lacrimogen sau paralizant.
Sunt considerate „arme albe”: cuţitul, pumnalul (cuţit cu lamă scurtă, cu două tăişuri şi cu vârf
ascuţit), boxul (dispozitiv de metal cu găuri pentru a putea fi cuprins cu degetele, cu creste în dreptul
degetelor, folosit pentru atac în lupta corp la corp şi în încăierări), şişul (pumnal cu lamă lungă şi
îngustă), măciuca (de metal, de lemn, lemn armat cu metal – cunoscută sub denumirea de „bâtă de
baseball”) sau alte obiecte periculoase fabricate sau confecţionate pentru tăiere, înţepare sau lovire
(ex. topor, secure, sabie, spadă, baionetă, baston). Armele neletale care nu sunt supuse autorizării,
precum şi muniţia aferentă: arme de asomare, arme cu tranchilizante, harpoane destinate pescuitului
la adâncime, armele de tir sportiv, arcurile de tir sportiv, pistoalele de semnalizare, pistoalele de
start, armele de recuzită, arme de airsoft (cu bile cu vopsea).
Nu fac obiectul acestei infracţiuni, armele de foc pentru care este necesară autorizaţie specială de
port sau folosire (ex. arme militare, arme de vânătoare, arme cu gaz sau bile de cauciuc). În acest caz
vor fi incidente dispoziţiile art. 342 C.pen nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor.
Dispozitivul pentru şocuri electrice foloseşte la descărcarea asupra victimei a unui curent electric
(arc electric) de o anumită intensitate şi la o anumită tensiune, de natură să producă acesteia un
disconfort al funcţiilor musculare şi uneori chiar o paralizie de scurtă durată.
Substanţele iritant-lacrimogene sunt acelea care produc iritaţii oculare sau ale mucoaselor (gură,
nas).
Substanţe paralizante sunt acelea care determină pierderea temporară, totală sau parţială a mobilităţii
şi sensibilităţii corpului.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării şi complicităţii.
Subiect pasiv: este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite şi persoanele care au fost vătămate
prin acţiunile făptuitorului.
LATURA OBIECTIVĂ
Se realizează, în varianta tip, prin acţiunea de a purta, fără drept, obiectele periculoase menţionate în
textul legal, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, locuri de agrement sau mijloace de
transport în comun.
Fapta de a purta obiecte periculoase presupune că făptuitorul are asupra sa obiectele respective în
locurile prevăzute de textul de lege.
În varianta agravată (alin 2), elementul material constă în acţiunea de folosire, fără drept, a
obiectelor sau substanţelor periculoase în locurile enumerate la varianta tip. Acţiunea de folosire
presupune orice formă de întrebuinţare a obiectelor şi dispozitivelor la care se referă norma.
Varianta agravată de la alin (3) menţine acelaşi element material ca în varianta tip, diferind doar
locul unde este interzis portul obiectelor sau substanţelor periculoase: sediile instituţiilor publice sau
ale persoanelor juridice de drept public ori în spaţiile de desfăşurare a procesului electoral.
Cerinţa esenţială pentru existenţa infracţiunii este ca faptele incriminate să se săvârşească FĂRĂ
DREPT.
Expresia „fără drept” presupune că portul sau folosirea obiectelor ori substanţelor periculoase este
efectuat(ă) cu încălcarea prevederilor legale.
a) Urmarea imediată: crearea unei stări de pericol pentru siguranţa persoanelor şi pentru ordinea
şi liniştea publică.
b) Raportul de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei (ex re).
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase se comite cu intenţie.
Mobilul sau scopul urmărit de făptuitor nu prezintă importanţă.
FORME
incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc odată cu producerea pericolului social.
SEMINAR - 24
Infracţiuni contra familiei 1
BIGAMIA (art. 376 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită…(alin 1)
Varianta atenuată: persoana necăsătorită care încheie o căsătorie cu o persoană pe care o ştie
căsătorită…(alin 2)
Obiect juridic special: relaţiile sociale de convieţuire socială privind familia, relaţii care asigură
caracterul monogam al căsătoriei.
Obiect material: nu există. Actul de căsătorie nu este obiect material, ci proba săvârşirii infracţiunii
(!)
Subiect activ: este circumstanţiat, putând fi numai o persoană căsătorită.
În cazul în care ambele persoane sunt căsătorite, ele răspund penal pentru infracţiunea de bigamie în
calitate de coautori.
În situaţia în care numai una dintre persoane este căsătorită, cel căsătorit va răspunde pentru
infracţiunea în varianta tip, iar cel necăsătorit va răspunde pentru infracţiunea în varianta atenuată
(nu este bigam, ci este părtaş la fapta de bigamie).
Infracţiunea se poate comite în participaţie sub forma complicităţii şi instigării.
Subiect pasiv: este soţul autorului infracţiunii. Există subiect pasiv secundar: statul, care răspunde de
ordinea socială pe care a reglementat-o.
LATURA OBIECTIVĂ
Se realizează prin acţiunea de încheiere a unei noi căsătorii de către o persoană care este căsătorită,
fiind vorba despre un act de căsătorie valabil încheiat de către ofiţerul de stare civilă în urma
consimţământului viitorilor soţi (care semnează actul respectiv).
Nu interesează dacă în prima căsătorie (valabilă) există o viaţă de familie sau soţii trăiesc despărţiţi
în fapt.
Dacă o persoană căsătorită legitim încheie o nouă căsătorie şi, după desfacerea prin divorţ a primei
căsătorii, se căsătoreşte din nou cu cea de-a doua persoană, nu vor exista două infracţiuni de bigamie
în concurs real, ci una singură săvârşită prin încheierea căsătoriei cu cea de-a doua persoană (în
primă instanţă). Întrucât este lovită de nulitate, nu poate sta la baza unei noi infracţiuni de bigamie.
Puncte de vedere contradictorii au fost exprimate în legătură cu răspunderea penală a persoanei care,
deşi căsătorită, declară ofiţerului de stare civilă că nu există piedici legale pentru încheierea
căsătoriei şi, astfel, încheie o nouă căsătorie.
După o opinie, în acest caz, răspunderea penală a făptuitorului trebuie stabilită atât pentru
infracţiunea de bigamie, cât şi pentru infracţiunea de fals în declaraţii.
Într-o altă opinie, se arată că acţiunea de încheiere a unei noi căsătorii de către o persoană deja
căsătorită implică în mod necesar ascunderea existenţei căsătoriei anterioare şi, deci, efectuarea unei
declaraţii necorespunzătoare adevărului. În aceste condiţii, fapta de ascundere a adevărului s-ar
absorbi natural în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de bigamie.
Observaţii faţă de cea de-a doua opinie: absorbţia naturală presupune o unitate pe care fapta o
realizează de la sine prin natura lucrurilor, independent de orice reglementare (exemplu: omorul
absoarbe în mod natural infracţiunea de vătămare corporală). Declararea necorespunzătoare
adevărului, în situaţia analizată, produce consecinţe, realizând elementul material al infracţiunii de
fals în declaraţii, întrucât, actul de încheiere a noii căsătorii depinde de realizarea unei formalităţi
anterioare, indispensabile, şi anume: declaraţia că nu există impedimente legale de încheiere a
căsătoriei. Deci, abia după ce se comite infracţiunea de fals în declaraţii, în concurs real se
săvârşeşte şi infracţiunea de bigamie, odată cu declararea celor doi „soţi” drept căsătoriţi de către
ofiţerul de stare civilă şi gestul acestora de a semna în registrul special destinat.
Nu subzistă infracţiunea de bigamie dacă prima sau cea de-a doua căsătorie este declarată nulă
pentru alt motiv decât bigamia (Exemple: nu există consimţământul personal şi liber al soţilor la
încheierea căsătoriei, căsătoria are loc între rude în linie dreaptă, precum şi între cele în linie
colaterală până la al patrulea grad consecutiv – fără autorizarea instanţei, căsătoria încheiată între
tutore şi persoana minoră care se află sub tutela sa ori cazul în care, la data căsătoriei, unul dintre
soţi este alienat mintal ori este minor cu vârsta de până la 16 ani).
a) Urmarea imediată: constă în starea de pericol social creată prin încheierea noii căsătorii de
către o persoană căsătorită, ceea ce aduce atingere raporturilor de familie, regimului monogam al
acestei celule de bază a societăţii.
b) Raportul de cauzalitate: infracţiunea de bigamie subzistă numai atunci când între acţiunea
de încheiere a unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită şi urmarea imediată este o legătură de
cauzalitate.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de bigamie se comite cu intenţie directă. Făptuitorul cunoaşte, ştie că prima căsătorie nu
este desfăcută legal şi, chiar în aceste împrejurări, voieşte, pe baza consimţământului dat, încheierea
celei de-a doua căsătorii.
Fapta se poate comite cu intenţie indirectă, spre exemplu, atunci când subiectul necalificat
(necăsătorit) bănuieşte că persoana cu care încheie căsătoria este deja căsătorită, prevăzând, deci, că
s-ar putea săvârşi o bigamie şi nu urmăreşte acest rezultat, dar acceptă producerea lui eventuală.
Împrejurarea că persoana necăsătorită ştie sau doar bănuieşte că viitorul soţ este deja căsătorit
trebuie dovedită.
Dacă persoana necăsătorită nu a cunoscut că încheie o căsătorie cu o persoană deja căsătorită, atunci
se consideră că aceasta a fost în eroare (de fapt) şi vor fi incidente dispoziţiile art. 30 C.pen.
FORME
INCESTUL (art. 377 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: raportul sexual consimţit, săvârşit între rude în linie directă sau între fraţi şi surori
Obiect juridic special: relaţiile sociale de convieţuire socială privind familia, care trebuie să se
desfăşoare în condiţii care să nu afecteze calităţile biologice şi morale ale existenţei umane.
Raţiunea textului incriminator este aceea de a se proteja şi ocroti starea de sănătate biologică şi
perpetuarea speciei prin considerarea ca ilicită a raportului sexual care poate avea ca rezultat
(nedorit) o sarcină finalizată cu naşterea unui copil cu grave carenţe genetice şi de sănătate.
Există şi opinia potrivit căreia, raţiunea normei penale se circumscrie doar unor aspecte de
moralitate. Acest punct de vedere este combătut de modul în care legiuitorul a ales să formuleze
textul legal, excluzând din sfera ilicitului penal actele sexuale (orale sau anale) sau acte de natură
sexuală săvârşite între părinţi şi copii ori între fraţi şi surori, care sunt la fel de imorale precum
raportul sexual la care aceste persoane consimt.
Practica judiciară relevă că această infracţiune este favorizată adesea de condiţiile precare sau
improprii de locuit ale familiilor, sărăciei, inculturii, promiscuităţii, alcoolismului, consumului de
droguri etc.
Obiect material: în legătură cu acest subiect, în doctrină s-au exprimat mai multe opinii:
Unii autori consideră că infracţiunea nu are obiect material
Alţi autori consideră că obiectul material îl constituie corpul persoanei care are rol pasiv în cadrul
actului sexual.
Alţi autori consideră că obiect material îl constituie corpurile ambelor persoane care consimt la
realizarea actului sexual.
Subiect activ: este calificat, în sensul că trebuie să aibă calitatea de rudă în linie directă, frate sau
soră.
În ceea ce priveşte conceptul de frate sau soră, trebuie remarcat că legiuitorul a avut în vedere atât
fraţii şi surorile între care sunt legături primare (având aceeaşi mamă şi acelaşi tată), precum şi pe
fraţii vitregi între care există legături consangvine (acelaşi tată) sau uterine (aceeaşi mamă). Rude în
linie directă sunt ascendenţii (părinţii) şi descendenţii (copiii) – indiferent de numărul gradelor care
îi separă.
Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca raporturile sexuale incestuoase să fie practicate între
subiecţi de sex diferit !!! În cazul raporturilor sexuale între persoane de acelaşi sex nu pot fi
concepute riscuri de natură biologică ulterioare.
Nu săvârşesc infracţiunea persoanele care devin rude (în linie directă, fraţi sau surori) prin adopţie,
iar nu prin legătură de sânge, întrucât aceste eventualele raporturi sexuale între astfel de persoane nu
sunt de natură să afecteze obiectul juridic protejat prin normă.
Infracţiunea se poate comite în participaţie sub forma complicităţii şi instigării.
În literatura de specialitate s-a afirmat că este posibilă şi participaţia improprie, atunci când unul
dintre făptuitori este iresponsabil sau este indus în eroare cu privire la calitatea de rudă în linie
directă, frate sau soră.
Subiect pasiv: este statul, ca titular al valorii sociale ocrotite.
LATURA OBIECTIVĂ
Se realizează numai printr-un raport sexual între persoane de sex diferit. Raporturile sexuale
nefireşti şi actele sexuale (altele decât raportul sexual) nu sunt incriminate.
Exemplu: a comis infracţiunea inculpatul PA, care locuia în com. P, împreună cu mama sa, victima
PI, într-o casă cu o singură încăpere. Printre locuitorii satului, care formează o comunicate relativ
restrânsă, era de notorietate faptul că inculpatul şi mama sa PI întreţin raporturi sexuale.
Absolut necesar pentru reţinerea infracţiunii analizate este ca raportul sexual să fie consimţit. Nu
constituie incest raportul sexual obţinut prin constrângerea fizică sau morală a partenerului (rudă
directă, frate sau soră), ci o variantă agravată a infracţiunii de viol. În aceste condiţii, fapta de incest
va fi absorbită în varianta agravată a violului.
Pe acelaşi raţionament, se poate considera drept valabilă soluţia de absorbţie a incestului şi în
materialitatea infracţiunii de act sexual cu un minor.
Dacă, însă, infracţiunea de act sexual cu un minor nu se pedepseşte datorită vârstei participanţilor
(exemplu: fratele de 15 ani şi sora de 14 ani), infracţiunea de incest îşi recapătă individualitatea, iar
făptuitorii vor putea fi pedepsiţi pentru această infracţiune.
a) Urmarea imediată: constă în crearea unei stări de pericol de ordin biologic.

Dacă raportul sexual are loc între rude în linie directă (părinţi, copii, fraţi, surori) şi nu este
susceptibil să ducă la procreare (din motive de sterilitate, infertilitate, probleme anatomice etc.) nu
sunt puse în pericol valorile sociale ocrotite prin norma penală şi, astfel, fapta nu constituie
infracţiune.
Nu acelaşi lucru este valabil în cazul în care partenerii (rude în linie directă, frate sau sora)
realizează raportul sexual consimţit prin utilizarea unor mijloace contraceptive – medicamente,
sterilet, prezervativ etc.), care nu sunt considerate a preîntâmpina 100% riscul unei sarcini. În acest
caz, fapta lor se reţine ca infracţiunea de incest.
b) Raportul de cauzalitate: legătura de cauzalitate este prezumată şi rezultă din materialitatea
faptei.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de incest se comite cu intenţie directă sau indirectă, după cum făptuitorii urmăresc sau
doar acceptă posibilitatea periclitării perpetuării speciei.
FORME
Infracţiunea se consumă prin realizarea raportului sexual în condiţiile de mai sus.
SEMINAR - 25
Infracţiuni contra familiei 2
ABANDONUL DE FAMILIE (art. 378 C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel
îndreptăţit la întreţinere, a uneia din următoarele fapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale
b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege
c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale
judecătorească….(alin 1)
Varianta asimilată: neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a prestaţiilor periodice
stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la întreţinere din partea
victimei infracţiunii…(alin 2)
Cauză de nepedepsire: fapta nu se pedepseşte dacă, înainte de terminarea urmăririi penale,
inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile…(alin 4)
Cauză de neaplicare a pedepsei: dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau
suspendarea executării sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege pentru aceasta…(alin 5)
Obiect juridic special: relaţiile sociale privitoare la obligaţia legală de întreţinere în baza căreia
membrii familiei trebuie să îşi acorde întreţinere şi sprijin material (şi moral).
Obligaţia de întreţinere are caracter concret, ea fiind acea obligaţie impusă de lege unei persoane
de a furniza alteia mijloace de trai.
Această obligaţie este un efect al rudeniei şi căsătoriei.
Legea stabileşte, însă, obligaţii de întreţinere şi între persoane care nu sunt rude între ele.
Obiect material: infracţiunea nu are obiect material.
Subiect activ: este numai acea persoană care are obligaţie legală de întreţinere (conform legii).
Obligaţia se datorează numai dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege (art. 513 C.civ).
Potrivit art. 516 C.civ, obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, rude în linie dreaptă, fraţi şi
surori.
Părinţii sunt obligaţi să întreţină pe copilul devenit major dacă se află în continuarea studiilor, până
la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani (!!!).
Decăderea din drepturile părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia de a asigura întreţinerea
copilului.
Obligaţia de întreţinere între rudele în linie dreaptă, precum şi între fraţi şi surori, sunt aplicabile şi
în situaţia adopţiei.
Codul civil prevede şi alte categorii de persoane pentru care există obligaţia întreţinerii:
• foştii soţi, a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ (când soţul divorţat are obligaţia de
întreţinere faţă de fostul soţ – numai dacă acesta se află în incapacitate de muncă încă dinaintea
căsătoriei, în timpul căsătoriei ori la maximum un an după desfacerea căsătoriei)
• soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să presteze întreţinere
copilului atât timp cât acesta este încă minor, însă numai dacă părinţii fireşti ai acestuia au murit,
sunt dispăruţi ori sunt în nevoie
• moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sunt obligaţi să continue
întreţinerea, dacă părinţii acestuia au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie.
În varianta alternativă, subiectul activ este calificat, în sensul că acesta trebuie să fie un condamnat
la prestaţii periodice stabilite prin hotărâre judecătorească în favoarea persoanei îndreptăţite la
întreţinere din partea victimei.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi complicităţii.
Subiect pasiv: este persoana îndreptăţită la întreţinere.
Subiectul pasiv poate deveni subiect activ în anumite condiţii.
Exemplu: atunci când părintele se îmbolnăveşte grav, obligaţia de întreţinere o au copiii, de la o
anumită vârstă.
LATURA OBIECTIVĂ
În cazul primei variante (art. 378 alin 1 lit. a) C.pen), elementul material constă în fapta (acţiune sau
inacţiune) de părăsire, alungare sau lăsare fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere, expunându-l
pe acesta la suferinţe fizice şi/sau morale (lipsă de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă). Nu este necesar
ca aceste suferinţe să fi intervenit efectiv, însă trebuie să existe o mare probabilitate de realizare a
lor.
Prin părăsire se înţelege abandonarea celui îndreptăţit la întreţinere. Făptuitorul se mută în altă
localitate sau în aceeaşi localitate, dar la o altă adresă decât victima.
Prin alungare se înţelege izgonirea, îndepărtarea de la domiciliu (din locuinţă) a victimei, de regulă
prin folosirea violenţei sau ameninţărilor (constrângere morală sau fizică), în acest fel infractorul
urmărind să se sustragă de la obligaţiile stabilite.
Lăsarea fără ajutor presupune o inacţiune din partea făptuitorului. De exemplu, chiar dacă victima
rămâne în domiciliul făptuitorului, aceasta nu primeşte hrană, îmbrăcăminte, mijloace de subzistenţă
etc.
Esenţial pentru existenţa infracţiunii în această variantă este expunerea victimei (chiar dacă nu
efectivă) la suferinţe fizice şi/sau morale. Dacă nu există această expunere, fapta nu va constitui
infracţiune.
Exemplu: în practică, s-a decis că nu este infracţiunea de abandon de familie fapta mamei care şi-a
părăsit domiciliul conjugal, lăsându-i pe cei doi copii în grija tatălui, în condiţiile în care acesta era
încadrat în muncă şi avea un venit suficient cât să asigure întreţinerea minorilor.
În cazul celei de-a doua variante (art. 378 alin 1 lit. b) C.pen), elementul material constă în
neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege.
Este vorba despre acele cazuri la care obligaţia de întreţinere care operează în virtutea legii NU
implică o determinare bănească sub forma unei pensii, ci prestarea directă a celor necesare
traiului cotidian: alimente, îmbrăcăminte, medicamente.
Drept de întreţinere are cel aflat în nevoie, acesta neavând posibilitatea unui câştig prin muncă, din
cauza unei incapacităţi ori a altor motive justificate.
Exemplu: în practica judiciară, s-a decis că situaţia de a avea un venit lunar în calitate de pensionar
nu exonerează pe fiul acestuia de obligaţia legală de întreţinere dacă venitul este insuficient pentru
acoperirea nevoilor stringente ale celui aflat în incapacitate de a munci.
În cazul celei de-a treia variante (art. 378 alin 1 lit. c) C.pen), elementul material constă într-o
inacţiune, respectiv neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni a pensiei de întreţinere stabilite pe cale
judecătorească.
Termenul de 3 luni curge de la data la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă sau cu
execuţie provizorie privind pensia de întreţinere.
Dacă s-au plătit unele sume şi apoi s-au stopat, atunci termenul curge de la data ultimei plăţi. O plată
parţială înseamnă neplată, întrucât nu se respectă cuantumul stabilit pe cale judecătorească. Este
lipsită de relevanţă împrejurarea că nu s-a cerut executarea silită a hotărârii civile prin care s-a
stabilit pensia de întreţinere, fiindcă legea penală nu condiţionează existenţa infracţiunii de o astfel
de cerinţă.
În situaţia existenţei mai multor persoane vătămate (îndreptăţite la primirea pensiei de întreţinere), în
doctrină au fost exprimate mai multe puncte de vedere:
Într-o opinie, fapta persoanei care, cu rea-credinţă, nu plăteşte timp de 3 luni, pensia de întreţinere
persoanelor îndreptăţite, reprezintă o pluralitate de infracţiuni de abandon de familie, adică atâtea
infracţiuni câte părţi vătămate există.
Într-o altă opinie, această faptă reprezintă o unitate de infracţiune – soluţie preferată şi în practica
judiciară, unde s-a statuat de-a lungul timpului că, indiferent de existenţa unor obligaţii civile faţă de
fiecare dintre copii, stabilite prin aceeaşi hotărâre judecătorească sau prin hotărâri diferite,
îndatorirea inculpatului de a se îngriji de copii, de a contribui la susţinerea cheltuielilor necesare
pentru creşterea, educarea, învăţarea şi pregătirea profesională a acestora este unică, astfel încât,
încălcarea ei reprezintă o singură infracţiune. Prin Decizia 4/2017, pentru interpretarea şi aplicarea
unitară a dispoziţiilor art. 378 alin (1) lit.
c) C.pen, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că infracţiunea de abandon de familie săvârşită
prin neplata cu rea-credinţă, timp de trei luni, a pensiei de întreţinere, instituită printr-o singură
hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane, reprezintă o infracţiune unică continuă.
În varianta alternativă, fapta se comite prin neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat, a
prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească în favoarea persoanelor îndreptăţite la
întreţinere din partea victimei infracţiunii.
Din analiza textului incriminator rezultă că infracţiunea de abandon de familie este o faptă cu
conţinut alternativ. Acest fapt are ca efect autonomizarea fiecărui conţinut, care va caracteriza singur
existenţa infracţiunii.
a) Urmarea imediată: constă în lipsirea de întreţinere la care are dreptul o persoană în raport
cu care subiectul activ este obligat să presteze respectiva întreţinere. Aşa cum s-a arătat, este vorba
despre lipsirea de locuinţă, medicamente, îmbrăcăminte, asistenţă etc.
b) Raportul de cauzalitate: între activitatea infracţională (acţiune sau inacţiune) şi urmarea
imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Dacă starea de lipsă de mijloace de întreţinere materială sau morală se datorează altor cauze (ex.
refuzul de a le primi de la cel ce este obligat a le oferi, dispariţia fără urmă a celui care avea dreptul
la întreţinere – urmată de ajungerea sa în stare de mizerie), legătura de cauzalitate nu există, întrucât
nu există nici elementul material al infracţiunii.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de abandon de familie se comite cu intenţie. Din lectura textului incriminator rezultă şi
unele deosebiri între cele trei variante ale infracţiunii, astfel:
În cazul primei variante normative, respectiv părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, există
atât intenţie directă, cât şi intenţie indirectă.
În cazul celorlalte doua variante normative, sub aspect subiectiv, ne aflăm în prezenţa unei omisiuni
cu rea-credinţă.
În practica judiciară s-a susţinut că infracţiunea de abandon de familie există şi în cazul în care
făptuitorul, obligat la plata pensiei de întreţinere stabilită prin hotărâre judecătorească, deşi capabil
de muncă, refuză (cu intenţie) să se angajeze ori să obţină venituri licite prin muncă cu care să se
achite de obligaţie.
Tot în practică s-a decis că împrejurarea că inculpatul este apt de muncă nu echivalează a priori cu
stabilirea relei-credinţe. El a prezentat documente din care rezultă că nu are venituri şi că este înscris
la oficiul de ocupare a forţei de muncă şi că nu beneficiază de ajutor de şomaj.
Nu este realizat conţinutul infracţiunii de abandon de familie nici în situaţia în care neplata pensiei
de întreţinere, stabilită pe cale judecătorească, este urmarea stării de arestare (în altă cauză) a celui
obligat la întreţinere ori acesta este internat în spital, deoarece aceste situaţii exclud condiţia pusă de
legiuitor ca neplata să fie consecinţa relei-credinţe.
De asemenea, nu este rea-credinţă atunci când cel obligat la plata pensiei de întreţinere, deşi nu a
plătit-o, a stat împreună cu persoana îndreptăţită (minor, părinte etc.) şi s-a îngrijit de acesta,
furnizându-i cele necesare traiului.
FORME
Tentativa, deşi posibilă, nu este incriminată.
În varianta art. 378 alin (1) lit. a) C.pen, infracţiunea se consumă în momentul în care cel îndreptăţit
la întreţinere este părăsit, alungat sau lăsat fără ajutor.
În varianta art. 378 alin (1) lit. b) C.pen, infracţiunea este continuă şi se consumă în momentul
încetării activităţii ilicite. Dacă obligaţia de întreţinere există, aceasta are întotdeauna caracter de
continuitate, adică trebuie îndeplinită în orice moment.
În varianta art. 378 alin (1) lit. c) C.pen, infracţiunea se consumă în momentul în care:
• nu s-a respectat termenul de plată (deci, după 3 luni) – după unii autori
• se efectuează plata pensiei, întrucât infracţiunea are caracter continuu şi ea continuă şi după
expirarea termenului până în momentul efectuării plăţii ori condamnării făptuitorului (atunci
când infracţiunea se epuizează) – după alţi autori
În varianta art. 378 alin (2) C.pen, fapta se consumă în momentul în care nu s-a respectat termenul
pentru îndeplinirea prestaţiei periodice.
NERESPECTAREA MĂSURILOR PRIVIND ÎNCREDINŢAREA MINORULUI (art. 379

C.pen)
Conţinut legal:
Varianta tip: reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt
părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii….(alin 1)
Varianta asimilată: fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească
spre creştere şi educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături
personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent…(alin 2)
Obiect juridic special: relaţiile sociale referitoare la ocrotirea, creşterea şi educarea minorilor şi
asigurarea legăturii personale dintre părinţi şi copii, chiar şi atunci când părinţii sunt despărţiţi.
Obiect material: infracţiunea nu are obiect material.
Subiect activ: este calificat, în sensul că poate fi numai părintele minorului sau persoana căreia i s-a
încredinţat minorul spre creştere şi educare.
În practica judiciară s-a decis că, în cazul în care concubinul reţine copilul, împiedicându-l să se
deplaseze să îşi vadă mama, fapta acestuia nu constituie infracţiunea de nerespectare a măsurilor
privind încredinţarea minorului, ci infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal. Exemplu: în
practică s-a respins susţinerea inculpatei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească
spre creştere şi educare şi care a împiedicat pe fostul soţ să viziteze pe copil, aşa cum a stabilit
instanţa, motivând că în speţă nu ar fi întrunite elementele infracţiunii de nerespectare a măsurilor
privind încredinţarea minorului, pe temeiul că subiect activ al acestei infracţiuni nu poate fi unul
dintre părinţii copilului – aceştia putând săvârşi numai fapta în varianta art. 379 alin (1). În lipsa
oricărei limitări în cuprinsul textului legal, este evident că infracţiunea prevăzută la art. 379 alin (2)
poate fi săvârşită de orice persoană, inclusiv de către părintele căreia i s-a încredinţat minorul prin
hotărâre judecătorească.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi complicităţii.
Subiect pasiv: este părintele sau persoana căreia i s-a încredinţat minorul (în varianta art. 379 alin 1)
sau părinţii minorului (în modalitatea prevăzută la art. 379 alin 2 – în cazul în care minorul a fost
încredinţat unei alte persoane decât părinţilor, spre creştere şi educare).
LATURA OBIECTIVĂ
În varianta prevăzută la art. 379 alin (1), elementul material constă în acţiunea de reţinere a
minorului de către un părinte.
În varianta prevăzută la art. 379 alin (2), elementul material constă în acţiunea de împiedicarea în
mod repetat a oricăruia dintre părinţi de a avea legături personale cu minorul. Este esenţial ca
reţinerea minorului să se facă fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia minorul i-
a fost încredinţat.
Reţinerea nu trebuie confundată cu răpirea minorului.
În cazul împiedicării oricăruia dintre părinţi de a avea legături cu minorul este vorba despre un
minor care a fost încredinţat unuia dintre părinţi prin hotărâre judecătorească ori unei alte persoane,
iar acesta/aceasta se opune ca minorul să stabilească o legătură cu părinţii, respectiv cu celalalt
părinte.
În practică, cele mai des întâlnite situaţii sunt cele în care, în cazul unui divorţ, instanţa de judecată
încredinţează pe minor unuia dintre părinţi, iar acesta îl împiedică pe fostul soţ să ia legătura cu
minorul.
Există şi situaţii în care, până la pronunţarea divorţului, instanţa să fixeze domiciliul minorului la
unul dintre părinţi. Deşi textul legal al art. 379 alin (2) are în vedere numai faptele de împiedicare
comise după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de încredinţare, în practica judiciară s-a
considerat că textului legal trebuie să i se dea o interpretare mai largă, astfel încât să fie inclusă şi
situaţia de mai sus.
Acţiunea de împiedicare a părintelui de a lua legătura cu minorul constituie elementul material al
infracţiunii numai dacă se comite în mod repetat.
a) Urmarea imediată: în cazul variantei tip (art. 379 alin 1 C.pen), constă în crearea unei stări
de pericol pentru buna creştere şi educare a minorului.
În cazul variantei asimilate, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru legăturile
dintre copil şi părinte, care poate duce la primejduirea creşterii şi dezvoltării normale a minorilor.
b) Raportul de cauzalitate: între activitatea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe o
legătură de cauzalitate.
LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunea de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor se comite cu intenţie
directă sau indirectă.
FORME
Actele pregătitoare, cât şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate.
Infracţiunea se consumă atunci când s-a produs reţinerea minorului ori când, în mod repetat, acesta a
fost împiedicat să stabilească o legătură cu ambii părinţi ori numai cu unul dintre aceştia.
În varianta de la alin (1), fapta constituie o infracţiune continuă.

Sinteza Drept Penal, Partea Speciala II

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sinteza Drept Penal, Partea Speciala II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept penal.

Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei I

NEDENUNŢAREA (art. 266 C.pen)

OMISIUNEA SESIZĂRII (art. 267 C.pen)

Se realizează printr-o inacţiune, respectiv omisiunea de sesizare a organelor de urmărire penală cu

FAVORIZAREA FĂPTUITORULUI (art. 269 C.pen)

TĂINUIREA (art. 270 C.pen)

Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei II

OBSTRUCŢIONAREA JUSTIŢIEI (art. 271 C.pen)

Constă în fapte alternative ale făptuitorului de a:

MĂRTURIA MINCINOASĂ (art. 273 C.pen)

SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE PROBE ORI DE ÎNSCRISURI (art. 275 C.pen)

Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei III

ULTRAJUL JUDICIAR (art. 279 C.pen)

ÎNLESNIREA EVADĂRII (art. 286 C.pen)

înlesnirea prin orice mijloace a evadării…(alin 1) Varianta

NERESPECTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI (art. 287 C.pen)

: nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prin:

Constă în 7 variante alternative de comitere:

Este reprezentat de trei variante normative:

Infracţiuni de corupţie şi de serviciu 1

LUAREA DE MITĂ (art. 289 C.pen)

DAREA DE MITĂ (art. 290 C.pen)

Tentativa nu este incriminată.

CAUZĂ CARE EXCLUDE EXISTENŢA INFRACŢIUNII

TRAFICUL DE INFLUENŢĂ (art. 291 C.pen)

Exemple de trafic de influenţă:

Infracţiuni de corupţie şi de serviciu 2

Introducere: la 15.06.2016, Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate şi a

NEGLIJENŢA ÎN SERVICIU (art. 298 C.pen)

Constă într-o încălcare a îndatoririlor de serviciu de către un funcţionar.

Infracţiuni de corupţie şi de serviciu 3

VIOLAREA SECRETULUI CORESPONDENŢEI (art. 302 C.pen)

CAUZĂ SPECIALĂ JUSTIFICATIVĂ

OBŢINEREA ILEGALĂ DE FONDURI (art. 306 C.pen)

Participaţia este posibilă sub toate formele sale.

DETURNAREA DE FONDURI (art. 307 C.pen)

FALSUL MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE (art. 320 C.pen)

FALSUL ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ (art. 322 C.pen)

Subiect activ: poate fi orice persoană responsabilă penal.

UZUL DE FALS (art. 323 C.pen)

Se realizează prin acţiunea de a face o declaraţie necorespunzătoare adevărului unei persoane

FALSUL PRIVIND IDENTITATEA (art. 327 C.pen)

a) Urmarea imediată: constă în starea de pericol determinată de posibilitatea obţinerii unei

Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice

CONSTITUIREA UNUI GRUP INFRACŢIONAL ORGANIZAT (art. 367 C.pen)

a) Urmarea imediată: constă în starea de pericol pentru autoritatea statului.

TULBURAREA ORDINII ŞI LINIŞTII PUBLICE (art. 371 C.pen)

Infracţiuni contra familiei 1

BIGAMIA (art. 376 C.pen)

a) Urmarea imediată: constă în crearea unei stări de pericol de ordin biologic.

Infracţiuni contra familiei 2

ABANDONUL DE FAMILIE (art. 378 C.pen)

NERESPECTAREA MĂSURILOR PRIVIND ÎNCREDINŢAREA MINORULUI (art. 379

S-ar putea să vă placă și