UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SISTEME DE DREPT COMPARATE

ESEU COMPARATIV
CONSTITUȚIA ROMÂNIEI ȘI CONSTITUȚIA FRANȚEI

STUDENT: FALCOE ANDREI ROBERT

GRUPA III, ANUL II
 Constituția este considerată a fi legea fundamentală a unui stat, constituită din norme
juridice, învestită cu forță juridică suprema, și care reglementează acele relații sociale
fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii.
Constituția României este legea fundamentală a statului român care reglementează,
printre altele, principiile generale de organizare a statului, drepturile, libertățile și îndatoririle
fundamentale ale cetățenilor și autoritățile publice fundamentale. Actuala Constituție a României
a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în
urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991.
Constituția a fost revizuită în anul 2003 prin adoptarea Legii de revizuire a Constituției
României, aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin
Hotărârea Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003. Aceasta cuprinde 156 de articole
împărțite în 8 titluri:

• Titlul I - Principii generale;

• Titlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale;

• Titlul III - Autoritățile publice;

• Titlul IV - Economia și finanțele publice;

• Titlul V - Curtea Constituțională;

• Titlul VI - Integrarea euroatlantică;

• Titlul VII - Revizuirea Constituției;

• Titlul VIII - Dispoziții finale și tranzitorii.

Franța este cea care a dat ideea și exemplul Constituției scrise, sistemice, complete, ca
expresie a culturii și civilizației de mare calitate. În acest context trebuie reamintit că noțiunea de
Constituție, în sensul modern, este clar formulată în celebra Declarație a drepturilor omului și
cetățeanului din 26 august 1789. Astfel, în art. 16 al Declarației s-a arătat că o societate în care
garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor determinată, nu are o Constituție.
Constituția Franței a fost aprobată prin referendumul din 28 septembrie 1958, cu o
majoritate convingătoare (aproape 80%) și a fost amendată de 17 ori, cel mai recent la data de 28
martie2003. Este numită în mod tipic Constituția celei de a cincea Republici și a înlocuit
constituția celei de a patra republici datând din 27 octombrie 1946.

Normele juridice sunt sistematizate astfel:

• Preambulul;
 • Despre suveranitate (titlul I);

• Președintele Republicii (titlul II);

• Guvernul (titlul III);

• Parlamentul (titlul IV);

• Raporturile dintre Parlament și Guvern (titlul V);

• Despre tratatele și acordurile internaționale (titlul VI);

• Consiliul Constituțional (titlul VII);

• Despre autoritatea judecătorească (titlul VIII);

• Instanța Supremă (titlul IX);

• Despre răspunderea penală a membrilor Guvernului (titlul X);

• Consiliul economic, social și de mediu (titlul XI);

• Avocatul Poporului (titlul XIbis);

• Colectivitățile teritoriale (titlul XII);

• Dispoziții tranzitorii privind Noua Caledonie (titlul XIII);

• Despre francofonie și acordurile de asociere (titlul XIV);

• Despre Uniunea Europeană (titlul XV);

• Despre revizuirea Constituției (titlul XVI);

• Dispoziții tranzitorii (titlul XVII), abrogat.

In statul român, principiile  statului de drept sunt sugerate de art.1 alin.(3) Constitutie,
aceste principii  trebuie sa stea la baza tuturor institutiilor intemeiate pe principiul legalitatii,
acestea fiind impuse tuturor autoritatilor publice si au in vedere automat si respectarea lor in
cadrul infiintarii, organizarii si functionarii acestora. Doar respectand aceste principii
constitutionale, aceste institutii isi afirma deplina legitimitate sub aspect juridic.
 Suveranitatea nationala precum si modalitatea exercitarii acesteia, iar nu in ultimul rand
si ristrictiile exercitarii acesteia, sunt consacrate in art.2 Constitutie. Astfel, suveranitatea
apartine poporului roman care si-o exercita prin intermediul organelor sale reprezentative,
constituite prin alegeri libere, periodice si corecte precum si prin referendum. Restrictiile
exercitarii suveranitatii sunt impuse oricarui grup si oricarei persoane ce ar dori sa-si atribuie
exercitarea suveranitatii in nume propriu. Deci, exercitarea suveranitatii este exercitata de catre
stat, printr-un pluralism institutional de ordin constitutional, ales de popor. Institutii ce au datoria
ca prin autoritatea inmanata acestora, sa exercite vointa titularului de drept a suveranitatii adica,
a poporului.
In art.8 alin.(1) Constitutie este consacrat atat un principiu fundamental al democratiei cat
si o garantie a democratiei constitutionale. Acesta este principiul pluralismului institutional. In
acest articol din Constitutie, pluralismul si partidele politice nu sunt doar o garantie a
democratiei constitutionale ci chiar mai mult, aceasta fiind o conditie a democratiei
constitutionale. Astfel reiese ca puterea de stat este suma unei multitudini de atitudini ce au ca
rezultat exprimarea unei singure vointe, rezultat facut posibil datorita principiului separatiei si
colaborarii puterilor in stat.
In constitutia franceza, principiile statului de drept sunt consacrate in art.1 al acesteia.
Acest articol infatiseaza dezideratele precum si necesitatile de functionare a tuturor institutiilor
lor nationale. Se are in vedere organizarea laica, democratica si sociala a institutiilor sale si ridica
la rang superior fata de constitutia româniei, ideea de egalitate a tuturor cetatenilor in fata legii,
fara deosebire de origine, rasa sau religie precum si organizarea institutiilor in vederea
descentralizarii. Constitutia frantei pune pe loc de frunte accesul egal al femeilor si barbatilor la
mandatele electorale si la functiile elective, precum si la responsabilitatile profesionale si sociale.
Aceste cerinte trebuiesc respectate de toate institutiile de stat.
In Titlul 1, Suveranitatea, la art.2 alin.(5) din Constitutie, este inscris principiul
suveranitatii: “guvernarea poporului de catre popor si pentru popor.” Iar la art.3 alin.(2) este
consacrat principiul separatiei si colaborarii puterilor in stat prin simpla restrictie de la atribuirea
unilaterala de a-si insusi exercitarea ei de catre nicio parte
a poporului si niciun individ.
Pentru a face referire la principiul pluralismului institutional, Constitutia frantei in art.4
exprima modalitatea in care partidele si grupurile politice contribuie la exprimarea votului cu
datoria de a respecta principiile suveranitatii nationale si ale democratiei. Tot in acest articol la
alin.(2) se face trimitere la art.1 alin.(2) al constitutiei conform caruia, se cere egalitatea tuturor
cetatenilor in fata legii, fara deosebire de de origine, de rasa sau religie in calitate de
reprezentanti politici. Astfel reiese din Constitutia frantei ca acest popor are o indelunga traditie
democrata incat nu se fac referiri si nici nu se dau prospecte exprese pentru ca aceste principii sa
nu fie incalcate.

Asemănări între Constituția României și Constituția Franței:

 Conform art. 1. din cele două constituții, România este stat național, suveran și
independent, unitar și indivizibil, iar Franţa este o republică indivizibilă, laică, democratică şi
socială.
În cazul ambelor țări forma de guvernământ este republica, suveranitatea aparține
poporului, iar puterea executivă este exercitată de cetățeni aleși pentru o perioadă determinată de
timp. Atât România, cât și Franța sunt state democratice, deci puterea este exercitată de popor.
Suveranitatea aparține poporului este o asemănare în cazul celor două țări, care este
exercitată prin organele reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte,
precum și prin referendum. Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume
propriu.
Toţi cetăţenii români și francezi majori, de ambele sexe, au drept de vot.
O altă asemănare este aceea că prin constituție se asigură egalitatea în faţa legii a tuturor
cetăţenilor, indiferent de origine, rasă sau religie.
Legea favorizează accesul egal al femeilor şi bărbaţilor la mandatele electorale şi la
funcţiile elective, precum şi la responsabilităţile profesionale şi sociale, cu respectarea cetățeniei
fiecărei tări în parte.
Președintele în cazul ambelor țări veghează la respectarea Constituție și este ales prin vot
universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Are rolul de a promulga legile și de a fixa referendumul popular în anumite cazuri. Este
ales pe o perioadă de 5 ani, ales cu o majoritate absolută a voturilor exprimate, iar dacă niciunul
dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează un al doilea scrutin, între primii
doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur.
Nicio persoană din cele două țări nu poate îndeplini funcția de președinte decât pentru cel
mult două mandate.
Pluralismul în societatea românească, cât și în societatea franceză este o condiţie şi o
garanţie a democraţiei constituţionale. Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea
în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor,
respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile
democraţiei.
Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil.
Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.
În ambele state dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale
persoanei sunt garantate.
Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori
degradant. Pedeapsa cu moartea este interzisă.
Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi
îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o
credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
 Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de
respect reciproc.
Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile
legii.
În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire
religioasă. Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv
prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.
Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor
minori a căror răspundere le revine.
Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor
de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de
comunicare în public, sunt inviolabile.
Cenzura de orice fel este interzisă.
Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa
finanţării.
Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a
persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la
ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau
la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine
editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului
mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de
presă se stabilesc prin lege.

Referitor la drepturile omului, constituția Franței nu are un titlu distinct privitor la

drepturile omului. Protecția acestora este asigurată prin unele dispoziții introductive (egalitatea),
prin trimiterea la Declarația franceză din 1789, precum și la preambulul Constituției din 1946.
Un rol aparte în definitivarea unor construcții privind drepturile omului l-au avut Consiliul
Constituțional, dar și Consiliul de Stat. Cel care supraveghează respectarea libertăților publice
este Avocatul Poporului. Merită a fi reținută o caracterizare de profunzime realizată de către
Henri Oberdorff: „Franța, prin Constituția sa din 1958, a manifestat originalitatea sa. Funcția
Constituției celei de a Cincea Republici este dublă: pe de o parte amintește tradiția republicană și
atașamentul la drepturile omului din 1789, pe de altă parte dă autorităților executive mijloacele
pentru a guverna. Este vorba de o Constituție cunoscută pentru acțiune într-o democrație.
Permițând alternanțe succesive, această Constituție a dovedit capacitatea de a rezista la
schimbările politice. Ea a devenit Constituția națională republicană.
Controlul constituției franceze este asigurat de Consiliul Constituțional ale cărui misiune
și structură au fost sursă de inspirație și pentru reglementările constituționale românești. Este
alcătuit din nouă membri, desemnați pentru nouă ani. Pe lângă aceștia, foștii președinți ai
Republicii sunt, de drept, membri pe viață ai Consiliului.
În jurisprudența Consiliului Constituțional s-a desprins categoria bloc de
constituționalitate. Această categorie a permis înlăturarea unor confuzii și rezerve legate de
conținutul și structura, mai puțin clasice, ale Constituției din 1958. Blocul de constituționalitate
este definit ca fiind un ansamblu de norme de valoare constituțională a căror respectare se
impune legislativului și cuprinde:
– Constituția din 1958;
– Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789 (mai ales libertatea
individuală, egalitatea, proprietatea);
– Preambulul Constituției din 1946 (principiile politice, economice și sociale, în mod
particular necesare perioadei respective, precum dreptul la grevă, dreptul la sănătate, dreptul de
azil);
– Carta mediului înconjurător din 2004;
– Principiile fundamentale recunoscute de către legile Republicii (libertatea de asociere,
libertatea învățământului, dreptul la apărare, independența jurisdicției administrative). Controlul
de constituționalitate este atât a priori, cât și a posteriori, dar nu privește legile adoptate prin
referendum, deoarece emană direct de la popor.
.

Bibliografie
1. Suport de curs
2. Constituția României
3. Constituția Franței.