UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
PROGRAM DE STUDII: DREPT – ID

DISCIPLINA: DREPT PENAL SPECIAL I

TITLUL TEMEI: COMPARAȚIE ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE
OMOR ȘI INFRACȚIUNEA DE LOVIRI SAU VĂTĂMĂRI
CAUZATOARE DE MOARTE

COORDONATOR: LECTOR. UNIV. DR. ELISABETA BOȚIAN

STUDENT: FALCOE ANDREI ROBERT

ANUL: III

Infracțiunile contra vieții sunt cele mai grave infracțiuni contra persoanei,
deoarece prin săvârșirea lor i se răpește omului bunul cel mai de preț, care este

1
viața. De aceea, faptele îndreptate împotriva vieții omului au fost incriminate din
cele mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancționate cu mare severitate.
Omorul (art. 188) - Infracţiunea constă în fapta persoanei care ucide cu
intenţie, o altă persoană.
Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195) - Infracţiunea
reprezintă o formă agravată a faptelor prevăzute în articolele 193 (Lovirea sau alte
violenţe) şi 194 (Vătămarea corporală), comise cu intenţie, dar care produc moartea
victimei, iar acest rezultat mai grav se datorează culpei făptuitorului. Specific
pentru această infracţiune este rezultatul deosebit de grav care se produce şi anume,
moartea victimei. Între faptă şi rezultat trebuie să existe legătură de cauzalitate.

Asemănări
Întrucât atât infracțiunea de omor cât și cea de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte sunt infracțiuni din titlul I (Infracțiuni contra persoanei) a codului penal,
respectiv infracțiuni contra vieții, voi începe această lucrare prin analiza punctelor
comune ale celor două infracțiuni, continuând prin prezentarea diferențelor dintre
ele.
Obiectul juridic special al celor două infracțiuni este același, fiind constituit
din relaţiile sociale privitoare la dreptul la viaţă al persoanei, considerat ca drept
absolut și indisponibil, opozabil tuturor, care impune obligarea tuturor celorlalți
oameni să respecte dreptul la viață al altuia și să se abțină de la orice încălcare a
vieții altuia. În cadrul acestor relații sociale, fiecare persoană, luată în considerare
individual, apare ca titular al dreptului absolut la viață, iar toate celelalte persoane
apar cu obligația de a se abține de la săvârșirea oricărei fapte prin care s-ar aduce
atingere dreptului la viață al titularului.
Obiect material al faptei pentru toate infracțiunile din această grupă îl
reprezintă corpul persoanei în viaţă, astfel poate fi vorba despre orice persoană vie,
indiferent de vârstă, de starea sănătății sau integrității sale corporale sau de situația
sau calitatea sa personală. Nu interesează din punct de vedere al existenței
infracțiunii, cât timp ar mai fi trăit victima dacă nu ar fi fost ucisă, fiind indiferentă
existența vreunei cauze care ar fi condus la o moarte naturală.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, iar participaţia penală
este posibilă sub toate formele sale.
Latura obiectivă a acestor infracțiuni constă în uciderea unei persoane. Prin
ucidere se înțelege activitatea comisivă sau omisivă, săvârșită prin orice mijloace,

2
prin care s-a cauzat suprimarea vieții, adică moartea unui om. Fapta se poate
săvârşi prin acţiune, dar şi prin inacţiune.
Aspectele procesuale în ceea ce privește ambele infracțiuni sunt similare,
asftel având competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
tribunalului, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar urmărirea penală se
efectuează de către procuror.

Deosebiri
În următoarea parte a acestei lucrări voi evidenția diferențele dintre cele
două infracțiuni a căror rezultat deși este același, există totusi o diferență majoră
prin modul în care ele sunt săvârșite și anume: conţinutul constitutiv al infracţiunii
de omor se diferenţiază de cel al infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte prin
latura subiectivă a acestora, respectiv, atitudinea psihică a inculpatului faţă de faptă
şi urmările ei, infracţiunea de omor realizându-se cu intenţie directă sau indirectă,
în timp ce infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte se caracterizează prin
aceea că acţiunea de lovire se realizează cu intenţie, iar rezultatul mai grav –
moartea victimei – se produce din culpă, situaţie denumită preterintenţie.
Astfel în cazul infracțiunii de omor, latura subiectivă se caracterizează prin
comiterea faptei cu intenţie în ambele ei modalităţi: directă şi indirectă, după cum
făptuitorul prevăzând moartea victimei a urmărit acest rezultat sau a acceptat
producerea lui.
Intenţia de a ucide rezultă din datele exterioare ale faptei comise şi anume:
modul în care s-a săvârşit fapta, obiectul folosit, zona anatomică vizată, numărul,
intensitatea şi forţa loviturilor, raporturile dintre făptuitor și victimă, etc.
Intenția de a ucide se poate stabili fie în mod direct, din recunoașterea
făptuitorului sau din alte probe directe, fie din complexul împrejurărilor de fapt
privitoare la modul de săvârșire a faptei.
Intenția de a ucide se poate deduce din îmbinarea complexului de
împrejurări de fapt privind:
a) folosirea unui instrument apt de a produce moartea (ținând seama
de
felul instrumentului, dimensiunile, soliditatea, greutatea acestuia etc.);
b) locul sau regiunea corporală unde s-au aplicat loviturile ori asupra
căreia s-a acționat: regiuni sau organe vitale ale corpului a căror atingere produce
moartea, asupra întregului corp sau chiar asupra unui loc care nu poate fi

3
considerat regiune vitală a corpului omenesc. De exemplu, aplicarea loviturilor a
interesat regiuni vitale ale corpului: cord, rinichi, ficat, aplicarea unei singure
lovituri în regiunea gâtului, în profunzime.
Mijloacele cu care se poate comite fapta trebuie să fie apte să servească la
producerea rezultatului care este moartea victimei.
Din acest punct de vedere, infracţiunea de omor este o infracţiune de rezultat
şi trebuie să se stabilească existenţa legăturii de cauzalitate: dacă activitatea
făptuitorului şi mijloacele folosite de el erau apte să producă moartea victimei ca
rezultat al faptei. Legătura de cauzalitate nu este întreruptă chiar dacă au survenit
complicaţii ale leziunilor cauzate victimei ori complicaţii ale afecţiunilor
preexistente de care suferea aceasta, câtă vreme se dovedeşte că fără acţiunea
inculpatului nu s-ar fi produs moartea victimei.
Nu are importanţă dacă moartea victimei se produce imediat sau după o
anumită perioadă de timp de la comiterea faptei, atâta timp cât se stabileşte fără
dubiu că moartea se datorează acţiunii/inacţiunii făptuitorului.
Consimţământul subiectului pasiv nu înlătură vinovăţia autorului şi aici
avem în vedere acele situaţii cunoscute sub denumirea de eutanasie (omorul din
milă sau compasiune).
Inacţiunea va constitui o modalitate de comitere a omorului doar dacă există
o obligaţie legală sau contractuală a făptuitorului de a acţiona pentru împiedicarea
morţii persoanei sau dacă autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune
anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit
producerea rezultatului (art. 17 din C.pen).
În schimb dacă la infracțiunea de omor intenția autorului trebuia să fie
calară, la cea de lovituri cauzatoare de moarte situația stă puțin altfel și anume:
dacă nu se poate stabili cu certitudine intenția de a ucide, fapta va fi încadrată în
dispozițiile art. 195 (loviri sau vătămari cauzatoare de moarte).
De regulă, punerea în primejdie a vieții persoanei ca urmare mai gravă i se
datorează făptuitorului din culpă. Dacă totuşi moartea se produce, fapta va constitui
infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte.
Latura subiectivă în ceea ce privește infracţiunea prev. de art. 195, este
necesară săvârșirea cu intenţie depăşită (preterintenţie) a unei acțiuni/inacțiuni,
care deși inițial este comisă cu intenţie, ea produce ca și consecinţa mai gravă,
moartea victimei, datorată culpei făptuitorului care fie a prevăzut acest rezultat, dar

4
a sperat că nu se produce, fie nu a prevăzut acest rezultat, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.
O ultimă deosebire între cele două infracțiuni o reprezintă tentativa și
anume în cazul infracțiunii de omor aceasta este posibilă şi pedepsită de lege,
conform alin. 2 al art. 188.
Ori de câte ori rezultatul periculos (moartea victimei) nu se produce
deoarece activitatea de ucidere a fost întreruptă sau deşi a fost dusă până la capăt,
nu şi-a produs efectul, fapta va fi încadrată drept tentativă la infracţiunea de omor,
întrucât autorul a plecat cu intenția de a lua viața victimei, ea nefiind posibilă la
următoarea infracțiune datorită formei de vinovăţie cu care se comite fapta.
Ca și concluzie, deși ambele infracțiuni descrise anterior au ca și rezultat
moartea unei persoane, modul în care aceasta se produce, și mai ales intenția cu
care ea se săvârșește este cea care face diferența în cadrul unui proces penal,
sancțiunile prevăzute pentru aceste fapte fiind și ele diferite, mai drastice pentru
prima (art. 188 C. pen.) cu limite cuprinse între 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi, iar pentru cea de-a doua (art. 194 C. pen.) cu limite
cuprinse între 6 la 12 ani.