UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
PROGRAM DE STUDII: DREPT – ID

DISCIPLINA: DREPT PENAL SPECIAL I

TITLUL TEMEI: FURTUL ȘI TÂLHĂRIA

COORDONATOR: LECTOR. UNIV. DR. ELISABETA BOȚIAN

STUDENT: FALCOE ANDREI ROBERT

ANUL: III

1
 Infracţiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în Codul Penal - Partea
Specială, în Titlul al II-lea denumit "Infracţiuni contra patrimoniului" (art.
228256).
Infracţiunile contra patrimoniului sunt acele infracţiuni care au ca obiect
juridic relaţii sociale de ordin patrimonial. Desfăşurarea normală a relaţiilor sociale
de ordin patrimonial, oricare ar fi acestea, constituie o condiţie de existentă a
societăţii, de aceea faptele prin care se vatamă ori se pun in pericol aceste relaţii
sunt fapte socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară acţiunea
represivă.
Legea penală apără, în general, toate relaţiile de ordin patrimonial,
incriminând şi sancţionând faptele îndreptate împotriva acestora, prevăzând un
regim sancţionator sever. În încriminarea atingerilor aduse patrimoniului, legea ţine
seama de caracterul ilicit al acţiunilor făptuitorului, iar nu de poziţia juridică a
victimei, scopul incriminării fiind apărarea situaţiilor, de fapt ale bunurilor în sfera
patrimonială.
Toate aceste infracţiuni constau în diferite atingeri aduse patrimoniului unei
persoane şi anume în diferite schimbări ale situaţiei ori stări de fapt a bunurilor
produse prin sustragerea, însuşirea, distrugerea, risipirea sau împiedicarea folosirii
lor. Ele împiedică realizarea drepturilor subiective care au ca obiect bunurile a
căror situaţie de fapt a fost schimbată şi, prin săvârşirea lor, tulbură, împiedică sau
chiar zădărnicesc desfăşurarea normală a relaţiilor de ordin patrimonial. De aici,
rezultă şi necesitatea ocrotirii penale a patrimoniului.
Din punct de vedere al dreptului penal, patrimoniul persoanei, obiect al
ocrotirii penale este constituit însă numai din bunuri privite în mod individual și
asupra cărora se pot săvârși acte de sustragere, înșelăciune, tâlhărie, abuz de
încredere, etc.
În incriminările care ocrotesc patrimoniul, legea penală vizează acţiunea
ilicită a făptuitorului, iar nu poziţia juridică a victimei, aceasta nefiind ţinută să-şi
dovedească dreptul de proprietate asupra bunului sustras, însuşit ori distrus sau
vreun alt drept (posesie sau detenție) asupra bunului. De aceea, uneori legea penală
pedepseşte în anumite situaţii pe însuşi proprietar când acesta, prin acţiunea sa
schimbă starea de fapt a unui bun al său, în dauna intereselor legitime ale unei alte
persoane.

2
 Furtul
Art. 228. - (1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în întregime sau în parte
făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau detenţia
legitimă a altei persoane.
(3) Se consideră bunuri mobile şi înscrisurile, energia electrică, precum şi orice
alt fel de energie care are valoare economică.

Tâlhăria
Art. 233. - Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori
prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi
furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat
sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure
scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
În această infracţiune sunt conjugate două acţiuni:
- acţiunea de bază este aceea de sustragere a unui bun, îndreptată împotriva
patrimoniului şi
- acţiunea secundară sau adiacentă, constând în folosirea violenţei, ameninţării
sau a altei forme de constrângere (punerea victimei în stare de inconştienţă sau
neputinţă de a se apăra).
Cele două acţiuni sunt unite din punct de vedere subiectiv, astfel încât
tâlhăria este o infracţiune complexă, formând o unitate infracţională legală.
Întrucât atât infracțiunea de furt cât și cea de tâlhăria sunt infracțiuni din
titlul II a codului penal, respectiv infracțiuni contra patrimoniului, voi începe
această lucrare prin analiza punctelor comune ale celor două infracțiuni,
continuând prin prezentarea diferențelor dintre ele.
Obiectul juridic comun al acestor infracţiuni este format din relaţiile
sociale privitoare la ocrotirea patrimoniului. Obiect material sunt bunurile asupra
cărora se realizează acțiunea penală incriminată, indiferent că sunt aflate în
proprietate publică sau privată.

3
 Obiectul juridic special al ambelor infracțiuni este format din relaţiile
sociale de ordin patrimonial care presupun menţinerea situaţiei de fapt a unui bun
mobil în sfera patrimonială a unei persoane. Întrucât infracțiunea de tâlhărie este o
infracțiune complexă, acestui obiect principal i se alătura și unul secundar,
respectiv: relaţiile sociale legate de ocrotirea persoanei şi anume libertatea,
integritatea corporală, sănătatea sau viaţa acesteia.
Obiect material este numai bunul mobil asupra căruia s-a efectuat acţiunea
de sustragere. În cazul tâlhăriei, obiectul material al infracţiunii trebuie privit atât
în raport cu acţiunea principală (bunul mobil sustras), cât și cea secundară (corpul
persoanei). Este posibil totuși ca în ceea ce priveşte acţiunea secundară, să nu
existe obiect material, dacă aceasta constă în ameninţare.
Bunul mobil poate fi neînsuflețit sau însuflețit (animalele vii), dar corpul
unei persoane în viață nu poate constitui obiect material al furtului. Cadavrele
umane destinate înhumării nu pot fi obiect material al furtului, ci al infracțiunii de
profanare de cadavre. În schimb, cadavrele sau părțile din cadavre destinate
cercetării, practicii medicale ori conservării pentru expunere în muzee pot fi obiect
material al furtului.
Pentru a fi obiect material al infracţiunii de furt, bunul trebuie să fie
corporal, adică are o anumită valoare economică. De asemenea, bunurile care au o
valoare sentimentală sau patrimonială doar pentru posesorul lor pot constitui
obiectul material al infracţiunii. Bunurile abandonate ori fără stăpân nu pot fi
obiect material al acestor infracțiuni.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, indiferent dacă are sau
nu vreun drept de proprietate asupra bunului. Participația penală este posibilă sub
toate formele.
În timp ce în cazul infracțiunii de furt subiectul pasiv poate fi orice
persoană fizică sau juridică, cu condiţia ca aceasta să aibă bunul în posesie sau
detenţie, la infracțiunea de tâlhărie subiect pasiv este doar persoana fizică faţă de
care se comite tâlhăria, atât persoana ale cărei bunuri au fost sustrase, cât şi
persoana faţă de care s-a exercitat constrângerea.
Din punct de vedere al laturii obiective, în cazul furtului elementul
material al infracţiunii constă în acţiunea de luare a unui bun mobil din posesia
sau detenţia altei persoane, urmată de trecerea acelui bun în posesia făptuitorului,
luarea realizându-se prin orice mijloace: apucare, dosire, înhăţare, deviere,
consumare, etc.

4
 Cerinţele esenţiale ale elementului material fiind:
• bunul să fie un bun mobil;
• bunul să se afle în posesia sau detenţia altei persoane (adică în stăpânirea ei
de fapt);
• luarea bunului în stăpânire să se facă fără consimţământul celui deposedat.
În schimb, în cazul tâlhăriei, elementul material constă pe lângă acţiunea
principală de furt şi una secundară de exercitare a violenţelor, de ameninţare sau de
folosire a constrângerii, luarea bunului ia forma predării silite făcută de către
victimă.
Această acțiune secundară se poate realiza prin întrebuinţarea de violenţe,
ameninţări, prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se
apăra (folosirea unor substanţe narcotice sau a altora care pot provoca inconştienţă,
imobilizarea persoanei, punerea unui căluş în gură, etc.).
Cerinţele esenţiale ale acţiunii principale din cadrul elementului material
sunt la fel ca cele de la furt, iar cerinţele esenţiale ale acţiunii secundare se referă la
condiţia ca ea să fi servit ca mijloc pentru săvârşirea furtului, păstrarea bunului
furat, înlăturarea urmelor ori asigurarea scăpării. Aceste acţiuni de constrângere
trebuie să se realizeze înainte ori imediat după consumarea furtului sau chiar în
timpul săvârşirii acestuia.
Urmarea imediată constă în deposedarea (diminuarea patrimoniului)
persoanei care avea posesia sau detenţia bunului, pentru tâlhărie adăugându-se și
vătămarea adusă libertăţii, integrităţii corporale ori sănătăţii acelei persoane.
Legătura de cauzalitate apare în mod firesc între acţiunea de luare/luare
forțată (tâlhărie) care formează elementul material şi urmarea imediată.
Din punct de vedere al laturii subiective în cazul tâlhăriei fapta se
săvârşeşte doar cu intenţie directă, având ca cerinţe esenţiale: acţiunea principală
de sustragere trebuie să se comită în scopul însuşirii pe nedrept, iar acţiunea
secundară se săvârşeşte în scopul realizării furtului, a păstrării bunului furat,
asigurarea scăpării sau înlăturarea urmelor infracţiunii. În timp ce în cazul furtului
acesta se poate comite și cu intenţie indirectă, spre exemplu când făptuitorul
sustrage o haină cu intenție directă, iar în buzunarul acesteia el găseşte şi alte
bunuri, faţă de acestea din urmă, făptuitorul acţionează cu intenţie indirectă.
Tentativa în cazul ambelor infracțiuni se pedepseşte şi există atunci când
acţiunea principală (furtul) a fost întreruptă ori nu şi-a produs efectul, cu condiţia
ca până atunci să se fi efectuat acţiunea adiacentă.

5
 Având în vedere faptul că înfracțiunea de tâlhărie este una complexă ce
cumprinde în prima sa parte infracțiunea de furt, regimul sancţionator este normal
să difere pentru cele două, astfel având:
- Pedeapsa prevăzută de lege pentru forma simplă a infracţiunii de furt este
închisoarea de la 6 luni 3 ani sau amenda. În cazul infracţiunii de furt în
scop de folosinţă descrisă în art. 230, limitele de pedeapsă se reduc cu o
treime.
- Tâlhăria în forma simplă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
interzicerera unor drepturi.
Variantele agravate sunt la fel pentru ambele infracțiuni, ținându-se cont de
art. 2561, și anume dacă s-au produs consecințe deosebit de grave (adică o pagubă
materială mai mare de 2.000.000 lei), limitele speciale ale pedepsei se majorează
cu jumătate.
Aspecte procesuale diferă și ele fiind vorba de două infracțiuni cu gravitate
diferită, astfel avem:
- Furt: Potrivit art. 231, furtul săvârşit între membrii de familie, de către un
minor în paguba tutorelui său ori de către cel care locuieşte împreună cu
persoana vătămată sau este găzduit de aceasta se pedepseşte numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile sau
retragerea acesteia înlătură răspunderea penală. În cazul infracţiunilor de
furt prevăzute în art. 228, 229 alin. 1, alin. 2 lit. b și c şi art. 230,
împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
- Tâlhărie: Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Chiar şi atunci
când în conţinutul complex al tâlhăriei ar intra un furt care se urmăreşte la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 210 C. Pen.), urmărirea
penală se face din oficiu, fiindcă tâlhăria este o infracţiune complexă,
unică, cu un grad de pericol ridicat.
O ultimă trăsătură comună a celor două infracțiuni este competenţa de
soluţionare a cauzei și anume pentru ambele, în primă instanţă aceasta revine
judecătoriei.
Ca și concluzie, deși ambele infracțiuni descrise anterior au ca și rezultat
deposedarea unei persoane de un bun, modul în care această acțiune este înfăptuită
și se produce, precum și intenția cu care ea se săvârșește este cea care face
diferența atât înntre cele două, precum și în cadrul unui proces penal.