Unlocked PDF

Universitatea “Nicolae Titulescu”
Învăţămant la Distanţă
Drept penal
- partea specială -
Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu
BUCUREŞTI
-2006-
1
Editura Cartea Universitară
Str. Prof. Ion Bogdan, nr.11 A, sector 1, Bucureşti
Tel.: 021-211 01 54; Fax: 021-211 58 47
e-mail: office@carteauniversitara.ro,
www.carteauniversitara.ro
Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin
Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior.
Descrierea CIP a Bibliotecii Na ionale a României

DOBRINOIU, VASILE
Drept penal: partea special / prof. univ. dr.
Vasile Dobrinoiu– Bucureşti : Cartea Universitar ,
2006
Bibliogr.
ISBN 973-731-254-6
343(498)
ISBN 973-731-254-6
ISBN 973-731-
2
CAPITOLUL I
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI
1. OMORUL
1. Conţinutul legal
Art. 174 C.pen. – “(1) Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la
10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.”
2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Obiectul juridic generic. Infracţiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic,
ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu apărarea
persoanei privită sub totalitatea atributelor sale (viaţă, integritate corporală, inviolabilitate
sexuală, libertate, demnitate).
b) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă al
fiecărei persoane asupra căreia se efectuează activitatea de ucidere.
c) Obiectul material este corpul în viaţă al victimei. Nu interesează dacă victima era
sănătoasă ori într-o fază avansată de boală şi nu ar mai fi trăit mult dacă nu ar fi fost ucisă;
chiar dacă ar fi acţionat şi cauze naturale care ar fi dus ulterior la moartea victimei, fapta
constituie omor.
B. Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de omor, poate fi orice persoană
fizică responsabilă, deoarece legea nu cere ca subiectul activ să aibă o calitate anume.
Uneori, fapta este comisă de o singură persoană; dar există adeseori, cazuri de pluralitate de
subiecţi, când omorul este săvârşit prin participarea mai multor persoane (coautori, instigatori,
complici) deci în participaţie ocazională.
b) Subiectul pasiv al omorului este persoana ucisă ca urmare a activităţii subiectului
activ; aceasta înseamnă că subiect pasiv al infracţiunii nu poate fi decât o persoană în viaţă
(este exclusă infracţiunea de omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru).
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea de omor implică o activitate de ucidere (de
suprimare a vieţii) unei persoane fizice, adică o activitate materială care are ca rezultat
moartea unui om. Activitatea – acţiune sau inacţiune – trebuie să aibă o anumită forţă
distructivă, să fie aptă să provoace moartea persoanei în condiţiile date.
Infracţiunea de omor poate fi săvârşită uneori şi prin inacţiune, dacă făptuitorul avea
obligaţia de a îndeplini o acţiune, prin care s-ar fi împiedicat sau înlăturat desfăşurarea unor
procese de natură să provoace moartea victimei, dacă acesta deşi putea să îndeplinească
acea acţiune nu a îndeplinit-o, urmărind sau acceptând suprimarea vieţii victimei (de ex.:
lăsarea fără hrană a unui copil bolnav sau neputincios).
Nu există cerinţe speciale privind timpul şi locul comiterii infracţiunii.
b) Urmarea imediată. Actul de violenţă devine relevant sub aspectul infracţiunii
consumate de omor, în momentul în care se produce rezultatul, constând în moartea victimei.
c) Legătura de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de omor este necesar, ca
între fapta săvârşită şi rezultatul mortal produs să existe un raport de cauzalitate, în sensul că
moartea este consecinţa necesară a faptei comise de infractor.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
3
4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
A. Forme
Fapta de omor fiind o infracţiune comisivă şi o infracţiune materială este susceptibilă
de o desfăşurare în timp şi, deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii sau
tentativa.
Actele preparatorii la infracţiunea de omor sunt absorbite în fapta de omor sau,
după caz, în fapta tentată. Dacă autorul, după ce a făcut actul de pregătire la omor, nu a
continuat, el nu va răspunde pentru nici o infracţiune.
Tentativa la infracţiunea de omor se pedepseşte.
Infracţiunea de omor se consumă în momentul în care infracţiunea de ucidere a
produs urmarea imediată, adică moartea victimei.
B. Modalităţi
Fapta de omor incriminată în art.174 C.pen. constituie forma tipică, modalitatea
simplă a activităţii de ucidere. Infracţiunea de omor poate prezenta numeroase şi variate
modalităţi faptice, determinate de împrejurările concrete în care aceasta a fost săvârşită.
C. Sancţiuni
- infracţiunea de omor în forma sau varianta sa tipică se pedepseşte cu închisoare
de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi din cele prevăzute în art.64 C.pen.
- tentativa se pedepseşte potrivit cu regulile arătate în art.21 alin.2 cu închisoare de
la 5 la 10 ani
5. Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
2. OMORUL CALIFICAT
Art. 175 C.pen. – “(1) Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) asupra soţului sau unei rude apropiate;
d) profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra;
e) prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane;
f) în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei;
g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori
de la executarea unei pedepse;
h) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
i) în public,
se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Deşi infracţiunea de omor prezintă întotdeauna aceleaşi caracteristici, în realizarea
sa concretă poate prezenta diverse particularităţi, după cum în jurul faptei tipice (omorul
simplu) se grupează, se alătură diferite elemente care, fără a schimba substanţa faptei, îi dau
acesteia o coloratură diferită, sporindu-i vădit gradul de pericol social. Legea prevede
împrejurările care constituie elemente circumstanţiale în conţinutul infracţiunii de omor, creând
astfel anumite modalităţi normative agravate ale acesteia. Elementele circumstanţiale se
alătură fie laturii obiective a infracţiunii, fie laturii subiective. Alteori împrejurările agravate
privesc subiectul activ sau pasiv al infracţiunii ori relaţia ce există între cei doi subiecţi.
Eroarea autorului, în momentul comiterii faptei, asupra împrejurărilor susceptibile
să-i agraveze răspunderea penală, înlătură caracterul calificat al faptei (art.51 alin.2 C.pen.).
În ceea ce priveşte condiţiile preexistente ale infracţiunii trimitem la explicaţiile date
la infracţiunea de omor simplu.
4
3. Circumstanţele în prezenţa cărora există omor calificat
a) OMORUL SĂVÂRŞIT CU PREMEDITARE (art.175 lit.a)
Fapta premeditată înseamnă o acţiune îndelung gândită sau desfăşurată pe baza
unei deliberări anterioare, a unei chibzuinţe anticipate.
Acţiunea premeditată implică o hotărâre prealabilă şi activităţi premergătoare
săvârşirii infracţiunii cum ar fi cele de procurare sau adaptare a instrumentelor în vederea
comiterii omorului sau de creare a condiţiilor necesare comiterii faptei.
Premeditarea în cazul conţinutului agravat al infracţiunii constituie o cerinţă a laturii
subiective a infracţiunii.
Omorul cu premeditare poate fi săvârşit de mai multe persoane (participaţie penală).
b) OMORUL SĂVÂRŞIT DIN INTERES MATERIAL (art.175 lit.b)
Interesul material în înţelesul textului este interesul, pe care făptuitorul are
convingerea că îl va realiza pe o cale aparent legală, că acel avantaj patrimonial îi va reveni
de drept (de ex.: prin dispariţia victimei făptuitorul moşteneşte bunurile acesteia).
Este de subliniat că nu are nici o însemnătate, pentru existenţa infracţiunii de omor
în această formă, dacă dobândirea, obţinerea beneficiului sau avantajului material s-a realizat
sau nu, fiind suficient, ca motivul să fi existat în momentul săvârşirii faptei.
c) OMORUL SĂVÂRŞIT ASUPRA SOŢULUI SAU UNEI RUDE APROPIATE
(art.175 lit.c)
Calitatea de soţ a subiectului activ şi pasiv trebuie să existe în momentul comiterii
infracţiunii, chiar dacă soţii trăiesc despărţiţi.
Conform art.149 C.pen. “rude apropiate înseamnă ascendenţii şi descendenţii, fraţii
şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii astfel de
rude”.
În linie ascendentă sau descendentă nu există limite până la care se întinde gradul
de rudenie, însă în linie colaterală, rudenia apropiată se întinde doar până la gradul IV
(concubinii şi afinii nu intră în această categorie).
Dacă făptuitorul a fost în eroare cu privire la calitatea sa de soţ sau rudă apropiată a
victimei ori acţiunea a fost deviată ne aflăm în prezenţa unui omor simplu. Calitatea de soţ sau
de rudă apropiată a autorului, fiind o circumstanţă personală, nu se răsfrânge şi asupra
participanţilor.
d) OMORUL SĂVÂRŞIT PROFITÂND DE STAREA DE NEPUTINŢĂ A VICTIMEI
DE A SE APĂRA (art.175 lit.d)
În acest caz este vorba de situaţia în care victima, subiectul pasiv, se află într-o
stare de neputinţă fizică sau psihică care o împiedică să reacţioneze, să se apere în faţa
agresorului (de ex.: nou-născutul, persoane epuizate fizic sau de vârstă înaintată, persoane
aflate în stare de beţie completă sau de somn).
Nu are importanţă dacă această stare şi-a provocat-o victima însăşi sau victima a
ajuns astfel, din cauza altor împrejurări, este suficient ca făptuitorul să fi cunoscut starea
victimei şi să fi profitat de ea.
Este necesar ca starea de neputinţă a victimei să nu se datoreze manoperelor
agresorului, ci să fie preexistentă.
Dacă făptuitorul a fost în eroare cu privire la starea victimei, ne aflăm în faţa unui
omor simplu.
Agravanta din art.175 lit.d C.pen. se răsfrânge, în situaţia comiterii faptei în
participaţie, asupra tuturor participanţilor care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
e) OMORUL SĂVÂRŞIT PRIN MIJLOACE CE PUN ÎN PERICOL VIAŢA MAI
MULTOR PERSOANE (art.175 lit.e)
Agravanta se referă la mijloacele de săvârşire a omorului, mijloace care, prin natura
lor sau datorită modului cum sunt folosite, fac ca, în afara morţii victimei, să se creeze o stare
de pericol pentru viaţa mai multor persoane. Este cazul omorului comis prin folosirea de
substanţe explozive, toxice, bombe, substanţe incendiare, arme de foc etc.
Nu este necesar ca prin fapta săvârşită autorul să fi provocat şi moartea altor
persoane, pe lângă a celei pe care vrea să o ucidă, ci numai ca făptuitorul, prin mijloacele
folosite, să fi creat un pericol real, iminent, pentru viaţa mai multor persoane.
5
f) OMORUL SĂVÂRŞIT ÎN TIMPUL SAU ÎN LEGĂTURĂ CU ÎNDEPLINIREA
ÎNDATORIRILOR DE SERVICIU SAU PUBLICE ALE VICTIMEI (art.175 lit.f)
Această agravantă are în vedere acele fapte de omor care se comit din sentimentul
răzbunării sau nemulţumirii pentru felul în care victima (subiectul pasiv), în îndeplinirea
îndatoririlor sale de serviciu ori publice, a rezolvat pretenţiile sau a satisfăcut interesele autorului.
Nu este suficient ca omorul să se fi comis în timpul cât victima îşi exercita
atribuţiunile de serviciu, ci mai trebuie ca el să fie în legătură cu modul în care victima îşi
exercita atribuţiunile de serviciu.
Dacă victima îşi pierduse la data comiterii faptei, calitatea care i-a atras riposta
făptuitorului, va exista agravanta, dacă omorul a fost în legătură cu atribuţiile de serviciu sau
publice ale acesteia. Nu operează prevederile menţionate, dacă victima şi-a depăşit cadrul
legal al exercitării funcţiei (de ex.: victima a pălmuit pe inculpat sau a pătruns în locuinţa
inculpatului fără autorizaţie) sau dacă fapta nu avea nici o legătură cu îndeplinirea atribuţiilor
profesionale ale victimei.
Agravanta are caracter personal, dar dacă participanţii acţionează în comun, din
acelaşi mobil ca şi autorul, atunci vor răspunde tot pentru omor calificat.
g) OMORUL SĂVÂRŞIT PENTRU A SE SUSTRAGE, ORI PENTRU A SUSTRAGE
PE ALTUL DE LA URMĂRIRE SAU ARESTARE, ORI DE LA EXECUTAREA UNEI PEDEPSE
(art.175 lit.g)
În această ipostază făptuitorul comite omorul pentru a se sustrage sau pentru a
sustrage o persoană de la urmărire, arestare sau de la executarea unei pedepse, scop ce
imprimă faptei un pericol social mai ridicat.
Agravanta are în vedere ipoteza în care făptuitorul, aflând că el sau altcineva este
căutat spre a răspunde penal, pentru a se sustrage pe sine ori o altă persoană de la
suportarea consecinţelor penale ale faptei, comite un omor.
Nu este obligatoriu ca în cauză să se fi început urmărirea penală.
Circumstanţa de agravare presupune existenţa sau perspectiva unei urmăriri,
arestări sau executări de pedepse reale nu închipuite, pentru fapte săvârşite anterior.
h) OMORUL SĂVÂRŞIT PENTRU A ÎNLESNI SAU A ASCUNDE SĂVÂRŞIREA
ALTEI INFRACŢIUNI (art.175 lit.h)
Agravanta constă tot în scopul săvârşirii omorului, care, de data aceasta, este
înlesnirea sau ascunderea altei infracţiuni, indiferent dacă acest scop a fost sau nu atins; este
suficient că el a existat şi că omorul a fost comis în realizarea lui.
În literatura juridică se susţine că prin conceptul “înlesnire” trebuie înţeleasă o
acţiune de omor comisă pentru “a netezi” sau “a deschide” drumul, spre infracţiunea vizată,
pentru a se reuşi astfel prin intermediul omorului comiterea unei infracţiuni.
Prin conceptul de “ascundere” se înţelege acţiunea de ucidere, întreprinsă pentru a
disimula o altă infracţiune, pentru a face ca această altă infracţiune să nu poată fi descoperită.
i) OMORUL SĂVÂRŞIT ÎN PUBLIC (art.175 lit.i)
Această agravantă a fost introdusă prin Legea nr.140/1996.
Omorul este săvârşit în public atunci când s-a comis într-un loc care prin natura sau
destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu a fost prezentă nici o persoană
sau în orice alt loc accesibil publicului dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane, ori
chiar într-un loc neaccesibil publicului, dar cu intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută şi acest
rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane, sau într-o adunare sau reuniune de
mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care au caracter de familie, datorită relaţiilor
dintre participanţi sau prin orice mijloace despre care făptuitorul şi-a dat seama că, folosindu-
le fapta va ajunge la cunoştinţa publicului (art.152 C.pen.).
4. Sancţiuni
- închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi
- tentativa se pedepseşte cu închisoare de la 7 ani şi jumătate la 12 ani şi
jumătate
6
3. OMORUL DEOSEBIT DE GRAV
Art. 176 C.pen. – “(1) Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:
a) prin cruzimi;
b) asupra a două sau mai multor persoane;
c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor;
d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;
e) asupra unei femei gravide;
f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora,
se pedepeseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea unor drepturi.
În ceea ce priveşte condiţiile preexistente ale infracţiunii, subiecţii infracţiunii, timpul
şi locul săvârşirii infracţiunii, latura obiectivă şi subiectivă, formele şi modalităţile de existenţă
ale infracţiunii trimitem la explicaţiile date la infracţiunea de omor simplu.
2. Circumstanţele în prezenţa cărora există omor deosebit de grav
a) OMORUL SĂVÂRŞIT PRIN CRUZIMI (art.176 lit.a)
Prin “cruzimi” se înţeleg procedeele brutale, feroce, actele de violenţă care,
prelungite în timp, produc chinuri sau suferinţe fizice deosebit de mari, care denotă sadism, un
mod barbar de comitere a omorului, ca de exemplu zdrobirea oaselor, lipsirea de hrană sau
băutură etc.
Rezultă că există omor săvârşit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput şi
executat fapta în aşa fel încât a produs victimei suferinţe mult mai mari decât cele pe care le
implică în mod firesc suprimarea violentă a vieţii.
Nu există agravanta prevăzută în art.176 lit.a C.pen., dacă inculpatul nu a urmărit să
provoace victimei o moarte lentă, ci i-a aplicat loviturile una după alta, acestea succedându-se
aproape instantaneu, moartea survenind aproape imediat.
Circumstanţa are un caracter real, deci se răsfrânge, în măsura în care au
cunoscut-o, asupra tuturor participanţilor.
b) OMORUL SĂVÂRŞIT ASUPRA A DOUĂ SAU A MAI MULTOR PERSOANE
(art.176 lit.b)
Există această circumstanţă ori de câte ori activitatea de ucidere săvârşită cu
intenţie a avut ca rezultat – urmărit sau acceptat conştient – moartea a cel puţin două
persoane (subiecţi pasivi multipli).
Infracţiunea se consumă, dacă se produce efectiv moartea a cel puţin două
persoane; dacă activitatea de ucidere îndreptată împotriva a două sau mai multe persoane
rămâne fără rezultatul cerut de lege, va exista tentativă la această infracţiune.
Săvârşirea omorului deosebit de grav, în modalitatea pe care o examinăm, poate
avea loc atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă.
Tentativa de omor săvârşită împotriva mai multor subiecţi pasivi, în aceeaşi
împrejurare, reprezintă o infracţiune unică.
c) OMORUL SĂVÂRŞIT DE CĂTRE O PERSOANĂ CARE A MAI SĂVÂRŞIT UN
OMOR (art.176 lit.c)
Această agravantă există atunci când omorul este săvârşit de o persoană (subiect
activ calificat) care anterior a mai comis un omor, indiferent dacă pentru omorul anterior
făptuitorul fusese condamnat definitiv sau dacă executase ori nu pedeapsa.
Tentativa la acest omor deosebit de grav există atunci când, făptuitorul care a comis
anterior alt omor, începe executarea unui nou omor, executare care însă este întreruptă sau
rămâne fără efect datorită unor împrejurări independente de voinţa sa.
Circumstanţa analizată, fiind personală, nu se aplică participanţilor la infracţiune.
7
d) OMORUL SĂVÂRŞIT PENTRU A COMITE SAU A ASCUNDE SĂVÂRŞIREA
UNEI TÂLHĂRII SAU PIRATERII (art.176 lit.d)
Omorul săvârşit în condiţiile art.176 lit.d se deosebeşte de tâlhăria care a avut ca
rezultat moartea victimei (art.211 alin.3 C.pen.), infracţiune ce presupune ca făptuitorul să fi
fost în culpă cu privire la rezultatul mai grav, moartea victimei.
La omorul săvârşit în condiţiile art.176 lit.d C.pen., făptuitorul a urmărit de la început
producerea rezultatului sau a acceptat posibilitatea morţii victimei, neavând relevanţă pentru
existenţa omorului dacă scopul s-a realizat sau nu.
Dacă omorul s-a săvârşit cu scopul comiterii unei tâlhării sau piraterii, dar nu s-a
săvârşit niciuna dintre aceste din urmă fapte, se va reţine numai omorul deosebit de grav,
deoarece autorul a urmărit scopul cerut de lege, chiar dacă nu l-a realizat.
e) OMORUL SĂVÂRŞIT ASUPRA UNEI FEMEI GRAVIDE (art.176 lit.e)
Această agravantă îşi găseşte raţiunea în aceea că, odată cu suprimarea vieţii
femeii (subiect pasiv), se suprimă şi fetusul, produsul concepţiunii, ceea ce înseamnă o dublă
atingere adusă vieţii umane. Totodată, femeia gravidă se află de regulă, şi în neputinţă de a
se apăra. Nu are relevanţă stadiul în care se află sarcina. Se cere, însă, ca făptuitorul să fi
ştiut că victima este însărcinată sau să fi fost atât de evidentă sarcina, încât putea să-şi dea
seama de existenţa acesteia.
Pentru existenţa circumstanţei este necesar ca starea de graviditate să fie reală.
Dacă făptuitorul a crezut că femeia este gravidă, dar în realitate sarcina este inexistentă
agravanta nu este aplicabilă.
f) OMORUL SĂVÂRŞIT ASUPRA UNUI MAGISTRAT, POLIŢIST, JANDARM ORI
ASUPRA UNUI MILITAR, ÎN TIMPUL SAU ÎN LEGĂTURĂ CU ÎNDATORIRILE DE SERVICIU
SAU PUBLICE ALE ACESTORA (art.176 lit.f)
Raţiunea acestei agravante decurge din calitatea subiectului pasiv de purtător al
autorităţii de stat.
Pentru a se reţine circumstanţa agravantă menţionată, subiectul pasiv trebuie să se
fi aflat în momentul săvârşirii omorului, în timpul serviciului sau fapta să fi fost comisă în
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu. Considerăm că, în situaţia în care făptuitorul a
suferit un abuz din partea victimei (care şi-a depăşit atribuţiile de serviciu sau publice),
agravanta nu operează.
Agravanta absoarbe în conţinutul său elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj.
3. Sancţiuni
- detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi
- tentativa se pedepseşte după regulile stabilite de art.21 alin.2 C.pen.
4. PRUNCUCIDEREA
Art. 177 C.pen. – “Uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de
către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, se pedepseşte cu închisoare
de la 2 la 7 ani.”
Există anumite stări psiho-fiziologice provocate de naştere care, fără a echivala cu o
stare de inconştienţă şi, deci, fără a exclude capacitatea psihică a mamei, sunt de natură să
explice, într-o anumită măsură, uciderea copilului nou-născut.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii sunt relaţiile sociale în legătură cu ocrotirea
copilului nou-născut.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material este corpul
copilului asupra căruia s-a săvârşit activitatea incriminată.
8
Copilul se consideră nou-născut din momentul când procesul naşterii luând sfârşit,
copilul este expulzat şi începe propria existenţă. Nu are relevanţă dacă noul născut este un
copil normal sau anormal, dar interesează ca acesta să se fi născut viu, nu neapărat viabil,
adică înzestrat cu însuşirea de a trăi.
a) Subiectul activ nemijlocit, deci autor al pruncuciderii, nu poate fi decât mama
copilului nou-născut, deoarece numai ea poate să se afle în acea stare de tulburare psiho-
fiziologică specifică naşterii.
La comiterea infracţiunii pot participa şi alţi făptuitori, respectiv instigatori şi complici.
Persoana care instigă sau ajută mama la uciderea copilului răspunde pentru instigare sau
complicitate la omor calificat potrivit art.175 lit.d şi după caz şi lit.a C.pen.
b) Subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de copil nou-născut. Pe lângă acesta
societatea (subiectul pasiv general mediat) este şi ea lezată prin dispariţia unui membru al său.
Incriminarea prevede o condiţie de timp şi anume fapta trebuie să fie comisă
“imediat după naştere”. Se consideră nou-născut copilul care mai poartă semnele naşterii recente.
Săvârşirea faptei după ce copilul a pierdut calitatea de nou-născut constituie
infracţiunea de omor calificat.
a) Elementul material. Fapta se realizează prin activitatea de ucidere a noului
născut. Infracţiunea se poate comite atât prin acţiune (lovire, înnecare etc.), cât şi prin inacţiune
sau atitudine omisivă (nehrănire, abandonare etc.).
Dacă au fost ucişi copii gemeni va exista un concurs real de infracţiuni.
Fapta trebuie să aibă loc imediat după naştere, mai precis la scurt interval de la
expulzarea copilului.
În afara condiţiei ca fapta să fie săvârşită imediat după naştere, mai este necesar ca
fapta să fie determinată de unele stări psihopatologice, care apar în perioada imediat
următoare naşterii, aşa numitele psihoze post-partum.
Dacă femeia nu s-a aflat într-o astfel de tulburare, care să fi influenţat asupra
responsabilităţii sale în momentul săvârşirii faptei, aceasta nu va constitui pruncucidere, ci
omor calificat în condiţiile prevăzute de art.175 lit.c si d C.pen.
b) Urmarea imediată a infracţiunii constituie moartea copilului nou-născut; această
urmare se poate produce imediat sau mai târziu, deoarece legea nu cere ca moartea victimei
să se producă imediat după naştere.
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi rezultatul
produs (moartea victimei) trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Legătura cauzală trebuie
să existe nu numai între activitatea mamei şi moartea victimei, dar şi între naşterea victimei şi
starea de tulburare a mamei.
Pruncuciderea se săvârşeşte cu intenţie în ambele ei modalităţi, directă ori indirectă.
Dacă femeia îşi ucide copilul nou-născut din culpă imediat după naştere, va exista
infracţiunea de ucidere din culpă.
În cazul în care fapta este premeditată va exista infracţiunea de omor calificat.
A. Forme
Tentativa la infracţiunea de pruncucidere, deşi posibilă, nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul survenirii decesului nou-născutului,
indiferent de momentul când a început acţiunea întreprinsă în acest scop.
B. Modalităţi
Modalitatea normativă poate avea o varietate de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
- infracţiunea de pruncucidere este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
9
5. UCIDEREA DIN CULPĂ
Art. 178 C.pen. – “(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani.
(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume
activităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(3) Când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un conducător de
vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală
sau care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.
(4) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta săvârşită din culpă, de orice altă
persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate.
(5) Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, la
maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor până la 3 ani.”
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de ucidere din culpă îl constituie relaţiile
sociale referitoare la dreptul la viaţă.
b) Obiectul material este constituit din corpul fizic al omului asupra căruia se
exercită acţiunea (inacţiunea) făptuitorului.
a) Subiectul activ este persoana care îndeplineşte condiţiile legale pentru a
răspunde penal. Uneori legea cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate – conducătorul
de vehicul cu tracţiune mecanică, sau orice altă persoană aflată în exerciţiul profesiei sau
meseriei, dar pentru existenţa unor variante agravate ale infracţiunii.
La uciderea din culpă este posibil coautoratul, această modalitate a participaţiei fiind
compatibilă cu infracţiunea examinată, când, datorită unor acte efectuate simultan sau
succesiv de mai multe persoane, s-a produs din culpă rezultatul letal.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană. Dacă prin aceeaşi faptă
sunt ucise mai multe persoane această împrejurare va constitui o circumstanţă agravantă.
a) Elementul material al infracţiunii se exprimă printr-o acţiune (compusă din una
sau mai multe acte materiale) ori prin omisiune (neîndeplinirea unuia sau mai multor acte pe
care subiectul activ avea obligaţia legală să le îndeplinească).
Nu există cerinţe speciale de loc şi timp privind comiterea faptei.
b) Urmarea imediată. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca activitatea
(acţiune-inacţiune) făptuitorului să producă moartea victimei.
c) Legătura de cauzalitate. Pentru a subzista infracţiunea pe care o analizăm este
necesar să existe o legătură de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultatul
produs. Sub acest aspect, nu are relevanţă dacă între activitatea autorului şi rezultatul acestuia s-au
interpus alte forţe fizice ori acţiunea culpabilă sau fortuită a altor persoane, fiind suficient ca
activitatea culpabilă a autorului să se înscrie printre cauzele care au determinat rezultatul.
Dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acţiunii/inacţiunii culpabile a mai multor
persoane, toate aceste persoane vor fi condamnate pentru săvârşirea infracţiunii.
Această infracţiune se săvârşeşte din culpă în ambele modalităţi, adică sub forma
culpei cu previziune (uşurinţă) sau sub forma culpei simple (neglijenţă).
Există culpă cu previziune (uşurinţă) atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale (moartea victimei), dar nu urmăreşte producerea lui, ci crede fără temei că el nu se va
10
produce (de ex.: organizarea defectuoasă a lucrărilor pe un şantier, efectuarea unui
experiment riscant, examinarea bolnavului de către medic în mod superficial etc.).
Există culpă simplă (neglijenţă) atunci când subiectul nu prevede rezultatul faptei
sale (moartea victimei), deşi în raport cu conduita oricărui om normal trebuia să-l prevadă, iar
în raport cu persoana sa putea să aibă această previziune (de ex.: un militar aflat în serviciul
de pază lasă arma încărcată şi nesupravegheată în apropierea unui grup de copii, unul dintre
copii se joacă cu arma, aceasta se descarcă şi un alt copil este ucis).
4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A. Forme
Uciderea din culpă, fiind o infracţiune neintenţionată, nu poate avea decât forma
perfectă, adică fapta consumată, nefiind susceptibilă de tentativă. Infracţiunea analizată se
consumă în momentul în care s-a produs rezultatul, adică moartea victimei. În cazul când
acest rezultat nu se produce şi dacă activitatea făptuitorului nu constituie o altă infracţiune,
autorul va fi exonerat de pedeapsă.
B. Modalităţi
În afară de modalitatea simplă, corespunzătoare variantei tip, infracţiunea poate fi
săvârşită şi în variante agravate.
O primă modalitate agravată se realizează potrivit art.178 alin.2 C.pen., această
agravantă privind caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului.
Textul se referă la caracterul activităţii în legătură cu care s-a săvârşit fapta, iar nu
la îndeletnicirea ca atare a celui ce a săvârşit fapta. Profesionistul sau meseriaşul care nu
săvârşeşte fapta în exerciţiul profesiei sau meseriei proprii ori în exerciţiul altei profesii sau
meserii, răspunde pentru forma simplă sau de bază, în schimb cel care nu are nici o profesie
sau meserie, dar se manifestă într-un sector de activitate specific şi, din uşurinţă sau
neprevedere, ucide o persoană, răspunde pentru forma agravată.
Sfera culpei profesionale cuprinde orice domeniu de activitate la care se angajează
o persoană şi care este caracterizat prin anume cunoştinţe şi o anume manualitate.
Făptuitorul răspunde penal, în condiţiile art.178 alin.2 C.pen., atunci când a
cunoscut dispoziţiile sau regulile respective şi a acţionat fără să ţină seama de ele sau nu le-a
cunoscut, dar trebuia şi avea posibilitatea să le cunoască.
Când nerespectarea vreuneia din dispoziţiile legale sau a măsurilor de prevedere
constituie prin ea însăşi infracţiune, va exista un concurs de infracţiuni.
O a doua modalitate agravată este cea prevăzută de art.178 alin.3 C.pen., pentru
existenţa căreia este necesar ca făptuitorul, pe de o parte, să aibă calitatea (subiect activ
calificat) de conducător al unui vehicul cu tracţiune mecanică, iar pe de altă parte, să fi avut o
îmbibaţie alcoolică peste limită sau să fi fost în stare de ebrietate.
O altă modalitate normativă este cea reglementată în art.178 alin.4 C.pen. şi constă
în fapta oricărei alte persoane care, în exerciţiul profesiei sau meseriei, aflându-se în stare de
ebrietate, provoacă din culpă uciderea unei persoane. Agravanta se referă numai la cei ce
exercită o profesie sau meserie (culpă profesională) nu şi o altă activitate.
A patra modalitate agravată este prevăzută de art.178 alin.5 C.pen. – uciderea din
culpă este mai gravă dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multe
persoane.
C. Sancţiuni
- alin.1 – închisoare de la 1 la 5 ani
- alin.3 şi 4 – închisoare de la 5 la 15 ani
- alin.5 – la maximul pedepselor prevăzute de art.178 alin.1-4 se poate adăuga un
spor de până la 3 ani
11
6. LOVIREA SAU ALTE VIOLENŢE
Art. 180 C.pen. – “(1) Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe
fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lunã la 3 luni sau cu amendă.
(1¹)1 Faptele prevăzute la alin. (1) săvârşite asupra membrilor familiei se pedepsesc
cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.
(2) Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru
vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
(2¹)2 Faptele prevăzute la alin. (2) săvârşite asupra membrilor familiei se pedepsesc
cu închisoare3 de la unu la 2 ani sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În
cazul faptelor 4prevăzute la alin. (1¹) şi (2¹) acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.
(4) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, producându-şi efectele şi în
cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu.”
Între inculpat şi partea vătămată s-a produs un incident în urma căruia aceasta din
urmă a fost trântită la pământ şi lovită cu picioarele în abdomen de către agresor, cauzându-i
leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare îngrijiri medicale de 7 zile.
Fapta este incriminată sub această denumire în art.180 C.pen. şi constă în lovirea
sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice executate în mod intenţionat asupra
unei persoane. Fapta este mai gravă dacă lovirea sau actele de violenţă au fost săvârşite în
următoarele împrejurări:
- asupra membrilor de familie;
- au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult
20 de zile;
- asupra membrilor de familie în cazul alineatului anterior.
Prin membru de familie, potrivit art.149¹, se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă
aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care se referă la ocrotirea
integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei.
b) Obiectul material. În cazul acestei infracţiuni, obiectul material îl reprezintă corpul
persoanei, asupra căreia acţionează făptuitorul.
a) Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, deoarece legea nu
cere să existe o calitate specială a subiectului activ. Fapta se poate comite şi în participaţie în
oricare din formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană în viaţă asupra căreia s-a
exercitat violenţa. Subiect pasiv general este societatea.
a) Elementul material constă fie într-o acţiune de lovire, fie în orice violenţe
susceptibile să provoace o suferinţă fizică victimei.
Prin “lovire” se înţelege acel act de agresiune, care constă în acţiunea mecanică a
unei energii cinetice exterioare de atingere, de compresiune sau izbire bruscă şi violentă a
1
Alin. (1¹) introdus prin L nr. 197/2000
2
3
Alin. (3) modificat prin L nr. 197/2000
4
12
suprafeţei de contact a corpului victimei cu sau de un corp contondent, de regulă, prin
proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere (de ex.: cu piciorul, cu un obiect; de
perete, de gard; aruncare de obiecte sau corpuri tari asupra victimei etc.).
Prin “acte de violenţă” se înţeleg toate manifestările brutale, constrângerile fizice de
orice natură, care ar putea cauza suferinţe fizice (de ex.: tragerea de păr, târârea etc.).
Fapta se poate realiza prin acţiunea directă a făptuitorului, dar şi indirect, prin folosirea
unor obiecte, a unui animal sau chiar prin propria faptă a victimei constrânsă să se accidenteze.
Elementul material poate consta într-o acţiune, dar şi inacţiune, atunci când, prin
neluarea unei măsuri la care subiectul era obligat, victima este expusă să se lovească (de ex.:
făptuitorul nu anunţă victima că a dat pe scară cu o substanţă alunecoasă pentru protejarea
lemnului, provocându-i căderea).
Mijoacele folosite de făptuitor pot fi materiale sau morale, psihice (de ex.: provocarea
fugii victimei din cauza fricii, spaimei, ameninţării, iar victima împiedicându-se se loveşte).
În sensul legii penale, actele de violenţă nu presupun numai folosirea forţei, a
constrângerii, dar şi folosirea de mijloace nonviolente susceptibile să-i provoace victimei
suferinţe, mijloace cărora, dacă victima le-ar fi cunoscut, le opunea rezistenţă (de ex.:
presărarea unui praf iritant în mănuşa victimei).
Nu există condiţii speciale de loc sau timp.
b) Urmarea imediată constă în provocarea unei suferinţe fizice victimei. În cazul
lovirii, suferinţa fizică este prezumată, fiind inerentă acţiunii; ea nu trebuie dovedită în cazul
altor acte de violenţă.
Lovirile sau alte violenţe, care produc iritarea pielii, escoriaţii sau echimoze, adică
simple semne exterioare superficiale şi care nu necesită îngrijiri medicale pentru vindecare,
realizează forma tip a infracţiunii.
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea – inacţiunea făptuitorului şi rezultatul
produs – suferinţă fizică sau vătămare corporală – este necesar a se stabili o legătură de
cauzalitate, o legătură de la cauză la efect.
B. Latura subiectivă a infracţiunii constă în vinovăţie sub forma intenţiei directe sau
indirecte.
Sunt considerate ca fiind comise cu intenţie chiar şi acele fapte care sunt săvârşite
din glumă ori din dorinţa “de a educa” o persoană, dacă au cauzat suferinţe.
În mod excepţional, nu va exista infracţiune neexistând intenţie, dacă lovirile sau
violenţele au avut loc în cadrul jocurilor sportive îngăduite de lege (box, rugby etc.) sau în
cazul efectuării unei operaţii medicale, a unui tratament medical, cu condiţia să se respecte
limitele fireşti ale acestor activităţi.
În literatura juridică se arată că nu constituie infracţiune acţiunea violentă, chiar
săvârşită cu intenţie, atunci când a fost comisă cu consimţământul persoanei vătămate.
În cazul infracţiunii analizate nu interesează mobilul faptei, la fel nu interesează
scopul urmărit.
A. Forme
Infracţiunea se consumă în momentul când victima a fost lovită sau în momentul
când printr-un act de violenţă i s-a produs o suferinţă fizică.
Această infracţiune poate fi săvârşită în forma continuată, atunci când făptuitorul
loveşte o persoană, în împrejurări diferite, în baza aceleiaşi rezoluţii (de ex.: de câte ori o va întâlni).
În cazul în care făptuitorul realizează lovirea prin mai multe acte săvârşite împotriva
aceleiaşi persoane în aceeaşi împrejurare, nu va fi vorba despre forma continuată, ci despre o
singură acţiune de lovire, care produce un rezultat unic.
Atunci când făptuitorul loveşte mai multe persoane există concurs real de infracţiuni,
deoarece în cazul infracţiunilor contra persoanei, atât unitatea naturală de infracţiuni, cât şi
infracţiunea continuată, nu sunt compatibile cu pluralitatea subiecţilor pasivi.
B. Modalităţi
În afara formei simple a celor două modalităţi normative – lovirea şi actele de
violenţă cauzatoare de suferinţe – , infracţiunea mai cuprinde trei forme agravate, constând în
13
lovire sau acte de violenţă ce au cauzat victimei o vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile şi lovirea sau
actele de violenţă comise asupra membrilor de familie.
Prin “îngrijiri medicale” se înţelege, în sens larg, supunerea victimei la un regim sau
tratament adecvat în vederea vindecării. Dovada timpului necesar pentru îngrijiri medicale, se
face cu certificatul medical, dar şi cu orice alte mijloace de probă.
C. Sancţiuni
- alin.1 – închisoare de la o luna la 3 luni sau amendă
- alin.1¹ – închisoare de la 6 luni la un an sau amendă
- alin.2 – închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă
- alin.2² – închisoare de la un an la 2 ani sau amendă
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În cazul alin.1¹ şi 2 acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, producându-şi efectele şi în cazul
în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu.
7. VĂTĂMAREA CORPORALĂ GRAVĂ
1. Conţinutul legal 1
Art. 182 C.pen. – “(1) Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii
o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Dacă fapta a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau
organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea,
avortul, ori punerea în primejdie a vieţii persoanei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 10 ani.
(3) Când fapta a fost săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute la alin.
(1) şi (2), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.
(4) Tentativa faptei prevăzute în alin. (3) se pedepseşte.”
A comis această infracţiune numitul N. J. care, într-una din zile, vrând să se
răzbune pe concubina infidelă, i-a provocat o sluţire a feţei, tăindu-i nasul, buza superioară şi obrajii.
A se vedea celelalte infracţiuni din capitol.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică ce întruneşte condiţiile de vârstă şi
responsabilitate prevăzute de lege. Participaţia este posibilă în toate formele sale.
b) Subiectul pasiv este persoana căreia, prin fapta subiectului activ, i s-a cauzat
vătămarea corporală.
a) Elementul material constă într-o acţiune sau inacţiune care produce vreunul din
rezultatele enumerate.
b) Urmarea imediată (tipică) constă în vătămarea corporală suferită de subiectul
pasiv şi care poate îmbrăca una din următoarele modalităţi alternative:
- o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de
60 de zile (inclusiv boala incurabilă);
1
Art. 182 modificat prin L nr. 169/2002
14
- pierderea unui simţ, adică acea facultate a oamenilor de a percepe
impresii din lumea exterioară (prin “pierderea unui simţ” se înţelege atât
dispariţia, cât şi diminuarea acestuia, adică micşorarea capacităţii de a
auzi, de a vedea, de a percepe gustul şi mirosul substanţelor ori calităţile
palpabile ale corpurilor);
- pierderea unui organ, adică a unei părţi a corpului prin care se realizează
una sau mai multe funcţii vitale (inimă, creier, ficat) sau utile vieţii (ureche,
deget, sân, dinte etc.). Pierderea organului presupune desprinderea
acelui organ de corp, neavând relevanţă dacă această desprindere este
consecinţa directă a infracţiunii ori a unei operaţii chirurgicale. Infracţiunea
subzistă , indiferent dacă s-a pierdut întregul organ (de ex.: ambele
picioare ale organului locomotor) sau numai o parte din acesta (un plămân);
- încetarea funcţionării unui simţ sau organ, adică o vătămare corporală
care face imposibilă îndeplinirea funcţiei simţului sau organului (organul
se păstrează, dar nu îşi mai poate îndeplini funcţia);
- producerea unei infirmităţi permanente fizice ori psihice. Infirmitatea fizică
presupune o stare anormală cu caracter permanent, în care victima nu se
mai poate folosi în mod obişnuit şi normal de corpul său (ruperea unui
picior). Infirmitatea psihică este situaţia în care victima a suferit un
traumatism psihic care presupune pierderea totală sau parţială a
controlului actelor sale. Infirmitatea trebuie să fie permanentă;
- sluţirea, adică un grav prejudiciu estetic cauzat victimei, schimbarea
înfăţişării normale a acesteia care capătă un aspect neplăcut (deformarea
corpului, mutilare etc.). Infracţiunea subzistă chiar dacă defectele
provocate prin fapta ilicită ar putea fi înlăturate prin “lucrări artificiale”;
- avortul, adică întreruperea cursului sarcinii şi expulzarea produsului de
concepţie. În momentul săvârşirii faptei victima trebuie să fi fost
însărcinată, iar făptuitorul trebuie să fi ştiut sau să fi putut prevedea
existenţa sarcinii. În lipsa cunoaşterii stării de graviditate sau a posibilităţii
concrete de a o prevedea, textul art.182 alin.2 C.pen. nu este aplicabil, în
asemenea caz existând o eroare de fapt cu privire la circumstanţa agravantă;
- punerea în primejdie a vieţii persoanei, prin aceasta înţelegându-se
situaţia când făptuitorul a creat prin activitatea sa posibilitatea reală şi
concretă ca victima să înceteze din viaţă. În această ipoteză făptuitorul nu
urmăreşte moartea victimei şi nici nu acceptă acest rezultat; altfel fapta ar
constitui tentativă de omor.
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultatul
produs este necesar a se stabili o legătură de cauzalitate. Nu interesează dacă au concurat şi
alte cauze preexistente sau concomitente, sau dacă rezultatul s-a amplificat din cauza culpei
victimei (de ex.: nu s-a supus la timp unui examen medical) sau a medicului (de ex.:
efectuarea unui examen medical superficial).
Vătămarea corporală gravă prevăzută de art.182 alin.1 şi 2 C.pen. se săvârşeşte cu
intenţie indirectă sau cu praeterintenţie.
În modalitatea prevăzută în alin.3, autorul urmăreşte producerea rezultatului, fiind
vorba deci de o intenţie directă.
La niciuna din modalităţile faptei prevăzute în art.182 C.pen., textul nu cere un
anumit scop sau mobil.
A. Forme
Infracţiunea se consumă când se produce vreuna din urmările prevăzute de textul
incriminator.
În varianta tipică a infracţiunii, tentativa nu se pedepseşte.
Tentativa se pedepseşte la fapta incriminată prin art.182 alin.3 C.pen., adică atunci
când s-a comis cu intenţie directă.
15
B. Modalităţi
Infracţiunea are pe lângă modalităţile normative descrise în alin.1 şi 2, şi o
modalitate agravată prevăzută de alin.3. Incidenţa modalităţii agravate la care ne referim este
restrânsă numai la faptele enumerate în alin.1 şi 2, săvârşite cu intenţie directă, fiind excluse
cele comise cu intenţie indirectă şi cele praeterintenţionate. Prin urmare, pentru existenţa
agravantei este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut consecinţa sau consecinţele grave care s-
au produs şi să fi urmărit aceasta ori acestea să se producă.
În raport cu formele şi modalităţile normative pot exista variate modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
8. LOVIRILE SAU VĂTĂMĂRILE CAUZATOARE DE MOARTE

Art. 183 C.pen. – “Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 180-182 a avut ca
urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.”
Constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte fapta
inculpatului care, în urma unor discuţii purtate în glumă cu colegul său de muncă, l-a
rostogolit pe acesta de două ori peste cap, crezând ca îi va cauza o suferinţă fizică minoră, în
realitate cauzându-i o fractură a coloanei vertebrale, în urma căreia victima a decedat.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care ocrotesc viaţa persoanei.
b) Obiectul material este corpul persoanei.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile de vârstă
şi responsabilitate prevăzute de lege.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele acesteia.
b) Subiectul pasiv este persoana în viaţă.
a) Elementul material se realizează prin acţiuni sau inacţiuni identice cu cele care
realizează infracţiunile prevăzute în art. 180-182 C.p., dar care au avut ca urmare imediată
moartea victimei.
În doctrina şi practica judiciară, s-a ridicat problema dacă pentru existenţa
infracţiunii analizate este necesar sau nu ca moartea victimei să fie rezultatul unei acţiuni
unice, imputabile exclusiv făptuitorului. Opinia majoritară este aceea că va exista infracţiunea
de loviri sau vătămari cauzatoare de moarte, chiar dacă faptei făptuitorului i s-au adugat şi alte
cauze (factori contributivi anteriori, concomitenţi sau posteriori).
Nu există cerinţe speciale cu privire la timpul şi locul comiterii infracţiunii.
b) Urmarea imediată constă în moartea victimei.
c) Legătura de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi moartea victimei trebuie
să existe o legătură cauzală. Această legătură nu este înlăturată, dacă la activitatea
făptuitorului se adaugă şi alţi factori (de ex.: constituţia slăbită a victimei).
Chiar dacă moartea victimei survine după o perioadă mai lungă de la data aplicării
loviturii intenţionate, infracţiunea subzistă.
16
B. Latura subiectivă constă în praeterintenţie.
Lovirea sau fapta de vătămare corporală se săvârşeşte cu intenţie, iar urmarea mai
gravă produsă – moartea victimei – are loc din culpa subiectului.
Urmarea – moartea victimei – se atribuie făptuitorului pe baza culpei dovedite şi nu
pe baza unei prezumţii de culpă.
Existenţa culpei poate fi dedusă şi din simpla materialitate a faptei.
A. Forme
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când se produce moartea victimei.
Dacă moartea victimei nu se produce, fapta constituie infracţiune consumată de lovire sau
vătămare corporală. Tentativa nu este posibilă, deoarece rezultatul mai grav, moartea victimei,
survine din culpă, ori faptele din culpă exclud tentativa.
B. Modalităţi
Infracţiunea este susceptibilă de numeroase şi variate modalităţi, atât normative, cât
şi faptice.
C. Sancţiuni
- închisoare de la 5 la 15 ani
9. VĂTĂMAREA CORPORALĂ DIN CULPĂ
Art. 184 C.pen. – “(1)1 Fapta prevăzută la art. 180 alin. (2) şi (2¹), care a pricinuit o
vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi cea
prevăzută în art. 181, săvârşite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni
sau cu amendă.
(2)2 Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. (1) sau (2),
pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
(3) Când săvârşirea faptei prevăzută în alin. (1) este urmarea nerespectării dispoziţiilor
legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru
îndeplinirea unei anume activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
(4) Fapta prevăzută în alin. (2) dacă este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale
sau măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani. 3
(4¹) Dacă faptele prevăzute la alin. (3) şi (4) sunt săvârşite de către o persoană
care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la unu la 3 ani, în cazul alin.
(3), şi închisoarea de la unu la 5 ani, în cazul alin. (4).
(5) Pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi (3), acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”
Inculpata, manipulant de tramvai, în timp ce conducea vehiculul a văzut pe victimă
în stare de ebrietate şi mergând în zig-zag în traversarea străzii, inclusiv a liniilor de tramvai,
dar, apreciind greşit că ea va ieşi din zona de înaintare a tramvaiului, nu a redus suficient
viteza acestuia, deşi se impunea chiar să oprească, astfel că nu a putut evita impactul în urma
căruia victimei i s-a vătămat în mod grav integritatea corporală.
Infracţiunea prevăzută în art. 184 C.pen. nu se deosebeşte, sub aspectul obiectului
(obiectul juridic generic, obiectul juridic special şi al obiectului material) sau al subiecţilor (activ
1
2
3
17
şi pasiv) de infracţiunile prevăzute în art.180 alin.2, 181 şi 182 C.pen. De asemenea, nu există
nici la această infracţiune vreo condiţie de loc şi timp pentru săvârşirea infracţiunii.
Cu privire însă la subiectul activ, este de subliniat că, fiind vorba de o infracţiune
neintenţionată, participaţia nu este posibilă decât în forma ei improprie, prevăzută de art.31
C.pen., adică numai în situaţia când o persoană participă cu intenţie (ca instigator sau
complice) la vătămarea corporală săvârşită din culpă de autor.
a) Elementul material se realizează prin lovire sau alte violenţe ori prin vătămări
corporale. Aceste acţiuni sau inacţiuni sunt identice cu cele enumerate în art.180 alin.2 –
art.182 C.pen.
Din raportarea dispoziţiilor art.184 alin.1 C.pen. la dispoziţiile art.180 alin.1 şi art.181
C.pen., rezultă că ne găsim în prezenţa infracţiunii de vătămare corporală din culpă numai
dacă durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare este mai mare de 10 zile, dar cel
mult de 60 de zile.
Dacă lovirea sau actul de violenţă săvârşit din culpă a produs numai suferinţe fizice
sau o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale ce nu depăşesc 10 zile, fapta
nu constituie infracţiune.
b) Urmarea imediată este producerea uneia din vătămarile menţionate în art.180
alin.2, 181 şi 182 C.pen.
c) Legătura de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii este necesar să existe o
legătură de cauzalitate între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi rezultat.
Fapta de vătămare corporală se încadrează în dispoziţiile art.184 C.pen. atunci
când este săvârşită din culpă.
A. Forme
Infracţiunea se consumă atunci când se produce rezultatul. Tentativa nu este
posibilă, fiind vorba de o faptă comisă din culpă.
B. Modalităţi
Există o formă simplă (art.184 alin.1) şi patru forme agravate (art.184 alin.2, 3, 4, 4¹).
În cazul când, prin nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de lege, se provoacă din
culpă, vătămarea corporală sau a sănătăţii mai multor persoane se comit atâtea infracţiuni
câte persoane au fost accidentate, fiind vorba de un concurs ideal.
C. Sancţiuni
- alin.1 – închisoare de la o luna la 3 luni sau amendă
- alin.3 – închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă; sau închisoare de la unu la 3
ani (conform alin.4¹ - dacă faptele sunt săvârşite de o persoană aflată în stare de ebrietate)
- alin.4 – închisoare de la 6 luni la 3 ani; sau închisoare de la unu la 5 ani (alin.4¹ -
dacă faptele sunt săvârşite de o persoană aflată în stare de ebrietate)
În cazul alin.1 şi 3 acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Pentru faptele prevăzute în alin.2, 4 şi 4¹ acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
10. LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL
Art. 189 C.pen. – “(1) Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se
1
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.

1
Art. 189 modificat prin L nr. 169/2002
18
(2) În cazul în care fapta este săvârşită prin simularea de calităţi oficiale, prin răpire,
de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul
eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este
minoră sau este supusă unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă în pericol,
pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.
(3) Cu pedeapsa închisorii de la 7 la 15 ani se sancţionează şi lipsirea de libertate a
unei persoane săvârşită în scopul de a obliga la practicarea prostituţiei.
(4) Dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o persoană
juridică, o organizaţie internaţională interguvernamentală sau un grup de persoane să
îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani.
(5) Dacă faptele prevăzute la alin.(1)-(4) se săvârşesc de către o persoană care face
parte dintr-un grup organizat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, în cazul alin.(1),
închisoarea de la 7 la 18 ani, în cazul alin.(2) şi (3), închisoarea de la 10 la 20 ani, în cazul alin.(4).
(6) Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este
închisoarea de la 15 la 25 de ani.
(7) Tentativa faptelor prevăzute în alin. (1)-(4) se pedepseşte.
(8) Constituie tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor
sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei prevăzute la alin. (4).”
Inculpaţii au acostat victima într-o staţie de tramvai şi, împotriva voinţei ei, au dus-o
la domiciliul unuia dintre ei şi nu i-au permis să părăsească locuinţa timp de 9 ore.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi normală
desfăşurare depind de ocrotirea libertăţii fizice a persoanei, adică a posibilităţii acesteia de a
se mişca, de a circula, de a acţiona după voinţa sa şi în limitele admise de lege.
Ca obiect juridic secundar, apar în unele situaţii, relaţiile sociale referitoare la
integritatea corporală ori sănătatea persoanei.
b) Obiectul material îl constituie corpul persoanei fizice.
a) Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană. Participaţia penală este
posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică.
a) Elementul material constă într-o acţiune sau inacţiune, prin care se produce în
orice mod lipsirea de libertate a persoanei.
Dacă lipsirea de libertate are caracter legal, fapta nu constituie infracţiune (ex.:
persoane reţinute în carantină).
b) Urmarea imediată este lipsirea de libertate a victimei, imposibilitatea acesteia de
a se manifesta potrivit voinţei sale. Lipsirea de libertate trebuie să dureze atât cât să rezulte că
persoana a fost efectiv împiedicată de a se deplasa şi acţiona în conformitate cu voinţa sa.
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi urmarea
imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
În cazul lipsirii de libertate a persoanei de sex feminin, ca modalitate de constrângere la
raport sexual, inculpatul va răspunde numai pentru infracţiunea de viol; dacă, însă, dupa viol
inculpatul a continuat să reţină victima pentru a o constrânge să nu părăsească încăperea
câteva ore, va exista infracţiunea prevăzută în art.189 C.pen., în concurs cu aceea de viol.
Dacă au fost private de libertate mai multe persoane, vor fi atâtea infracţiuni câte
victime au fost lezate.
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
În situaţia când făptuitorul s-a aflat în eroare, referitor la aspectul ilegal al privării de
libertate, nu va exista infracţiune, întrucât această eroare înlătură vinovăţia.
19
Nu va exista răspundere penală atunci când fapta a fost comisă cu consimţământul
valabil al persoanei.
Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, vinovăţia se prezintă
sub forma praeterintenţiei.
A. Forme
Tentativa faptelor prevăzute la alin. 1-4 se pedepseşte. Constituie tentativă şi
producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea
comiterii faptei prevăzute la alin.4.
Lipsirea de libertate în mod ilegal se consumă în momentul în care se produce
urmarea imediată – lipsirea de libertate; dacă lipsirea de libertate continuă, fapta va avea
caracterul unei infracţiuni continue, până la redarea libertăţii victimei.
B. Modalităţi
Art.189 alin.1 C.pen. incriminează modalitatea tipică, iar modalităţile agravate sunt
prevăzute de alin.2-6.
Prima modalitate agravată constă, potrivit art.189 alin.2 C.pen., în săvârşirea faptei
prin simularea de calităţi oficiale. În acest caz făptuitorul, fără a avea o calitate oficială,
pretinde că ar deţine o asemenea calitate (calitatea de procuror, ofiţer de poliţie etc.).
Simularea altei calităţi oficiale (ex.: director la o unitate) nu atrage aplicarea
agravantei. Dacă făptuitorul a dobândit ulterior calitatea de care s-a prevalat, fapta sa va
continua să constituie infracţiune.
Potrivit art.189 alin.2 C.pen. fapta este mai gravă când a fost săvârşită prin răpire.
Există această agravantă, cand victima a fost luată, de obicei prin violenţă (fizică sau psihică)
sau prin alte mijloace frauduloase, din locul unde se afla, spre a fi transportată în altă parte
împotriva voinţei sale.
Privarea de libertate dobândeşte un pericol sporit şi când este comisă de o
persoană înarmată. Legea (art.189 alin.2 C.pen.) nu cere ca autorul să fi întrebuinţat arma
aflată asupra sa pentru a înlesni săvârşirea infracţiunii, fiind suficient ca autorul să fie înarmat.
Prin “persoană înarmată” trebuie să înţelegem persoana care are asupra sa
instrumente, piese sau dispozitive astfel declarate prin dispoziţiile legale, precum şi persoana
care are asupra sa orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi pe care le
întrebuinţează în mod efectiv pentru atac. În primul caz, fiind vorba despre o armă propriu-
zisă, este suficient ca, în momentul săvârşirii faptei, autorul să aiba asupra sa o astfel de
armă. În al doilea caz, fiind vorba de un obiect care devine armă numai prin folosire, este
necesar ca subiectul activ să utilizeze acest obiect împotriva victimei. Efectul intimidant pe
care îl produce asupra victimei arma propriu-zisă, deţinută de făptuitor, cât şi folosirea de
către acesta a obiectului susceptibil a servi ca armă, fac ca fapta să fie săvârşită mai uşor.
Potrivit art.189 alin.2 C.pen. fapta este mai gravă când se săvârşeşte de două sau
mai multe persoane împreună. Nu interesează dacă printre cei care acţionează împreună se
găsesc şi persoane care nu răspund penal, deoarece legea are în vedere numai o cooperare
materială.
O altă circumstanţă agravantă prevăzută de art.189 alin.2 C.pen. constă în cererea
unui folos material sau a oricarui alt avantaj, în schimbul eliberării. În prima ipostază autorul
cere în schimbul eliberării un folos material. Dacă cererea este satisfăcută şi făptuitorul
dobândeşte folosul, nu există şi infracţiunea de şantaj, deoarece este absorbită ca
circumstanţă agravantă în prezenta infracţiune. În cea de-a doua ipostază, împrejurarea
agravantă există, dacă în schimbul eliberării se cere orice avantaj, decât un folos material.
Fapta este mai gravă dacă victima este o persoană minoră (art.189 alin.2 C.pen.).
Starea de minoritate a victimei (sub 18 ani) trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi să
fie cunoscută sau prevăzută de autor.
Conform prevederilor art.189 alin.2 C.pen. infracţiunea este mai gravă când victima
este supusă unor suferinţe. Suferinţele pot fi fizice sau psihice (de ex.: expunerea victimei la
sete, foame; batjocorirea demnităţii victimei etc.).
O altă formă agravată există atunci când victimei îi sunt puse în pericol sănătatea
sau viaţa sau, cu alte cuvinte, când s-a creat posibilitatea ca victima să sufere o vătămare a
20
integrităţii corporale sau a sănătăţii ori ca ea să-şi piardă viaţa. Modalitatea examinată
subzistă şi atunci când starea de pericol a existat numai la un moment dat, nefiind necesar ca
ea să fi existat pe toată perioada timpului cât victima a fost lipsită de libertate.
În cazul în care victima suferă efectiv o vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, intră în concurs cu infracţiunea de
vătămare corporală.
O altă modalitate agravată este prevăzută în alin.3 atunci când lipsirea de libertate a
unei persoane este săvârşită în scopul de a o obliga la practicarea prostituţiei.
În cadrul alin.4 există o formă agravată atunci când pentru eliberarea persoanei se
cere, în orice mod, ca statul, o persoană juridică, o organizaţie internaţională interguvernamentală
sau un grup de persoane să îndeplinească sau nu un anumit act.
Alin. 5 prevede că dacă faptele prevăzute la alin.(1)-(4) se săvârşesc de către o
persoană care face parte dintr-un grup organizat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani,
în cazul alin.(1), închisoarea de la 7 la 18 ani, în cazul alin.(2) şi (3), închisoarea de la 10 la 20
ani, în cazul alin.(4).
În alin.6 este prevăzută tot ca o formă agravată situaţia în care fapta a avut ca
urmare moartea sau sinuciderea victimei.
C. Sancţiuni
- alin.5 – dacă faptele prevăzute la alin.(1)-(4) se săvârşesc de către o persoană
care face parte dintr-un grup organizat:
o alin.1 – închisoare de la 5 la 15 ani
o alin.2 şi 3 – închisoare de la 7 la 18 ani
o alin.4 – închisoare de la 10 la 20 ani
11. VIOLAREA DE DOMICILIU

Art. 192 C.pen. – “(1)1 Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le
foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
4 ani.
(2)2 În cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai
multe persoane împreună, în timpul nopţii, sau prin folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa
este închisoarea de la 3 la 10 ani.
(3) Pentru fapta prevăzută în alin. (1), acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.“
A comis această infracţiune numitul V.G. care, prin ameninţare, a pătruns în locuinţa
vecinului său H.I., refuzând să părăsească respectiva locuinţă decât după intervenţia
organelor de poliţie.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind apărarea libertăţii
persoanei, sub aspectul libertăţii vieţii domestice.
1
2
21
b) Obiectul material al infracţiunii, de regulă, lipseşte; în cazul în care s-au produs
vătămări persoanelor ori bunurilor, obiectul material îl va constitui corpul persoanelor sau
lucrurile asupra cărora a acţionat subiectul activ.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană.
Infracţiunea se poate săvârşi şi în participaţie.
b) Subiectul pasiv este persoana care foloseşte domiciliul violat. Aceasta nu se
identifică cu proprietarul locuinţei, nici cu posesorul, ci este cel care foloseşte efectiv încăperea.
Legea ocroteşte pe deţinătorul de fapt al locuinţei, indiferent cât este de precar titlul
său. Ca urmare, nu poate avea calitatea de subiect pasiv decât persoana îndreptăţită a se
opune la pătrunderea altei persoane în domiciliul violat.
a) Elementul material se poate realiza fie prin acţiunea de pătrundere, fără drept,
într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fie prin acţiunea de
a refuza părăsirea locuinţei sau a celorlalte locuri menţionate mai sus, la cererea persoanei
care le foloseşte (alin.1).
Cu privire la prima modalitate, se cere ca făptuitorul să se fi introdus în mod efectiv,
cu tot corpul în vreunul din locurile menţionate în textul de incriminare.
În cazul în care domiciliul este compus din mai multe încăperi, este suficientă
pătrunderea în una din aceste încăperi.
Prin “locuinţă” se înţelege orice loc destinat efectiv uzului domestic al uneia sau mai
multor persoane.
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă simpla destinaţie de locuinţă a unei
încăperi, mai trebuie ca aceasta să fie efectiv locuită. Astfel, practica judiciară s-a pronunţat,
statuându-se că nu constituie “locuinţă”, construcţia destinată să servească drept locuinţă care
nu este locuită în mod efectiv; pătrunderea într-o asemenea construcţie va constitui
infracţiunea de tulburare de posesie.
Dacă mai multe persoane locuiesc în comun şi au gospodărie comună, locuinţa lor
este unică, nici una dintre ele nu poate comite o violare de domiciliu împotriva celeilalte, în
situaţia când, însă fiecare persoană posedă câte o încăpere separată în aceeaşi casă sau
apartament, violarea de domiciliu va subzista cu privire la fiecare cameră.
“Încăperea” este o parte dintr-o construcţie destinată să fie folosită drept locuinţă şi
care este utilizată ca atare în mod efectiv (de pildă o cameră dintr-o casă în care o persoană
îşi desfăşoară viaţa).
Prin “dependinţe” se înţeleg locurile care, direct sau indirect, sunt în relaţie de
dependenţă faţă de locuinţă. Ele constituie o prelungire, un accesoriu al locuinţei, deoarece
întregesc folosirea acesteia (de ex.: bucătăria, cămara etc.). Nu interesează dacă aceste
locuri sunt acoperite sau nu, dacă fac corp comun cu locuinţa sau sunt separate.
Prin “loc împrejmuit” se înţelege orice loc care este separat printr-o îngrădire de jur-
împrejur, printr-o împrejmuire (gard, perete, sârmă etc.) care serveşte unui anumit scop (curte,
grădină etc.), şi care ţine de locuinţă sau de dependinţă. Dacă locul împrejmuit nu are nici o
legătură cu uzul domestic şi cu libertatea persoanei, nu se află sub ocrotirea legii, sub
aspectul infracţiunii pe care o analizăm.
Legea cere ca pătrunderea să fie făcută fără drept, adică în mod abuziv, fără nici o
justificare legală.
Lipsa consimţământului rezultă din materialitatea faptei; până la proba contrară,
lipsa consimţământului este prezumată.
Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii poate consta şi într-un
refuz de a părăsi locuinţa. Aceasta presupune că intrarea în locuinţă s-a făcut în mod legal,
însă autorul fie direct, fie indirect, refuză să o părăsească la cererea celui care locuieşte acolo.
În cazul când pătrunderea în locuinţă se face în mod legal (de ex.: prin mandat),
fapta nu constituie infracţiune.
Cele două modalităţi de comitere a infracţiunii au caracter alternativ, astfel încât,
dacă făptuitorul după pătrunderea fără drept şi fără consimţământ în domiciliu, refuză să-l
părăsească, nu va exista concurs de infracţiuni, ci o unitate naturală de infracţiune. Nu există
22
cerinţe speciale cu privire la locul şi timpul comiterii infracţiunii. Totuşi în ceea ce priveşte
timpul săvârşirii infracţiunii în timpul nopţii, conduce la o formă agravată a acesteia.
b) Urmarea imediată constă în încălcarea libertăţii persoanei privind domiciliul.
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să
existe o legătură de cauzalitate.
Forma vinovăţiei este intenţia directă sau indirectă. Dacă făptuitorul pătrunde într-o
locuinţă folosită de mai multe persoane având consimţământul uneia dintre acestea, se poate
considera că nu există intenţie.
Eroarea subiectului activ asupra inexistenţei consimţământului persoanei îndreptăţite,
înlătură răspunderea penală.
A. Forme
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a produs urmarea imediată.
În cazul în care rămânerea în domiciliu se prelungeşte în timp, violarea de domiciliu
poate deveni o infracţiune continuă, activitatea ilegală epuizându-se la data când făptuitorul
părăseşte domiciliul pe care l-a violat.
Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt sancţionate.
B. Modalităţi
Infracţiunea se poate realiza prin modalităţile prevăzute de art.192 alin.1 C.pen.,
pentru forma simplă a infracţiunii, dar şi în modalităţile agravate, reglementate prin art.192
alin.2 C.pen.
Prima dintre acestea se referă la comiterea faptei de către o persoană înarmată.
Pentru existenţa agravantei nu este suficient ca, în momentul săvârşirii faptei, autorul să aibă
asupra sa o astfel de armă, fiind necesar ca el să o poarte în mod vizibil, spre a exercita o
presiune psihică asupra victimei (art.151 alin.1 C.pen.). În cazul obiectelor considerate arme
prin asimilare, în sensul art.151 alin.2 C.pen., agravanta poate fi reţinută numai dacă autorul
s-a folosit efectiv de obiectul – devenit armă prin asimilare – pe care îl avea asupra sa.
O altă modalitate agravată o constituie comiterea faptei de două sau mai multe
persoane împreună, în sensul că la locul săvârşirii faptei sunt două sau mai multe persoane
care concură simultan la comiterea acesteia.
Constituie o modalitate agravată a infracţiunii şi săvârşirea faptei în timpul nopţii. Va
exista această agravantă, chiar dacă în momentul comiterii infracţiunii locuinţa era luminată
artificial.
O altă modalitate agravată o reprezintă folosirea de către autor a unei calităţi
mincinoase (de ex.: s-a dat drept poliţist). Dacă făptuitorul a uzat, în mod mincinos, de o
calitate oficială, va exista şi infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale (art.240 C.pen.).
C. Sancţiuni
Pentru forma simplă (art.192 alin.1 C.pen.), acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
În cazul modalităţii prevăzute în alin.2 acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
12. AMENINŢAREA
Art. 193 C.pen. – “(1) Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni
sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soţului ori a unei rude apropiate, dacă
este de natură să alarmeze, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă,
fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea
care a format obiectul ameninţării.
23
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(3) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”
În practica judiciară s-a reţinut că, atâta vreme cât activitatea inculpatului s-a limitat
la ameninţarea victimei cu moartea, fără ca el să fi efectuat acte de natură să învedereze
intenţia sa de a suprima viaţa acesteia (în speţă inculpatul a intrat în bucătărie cu un cuţit, pe
care îl ţinea în sus, spunând soţiei sale că o omoară, dar fără să fi făcut cu cuţitul mişcări care
să demonstreze această intenţie), în sarcina lui nu poate fi reţinută decât infracţiunea de
ameninţare prevăzută de art.193 C.pen. nu tentativă la infracţiunea de omor calificat
prevăzută în art.20 combinat cu art.174, 175 lit.c C.pen.
Legea penală în vigoare nu defineşte noţiunea de “ameninţare”, ceea ce înseamnă
că legiuitorul a folosit-o în înţelesul ei obişnuit, de manifestare a intenţiei de a face rău cuiva.
Cu alte cuvinte, în general, prin “ameninţare” se înţelege fapta de a inspira unei persoane
temerea că este expusă unui pericol sau cauzării unui rău.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care asigură libertatea psihică
sau morală a persoanei, în sensul libertăţii de a decide, de a lua nestingherită hotărâri sau de
a-şi manifesta voinţa.
b) Obiectul material nu există.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv este persoana ameninţată cu săvârşirea unui rău privitor la
persoana sa, a soţului sau a unei rude apropiate. Subiect pasiv poate fi orice persoană care
este în măsură să îşi dea seama că este supusă unei forme de constrângere psihică (deci nu
pot fi subiecţi pasivi: nou-născutul, bolnavul în comă sau cel care din cauza stării psihice nu-şi
poate da seama ce se petrece în jurul său, cel aflat în stare de beţie completă).
În situaţia ameninţării adresate unui grup de persoane, vor fi tot atâţia subiecţi pasivi
şi tot atâtea infracţiuni câte persoane alcătuiau grupul.
Nu există însă infracţiunea de ameninţare în cazul când făptuitorul se adresează
unei colectivităţi sau unor persoane nedeterminate.
În situaţia în care subiectul pasiv are o anumită calitate (ex.: procuror), ameninţarea
va fi absorbită ca element constitutiv al altor infracţiuni (ex.: infracţiunea de ultraj prevăzută în
art.239 C.pen.).
a) Elementul material constă în acţiunea de ameninţare a unei persoane, de
insuflare a temerii că va fi supusă unui pericol sau că soţul ori o rudă apropiată vor suferi un
rău. Această acţiune poate fi săvârşită direct, prin orice mijloace de comunicare, sau indirect,
printr-o terţă persoană.
Acţiunea de ameninţare, pentru a avea relevanţă penală, trebuie să aibă ca obiect
săvârşirea unei infracţiuni, oricare ar fi aceasta, sau a unei fapte păgubitoare, indiferent de
gravitate.
Infracţiunea sau fapta cu care se ameninţă poate fi îndreptată nu numai împotriva
celui ameninţat, dar şi a soţului sau a unei rude apropiate. Calitatea de soţ trebuie să existe în
momentul proferării ameninţării, iar nu la data judecăţii. Prin rude apropiate se înţeleg
ascendenţii, descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin
înfiere, potrivit legii, astfel de rude (art.149 C.pen.).
Nu interesează dacă ameninţarea este necondiţionată sau condiţionată; este
suficient să fi fost obiectiv credibilă şi serioasă, susceptibilă de a alarma victima, de a-i
produce o temere serioasă.
Infracţiunea subzistă, chiar dacă subiectiv victima n-a fost alarmată, nu a avut un
sentiment de teamă.
24
Dacă din atitudinea făptuitorului nu rezultă că acesta ar trece la înfăptuirea ameninţării sau
dacă ameninţarea, în mod obiectiv, nu poate fi realizată, fapta nu este de natură să alarmeze.
Nu există infracţiune atunci când se ameninţă cu realizarea unui drept sau cu
folosirea unei căi legale.
Dacă ameninţarea se referă la săvârşirea unei infracţiuni şi acea infracţiune este comisă
imediat, atunci infracţiunea de ameninţare este absorbită în infracţiunea la care s-a făcut referire.
Nu există cerinţe speciale privitoare la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.
b) Urmarea imediată constă în producerea unei stări de alarmare prin temerea pe
care o resimte victima.
Dacă mijloacele folosite de făptuitor sunt apte să producă o asemenea temere,
urmarea este prezumată.
Forma vinovăţiei este intenţia directă sau indirectă.
Intenţia nu există când ameninţarea s-a făcut în glumă sau când făptuitorul a fost în
eroare referitor la aptitudinea faptei sale de a produce victimei o stare de temere.
Textul de incriminare nu prevede şi nu pretinde un anumit scop ori prezenţa unui
anumit mobil.
A. Forme
Infracţiunea de ameninţare este o infracţiune de pericol şi în acelaşi timp o
infracţiune formală şi instantanee, consumâdu-se, de regulă, prin simplul fapt al ameninţării.
Dacă ameninţarea reprezintă elementul constitutiv al unei infracţiuni complexe ori o
circumstanţă agravantă a altei infracţiuni ea va fi absorbită în conţinutul acesteia.
B. Modalităţi
Infracţiunea se prezintă în două modalităţi normative, cărora le pot corespunde o
varietate de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
- închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată
depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
13. ŞANTAJUL
Art. 194 C.pen. – “(1) Constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare,
să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod
injust un folos, pentru sine sau pentru altul, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Când constrângerea constă în ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale
sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau
pentru o rudă apropiată, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.”
S-a făcut vinovat de săvârşirea acestei infracţiuni numitul I.V., care surprinzându-l
pe O.N. în momentul când sustrăgea unele bunuri din avutul public, i-a pretins acestuia din
urmă ca peste câteva zile să-i dea o sumă de bani pentru a nu-l denunţa organelor de poliţie.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la libertatea psihică
a persoanei.
25
Ca obiect juridic special adiacent sunt ocrotite şi relaţiile sociale susceptibile a fi
vătămate sau periclitate prin urmărirea fără drept a unui folos (ex.: relaţiile sociale referitoare
la patrimoniu, dacă constrângerea este exercitată în vederea obţinerii unui folos material).
b) Obiectul material nu există. În anumite cazuri însă, când fapta se comite prin
folosirea constrângerii fizice (violenţe), obiectul material îl constituie corpul victimei sau
bunurile materiale asupra cărora s-a acţionat.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a
simţi presiunea psihică exercitată asupra sa.
Când sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de şantaj, există tot
atâtea infracţiuni câţi subiecţi pasivi au fost victimele infracţiunii.
a) Elementul material constă în acţiunea de constrângere, prin acte de violenţă sau
ameninţare, a unei persoane ca să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.
Constrângerea se poate realiza prin violenţă sau ameninţare.
Prin “violenţă” se înţelege exercitarea oricăror acte de violenţă fizică, împotriva unei
persoane, de la simplele acte de lovire, imobilizare, legare, până la producerea de vătămări
corporale. Violenţa trebuie să se exercite asupra persoanei, dar în limitele prevăzute în art.
180 C.pen.; dacă prin folosirea violenţei se produce o vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, mai gravă decât cea la care se referă art.180 alin.2, va exista concurs de infracţiuni.
“Ameninţarea” constă în săvârşirea de acte care sunt de natură să inspire victimei
temerea unui pericol pentru viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea sau
avutul său, al soţului sau al unei rude apropiate. Pentru existenţa infracţiunii se cere ca
ameninţarea să se refere la producerea unui rău viitor.
“A da ceva” presupune a efectua o activitate de autodeposedare, de remitere.
“A face ceva” înseamnă a acţiona într-un anumit fel (ex.: a semna un act) sau a lua
o anumită atitudine impusă prin constrângere.
“A nu face ceva” înseamnă a se abţine de a îndeplini o activitate, o prestaţie, de a
lua o atitudine (ex.: a nu face un denunţ) din cauza constrângerii.
Prin “a suferi” se înţelege a suporta un prejudiciu, material sau moral (ex.:
acceptarea să i se distrugă un bun), indiferent de natura acestuia.
Când concomitent cu exercitarea constrângerii, făptuitorul pretinde ca victima să-i
dea un bun mobil, acesta va răspunde nu pentru infracţiunea de şantaj, ci pentru cea de
tâlhărie. Spre deosebire de tâlhărie, şantajul presupune o predare ulterioară a bunului.
Legea nu cere să existe condiţii speciale de loc sau de timp pentru existenţa infracţiunii.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări serioase de temere a victimei.
Infracţiunea de şantaj se comite numai cu intenţie directă (calificată prin scop).
Acţiunea de constrângere exercitată de făptuitor trebuie să urmărească realizarea
unui scop determinat, şi anume, obţinerea unui folos pentru sine sau pentru altul.
A. Forme
Dacă autorul a constrâns persoana vătămată prin acţiuni repetate, subzistă numai o
singură infracţiune de şantaj. Tot o singură infracţiune va exista şi atunci când s-a exercitat
asupra victimei atât ameninţarea, cât şi violenţa, întrucât acestea sunt prevăzute alternativ.
Dacă autorul a exercitat activitatea ilegală împotriva mai multor persoane, vor
subzista atâtea infracţiuni de şantaj, câte victime sunt.
26
B. Modalităţi
În afara modalităţilor normative ale formei tipice, şantajul cunoaşte şi o formă
agravată. Ambelor modalităţi pot să le corespundă o varietate de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
- alin.1 – închisoare de la 6 luni la 5 ani
14. VIOLUL
1. Conţinutul legal 1
Art. 197 C.pen. – “(1) Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit
sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2)2 Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi, dacă:
a) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună;
b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului;
b¹) victima este membru al familiei;
c) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
(3)3 Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi,
dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar daca fapta a avut ca urmare moartea sau
sinuciderea victimei pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(4) Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(5)4 Abrogat.”
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de viol este complex şi constă în principal, în
dreptul şi libertatea persoanei la o viaţă sexuală normală, fără nici o constrângere, fără nici o
ameninţare.
Mai precis, este vorba despre relaţiile sociale care se referă la libertatea sexuală,
adică la libertatea persoanei de a întretine raporturi sexuale după voinţa sa.
Obiectul juridic special secundar este constituit din relaţiile sociale privitoare la viaţa,
integritatea corporală şi sănătatea victimei.
b) Obiectul material îl constituie corpul persoanei în viaţă.
a) Subiectul activ – autor – poate fi orice persoană fizică, bărbat sau femeie.
Dacă bărbatul nu are aptitudinea biofiziologică de a realiza raport sexual nu va
răspunde pentru tentativă la infracţiunea de viol, ci pentru o altă infracţiune consumată contra
persoanei (după caz, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, ameninţare).
Participaţia ocazională la comiterea violului este posibilă numai sub forma instigării
sau complicităţii.
Legea consideră pluralitatea de fapte ca o infracţiune unica (complexă) cu
pedeapsă agravată; astfel, participanţii nu pot răspunde separat atât ca autori cât şi în calitate
de complici la faptele comise de ceilalţi autori.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană de orice sex.
1
Alin. (1) modificat prin OUG nr. 89/2001
2
3
4
27
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune denumită de legiuitor “act sexual
de orice natură”.
Infracţiunea de viol presupune un raport sexual fără consimţământul persoanei cu
care se doreşte a se avea un raport sexual. Această nesocotire a voinţei victimei se poate
înfăţişa sub două modalităţi: constrângerea fizică ori morală sau profitarea de imposibilitatea
victimei de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra.
În cazul primei modalităţi – aceea a constrângerii fizice – opunerea victimei este
înfrântă, paralizată prin acte de violenţă sau prin orice acte care presupun folosirea forţei fizice
a făptuitorului.
Constrângerea trebuie să fie efectivă, iar nu aparentă, şi susceptibilă să paralizeze
total sau parţial rezistenţa victimei
Folosirea constrângerii trebuie exercitată pentru a determina victima la un act
sexual, iar nu pentru a-i provoca alte suferinţe fizice sau morale. Violenţa sau ameninţarea
trebuie să preceadă sau să fie concomitente cu actul sexual.
Pentru existenţa infracţiunii de viol se cere să existe totuşi un refuz energic, dar nu
simulat al victimei. În orice caz, trebuie avut în vedere că cerinţa legii se referă la exercitarea
constrângerii şi nu la împotrivirea persoanei vătămate.
Nu interesează dacă aceeaşi persoană a exercitat constrâgerea şi a participat şi la
actul sexual ori dacă victima a fost constrânsă de o altă persoană.
Constrângerea morală presupune o ameninţare, care trebuie să aibă înţelesul
determinat de art.193 C.pen. şi, de asemenea, să aibă intensitatea necesară pentru a inspira
victimei o temere atât de puternică, încât să înfrângă rezistenţa sau opoziţia acesteia. În cazul
constrângerii morale de asemenea nu este necesar ca victima să opună rezistenţă,
expunându-se răului cu care a fost ameninţată.
Elementul material al infracţiunii de viol se mai poate realiza şi profitând de
imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa (constrângere implicită).
Caracteristica acestei forme a infracţiunii, constă în aceea că actul sexual se
săvârşeşte în lipsa voinţei sau fără consimţământul victimei, profitând de starea în care se află
victima, adică de imposibilitatea acesteia de a-şi manifesta voinţa ori de a-şi da
consimţământul. În aceste cazuri, victima nu-şi manifestă dezacordul, nu opune rezistenţă
pentru că se află în situaţia de a nu se putea apăra sau de a-şi exprima voinţa.
Imposibilitatea victimei de a se apăra, poate fi determinată de o infirmitate fizică, de
o stare maladivă, de oboseală excesivă sau de altă împrejurare, care o fac să nu se poată
împotrivi agresiunii.
Nu există condiţii speciale privind timpul şi locul comiterii infracţiunii.
b) Urmarea imediată constă în vătămarea efectivă a libertăţii şi inviolabilităţii
sexuale a persoanei vătămate. Pot exista şi urmări în unele forme agravate constând în
vătămarea gravă a integrităţii sau sănătăţii ori moartea sau sinuciderea victimei.
c) Legătura de cauzalitate dintre acţiunea incriminată şi urmarea imediată rezultă
din însăşi materialitatea faptei (ex re).
Forma vinovăţiei este intenţia directă. În literatura de specialitate s-a emis şi părerea
că această infracţiune poate fi comisă şi cu intenţie indirectă.
În cazul violului comis asupra unei victime în imposibilitatea de a se apăra ori de a-
şi exprima voinţa, făptuitorul trebuie să cunoască starea victimei, eroarea asupra acestei
împrejurări înlăturând incidenţa legii penale.
A. Forme
Actele preparatorii nu se pedepsesc.
Tentativa se pedepseşte.
B. Modalităţi
Infracţiunea de viol în formă simplă se comite prin cele două modalităţi normative
descrise de lege, acestea fiind susceptibile de variate modalităţi faptice.
28
Pentru aceeaşi infracţiune legiuitorul a prevăzut mai multe forme agravate (alin.2 şi 3).
Potrivit alin.2 infracţiunea este mai gravă atunci când aceasta se comite în una sau
unele din următoarele trei împrejurări:
a) Fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună (art.197 alin.2
lit.a C.pen.)
Pentru existenţa acestei agravante este suficient ca actele sexuale să fie înfăptuite
numai de unul dintre făptuitori, celălalt sau ceilalţi participanţi executând acţiuni concomitente
de complicitate.
În cazul în care toţi participanţii au întreţinut succesiv acte sexuale cu persoana
vătămată, fiecare ajutând şi fiind la rândul lui ajutat de ceilalţi, răspunderea lor penală se
stabileşte pentru o singură infracţiune unică (complexă) de viol în formă agravată săvârşită în
calitate de autori şi nu complici.
b) Victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului (art.197 alin.2 lit.b C.pen.)
În aceste cazuri, violul prezintă un pericol social sporit, întrucât este comis de către
o persoană care se află într-o situaţie mai deosebită, mai specială, prevazută expres de către
lege în relaţia cu persoana vatămată şi anume, are o anumită calitate, având faţă de aceasta
îndatorirea de a o educa, îngriji, păzi etc. Făptuitorul încalcă obligaţiile asumate şi încrederea
publică în corectitudinea celor ce îndeplinesc funcţii sau profesii de îngrijire, ocrotire, educare,
pază sau tratament medical.
b¹) Violul săvârşit când victima este membru al familiei (art. 197 alin. 2 lit. b’ C.pen).
Prin “membru de familie”, potrivit art.141 C.pen., se înţelege soţul sau ruda
apropiată dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.
c) S-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii
(art.197 alin.2 lit.c C.pen.)
Agravanta constă în aceea că, sunt lezate pe lângă relaţiile sociale referitoare la
libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei şi relaţiile sociale privind dreptul persoanei la
integritate corporală şi sănătate.
Urmarea produsă – vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii – survine
cu ocazia săvârşirii acţiunii de constrângere a victimei ori de profitare, de imposibilitatea
acesteia de a se împotrivi, dar acestea nu sunt urmărite (dorite) şi nici acceptate de făptuitor.
Ele sunt rezultatul prevederii sau uşurinţei făptuitorului.
În situaţia în care forma de vinovăţie în raport cu vătămarea gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii este intenţia, şi nu praeterintenţia, va exista concurs între
infracţiunea de viol (forma simplă) şi infracţiunea de vătămare corporală gravă.
Existenţa agravantei este condiţionată printre altele şi de stabilirea raportului de
cauzalitate dintre fapta de viol şi vătămarea corporală gravă produsă victimei.
Potrivit art.197 alin.3 C.pen., fapta de viol este mai gravă dacă victima nu a împlinit
vârsta de 15 ani, sau dacă s-a produs moartea sau sinuciderea victimei.
În prima ipoteză este vorba de situaţia când victima nu împlinise vârsta de 15 ani.
Pentru existenţa agravantei trebuie ca autorul să-şi dea seama că victima nu a împlinit vârsta
de 15 ani. Cunoaşterea nesigură, îndoiala asupra acestei împrejurări nu înlătură răspunderea
penală, căci subiectul acţionând mai departe înseamnă că a acceptat şi această eventualitate;
dacă a avut convingerea că victima are o vârstă mai mare de 15 ani, fiind în eroare de fapt,
făptuitorul va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru varianta tipică, simplă a
infracţiunii.
În sfârşit, constituie viol în modalitate agravantă, fapta care a avut ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei (art.197 alin.3 C.pen.). Rezultatul mai grav, praeterintenţionat, se
va reţine în sarcina făptuitorului numai dacă acesta, deşi nu l-a prevăzut, putea şi trebuia să-l
prevadă sau dacă prevăzându-l, a sperat fără temei că el nu se va produce.
C. Sancţiuni
- alin.1 – închisoare de la 3 la 10 ani.
- alin.2 – lit.a), b), b¹), c) - închisoare de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
- alin.3 – închisoare de la 10 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi (dacă victima nu
a împlinit vârsta de 15 ani) sau închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi (dacă
fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei)
29
Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin.1 se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
15. ACTUL SEXUAL CU UN MINOR

Art. 198 C.pen.1 – “(1) Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit
sau de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani se pedepseşte cu închisoare de la 3 la
10 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează actul sexual, de orice natură, cu o
persoană de sex diferit sau de acelaşi sex între 15 şi 18 ani, dacă fapta este săvârşită de
tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator,
folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de
autoritatea ori influenţa sa asupra acesteia.
(3) Dacă actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi
sex, care nu a împlinit vârsta de 18 ani, a fost determinat de oferirea sau darea de bani ori alte
foloase de către făptuitor, direct sau indirect, victimei, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12
ani şi interzicerea unor drepturi.
(4) Dacă faptele prevăzute în alin.(1)-(3) au fost săvârşite în scopul producerii de
materiale pornografice, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor
drepturi, iar dacă pentru realizarea acestui scop s-a folosit constrângerea, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
(5) Când fapta prevăzuta în alin.(1) a fost săvârşită în împrejurările prevăzute în art.
197 alin. (2) lit. b) ori dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi (4) au avut urmările prevăzute în art.
197 alin. (2) lit. c), pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
(6) Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este
închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.”
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la apărarea libertăţii
şi inviolabilităţii sexuale a persoanei în perioada minorităţii, şi, uneori, relaţiile sociale
referitoare la dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică, la libertatea psihică.
b) Obiectul material este corpul persoanei de sex feminin sau masculin, persoană
ce se află în perioada minorităţii.
a) Subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art.198 alin.1 C.pen. poate fi orice persoană.
În situaţia comiterii faptei în modalitatea reglementată de alin.2, subiect activ este
persoana care are calitatea de tutore sau curator, ori de supraveghetor, îngrijitor, medic
curant, profesor sau educator. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca subiectul activ să
exercite efectiv activităţi privind funcţiile la care se referă textul incriminator, în raport de
subiectul pasiv, adică să fie vorba de tutorele persoanei, de medicul curant al acesteia, etc.
Dacă sunt mai multe persoane care săvârşesc fapta incriminată în art.198 C.pen.
asupra aceleiaşi victime, fiecare va răspunde pentru o infracţiune de sine stătătoare. În cazul
când fapta unuia întruneşte şi trăsăturile complicităţii la infracţiunea comisă de alt autor va
exista un concurs de infracţiuni între fapta reglementată în art.198 C.pen. şi complicitate la
această infracţiune în raport de fapta comisă de acel autor, căruia i s-a înlesnit săvârşirea faptei.
b) Subiect pasiv poate fi orice persoană de orice sex care nu a împlinit vârsta de 15 ani.
Dacă din cauza vârstei fragede victima nu avea posibilitatea de a-şi exprima voinţa,
fapta constituie viol.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca făptuitorul să cunoască cu precizie
şi exactitate vârsta victimei, fiind suficient ca el să fi acceptat această posibilitate.
1
Art. 198 modificat prin OUG 143/2002
30
a) Elementul material constă dintr-o acţiune manifestată într-un act sexual de orice
natură, fie cu un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, fie cu un minor între 15-18 ani,
făptuitorul având în această ultimă modalitate una (unele) din calităţile prevăzute de text,
calitate de care s-a folosit pentru realizarea infracţiunii. Prin urmare, dacă făptuitorul nu s-a
folosit de funcţia sau calitatea sa pe care le avea, fapta nu constituie infracţiune şi, ca atare,
nu există nici răspundere.
b) Urmarea imediată constă în încălcarea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a
persoanei minore şi, de multe ori, apariţia şi altor urmări, ca de exemplu anumite vătămări ale
integrităţii corporale sau a sănătăţii.
A. Forme
Actele preparatorii, deşi posibile, nu se pedepsesc.
Consumarea infracţiunii are loc în cazul în care s-a produs actul sexual, de orice natură.
Repetarea actului sexual cu aceeaşi ocazie constituie infracţiune unică – în forma
unităţii naturale. Repetarea în ocazii diferite, dar în realizarea aceleiaşi intenţii, constituie o
infracţiune unică continuată.
B. Modalităţi
Infracţiunea se comite în două modalităţi normative (alin.1 şi 2).
Ambele modalităţi normative au patru forme agravate comune (alin.3, 4, 5 şi 6).
C. Sancţiuni
- alin.1 şi 2 – închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi
- alin.3 - închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi
- alin.4 - închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (dacă faptele
prevăzute în alin.(1)-(3) au fost săvârşite în scopul producerii de materiale pornografice)
- închisoare de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi (dacă pentru
realizarea acestui scop s-a folosit constrângerea)
- alin.5 – închisoare de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi
- alin.6 – închisoare de la 15 la 25 ani şi interizcerea unor drepturi.
16. INSULTA
Art. 205 C.pen. – “(1)1 Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin
cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se
pedepseşte cu amendă.
(2) Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect,
boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.
a) Obiectul juridic special îl constituie acel mănunchi de relaţii sociale a căror normală
formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin ocrotirea demnităţii, onoarei şi reputaţiei omului.
1
Ălin. (1) modificat prin OUG nr. 143/2002
31
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică.
Dacă subiectul pasiv are o anumită calitate, fapta ar putea primi o altă încadrare
juridică (de ex.: ultraj, insulta superiorului etc.) sau ar putea exista o circumstanţă agravantă
sau atenuantă judecătorească.
În cazul în care făptuitorul insultă mai multe persoane există mai mulţi subiecţi
pasivi şi tot atâtea infracţiuni de insultă.
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune sau inacţiune de atingere a
onoarei sau reputaţiei unei persoane, fie printr-o acţiune de atribuire unei persoane a unui
defect, boală sau infirmitate.
Atingerea onoarei constă în comiterea de acte prin care se lezează, se loveşte în
sentimentul de respect faţă de sine al persoanei.
Atingerea reputaţiei constă în comiterea unui act prin care se loveşte în bunul
renume câştigat de persoane în societate.
Atribuirea unui defect, boli sau infirmităţi care, chiar de-ar fi reale, n-ar trebui
relevate constă în acţiunea făptuitorului de a reproşa unei persoane, de-ai imputa o stare de
inferioritate fizică sau psihică în raport cu ceilalţi, neavând relevanţă dacă inferioritatea este
reală sau nu.
Când se afirmă în public despre o persoană, anumite fapte determinate, cu caracter
denigrator, această acţiune constituie infracţiunea de calomnie, nu cea de insultă.
Fapta de insultă poate fi săvârşită prin orice mijloace (oral, în scris, prin gesturi etc.)
şi prin diferite moduri (direct, indirect, mascat etc.).
b) Urmarea imediată constă în atingerea efectivă adusă onoarei sau reputaţiei
persoanei.
c) Legătura de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie
să existe o legătură de cauzalitate. Această legătură rezultă implicit din săvârşirea faptei.
B. Latura subiectivă constă în intenţie directă sau indirectă. Nu interesează mobilul
sau scopul activităţii ilegale, deoarece există insultă chiar dacă se comite din glumă ori pentru
a dojeni pe cineva.
Nu poate fi reţinută infracţiunea de insultă, dacă afirmarea sau imputarea
corespunde realităţii iar fapta a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim.
A. Forme
Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc.
Infracţiunea se consumă instantaneu, odată cu efectuarea activităţii ofensatoare.
B. Modalităţi
Insulta are următoarele modalităţi normative: atingerea adusă onoarei unei persoane,
atingerea adusă reputaţiei unei persoane, atribuirea unui defect, a unei boli sau infirmităţi şi
prin expunerea la batjocură, realizată prin orice mijloace, inclusiv prin presa scrisă sau audio-
vizuală; în raport cu fiecare din aceste modalităţi pot exista o varietate de modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
- alin.1 si 2 - amendă
32
17. CALOMNIA
Art. 206 C.pen. – “ (1)1 Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei
fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea
persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se
pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care se referă la reputaţia
persoanei.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege şi comite o asemenea faptă.
În situaţia în care făptuitorul este totuşi o persoană care are o calitate specială,
(funcţionar, militar) aceasta va putea fi luată în seamă, la individualizarea pedepsei, putând fi
o circumstanţă de agravare sau atenuare a răspunderii penale. Pe de altă parte, ţinând cont
de calitatea subiectului activ, se pot reţine alte infracţiuni, cum ar fi: purtarea abuzivă.
Calomnia poate fi comisă în participaţie sub forma instigării ori a complicităţii; iar
sub forma coautoratului, numai în cazul în care se săvârşeşte pe altă cale decât cea orală.
b) Subiectul pasiv este persoana căreia i-a fost atinsă demnitatea, adică onoarea şi
reputaţia.
Subiect pasiv poate fi, în principiu orice persoană.
Când infracţiunea de calomnie priveşte mai multe persoane vor exista mai mulţi
subiecţi pasivi (ex.: calomnia colectivă).
Subiect pasiv nu poate fi decât o persoană fizică în viaţă. Nu se cere ca subiectul
pasiv să prezinte integritate fizică, psihică şi morală sau să aibă capacitatea de a discerne
consecinţele faptei asupra onoarei sau reputaţiei sale.
a) Elementul material constă în acţiunea de a afirma sau de a imputa, în public, o
faptă determinată privitoare la o persoană fizică.
“A afirma” înseamnă a relata, a comunica, a spune ceva despre o persoană.
Afirmarea are prin excelenţă un caracter narativ şi se poate realiza sub forma unei acţiuni
verbale de expunere, descriere, povestire, împrăştiere, relatare.
Prin “imputare” se înţelege a pune ceva în sarcina unei persoane, a-i atribui sau
reproşa un anumit fapt, a-i aduce o învinuire. Spre deosebire de afirmare care are un caracter
narativ, imputarea are un caracter denunciativ.
O cerinţă esenţială a elementului material este ca afirmarea sau imputarea să aibă
loc în public. Pentru a se vedea cazurile în care se consideră că fapta a fost comisă în public a
se consulta art.152 lit.a-e C.pen.
O altă cerinţă esenţială este ca afirmarea sau imputarea să se refere la fapte
determinate, adică individualizate, precizate prin arătarea datelor concrete ce le
caracterizează; de asemenea, ea trebuie să se refere la o anumită persoană arătată fie direct,
fie indirect, dar putând fi uşor identificată.
1
33
Afirmarea sau imputarea poate să privească o faptă determinată nereală sau poate
privi o faptă reală.
O altă cerinţă specială este ca fapta imputată sau la care se face afirmaţia să fie
susceptibilă, dacă ar fi adevarată, să expună persoana în cauză la o sancţiune penală,
administrativă, disciplinară sau dispreţului public.
Obiectiv, deci, faptele imputate trebuie să prezinte o anumită gravitate, să constea
în încălcări ale legii sau abateri de la morală.
Infracţiunea de calomnie nu subzistă când se atribuie fapte absolut imposibile sau
care nu prezintă nici o importanţă sau semnificaţie pentru mediul din care face parte subiectul
pasiv.
Dacă în cuprinsul unui denunţ sau al unei plângeri, inculpatul învinuieşte o persoană
de săvârşirea unei infracţiuni concrete, ştiind că învinuirea este mincinoasă, fapta constituie
denunţare calomnioasă (art.259 C.pen.), iar nu calomnie.
b) Urmarea imediată este lezarea , atingerea adusă demnităţii şi onoarei persoanei,
urmare care rezultă din materialitatea faptei.
Dacă afirmaţiile sau imputările se fac pentru a apăra un interes legitim este admisă
proba verităţii. În acest caz, potrivit prevederilor art.207 C.pen. proba adevărului, odată facută,
exclude caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovaţiei. Dar aşa cum s-a arătat, autorul
faptelor de insultă sau calomnie are posibilitatea legală de a dovedi că cele afirmate sunt
adevărate, numai dacă justifică existenţa unui interes legitim. Legea nu explică ce se înţelege
prin interes legitim, dar în general se poate considera că exista un asemenea interes ori de
câte ori este vorba de ocrotirea unor valori importante, materiale sau morale în statul nostru
de drept.
Interesul ocrotit va putea privi nu numai o autoritate, o unitate publică, dar şi o
persoană particulară, privată.
A. Forme
Infracţiunea se consumă în momentul afirmării sau imputării în public de fapte
determinate, care dacă ar fi adevărate, ar expune acea persoană unei sancţiuni legale sau
oprobriului public.
Fapta de calomnie este o infracţiune comisivă şi instantanee.
În cazul în care se calomniază cu aceeaşi ocazie mai multe persoane determinate,
ne aflăm în faţa unui concurs de infracţiuni.
Dacă infracţiunea se referă la un grup generic de persoane (o colectivitate),
subzistă numai o singură faptă penală.
Atunci când făptuitorul repetă afirmaţiile sau imputările cu diferite prilejuri în public,
însă în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, sunt aplicabile prevederile art.41 alin.2 C.pen.,
privind infracţiunea continuată.
B. Modalităţi
Există două modalităţi normative, cărora le pot corespunde o varietate de modalităţi
faptice.
C. Sancţiuni
- alin.1 - amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei.
34
CAPITOLUL II
INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
1. FURTUL SIMPLU
1. Conţinut legal
Art. 208 C.pen. – „(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare
de la unu la 12 ani.
(2) Se consideră bunuri mobile şi orice energie care are o valoare economică, precum
şi înscrisurile.
(3) Fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte
făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau deţinerea legitimă a
altei persoane.
(4) De asemenea, constituie furt luarea în condiţiile alin. (1) a unui vehicul, cu scopul
de a-l folosi pe nedrept.”
A comis fapta prevăzută de art.208 alin.1 C.pen, inculpatul I.G. care în timpul zilei a
sustras o coală de tablă ce aparţinea vecinului său, tablă pe care apoi a vândut-o unui prieten.
a) Obiectul juridic generic este format din relaţiile sociale privind patrimoniul privat
cât şi cel public.
b) Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la drepturile şi
interesele patrimoniale ale persoanelor fizice sau juridice. Norma juridică cuprinsă în art.208
C.pen, ocroteşte posesia sau detenţia bunurilor mobile numai ca situaţii de fapt, conform cu
legea. Posesia asupra bunului poate fi exercitată de proprietar sau de o altă persoană.
Posesia legitimă este ocrotită împotriva oricui, chiar şi împotriva adevăratului
proprietar, dacă acesta săvârşeşte infracţiunea de furt.
Trebuie subliniat că posesia nelegitimă este şi ea apărată, un bun furat putând
constitui la rândul său obiectul material al altui furt.
c) Obiectul material este bunul mobil care se află în posesia sau detenţia altuia (alin.1).
Pentru a constitui obiectul material al acestei fapte, bunul trebuie să aparţină cuiva,
să nu fi fost abandonat şi să aibă o valoare pentru cel care îl deţine. În dreptul penal bunul
mobil are aceeaşi semnificaţie ca şi în dreptul civil, el caracterizându-se prin faptul că el poate
fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul, fără a-şi modifica valoarea.
Bunul mobil poate fi animat sau neanimat. Bunurile animate sunt animalele, păsările
domestice şi alte vieţuitoare care trăiesc în stare naturală şi care s-ar găsi în stăpânirea altei
persoane. De asemenea sunt considerate bunuri mobile şi banii, titlurile de credit, precum şi
orice alte valori cu echivalent bănesc.
Imobilele nu pot constitui obiectul material al furtului, în schimb părţi din asemenea
bunuri, devenite mobile prin detaşare, pot forma obiectul material al acestei infracţiuni.
Arborii, fructele, recoltele pot forma obiectul material al furtului după ce au fost
desprinse de sol sau de pe tulpini.
Corpul omului şi părţi ale acestuia, cât timp este în viaţă, nu pot fi obiect material al
furtului, însă va fi furt, dacă o persoană îşi însuşeşte anumite adaosuri detaşabile (proteză,
perucă, ochi de sticlă, etc.)
Este asimilată bunurilor mobile, şi ca atare poate constitui obiect material al
infracţiunii de furt şi orice energie care poate fi sustrasă şi care are o valoare economică
(energia electrică, energia termică etc.) (alin.2).
Se consideră bunuri mobile şi înscrisurile care fac parte din patrimoniul unei
persoane chiar dacă nu au o valoare economică (alin.2).
35
Conform art.208 alin.4 obiectul material al furtului îl poate constitui şi un vehicul.
Într-o asemenea ipostază, fapta poate fi comisă fie în scopul însuşirii pe nedrept, fie în scopul
folosirii temporale pe nedrept.
Pentru a putea fi obiect material al infracţiunii de furt, bunul mobil trebuie să se afle
în posesia sau detenţia altcuiva decât a făptuitorului în timpul săvârşirii faptei.
Nici bunul abandonat, mai precis cel ieşit din posesia unei persoane cu
consimţământul acesteia, nici bunul găsit, adică bunul ieşit din posesia altei persoane fără
voia acesteia, nu pot constitui obiectul material al infracţiunii de furt.
a) Subiectul activ în ipoteza prevăzută de art.208 alin.1 poate fi orice persoană care
îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a fi subiect al infracţiunii.
În modalitatea prevazută de alin.3 al aceluiaşi articol, subiectul activ nu poate fi
decât proprietarul.
În cazurile în care, potrivit legii (art.210 C.pen), furtul se urmăreşte doar la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, subiectul activ este circumstanţiat, în sensul că,
trebuie să îndeplinească una din următoarele condiţii : să fie soţ sau rudă apropiată în raport
cu partea vătămată, să fie un minor care comite fapta în dauna tutorelui, să locuiască
împreună cu victima sau să fie găzduit de aceasta. Toate aceste calităţi trebuie să existe în
momentul comiterii faptei.
Au calitatea de rude apropiate, persoanele arătate în art.149 C.pen. A locui
împreună înseamnă a folosi aceeaşi locuinţă, în întregime sau parţial, permanent sau o
perioadă de timp limitată, dar având o durată care să-i imprime stabilitate (cei care locuiesc în
dormitoarele internatelor, unităţilor militare, căminelor sau dormitoarelor comune afectate unor
lucrări sezoniere, concubinii care supravieţuiesc într-o locuinţă comună, foştii soţi care după
divorţ continuă să locuiască împreună).
A gazdui înseamnă a oferi adăpostire, ospitalitate, într-un mod în care relevă
încrederea persoanei vătămate în cel căruia i-a acordat posibilitatea de a folosi, chiar pentru o
durată mai scurtă de timp, locuinţa sa.
Participaţia este posibilă doar sub forma instigării şi complicităţii neconcomitente
(anterioare), întrucât atunci când furtul este comis de două sau mai multe persoane împreună
(prezenţă concomitentă), sunt aplicabile prevederile art.209 alin.1 lit.a C.pen. referitoare la
furtul calificat.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică ale cărei interese
patrimoniale au fost lezate.
a) Elementul material constă în acţiunea de luare a bunului mobil din posesia sau
detenţia altuia, fără consimţământul acestuia.
Luarea este o formă a sustragerii care constă în scoaterea fizică a bunului din sfera
de stăpânire a persoanei în posesia sau detenţia căreia se află şi trecerea sa în sfera de
stăpânire a făptuitorului.
Prin această acţiune de luare, de sustragere se schimbă starea de fapt a bunului
sub raportul poziţiei sale, ceea ce se realizează în momentul în care bunul mobil nu se mai
află la dispoziţia celui care îl poseda sau deţinea anterior, ci la dispoziţia celui care a săvârşit
sustragerea.
Elementul material – acţiunea de luare – deşi este o acţiune unică, se realizează
prin două acte şi anume : primul (deposedarea), care presupune scoaterea bunului din sfera
de stăpânire a posesorului sau detentorului şi al doilea (împosedarea), presupune trecerea
acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului.
De reguă, cele două acte se succed în aşa fel încât este greu a fi delimitate,
defalcate. Cu toate acestea, stabilirea, în fiecare caz a făptuitorului, dacă a avut loc numai
primul act sau şi cel de-al doilea, prezintă o mare importanţă, întrucât în raport cu aceasta se
poate face distincţia, delimitarea dintre tentativă şi infracţiunea consumată de furt.
Acţiunea de luare poate fi săvârşita şi prin orice alte mijloace decât cu propria mână, ca
de exemplu prin folosirea unor animale dresate, prin momirea păsărilor sau animalelor, etc.
36
Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii trebuie întrunite trei cerinţe esenţiale :
bunul luat să fie mobil, acest bun să se afle în posesia sau detenţia unei alte persoane şi, în
fine, acţiunea de sustragere să fi avut loc fără consimţămantul celui deposedat.
Cu privire la prima condiţie facem trimitere la cele arătate la obiectul material al
infracţiunii de furt.
În legătură cu a doua cerinţă, deoarece unele aspecte au fost analizate anterior,
vom face numai unele completări sau precizări.
Condiţia ca bunul să se afle în posesia sau detenţia altuia în momentul comiterii
acţiunii infracţionale este îndeplinită şi atunci când bunurile s-ar găsi numai ocazional sau
temporar în mâinile făptuitorului; simplul contact material ori simpla manipulare a unui bun nu
conferă nici posesia, nici detenţia acelui bun.
Cea de-a treia cerinţă presupune că acţiunea de sustragere să fi fost realizată fără
consimţământul persoanei. Absenţa consimţământului este prezumată, autorului infracţiunii
revenindu-i obligaţia de a dovedi că a avut acordul părţii vătămate anterior sau concomitent
săvârşirii faptei.
În situaţia în care acţiunea de luare a avut loc cu consimţământul posesorului sau
detentorului bunului, fapta nu constituie furt şi, ca atare, nu există nici răspundere penală.
Consimţământul nu este însa valabil dacă a fost dat de un alienat mintal, de o
persoană aflată într-o stare completă de intoxicaţie alcoolică, etc.
b) Urmarea imediată constă în schimbarea stării de fapt a bunului, care este scos
din posesia sau detenţia altuia şi trecut în stăpânirea făptuitorului.
În cazul furturilor din magazine cu autoservire, opinia dominantă, la care aderăm,
este că urmarea imediată se produce în momentul luării bunului de pe raftul unităţii şi
ascunderea lui (ori consumarea bunului în magazin), deoarece autorul a început să efectueze
acte materiale asupra bunului ca şi cum ar fi al său.
Există urmarea imediată şi dacă, la timp foarte scurt după însuşire, subiectul activ a
fost deposedat de bunul sustras, ori l-a abandonat, dându-şi seama că nu va mai avea nevoie de el.
c) Legătura de cauzalitate între acţiunea de sustragere a bunului şi apariţia urmării
imediate trebuie să existe o legătură de cauzalitate care rezultă din însăşi materialitatea faptei.
Infracţiunea de furt se comite cu intenţie directă, deoarece autorul îşi dă seama că
ia bunul din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia şi vrea să comită fapta
punându-l pe posesor sau detentor în imposibilitatea de a-şi exercită drepturile asupra acelui
bun şi producându-i în acest mod o pagubă.
În literatura de specialitate se admite că, în mod excepţional, alături de intenţia
directă poate exista în cazul furtului şi o intenţie indirectă, opinie pe care o considerăm
corectă, atunci când bunul furat ar conţine în el un alt bun a cărei eventuală prezenţă,
făptuitorul a putut-o prevedea, acceptând rezultatul eventual al acţiunii sale (de ex.: luarea
unei haine în care se aflau bani, etc.)
Pentru existenţa infracţiunii, se mai cere ca activitatea infractională să aibă drept
scop însuşirea pe nedrept a bunului sustras (intenţie calificată prin scop). De aceea, în situaţia
în care bunul a fost luat în alt scop decât cel al însuşirii pe nedrept, fapta nu constituie
infracţiune.
Cu privire la elementul subiectiv, remarcăm că există o singură situaţie în care furtul
nu implică intenţia de însuşire a obiectului, ci numai intenţia de-al folosi. În acest sens, textul
(art.208 alin.4 C.pen.) prevede că există infracţiunea de furt când se ia, în condiţiile alin.1, un
vehicul cu scopul de-al folosi pe nedrept.
A. Forme
La infracţiunea de furt sunt posibile toate formele imperfecte ale infracţiunii; legea
pedepseşte numai tentativa (art.222 C.pen)
Infracţiunea de furt se consumă în momentul când acţiunea de luare a bunului din
posesia sau detenţia persoanei asupra căreia se află este dusă până la capăt, aşa încât,
bunul este scos din sfera de dispoziţie a subiectului pasiv şi trecut efectiv în sfera de stăpânire
a făptuitorului, neprezentând importanţă durata acestei stăpâniri.
37
Acţiunea de luare a bunului poate îmbrăca uneori forma activităţii continue – este
cazul furtului de energie electrică sau termică – sau forma infracţiunii continuate, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute în art.41 alin.2 C.pen.
B. Modalităţi
Principalele modalităţi sub care s-ar putea prezenta furtul îşi găsesc corespondenţa
în textul incriminator (furtul de bunuri materiale, furtul de energie sau înscrisuri, furtul unui bun
care aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, furtul unui vehicul cu scopul de a-l folosi
pe nedrept, furtul săvârşit între soţi sau rude apropiate, furtul săvârşit de catre de cel care
locuieşte cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, etc.)
Furtul se prezintă sub o mare varietate de posibilităţi determinate de aspecte
exterioare acestuia.
C. Sancţiuni
- alin.1 – închisoare de la 1 an la 12 ani.
În cazul infracţiunii de furt simplu, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Când fapta s-a comis în împrejurările descrise de art.210 C.pen acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
2. FURTUL CALIFICAT
Art. 209 C.pen. – „(1) Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;
c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra;
e) într-un loc public;
f) într-un mijloc de transport în comun;
g) în timpul nopţii;
h) în timpul unei calamităţi;
i) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei
chei mincinoase, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.
(2)1 Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi furtul privind:
a) un bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) un 2act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.
(3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a)3 ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere
sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de
incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente
de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval şi aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor
pe drumurile publice;
1
2
3
Lit. (a) modificată prin L 20/2002
38
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, precum şi componente
de comunicaţii,
se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 18 ani.
(4) Furtul care a produs consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare
de la 10 la 201 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(5) În cazul prevăzut la alin.(3) lit.a) sunt considerate tentativă şi efectuarea de
săpături pe terenul aflat în zona de protecţie a conductei de transport al ţiţeiului, gazolinei,
condensatului, etanului lichid şi benzinei, motorinei, altor produse petroliere sau gazelor
naturale, precum şi deţinerea, în acele locuri sau în apropierea depozitelor, cisternelor sau
vagoanelor-cisternă, a ştuţurilor, instalaţiilor sau oricăror altor dispozitive de prindere ori
perforare.”
2. Analiza circumstanţelor
Prin prisma obiectului juridic, a subiecţilor, cât şi a elementelor de bază ale
conţinutului constitutiv, furtul calificat este, în linii mari, identic cu furtul simplu, fapt ce ne
determină să analizăm numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care fac
ca furtul să devină calificat.
În acest sens, este de subliniat, în ceea ce priveşte obiectul material, că furtul se
consideră calificat când se săvârşeşte asupra unor anumite bunuri (de ex.: produse petroliere
sau gaze naturale etc.), când se comite în anumite condiţii de timp sau de loc (de ex.: în
timpul nopţii, într-un loc public etc.), ori prin folosirea anumitor mijloace şi metode (de ex.: prin
efracţie, escaladare etc.).
Printre altele, furtul este calificat când s-a comis în următoarele imprejurări:
a) Furtul săvârşit de două sau mai multe persoane împreună (art.209 alin.1 lit.a C.pen)
Pentru existenţa împrejurării agravante este necesar ca persoanele să fi comis
infracţiunea împreună; aceasta presupune că ele să fi acţionat efectiv şi concomitent în
momentul săvârşirii faptei, deoarece numai într-o asemenea situaţie pericolul social al
acesteia este mai grav.
Nu sunt întrunite condiţiile agravantei examinate în cazul unei persoane care după
ce a sustras singură un bun, a rugat o alta persoană, care cunoştea provenienţa acestuia, să
o ajute la transportarea lui, deoarece persoana care a acordat ajutorul nu are calitatea de
participant la furtul comis, ci de autor al unei infracţiuni autonome de favorizare a infractorului
(art.264 C.pen.).
b) Furtul săvârşit de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă
narcotică (art.209 alin.1 C.pen)
Instituirea acestei circumstanţe agravante se explică prin aceea că, pe de o parte,
autorul sau ceilalţi participanţi care au asupra lor o armă sau un narcotic, comit infracţiunea cu
mai mult curaj, mai multă încredere, cu mai multă îndrăzneală, iar, pe de altă parte, deţinerea
unei asemenea arme sau substanţe narcotice implică pericolul utilizării acestora, la nevoie,
asupra victimei furtului sau asupra altor persoane.
Această agravantă se reţine atunci când nu s-au folosit armele sau substanţele
narcotice, în caz contrar va subzista infracţiunea de tâlhărie şi nu cea de furt calificat.
Potrivit art.151 alin.1, arme sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel
declarate prin dispoziţiile legale. În sfera noţiunii de armă folosită în textul art.209 alin1. lit.a
C.pen., nu intră şi obiectele pe care dispoziţiile art.151 alin.2 le asimilează cu armele,
deoarece acestea devin arme numai dacă au fost întrebuinţate ca arme în atac; ori, dacă
instrumentul a fost folosit pentru a sustrage un bun, fapta nu constituie furt, ci devine
infracţiunea de tâlhărie. Dacă deţinerea armei a fost fără drept, furtul calificat va intra în
concurs cu infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută în art.279 C.pen.
Prin substanţă narcotică se înţelege orice substanţă care are însuşirea de a
produce artificial adormirea unei persoane, de a cauza imediat persoanei căreia îi este
administrată o stare de somnolenţă, de pierdere a cunoştinţei, diminuarea sensibilităţii şi a
reflexelor; fac parte din aceasta categorie de substanţe cloroformul, morfina, eterul etc.
1
39
Nu este necesar să se stabilească dacă în cazul concret purtarea armei, a
narcoticului a avut influenţa asupra victimei sau dacă a sporit îndrăzneala făptuitorului.
Agravanta există şi în cazul în care arma sau substanţa narcotică nu a fost vizibilă,
ori dacă victima nu a ştiut că făptuitorul are asupra sa un asemenea mijloc şi , în consecinţă,
nu s-a simţit intimidată în nici un fel.
c) Furtul săvârşit de o persoana mascată, deghizată sau travestită (art.209
alin.1 lit.c C.pen)
“O persoană mascată” este o persoană care poartă, total sau parţial, o mască,
adică făptuitorul îşi acoperă faţa cu o mască reală, cu o bucată de stofă, pânză, mătase, îşi
pune peste faţa un ciorap etc. Folosind acest procedeu, făptuitorul caută să-şi ascundă figura
privirilor victimelor sau ale altor persoane, pentru a nu fi recunoscut sau identificat.
“Deghizarea” constă în aceea că făptuitorul se îmbracă sau îşi aranjează înfăţişarea
de aşa manieră, încât să nu fie recunoscut. De exemplu îşi pune barbă falsă, ochelari,
mustaţă, perucă sau se îmbracă de aşa natura, încat să-şi ascundă identitatea.
În cazul travestirii, persoana îşi aranjează vestimentaţia, înfăţişarea sau se îmbracă
cu o îmbrăcăminte a sexului opus pentru a crea impresia că este de alt sex decât în realitate.
d) Furtul săvârşit asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi
exprima voinţa sau de a se apara (art.209 alin.1 lit.d C.pen.)
Victima este în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, atunci când se află într-o stare
psiho-fizică în care nu are posibilitatea de a-şi da seama de ceea ce se petrece în jurul său şi
de a-şi manifesta voinţa fie datorită vârstei, fie a unei maladii sau datorită altor împrejurări.
În teza a doua – în cazul imposibilităţii victimei de a se apara – este vorba despre o
incapacitate fizică de a opune rezistenţă făptuitorului care săvârşeşte furtul.
Atunci când aceste stări de neputinţă ale victimei sunt provocate de făptuitor sau de
un complice al acestuia, fapta va constitui infracţiunea de tâlhărie.
Pentru a opera agravanta, este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut starea victimei
în care se găsea şi să fi profitat de ea. De asemenea, pentru a opera agravanta se cere ca
furtul să se refere la bunuri aflate asupra unei persoane incapabile de a-şi exprima voinţa sau
de a se apăra.
e) Furtul săvârşit într-un loc public (art.209 alin.1 lit.e C.pen)
Prin “loc public” ţinând seama de prevederile art.152 C.pen, se înţelege orice loc
care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, precum şi orice alt loc în
care publicul are acces în anumite intervale de timp (dar pentru aplicarea agravantei în acest
caz, este necesar ca fapta să fi fost săvârşită în timp cât publicul avea acces în acel loc).
Agravanta operează, însă, în toate cazurile, chiar dacă în timpul săvârşirii furtului, în
afară de făptuitor nu se găsea în locul respectiv nici o altă persoană.
Nu constituie furt săvârşit într-un loc public, dacă în momentul comiterii faptei
accesul publicului era interzis.
f) Furtul săvârşit într-un mijloc de transport în comun (art.209 alin.1 lit.f C.pen)
Prin „mijloc de transport în comun” se înţelege mijlocul de transport care are anume
această destinaţie, adică este destinat a transporta mai multe persoane împreună (trenuri,
autobuze, tramvaie, avioane, etc.) cât şi acela care, fără a avea destinaţia mai sus-aratată,
este utilizat pentru a transporta mai multe persoane împreună (ex. remorca unui tractor).
Nu are relevanţă numărul de persoane care se aflau în mijlocul de transport unde a
avut loc fapta, deoarece textul incriminator nu cere nici o condiţie referitoare la numărul
persoanelor care se află în mijlocul de transport în comun şi nici cu privire la faptul dacă
acesta se afla în mişcare sau nu.
Nu sunt aplicabile dispoziţiile art.209 alin.1 lit.f atunci când mijlocul de transport în
comun nu era utilizat în acest scop în timpul comiterii faptei.
Taxiurile nu sunt considere mijloace de transport în comun.
g) Furtul săvârşit în timpul nopţii (art.209 alin.1 lit.g C.pen)
Prin termenul de “în timpul nopţii” în sensul art.209 alin.1 lit.g C.pen., nu trebuie avut
în vedere în mod exclusiv criteriul astronomic (când apune sau răsare soarele), căci nici
apusul, nici răsăritul soarelui nu transformă ziua în noapte şi noaptea în zi, ci între apusul sau
răsăritul soarelui şi noaptea reală există o perioadă de tranziţie în care cele două fenomene
40
coexistă şi se întrepătrund. Textul incriminator se referă la noaptea reală, respectiv intervalul
de timp de când întunericul s-a substituit luminii, până când lumina va lua locul întunericului.
Trebuie să se ţină seama de situaţia concretă existentă în fiecare caz în parte şi
anume de data calendaristică şi ora când a fost comisă infracţiunea, caracteristicile
topografice unde a fost săvârşită fapta etc.
De exemplu, un furt comis în luna decembrie la orele 19:00 este considerat calificat
(săvârşit în timpul nopţii), pe când furtul comis la aceeaşi ora în luna iulie este numai un furt simplu.
În ceea ce priveşte situaţiile intermediare (amurgul şi zorile) s-a stabilit că în ceea ce
priveşte prima dintre aceste situaţii nu este vorba de noapte, dar în cazul zorilor, acestea pot fi
incluse în noapte, deoarece întunericul mai persistă şi mai ales trecerea de la starea de somn
la cea de activitate influenţează capacitatea de atenţie a oamenilor.
Împrejurarea calificată pe care o analizăm operează şi atunci când numai o parte
din actele de executare a furtului au fost săvârşite în timpul nopţii.
h) Furtul săvârşit în timpul unei calamităţi (art.209 alin.1 lit.h C.pen.)
Prin „calamitate” se înţelege o stare de fapt prilejuită de un eveniment neaşteptat
sau inevitabil, stare păgubitoare sau periculoasă fie pentru o întreagă colectivitate, fie pentru
un număr restrâns de persoane.
Pentru existenţa împrejurării agravante, este necesar ca fapta să se fi comis în
intervalul de timp cuprins între momentul când se produce evenimentul care dă naştere stării
de calamitate şi momentul când această stare încetează, neavând relevanţă momentul, când
autoritatea competentă a declarat oficial starea de calamitate.
i) Furtul săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei
chei adevărate, ori a unei chei mincinoase (art.209 alin.1 lit.i C.pen.)
Efracţia presupune înlăturarea prin violenţă a oricărui obiect sau dispozitiv, ce se
interpune între făptuitor şi bunul ce se urmăreşte a fi sustras (ex. demontarea dispozitivelor de
închidere), adică presupune neapărat o acţiune violentă.
Atunci când se produc pagube materiale persoanei vătămate prin acţiunea de
efractie, nu există şi o infracţiune distinctă de distrugere, ci distrugerea este absorbită în fapta
complexă, de furt calificat.
Prin escaladare înţelegem trecerea peste un obstacol care îl separă pe autor de
bunul mobil vizat, deci presupune urcarea şi trecerea pe deasupra îngrădirii, pentru a se
ajunge la locul unde se găseşte obiectul material.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate presupune întrebuinţarea în mod
fraudulos de către făptuitor, a cheii pe care o utiliza în mod obişnuit la deschidere cel
îndreptăţit să o foloseasca. Nu interesează modalitatea în care cheia adevărată a ajuns în
mâinile făptuitorului.
Cheia mincinoasă este o cheie falsă, contrafăcută, sau orice sistem de deschidere a
sistemelor de închidere, indiferent dacă este vorba de uşi, portiere de la autovehicule, mecanisme
cu care sunt dotate casele de bani sau genţile diplomat, dulapurile de orice fel, casetele.
Potrivit art.209 alin.2 C.pen constituie de asemenea infracţiune de furt calificat, furtul
privind:
a) un bun care face parte din patrimoniul cultural
Obiectul material îl constituie un bun care face parte din patrimoniul cultural (cărţi
literare în editii rare, cărţi vechi, tablouri etc.)
b) un act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau
identificare
„Actul de stare civilă” este actul care stabileşte poziţia juridică a persoanei fizice în
raporturile sale de familie. El consemnează fapte sau acte juridice cum sunt naşterea,
căsătoria, decesul, fiind fără relevănţă dacă actul sustras era în original sau copie
autentificată.
Prin acte de legitimare sau identificare înţelegem acele documente care dovedesc
identitatea persoanei.
Prin acte care servesc pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau
identificare, se înţeleg numai acele acte prin care persoana îşi poate dovedi în mod direct
starea civilă, se poate legitima sau poate fi identificată.
41
Trebuie subliniat că furtul este calificat, chiar dacă, ulterior furtului portofelului, autorul
reţinând banii, aruncă actele, deoarece consumarea faptei s-a produs în momentul sustragerii.
Potrivit alin.3 al art.209 C.pen, furtul privind următoarele categorii de bunuri este mai
grav şi se pedepseşte cu închisoarea de la 4 la 18 ani:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere
sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de
incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente
de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;
f) istalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval şi aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor
pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, precum şi componente
de comunicaţii.
Potrivit art.209 alin.4 C.pen. se aplică o pedeapsă mai mare când furtul a produs
consecinţe deosebit de grave.
Conform art.146 C.pen. prin „consecinţe deosebit de grave” se înţelege o pagubă
materială mai mare de 2.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii
cauzate unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.145 C.pen. ori
altei persoane juridice sau fizice.
3. Sancţiuni
- alin.1 si 2 – închisoare de la 3 la 15 ani
- alin. 3 – închisoare de la 4 la 18 ani
- alin. 4 – închisoare de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi
În cazul formelor calificate ale furtului acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
3. TÂLHĂRIA
1. Conţinut legal
Art. 211 C.pen. – „(1) Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări
ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul
urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte
cu închisoare de la 3 la 18 ani.
(2)1 Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:
a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
b) în timpul nopţii;
c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani.
(2¹)2 Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani, dacă tâlhăria a fost săvârşită:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă;
c) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;
d) în timpul unei calamităţi;
e) a avut vreuna din urmările arătate în art.182.
1
2
42
(3) Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare
moartea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.”
Numitul G.O., călătorind în acelaşi compartiment de tren cu partea vătămată, pe
timp de seară, a profitat de faptul că a rămas singur cu aceasta şi a apucat sacoşa pe care
partea vătămată o avea lângă ea, cu intenţia evidentă de a şi-o însuşi. În scopul de a se
opune faptei, partea vătămată a apucat sacoşa de partea sa inferioară, însă, inculpatul a
smuls-o şi a târât partea vătămată agăţată de sacoşa până pe culoarul vagonului, acolo unde
aceasta i-a dat drumul de frică să nu cadă din tren, uşa fiind deschisă.
a) Obiectul juridic special este complex, fiind constituit dintr-un obiect juridic principal şi
anume relaţiile sociale referitoare la patrimoniu şi a căror dezvoltare este condiţionată de
menţinerea poziţiei fizice a bunului împotriva faptelor de sustragere (ca şi la infracţiunea de
furt) şi dintr-un obiect juridic adiacent, şi anume relaţiile sociale referitoare la apărarea persoanelor.
Obiectul juridic adiacent este determinat de natura activităţii adiacente : ameninţări,
violenţe şi valoarea socială apărată (libertate, integritatea corporală, sănătatea , viaţa victimei).
În cazul infracţiunii de tâlhărie, legiuitorul consideră valorile sociale de maximă
importanţă, ca viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei, ca fiind secundare
(adiacente), în raport cu valorile sociale referitoare la patrimoniu care formează obiectul
principal. Această situaţie (inversarea ierarhiei valorilor sociale ocrotite) se explică prin aceea
că făptuitorul urmăreşte în primul rând însuşirea bunurilor mobile, violenţa sau ameninţarea
fiind doar mijloace pentru ducerea la îndeplinire a scopului propus şi urmărit de infractor.
b) Obiectul material
În cazul acestei infracţiuni, obiectul material este, în principal, bunul la care
atentează autorul faptei, dar, în aceeaşi măsură, obiect material poate fi şi corpul persoanelor
asupra cărora se îndreaptă acţiunea violentă.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană care comite fapta penală, indiferent de
forma acesteia (tentativă de tâlhărie, tâlhărie consumată etc.) sau care participă, indiferente
de calitatea în care o face, la săvârşirea ei (autor, coautor, instigator sau complice), legea
necerând să fie îndeplinită vreo calitate specială.
În principiu, persoana care săvârşeşte tâlhăria nu are nici un drept asupra bunului
pe care îl sustrage din sfera de stăpânire al unei alte persoane.
Poate exisţa infracţiunea de tâlhărie chiar şi atunci când făptuitorul ar avea, în totul
sau în parte, un drept de proprietate aspura bunului sustras. Ca urmare, subiect activ al
tâlhăriei ar putea fi însuşi proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare, prin întrebuinţarea
mijloacelor prevăzute de art.211 alin.1 C.pen., asupra unui bun mobil propriu care în acel
moment se găseşte în posesia legitimă a altei persoane.
Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de a fi săvârşită în participaţie în oricare
din formele acesteia.
În literatura juridică se arată că, avându-se în vedere dispoziţiile art.211 alin.2¹ lit.a
C.pen., potrivit cărora săvârşirea tâlhăriei de două sau mai multe persoane împreună
constituie un element circumstanţial al celei de-a doua variante agravate a tâlhăriei,
participaţia la varianta tip este posibilă în alte forme decât cea concomitentă cu a autorului la
locul săvârşirii faptei.
De aceea, participaţia penală la tâlhăria prevăzută în art.211 alin.1 C.pen. este
posibilă numai în forma instigării şi complicităţii materiale sau morale anterioare.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană.
În cazul în care bunurile care formează bunul material al infracţiunii de tâlhărie
aparţin unor persoane diferite sau când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale
ale mai multor persoane există pluralitate de subiecţi pasivi.
Săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, concomitent asupra mai multor persoane, prin
ameninţare şi lovire, constitutie tot atâtea infracţiuni de tâlhărie, aflate în concurs ideal, câţi
subiecţi pasivi sunt.
Este de precizat că în cazul tâlhăriei, dacă victima actelor de violenţă sau
ameninţare poate fi numai o persoană fizică, victima acţiunii de furt ar putea fi şi o persoană publică.
43
a) Elementul material al infracţiunii constă în două acţiuni conjugate şi anume:
acţiunea de furt care este principală şi o acţiune de constrângere – respectiv folosirea violenţei
sau a ameninţării, ori punerea victimei într-o stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra
etc. - , care, faţă de cea dintâi, este secundară (adiacentă).
Pentru existenţa elementului material al tâlhăriei, trebuie ca între cele două acţiuni
să existe o indispensabilă relaţie de intercondiţionare. În absenţa acestei relaţii, există
infracţiune de furt, pe de o parte, şi infracţiunea de lovire, vătămare corporală etc. pe de altă
parte. Furtul urmat de întrebuinţarea unor violenţe pentru păstrarea bunului furat, dacă însă,
violenţele nu au fost folosite în scopul de a păstra bunul furat, ci au reprezentat o ripostă
spontană la comportarea agresivă a persoanelor care au surprins furtul, faptele nu constituie
infracţiunea de tâlhărie, ci infracţiunile de furt şi lovire în concurs real.
Cele două acţiuni (furt şi constrângere) se pot succeda imediat una după alta, dar
între ele, însă poate să existe şi un oarecare interval nu prea mare de timp, ceea ce este
relevant pentru aplicarea art.211 C.pen., fiind intenţia subiectului activ de a exercita
constrângerea pentru a obţine sau a păstra bunul furat, pentru a-şi asigura scăparea etc.
Acţiunea principală – furtul – (acţiunea scop) constă şi în cazul tâlhăriei în luarea
bunului mobil din posesia sau detenţia altuia fără consimţământul acestuia, fiind vorba deci de
doua acte, unul de deposedare si celălalt de imposedare.
Tâlhăria subzistă atât în situaţia în care furtul s-a consumat, situaţie în care tâlhăria
va fi consumată, cât şi în cazul când furtul a rămas în forma tentativei, împrejurare în care va
exista o tentativă de tâlhărie.
Acţiunea adiacentă – secundară (constrângerea) - se poate realiza prin una dintre
următoarele acţiuni, pe care legiuitorul le prevede în mod alternativ: întrebuinţarea de violenţe;
întrebuinţarea de ameninţări; punerea victimei în stare de inconştienţă; punerea victimei în
stare de neputinţă de a se apăra. Folosirea cumulativă cu aceeaşi ocazie a acestor acţiuni nu
schimbă caracterul unitar al tâlhăriei, însă această împrejurare va putea fi avută în vedere la
individualizarea pedepsei.
Constrângerea (folosirea violenţei, a ameninţării) ori punerea victimei în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a se apara, realizează activitatea secundară (adiacentă) a
elementului material al faptei reglementate de art.211 C.pen., numai dacă au servit ca mijloc
pentru săvârşirea furtului sau ca mijloc de păstrare a bunului furat ori pentru a asigura
scăparea participantului de la infracţiune.
Legiuitorul enumeră exhaustiv modalităţile prin care se realizează tâlhăria. Când se
referă la „ameninţare”, legea înţelege săvârşirea faptei incriminate în art.193 C.pen, iar prin
„violenţe” înţelege orice formă de presiune fizică sau morală asupra persoanei, chiar dacă
acele violenţe nu s-ar încadra în art.180 C.pen. sau art.181 C.pen.
În cazul tâlhăriei în forma simplă, violenţele la care se referă textul sunt cele
reglementate în art.180 şi art.181 C.pen.
Pentru existenţa laturii obiective a tâlhăriei, violenţele trebuie să fie exercitate direct
împotriva persoanei (victimei); violenţele faţă de lucruri pot constitui însă, uneori, o ameninţare
(uciderea câinelui care o însoţea pe victimă, stropirea încărcăturii dintr-un autocamion cu
scopul de a o incendia etc.)
Violenţa efectuată faţă de lucruri, dar care nu constituie o ameninţare nu poate
realiza acţiunea adiacentă şi nu întregeşte conţinutul efectiv al infracţiunii de tâlhărie. Astfel,
smulgerea ceasului de la mâna unei persoane aflate într-o stare avansată de ebrietate şi
dormind, care, nu numai că nu a opus rezistenţă şi nu a fost în măsură să opună rezistenţă,
dar nici măcar nu putea simţi că este deposedată de bunul său, nu prezintă trăsături
caracteristice ale laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie, ci a celei de furt.
Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie se cere ca violenţa să fie efectivă şi să aibă
posibilitatea se înfrângă opunerea persoanei vătămate. În orice caz nu este neapărat necesar
ca ea să întrunească caracterul unei forţe irezistibile.
Punerea victimei în stare de inconstienţă presupune aducerea acesteia în situaţia
de a nu-şi da seama, de a nu percepe, prin folosirea unor narcotice sau a altor substanţe care
pot provoca respectiva stare.
44
Prin punerea victimei în neputinţa de a se apăra se înţelege aducerea ei în situaţia
de a nu putea folosi posibilităţile de apărare din cauza activităţii făptuitorului de imobilizare,
dezarmare, punerea unui căluş în gură, legarea mâinilor, închidere într-o cameră etc.
Punerea victimei în stare de inconştienţă sau în neputinţa de a se apăra, ca
modalităţi de realizarea a tâlhăriei, nu privesc situaţiile în care victima s-a aflat într-o asemenea
stare din motive independente de activitatea făptuitorului, ci vizează numai acele situaţii în
care ea a ajuns în respectiva stare datorită manoperelor folosite de făptuitor în acest scop.
Tâlhăria presupune, prin concept, ca sustragerea să aibă loc prin violenţe, adică
odată cu începerea actelor de violenţă a furtului. Dacă se lasă victimei o pauză mai mare de
reflecţie între momentul violenţei şi luarea bunului, aceasta va constitui înfracţiunea de şantaj.
Se realizează elementul material al tâlhăriei şi în situaţia în care făptuitorul ameninţă
victima, cerându-i să-i remită bunurile pe care le are asupra sa, cu toate că violenţă psihică s-
a executat, în acest scop, anterior începerii oricărui act de deposedare efectivă a victimei. Prin
urmare, în raport cu furtul, acţiunea adiacentă poate să se comită înainte de luarea efectivă a
bunului, în timpul sau imediat după aceea. Dacă se săvârşeşte cu mult timp după comiterea
furtului, nu se mai poate reţine tâlhăria.
În practica judiciară s-a decis că acţiunea prin care se realizează activitatea
secundară a tâlhăriei poate fi îndreptată atât împotriva posesorului sau detentorului bunului,
cât şi împotriva oricărei alte persoane care a intervenit pentru a impiedica săvârşirea furtului
ori pentru prinderea şi deposedarea făptuitorului de bunul furat.
Fapta de tâlhărie intră în concurs cu infracţiunea de ultraj când victima este un
funcţionar, care îndeplineşte condiţiile impuse prin prevederile art.239 C.pen.
b) Urmarea imediată a faptei este producerea unei pagube patrimoniului unei
persoane şi vătămarea libertăţii, onoarei, integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei asupra
căreia s-a exercitat acţiunea de constrângere.
c) Legătura de cauzalitate. Între activitatea incriminată şi rezultatul produs este
necesar să existe o legătură de cauzalitate atât în ceea ce priveşte acţiunea principală (de
furt), cât şi cea adiacentă (de constrângere – secundară).
Elementul subiectiv al infracţiunii de tâlhărie constă în intenţie directă, atât în ceea
ce priveşte acţiunea principală, cât şi cea adiacentă, făptuitorul prevede şi urmareşte să
comită furtul prin violenţă sau ameninţare ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau
neputinţă de a se apăra, precum şi prin folosirea vreunuia dintre aceste mijloace pentru
păstrarea bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii ori pentru a-şi asigura scăparea.
Făptuitorul poate să ia hotărârea de a comite tâlhăria fie de la început, fie in timpul
săvârşirii faptei ori chiar după consumarea furtului.
Latura subiectivă a tâlhăriei include, în afara scopului specific furtului – însuşirea pe
nedrept a bunului mobil – şi scopul folosirii violenţei, a ameninţării etc. în vederea comiterii
furtului ori pentru păstrarea bunului furat etc.
Este necesar ca scopul însuşirii pe nedrept să existe, ca şi în cazul furtului, în
momentul comiterii faptei, fără a fi neapărat nevoie de realizarea sa efectivă.
Sub aspectul existenţei infracţiunii de tâlhărie, nu are relevanţă împrejurarea dacă
scopul însuşirii pe nedrept a fost urmărit înaintea exercitării violenţelor sau a ameninţărilor ori
dacă acest scop a intervenit în timpul folosirii unor asemenea mijloace în vederea altei finalităţi.
În cazul variantelor agravate ale tâlhăriei care a avut ca urmare consecinţe deosebit
de grave sau moartea victimei, elementul subiectiv constă în praeterintenţie.
A. Forme
Tâlhăria este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracţiunii. Actele
pregătitoare la fapta pe care o analizăm sunt posibile atât în raport cu acţiunea principală, cât
şi cu cea adiacentă, acestea putând fi atât de natură materială (de pildă, când se confecţionează
mijloace cum ar fi arme, narcotice, sau alte substanţe pentru folosirea lor când făptuitorul
violentează sau ameninţă) ori morale (de ex. culegerea unor informaţii sau date cu privire la
timpul sau locul comiterii tâlhăriei, sau despre victima, despre locurile pe unde se poate
pătrunde intr-o încăpere, unitate etc.). Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu se pedepsesc.
45
Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de tentativă, pe care legea o sancţionează
potrivit art.222 C.pen.
În practica judiciară s-a statuat că va exista tentativă în cazul tâlhăriei şi atunci când
s-au executat numai actele de violenţă, ameninţare etc. în vederea săvârşirii furtului, aceasta
deoarece în cazul infracţiunilor complexe, constituie act de executare orice act prin care se
tinde chiar şi numai la executarea infracţiunii absorbite.
Consumarea. Tâlhăria se consumă în momentul când executarea activităţii
principale – furtul – a fost terminată, respectiv dusă până la capăt, necesar fiind ca autorul să
fi exercitat violenţe, ameninţări etc. În situaţia când nu se recurge la acţiunea adiacentă
(constrângere) fapta va fi calificată drept infracţiune de furt.
În cazul furtului urmat de folosirea unuia dintre mijloacele prevăzute în art.211
C.pen., tâlhăria se consumă în momentul când, după consumarea acţiunii principale (furtul),
pentru a cărei comitere nu a fost întrebuinţată violenţa, ameninţarea etc., făptuitorul foloseşte
unul din aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii ori pentru
a-şi asigura scăparea, indiferent dacă scopul urmărit a fost sau nu realizat, deoarece scopul
este privit ca finalitatea acţiunii şi nu ca rezultat al acesteia.
Tâlhăria va fi considerată consumată în cazul modalităţii agravate, atunci când s-au
produs ca urmare a acţiunii adiacente rezultatele cerute de textul incriminator (consecinţe
deosebit de grave sau moartea victimei).
Epuizarea. La fel ca şi furtul, infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de o activitate
infractională prelungită în timp, după etapa consumării şi de o eventuală amplificare a
urmărilor imediate. De felul în care durează acţiunea adiacentă (constrângerea) în aceeaşi
măsură poate fi prelungită, prin acte succesive de sustragere, acţiunea principală şi
infracţiunea de tâlhărie.
Alteori, acţiunea adiacentă poate produce urmări de o gravite progresivă
(consecinţe deosebit de grave, moartea victimei) şi de natură să modifice progresiv gradul de
pericol social concret al tâlhăriei. În acest caz procesul cauzal al activităţii infracţionale se
prelungeşte in timp.
B. Modalităţi
Tâlhăria este susceptibilă în varianta simplă prevăzută de art.211 alin.1 C.pen., de
mai multe modalităţi normative. Cu privire la modalităţile normative ale acţiunii principale
(furtul) facem trimitere la explicaţiile date pentru furt, întrucat au un conţinut identic celui
analizat la această infracţiune.
Modalităţile normative ale acţiunii adiacente constau din violenţă, ameninţare,
punerea victimei în stare de inconştienţă, punerea victimei în stare de neputinţă de a se apăra.
Modalităţilor normative menţionate şi prevăzute în textul încriminator poate să le
corespundă o varietate de modalităţi faptice.
Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de multiple modalităţi normative agravate
şi anume:
- alin.2 lit.a – de o persoană mascată, deghizată sau travestită
` - alin.2 lit.b – în timpul nopţii
- alin.2 lit.c – într-un loc public sau într-un mijloc de transport
- alin.2¹ lit.a – de două sau mai multe persoane împreună
- alin.2¹ lit.b – de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori
paralizantă
- alin.2¹ lit.c – într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia
- alin.2¹ lit.d – în timpul unei calamităţi
- alin.2¹ lit.e – a avut vreuna din urmările arătate în art.182 C.pen.
O altă variantă agravată există atunci când tâlhăria a produs consecinţe deosebit de
grave sau a avut ca urmare moartea victimei (art.211 alin.3 C.pen.).
Prin „loc public” trebuie să se înţeleagă orice loc care, prin natura şi destinaţia lui,
este în permanenţă accesibil publicului (străzi, şosele, parcuri), precum şi orice alt loc în care
publicul are acces la anumite intervale de timp (magazine, muzee etc.).
Mijlocul de transport este acela destinat anume de a transporta persoane sau
marfă. Textul incriminator se referă la orice mijloc de transport, sfera fiind deci foarte largă.
46
În ceea ce priveşte semnificaţia termenilor de „locuinţă” şi „dependinţe” facem
trimitere la explicaţiile date la violarea de domiciliu.
O altă modalitate agravantă a tâlhăriei există potrivit art.211 alin.2¹ lit.e C.pen.
atunci când fapta a avut vreuna din urmările arătate în art.182 C.pen. Pentru a se reţine
modalitatea agravantă de care vorbim trebuie ca între fapta de tâlhărie şi urmarea produsă să
existe un raport de cauzalitate. În situaţia în care acest raport lipseşte, faptele vor avea o altă
încadrare juridică.
Potrivit alin.3 al art.211 C.pen. tâlhăria este şi mai gravă dacă a produs consecinţe
deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.
În primul rând, această agravantă vizează rezultatul acţiunii principale a tâlhăriei, şi
anume cea de furt, aspecte pe care le-am lămurit când am analizat furtul calificat.
Instanţa de judecată în evaluarea pagubei trebuie să ţină cont de valoare
economică a bunurilor ce formează obiectul material al tâlhăriei existentă în momentul
comiterii faptei şi nu în acela al judecării inculpatului.
În fine, agravanta reglementată de art.211 alin.3 C.pen. vizează, în al doilea rând,
consecinţele pe care le produce acţiunea adiacentă, respectiv moartea victimei. Tâlhăria, în
această modalitate, subzistă numai dacă elementul subiectiv constă în praeterintenţie.
C. Sancţiuni
- alin.2¹ - închisoare de la 7 la 20 ani
4. ABUZUL DE ÎNCREDERE
Art. 213. C.pen. – „ (1) Însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau
dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui, se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 4 ani sau cu amendă.
(2) Dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când acesta este în
întregime sau în parte al statului, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”
A comis această infracţiune numitul I.G. în următoarele împrejurări. În fapt, s-a
reţinut că partea vătămata N.O. i-a încredinţat temporar făptuitorului spre pază mai multe
bunuri mobile. În momentul când victima a solicitat restituirea bunurilor, făptuitorul a refuzat în
mod categoric să facă acest lucru. În legătură cu speţa dată, instanţa noastră supremă a decis
că însuşirea unui bun mobil încredinţat temporar spre pază constituie infracţiunea de abuz de
încredere si nu de furt, deoarece pentru existenţa contractului de depozit sunt suficiente
acorduri de voinţă şi predarea lucrului.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror
dezvoltare presupune o anumită încredere pe care membrii colectivităţii trebuie să şi-o acorde
în mod reciproc.
b) Obiectul material îl constituie bunul mobil al altuia, care, însă, în momentul
comiterii faptei se află în detenţia, cu orice titlu, a făptuitorului. Deci, una din condiţiile cerute în
cazul abuzului de încredere este aceea ca obiectul material să constea într-un bun mobil.
Pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere se mai cere ca bunul mobil să
aparţină altuia.
47
În acelaşi timp, poate constitui obiect material al infracţiunii de abuz de încredere şi
bunul asupra căruia autorul are numai un drept de coproprietate, dacă acel bun este indivizibil
sau plusul care depăşeşte cota care îi aparţine în situaţia unui bun divizibil.
Potrivit textului incriminator, bunul mobil aparţinând altuia trebuie să fie deţinut de
făptuitor cu orice titlu. În cazul când bunul nu este deţinut de făptuitor, ci se află în deţinerea
altei persoane sau este un bun pierdut, însuşirea acestuia va putea constitui infracţiunea de
furt sau cea de însuşire a bunului găsit.
Deţinerea cu orice titlu a bunului, presupune existenţa unui raport juridic patrimonial
în baza căruia se transferă detenţia acelui bun cu obligaţia restituirii sau a unei anumite folosiri
(bunul a fost dat în depozit, în gaj etc.).
Dovada raportului juridic care conferă detenţia temporară licită asupra bunului este
supusă regulilor prevăzute în art.1191 şi urm. C.civ. Prin „titlu” se înţelege temeiul juridic în
virtutea căruia o persoană dobândeşte posesia sau detenţia unui bun; această expresie nu se
referă la toate titlurile juridice, ci numai la titlurile care derivă din raporturile patrimoniale de
proprietate.
a) Subiectul activ este totdeauna persoana care îndeplineşte condiţiile cerute de
lege şi care deţine bunul altuia în baza unui titlu juridic derivat dintr-un raport patrimonial
netranslativ de proprietate şi care pune în mod abuziv stăpânire pe acel bun, comportându-se
ca un adevărat proprietar.
Autor al infracţiunii poate fi şi soţul care îşi însuşeşte sau dispune pe nedrept de
unul sau mai multe bunuri comune aflate în detenţia sa exclusivă, faptă săvârşită cu intenţie.
Infracţiunea de abuz de încredere este susceptibilă de comitere în participaţie în
oricare din formele acesteia.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică căreia îi aparţine bunul sau de la
care a obţinut autorul detenţia acelui bun şi care este prejudiciată prin săvârşirea faptei.
a) Elementul material se realizează prin una din următoarele acţiuni: însuşirea
bunului, dispunerea pe nedrept de acel bun sau refuzul de a-l restitui.
Elementul material al infracţiunii de abuz de încredere se exprimă printr-o acţiune
sau inacţiune.
Atunci când autorul deţine mai multe bunuri ale aceluiaşi subiect pasiv şi îşi
însuşeşte o parte din acestea, dispune de altele ori refuză să le restituie, el va răspunde
pentru săvârşirea unei singure infracţiuni de abuz de încredere.
Însuşirea bunului mobil presupune acţiunea prin care autorul, aflat în detenţia legală
a bunului, pune stăpânire în mod samavolnic, în mod ilegal şi abuziv pe bun, ca şi cum ar
avea calitatea de proprietar.
Dispunerea pe nedrept de bun înseamnă a efectua unele acte de dispoziţie, acte pe
care nu avea dreptul să le facă.
Sunt considerate acte de dispoziţie efectuate fără drept, acele acte la care persoana
în cauză nu era îndreptăţită în baza titlului cu care era deţinut bunul, sau pentru care nu a
primit aprobarea celui ce i-a încredinţat bunul.
Refuzul de restituire, presupune manifestarea de voinţă a făptuitorului de a nu
înapoia bunul care i-a fost încredinţat în baza raportului juridic de ordin patrimonial. Acest
refuz din partea făptuitorului poate fi expres sau tacit. Autorul, în prima situaţie, declară explicit
că nu înţelege să restituie bunul, iar, în al doilea caz, făptuitorul nu face o asemenea
declaraţie, dar refuzul rezultă implicit (tacit) din comportarea acestuia. Refuzul de restituire a
bunului trebuie să se intemeieze pe intenţia făptuitorului de a şi-l însuşi.
Oferirea unei restituiri parţiale sau numai a bunului fără fructele cuvenite va constitui
un refuz de a restitui diferenţa reţinută fără drept.
b) Urmarea imediată constă, pe de o parte, în împosedarea frauduloasă a autorului
cu bunul care constituie obiectul material al infracţiunii, iar, pe de altă parte, în lipsirea părţii
vătămate de posibilitatea exercitării drepturilor ei asupra bunului în cauza şi în producerea,
prin consecinţă, a unui prejudiciu material.
48
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunile prevăzute în textul incriminator şi urmarea
imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate, aceasta rezultând, cel mai adesea, din
comiterea faptelor incriminate.
Fapta se comite cu intenţie care poate fi directă sau indirectă.
A. Forme
Fapta de abuz de încredere, deşi este susceptibilă de toate formele imperfecte,
textul nu incriminează nici actele pregătitoare, nici tentativa.
Abuzul de încredere este o faptă instantanee, consumarea ei are loc odată cu
realizarea în totalitate a oricăreia dintre acţiunile ce constituie obiectul material.
Fiind o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de repetabilitate, ea se poate săvârşi
şi în forma continuată, în această situaţie epuizarea având loc odată cu săvârşirea ultimului
act infracţional.
B. Modalităţi
În cazul abuzului de încredere există următoarele modalităţi normative : însuşirea
bunului altuia, dispunerea pe nedrept de un asemenea bun ori refuzul de a-l restitui. Acestor
modalităţi normative poate să le corespundă o varietate de modalităţi faptice în raport cu
împrejurările şi natura relaţiilor dintre deţinătorul bunului şi persoana care l-a încredinţat, de
specificul bunului deţinut sau de sarcinile şi obligaţiile ce revin celui căruia i s-a încredinţat
bunul altuia.
C .Sancţiuni
- închisoare de la 3 luni la 4 ani sau amendă
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
(cu excepţia cazului în care bunul este în întregime sau în parte al statului). Împăcarea părţilor
În legătură cu competenţa de soluţionare a abuzului de încredere, s-a decis că
punerea în mişcare a acţiunii penale în temeiul art.213 alin.2 C.pen., se poate face doar la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu numai atunci când bunul aparţine persoanei
fizice sau persoanei juridice de drept privat, ci şi atunci când bunul este în întregime sau în
parte proprietatea privată a statului (excepţie de neconstitutionalitate – Curtea Constituţională,
dec. nr. 177 din 15 decembrie 1998).
5. ÎNŞELĂCIUNEA
Art. 215 C.pen. – “(1) Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a
obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos
constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(3) Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau
executării unui contract, săvârşită în asa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi
încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.
(4) Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că
pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a
49
retrage, după emitere, provizia în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte
de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin.(1), dacă s-a pricinuit o pagubă
posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin.(2).
(5) Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu
închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.”
A comis această infracţiune numitul I.G. care, atribuindu-şi calitatea de ofiţer de
poliţie, a indus în eroare o persoană căreia i-a produs o pagubă, atribuindu-şi calitatea sus-
menţionată, promiţându-i că îi va aranja o viză de reşedinţă în Bucureşti şi o locuinţă. Dupa
primirea unor sume de bani, făptuitorul a dispărut, evitând să se mai întâlnească cu victima,
fapt ce a determinat-o pe aceasta din urmă să depună plângere la organul de poliţie.
A. Obiectul material
a) Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la buna-credinţă şi
încrederea reciprocă a subiecţilor în raporturile patrimoniale.
b) Obiectul material poate fi un bun mobil sau imobil, precum şi încrisurile care au
valoare patrimonială (orice bunuri, drepturi, obligaţii, acţiuni cu caracter patrimonial etc.).
În varianta prevăzută de alin.3, obiectul material constă în acele drepturi şi obligaţii
cuprinse în conţinutul contractului prin a căror valorificare – executare este prejudiciată
material victima.
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană responsabilă penal, care
săvârşeşte infracţiunea prin inducerea în eroare a victimei căreia i se produce o pagubă.
Dacă subiectul activ nemijlocit are calitatea de funcţionar public, iar acţiunea de
amăgire este săvârşită în exercitarea atribuţiilor de serviciu, fapta nu constituie înşelăciune, ci
abuz in serviciu.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele : coautorat, instigare, complicitate.
Activităţile prin care doar se contribuie la comiterea faptei, dar prin care nu se
realizează nemijlocit inducerea în eroare, constituie acte de ajutor (înlesnire) în vederea
săvârşirii infracţiunii, deci acte de complicitate, nu de coautorat.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică, privată ori publică, căreia i-a
fost lezat patrimoniul în urma comiterii înşelăciunii.
Atuci când o persoană a dispus în mod licit de un bun aparţinând altuia, dar a fost în
această împrejurare victima unei induceri în eroare, ea va fi subiect pasiv subsidiar al
înşelăciunii; subiectul pasiv primar va fi persoana al cărei patrimoniu a fost lezat prin actul
efectuat de victima amăgirii, deoarece infracţiunea de înşelăciune se îndreaptă contra
patrimoniului, nu contra persoanei (fiul care din cauza acţiunii de inducere în eroare, remite
făptuitorului o sumă de bani aparţinând tatălui său). În cazul infracţiunii de înşelăciune poate
exista o pluralitate de subiecţi pasivi.
a) Elementul material în cazul infracţiunii de înşelăciune constă dintr-o acţiune de
inducere în eroare, deci dintr-o acţiune frauduloasă de amăgire, prin prezentarea ca adevarată
a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.
Prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase presupune a face să se creadă,
a trece drept reală, existentă, o faptă sau împrejurare care nu există, care a fost inventată. În
antiteză, a prezenta ca mincinoasă o faptă adevarată inseamnă dimpotrivă a face să se
creadă ca inexistentă o faptă sau împrejurare care există în realitate.
Această prezentare frauduloasă, denaturată sau alterată a realităţii, trebuie să fie
aptă de a înşela încrederea victimei şi să o inducă în eroare, să o amăgească sau să o
menţină în eroarea produsă anterior.
Potrivit art.215 alin.3 C.pen., există infracţiune de înşelăciune când autorul a indus
sau menţinut în eroare o persoană cu prilejul încheierii sau executării unui contract, dacă fără
această amăgire victima nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate –
înşelăciune în conveţii.
50
Nu există această infracţiune, dacă făptuitorul nu a întrebuinţat mijloace frauduloase
pentru a determina încheierea contractului, iar acesta nu a putut fi executat din motive
independente de voinţa lui.
În art.215 alin.2 C.pen., este incriminată înşelăciunea săvârşită prin folosirea de
nume sau calităţi mincinoase ori alte mijloace frauduloase.
Folosirea de nume mincinoase presupune utilizarea unui nume care nu aparţine în
realitate făptuitorului. Acest nume mincinos fie că este „împrumutat” de la o altă persoană în
locul căreia se recomandă, afirmând că este acea persoană, sau numele mincinos este
inventat, este imaginar pentru ca în acest fel să-şi ascundă adevărata sa identitate.
Folosirea de calităţi mincinoase presupune utilizarea de titluri, funcţii etc. pe care
făptuitorul nu le are în realitate (de ex.: se prezintă ofiţer de poliţie, procuror etc.). Prin mijloc
fraudulos trebuie înţeles acel mijloc care este veridic şi în mod obişnuit, inspiră încredere,
înlătură orice bănuială, dar care, în realitate, este mincinos (de ex.: prezentarea de
recomandări din partea unor persoane onorabile sau firme de renume – recomandări obţinute
fie prin fals, fie prin alte modalităţi ilegale, afişarea unor grade etc.).
Atunci când mijlocul folosit la săvârşirea infracţiunii constituie prin el însuşi
infracţiune, se vor aplica regulile de la concursul de infracţiuni.
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune reglementată de art.215 alin.4 C.pen.,
acţiunea făptuitorului trebuie să constea în emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit
sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea
necesară, precum şi din retragerea, după emitere, a proviziei în totul sau în parte ori a
interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare.
„Trasul” este persoana care are mandat sau ordin de la o altă persoană numită
„trăgător” să execute obligaţia de plată a unei sume determinate în favoarea unei a treia
persoane, numită beneficiar, la îndeplinirea scadenţei şi locul ce sunt menţionate.
b) Urmarea imediată constă în producerea unei pagube materiale persoanei înşelate.
Atunci când fapta a produs numai un prejudiciu moral, urmarea imediată a
infracţiunii lipseşte şi, ca atare, lipseşte şi răspunderea penală.
În cazul când prin acţiunea de inducere în eroare s-a produs o pagubă materială
mai mare de 50 de milioane lei sau o tulburare deosebit de gravă a activităţii cauzată unei
autorităţi publice sau oricărei dintre unităţile la care se referă art.145, ori alte persoane juridice
sau fizice, fapta va realiza conţinutul agravant al înselăciunii prevăzute în art.215 alin.5 C.pen.
(consecinţe deosebit de grave).
c) Legătura de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune trebuie să se
constate existenţa unei legături de cauzalitate între acţiunea de inducere în eroare şi paguba
produsă.
Elementul subiectiv în cazul infracţiunii de înşelăciune constă în intenţie directă.
Pentru existenta laturii subiective a infracţiunii de înşelăciune nu este nevoie ca
folosul material injust să fi fost efectiv realizat, ci numai să fi existat ca o posibilitate urmarită
de făptuitor. Nu interesează, pentru realizarea infracţiunii mobilul de care este animat făptuitorul.
A. Forme
Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate şi ca atare nu se pedepsesc.
Atunci când actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană, ajutând astfel
pe autor la realizarea activităţii de amăgire, ele devin acte de complicitate anterioară.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte (art.222 C.pen.).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a produs urmarea imediată,
adică s-a produs paguba efectivă în patrimoniul celui înşelat.
Infracţiunea de înşelăciune se consumă la data producerii pagubei, nu la cea a
introducerii în eroare a persoanei vătămate.
Acţiunea de amăgire poate îmbrăca uneori forma unei activităţi infracţionale
continuate, în aceste situaţii infracţiunea de înselăciune se epuizează în momentul efectuării
ultimului act al activităţii infracţionale.
51
B. Modalităţi
În varianta simplă, fapta este incriminată în modalitatea inducerii în eroare prin
prezentarea ca adevarată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate,
prin inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii ori executării
unui contract.
În varianta agravantă există modalitatea normativă a prezentării de nume, calităţi
mincinoase ori alte mijloace frauduloase legate de săvârşirea oricăreia din modalităţile
normative ale variantei simple.
O altă modalitate normativă este cea a emiterii de cec-uri fără acoperire, a retragerii
proviziei după emiterea sa prin interzicerea trasului de a onora plata.
Ultima modalitate normativă este cea prevăzută în art.215 alin.5 C.pen. şi se
realizează când, ca urmare a înşelăciunii în oricare din modalităţile normative enumerate mai
înainte, s-au produs consecinţe deosebit de grave.
C. Sancţiuni
- alin.3 – se sancţioneaza cu pedeapsa prevăzută în alineatele precendente, după
distincţiile arătate acolo
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică obligatoriu în cazurile
prevăzute în art.215 alin.5 C.pen. şi facultativ în toate celălalte cazuri, când pedeapsa
închisorii concret stabilite de instanţa este de 2 ani sau mai mare şi sunt temeiuri ce justifică
aplicarea acesteia.
6. DISTRUGEREA
Art. 217 C.pen. – „(1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de
neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia sau împiedicarea luării măsurilor de conservare
ori de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate, se pedepsesc cu
închisoare de la o lunã la 3 ani sau cu amendã.
(2) În cazul în care bunul are deosebită valoare artistică, ştiinţificã, istorică, arhivistică
sau o altă asemenea valoare, pedeapsa este închisoarea de la unu la 10 ani.
(3) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unei conducte
petroliere sau de gaze, a unui cablu de înaltă tensiune, a echipamentelor şi instalaţiilor de
telecomunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi televiziune ori a sistemelor de
alimentare cu apă şi a conductelor magistrale de alimentare cu apă, se pedepsesc cu
închisoare de la unu la 10 ani.
(4) Dacă distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare se
săvârşeşte prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol
public, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani.
(5) Dispoziţiile prevăzute în alin. 2, 3 şi 4 se aplică chiar dacã bunul aparţine
făptuitorului.
(6) Dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când acesta este în
întregime sau în parte al statului, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.”
A săvârşit această infracţiune numitul I.O. care, pentru a se răzbuna pe victimă, cu
ajutorul unei răngi, a distrus o gheţărie a persoanei vătămate, pe care acesta a construit-o în
mod legal pe baza autorizaţiei eliberate de primărie. Făptuitorul în timpul cercetărilor a afirmat
52
că terenul pe care se află gheţăria îi aparţine lui. Cu privire la speţa dată este de subliniat
faptul că făptuitorul nu era îndreptăţit să distrugă gheţăria, ci trebuia să foloseasca mijloacele
legale pentru îndepărtarea acelei constructii.
a) Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la apărarea existenţei
şi stării de fapt a bunurilor şi a altor valori care fac obiectul patrimoniului privat sau public.
b) Obiectul material constă în bunul mobil sau imobil, aparţinând altei persoane
(fizice sau juridice) sau însuşi făptuitorului (în anumite condiţii stabilite de lege) şi care este
efectiv distrus, ori adus în stare de neîntrebuinţare prin fapta săvârşită.
Se cere ca bunul să aibă o valoare economică şi să fie susceptibil de a suferi o
vătămare în substanţă sau în ceea ce priveşte potenţialul său de utilizare. Ca atare, nu pot
constitui obiect material al infracţiunii de distrugere, bunurile lipsite de orice valoare şi nici cele
ce nu fac parte din patrimoniul cuiva. Nu prezintă importanţă dacă bunul este în stare perfectă
sau prezintă un anumit grad de uzură, condiţia este ca el să fie utilizabil.
Obiect material al distrugerilor pot fi şi înscrisurile, pentru că actuala reglementare,
faţă de Codul penal din 1937, nu mai prevede o formă distinctă de distrugere de acte în general.
a) Subiectul activ al infracţiunii în modalitatea simplă (alin.1) poate fi orice persoană
care răspunde penal, mai puţin proprietarul bunului distrus. În cazul formelor agravate, însă,
subiectul activ poate fi orice persoană.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale – coautorat, instigare sau
complicitate.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică împotriva căreia a fost îndreptată
activitatea infracţională. Subiecţii pasivi adiacenţi pot fi şi persoanele care au asupra bunurilor
anumite drepturi şi au înregistrat o pagubă (creditor gajist, creditorul ipotecar şi uzufructuarul).
Atunci când prin fapta se loveşte în patrimoniul mai multor persoane aflate în
îndiviziune, există o pluralitate de subiecţi pasivi.
În situaţia în care autorul este chiar proprietarul bunului, vor fi subiecţi pasivi
persoanele care aveau un drept asupra bunului distrus, degradat sau ale căror bunuri au fost
afectate cu distrugerea lucrului ce aparţinea subiectului activ.
3. Conţinut constitutiv
a) Elementul material se realizează prin comiterea uneia dintre următoarele acţiuni :
distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, împiedicarea luării măsurilor
de conservare ori de salvare a bunului după ce au fost luate.
Elementul material al infracţiunii de distrugere poate consta şi dintr-o inacţiune.
„Distrugerea” constă în lezarea substanţei bunului în aşa fel încât acesta încetează
să existe, este nimicit (de ex.: dărâmarea unei clădiri, uciderea unui animal etc.).
„Degradarea” constă într-o atingere adusă bunului în aşa fel încât acesta îşi pierde
unele dintre calităţile sale, ceea ce atrage o reducere a potenţialului său de utilizare. Este
vorba de o stricare parţială. Nu interesează daca bunul ar putea fi reparat sau dacă ar putea
avea o întrebuinţare chiar aşa degradat. Există degradare şi atunci când fapta afectează
estetica bunului.
„Aducerea în stare de neîntrebuinţare” a bunului constă în aceea că bunul nu mai
poate fi utilizat conform destinaţiei sale pentru totdeauna sau numai temporar (de ex.:
sustragerea unei piese de la o maşină care nu poate fi utilizată decât cu mare greutate,
blocarea mecanismului de funcţionare al unei instalaţii etc.).
„Împiedicarea luării măsurii de conservare” ori „de salvare” a unui bun este o
modalitate, indirectă de distrugere a acestuia, deoarece făptuitorul nu acţionează direct şi
nemijlocit asupra bunului pentru a-l distruge însa prin acţiunea sa ilicită împiedică, opreşte
luarea măsurilor necesare să apere bunul de pericolul distrugerii care îl ameninţa (de ex.: o
persoană împiedică o echipă de pompieri să stingă focul sau nu îngăduie efectuarea unor
53
lucrări pentru a preveni surparea unui zid etc.). Este, însă, vorba de măsuri de împiedicare
serioase şi eficiente din partea făptuitorului, iar nu simple încercări izolate, zădarnice, fără eficienţă.
Prin „înlăturarea măsurilor luate de conservare sau de salvare” a unui bun se
înţelege situaţia în care, în urma luării unor măsuri de apărare a bunului de pericolul distrugerii
care îl ameninţă, faptuitorul înlătură aceste măsuri (de ex.: înlăturarea sudurii aplicate pe
conducta spartă, dezgroparea gurii de puţ prin care sonda erupea necontrolat etc.)
Pentru existenţa elementului material al infracţiunii de distrugere este suficient ca
una dintre acţiunile enumerate mai sus să fie săvârşite.
În modalitatea prevăzută în art.217 alin.2 C.pen. elementul material este la fel cu cel
al formei tip, iar în variantele descrise în alin.3 şi 4 ale aceluiaşi text de lege, elementul
material este mai restrâns ca modalităţi în sensul că acesta se realizează prin acţiunile de
distrugere limitativ arătate în textele incriminatoare.
Elementul material în forma agravată (alin.4), constă în oricare dintre acţiunile ce
pot fi întâlnite la primele doua variante cu deosebirea că distrugerea, degradarea sau
aducerea în stare de neîntrebuinţare se realizează prin mijloace periculoase : incendiere,
explozie ori prin alt asemenea mijloc, şi dacă rezultă pericol public.
Prin „pericol public” se înţelege pericolul care ameninţă o colectivitate de persoane
sau bunuri.
b) Urmarea imediată constă în distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de
neîntrebuinţare a unui bun care aparţine persoanelor fizice sau juridice, producându-se o
pagubă în dauna acestora.
c) Legătura de cauzalitate. Între oricare dintre acţiunile ilicite şi urmarea imediată
trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Elementul subiectiv în cazul acestei infracţiuni constă în intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
Infracţiunea de distrugere este susceptibilă de toate formele imperfecte ale
infracţiunii, însă, actele pregătitoare nu sunt incriminate şi ca urmare nu se pedepsesc.
Tentativa este posibilă şi este incriminată de lege.
Infracţiunea de distrugere se consumă în momentul în care activitatea infracţională
a fost dusă până la capăt şi s-a produs urmarea imediată.
Fapta de distrugere se poate comite în forma continuată, situaţie în care epuizarea
are loc odată cu săvârşirea ultimului act din componenţa activităţii infracţionale.
B. Modalităţi
Infracţiunea de distrugere are mai multe modalităţi şi anume: în varianta simplă:
distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, împiedicarea luării
măsurilor de conservare ori de salvare şi înlăturarea măsurilor luate.
În variantele agravante, modalităţile normative sunt numai distrugerea, degradarea
sau aducerea în stare de neîntrebuinţare.
Fiecărei din aceste modalităţi normative pot să-i corespundă o varietate de
modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
- alin.1 – închisoare de la o lună la 3 ani sau amendă
- alin.2 şi 3 – închisoare de la unu la 10 ani
Potrivit art.263 alin.ultim C.pen., dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia
cazului când bunul este, în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală pentru fapta
prevăzută la alin.1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Curtea constituţională a decis că dispoziţiile redate mai sus sunt neconstituţionale
cu privire la dispoziţia “cu excepţia cazului când acesta este în parte sau în întregime al statului”.
54
7. TULBURAREA DE POSESIE
Art. 220 C.pen. –„(1)1 Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil
aflat în posesia altuia, fără consimţământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în
condiţiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepseşte cu închisoare de la
1 la 5 ani. 2
(2) Dacã fapta prevăzută în alin. (1) se săvârşeste prin violenţă sau ameninţare ori
prin desfiinţarea semnelor de hotar, a reperelor de marcare, pedeapsa este închisoarea de la
2 la 7 ani. 3
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (2) se săvârşeste de două sau mai multe persoane
împreună, 4pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani.
A comis această infracţiune făptuitorul, care a desfiinţat semnele de hotar şi a
construit un gard, ocupând o porţiune de drum aflat în folosinţa persoanei vătămate.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la securitatea
bunurilor imobile, la paşnica lor posesie, bunuri care aparţin de drept persoanelor fizice sau
juridice. În cazul în care se comite prin constrângere, violenţă sau ameninţare, sunt încălcate
şi relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală, sănătatea ori libertatea persoanei, relaţii
care, de altfel, constituie obiectul juridic secundar al infracţiunii.
b) Obiectul material îl constituie orice imobil sau parte dintr-un imobil care face parte
din patrimoniul public sau privat, care, bineinţeles, se află în detenţia unei persoane fizice sau
juridice.
În cazul în care făptuitorul a folosit violenţa împotriva persoanei, corpul victimei
constituie, de asemenea, obiect material al infracţiunii.
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană chiar şi proprietarul imobilului.
În cazul acestei infracţiuni, participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află
imobilul în momentul săvârşirii faptei; dacă posesorul este altă persoană decât proprietarul
atunci vor exista doi subiecţi pasivi (proprietarul şi posesorul).
a) Elementul material constă în acţiunea de ocupare în întregime sau în parte a unui
imobil aflat în posesia altei persoane.
Acţiunea de ocupare presupune pătrunderea în imobil cu intenţia de a rămâne
acolo, respectiv de a-l poseda.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca ocuparea să se facă fără drept.
Fapta are un caracter mai grav dacă s-a comis prin violenţă sau ameninţare ori prin
desfiinţarea semnelor de hotar.
Prin desfiinţarea semnelor de hotar se înţelege fie distrugerea acestora, fie luarea lor de
la locul unde se aflau şi transportarea ori aruncarea în altă parte, aşa încât să nu mai fie hotar.
Dacă luarea în stăpânire a imobilului nu este efectivă fiind vorba numai de o simplă
pătrundere fără o durată mai mare, fapta va constitui eventual infracţiunea de violare de domiciliu.
b) Urmarea imediată constă în transferul în mod ilicit al imobilului din posesia sau
detenţia părţii vătămate în aceea a făptuitorului.
1
2
3
4
55
Elementul subiectiv constă în intenţie directă sau indirectă.
A. Forme
Infracţiunea de tulburare de posesie este susceptibilă de toate formele imperfecte,
însa, legea nu pedepseşte nici actele pregătitoare, nici tentativa.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se ocupă în totalitate sau în parte
imobilul aflat în posesia legitimă a altei persoane sau se desfiinţează semnele de hotar.
În cazul când după luarea în stăpânire a imobilului, autorul rămâne în acel imobil,
tulburarea de posesie se prelungeşte în timp în forma continuă. În această situaţie, fapta se
epuizează în momentul în care încetează ocuparea fără drept a imobilului.
B. Modalităţi
Infracţiunea prezintă două modalităţi normative: folosirea de violenţe sau ameninţări
ori desfiinţarea semnelor de hotar. Aceste modalităţi normative pot avea o varietate de
modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
- alin.1 – închisoare de la un an la 5 ani
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
(cu excepţia cazului când imobilul este în întregime sau în parte al statului). Împăcarea părţilor
8. TĂINUIREA
Art. 221 C.pen. – „(1) Primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori
înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru sine ori pentru
altul, a unui folos material, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 7 ani, fără ca sancţiunea
aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine
bunul tăinuit.
(2) Tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte.”
A comis această infracţiune numitul I.O., care a valorificat mai multe bunuri furate
de prietenul său din diverse pieţe şi târguri, cunoscând provenienţa acestora pentru care a
obţinut diferite sume de bani.
A. Obiectul juridic
a) Obiectul juridic special constă, pe de o parte, în relaţiile sociale de ordin
patrimonial care sunt lezate prin comiterea faptei de tăinuire, iar, pe de altă parte, din relaţiile
sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei.
b) Obiectul material constă în bunul tăinuit.
a) Subiectul activ al infracţiunii de tăinuire poate fi orice persoană, cu excepţia
soţului sau a unei rude apropiate făptuitorului (alin.2).
Participaţia este posibilă sub oricare din formele sale.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică faţă de care s-a săvârşit fapta
prevăzută de legea penală din care provine bunul tainuit.
56
A. Latura subiectivă
a) Elementul material constă în una din următoarele acţiuni: primirea, dobândirea
sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării lui.
„Primirea” presupune că făptuitorul acceptă cu orice titlu să deţină bunul ce provine
din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (de ex.: îl primeşte în gaj, depozit etc.).
Prin „dobândire” se înţelege situaţia când tăinuitorul devine proprietarul bunului în
cauză prin cumpărare, donaţie, dare în plată, schimb etc.
„Transformarea” presupune o modificare a substanţei bunului sau a formei sale,
tăinuitorul folosindu-se de o serie de mijloace cum ar fi: topire, montare, vopsire, turnare în
forme etc.
„Înlesnirea valorificării” înseamnă a ajuta la înstrăinarea bunului în vederea obţinerii
unor foloase.
Pentru existenţa infracţiunii de tăinuire este necesar ca bunul să provină din
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
b) Urmarea imediată constă în trecerea bunului ce provine dintr-o faptă prevăzută
de legea penală în altă sferă patrimonială ori prin modificarea substanţei şi formei sale, prin
aceasta reducându-se posibilitatea de recuperare a acelui bun de către cei cărora le
aparţinea. În cazul tăinuirii se creează şi o stare de pericol pentru buna înfăptuire a justiţiei.
c) Legătura de cauzalitate dintre acţiune şi consecinţă rezultă, în principiu, din însăşi
materialitatea faptei, adică din chiar acţiunea de primire, transformare etc. a bunului.
Elementul subiectiv constă în intenţie calificată.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul să cunoască că bunul
provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală.
O altă condiţie pentru subzistenţa tăinuirii este şi aceea privitoare la urmărirea
obţinerii de către făptuitor a unui folos material pentru sine sau pentru altul.
A. Forme
Infracţiunea de tăinuire este susceptibilă de acte pregătitoare, cât şi de tentativă,
dar acestea nu se pedepsesc.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul executării oricăreia dintre acţiunile specifice:
primirea, dobândirea, transformarea, înlesnirea valorificării bunului provenit din săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, faptuitorul cunoscând provenienţa acelui bun.
Tăinuirea se poate comite în forma infracţiunii continuate atunci când ea vizează un
complex de bunuri provenite din aceeaşi faptă prevăzută de legea penală sau din diferite fapte
sau în varianta în care acţiunea de transformare a bunului tăinuit prespune mai multe activităţi
ce pot fi executate la diferite intervale de timp.
În astfel de cazuri, tăinuirea se epuizează odată cu efectuarea ultimului act din
componenţa activităţii făptuitorului, iar pedepsirea acesteia se va face prin raportarea la acest
moment.
B. Modalităţi
Infracţiunea de tăinuire se prezintă sub forma mai multor modalităţi normative:
tăinuirea prin primirea bunului sau prin dobândirea lui ori transformarea acestuia, sau prin
înlesnirea valorificării lui. Modalităţilor normative pot să le corespundă o varietate de modalităţi
faptice.
C. Sancţiuni
- alin.1 – închisoare de la 3 luni la 7 ani (fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul tăinuit)
- alin.2 – nu se sancţionează tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată
57
CAPITOLUL III
INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII
1. ULTRAJUL
Art. 239 C.pen. – “ (1)1 Abrogat.
(1¹)2 Ameninţarea sǎvârşitǎ nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directǎ
contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implicǎ exerciţiul autoritǎţii de stat,
aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 4 ani.
(2) Lovirea sau orice acte de violenţǎ, precum şi vǎtǎmarea corporalǎ sǎvârşitǎ
împotriva unui funcţionar public, care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepsesc
cu închisoare de la 6 luni la 7 ani, iar dacǎ s-a produs vǎtămarea corporalǎ gravǎ, pedeapsa
este închisoarea de la 3 ani la 12 ani.
(3) Dacǎ faptele prevǎzute în alineatele precedente sunt sǎvârşite împotriva unui
magistrat, poliţist sau jandarm ori alt militar, maximul special se majoreazǎ cu 3 ani.”
A comis aceastǎ infracţiune inculpatul care a lovit un poliţist întrucât fusese surprins
conducând un autoturism fǎrǎ a avea permis de conducere.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la respectul datorat
autoritǎţii de stat, care presupune stimǎ şi respect faţǎ de funcţionarul care exercitǎ o funcţie
ce implicǎ exerciţiul acestei autoritǎţi.
Obiectul juridic secundar constǎ în relaţiile sociale referitoare la libertatea moralǎ ori
la integritatea corporalǎ şi sǎnǎtatea funcţionarului public.
b) Obiectul material. În situaţia când fapta se comite prin ameninţare infracţiunea de
ultraj este lipsitǎ de obiect material. În cazul comiterii faptei prin loviri, alte violenţe ori
vǎtǎmǎri, obiectul material îl formeazǎ corpul persoanei împotriva cǎreia se îndreaptǎ
acţiunea infracţionalǎ.
a) Subiect activ poate fi orice persoanǎ responsabilă penal, cetăţean sau străin,
persoană fară cetăţenie care săvârşeşte o asemenea faptă.
Infracţiunea de ultraj poate fi comisǎ şi de un funcţionar faţǎ de un alt funcţionar cu
condiţia sǎ fie îndeplinite şi celelalte cerinţe ale legii pentru existenţa acestei infracţiuni.
Participaţia penalǎ este posibilǎ sub toate formele sale.
b) Subiect pasiv principal este autoritatea publicǎ în care desfǎşoarǎ activitǎţi
persoana care devine victima infracţiunii.
Subiect pasiv secundar este numai funcţionarul public care îndeplineşte o funcţie ce
implicǎ exerciţiul autoritǎţii de stat, precum şi persoanele enumerate în alin.3.
Funcţionarul public care îndeplineşte “o funcţie ce implicǎ exerciţiul autoritǎţii
publice” poate fi numai o persoanǎ care îşi desfǎşoarǎ activitatea în cadrul unui organ al
puterii legislative, executive sau judecǎtoreşti şi care îndeplineşte prin aceasta o funcţie ce
implicǎ exerciţiul autoritǎţii publice.
În literatura de specialitate, s-a arǎtat cǎ prin “funcţie ce implicǎ exerciţiul autoritǎţii
de stat” se înţelege o funcţie care conferǎ funcţionarului public unele atribuţii care nu ar putea
fi îndeplinite fǎrǎ exercitarea autoritǎţii de stat, adicǎ fǎrǎ competenţa de a da dispoziţii şi de a
lua mǎsurile necesare pentru respectarea lor.
1
Alin. (1) abrogat prin L nr. 160/2005
2
Alin. (1’) introdus prin OUG nr. 58/2002
58
A. Latura obiectivǎ
a) Elementul material. În cazul formei simple (alin.1¹) elementul material se
realizeazǎ prin acţiunea de ameninţare.
În variantele agravate elementul material constǎ în lovire, acte de violenţǎ, vǎtǎmǎri
sau vǎtǎmǎri corporale grave.
Dacǎ fǎptuitorul sǎvârşeşte, în aceeaşi împrejurare şi împotriva aceleiaşi persoane,
douǎ sau chiar toate cele trei acţiuni, existǎ o singurǎ infracţiune de ultraj. Dacǎ cu aceeaşi
ocazie fǎptuitorul ameninţǎ şi loveşte mai multe persoane se vor aplica regulile referitoare la
concursul de infracţiuni.
Elementul material al infracţiunii de ultraj simplu impune întrunirea mai multor
cerinţe esenţiale:
Prima cerinţǎ este ca fapta sǎ fie comisǎ nemijlocit sau prin mijloace de comunicare
directǎ. Prin “nemijlocit” se înţelege fapta comisǎ în prezenţa efectivǎ a funcţionarului public,
de aşa naturǎ încât acesta o poate percepe, chiar dacǎ în realitate nu a perceput-o, cerându-
se însǎ sǎ existe o prezenţǎ realǎ a subiectului pasiv.
Fapta comisǎ “prin mijloace de comunicare directǎ” presupune fapta sǎvârşitǎ în
absenţa funcţionarului public, respectiv fǎrǎ prezenţa nemijlocitǎ, efectivǎ şi realǎ a acestuia,
însǎ prin mijloace care îi pot aduce ameninţarea la cunoştinţǎ, ca şi cum în realitate ar fi
prezent. De pildǎ, pot constitui mijloace de comunicare directǎ: comunicarea telefonicǎ,
scrisoarea etc.
Termenul de “comunicare directǎ” nu exclude şi interpunerea unei alte persoane,
cum ar fi de exemplu ameninţarea funcţionarului public faţǎ de o persoanǎ trimisǎ de acesta
sǎ execute un ordin sau faţǎ de o persoanǎ apropiatǎ de un funcţionar public (rudǎ sau
prieten), dacǎ fǎptuitorul i-ar cere sǎ-i comunice acestuia spusele lui sau fǎrǎ a-i cere acest
lucru, ar fi sigur de aceasta.
O a doua condiţie constǎ în aceea ca fapta să fie comisǎ împotriva unui funcţionar
public aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
Când subiectul pasiv nu se aflǎ în exerciţiul funcţiunii, adicǎ atunci când se gǎseşte
în postura oricǎrui particular, pentru ca infracţiunea de ultraj sǎ existe, este necesar ca
ameninţarea, lovirea etc. sǎ se fi comis “pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii”, fiind în
legǎturǎ cu aceasta.
În situaţia când fǎptuitorul îşi depǎşeşte atribuţiile sale de serviciu, le încalcǎ sau le
exercitǎ în mod abuziv, prin depǎşirea atribuţiilor sau prin nesocotirea cadrului legal în care
trebuia sǎ se efectueze actele de serviciu printr-o comportare inadecvatǎ, acesta nu mai este
protejat de norma juridicǎ prevăzutǎ în art.239 C.pen.
b) Urmarea imediatǎ. Prin sǎvârşirea infracţiunii de ultraj are loc o manifestare
agresivǎ la adresa funcţionarului public care exercitǎ autoritatea statului şi prin aceasta se
creeazǎ o stare de pericol pentru autoritatea cu care este învestit organul din care face parte
subiectul pasiv al ultrajului; ca urmare adiacentǎ, fapta produce o lezare a libertǎţii psihice sau
integritǎţii corporale sau sǎnǎtǎţii funcţionarului public respectiv.
c) Legǎtura de cauzalitate. Între acţiunea incriminatǎ şi urmarea imediatǎ trebuie sǎ
existe o legǎturǎ de cauzalitate. În variantele agravate legǎtura trebuie stabilitǎ în fiecare caz
în parte.
B. Latura subiectivǎ
Infracţiunea se comite cu intenţie directǎ sau indirectǎ, iar uneori şi cu praeterintenţie.
Trebuie, însǎ, ca fǎptuitorul sǎ fi ştiut, sǎ fi cunoscut, cǎ ofensa sau agresiunea este
îndreptatǎ împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implicǎ exerciţiul
autoritǎţii de stat şi cǎ funcţionarul respectiv se află în exerciţiul funcţiei sau cǎ activitatea
ilicitǎ ce i se aduce este în legǎturǎ cu fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
4. Forme. Modalitǎţi. Sancţiuni.
A. Forme
Actele preparatorii şi tentativa nu se pedepsesc.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul comiterii uneia din acţiunile incriminate
şi producerii urmǎrii imediate.
Infracţiunea poate fi în unele situaţii continuǎ sau continuatǎ.
59
B. Modalitǎţi
În cazul formei simple, ultrajul se prezintǎ sub forma unei singure modalităţi normative.
În cazul formei agravate infracţiunea se manifestǎ sub forma mai multor
modalitǎţi normative.
Nu va exista infracţiunea de ultraj în formă agravatǎ, dacǎ nu s-a cauzat subiectului
pasiv o suferinţǎ fizicǎ (spre exemplu: inculpatul a aruncat o sticlǎ în direcţia lucrǎtorului de
poliţie, dar acesta din urmǎ s-a ferit şi nu a fost lovit, neprovocându-i-se nici o suferinţǎ fizicǎ).
În cazul în care actele de violenţǎ sunt comise cu prilejul executǎrii unei hotǎrâri
judecǎtoreşti, contra organului de executare, s-a considerat cǎ va exista numai infracţiunea de
nerespectare a hotǎrârilor judecǎtoreşti.
Atunci când inculpatul, cu acelaşi prilej, ameninţǎ şi loveşte un funcţionar care
exercitǎ autoritatea de stat, forma mai simplǎ a infracţiunii de ultraj se absoarbe în cea mai
gravǎ şi se reţine numai forma calificatǎ.
Dacǎ s-a produs moartea victimei, infracţiunea de ultraj intrǎ în concurs cu
infracţiunea de loviri sau vǎtǎmǎri cauzatoare de moarte. Elementul subiectiv constǎ în
praeterintenţie în ceea ce priveşte fapta de loviri sau vǎtǎmǎri cauzatoare de moarte.
Infracţiunea de omor calificat sǎvârşit în timpul sau în legǎturǎ cu îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei absoarbe infracţiunea de ultraj şi, deci, nu va
exista concurs de infracţiuni.
C. Sancţiuni
- alin.1¹ – închisoare de la 3 luni la 4 ani
- alin.2 – închisoare de la 3 la 12 ani (vătămarea corporală gravă) sau 6 luni la 7 ani
(lovire sau alte violenţe)
- alin.3 – maximul special al pedepsei se majoreazǎ cu 3 ani
Acţiunea penalǎ se pune în mişcare din oficiu.
2. SUSTRAGEREA DE SUB SECHESTRU

Art. 244 C.pen. – “(1) Sustragerea unui bun care este legal sechestrat se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(2) Dacă fapta a fost sǎvârşitǎ de custode, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la
2 ani sau amendă.”
A sǎvârşit aceastǎ infracţiune numitul N.C. care, aplicându-i-se legal un sechestru
pe mai multe bunuri care au fost date în custodie unei unitǎţi, deoarece avea de plǎtit o sumǎ
de bani la circumscripţia financiarǎ, a sustras bunurile legal sechestrate.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la asigurarea
autoritǎţii mǎsurii sechestrului aplicatǎ în mod legal.
b) Obiectul material constǎ în bunul legal sechestrat, care este sustras.
Prin bun se înţelege orice valoare economicǎ care prezintǎ interes pentru
satisfacerea intereselor materiale sau spirituale ale omului şi care este susceptibilǎ de
apropriere sub forma drepturilor patrimoniale.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca bunul care constituie obiectul material
sǎ fie legal sechestrat, respectiv cu respectarea tuturor prevederilor legale, stabilite, de regulǎ,
prin dispoziţiile Codului de procedurǎ penalǎ.
a) Subiectul activ poate fi orice persoanǎ, chiar şi proprietarul bunului. În forma
agravatǎ subiectul activ este calificat (custodele).
În forma simplǎ, participaţia penalǎ este posibilǎ sub oricare din formele acesteia.
60
În forma agravatǎ coautori nu pot fi decât faptuitorii care au calitatea cerută de textul
de incriminare.
b) Subiectul pasiv este autoritatea care a instituit sechestru în mod legal.
a) Elementul material se realizeazǎ prin acţiunea de sustragere a bunului care a fost
sechestrat în mod legal.
b) Urmarea imediatǎ constǎ dintr-o manifestare de dispreţ faţǎ de autoritatea
publicǎ şi faţǎ de mǎsurile dispuse de aceasta şi prin aceasta din crearea unei stǎri de pericol
pentru interesele publice prin încǎlcarea autoritǎţii organului care a aplicat legal sechestrul.
c) Legǎtura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediatǎ trebuie sǎ
existe o legǎturǎ de cauzalitate. Aceasta rezultǎ ex re.
Vinovǎţia se manifestǎ sub forma intenţiei directe sau indirecte.
În situaţia când fǎptuitorul nu a cunoscut cǎ bunul este legal sechestrat va fi tras la
rǎspundere penalǎ pentru fapta de furt.
A. Forme
Actele pregǎtitoare şi tentativa nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul terminǎrii acţiunii incriminate, respectiv
odatǎ cu sustragerea bunului legal sechestrat şi trecerea acestuia în stǎpânirea de fapt a
fǎptuitorului.
B. Modalitǎţi
Modalitǎţile normative corespund celor douǎ forme ale infracţiunii, forma simplǎ şi
forma agravatǎ. Acestora le pot corespunde o varietate de modalitǎţi faptice.
C. Sancţiuni
- alin.1 – închisoare de la o lună la un an sau amendǎ
- alin.2 – închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendǎ
61
CAPITOLUL IV
INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR ACTIVITĂŢI DE
INTERES PUBLIC SAU ALTOR ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE
1. ABUZUL ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR
PERSOANELOR
Art. 246 C.pen. – “Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de
serviciu, cu ştiinţǎ, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta
cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 3 ani.”
În practica judiciarǎ s-a reţinut cǎ a sǎvârşit, printre altele, şi infracţiunea de abuz în
serviciu contra intereselor persoanelor numita J.O. care, îndeplinind funcţia de vânzǎtoare la o
societate comercialǎ cu rǎspundere limitatǎ şi având atribuţii de gestionar de fapt al
produselor primite spre comercializare, a vândut cu suprapreţ bunuri alimentare persoanelor
fizice, creându-şi un plus fraudulos în gestiune.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la buna desfǎşurare
şi realizare a activitǎţii de serviciu, precum şi relaţiile sociale privind apǎrarea drepturilor şi
intereselor oricǎror persoane împotriva abuzului funcţionarilor publici sau funcţionarilor.
b) Infracţiunea este de regulǎ lipsitǎ de un obiect material. Când fapta se realizeazǎ
însǎ asupra unui bun (lucru), obiectul material este acel bun (de exemplu redactarea ilegalǎ a
unui act).
a) Subiectul activ este calificat, fiind un funcţionar public sau un funcţionar.
Prin funcţionar se înţelege persoana prevǎzutǎ în alin. 1 al art.147 (funcţionar
public), precum şi orice salariat care exercitǎ o însǎrcinare în serviciul unei alte persoane
juridice, decât cele prevǎzute în acel alineat.
Participaţia penalǎ este posibilǎ sub toate formele sale. În cazul coautoratului se
cere ca toţi participanţii sǎ aibǎ calitatea cerutǎ de textul legal.
b) Subiect pasiv principal este autoritatea ori instituţia publicǎ, persoana juridicǎ
publicǎ sau privatǎ în serviciul cǎreia acţioneazǎ funcţionarul public sau funcţionarul.
Subiectul pasiv secundar al infracţiunii poate fi orice persoanǎ, chiar şi un funcţionar
public sau funcţionar ale cǎror drepturi şi interese sunt lezate prin comportarea şi activitatea
abuzivǎ a subiectului activ. În cazul când persoana vǎtǎmatǎ a suferit unele prejudicii, ea
poate solicita despǎgubiri civile.
a) Elementul material se poate manifesta fie printr-o acţiune (îndeplinirea
defectuoasǎ a unui act), fie printr-o inacţiune (neîndeplinirea unui act).
Termenul “act” are înţelesul de operaţie pe care subiectul activ trebuie sǎ o
efectueze în virtutea atribuţiilor de serviciu. În acest sens, prin “neîndeplinirea unui act” se
înţelege omisiunea fǎptuitorului de a efectua acea activitate, acea operaţie pe care era obligat
sǎ o facǎ, iar prin “îndeplinirea în mod defectuos a unui act” se înţelege efectuarea unei
operaţii în mod abuziv, respectiv altfel de cum trebuia fǎcutǎ, adicǎ în alte condiţii decât
prevedea legea.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca fapta sǎ fie sǎvârşitǎ de cǎtre fǎptuitor în
exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, adicǎ atunci când efectueazǎ activitǎţile legate de
îndatoririle sale de serviciu. De regulǎ, aceste activitǎţi profesionale sunt efectuate la locul
unde trebuie îndeplinit actul şi în timpul orelor legale de serviciu.
De asemenea trebuie sǎ se producǎ ca urmare o vǎtǎmare a intereselor legale a
unei persoane.
62
Vǎtǎmarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încǎlcare, orice
atingere, fie ea fizicǎ, moralǎ sau materialǎ, adusǎ intereselor protejate de Constituţie şi de
legile în vigoare.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în cauzarea unei vǎtǎmǎri intereselor legale ale
persoanei, prin sǎvârşirea faptei ştirbindu-se în orice mod drepturile şi interesele acelei persoane.
existe o legǎturǎ de cauzalitate. Aceasta trebuie stabilitǎ în fiecare caz în parte.
Infracţiunea se comite numai cu intenţie directǎ sau indirectǎ.
A. Forme
Actele pregǎtitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate. De asemenea, legea nu
prevede sancţionarea tentativei.
Consumarea infracţiunii are loc instantaneu, fie la data neîndeplinirii actului, fie la
data expirǎrii termenului pentru efectuarea lui, fie în momentul îndeplinirii defectuoase a
actului. Este necesar însa sǎ se fi produs vǎtǎmarea intereselor legale ale unei persoane.
Atunci când fǎptuitorul, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, omite cu ştiinţǎ, în mod repetat,
sǎ-şi îndeplineascǎ îndatoririle de serviciu ori şi le îndeplineşte în mod continuat defectuos,
lezând interesele uneia sau mai multor persoane, infracţiunea se prezintǎ în forma continuatǎ.
B. Modalitǎţi
Fapta se comite în douǎ modalitǎţi normative. Acestora le corespund diferite
modalitǎţi de fapt.
C. Sancţiuni
- dacǎ fapta este comisǎ de un funcţionar public – închisoare de la 6 luni la 3 ani
- dacǎ fapta este comisǎ de un funcţionar – maximul pedepsei se reduce cu o treime.
2. ABUZUL ÎN SERVICIU PRIN ÎNGRĂDIREA UNOR DREPTURI

Art. 247 C.pen. – “Îngrǎdirea, de cǎtre un funcţionar public, a folosinţei sau
exerciţiului drepturilor vreunui cetǎţean, ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate
pe temei de naţionalitate, rasǎ, sex sau religie, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.”
Ar putea sǎ sǎvârşeascǎ aceastǎ infracţiune un funcţionar public de la Serviciul de
personal al unei instituţii care ar refuza sǎ angajeze în serviciu o persoanǎ pe temei de
naţionalitate, sau fapta aceluia care concediazǎ un angajat pe temei de credinţe religioase.
a) Obiectul juridic special constǎ în relaţiile sociale privitoare la desfǎşurarea unei
activitǎţi legale de cǎtre autoritǎţi, cât şi cele referitoare la desfǎşurarea activitǎţii funcţionarilor
sau “altor salariaţi” în condiţii care sǎ asigure exercitarea drepturilor de cǎtre toţi cetǎţenii,
precum şi egalitatea acestora în toate domeniile de activitate, fǎrǎ a se ţine cont de rasǎ,
religie, sex sau naţionalitate.
b) Obiectul material lipseşte. În unele situaţii însă, se poate ca infracţiunea sǎ aibǎ
un obiect material, în special în ipoteza în care fapta priveşte modificarea unui act de stare
civilǎ sau a altui act public.
a) Subiectul activ este calificat şi poate fi numai un funcţionar public, funcţionar în
sensul art.147.
63
Participaţia penalǎ este posibilǎ sub toate formele sale. Pentru existenţa
coautoratului se cere ca participanţii sǎ aibǎ calitatea specialǎ cerutǎ de textul incriminator
autorului.
Instigator sau complice poate fi orice persoanǎ, necerându-se în acest sens vreo
calitate specialǎ.
b) Subiect pasiv principal este autoritatea publicǎ, instituţia publicǎ sau persoana
juridicǎ de drept public sau privat în serviciul cǎreia îşi desfǎşoarǎ activitatea subiectul activ.
În secundar se poate aduce atingere persoanei cǎreia i se îngrǎdeşte folosinţa sau exerciţiul
unor drepturi ori i se creeazǎ o situaţie de inferioritate, pe temei de naţionalitate, rasǎ, sex sau
religie.
a) Elementul material se poate prezenta sub forma a două modalitǎţi alternative şi
anume, fie prin acţiunea de îngrǎdire a folosinţei sau a exerciţiului unor drepturi, fie prin
acţiunea de creare pentru cetǎţeni a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate,
rasǎ, sex sau religie.
În cazul primei modalitǎţi, infractorul îl împiedicǎ pe cetǎţean, fǎrǎ nici o justificare
legalǎ, sǎ foloseascǎ un drept sau toate drepturile pe care le are ori sǎ le exercite în mod
integral, potrivit prevederilor legale. În cea de-a doua modalitate, subiectul activ, luând în
considerare apartenenţa unui cetǎţean la o anumitǎ naţionalitate ori rasa acestuia sau sexul
ori religia lui, îi creeazǎ o situaţie de inferioritate, respectiv o situaţie mai dezavantajatǎ, mai
rea în raport cu celelalte persoane.
Faptele incriminate trebuie sǎ fie comise în cadrul atribuţiilor de serviciu.
Fapta se încadreazǎ în dispoziţiile art.247 C.pen., numai dacǎ subiectul activ a avut
competenţa sǎ efectueze actul prin care s-a adus cetǎţeanului o îngrǎdire a folosinţei sau
exerciţiului unui drept ori i s-a creat o situaţie de inferioritate.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în privarea unei persoane de exerciţiul unui drept,
persoana vǎtǎmatǎ fiind împiedicatǎ sǎ-l foloseascǎ sau sǎ-l exercite în conformitate cu
prevederile legale.
c) Legǎtura de cauzalitate. Între activitatea infracţionalǎ şi urmarea produsǎ este
necesar sǎ existe o legǎturǎ de cauzalitate. Aceasta trebuie stabilitǎ în fiecare caz în parte.
Infracţiunea se comite cu intenţie directǎ.
În cazul acestei infracţiuni ne aflǎm în faţa unui mobil special (fapta se comite pe
temei de naţionalitate, rasǎ, sex sau religie), prin urmare este exclusǎ intenţia indirectǎ sau
culpa.
Atunci când fapta nu a fost comisǎ pe temei de naţionalitate, rasǎ, sex sau religie,
se va face aplicarea prevederilor art.246 C.pen., constituind infracţiunea de abuz în serviciu
contra intereselor persoanelor.
A. Forme
Fapta reglementatǎ, este o infracţiune de acţiune, chiar dacǎ se poate comite şi prin
inacţiune (acte omisive).
Legea nu incrimineazǎ actele de pregǎtire si tentativa.
Consumarea are loc în momentul în care activitatea infracţionalǎ fiind dusă pânǎ la
capǎt, se produce urmarea periculoasǎ a faptei, adicǎ lezarea unuia sau mai multor drepturi
ale cetǎţeanului.
B. Modalitǎţi
Fapta incriminatǎ se comite în douǎ modalitǎţi normative. Acestora le pot
corespunde numeroase modalitǎţi faptice.
C. Sancţiuni
- dacǎ fapta este sǎvârşitǎ de un funcţionar public – închisoare de la 6 luni la 5 ani
- dacǎ fapta este sǎvârşitǎ de un funcţionar – maximul pedepsei se reduce cu 1/3
64
În situaţia în care instanţa de judecatǎ stabileşte o pedeapsǎ cu închisoare de cel
puţin 2 ani, se va putea pronunţa şi pedeapsa complementarǎ a interzicerii unor drepturi dacǎ
se apreciazǎ necesarǎ luarea acestei măsuri (art.65 C.pen.).
3. ABUZUL ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PUBLICE

Art. 248 C.pen. – “Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de
serviciu, cu ştiinţǎ, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta
cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al
unei alte unitǎţi din cele la care se referǎ art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”
Au sǎvârşit aceastǎ infracţiune numiţii I.D. si G.N. care, în calitate de director şi şef
contabil la o regie autonomǎ, au dispus conform hotǎrârii Consiliului de administraţie
cumpǎrarea din fondurile regiei a 10 televizoare color pentru a fi distribuite apoi salariaţilor cu
plata în rate, provocând scoaterea temporarǎ din circuitul financiar a sumei de bani care
reprezenta contravaloarea televizoarelor.
a) Obiectul juridic special constǎ, pe de o parte, în relaţiile sociale privitoare la
îndeplinirea corectǎ de cǎtre funcţionarii publici şi de cǎtre funcţionari a atribuţiilor de serviciu,
iar pe de altǎ parte şi în relaţiile sociale referitoare la patrimoniul public, acesta din urmǎ fiind
considerat obiect juridic secundar.
b) Obiectul material, de regulǎ, lipseşte. Însǎ, atunci când activitatea infracţionalǎ s-
a îndreptat în mod nemijlocit asupra unui lucru (bun), acesta formeazǎ obiectul material al
infracţiunii. De exemplu, subiectul activ nu predǎ anumite bunuri beneficiarului, deşi el era
obligat în virtutea îndatoririlor de serviciu.
a) Subiectul activ nu poate fi decât un funcţionar public sau funcţionar în
accepţiunea art.147.
Participaţia penalǎ este posibilǎ în oricare din formele sale.
În cazul coautoratului, trebuie ca toţi participanţii sǎ aibǎ calitatea specialǎ indicatǎ
de textul legal.
b) Subiectul pasiv este o autoritate publicǎ ori altǎ unitate din cele la care se referǎ
art.145 C.pen., care a fost prejudiciatǎ prin comiterea infracţiunii.
a) Elementul material se realizeazǎ fie printr-o inacţiune (neîndeplinirea unui act), fie
prin acţiune (îndeplinirea defectuoasǎ a unui act).
Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice subzistǎ numai atunci
când neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasǎ se comite de cǎtre subiectul activ în
exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu. Nu prezintǎ relevanţǎ dacǎ fǎptuitorul şi-a încǎlcat una
sau mai multe atribuţii de serviciu, ori le-a încǎlcat total sau parţial.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în cauzarea unei tulburǎri însemnate bunului mers al
unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unitǎţi din cele la care se referǎ art.145,
sau o pagubǎ patrimoniului acesteia.
Tulburarea bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al altei unitǎţi din
cele la care se referǎ art.145, presupune orice fel de atingere sau stânjenire a activitǎţii acestora.
65
În literatura juridicǎ se aratǎ cǎ prin “tulburarea însemnatǎ a bunului mers al unitǎţii”
se înţelege atingerea de o anumitǎ gravitate sau proporţie adusǎ în mod efectiv ritmului de
desfǎşurare normalǎ a activitǎţii unei astfel de unitǎţi.
Caracterul “însemnat” al tulburǎrii se apreciazǎ de instanţa de judecatǎ; poate
exista o tulburare însemnatǎ a bunului mers al unitǎţii chiar dacǎ nu se reţine existenţa unei
pagube în patrimoniul acesteia.
Constatarea cǎ s-a cauzat o tulburare a bunului mers al unitǎţii este atributul
exclusiv al instanţei de judecatǎ care trebuie sǎ motiveze în mod temeinic reţinerea acestei
urmǎri pe baza probelor administrate în cauzǎ, fǎrǎ a fi obligatǎ sǎ-şi însuşeascǎ punctul de
vedere al pǎrţii civile.
O a doua urmare constǎ în cauzarea unei pagube patrimoniale unui organ sau unei
instituţii de stat ori altei unitǎţi din cele la care se referǎ art.145.
Infracţiunea existǎ numai atunci când paguba este efectivǎ, concretǎ şi prezintǎ o
anumitǎ însemnǎtate, în caz contrar, fapta nu va avea caracter penal, în afarǎ de cazul în care
s-ar putea reţine prin urmare tulburarea însemnatǎ a bunului mers al activitǎţii unitǎţii respective.
Urmǎrile imediate arǎtate sunt prevǎzute alternativ, pentru existenţa infracţiunii fiind
suficient sǎ se realizeze numai una dintre aceste urmǎri. Va fi o unitate naturalǎ de infracţiune
dacǎ sunt produse ambele urmǎri într-o executare neîntreruptǎ şi cu aceeaşi ocazie a faptei.
c) Legǎtura de cauzalitate. Între acţiunea sau inacţiunea fǎptuitorului şi urmarea
produsǎ trebuie sǎ existe o legǎturǎ de cauzalitate. Aceasta trebuie stabilitǎ în fiecare caz în parte.
Infracţiunea se sǎvârşeşte numai cu intenţie directǎ sau indirectǎ.
A. Forme
Infracţiunea se consumǎ în modalitatea normativǎ constând într-o acţiune în
momentul în care se realizeazǎ îndeplinirea în mod defectuos a actului şi se produce urmarea
imediatǎ a faptei, iar atunci când elementul material constǎ într-o inacţiune în momentul în
care a expirat termenul în care trebuia efectuat actul şi s-a produs urmarea imediatǎ, adicǎ
tulburarea însemnatǎ a bunului mers al unitǎţii sau o pagubǎ patrimoniului acesteia.
Infracţiunea analizatǎ poate fi sǎvârşitǎ în forma continuatǎ. În aceastǎ formǎ,
infracţiunea se epuizeazǎ în momentul comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea se sǎvârşeşte în douǎ modalitǎţi normative. Acestora le pot corespunde
o varietate de modalitǎţi faptice.
C. Sancţiuni
- dacǎ fapta este sǎvârşitǎ de un funcţionar public – închisoare de la 6 luni la 5 ani
- dacǎ fapta este sǎvârşitǎ de un funcţionar – maximul pedepsei se reduce cu 1/3
4. ABUZUL ÎN SERVICIU ÎN FORMĂ CALIFICATĂ

Art. 248¹ C.pen. –“Dacǎ faptele prevǎzute în art.246, 247 şi 248 au avut consecinţe
deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.”
Ar putea comite aceastǎ infracţiune un director de la o instituţie publicǎ care
exercitând în mod abuziv atribuţiile sale de serviciu cauzeazǎ unitǎţii o pagubǎ materialǎ mai
mare de 2 miliarde lei.
Cu privire la obiectul juridic, la obiectul material şi la subiecţii faptei de abuz în
serviciu în formǎ calificatǎ nu existǎ deosebiri în raport cu faptele incriminate în variantele simple.
66
a) Elementul material. Potrivit art.248¹ C.pen., elementul material constǎ fie într-o
acţiune, fie într-o inacţiune din cele prevǎzute în art.246-248 C.pen.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în producerea de consecinţe deosebit de grave,
subsecvente consumǎrii infracţiunilor prevǎzute în art.246-248 C.pen.
Potrivit art.146 C.pen. prin “consecinţe deosebit de grave” se înţelege o pagubă
materială mai mare de 2.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activitǎţii
cauzată unei autoritǎţi publice sau oricăreia dintre unitǎţile la care se referă art.145 ori alte
persoane juridice sau fizice.
În cazul unui concurs de infracţiuni, la caracterizarea juridicǎ a faptelor este necesar
să se ţină seama de paguba pe care a produs-o fiecare faptă în parte, nefiind admisibil ca
încadrarea juridicǎ să se facă în raport cu suma prejudiciilor produse prin întreaga activitate
infracţionalǎ a fǎptuitorului.
Perturbarea deosebit de gravă presupune o dereglare, o periclitare a mersului şi a
funcţionarii activitǎţii unei persoane juridice (publice sau private) ori a unei persoane fizice, de
o intensitate cu totul deosebită, cu consecinţe foarte grave, ceea ce înseamnă paralizarea
activitǎţii, reducerea ei substanţială sau chiar încetarea acesteia.
c) Legǎtura de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu în forma
calificată se impune să existe o legǎtură de cauzalitate între activitatea infracţionalǎ si
urmarea imediatǎ.
Vinovǎţia constǎ în intenţie directǎ sau indirectǎ.
Mobilul (motivul) şi scopul nu sunt cerinţe ale elementului subiectiv.
A. Forme
Actele pregǎtitoare şi tentativa nu sunt pedepsite.
Consumarea faptei are loc în momentul în care s-au produs urmările cerute de lege
corespunzător fiecărei infracţiuni de abuz în serviciu.
Infracţiunea poate îmbrăca şi forma continuată, în această situaţie epuizarea având
loc odată cu sǎvârşirea ultimului act infracţional.
B. Modalitǎţi
Prin prevederile art.248¹ C.pen. legiuitorul a consacrat o formă agravată comună
pentru toate cele trei forme ale abuzului în serviciu prevăzute în art.246-248 C.pen., elementul
circumstanţial comun de agravare fiind cauzarea unei pagube materiale mai mari de
50.000.000 lei ori o perturbare deosebit de gravă cauzată uneia dintre unitǎţile prevăzute în
art.145 C.pen., ori altei persoane juridice sau fizice.
Fapta poate prezenta o varietate de modalitǎţi de fapt.
C. Sancţiuni
- art.248¹ C.pen. – închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi
5. NEGLIJENŢA ÎN SERVICIU
Art. 249 C.pen. – “(1) Încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei
îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă
s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al
unei alte unitǎţi din cele la care se referǎ art.145 sau o pagubǎ patrimoniului acesteia ori o
vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la
o lunǎ la 2 ani sau cu amendă.
67
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), dacă a avut consecinţe deosebit de grave se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.”
A comis aceastǎ infracţiune numitul I.G. care, în calitate de gestionar, nu şi-a
îndeplinit îndatoririle de serviciu prin aceea cǎ nu a ţinut la zi evidenţa tehnico-operativǎ a
materialelor, a recepţionat materialele în lipsa comisiei desemnate în acest scop, fǎrǎ a le
mǎsura sau cântǎri şi a eliberat materiale fǎrǎ a întocmi formele legale care sǎ ateste aceste
operaţii, determinând o tulburare însemnatǎ a bunului mers al unitǎţii.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la desfǎşurarea în
bune condiţiuni a activitǎţii oricǎrui organ, instituţii publice sau alte unitǎţi din cele prevǎzute
de art.145 C.pen. şi relaţiile sociale referitoare la interesele legale ale cetǎţenilor.
b) Obiectul material lipseşte. În situaţia însǎ în care neglijenţa în serviciu s-a comis
asupra unui lucru (bun), de exemplu redactarea defectuoasǎ a unui înscris, atunci acel lucru
va constitui obiectul material al infracţiunii.
a) Subiectul activ poate fi numai un funcţionar public.
Fiind vorba de o infracţiune comisǎ din culpǎ, participaţia penalǎ nu este posibilǎ. Ar
putea totuşi exista o participaţie improprie, când instigatorii şi complicii (care nu trebuie sǎ
aibǎ calitatea cerutǎ de lege pentru subiectul activ nemijlocit) vor rǎspunde penal numai dacǎ
au determinat, înlesnit sau ajutat cu intenţie pe autor la comiterea neglijenţei în serviciu.
Aceastǎ situaţie va imprima participanţilor (instigatori sau complici) rǎspunderea penalǎ, dupǎ
caz, pentru infracţiunile prevǎzute în art.246-248 C.pen.
Dacǎ fapta a produs atât urmarea pe care o implicǎ infracţiunea prevǎzutǎ în
art.273 alin.1 C.pen., cât şi una din urmǎrile prevǎzute în art.249 C.pen., se aplicǎ regulile
referitoare la concursul de infracţiuni.
Dacǎ aceeaşi atribuţiune legalǎ cade în sarcina mai multor funcţionari, iar aceştia
acţionând împreunǎ, îşi îndeplinesc defectuos aceste îndatoriri din culpǎ şi dacǎ s-a produs
vreuna din urmǎrile prevǎzute în art.249 C.pen., fiecare va rǎspunde ca autor, deoarece
contribuţia fiecǎruia a concurat nemijlocit la producerea rezultatului.
b) Subiectul pasiv este un organ sau o instituţie de stat sau altǎ unitate din cele
prevǎzute în art.145 C.pen. cǎreia i s-a cauzat o tulburare însemnatǎ bunului mers ori o
pagubǎ patrimoniului acesteia, cât şi persoana cǎreia i s-a cauzat o vǎtǎmare importantǎ a
intereselor legale.
a) Elementul material constǎ în încǎlcarea unei îndatoriri de serviciu prin
neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasǎ, încǎlcare prin care s-a realizat
una din urmǎrile stabilite prin textul incriminator.
Prin “îndatorire de serviciu” se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar
public sau a altui funcţionar potrivit normelor care reglementeazǎ serviciul respectiv ori care
sunt inerente naturii acelui serviciu.
Atunci când dispoziţia datǎ de organul ierarhic superior are la bazǎ o prevedere a
legii a cǎrei aplicare intrǎ în competenţa sa, aceastǎ dispoziţie constituie o îndatorire de
serviciu pentru subordonat, astfel încât nerespectarea ei din culpǎ angajeazǎ rǎspunderea
pentru infracţiunea de neglijenţǎ în serviciu.
Încǎlcarea unei îndatoriri de serviciu se poate realiza fie prin neîndeplinirea acestei
îndatoriri, fie prin îndeplinirea ei în mod defectuos.
În cazul primei modalitǎţi fǎptuitorul omite, nu efectueazǎ unele activitǎţi care
trebuiau realizate. Spre exemplu cel care are ca atribuţii principale de serviciu conservarea
unor produse alimentare din culpǎ nu ia mǎsurile necesare, iar produsele se altereazǎ, se
depreciazǎ, producându-se în acest fel pagube materiale.
În cazul celei de-a doua modalitǎţi fǎptuitorul efectueazǎ o anumitǎ activitate, dar în
mod necorespunzator, altfel decât se cuvine sǎ fie îndeplinitǎ. De pildǎ, conducǎtorul auto
68
care conduce autovehiculul instituţiei la care îşi desfǎşoarǎ îndatoririle de serviciu,
nerespectând normele privind circulaţia pe drumurile publice, distruge sau degradeazǎ
autovehiculul, prejudiciind în acest fel instituţia respectivǎ.
Infracţiunea subzistǎ numai atunci când subiectul activ comite fapta în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu.
b) Urmarea imediatǎ. Pentru existenţa laturii obiective este necesar ca prin fapta
comisǎ sǎ se fi produs una din urmǎrile prevǎzute în art.249 C.pen., sǎ cauzeze o tulburare
însemnatǎ bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unitǎţi din
cele la care se referǎ art.145 C.pen.; sǎ cauzeze o pagubǎ patrimoniului acesteia; sǎ cauzeze
o vǎtǎmare importantǎ intereselor legale ale unei persoane; sǎ cauzeze consecinţe deosebit de grave.
Referitor la “vǎtǎmarea importantǎ a intereselor legale ale unei persoane”,
infracţiunea subzistǎ numai atunci când vǎtǎmarea prezintǎ o anumitǎ importanţǎ pentru
persoana vǎtǎmatǎ, neavând relevanţǎ dacǎ prejudiciul este evaluabil în bani sau nu.
În cazul când acţiunea sau inacţiunea fǎptuitorului nu constituie o încǎlcare a
îndatoririlor de serviciu ale acestuia, fapta nu constituie infracţiunea de neglijenţǎ în serviciu.
c) Legǎtura de cauzalitate. Între acţiunea sau inacţiunea fǎptuitorului şi urmǎrile
produse trebuie sǎ existe o legǎturǎ de cauzalitate, aflându-ne în faţa unei infracţiuni de
rezultat. Legǎtura de cauzalitate trebuie stabilitǎ în fiecare caz.
Infracţiunea se poate comite prin culpǎ sub cele douǎ forme ale sale: uşurinţǎ şi neglijenţǎ.
Posiblitatea fǎptuitorului de a prevedea urmarea faptei sale nu se apreciazǎ în
raport cu unitatea de masurǎ abstractǎ care este cea a “omului mijlociu” sau a “bunului
gospodar”, ci în raport de împrejurǎrile concrete în care s-a sǎvârşit fapta, precum şi în raport
de persoana fǎptuitorului, pregǎtirea şi deprinderile sale profesionale, experienţa pe care o are
în munca respectivǎ etc.
În situaţia când culpa fǎptuitorului nu poate fi reţinutǎ, fapta nu va constitui infracţiunea
de neglijenţǎ în serviciu. De pildǎ, dacǎ fǎptuitorul era cu totul nepregǎtit pentru a îndeplini
funcţia de gestionar şi dacǎ era în imposibilitate sǎ prevadǎ consecinţele care s-au produs.
În raport de cele arǎtate, se trage concluzia cǎ, dacǎ fǎptuitorul a fost în imposibilitatea
sǎ prevadǎ urmǎrile faptei sale, nu existǎ culpǎ şi nici infracţiune, fiind vorba de caz fortuit.
A. Forme
Infracţiunea nu este susceptibilǎ de forme imperfecte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când s-a executat acţiunea prevǎzutǎ
de lege sau în momentul când a expirat termenul în care actul trebuia sǎ fie efectuat şi s-a
produs vreuna din urmǎrile imediate ale faptei.
B. Modalitǎţi
În cazul variantei tip fapta se comite în douǎ modalitǎţi normative.
În situaţia variantei agravate elementul circumstanţial de agravare constǎ în
producerea unei pagube mai mari de 50.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravǎ a
activitǎţii cauzatǎ unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unitǎţi din cele la care
se referǎ art.145 C.pen, ori altei persoane juridice sau fizice.
Pe lângǎ acestea pot exista multiple modalitǎţi de fapt.
C. Sancţiuni
- forma simplǎ – funcţionar public - închisoare de la 1 lunǎ la 2 ani sau amendǎ, iar
dacǎ fapta este comisǎ de alţi funcţionari maximul pedepsei se reduce cu 1/3.
- conform art.90 alin.1 C.pen., instanţa poate dispune înlocuirea rǎspunderii penale
cu rǎspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ în varianta tip a infracţiunii
de neglijenţǎ în serviciu, dacǎ valoarea pagubei nu depǎşeşte 500.000 de lei şi dacǎ sunt
îndeplinite şi celelalte condiţii cerute de text.
- forma agravatǎ – închisoare de la 2 la 10 ani pentru funcţionar public, iar pentru
alţi funcţionari maximul pedepsei se reduce cu 1/3.
69
6. PURTAREA ABUZIVĂ
Art. 250 C.pen. – “(1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de
către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepsea cu închisoare de la
3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite în condiţiile alin. (1) se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani.”
A comis infracţiunea de purtare abuzivǎ inculpatul N.C., gardian public în Corpul
Gardienilor Publici, care, aflându-se în serviciul de pazǎ, a surprins partea vǎtǎmatǎ pescuind
fǎrǎ permis şi într-o perioadǎ interzisǎ. Deoarece partea vǎtǎmatǎ a refuzat sǎ-l însoţeascǎ la
administraţia parcului din apropiere pentru întocmirea procesului-verbal de contravenţie,
inculpatul a lovit-o.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la comportarea
corectǎ, decentǎ şi cuviincioasǎ a funcţionarilor publici cât şi a celorlalţi funcţionari în raport cu
persoanele cu care aceştia vin în contact în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
b) Obiectul material existǎ numai în cazul modalitǎţii agravate (alin.2). În acest caz
obiectul material este format din corpul persoanei vǎtǎmate.
a) Subiect activ nemijlocit nu poate fi decât un funcţionar public sau alt funcţionar
(subiect activ calificat) care se gǎsesc în exerciţiul funcţiunii.
Participaţia penalǎ este posiblilǎ. Coautoratul, însǎ, existǎ numai dacǎ toţi fǎptuitorii
au calitatea specialǎ (funcţionari publici) cerutǎ de textul legal autorului. Persoana care comite
acte de executare, fǎrǎ sǎ aibǎ aceastǎ calitate, va fi trasǎ la rǎspundere penalǎ pentru
complicitate concomitentǎ la sǎvârşirea infracţiunii de purtare abuzivǎ. Instigator sau complice
poate fi orice persoanǎ.
b) Subiectul pasiv principal este autoritatea publicǎ a cǎrei activitate a fost lezatǎ
prin activitatea abuzivǎ desfǎşuratǎ de cǎtre subiectul activ. Subiect pasiv secundar este orice
persoanǎ împotriva cǎreia s-au întrebuinţat expresii jignitoare ori s-au folosit loviri sau alte violenţe.
a) Elementul material se realizeazǎ fie prin întrebuinţarea de expresii jignitoare faţǎ
de o persoanǎ (în varianta simplǎ), fie prin lovire sau alte violenţe (în varianta agravatǎ).
Expresiile jignitoare utilizate de un funcţionar public pot fi proferate în scris, oral, prin
gesturi etc., cerându-se ca victima sǎ fie prezentǎ, în caz contrar fapta ar putea eventual fi
consideratǎ calomnie sau insultǎ.
Termenul “violenţǎ” are o sferǎ mai largǎ decât cea la care se referǎ art.180 C.pen.,
înţelegându-se şi violenţele comise asupra obiectelor aparţinând unei persoane (de exemplu:
îmbrâncirea unei persoane în aşa fel încât i-au cǎzut ochelarii şi s-au spart sau i s-a descusut
haina; ruperea unei petiţii şi aruncarea ei în faţǎ celui tratat abuziv).
Actele sǎvârşite de fǎptuitor, chiar dacǎ întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii prevǎzutǎ în art.180 C.pen., acestea se absorb în conţinutul infracţiunii prevǎzutǎ
în art.250 alin.2 C.pen., neaplicându-se prevederile privind concursul de infracţiuni.
Între infracţiunile prevǎzute în art.181-182 C.pen. şi art.250 alin.2 C.pen. va exista
concurs de infracţiuni.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în comportarea ilicitǎ a funcţionarului public şi prin
aceasta crearea unei stǎri de pericol care lezeazǎ prestigiul şi buna desfǎşurare a activitǎţii
unei unitǎţi din cele prevǎzute în art.145 C.pen. ori altei persoane juridice în care subiectul
activ îşi exercitǎ atribuţiile de serviciu, iar pe de altǎ parte onoarea şi demnitatea persoanei
împotriva cǎreia a fost îndreptatǎ fapta.
70
În cazul formei agravate, urmarea constǎ într-o vǎtǎmare efectivǎ cauzatǎ prin
lovire sau alte violenţe.
c) Legǎtura de cauzalitate. Între acţiunea fǎptuitorului şi urmarea produsǎ, trebuie
sǎ existe o legǎturǎ de cauzalitate.
În situaţia când elementul material constǎ în întrebuinţarea de expresii jignitoare,
legǎtura de cauzalitate rezultǎ implicit din sǎvârşirea faptei (ex re). În cazul când elementul
material este realizat prin loviri sau alte violenţe, legǎtura de cauzalitate trebuie doveditǎ.
Infracţiunea se sǎvârşeşte cu intenţie directǎ sau indirectǎ.
A. Forme
Infracţiunea este susceptibilǎ de tentativǎ, dar este incriminatǎ numai forma consumatǎ.
Momentul consumǎrii faptei este momentul în care fǎptuitorul întrebuinţeazǎ expresii
jignitoare ori comite loviri sau alte violenţe asupra persoanei vǎtǎmate. Infracţiunea poate fi
sǎvârşitǎ şi în forma continuatǎ, epuizarea având loc în momentul sǎvârşirii ultimei acţiuni.
B. Modalitǎţi
În cazul variantei tip existǎ o singurǎ modalitate normativǎ, iar în cazul variantei
agravate subzistǎ douǎ modalitǎţi normative. Acestora le pot corespunde multiple modalitǎţi de fapt.
Infracţiunea prevǎzutǎ în art.250 C.pen. se deosebeşte de infracţiunea prevǎzutǎ în
art.266 alin.2 C.pen. prin obiectul sǎu juridic şi prin caracterul ei general, care include orice fel
de purtare abuzivǎ. Cercetarea abuzivǎ include şi promisiuni, ameninţǎri, nu numai acte
violente, în schimb nu include expresii jignitoare. De asemenea subiectul pasiv trebuie sǎ fie o
persoanǎ aflatǎ în cursul cercetǎrii penale.
C. Sancţiuni
- alin.1 – închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amendǎ dacǎ fǎptuitorul este funcţionar
public, iar dacǎ fǎptuitorul este funcţionar maximul pedepsei se reduce cu 1/3
- alin.2 – închisoare de la 6 luni la 5 ani dacǎ fǎptuitorul este funcţionar public, iar
dacǎ fǎptuitorul este funcţionar maximul pedepsei se reduce cu 1/3
7. LUAREA DE MITĂ
Art. 254 C.pen. –“(1) Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori
primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptǎ promisiunea unor astfel de
foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea
unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor
îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Fapta prevǎzutǎ în alin. (1), dacǎ a fost sǎvârşitǎ de un funcţionar cu atribuţii de
control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri care au fǎcut obiectul luǎrii de mitǎ se
confiscǎ, iar dacǎ acestea nu se gǎsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. ”
A comis infracţiunea de luare de mitǎ şeful biroului parcaje din cadrul Administraţiei
Domeniului Public al sectorului 4 Bucureşti, care a pretins şi primit bani pentru a aviza
favorabil obţinerea unei autorizaţii de parcare.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la buna desfǎşurare
a activitǎţii de seviciu a organelor de stat publice, ori a altor persoane juridice, respectiv,
referitoare la realizarea activitǎţilor de serviciu în condiţii strict legale.
b) Infracţiunea nu are obiect material.
71
a) Subiectul activ este calificat şi poate fi numai un funcţionar public sau funcţionar
în accepţiunea datǎ prin art.147 C.pen.
Funcţionarul public este, conform art.147 alin.1 C.pen., persoana care exercitǎ
permanent sau temporar, cu orice titlu o însǎrcinare de orice naturǎ, retribuitǎ sau nu în
serviciul unei unitǎţi, dintre cele la care se referǎ art.145 C.pen.
Prin funcţionar se înţelege, potrivit art.147 alin.2 C.pen., persoana menţionatǎ la
art.147 alin.1 C.pen., precum şi orice salariat care exercitǎ o însǎrcinare, în serviciul unei alte
persoane juridice decât cele prevǎzute în acel alineat.
Au calitatea de subiect al infracţiunilor de serviciu şi funcţionarii neregulat sau
nelegal învestiţi, adicǎ cei ale cǎror forme de învestire sunt în curs de îndeplinire sau nu sunt
valabile, fiind fǎcute cu încǎlcarea unor prevederi legale, ori de cǎtre organe sau persoane
incompetente, cu condiţia de a fi exercitat în mod efectiv o însǎrcinare în interesul unei unitǎţi
publice.
Cu un subiect activ calificat avem de a face şi în cazul infracţiunii de luare de mitǎ
prevǎzutǎ în art.254 alin.2 C.pen, acesta fiind un funcţionar cu atribuţii de control. În literatura
juridicǎ s-a exprimat ideea cǎ prin persoanǎ cu atribuţii de control se înţelege persoana
calificatǎ astfel, prin dispoziţiile legale în vigoare, respectiv subiectul activ trebuie sǎ aibǎ o
calitate în plus faţǎ de cea cerutǎ pentru varianta simplǎ a infracţiunii (de ex. : paznici, gardieni
publici etc.)
În principiu elevii şi studenţii practicanţi pot fi asimilaţi cu “funcţionarii”, în sensul
Codului penal şi pe cale de consecinţǎ pot fi pasibili de rǎspundere penalǎ pentru luare de mitǎ.
Avocatul nu poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mitǎ deoarece el nu
îndeplineşte o însǎrcinare de serviciu.
În anumite limite credem cǎ şi un avocat care acordǎ asistenţǎ juridicǎ unei firme
implicate în circulaţia de capital şi introduce în contractele încheiate de aceasta o clauzǎ
nefavorabilǎ clientului sǎu, ca urmare a unei sume de bani primite de la partea adversǎ ar
putea sǎvârşi infracţiunea de luare de mitǎ.
Infracţiunea de luare de mitǎ poate fi sǎvârşitǎ în oricare formǎ a participaţiei
penale, coautorii trebuie însa sǎ aibǎ calitatea cerutǎ de lege. Instigator sau complice poate fi
orice persoanǎ, pentru aceştia necerându-se vreo calitate specialǎ.
Cel care dǎ mitǎ nu este participant la infracţiunea de luare de mitǎ, ci autor al unei
infracţiuni distincte de dare de mitǎ.
Va exista complicitate numai din partea persoanei prin intermediul cǎreia suma de
bani ajunge la funcţionarul mituit. Chiar dacǎ prin activitatea sa, intermediarul înfǎptuieşte
acţiunea constitutivǎ a infracţiunii de luare de mitǎ, aceastǎ activitate fiind prestatǎ pentru altul
iar nu pentru sine, fapta nu poate fi caracterizatǎ decât ca un act de ajutor, deci de
complicitate.
Nu va exista luare de mitǎ dacǎ cererea de bani sau alte foloase fǎcutǎ prin
intermediar nu a ajuns la cunoştinţa persoanei cǎreia îi era adresatǎ deoarece intermediarul
nu a transmis-o.
b) Subiectul pasiv. În cazul luǎrii de mitǎ, subiectul pasiv este autoritatea publicǎ,
instituţia publicǎ, instituţia ori altǎ persoanǎ juridicǎ de interes public, ori persoana juridicǎ
privatǎ în serviciul cǎreia fǎptuitorul realizeazǎ îndatoririle de serviciu.
Dacǎ obţinerea mitei este rezultatul constrângerii exercitate de funcţionar asupra
unei persoane fizice, aceasta va fi subiect pasiv secundar al infracţiunii de luare de mitǎ.
a) Elementul material se poate realiza prin acţiune sau inacţiune. Acţiunea constǎ în
pretinderea sau primirea de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin subiectului, ori în
acceptarea promisiunii unor astfel de foloase, iar inacţiunea constǎ în nerespingerea de cǎtre
funcţionar a unei asemenea promisiuni.
“A pretinde ceva” presupune a cere cuiva ceva, respectiv a formula o anumitǎ
pretenţie; pretinderea nu implicǎ neapǎrat satisfacerea pretenţiei fǎptuitorului.
72
În caz de pretindere, iniţiativa aparţine întotdeauna funcţionarului, elementul obiectiv
al infracţiunii fiind realizat independent de acceptarea sau neacceptarea cererii de cǎtre cel
cǎruia i se adreseazǎ. Fapta se poate comite prin cuvinte, gesturi, scrisori sau prin orice alt
mijloc de comunicare, însǎ intenţia trebuie înţeleasǎ de cǎtre cel cǎruia i se adreseazǎ.
“A primi” înseamnǎ a lua în posesie, a prelua un obiect care se înmâneazǎ, se
dǎruieşte ori a încasa o sumǎ de bani. Primirea implicǎ o dare corelativǎ şi, prin urmare,
aparţine mituitorului.
Acţiunea de primire trebuie sǎ fie voluntarǎ şi spontanǎ. Spontaneitatea presupune
şi o relativǎ concomitenţǎ între acceptarea propunerii şi primire, acceptarea şi primirea nu se
pot produce însǎ decât în acelaşi timp, deoarece, dacǎ ar fi avut loc o acceptare a unei
promisiuni de bani ori alte foloase anterior primirii acestora, infracţiunea de luare de mitǎ s-ar
fi consumat în momentul acceptǎrii. Dacǎ funcţionarul nu refuzǎ folosul, dar nici nu-şi
manifestǎ voinţa de a-l primi (de exemplu lasǎ pe masǎ banii, biletul de avion sau de teatru
etc.) existând posibilitatea de a beneficia oricând de folosul respectiv, va exista o primire în
sensul legii, chiar dacǎ între timp, avantajul respectiv a încetat a mai putea fi valorificat (de
exemplu data biletului de avion a expirat).
În cazul în care banii sau foloasele au ajuns la funcţionar prin poştǎ sau în alt mod,
pentru a se exclude ideea primirii, destinatarul trebuie sǎ-şi manifeste cât mai neîntârziat
voinţa de a nu le accepta.
Primirea se poate realiza nu numai ca urmare a remiterii banilor, bunurilor ori altor
foloase, dar chiar şi fǎrǎ o înmânare materialǎ a acestora, de exemplu: în cazul înmânǎrii
cheilor clǎdirii unde se aflǎ obiectul care se da ca mitǎ.
“A accepta promisiunea” înseamnǎ a consimţi, a aproba, a fi de acord cu aceastǎ
promisiune, cu oferta. Se înţelege cǎ, în acest caz, iniţiativa aparţine mituitorului, iar
funcţionarul, fiind pus în faţa promisiunii, o acceptǎ.
Acceptarea promisiunii poate fi expresǎ sau tacitǎ, dar în acest din urmǎ caz, ea nu
rezultǎ din nerespingerea promisiunii – care este incriminatǎ ca o alternativǎ distinctǎ –, ci din
anumite manifestǎri care indicǎ neîndoielnic acceptarea.
Prin “nu o respinge” se înţelege conduita persoanei care nu dǎ la o parte, nu refuzǎ,
nu-şi manifestǎ dezacordul faţǎ de promisiunea mituitorului. Nerespingerea unei promisiuni nu
poate fi nici ea conceputǎ decât fǎrǎ actul corelativ al formulǎrii unei promisiuni.
Pentru existenţa infracţiunii de luare de mitǎ nu intereseazǎ dacǎ subiectul activ
sǎvârşeşte actele incriminate direct, adicǎ el însuşi, sau indirect, prin intermediul unei alte
persoane, în ambele situaţii el are calitatea de autor.
Pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii trebuie sǎ aibǎ ca
obiect bani sau alte foloase. Prin expresia “alte foloase” se înţeleg orice fel de avantaje
patrimoniale, dar şi nepatrimoniale.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia cǎ, dacǎ între folosul primit şi actul
realizat este o vǎditǎ disproporţie, iar persoana nutreşte sentimente de dragoste, respect şi
preţuire faţǎ de funcţionarul respectiv, n-ar constitui luare de mitǎ primirea sau nerespingerea
folosului, precum şi primirea de daruri care exprimǎ un sentiment de recunoştinţǎ ori de
respect personal.
Banii sau celelalte foloase pretinse ori primite sau a cǎror promisiune a fost
acceptatǎ ori nu a fost respinsǎ, trebuie sǎ fie necuvenite, sǎ nu fie legal datorate. Banii sau
foloasele sunt necuvenite nu numai atunci când pentru îndeplinirea unui act gratuit se pretinde
sau se primeşte o retribuţie, ci şi atunci când se primeşte ceva peste ceea ce legalmente este
datorat sau se acceptǎ, ori nu se refuzǎ, o promisiune care depǎşeşte ceea ce se datoreazǎ.
În acelaşi timp, banii sau alte foloase trebuie sǎ fie pretinse, primite etc., cu titlu de
contraechivalent al conduitei pe care fǎptuitorul se angajeazǎ sǎ o aibǎ pentru îndeplinirea,
neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu ori
pentru efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Dacǎ fǎptuitorul pretinde, primeşte etc. o sumǎ de bani sau alte foloase, nu cu acest
titlu, ci cu titlu de obligaţie, care trebuie îndeplinitǎ de cel care solicitǎ efectuarea actului, deşi
o asemenea obligaţie nu este impusǎ de lege, fapta nu constituie luare de mitǎ, ci abuz în
serviciu contra intereselor persoanelor.
73
Faptele care realizeazǎ elementul material al infracţiunii trebuie sǎ aibǎ loc anterior sau
cel mai târziu concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea în îndeplinirea actului
privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului sau cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Aceastǎ condiţie reprezintǎ criteriul principal de deosebire a infracţiunii de luare de
mitǎ de infracţiunea de primire de foloase necuvenite. Dacǎ fǎptuitorul primeşte bani sau alte
foloase dupǎ îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu şi la care era obligat în
temeiul acestora, fapta nu va constitui luare de mitǎ, ci infracţiunea de primire de foloase
necuvenite (art. 256 C.pen.).
Fapta constituie luare de mitǎ şi atunci când fǎptuitorul primeşte banii sau foloasele
în timpul îndeplinirii actului.
Fapta constituie tot luare de mitǎ şi nu primirea de foloase necuvenite atunci când
funcţionarul primeşte banii sau foloasele dupǎ îndeplinirea actului, dar pe baza unei înţelegeri
anterioare.
Actul pentru a cǎrui îndeplinire, neîndeplinire etc. se pretinde, se primeşte, se
acceptǎ sau nu se respinge promisiunea unor foloase, sǎ facǎ parte din sfera atribuţiilor de
serviciu ale funcţionarului, adicǎ sǎ fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau un act
contrar acestor îndatoriri.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru relaţiile sociale
referitoare la normala activitate a organelor, instituţiilor publice sau a altor unitǎţi prevǎzute în
art.145 sau o oricărei persoane juridice.
În literatura juridicǎ s-a relevat cǎ atunci când elementul material constǎ în primirea
de mitǎ care a fost pretinsǎ în scopul îndeplinirii unui act licit privitor la îndatoririle de serviciu,
urmarea imediatǎ constǎ şi în vǎtǎmarea patrimoniului adusǎ persoanei constrânse a da mitǎ.
Când mituitorul dǎ mitǎ din proprie iniţiativǎ, fǎrǎ a i se fi pretins, nu se poate vorbi
de o pagubǎ în patrimoniul acestuia, fapta sa constituie infracţiune, iar diminuarea
patrimoniului suferitǎ nu se aflǎ în raport cauzal cu acţiunea celui mituit.
Acest rezultat, adiacent şi eventual, este nerelevant sub aspectul existenţei
infracţiunii de luare de mitǎ.
existe o legǎturǎ de cauzalitate. Aceasta derivǎ din însǎşi materialitatea faptei sǎvârşite.
Infracţiunea de luare de mitǎ se comite cu intenţie directǎ calificatǎ prin scopul urmǎrit.
Termenul “scop” este folosit în accepţiunea sa strictǎ, de finalitate ce se situeazǎ în
afara infracţiunii. Ca urmare, este suficient sǎ se constate cǎ finalitatea a fost urmaritǎ de
fǎptuitor, indiferent dacǎ s-a realizat sau nu, pentru ca sǎ existe intenţia calificatǎ şi deci sǎ
existe infracţiunea de luare de mitǎ.
A. Forme
Infracţiunea este susceptibilǎ de toate formele de participaţie penalǎ.
Din cele patru modalitǎţi de sǎvârşire, douǎ, respectiv “acceptarea” şi “nerespingerea
promisiunii” sunt în esenţǎ acte pregǎtitoare ale primirii ilicite a banilor sau a foloaselor, care
însǎ au fost incriminate autonom, fiind plasate pe acelaşi plan cu luarea de mitǎ propriu-zisǎ.
Infracţiunea fiind o infracţiune cu consumare anticipatǎ, nu sunt incriminate nici
actele pregǎtitoare, nici tentativa.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul pretinderii ori primirii banilor sau altor
foloase ori acceptǎrii promisiunii sau nerespingerii acesteia, fiind deci o infracţiune instantanee.
Nu are importanţǎ pentru exitenţa infracţiunii dacǎ cel ce a fǎcut promisiunea a dus-
o la îndeplinire.
În situaţia în care banii sau alte foloase sunt remise în rate succesive, fapta are
caracterul de infracţiune continuatǎ.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea de luare de mitǎ în oricare din variantele sale are douǎ modalitǎţi.
În practica judiciarǎ s-a decis cǎ existǎ infracţiunea de luare de mitǎ chiar dacǎ
fǎptuitorul restituie folosul primit ori refuzǎ sǎ primeascǎ folosul promis, sau dacǎ ulterior
acceptǎrii promisiunii, el este înlǎturat din funcţia pe care o ocupǎ.
74
În cazul variantei agravate menţionǎm cǎ aceasta presupune ca fapta sǎ fie comisǎ
de un funcţionar cu atribuţii de control.
Infracţiunea prezintǎ şi diferite modalitǎţi de fapt.
C. Sancţiuni
- alin. 3 – banii, valoriile sau orice alte bunuri care au fǎcut obiectul luǎrii de mitǎ se
confiscǎ, iar dacǎ acestea nu se gǎsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
8. DAREA DE MITĂ
Art. 255 C.pen. – “(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în
modurile şi scopurile arǎtate în art.254, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Fapta prevǎzutǎ în alineatul precedent nu constituie infracţiune atunci când
mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de cǎtre cel care a luat mita.
(3) Mituitorul nu se pedepseşte dacǎ denunţǎ autoritǎţii fapta mai înainte ca organul
de urmǎrire sǎ fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
(4) Dispoziţiile art.254 alin.(3) se aplicǎ în mod corespunzǎtor, chiar dacǎ oferta nu
a fost urmatǎ de acceptare.
(5) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazurile
arǎtate în alin.(2) şi (3).“
A comis infracţiunea de dare de mitǎ numitul I.V. care a oferit o sumǎ de bani
numitului S.I. pentru a-l determina sǎ abandoneze cercetǎrile ce se efectuau cu privire la un
transport de marfǎ importatǎ de societatea comercialǎ reprezentatǎ de inculpat.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la activitatea de
serviciu.
b) Obiectul material. Infracţiunea de dare de mitǎ nu are obiect material.
a) Subiectul activ poate fi orice persoanǎ fizicǎ.
Infracţiunea poate fi sǎvârşitǎ şi de un funcţionar public sau funcţionar, însǎ, în
aceastǎ situaţie el acţioneazǎ în raport cu funcţia sau serviciul pe care îl îndeplineşte
funcţionarul mituit, ca o persoanǎ particularǎ.
Darea şi luarea de mitǎ fiind douǎ fapte distincte, fiecare din ele cu subiect activ
(autor nemijlocit) propriu, cel care dǎ mitǎ (mituitorul) trebuie socotit totdeauna ca autor al
infracţiunii de dare de mitǎ şi nu ca instigator sau complice la infracţiunea corelativǎ. În acelaşi
timp, funcţionarul corupt (mituit) va avea calitatea de autor al infracţiunii de luare de mitǎ şi nu
instigator sau complice la darea de mitǎ.
Darea de mitǎ poate fi comisǎ de autor nu numai nemijlocit, direct, ci şi mediat,
indirect, adicǎ printr-un intermediar, legea asimilând actele de sǎvârşire directǎ cu cele
sǎvârşite prin intermediar, atât unele cât şi celelalte având valoarea juridicǎ a unor acte de
autorat. Persoana interpusǎ va fi consideratǎ complice.
Darea de mitǎ, comisǎ prin intermediar, constituie infracţiune numai dacǎ
promisiunea, oferta sau folosul ajunge la funcţionarul public sau funcţionar, nu şi atunci când
acţiunea tipicǎ (necunoscutǎ funcţionarului) se opreşte la intermediar.
Atunci când chiar intermediarul l-a determinat pe mituitor sǎ sǎvârşeascǎ fapta prin
intermediul sǎu, el va fi socotit instigator la fapta de dare de mitǎ în care se absoarbe, dacǎ
75
este cazul, complicitatea, deoarece instigarea, ca formǎ de participaţie principalǎ absoarbe
complicitatea, formǎ de participaţie secundarǎ.
b) Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de dare de mitǎ, subiectul pasiv îl constituie
orice autoritate publicǎ, instituţii publice, instituţii sau alte persoane juridice publice ori private
din al cǎror personal face parte funcţionarul public sau funcţionarul cǎruia i se dă mitǎ.
a) Elementul material al acestei infracţiuni constǎ în promisiunea, oferirea sau darea
de bani ori alte foloase ce nu se cuvin unui funcţionar public sau unui alt funcţionar, direct sau
indirect, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau întârzia îndeplinirea unui act privitor la
atribuţiile sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor atribuţii.
Prin “promisiune” se înţelege angajamentul, fǎgǎduiala, obligaţia pe care şi-o
asumǎ o persoanǎ faţǎ de un funcţionar public sau funcţionar de a remite în viitor o sumǎ de
bani sau alte foloase dacǎ va acţiona sau nu va acţiona în sensul urmǎrit şi dorit de mituitor.
Promisiunea presupune un act unilateral al mituitorului, neimplicând neapǎrat actul corelativ al
acceptǎrii sau nerespingerii de cǎtre funcţionarul public sau de cǎtre alt funcţionar ori alt salariat.
Mijloacele prin care se face promisiunea sunt multiple. Aceasta se poate face
verbal, în scris, precum şi în orice alt mod; ea trebuie însǎ sǎ ajungǎ la cunoştinţa
destinatarului, neavând relevanţǎ dacǎ acesta o acceptǎ sau o respinge.
Prin “oferire” se înţelege activitatea de prezentare funcţionarului public sau altui
funcţionar a banilor sau folosului pe care acesta urmeazǎ sǎ îl primeascǎ, în scopurile
precizate prin textul incriminator, infracţiunea de dare de mitǎ subzistând chiar dacǎ oferta nu
este acceptatǎ.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca oferta sǎ fie precisǎ, neechivocǎ, sǎ se
concretizeze într-o acţiune efectivǎ şi realǎ. Atunci când oferta este precedatǎ de promisiune,
infracţiunea se consumǎ odatǎ cu formularea promisiunii, fǎrǎ însǎ ca oferta consecutivǎ sǎ
fie lipsitǎ de orice consecinţe de ordin juridic.
Ceea ce caracterizeazǎ oferta este prezentarea banilor sau foloaselor ce constituie
obiectul mitei, ori posibilitatea ca acestea sǎ fie imediat remise, prin urmare oferta nu este
afectatǎ de vreun termen. Spre deosebire de ofertǎ, promisiunea priveşte sume de bani sau
foloase viitoare, în sensul cǎ nu sunt prezentate sau puse la dispoziţia funcţionarului public
sau funcţionarului în momentul formulǎrii sale, ea fiind deci afectatǎ de un termen.
“A da” bani sau alte foloase presupune a preda efectiv, a remite funcţionarului banii
sau foloasele.
Infracţiunea de dare de mitǎ subzistǎ chiar dacǎ nu s-a realizat actul pentru care s-
au dat banii sau foloasele, infracţiunea consumându-se odatǎ cu activitatea de predare, de
înmanare a banilor sau a altor foloase, nereprezentând importanţǎ nici dacǎ darea a avut loc
în mod efectiv.
Pentru existenţa infracţiunii de dare de mitǎ se cer a fi întrunite mai multe cerinţe
esenţiale.
Prima condiţie constǎ în aceea ca promisiunea, oferirea sau darea de mitǎ sǎ aibǎ
ca obiect banii sau alte foloase.
A doua condiţie este aceea ca banii sau foloasele promise, oferite sau date sǎ fie
necuvenite, adicǎ sǎ nu fie datorate, potrivit legii, deci sǎ aibǎ caracter de retribuţie, adicǎ sǎ
constituie plata (sau rǎsplata) în vederea unui act determinat, arǎtat în mod explicit. Foloasele
sunt necuvenite atunci când se promite, se oferǎ sau se dǎ peste ceea ce este datorat în mod
legal.
A treia condiţie este aceea cǎ promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte
foloase sǎ se fi comis anterior îndeplinirii sau neîndeplinirii de cǎtre funcţionarul public,
funcţionarul sau alt salariat a actului în vederea cǎruia mituitorul a acţionat, sau cel mai târziu
în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu. Atunci când elementul material s-a realizat prin
promisiune de bani sau alte foloase, darea efectivǎ a acestora poate sǎ se facǎ şi dupǎ ce se
executǎ actul de serviciu cerut, deoarece infracţiunea s-a consumat deja în momentul când a
avut loc promisiunea.
76
Ultima condiţie este aceea ca actul pentru a cǎrui îndeplinire, neîndeplinire etc.,
subiectul activ promite, oferǎ sau dǎ bani ori alte foloase sǎ fie un act privitor la îndatoririle de
serviciu ale funcţionarului sau altui salariat ori un act contrar acestor îndatoriri.
Nu intereseazǎ deci dacǎ actul în vederea cǎruia sa dǎ mita este licit sau ilicit.
Nu va constitui dare de mitǎ atunci când funcţionarul cǎruia i s-au promis, oferit sau
dat foloasele nu are competenţa de a efectua actul în vederea cǎruia particularul a comis
fapta de mai sus.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în posibilitatea obţinerii unor servicii din partea
funcţionarului prin mijloace ilicite şi prin aceasta crearea unei stǎri de pericol pentru buna
desfǎşurare a serviciului.
existe o legǎturǎ de cauzalitate. De regulǎ, aceasta rezultǎ din însǎşi materialitatea faptei.
Fapta se comite cu intenţie directǎ calificatǎ prin scop.
Dacǎ fǎptuitorul nu a avut conştiinţa că sǎvârşeşte una din acţiunile incriminate,
fapta sa nu constituie infracţiunea de dare de mitǎ.
De asemenea, nu este realizat elementul subiectiv al infracţiunii de dare de mitǎ nici
în ipoteza în care fǎptuitorul s-a aflat în eroare de fapt cu privire la caracterul actului solicitat al
funcţionarului.
În cadrul laturii subiective a faptei de dare de mitǎ, se include şi cerinţa unui scop
urmǎrit de subiectul activ şi anume îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui
act privitor la îndatoririle de serviciu ale celui asupra cǎruia se comite actul de corupere, ori
efectuarea unui act contrar îndatoririlor sale de serviciu, fiind vorba deci de o intenţie calificatǎ.
Nu are relevanţǎ cu privire la existenţa infracţiunii, dacǎ actul pentru a cǎrei
îndeplinire fǎptuitorul sǎvârşeşte fapta de corupere este legal sau ilegal.
C. Cauze care exclud existenţa infracţiunii
Potrivit art.255 alin.2 C.pen. darea de mitǎ nu constituie infracţiune atunci când
mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de cǎtre cel care a luat mitǎ. În aceastǎ situaţie
ne aflǎm în faţa unei cauze speciale de înlǎturare a caracterului penal al faptei, prevǎzute în
art. 44-51 C.pen., prin lipsa de vinovǎţie a fǎptuitorului. Trebuie subliniat faptul cǎ între
constrângerea prevǎzutǎ în art.46 C.pen. şi cea prevǎzutǎ în art.255 alin.2 C.pen. existǎ unele
deosebiri de exprimare a legiuitorului.
În cazul constrângerii reglementate de art.46 C.pen., mijlocul de înfǎptuire îl
constituie numai ameninţarea cu un pericol grav, în timp ce, potrivit art.255 alin.2 C.pen.,
constrângerea se efectueazǎ prin orice mijloace, chiar printr-un refuz al funcţionarului de a
îndeplini actul cerut de solicitant, fǎrǎ acordarea de bani sau alte foloase, perspectivǎ de
naturǎ a crea în psihicul celui constrâns o presiune puternicǎ, determinându-l sǎ dea foloasele
sau banii. De asemenea, dacǎ valoarea periclitatǎ prin activitatea fǎptuitorului în cazul
constrângerii din art.46 C.pen. ar putea sǎ fie numai o valoare legatǎ de persoana omului
(viaţa, sǎnǎtatea, integritatea corporalǎ, libertatea etc.), în cazul reglementat de art.255 alin.2
C.pen., poate fi orice valoare de interes deosebit pentru cel constrâns, inclusiv valorile de
ordin patrimonial.
A. Forme
Din examinarea în esenţa lor a celor trei acţiuni ce realizeazǎ elementul material al
infracţiunii de dare de mitǎ, se poate constata cǎ una dintre acestea – promisiunea de bani ori
alte foloase – reprezintǎ un act de pregǎtire al dǎrii de mitǎ, incriminat însǎ autonom ca
infracţiune consumatǎ.
În legǎturǎ cu tentativa, trebuie precizat cǎ legea noastră penalǎ nu o sancţioneazǎ
în cazul dǎrii de mitǎ.
Consumarea infracţiunii de dare de mitǎ are loc instantaneu (momentan) în
momentul sǎvârşirii oricǎreia dintre acţiunile tipice. Infracţiunea poate subzista sub forma
infracţiunii continuate.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea se poate sǎvârşi în trei modalitǎţi normative. Acestora pot sǎ le
corespundǎ multiple modalitǎţi de fapt.
77
C. Sancţiuni
- pedeapsa complementarǎ a interzicerii unor drepturi se poate aplica de instanţa de
judecatǎ, dacǎ pedeapsa principalǎ stabilitǎ este închisoarea de cel puţin 2 ani şi se apreciazǎ
a fi necesarǎ.
- alin.4 – banii, valorile sau orice alte bunuri care au fǎcut obiectul dǎrii de mitǎ se
confiscǎ, iar dacǎ acestea nu se gǎsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în
bani, chiar dacǎ oferta nu a fost urmatǎ de acceptare.
Mǎsura confiscǎrii speciale opereazǎ în cazul dării de mitǎ numai atunci când fapta
se sǎvârşeşte prin oferire şi prin dare de bani sau alte foloase, nu însǎ şi în modalitatea
normativǎ a comiterii infracţiunii prin promisiunea de bani sau alte foloase.
D. Cauzǎ de nepedepsire
Potrivit art.255 alin.3 C.pen., mituitorul nu se pedepseşte dacǎ denunţǎ autoritǎţii
fapta mai înainte ca organul de urmǎrire sǎ fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
Cauza de nepedepsire opereazǎ numai atunci când sunt îndeplinite o serie de condiţii:
- este necesar ca mituitorul sǎ denunţe fapta. Nu constituie însă o denunţare
recunoaşterea fǎcutǎ de fǎptuitor în faţa organului de urmǎrire penalǎ care a constatat
sǎvârşirea de cǎtre acesta a infracţiunii de dare de mitǎ.
- denunţarea sǎ fie fǎcutǎ unei autoritǎţi
- denunţul sǎ fie facut mai înainte ca organul de urmărire penalǎ sǎ fi fost sesizat cu
privire la fapta de mituire
9. PRIMIREA DE FOLOASE NECUVENITE

Art. 256 C.pen. – “(1) Primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori
alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul
acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se
găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. “
Comite, de exemplu, aceastǎ infracţiune un funcţionar de la o primǎrie care, dupǎ
ce a eliberat unele autorizaţii de construcţie pentru locuinţe la o parte din cetǎţeni, a primit
diferite sume de bani de la aceştia care au considerat cǎ au fost serviţi cu precǎdere.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la activitatea de
serviciu.
b) Infracţiunea nu este susceptibilǎ de obiect material. Banii sau alte foloase primite
de funcţionar constituie bunuri dobândite prin comiterea infracţiunii. Aceste bunuri sunt supuse
confiscǎrii speciale.
a) Subiectul activ nu poate fi decât un funcţionar sau “alt salariat”, în sensul
art.147 C.pen..
Fapta poate fi sǎvârşitǎ de mai mulţi autori care au contribuit nemijlocit, în mod
simultan (comisie, colectiv, echipǎ) sau succesiv, la sǎvârşirea primirii de foloase necuvenite.
Autor sau coautor nu poate fi decât acela care, sǎvârşind un act de executare
nemijlocitǎ, întruneşte totodatǎ în persoana sa calitatea cerutǎ de lege. Lipsa calitǎţii cerute
de lege ca element al infracţiunii, atribuie activitǎţilor sale un caracter accesoriu, secundar,
caracterizând activitatea lui ca un act de complicitate.
78
În cazul infracţiunii de primire de foloase necuvenite trebuie considerat autor şi cel
care sǎvârşeşte acţiunea tipicǎ printr-o persoanǎ interpusǎ, prin intermediar.
Activitatea intermediarului constituie complicitate la infracţiunea prevǎzutǎ în art.256
C.pen. Ar putea exista şi situaţii când intermediarul sǎ-l fi determinat el însuşi pe funcţionar sǎ
comitǎ fapta, prin mijlocirea sa; în asemenea cazuri, intermediarul va cumula şi calitatea de
instigator, urmând sǎ rǎspundǎ numai pentru instigare.
Persoana care dǎ folosul necuvenit nu este participant şi nu se pedepseşte.
b) Subiectul pasiv este autoritatea publicǎ, instituţia publicǎ sau orice altǎ persoanǎ
juridicǎ publicǎ sau privatǎ în al cărei serviciu se gǎseşte funcţionarul sau “salariatul”, care se
face vinovat de comiterea faptei.
Existǎ o condiţie de timp şi anume ca fapta sǎ se fi comis dupǎ ce a fost îndeplinit
actul pentru care s-a primit folosul necuvenit.
a) Elementul material constǎ în acţiunea de primire de cǎtre un funcţionar sau “alt
salariat” a unei sume de bani sau a altor foloase.
Primirea înseamnǎ încasarea, luarea în posesie a banilor sau foloaselor care au
fost remise, fie în mod direct, fie prin intermediul altei persoane.
Activitatea de “îndeplinire a unui act în virtutea funcţiei sale” presupune efectuarea
oricǎrui act care face parte din îndatoririle de serviciu ale subiectului activ, iar sintagma
“obligat în temeiul funcţiei sale” presupune cǎ realizarea acelui act constituie o îndatorire de
serviciu a celui în cauzǎ. În toate aceste cazuri este vorba de îndeplinirea unui act licit şi
obligatoriu pentru funcţionar sau pentru “salariat”.
Pentru existenţa infracţiunii de primire de foloase necuvenite trebuie sǎ fie
îndeplinite mai multe condiţii:
În primul rând, se cere ca banii sau alte foloase necuvenite primite de subiectul activ
sǎ fie necuvenite, adicǎ sǎ fie vorba de o retribuţie, de o răsplatǎ pentru îndeplinirea unui act
concret, determinat.
Termenul “necuvenite” nu este prevǎzut în conţinutul incriminǎrii, ci numai în
denumirea marginalǎ a infracţiunii. Prin aceastǎ expresie se înţelege tot ceea ce subiectul
activ primeşte peste ceea ce i se cuvine.
Banii sau celelalte foloase sunt necuvenite, nu numai atunci când, dupǎ îndeplinirea
unui act gratuit se primeşte retribuţie, ci şi atunci când, dupǎ îndeplinirea unui act care nu este
gratuit se primeşte peste ceea ce se datora în mod legal.
În al doilea rând, pentru existenţa infracţiunii se cere ca primirea banilor sau altor
foloase sǎ aiba loc ulterior realizǎrii actului determinat şi fǎrǎ existenţa unei înţelegeri
anterioare.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în obţinerea de cǎtre funcţionar a unui folos ilicit după
îndeplinirea obligaţiei sale de serviciu şi prin aceasta crearea unei stǎri de pericol pentru bunul
mers al activitǎţii unui organ, instituţii publice sau oricǎrei alte persoane juridice în serviciul
cǎreia se află fǎptuitorul.
c) Legǎtura de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii este necesar sǎ existe o
legǎturǎ de cauzalitate între faptǎ şi urmarea imediatǎ, aceastǎ legǎtură de cauzalitate
rezultând din însǎşi materialitatea activitǎţii desfăşurate de fǎptuitor (ex re).
Primirea de foloase necuvenite se comite cu intenţie directǎ.
Nu va exista infracţiunea prevǎzutǎ în art.256 C.pen. în cazul în care funcţionarul
este în eroare (nu îşi dǎ seama cǎ primeşte foloase necuvenite legal) sau când persoana care
dǎ banii sau alte foloase funcţionarului se aflǎ în eroare (crede cǎ prin acţiunea sa se
realizeazǎ o remuneraţie legalǎ a unei activitǎţi de serviciu).
A. Forme
Actele pregǎtitoare şi tentativa nu sunt pedepsite.
79
Infracţiunea se consumă în momentul primirii banilor sau foloaselor, dupǎ
îndeplinirea actului de cǎtre funcţionar, ceea ce înseamnǎ cǎ este o infracţiune instantanee.
Ea poate îmbrǎca şi forma continuatǎ când banii sau foloasele au fost date fǎptuitorului în
rate, dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea este prevǎzutǎ într-o singurǎ modalitate normativǎ. Acesteia pot sa îi
corespundǎ multiple modalitǎţi de fapt.
C. Sancţiuni
- închisoare de la 6 luni la 5 ani
Instanţa poate aplica şi pedeapsa complementarǎ a interzicerii unor drepturi, dacǎ
sunt îndeplinite condiţiile legale şi se apreciazǎ, în cazul dat ca necesare.
- alin.2 – banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscǎ, iar dacǎ acestea nu
se gǎsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Dacǎ persoana care a dat folosul denunţǎ autoritǎţii fapta mai înainte ca organul de
urmǎrire sǎ fi fost sesizat, bunul se va restitui acelei persoane, iar dacǎ i-a fost restituit între
timp de cǎtre inculpat, nu se va mai confisca.
În situaţia în care activitatea infracţionalǎ a fost sǎvârşitǎ în participaţie, iar bunurile
şi valorile date nu se mai gǎsesc, instanţa este datoare sǎ stabileascǎ ce anume bunuri şi
valori au revenit fiecǎrui participant şi sǎ-l oblige pe fiecare separat la plata echivalentului în
bani al acelor bunuri şi valori de care a profitat.
10. TRAFICUL DE INFLUENŢĂ

Art. 257 C.pen. – “(1) Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori
acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşite
de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de
serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.
(2) Dispoziţiile art.256 alin.(2) se aplicǎ în mod corespunzǎtor.”
A comis infracţiunea de trafic de influenţǎ inculpatul care, într-o perioadǎ de timp, a
pretins şi primit de la 11 persoane sumele de 2160 DM si 911.000 lei, lǎsând sǎ se înţeleagǎ
cǎ are pe lângǎ preşedintele sindicatului influenţǎ în legǎturǎ cu selecţionarea şi trimiterea cu
prioritate a persoanelor respective pe bazǎ de contract de muncǎ în strǎinǎtate.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la activitatea
unitǎţilor publice sau private.
b) Obiectul material lipseşte.
a) Subiect activ poate fi orice persoanǎ.
În principiu, se prevaleazǎ de influenţǎ asupra unui funcţionar public sau funcţionar
cei care sunt cunoştinţe, rude sau prieteni cu funcţionarul.
În afara subiectului nemijlocit (autor), la comiterea infracţiunii pe care o analizǎm pot
contribui şi alţi subiecţi activi care au calitatea de instigatori sau complici.
Când cel care a conceput infracţiunea de trafic de influenţǎ este chiar intermediarul,
el va rǎspunde numai pentru instigare.
Persoana care cumparǎ influenţa realǎ sau presupusǎ a autorului infracţiunii de
trafic de influenţǎ nu are calitatea de subiect activ şi nu rǎspunde penal.
80
b) Subiectul pasiv este autoritatea publicǎ, instituţia publicǎ sau orice altǎ persoanǎ
juridicǎ în al cǎrei serviciu se gǎseşte funcţionarul public, funcţionarul sau alt salariat pentru a
cǎrui influenţare fǎptuitorul primeşte ori pretinde foloase sau acceptǎ daruri, şi în ale cǎror
atribuţii de serviciu intrǎ efectuarea unui act pentru care este real interesatǎ persoana cǎreia i
se promite intervenţia.
a) Elementul material constǎ în acţiunea de traficare a influenţei care se poate
realiza în una din urmǎtoarele modalitǎţi alternative: pretinderea de la o persoanǎ interesatǎ a
unei sume de bani sau a unui alt folos pentru a interveni pe lânga un funcţionar asupra cǎruia
subiectul are sau lasǎ sǎ se creadǎ cǎ are influenţǎ; primirea de la o persoanǎ interesatǎ, în
acelaşi scop, a unei sume de bani sau a altor foloase; acceptarea de promisiuni fǎcute în
scopul menţionat de cǎtre o persoanǎ interesatǎ; acceptarea de daruri oferite, în vederea
aceleiaşi finalitǎţi de persoana interesatǎ.
“A primi bani sau alte foloase” înseamnǎ preluarea de cǎtre fǎptuitor a unei sume de
bani, a unui bun etc., iar “a pretinde bani sau alte foloase” presupune formularea de cǎtre
subiectul activ nemijlocit, în mod expres sau tacit, a unei cereri de a i se da o sumǎ de bani,
un bun sau alte valori. “A accepta promisiunea” înseamnǎ a manifesta acordul cu privire la
promisiunile fǎcute sau darurile oferite.
Termenii folosiţi de lege (“pretindere”, “primire” etc.) au înţelesul din vorbirea
curentǎ şi nu diferǎ de sensul termenilor utilizaţi la infracţiunea de luare de mitǎ.
Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţǎ se cer sǎ fie îndeplinite mai multe
cerinţe esenţiale:
În primul rând, se cere ca subiectul activ sǎ aibǎ influenţǎ ori lasǎ sǎ se creadǎ cǎ
are influenţǎ asupra unui funcţionar sau alt salariat.
A avea influenţǎ asupra unui funcţionar sau alt salariat înseamnǎ a avea trecere, a
se bucura în mod real de încrederea acestuia, a fi în mod real în bune relaţii cu el. Fǎptuitorul
va lǎsa sǎ se creadǎ cǎ are influenţǎ asupra unui funcţionar atunci când, fǎrǎ a avea trecere
pe lângǎ acesta, creeazǎ persoanei falsa impresie cǎ se bucurǎ de aceastǎ trecere, cǎ este în
bune relaţii cu funcţionarul, cǎ se bucurǎ de încrederea acestuia.
Cerinţa este realizatǎ şi în cazul în care fǎptuitorul nu dezminte afirmaţiile fǎcute de
o altǎ persoanǎ cǎ ar avea influenţǎ asupra funcţionarului. Nu are relevanţǎ dacǎ fǎptuitorul a
precizat ori nu numele funcţionarului asupra cǎruia are influenţǎ, suficient fiind sǎ-l fi determinat
numai prin calitatea acestuia. De asemenea, nu intereseazǎ dacǎ fǎptuitorul atribuind un
nume acelui funcţionar, numele atribuit este real sau fictiv. Prin urmare, esenţial este ca
influenţa fǎptuitorului sa fi constituit pentru persoana interesatǎ motivul determinant al tranzacţiei.
O a doua condiţie constǎ în aceea ca subiectul activ să promitǎ intervenţia sa pe
lângǎ un funcţionar public sau funcţionar spre a-l determina sǎ facǎ ori sǎ nu facǎ un act ce
intrǎ în atribuţiile sale de serviciu.
Dacǎ nu intrǎ în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului public sau funcţionarului,
fapta va constitui infracţiunea de înşelǎciune.
O altǎ cerinţǎ esenţialǎ constǎ în aceea ca acţiunea ce constituie elementul material
al infracţiunii sǎ fie realizatǎ mai înainte ca funcţionarul, pe lângǎ care s-a promis cǎ se va
interveni, sǎ fi îndeplinit actul ce constituie obiectul intervenţiei sau cel mai târziu în timpul
îndeplinirii acestuia.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în realizarea unor operaţii ilicite pe seama
funcţionarului public sau funcţionarului şi prin aceasta crearea unei stǎri de pericol în ceea ce
priveşte buna desfǎşurare a activitǎţii unei autoritǎţi, instituţii publice sau altei persoane
juridice în serviciul cǎreia se aflǎ funcţionarul public sau funcţionarul care este solicitat de fǎptuitor.
c) Legǎtura de cauzalitate. Între activitatea desfaşuratǎ de fǎptuitor şi urmarea
imediatǎ trebuie sǎ existe o legǎturǎ de cauzalitate. Aceasta rezultǎ, de regulǎ, din
materialitatea faptei (ex re).
Infracţiunea se comite numai cu intenţie directǎ calificatǎ prin scop.
81
A. Forme
Unele acte de pregǎtire, cât şi actele de executare sunt asimilate formei consumate.
Astfel, acceptarea de promisiuni nu este altceva decât un act pregǎtitor al primirii efective a
unor foloase necuvenite. De asemenea, promisiunea de bani sau alte foloase reprezintǎ un
act de pregǎtire al traficului de influenţǎ.
B. Modalitǎţi
Traficul de influenţǎ poate fi sǎvârşit în douǎ modalitǎţi normative.
Pot exista o multitudine de modalitǎţi de fapt.
C. Sancţiuni
- închisoare de la 2 la 10 ani
Deşi textul nu prevede şi pedeapsa complementarǎ a interzicerii unor drepturi,
instanţa de judecatǎ o poate pronunţa în cazul în care durata pedepsei închisorii stabilitǎ este
de cel puţin 2 ani, şi, în raport de natura şi gravitatea infracţiunii, de împrejurǎrile cauzei şi
persoana fǎptuitorului, o apreciazǎ ca necesarǎ.
- alin.2 – banii, valorile sau orice alte bunuri se confiscǎ, iar dacǎ acestea nu se
gǎsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Banii, valorile sau alte
bunuri se confiscǎ de la persoana care le deţine, indiferent dacǎ aceasta este inculpatul sau o
altǎ persoanǎ.
În cazul în care infracţiunea s-a sǎvârşit în participaţie instanţa este obligatǎ ca, în
situaţia în care bunurile sau valorile date nu se mai gǎsesc, sǎ stabileascǎ, în mod concret, ce
anume bani, valori sau orice alte bunuri au revenit fiecǎrui participant şi sǎ-l oblige pe fiecare
separat la plata echivalentului în bani a acelor bunuri şi valori de care a profitat.
11. FAPTE SǍVÂRŞITE DE ALŢI FUNCŢIONARI

Art. 258 C.pen. – “Dispoziţiile art.246 – 250 privitoare la funcţionarii publici se aplicǎ
şi celorlalţi funcţionari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.”
În fapt, în esenţǎ s-a reţinut cǎ inculpata reţinând funcţia de vânzǎtoare la o
societate comercialǎ cu rǎspundere limitatǎ şi având atribuţii de gestionar de fapt al produselor
primite spre comercializare, a vândut cu suprapreţ bunuri alimentare persoanelor fizice.
Prin termenul de “funcţionar” în art.147 alin.2 C.pen., se aratǎ cǎ legislativul
înţelege, printre altele, orice salariat care exercitǎ o însǎrcinare în serviciul unei alte persoane
juridice decât cele prevǎzute în alin.1 al art.147 C.pen. .
Subliniem cǎ dispoziţiile art.258 C.pen. extind incriminarea faptelor şi la cazurile la
care acestea sunt sǎvârşite şi de cǎtre funcţionari sau “alţi salariaţi”.
2. Sancţiuni
Pedeapsa este mai micǎ, maximul pedepsei reducându-se cu o treime.
12. DENUNŢAREA CALOMNIOASĂ

Art. 259 C.pen. – “(1) Învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau plângere, cu
privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană, se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani.
82
(2) Producerea ori ticluirea de probe mincinoase, în sprijinul unei învinuiri nedrepte,
se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani.
(3) Dacă cel care a săvârşit fapta declară mai înainte de punerea în mişcare a
acţiunii penale faţă de persoana în contra căreia s-a făcut denunţul sau plângerea, ori
împotriva căreia s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt mincinoase,
pedeapsa se reduce potrivit art. 76.”
S-a reţinut infracţiunea de denunţare calomnioasǎ în cazul inculpatei B.E. care deşi
cunoştea cǎ faptele relatate nu sunt adevǎrate a formulat o plângere cǎtre organele de poliţie
susţinând că vecinul ei pe nume C.I. deţinea la domiciliul sǎu arme şi muniţie militarǎ adusǎ
de cetǎţeni sârbi.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la îndeplinirea în
bune condiţiuni a activitǎţii de înfǎptuire a justiţiei. Obiectul juridic secundar (adiacent) constǎ
în relaţiile sociale cu privire la apǎrarea cinstei, onoarei, demnitǎţii şi libertǎţii persoanei.
b) Obiectul material nu existǎ.
a) Subiect activ poate fi orice persoanǎ fizicǎ.
Nu comite aceastǎ infracţiune acela care se autoînvinuieşte mincinos sau produce
ori ticluieşte probe mincinoase împotriva sa.
În literatura juridicǎ se aratǎ cǎ în cazul în care o persoanǎ face plângere pentru o
altǎ persoanǎ (de exemplu soţul pentru celǎlalt soţ) vor fi amândouǎ sau numai una dintre ele
autor, dupǎ cum amândouǎ sau numai una cunoaşte cǎ învinuirea este mincinoasǎ.
Participaţia penalǎ este posibilǎ sub toate formele sale. În situaţia în care o
persoanǎ învinuieşte pe nedrept prin denunţ sau plângere pe o altǎ persoanǎ de comiterea
unei fapte penale, iar un alt fǎptuitor produce sau ticluieşte probe în sprijinul învinuirii nedrepte
arǎtate, fiecare va fi tras la rǎspundere penalǎ în calitate de autor.
Existǎ coautorat în cazul în care mai multe persoane semneazǎ un denunţ
calomnios, neinteresând dacǎ acţioneazǎ în nume propriu sau ca reprezentanţi ai unei
persoane juridice.
b) Subiectul pasiv principal este statul. Subiectul pasiv secundar poate fi orice
persoanǎ fizicǎ care prin activitatea infracţionalǎ a subiectului activ este învinuitǎ pe nedrept
de comiterea unei fapte penale, legea necerând vreo calitate sau condiţie specialǎ referitoare
la subiectul pasiv secundar.
a) Elementul material constǎ într-o acţiune de învinuire mincinoasǎ a unei persoane
de comiterea unei infracţiuni (alin.1- forma tip).
Elementul material constǎ în producerea ori ticluirea de probe mincinoase în
sprijinul unei învinuiri nedrepte (alin.2 – varianta asimilatǎ, mai gravǎ).
Nu orice învinuire denaturatǎ, mincinoasǎ, realizeazǎ elementul material al laturii
obiective a infracţiunii de denunţare calomnioasǎ, ci numai acele învinuiri care se referǎ la
fapte care, potrivit legilor penale, constituie infracţiuni. Denunţarea sǎvârşirii unei alte fapte
decât a unei infracţiuni, de exemplu a unei abateri, fapt civil, contravenţie, chiar dacǎ are
caracter mincinos, nu realizeazǎ conţinutul infracţiunii de denunţare calomnioasǎ.
Infracţiunea de denunţare calomnioasǎ nu subzistǎ în situaţia când invinuirea se
referǎ la o faptǎ penalǎ pentru care acţiunea penalǎ se pune în mişcare la plângerea
prealabilǎ a persoanei vǎtǎmate.
Pentru existenţa infracţiunii se mai cere ca învinuirea, având ca obiect comiterea
unei infracţiuni, sǎ se facǎ prin denunţ sau plângere.
Cerinţa legii, referitoare la sǎvârşirea infracţiunii prin plângere sau denunţ, este
împlinitǎ chiar dacǎ plângerea sau denunţul nu s-au fǎcut cu respectarea condiţiilor prevǎzute
de Codul de procedurǎ penalǎ. Este necesar doar ca denunţul sau plângerea sǎ cuprindǎ
suficiente elemente de naturǎ a putea începe urmǎrirea penalǎ.
83
Pentru existenţa infracţiunii în forma propriu-zisǎ (forma tip) se mai cere ca
învinuirea sǎ se refere la o persoanǎ determinatǎ individual (nominal sau prin elemente de
identificare certǎ) care sǎ existe în realitate şi sǎ fie în viaţǎ. Nu este îndeplinitǎ aceastǎ
cerinţǎ dacǎ învinuirea nu se referǎ la nici o persoanǎ ori se referǎ la o persoanǎ imaginarǎ.
Atunci când învinuirea priveşte mai multe persoane, ne aflǎm în faţa unui concurs
omogen de infracţiuni, situaţia fiind similarǎ şi atunci când învinuirea se face succesiv contra
mai multor persoane.
În cazul alin.2 se cere ca probele produse sau ticluite sǎ fie “mincinoase” şi sǎ fie
fǎcute în sprijinul unei învinuiri “nedrepte”.
Producerea sau ticluirea de probe mincinoase apar ca modalitǎţi indirecte de
denunţare calomnioasǎ.
Când producerea de probe sau ticluirea lor constituie prin ea însǎşi o infracţiune, se
aplicǎ regulile referitoare la concursul de infracţiuni.
b) Urmarea imediatǎ, în ambele modalitǎţi, constǎ în crearea unei stǎri de pericol
pentru buna desfǎşurare a activitǎţii de înfăptuire a justiţiei. Urmarea periculoasǎ secundarǎ
este vǎtǎmarea efectivǎ adusǎ persoanei nevinovate.
c) Legǎtura de cauzalitate. Între activitatea subiectului activ şi urmarea imediatǎ
trebuie sǎ existe o legǎturǎ de cauzalitate.
Infracţiunea se comite cu intenţie directǎ sau indirectǎ.
S-a decis cǎ împrejurarea cǎ cel chemat în judecatǎ prin acţiune directǎ pentru
sǎvârşirea unei infracţiuni a fost achitat, nu înseamnǎ cǎ implicit reclamantul se face vinovat
de denunţare calomnioasǎ.
A. Forme
Actele pregǎtitoare şi tentativa nu se pedepsesc.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care denunţul, plângerea, respectiv
probele mincinoase sunt aduse la cunoştinţa autoritǎţilor, fiind vorba de o infracţiune
momentană.
Epuizarea are loc în momentul comiterii ultimului act de învinuire mincinoasă sau al
producerii sau ticluirii de probe mincinoase. Fapta poate lua forma unei infracţiuni continuate.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea se comite în două modalitǎţi normative, corespunzătoare celor două
variante, varianta tip (directǎ) şi varianta asimilată (indirectǎ), aceasta din urmă având două
subvariante.
Atunci când se comit simultan diferite modalitǎţi normative, există o infracţiune unică
şi nu o pluralitate de infracţiuni.
C. Sancţiuni
- alin.2 – închisoare de la un an la 5 ani
- alin.3 – pedeapsa se reduce potrivit art.76 C.pen.
13. MĂRTURIA MINCINOASĂ

Art. 260 C.pen. – “(1) Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinarǎ
sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot
ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepseşte cu
închisoare de la un an la 5 ani.
84
(2) Fapta prevăzută în alineatul precendent nu se pedepseşte dacă, în cauzele
penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cauzele mai înainte de a
se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase,
martorul îşi retrage mărturia.
(3) Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs
arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre sau după ce s-a
dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa potrivit art. 76.
(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi expertului sau
interpretului.”
Martorul I.G., în cadrul procedurii succesorale desfăşurate în faţa notarului, a fǎcut
afirmaţii mincinoase cu privire la numǎrul succesorilor.
a) Obiectul juridic special constǎ în relaţiile sociale privitoare la buna înfăptuire a
justiţiei. Infracţiunea poate avea şi un obiect juridic secundar, şi anume relaţiile sociale
privitoare la anumite atribute esenţiale ale persoanei (demnitatea, libertatea) sau relaţiile
sociale cu caracter patrimonial.
a) Subiectul activ este calificat şi nu poate fi decât cel care are calitatea de martor,
expert sau interpret.
Nu are calitate procesualǎ de martor şi nu poate fi subiect al infracţiunii de mǎrturie
mincinoasǎ persoana obligatǎ a pǎstra secretul profesional – fiind vorba de fapte sau
împrejurǎri de care a luat cunoştinţǎ în exerciţiul profesiei, fǎrǎ încuviinţarea persoanei sau
unitǎţii faţǎ de care este obligatǎ a pǎstra secretul (un medic care are obligaţia de a pǎstra
secretul profesional).
Nu dobândesc calitatea de martor, şi ca atare nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii
de mǎrturie mincinoasǎ, nici persoanele care sunt pǎrţi în proces.
Infracţiunea exclude participaţia penalǎ sub forma coautoratului. La comiterea faptei
pot participa însǎ alte persoane în calitate de instigatori sau complici. Pentru instigator şi
complice nu se cere o calitate specialǎ.
Coautoratul va fi posibil în cazul experţilor care în comun pot redacta un raport de
expertizǎ necorespunzǎtor adevǎrului.
b) Subiect pasiv principal este statul. Subiect pasiv secundar este persoana fizicǎ
sau juridicǎ parte în proces, ale cǎrei interese şi drepturi sunt lezate sau vǎtǎmate prin
sǎvârşirea infracţiunii.
În cazul infracţiunii nu sunt prevǎzute condiţii speciale referitoare la timpul şi locul
comiterii faptei.
a) Elementul material se realizeazǎ prin două modalitǎţi alternative: fie se fac
afirmaţii mincinoase, fie cǎ nu se spune tot ce se ştie asupra împrejurǎrilor esenţiale într-o
cauzǎ judiciarǎ.
Are semnificaţie penalǎ numai acea omisiune, care este de natură sǎ inducǎ în
eroare organul judiciar.
Afirmaţiile sau omisiunile martorului trebuie sǎ se refere la împrejurări esenţiale.
Prin “împrejurǎri esenţiale” trebuie sǎ se înţeleagǎ situaţii şi împrejurǎri care se
referă la faptul principal al cauzei şi nu la aspecte adiacente ce nu au legǎtură cu aceasta, de
exemplu elementele constitutive şi circumstanţele atenuante sau agravante într-un proces penal.
Pentru a fi realizat elementul material este necesar ca martorul sǎ fi fost întrebat de
cǎtre organul abilitat sau de cǎtre parţi privind împrejurǎrile esenţiale.
Nu intereseazǎ dacǎ martorul a depus mǎrturie în favoarea sau în defavoarea unei
persoane.
85
Simpla contradicţie între ceea ce relateazǎ martorul şi ceea ce s-a întamplat nu este
o dovadǎ cǎ afirmaţiile acestuia au un caracter mincinos, deoarece uneori realitatea se poate
percepe în mod deformat, în sensul cǎ se pot uita anumite aspecte care sunt esenţiale.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în starea de pericol pentru buna desfǎşurare a activitǎţii
de înfăptuire a justiţiei.
c) Legǎtura de cauzalitate. Între fapta comisǎ şi urmarea imediatǎ trebuie sǎ existe
o legǎturǎ de cauzalitate, aceasta legǎtură rezultând din însǎşi materialitatea faptei.
Forma de vinovaţie este intenţia directǎ sau indirectǎ.
A. Forme
Actele pregǎtitoare şi tentativa nu se pedepsesc.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care fǎptuitorul a realizat una dintre
modalitǎţile alternative prevǎzute în norma de incriminare.
În practica judiciarǎ s-a decis cǎ infracţiunea se consumǎ în momentul în care
martorul semneazǎ declaraţia dupǎ ce audierea s-a terminat.
Infracţiunea se consumǎ în cazul expertului nu dupǎ întocmirea raporului de
expertizǎ şi semnarea lui, ci în momentul în care acest raport a fost depus la organul judiciar
care a cerut efectuarea expertizei, întrucât numai din acest moment poate sǎ influenţeze o
cauzǎ penalǎ, civilǎ etc.
În cazul unei traduceri scrise, infracţiunea se consumǎ în momentul când
traducerea a fost depusǎ la organul judiciar.
Infracţiunea subzistǎ, nefiind necesar sǎ se fi pronunţat o hotărâre ilegalǎ sau dacǎ
s-a dat o soluţie nedreaptǎ, fiind suficientǎ existenţa pericolului de producere a unor
asemenea consecinţe.
B. Modalitǎţi
Fapta are o modalitate tipică (alin.1) şi o modalitate asimilatǎ (alin.4).
Fapta poate prezenta o varietate de modalitǎţi de fapt.
C. Sancţiuni
- alin.1 – ambele modalitǎţi normative – închisoare de la un an la 5 ani
- alin.2 – mǎrturia mincinoasă nu se pedepseşte dacǎ în cauzele penale mai înainte
de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cauzele, mai înainte de a se fi pronunţat o
hotǎrâre sau de a se fi dat o altǎ soluţie ca urmare a mǎrturiei mincinoase, martorul îşi retrage
mǎturia, cauza de nepedepsire, de exonarare de rǎspundere penalǎ. Retragerea mǎrturiei
mincinoase în timp util de cǎtre autor nu are nici un efect asupra complicelui şi instigatorului.
- alin.3 dacǎ retragera mǎrturiei a intervenit în cauzele penale dupǎ ce s-a produs
arestarea inculpatului sau în toate cauzele dupǎ ce s-a pronunţat o hotǎrâre sau dupǎ ce s-a
dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa potrivit
art.76 C.pen.
- alin.4 – aceste dispoziţii se aplicǎ în mod corespunzǎtor şi expertului sau interpretului
Atât cauza specialǎ de nepedepsire, cât şi circumstanţa legalǎ atenuantǎ au un
caracter personal şi nu opereazǎ în beneficiul eventualilor participanţi.
14. OMISIUNEA SESIZĂRII ORGANELOR JUDICIARE

Art. 263 C.pen. – “(1) Fapta funcţionarului public care luând cunoştinţă de
săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile,
omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală, potrivit legii de
procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.
86
(2) Dacă fapta este sǎvârşitǎ de către un funcţionar public cu atribuţii de conducere
sau de control, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 7 ani.”
În practica judiciarǎ s-a reţinut cǎ numitul I.O., funcţionar la o unitate publicǎ, a avut
nişte simple bǎnuieli cǎ o persoanǎ încadratǎ în acea unitate a comis un furt. Nefiind sigur,
respectiv neavând date şi cunoştiinţe certe, ci numai simple bǎnuieli, nu a sesizat organele
abilitate – procuror sau organele de cercetare penalǎ – despre fapta respectivǎ. În lipsa unor
asemenea reprezentǎri, s-a impus soluţia de achitare.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale cu privire la prompta înfǎptuire
a justiţiei prin obligaţia funcţionarilor sau altor salariaţi de a aduce de îndatǎ la cunoştinţa
organelor abilitate infracţiunea despre care a aflat în legǎturǎ cu serviciul în cadrul cǎruia îşi
îndeplineşte sarcinile profesionale.
a) Subiectul activ nu poate fi decât un funcţionar public.
În cazul formei agravate subiect activ poate fi numai un funcţionar public cu atribuţii
de conducere sau de control.
Participaţia penalǎ este posibilǎ numai sub forma instigǎrii sau a complicitǎţii morale.
Textul legal prevede o condiţie de timp, respectiv ca sesizarea sǎ se facă de îndatǎ.
b) Subiectul pasiv este statul.
a) Elementul material constǎ într-o inacţiune.
Omisiunea la care se referǎ textul incriminator trebuie sǎ priveascǎ comiterea unei
infracţiuni în legǎturǎ cu serviciul în cadrul cǎruia subiectul activ îşi îndeplineşte sarcinile.
Infracţiunea subzistǎ numai atunci când fǎptuitorul a avut cunoştinţe certe, nu simple
bǎnuieli, despre infracţiunea în legǎtură cu serviciul în cadrul cǎruia îşi îndeplineşte sarcinile.
Nu este necesar ca fǎptuitorul sǎ fi cunoscut pe acela ce a comis infracţiunea.
În literatura juridicǎ s-a decis cǎ funcţionarul nu are obligaţia de sesizare în cazul
infracţiunilor în care acţiunea penalǎ se pune în mişcare numai la plângerea prealabilǎ, cu
excepţia infracţiunilor supuse procedurii pentru infracţiuniile flagrante. Obligaţia de sesizare
existǎ în cazul infracţiunilor la care acţiunea penalǎ se pune în mişcare numai la sesizarea
sau cu autorizarea unui anumit organ.
Obligaţia de sesizare a organelor judiciare trebuie facutǎ de îndatǎ, adicǎ neîntârziat.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru desfǎşurarea
normalǎ a activitǎţii de înfǎptuire a justiţiei, iar în secundar, din împiedicarea realizǎrii în
condiţii legale a activitǎţii unitǎţilor prevǎzute în art.145 C.pen.
c) Legǎtura de cauzalitate. Între acţiunea fǎptuitorului şi urmarea imediatǎ trebuie sǎ
existe o legǎturǎ de cauzalitate. Aceasta rezultǎ de regulǎ din materialitatea faptei.
Infracţiunea se comite cu intenţie directǎ sau indirectǎ sau din culpă
A. Forme
Actele pregǎtitoare şi tentativa nu sunt posibile.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care fǎptuitorul, având posibilitatea
de a sesiza organele judiciare, nu îşi îndeplineşte aceastǎ obligaţie.
În situaţia când omisiunea sesizǎrii se prelungeşte şi dupǎ consumarea faptei, avem
de a face cu o infracţiune continuǎ, epuizarea având loc în momentul când încunoştiinţarea a
devenit inutilǎ.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea este prevǎzutǎ în douǎ modalitǎţi normative, cǎrora le pot corespunde
o varietate de modalitǎţi faptice.
87
C. Sancţiuni
15. FAVORIZAREA INFRACTORULUI

Art. 264 C.pen.. – “(1) Ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte
sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau a zǎdǎrnici urmărirea penală,
judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul
infracţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 7 ani.
(2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa
prevăzută de lege pentru autor.
(3) Favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte.”
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale cu privire la înfǎptuirea justiţiei
penale prin asigurarea descoperirii, cercetǎrii şi judecării celor care au comis infracţiuni şi a
executǎrii sancţiunilor penale aplicate acestora.
b) Obiectul material. În unele cazuri, infracţiunea poate avea şi un obiect material
care ar putea consta în bunul provenit din infracţiunea comisǎ.
a) Subiectul activ poate fi orice persoanǎ.
b) Subiectul pasiv este statul sau persoana ale cărei interese au fost prejudiciate
prin comiterea faptei.
a) Elementul material constǎ în activitatea de a da ajutor unui infractor, fie pentru a
îngreuna sau zǎdǎrnici urmǎrirea penalǎ, judecata sau executarea pedepsei, fie o înţelegere
stabilitǎ înainte sau în timpul comiterii infracţiunii.
Pentru existenţa infracţiunii se cere sǎ se acorde un ajutor indiferent de natura
infracţiunii sǎvârşite.
Se mai cere ca ajutorul sǎ se dea unei persoane care a comis anterior o infracţiune.
Nu intereseazǎ dacǎ ajutorul dat infractorului se referǎ la toate actele infracţionale comise de
acesta sau numai la o parte din ele.
Ajutorul trebuie dat infractorului pentru a îngreuna sau zǎdǎrnici urmǎrirea penalǎ,
judecata sau executarea pedepsei ori pentru a-i asigura folosul sau produsul infracţiunii.
Elementul material poate consta şi într-o omisiune.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru înfăptuirea
justiţiei penale.
existe o legǎturǎ de cauzalitate. Aceasta rezultǎ, de regulǎ, din materialitatea faptei.
A. Forme
88
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când activitatea de ajutor a fost
realizatǎ şi s-a produs urmarea imediatǎ.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea este incriminatǎ în douǎ modalitǎţi normative cǎrora le pot corespunde
multiple modalitǎţi faptice.
C. Sancţiuni
- alin.2 – pedeapsa aplicatǎ favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa
prevǎzutǎ de lege pentru autor.
D. Cauza de nepedepsire
Alin.3 prevede cǎ favorizarea sǎvârşitǎ de soţ sau o rudǎ apropiatǎ nu se
pedepseşte.
16. EVADAREA
Art.269 C.pen. – “(1) Evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere se
(2) Dacă fapta este sǎvârşitǎ prin folosirea de violenţe, de arme sau de alte
instrumente ori de către două sau mai multe persoane împreună, pedeapsa este închisoarea
de la 2 la 8 ani.
(3) Pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se
execută, fără a se depăşi maximul general al inchisorii.
A comis infracţiunea de evadare numitul I.G. care, aflându-se în executarea unei
pedepse privative de libertate la Penitenciarul Slobozia, a profitat de neatenţia unui subofiţer şi
a escaladat gardul unitǎţii, ascunzându-se apoi într-o pǎdure.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind autoritatea organelor
judiciare şi respectarea stǎrii legale de reţinere sau deţinere la care o persoanǎ este supusă.
Când fapta se comite în condiţiile alin.2 poate sǎ aparǎ şi un obiect juridic special
secundar care constǎ în relaţiile sociale privitoare la integritatea corporalǎ sau sănǎtatea
persoanei.
b) Obiectul material. Atunci când se folosesc anumite violenţe, obiectul material
constǎ în corpul persoanelor vǎtǎmate ori eventual bunul distrus sau alte bunuri.
a) Subiectul activ este o persoanǎ aflatǎ în stare legalǎ de reţinere sau deţinere.
Este în stare de reţinere persoana împotriva cǎreia s-a luat în mod concret, efectiv,
mǎsura privativǎ de libertate a reţinerii în conformitate cu prevederile Codului de procedurǎ
penalǎ.
Se aflǎ în stare de deţinere cel care este privat de libertate în baza unui mandat de
arestare preventivǎ sau a unui mandat de executare a pedepsei închisorii.
Militarii în termen care se aflǎ într-o închisoare militarǎ, în executarea pedepsei
închisorii, dacǎ evadeazǎ comit infracţiunea de evadare, eventual în concurs cu infracţiunea
de absenţǎ nejustificatǎ sau dezertare.
Nu se aflǎ în stare de deţinere persoanele supuse internării medicale ca mǎsurǎ de
siguranţǎ sau ca masurǎ educativǎ privativǎ de libertate. Pǎrǎsirea acestor locuri în mod ilegal
atrage numai reinternarea lor.
89
Participaţia este posibilǎ sub forma coautoratului şi a instigǎrii, nu a complicitǎţii,
deoarece înlesnirea evadǎrii constituie o infracţiune autonomǎ. Coautoratul la aceastǎ
infracţiune este prevăzut ca formǎ agravată.
b) Subiectul pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este persoana
care, în cazul formelor agravate, suferǎ anumite violenţe sau unitatea unde a fost reţinut sau
deţinut legal fǎptuitorul, când prin comiterea faptei s-au produs distrugeri sau degradǎri în
paguba acesteia.
a) Elementul material se realizeazǎ prin acţiunea de evadare a persoanei care se
aflǎ în stare legalǎ de reţinere sau deţinere.
Infracţiunea de evadare subzistǎ şi când reţinutul sau deţinutul fuge dintr-un punct
de lucru situat în afara penitenciarului sau dintr-un alt loc în care se gǎseşte (de exemplu din spital).
Atunci când evadarea se comite printr-un mijloc fraudulos (înşelǎciune, mituire etc.)
care constituie prin el însuşi o infracţiune, va exista concurs de infracţiuni între infracţiunea de
evadare şi acea infracţiune.
Infracţiunea subzistǎ şi când cel deţinut sau reţinut în mod legal fuge de sub
escortǎ.
Întrucât şi reţinerea pentru cercetǎri trebuie fǎcutǎ în condiţiile prevǎzute de lege,
dacǎ reţinerea s-a fǎcut în aceste condiţii, fapta constituie infracţiunea de evadare.
Fapta constituie infracţiunea de evadare şi în situaţia când ulterior s-a dovedit cǎ
persoana reţinutǎ sau arestatǎ preventiv nu este vinovatǎ de infracţiunea a cǎrei comitere a
determinat luarea mǎsurii, deoarece ceea ce intereseazǎ este ca în momentul evadǎrii
persoana sǎ fi fost lipsitǎ de libertate în mod legal.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în crearea unei stǎri de pericol, de periclitare a bunei
desfǎşurǎri în condiţii legale a activitǎţii de înfăptuire a justiţiei penale.
În situaţia când infracţiunea s-a comis în forma agravatǎ, se creeazǎ o stare de
pericol pentru viaţa, integritatea corporalǎ sau sanǎtatea unei persoane.
Forma vinovǎţiei constǎ în intenţie directǎ sau indirectǎ.
A. Forme
Actele pregǎtitoare nu se sancţioneazǎ.
Tentativa este sancţionatǎ.
Nu constituie tentativǎ, ci acte pregǎtitoare, distrugerea unui pat pentru a scoate un
fier cu ajutorul cǎruia sǎ perforeze zidul sau faptul tǎierii pǎturii pentru a face o funie.
Constituie tentativǎ însǎ spargerea uşii sau plafonului camerei pentru a evada, fiind vorba de
un început de executare.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care acţiunea de evadare este
comisǎ în mod concret, efectiv, evadatul reuşind sǎ înlocuiasca starea de deţinere, în care se
afla în mod legal, cu starea de libertate, neavând relevanţǎ cât a durat aceastǎ stare de
libertate după evadare.
Activitatea infracţionalǎ nu poate continua dupǎ consumarea infracţiunii, neputând
astfel îmbrǎca forma infracţiunii continue sau infracţiunii continuate, epuizarea având loc în
momentul consumării infracţiunii.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea este incriminată în douǎ modalitǎţi normative (alin.1) şi mai multe
modalitǎţi agravate (alin.2), cǎrora le pot corespunde o multitudine de modalitǎţi faptice.
C. Sancţiuni
90
- alin.3 – pedeapsa aplicatǎ pentru infracţiunea de evadare se adaugǎ la pedeapsa
ce se executǎ, fǎrǎ a se depăşi maximul general al pedepsei imediat superioare.
Când fǎptuitorul a evadat din starea de reţinere ori de arestare preventivǎ,
infracţiunea de evadare se află în concurs cu infracţiunea pentru care evadatul fusese arestat
preventiv.
17. NERESPECTAREA HOTǍRÂRILOR JUDECǍTOREŞTI

Art. 271 C.pen. – “(1) Împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti, prin
ameninţare faţă de organul de executare, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar
dacă fapta a fost sǎvârşitǎ prin acte de violenţă, pedeapsa este închisoarea de la un an la 7
ani.
(2) Împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau
imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
2 ani sau cu amendă.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (2) se săvârşeşte prin ameninţare, pedeapsa este
închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta a fost sǎvârşitǎ prin acte de violenţă, pedeapsa
este închisoare de la un an la 5 ani.
(4) Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prin sustragerea de la executarea
măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 112 lit. c) şi d), se pedepseşte cu închisoare de la o
lună la 3 luni sau cu amendă.”
S-a comis aceastǎ infracţiune în urmǎtorul caz: inculpaţii au fost obligaţi printr-o
sentinţǎ civilǎ rǎmasǎ definitivǎ sǎ lase în posesia reclamanţilor din procesul civil douǎ
suprafeţe de teren pe care inculpaţii le ocupau fǎrǎ drept. La prezentarea executorului
judecǎtoresc pentru a pune în executare acea sentinţǎ civilǎ, inculpaţii au ameninţat organul
de executare şi au refuzat sǎ punǎ la dispoziţia persoanelor vǎtǎmate terenurile respective pe
care acestea din urma le deţin în mod legal.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care asigurǎ autoritatea
hotǎrârilor judecǎtoreşti, fiind vorba deci de relaţiile sociale referitoare la înfǎptuirea justiţiei.
Obiectul juridic special secundar constǎ în relaţiile sociale privitoare la drepturile
cetǎţenilor care se realizeazǎ prin hotǎrâri judecǎtoreşti, ori în relaţiile sociale privitoare la
integritatea corporalǎ, sanǎtatea ori libertatea persoanei.
b) Obiectul material îl constituie corpul persoanei, atunci când împotrivirea se
exercitǎ prin acte de violenţǎ. Dacǎ actele de violenţǎ se realizeazǎ contra bunurilor, obiectul
material este format din acele bunuri, din imobile sau pǎrţi ale unor imobile.
În situaţia reglementatǎ în alin.4 subiect activ este numai cel în raport cu care s-a
dispus o mǎsurǎ de siguranţǎ din categoria celor prevăzute în art.112 lit.c) şi d) C.pen.
Participaţia penalǎ este posibilǎ sub toate formele sale, cu excepţia modalitǎţii
prevǎzute în alin.4, când fapta nu poate fi comisǎ în forma coautoratului.
Ajutorul dat unui infractor care se împotriveşte la hotǎrârea judecǎtoreascǎ prin
violenţǎ sau ameninţare faţǎ de organul de executare, constituie acte de complicitate la
infracţiunea de nerespectare a hotǎrârilor judecǎtoreşti şi nu infracţiunea de favorizare a
infractorului prevǎzutǎ în art.264 C.pen.
91
b) Subiectul pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este cel al cǎrui
drept se valorificǎ prin punerea în executare a hotǎrârii judecǎtoreşti iar în unele cazuri,
prevǎzute expres în norma de incriminare, este şi persoana asupra cǎreia se exercitǎ violenţa
sau ameninţarea.
a) Elementul material. Infracţiunea se prezintǎ sub forma a trei variante.
În cazul primei variante elementul material constǎ într-o acţiune de împotrivire la
executarea unei hotǎrâri judecǎtoreşti prin ameninţare.
Atunci când împotrivirea nu priveşte punerea în executare a unei hotǎrâri
judecǎtoreşti, ci se referǎ la executarea unei hotǎrâri pronunţate de un alt organ de jurisdicţie,
cerinţa legii nu este satisfacutǎ.
Fapta constituie infracţiunea de nerespectare a hotǎrârilor judecǎtoreşti şi atunci
când acţiunea de împotrivire priveşte executarea unei ordonanţe prezidenţiale sau a unei
hotǎrâri de expedient, deoarece şi acestea au atributele unor hotǎrâri judecǎtoreşti.
Întrucât este vorba de o acţiune de împotrivire la executarea unei hotǎrâri, trebuie
ca hotǎrârea sǎ fie executorie şi totodatǎ sǎ existe o activitate fapticǎ de punere în executare
a acelei hotǎrâri de cǎtre organul de executare.
Dacǎ acţiunea de împotrivire nu s-a realizat prin violenţǎ sau ameninţare, fapta nu
constituie infracţiunea de nerespectare a hotǎrârilor judecǎtoreşti. Se poate întâmpla ca, din
cauza actelor de violenţǎ, fapta sǎ îmbrace forme mai grave decât cele prevăzute în art.271
C.pen. Într-un astfel de caz, se aplicǎ regulile referitoare la concursul de infracţiuni.
Elementul material al infracţiunii prevǎzute în alin.2 constǎ în împiedicarea unei
persoane de a folosi o locuinţǎ ori o parte dintr-o locuinţǎ sau imobil deţinut în baza unei
hotǎrâri judecǎtoreşti.
Se cere ca locuinţa sau partea dintr-o locuinţǎ sau imobil sǎ fie deţinutǎ în baza
unei hotǎrâri judecǎtoreşti executorii.
Când fǎptuitorul foloseşte violenţe sau ameninţǎri sunt incidente prevederile alin.3.
Prin “locuinţǎ” se înţelege suprafaţa locativǎ cu destinaţie de locuinţǎ care cuprinde
suprafaţa locuibilǎ şi dependinţele, neincluzându-se şi suprafaţa locativǎ care se foloseşte în
alte scopuri decât acelea de locuit (ex.: garaje, birouri etc.).
Prin “parte dintr-o locuinţǎ” se înţelege spaţiul camerelor care fiind stabilite ca atare
prin construcţia lor, sunt destinate pentru locuit, inclusiv holurile, camerele de trecere, adicǎ
cele ce formeazǎ dependinţele.
Prin “parte dintr-un imobil” se înţeleg pǎrţile folosite în comun sau în individual ale
unui imobil sau ale unui apartament cu mai multe locuinţe (de ex.: pod, spalatorie etc.).
Fapta de nerespectare a hotǎrârilor judecǎtoreşti prevǎzutǎ în alin.3 este mai gravǎ
atunci când se comite prin ameninţare ori prin acte de violenţǎ.
Cerinţa esenţialǎ este îndeplinitǎ când fǎptuitorul, spre exemplu, îmbrânceşte,
împinge din spate, trage afarǎ din casǎ şi opune rezistenţǎ la reintrarea în locuinţǎ a unei
persoane care deţine locuinţa în baza unei hotǎrâri judecǎtoreşti, fiind vorba de acte de
violenţǎ.
Dacǎ ulterior condamnǎrii sale pentru infracţiunea prevǎzutǎ în alin.3 fǎptuitorul
reocupǎ terenul dupǎ ce persoana vǎtǎmatǎ a fost repusǎ în posesie, el va fi sancţionat a
doua oarǎ pentru aceastǎ infracţiune, deoarece fiind vorba de douǎ infracţiuni distincte,
sǎvârşite în momente diferite, nu există autoritate de lucru judecat.
Elementul material în modalitatea prevǎzutǎ în alin.4 se realizeazǎ prin
nerespectarea hotǎrârilor judecǎtoreşti prin sustragerea de la executarea mǎsurilor de
siguranţǎ prevǎzute de art.112 lit.c) si d) C.pen.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru desfǎşurarea
normalǎ a activitǎţii de înfăptuire a justiţiei. În secundar, ca urmare imediatǎ poate sǎ aparǎ şi
o vǎtǎmare a integritǎţii fizice a persoanei sau a altor drepturi ale persoanei recunoscute
printr-o hotǎrâre judecǎtoreascǎ.
92
Forma vinovǎţiei constǎ în intenţie directǎ sau indirectǎ.
În situaţia în care fǎptuitorul nu cunoştea calitatea oficialǎ a persoanei, se va reţine
după caz infracţiunea de loviri sau alte violenţe ori de ameninţare etc.
A. Forme
Actele de pregătire şi tentativa nu se pedepsesc.
Infracţiunea se consumǎ în momentul în care se sǎvârşeşte acţiunea incriminatǎ.
Fapta poate cǎpǎta uneori forma infracţiunii continuate sau continue, epuizarea
având loc în momentul comiterii ultimei activitǎţi infracţionale.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea este prevǎzutǎ într-o modalitate normativǎ tipică (alin.1) şi douǎ
modalitǎţi normative de specie (alin.2 şi alin.4). Existǎ şi modalitǎţi agravate (alin.3). Pe lângǎ
acestea existǎ multiple modalitǎţi de fapt.
C. Sancţiuni
- alin.1 teza I (fapta s-a comis prin ameninţare) – închisoare de la 6 luni la 3 ani
- alin.1 teza a II-a (fapta s-a comis prin acte de violenţǎ) – închisoare de la un an la 7 ani
- alin.2 – închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendǎ
- alin.3 teza I – închisoare de la 6 luni la 3 ani
- alin.3 teza a II-a – închisoare de la un an la 5 ani
- alin.4 – închisoare de la o lună la 3 luni sau amendǎ
93
CAPITOLUL V
INFRACŢIUNI DE FALS
1. FALSIFICAREA DE MONEDE SAU DE ALTE VALORI
Art. 282 C.pen. - (1) Falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de
credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancarǎ ori
de alte instituţii de credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori
asemănătoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie, în orice mod, a
valorilor falsificate arătate în alineatul precendent, sau deţinerea lor în vederea punerii în
circulaţie.
(3) Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente ar fi putut cauza o pagubă
importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea
unor drepturi, iar dacă au cauzat o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este
închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
A comis aceastǎ infracţiune numitul C.R. care după falsificarea unor bancnote, le-a
pus în circulaţie, acţiunile acestuia realizând elementele a douǎ infracţiuni distincte în concurs ideal.
a) Obiectul juridic generic. În cazul tuturor infracţiunilor de fals, obiectul juridic
generic îl constituie relaţiile sociale privitoare la încrederea publicǎ de care trebuie sǎ se
bucure anumite lucruri cǎrora li se atribuie prin texte legale însuşirea de a exprima adevǎrul.
b) Obiectul juridic special îl constituie ansamblul relaţiilor sociale referitoare la
„încrederea publicǎ” (fides publica), care trebuie acordatǎ monedelor, precum şi celorlalte
valori care se gǎsesc în mod oficial în circulaţie, cât şi operaţiunilor legale efectuate în cadrul
circulaţiei monetare sau a instrumentelor de credit şi piaţǎ.
c) Obiectul material diferǎ în raport cu activitatea realizatǎ de cǎtre subiectul activ :
- conform art.282 C.pen., obiectul material al infracţiunii analizate constǎ în moneda
metalicǎ sau moneda de hârtie, titlurile de credit publice, cecurile, titlurile de orice fel, ori alte
titluri ori valori asemǎnǎtoare care sunt falsificate.
- în situaţia infracţiunilor derivate de punere în circulaţie sau de deţinere a
monedelor sau valorilor falsificate, monedele sau valorile puse în circulaţie sau deţinute în
vederea punerii în circulaţie, constituie obiectul material al infracţiunilor.
Participaţia penalǎ este posibilǎ sub toate formele ei : coautorat, instigare şi complicitate.
b) Subiectul pasiv este instituţia emitentǎ ale cărei interese sunt periclitate prin
faptele comise.
Subiectul pasiv poate fi şi o persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ care a primit monedele sau
alte documente înscrise în norma de incriminare şi care au fost alterate sau contrafǎcute, fiind
vorba de o inducere în eroare a acestor persoane.
a) Elementul material presupune o acţiune de falsificare de monede sau de alte
valori, respectiv, o operaţiune de contrafacere sau de alterare.
Prin contrafacere se înţelege confecţionarea, producerea, imitarea unei monede sau
altei valori.
Alterarea constǎ în modificarea conţinutului sau aspectului unei monede sau a unei
valori adevărate, creându-se, de regulǎ, aparenţa unei valori mult mai ridicate care i-ar asigura
94
fǎptuitorului avantaje materiale superioare celor care s-ar fi putut obţine cu moneda sau
valoarea iniţială.
Infracţiunea subzistǎ numai dacǎ moneda sau valoarea falsificatǎ corespunde uneia
dintre monedele sau titlurile de valoare enumerate de lege.
Pentru realizarea elementului material al infracţiunii principale (art.282 alin.1 C.pen.)
se mai cere ca aceste monede, titluri sau valori sǎ aibǎ putere circulatorie.
Elementul material în cazul infracţiunilor derivate, prevǎzute în art.282 alin.2 C.pen.,
constǎ, fie în acţiunea de punere în circulaţie, fie acţiunea de deţinere în vederea punerii în
circulaţie a monedelor sau valorilor falsificate de natura celor arǎtate în prevederile alin.1 al
textului.
Prin acţiunea de “punere în circulaţie” se înţelege introducerea monedelor, titlurilor
sau celorlalte valori falsificate în circuitul economico-financiar-monetar, urmând a îndeplini
aceleaşi funcţii economice ca şi cele reale, adevǎrate (ex.: efectuarea de plǎţi).
A deţine monede sau alte valori falsificate înseamnǎ primirea şi pǎstrarea acestora
în vederea punerii lor în circulaţie.
b) Urmarea imediatǎ. Sǎvârşirea oricǎreia dintre cele 3 infracţiuni incriminate,
creeazǎ o stare de pericol pentru relaţiile sociale care se bazeazǎ pe încrederea publicului
atribuitǎ monedelor ori celorlalte valori aflate legal în circuitul financiar-bancar.
c) Legǎtura de cauzalitate. Între activitatea fǎptuitorului şi urmarea imediatǎ trebuie
să existe o legǎturǎ de cauzalitate. Aceasta rezultǎ din materialitatea faptei.
4. Forme. Modalitǎţi. Sancţiuni
A. Forme
Cu toate cǎ nu sunt pedepsite, unele acte pregǎtitoare sunt incriminate distinct,
autonom sub forma infracţiunii corelative (derivate) de deţinere de valori falsificate în vederea
punerii în circulaţie.
Tentiva în toate cele trei infracţiuni (cea principalǎ sau cele derivate) se
sancţioneazǎ conform art.282 alin.4 si art.21 C.pen.
Dacǎ mijloacele folosite pentru falsificare sunt improprii prin natura lor sǎ producǎ
efectul sau executarea acţiunii a fost conceputǎ în mod absurd, potrivit art.20 alin.ultim C.pen.,
nu existǎ tentativǎ.
Consumarea. Infracţiunile analizate se consumǎ în momentul realizǎrii activitǎţii
materiale incriminate şi producerii stǎrii de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, respectiv,
încrederea publicǎ în autenticitatea monedelor sau altor valori, precum şi în circulaţia
monetarǎ ori în cea a instrumentelor de credit.
În cazul infracţiunilor continuate sau continue epuizarea are loc odatǎ cu încetarea
ultimei acţiuni ori odatǎ cu încetarea acţiunii.
B. Modalitǎţi
Potrivit textului incriminator, fiecare din cele trei infracţiuni se prezintǎ sub forma
unei modalitǎţi normative simple şi a câte douǎ modalitǎţi normative agravate.
C. Sancţiuni
- art.282 alin.1 şi 2 – închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi
- art.282 alin.3 – închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (dacǎ ar fi
putut cauza o pagubǎ importantǎ sistemului financiar)
- art.282 alin.3 – închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi (dacǎ
s-a cauzat o pagubă importantǎ sistemului financiar)
Monedele şi valorile falsificate puse în circulaţie sau deţinute în vederea punerii în
circulaţie vor fi supuse confiscǎrii speciale.
95
2. FALSIFICAREA DE TIMBRE, MǍRCI SAU BILETE
DE TRANSPORT
Art.283 C.pen. – “(1) Falsificarea de timbre, mǎrci poştale, plicuri poştale, cǎrţi
poştale, bilete sau foi de cǎlǎtorie sau transport, cupoane rǎspuns internaţional, ori punerea în
circulaţie a unor astfel de valori falsificate, se pedepseşte cu închisoarea de 6 luni la 5 ani.
(2) Tentativa se pedepseste.”
A comis aceastǎ infracţiune numitul R.I. care a spǎlat şi radiat de pe mǎrcile poştale
folosite amprenta ştampilei aplicate anterior. Dupǎ executarea acestor operaţiuni ilegale a
repus în circulaţie acele mǎrci poştale.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale în cadrul cǎrora oamenii
folosesc, datoritǎ încrederii ce le acordǎ, timbrele, mǎrcile poştale, precum şi celelalte valori
indicate de textul incriminator.
b) Obiectul material este diferit dupǎ cum activitatea ilicitǎ se realizeazǎ prin
contrafacere sau alterare.
Atunci când falsificarea se va realiza prin contrafacere, obiectul material constǎ în
materialele din care s-au confecţionat timbrele, mǎrcile poştale, plicurile sau cǎrţile poştale.
În situaţia în care falsificarea s-a realizat prin alterare, obiectul material constǎ în
timbre, mǎrci poştale, plicuri poştale, cǎrţi poştale, bilete sau foi de cǎlǎtorie sau transport,
cupoane rǎspuns internaţional falsificate.
Infracţiunea corelativǎ de punere în circulaţie are ca obiect material timbre, mǎrci
poştale, plicuri poştale, cǎrti poştale, bilete sau foi de călătorie sau transport, cupoane rǎspuns
internaţional falsificate pe care subiectul activ le-a pus în circulaţie.
Pentru a constitui obiectul material al infracţiunii pe care o analizǎm, este necesar
ca timbrele, mǎrcile poştale, plicurile poştale, cǎrţile poştale, biletele sau foile de cǎlǎtorie sau
transport, cupoanele rǎspuns internaţional falsificate sǎ fie dintre cele aflate în mod legal în
circulaţie în momentul comiterii infracţiunii.
b) Subiectul pasiv este instituţia stabilitǎ, potrivit dispoziţiilor legale, sǎ punǎ în
circulaţie obiectele ce formeazǎ obiectul material al infracţiunii.
Subiectul pasiv poate fi şi o persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ ale caror interese au fost
lezate prin comiterea faptei.
a) Elementul material.
La infracţiunea principalǎ subliniem cǎ elementul material constǎ în acţiunea de
falsificare a timbrelor, mǎrcilor sau biletelor de transport.
În cazul infracţiunii derivate elementul material constǎ într-o acţiune de punere în
circulaţie a valorilor falsificate care formeazǎ obiectul material.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru valoarea socialǎ
ocrotitǎ de lege.
existe o legǎturǎ de cauzalitate.
Infracţiunile se comit cu intenţie directǎ sau indirectǎ.
96
A. Forme
Actele pregǎtitoare nu sunt sancţionate, însă ele sunt incriminate ca infracţiune
autonomǎ conform prevederilor art.285 C.pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când s-a realizat falsificarea valorilor
arǎtate expres în textul incriminator.
Epuizarea are loc în cazul infracţiunii principale în momentul încetǎrii ultimei acţiuni,
respectiv când contrafacerea în serie a luat sfârşit, iar când valorile falsificate au fost puse în
circulaţie epuizarea are loc atunci când nu vor mai exista valori false care ar putea fi puse în
circulaţie.
B. Modalitǎţi
Atât infracţiunea principalǎ, cât şi cea derivatǎ prezintǎ câte o modalitate normativă.
C. Sancţiuni
- tentativa se sancţionează potrivit art.21 şi art.283 alin.2 C.pen.
- timbre, mǎrci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale, bilete sau foi de cǎlǎtorie sau
transport, cupoane rǎspuns internaţional vor fi confiscate în baza art.118 lit.a C.pen.
3. FALSIFICAREA DE VALORI STRĂINE

Art.284 C.pen. – “Dispoziţiile cuprinse în acest capitol se aplicǎ şi în cazul când
infracţiunea priveşte monede sau timbre ale altor state ori alte valori strǎine.”
a) Obiectul juridic special este identic cu cel al infracţiunilor de la art.282 şi 283
C.pen.
b) Obiectul material. Facem trimitere la analiza făcută articolelor precedente.
Mai trebuie subliniat faptul cǎ se cere ca moneda strǎinǎ falsificatǎ sǎ aibă curs
legal în ţarǎ respectivǎ, iar titlurile sau celelalte valori falsificate trebuie sǎ se afle în circulaţie
la data comiterii faptei.
Facem trimitere la analiza fǎcutǎ articolelor precedente (art.282 şi 283 C.pen.).
97
4. DEŢINEREA DE INSTRUMENTE ÎN VEDEREA FALSIFICǍRII
DE VALORI
Art.285 C.pen. – “ Fabricarea ori deţinerea de instrumente sau materiale cu scopul
de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate în art.282-284 se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani.”
A comis aceastǎ infracţiune numitul I.G. la domiciliul cǎruia s-au gǎsit mai multe
aliaje şi cerneluri care erau apte şi în acelaşi timp destinate a servi la falsificarea monedelor.
Pe baza materialului probator s-a stabilit cǎ fǎptuitorul cu ajutorul acestor materiale a falsificat
mai multe monede. În speţa redatǎ s-a fǎcut aplicarea art.33 lit.a C.pen., întrucât s-au comis
douǎ infracţiuni în concurs real.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la încrederea publicǎ
acordatǎ valorilor enumerate în art.282-284 C.pen. .
b) Obiectul material constǎ în instrumentele sau materialele care sunt deţinute în
scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate în art.282-284 C.pen..
b) Subiectul pasiv principal este statul, iar în plan secundar subiect pasiv poate fi
instituţia care în virtutea dispoziţiilor legale emite sau efectueazǎ operaţiuni cu valorile sau
titlurile enumerate în art.282-284 C.pen. .
a) Elementul material constǎ fie într-o acţiune de fabricare, fie într-o acţiune de
deţinere a unor instrumente sau materiale în scopul arǎtat în textul incriminator.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca instrumentele sau materialele fabricate sau
deţinute sǎ fie apte de a putea fi folosite la comiterea unei falsificǎri de valori sau titluri.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru încrederea
publicǎ ce derivǎ din confecţionarea sau deţinerea instrumentelor sau materialelor în vederea
falsificǎrii de valori.
c) Legǎtura de cauzalitate. Între urmarea imediatǎ şi fapta incriminatǎ trebuie sǎ
existe raport de cauzalitate.
Infracţiunea se comite cu intenţie directǎ.
A. Forme
Acţiunea de fabricare de instrumente sau materiale poate sǎ îmbrace forma
infracţiunii continuate, iar deţinerea instrumentelor sau materialelor este prin însǎşi natura sa o
infracţiune continuǎ.
Epuizarea are loc când acţiunea de fabricare sau de deţinere a încetat.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea cunoaşte douǎ modalitǎţi normative, cǎrora le pot corespunde o
varietate de modalitǎţi faptice.
C. Sancţiuni
- instrumentele şi materialele care au servit sau care au fost destinate sǎ serveascǎ
la comiterea faptei prevǎzute de art.285 C.pen. vor fi confiscate în baza art.118 C.pen.
98
5. FALSUL MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE
Art. 288 C.pen. - (1) Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a
subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se
(2) Falsul prevăzut în alineatul precedent, săvârşit de un funcţionar în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare 6 luni la 5 ani.
(3) Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate
producătoare de consecinţe juridice.
A comis aceastǎ infracţiune, numitul R.C. care şi-a falsificat libretul CEC înscriind în
locul sumei de 200.000 o suma de 2.000.000 lei, intenţionând sǎ preia de la CEC o sumǎ mai
mare decât avea în mod real pe libret.
a) Obiectul juridic special constǎ în relaţiile sociale referitoare la încrederea publicǎ
care se acordǎ autenticitǎţii înscrisurilor oficiale, considerându-se cǎ ele exprimǎ numai
adevărul.
b) Obiectul material va fi înscrisul oficial asupra cǎruia se exercitǎ acţiunea
fǎptuitorului, respectiv înscrisul care este supus acţiunii de falsificare, indiferent dacǎ fapta se
comite prin contrafacere sau prin alterare.
Înscrisul oficial în viziunea dreptului penal sunt şi originalul şi duplicatul, cât şi
triplicatul precum şi copiile legalizate sau certificate.
Pentru a putea constitui obiectul material al infracţiunii, înscrisurile oficiale trebuie sǎ
fie susceptibile sǎ producǎ consecinţe juridice.
a) Subiectul activ poate fi orice persoanǎ în cazul modalitǎţii prevǎzute în alin.1.
În varianta prevǎzutǎ în alin.2 subiectul activ nu poate fi decât persoana care are
calitatea de funcţionar şi care comite fapte în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu.
Infracţiunea poate fi comisǎ de mai mulţi subiecţi activi.
b) Subiectul pasiv este organul, unitatea, instituţia publicǎ, regia autonomǎ,
societatea comercialǎ etc. ori persoana juridicǎ de drept public cǎreia i se atribuie în mod
nereal înscrisul oficial falsificat.
Subiect pasiv adiacent (secundar) poate fi şi o persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ
prejudiciatǎ în propriile sale interese şi faţǎ de care se produc consecinţe juridice în urma
contrafacerii sau alterǎrii înscrisurilor oficiale.
a) Elementul material constǎ în acţiunea de falsificare care poate îmbrǎca, fie forma
contrafacerii scrierii ori a subscrierii, fie forma alterǎrii în orice mod.
Contrafacerea scrierii presupune „stricto senso” plǎsmuirea, confecţionarea sau
ticluirea unui înscris fictiv prin imitare, dându-i aparenţa unui înscris oficial autentic.
Contrafacerea subscrierii sau semnǎturii constǎ în executarea semnǎturii unei
persoane reale sau fictive prin reproducerea semnǎturii originale sau prin semnǎtura fictivǎ.
Falsul material în înscrisuri oficiale prin contrafacerea subscrierii se va reţine şi
atunci când este contrafǎcutǎ amprenta unei ştampile aplicate pe un înscris oficial.
Prin alterarea unui înscris adevărat preexistent, înţelegem denaturarea materialǎ
fizicǎ a scrierii de pe un înscris prin diverse mijloace şi procedee de înlǎturare, modificare,
schimbare, transformare sau adǎugire de text, de naturǎ a afecta conţinutul scrierii.
99
Acţiunea de falsificare va constitui elementul material al infracţiunii numai în mǎsura
în care vor fi îndeplinite douǎ cerinţe esenţiale şi anume: înscrisul sǎ facǎ parte din categoria
înscrisurilor oficiale, iar pe de altǎ parte înscrisul oficial falsificat sǎ fie susceptibil să, producǎ
consecinţe juridice.
Falsificarea unui înscris oficial lovit de nulitate relativǎ constituie infracţiunea
prevǎzutǎ în art.288 C.pen., deoarece, un astfel de înscris producându-şi efectele pânǎ în
momentul când anularea lui este cerutǎ de cel îndreptăţit şi pronunţatǎ prin hotarâre
judecătoreascǎ, fapta îndeplineşte condiţia cerutǎ de lege pentru existenţa acestei infracţiuni,
adicǎ este de naturǎ sǎ producǎ consecinţe juridice.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru relaţiile sociale
referitoare la încrederea publicǎ ce se acordǎ înscrisurilor oficiale, autenticitǎţii şi sinceritǎţii
acestora.
sǎ existe o legǎturǎ de cauzalitate. Aceasta rezultǎ din materialitatea faptei.
A. Forme
Actele pregǎtitoare nu sunt incriminate şi implicit nu sunt pedepsite.
Tentativa la aceastǎ infracţiune se sancţioneazǎ.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când executarea acţiunii ilegale a fost
dusǎ pânǎ la capǎt, a fost încheiatǎ şi s-a produs urmarea imediatǎ, adicǎ întocmirea unui
înscris oficial fals care prezintǎ aparenţa unui înscris autentic şi prin aceasta crearea unei stǎri
de pericol pentru încrederea publicǎ.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea se prezintǎ sub forma unei variante simple şi a unei variante agravate,
deosebirea dintre acestea constând în calitatea subiectului activ care, în cazul formei
calificate, trebuie sǎ fie un funcţionar sau alt salariat care a comis fapta în exerciţiul
atribuţiunilor de serviciu.
În ambele cazuri infracţiunea poate fi comisǎ prin una din cele trei modalitǎţi
normative redate în mod expres în text, cǎrora pot sǎ le corespundǎ o multitudine de
modalitǎţi faptice.
C. Sancţiuni
- art. 288 alin.1 – închisoare de la 3 luni la 3 ani
- art. 288 alin.2 – închisoare de la 6 luni la 5 ani (în cazul formei agravate)
6. FALSUL INTELECTUAL
Art. 289 C.pen. – “ (1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia,
de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţǎ de a insera unele date
sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
A comis aceastǎ infracţiune numitul I.O. care, în calitate de şef de turǎ, la vama
Nădlac a falsificat trei chitanţe pentru a permite înscrierea în circulaţie prin eludarea
dispoziţiilor legale a unui numǎr de trei autoturisme.
100
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la încrederea ce
trebuie acordatǎ valabilitǎţii şi autenticitǎţii înscrisurilor oficiale şi a activitǎţii desfǎşurate de
funcţionarii publici sau de alte categorii de funcţionari pentru întocmirea acestor înscrisuri.
b) Obiectul material poate fi numai un înscris oficial asupra cǎruia se realizeazǎ în
mod nemijlocit activitatea de falsificare.
a) Subiectul activ nu poate fi decât o persoanǎ care are o anumitǎ calitate, aceea de
funcţionar şi care sǎvârşeşte infracţiunea în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Fapta poate fi comisǎ şi în participaţie.
b) Subiectul pasiv este unitatea sau instituţia în cadrul cǎrora s-a sǎvârşit falsul,
întrucât prestigiul şi eventual autoritatea lor sunt compromise prin faptul cǎ un înscris emis de
un funcţionar public, funcţionar sau alt salariat al lor aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu
este afectat de o alterare a realitǎţii pe care trebuie sǎ o exprime.
Subiectul pasiv secundar al falsului intelectual este persoana fizicǎ sau juridicǎ ale
cǎrei interese au fost periclitate prin comiterea faptei.
Falsul intelectual nu poate fi sǎvârşit decât în timpul cât se întocmeşte înscrisul şi
implict, la locul unde s-a procedat la întocmirea acestuia.
a) Elementul material presupune o activitate de falsificare a unui înscris oficial în
conţinutul sǎu, prin douǎ modalitǎţi alternative, respectiv, fie prin atestarea unor fapte sau
împrejurǎri necorespunzǎtoare adevǎrului, fie prin omisiunea cu intenţie de a insera unele
date sau împrejurǎri care au avut loc în realitate şi care ar fi trebuit sǎ fie constatate.
Infracţiunea este comisivǎ, dar poate fi sǎvârşitǎ atât prin comisiune, cât şi prin
omisiune.
Atestarea înseamnǎ arǎtarea cǎ o anumitǎ faptă sau împrejurare a existat sau
existǎ cu menţionarea datelor necesare pentru identificarea şi caracterizarea acelei fapte sau
împrejurări. Atestarea este necorespunzǎtoare adevărului şi deci mincinoasǎ, atunci când prin
aceasta se aratǎ în mod denaturat fapta sau împrejurarea asupra cǎreia poartǎ atestarea.
Omisiunea constǎ dintr-o inacţiune voitǎ, adicǎ fǎptuitorul cu intenţie nu insereazǎ
unele date, fapte sau împrejurǎri în înscrisul oficial cu prilejul întocmirii acestuia, aspecte de
care luase şi pe care avea obligaţia de serviciu sǎ le menţioneze, respectiv, sǎ le treacǎ în
acel înscris, care este destinat sǎ facǎ proba.
Prin urmare, în cazul omisiunii fǎptuitorul nu altereazǎ cu nimic forma înscrisului,
aspectul său fizic, ci numai conţinutul înscrisului care, în final, nu mai corespunde total sau
parţial realităţii.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca activitatea ilegalǎ desfăşuratǎ de cǎtre
făptuitor sǎ îndeplineascǎ anumite cerinţe esenţiale. În primul rând, falsul intelectual trebuie sǎ
se realizeze cu prilejul întocmirii înscrisului oficial.
În al doilea rând, falsificarea trebuie sǎvârşitǎ de cǎtre un funcţionar aflat în
exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu.
Legiuitorul român nu a prevǎzut în textul incriminator condiţia ca falsificarea
înscrisului oficial sǎ fie de natură a produce efecte, consecinţe juridice, însǎ considerǎm cǎ
pentru îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii cerinţa de mai sus trebuie
îndeplinitǎ.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în atingerea adusǎ încrederii publice acordate
înscrisurilor oficiale.
să existe o legǎturǎ de cauzalitate. Aceasta, de regulǎ, rezultǎ din materialitatea faptei.
101
A. Forme
Tentativa la aceastǎ infracţiune se sancţioneazǎ, atunci când fapta se comite printr-
o acţiune.
Infracţiunea se consumǎ în momentul în care se terminǎ, se finalizeazǎ întocmirea
înscrisului oficial fals, respectiv, atunci când a fost perfectat prin aplicarea ştampilei sau a
sigiliului, nefiind necesar ca înscrisul falsificat sǎ fi fost folosit, fiind suficientǎ doar producerea
unei stǎri de pericol.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea cunoaşte douǎ modalitǎţi normative, cǎrora le pot corespunde o
C. Sancţiuni
- art.289 C.pen. – închisoare de la 6 luni la 5 ani.
7. FALSUL ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNǍTURǍ PRIVATǍ

Art. 290 C.pen. – “ (1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul
din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează
altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
A comis aceastǎ infracţiune numita I.R. care, în timpul procesului de partaj cu fostul
ei soţ, a redactat o declaraţie în care a menţionat nereal cǎ acesta este de acord cu acţiunea
şi cǎ nu are nici o pretenţie la apartamentul din litigiu. Dupǎ completarea înscrisului respectiv,
l-a prezentat instanţei de judecatǎ.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la încrederea
publicǎ în adevǎrul pe care trebuie sǎ îl exprime înscrisurile sub semnăturǎ privatǎ
producǎtoare de consecinţe juridice, atunci când sunt folosite sau încredinţate altuia spre
folosire.
b) Obiectul material îl constituie înscrisurile sub semnǎturǎ privatǎ.
Participaţia penalǎ este posibilǎ sub toate formele ei : coautorat, instigare şi
complicitate.
b) Subiectul pasiv este persoana fizicǎ sau juridicǎ ale cărei interese au fost ori ar
urma sǎ fie lezate.
a) Elementul material constǎ în 2 acţiuni comisive succesive : o acţiune de falsificare a
înscrisului (prin contrafacerea scrierii şi subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod) şi o
acţiune de folosire a înscrisului falsificat ori încredinţarea sa spre folosire altei persoane.
Prin acţiunea de contrafacere a scrierii se înţelege imitarea, reproducerea
frauduloasǎ a scrierii unui act sub semnǎturǎ privatǎ în vederea demonstrǎrii cǎ scrierea, în
felul cum a fost imitatǎ, este cea originalǎ şi exprimǎ voinţa autorului actului.
102
În cazul falsificǎrii înscrisului prin contrafacere, esenţialǎ este contrafacerea
subscrierii, adicǎ a semnǎturii, deoarece ceea ce dǎ caracter veridic înscrisului sub semnǎturǎ
privatǎ constǎ tocmai în semnǎtura aflatǎ pe el.
Alterarea înscrisului sub semnǎturǎ privatǎ presupune denaturarea, modificarea,
schimbarea sau transformarea acestui înscris în altul, contrar realitǎţii.
Infracţiunea existǎ numai dacǎ acţiunea de falsificare este urmatǎ de acţiunea
posterioarǎ de folosire sau încredinţare spre folosire a înscrisului falsificat; simpla falsificare a
înscrisului sub semnǎturǎ privatǎ nu constituie infracţiune.
În ipoteza încredinţǎrii înscrisului altei persoane este necesar ca încredinţarea sǎ se
fi făcut în scopul folosirii acelui înscris şi nu în vreun alt scop.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca înscrisul falsificat sǎ aibǎ aparenţa unui act
veritabil, cu o anumitǎ semnificaţie juridicǎ şi capabil sǎ aibǎ o putere probatorie.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru încrederea
publicǎ acordatǎ valorii probante a unor asemenea înscrisuri.
Infracţiunea se comite cu intenţie directǎ, intenţie care priveşte atât acţiunea de
falsificare, cât şi pe cea de folosire sau încredinţare unei alte persoane în vederea folosirii.
A. Forme
Tentativa la această infracţiune se sancţionează.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care înscrisul falsificat este folosit de
cǎtre autor ori este încredinţat de acesta altei persoane pentru a-l folosi.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea prezintǎ în primul rând modalitǎţiile normative specifice infracţiunii
prevǎzute de art.288 C.pen. (contrafacerea), iar în completarea acestora, succesiv,
modalitatea folosirii înscrisului fals de cǎtre făptuitor şi modalitatea încredinţǎrii înscrisului unei
alte persoane pentru a-l folosi.
În realitate pot sǎ aparǎ o varietate de modalitǎţi faptice.
C. Sancţiuni
- art.290 – închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendǎ.
8. UZUL DE FALS
Art. 291 C.pen. – “ Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată,
cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani când înscrisul este oficial şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă când înscrisul este sub semnătură privată.”
A comis aceastǎ infracţiune inculpatul care a folosit un certificat eliberat de
administraţia financiarǎ – în care se menţiona neconform cu realitatea cǎ figureazǎ în
evidenţele fiscale cu un imobil pentru care a plǎtit impozit din anul 1993 – în vederea obtinerii
hotǎrârii judecǎtoreşti civile prin care sǎ se constate cǎ prin uzucapiune a devenit proprietarul
imobilului.
acordatǎ unui înscris oficial sau sub semnăturǎ privatǎ producǎtoare de consecinţe juridice,
atunci când sunt folosite.
103
b) Obiectul material îl constituie înscrisul fals care este folosit în scopul producerii
de consecinţe juridice.
b) Subiectul pasiv este persoana fizicǎ sau juridicǎ ale cărei interese au fost lezate
prin sǎvârşirea infracţiunii.
a) Elementul material constǎ în acţiunea de folosire a unui înscris oficial sau sub
semnăturǎ privatǎ care este fals.
Acţiunea de folosire presupune a-l prezenta, a-l utiliza, a-l înfǎţişa unei unitǎţi,
autoritǎţi.
Simpla afirmare făcutǎ de o persoanǎ cǎ poate dovedi cu acte, fărǎ a prezenta un
înscris fals, nu constituie o folosire.
Infracţiunea subzistǎ numai atunci când înscrisul falsificat a fost folosit în vederea
producerii unor consecinţe juridice.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în crearea unei stǎri de pericol pentru încrederea ce se
acordǎ înscrisurilor oficiale sau sub semnăturǎ privatǎ.
sǎ existe o legǎtură de cauzalitate. Aceasta rezultǎ din materialitatea faptei.
Infracţiunea se comite cu intenţie directǎ, calificatǎ prin scop.
A. Forme
Actele pregǎtitoare şi tentativa nu se sancţionează.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care înscrisul falsificat este efectiv
folosit, adicǎ este depus, prezentat sau invocat ca dovadǎ a conţinutului sǎu, în acest moment
producându-se şi urmarea imediatǎ.
În mǎsura în care acţiunea de folosire a înscrisului se repetǎ, va exista o infracţiune
continuatǎ sau un concurs real de infracţiuni în raport de unicitatea sau pluralitatea rezoluţiilor
infracţionale.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea prezintǎ două modalitǎţi normative, cǎrora le pot corespunde o
C. Sancţiuni
- art.291 – închisoare de la 3 luni la 3 ani (dacǎ înscrisul este oficial)
- art.291 – închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendǎ (dacǎ înscrisul este sub
semnăturǎ privatǎ).
9. FALSUL ÎN DECLARAŢII
Art. 292 C.pen. – “ Declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau
instituţii de stat ori unei alte unitǎţi dintre cele la care se refera art. 145, în vederea producerii
unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori
împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe, se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. “
A comis aceastǎ infracţiune inculpatul I.O. care, pentru a obţine o locuinţǎ în centrul
civic al municipiului Bucureşti, într-o perioadǎ de o lunǎ de zile a dat mai multe declaraţii
104
scrise, prezentate atât la Primaria Municipiului Bucuresti cât şi la ICRAL Berceni, în care a
arǎtat în mod neadevǎrat cǎ locuieşte într-o garsonierǎ de 10 m.p. împreunǎ cu soţia, mama
şi doi copii minori, când în realitate inculpatul avea locuinţǎ proprietate personalǎ, era divorţat,
iar soţia şi copiii incredinţaţi acestuia locuiau în altǎ parte.
acordatǎ declaraţiilor fǎcute în faţǎ unei autoritǎţi sau instituţii publice, susceptibile sǎ producǎ
consecinţe juridice.
b) Obiectul material nu existǎ.
Participaţia penalǎ este posibilǎ sub toate formele ei : coautorat, instigare şi complicitate.
b) Subiectul pasiv este persoana fizicǎ sau juridicǎ ale cărei interese au fost lezate
prin comiterea faptei.
a) Elementul material se realizeazǎ prin acţiunea de a face o declaraţie care, în
totalitate sau în parte, nu corespunde adevǎrului.
Declaraţia poate fi facutǎ la iniţiativa autorului sau la solicitarea unitǎţii, instituţiei etc.
competente; ea poate fi făcutǎ oral sau în scris, nemijlocit, de cǎtre faptuitor sau transmisǎ
prin intermediar, în limba românǎ sau într-o limbǎ strǎinǎ.
Dacǎ legea prevede o anumitǎ procedurǎ, anumite condiţii de formǎ privind modul
în care se ia ori se dǎ declaraţia, nerespectarea acestor cerinţe exclude incidenţa legii penale.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunea de declarare necorespunzǎtoare a
adevarului sǎ fi fost fǎcută unei autoritǎţi sau instituţii publice, competentǎ sǎ primeascǎ o
astfel de declaraţie.
De asemenea, se mai cere ca declaraţia neadevăratǎ sǎ fie aptǎ, potrivit legii ori
împrejurǎrilor, sǎ serveascǎ pentru producerea acelor consecinţe juridice pe care subiectul
activ le urmăreşte.
În fine, o altǎ cerinţǎ esenţialǎ este aceea ca declaraţiile susceptibile de a produce
consecinţe juridice să nu aibǎ, potrivit legii, o reglementare penalǎ specialǎ, în aceste cazuri,
fapta primind o altǎ încadrare juridicǎ.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în denaturarea realităţii unei situaţii în faţa autoritǎţii şi
prin aceasta în crearea unei stǎri de pericol pentru valoarea socialǎ protejatǎ de legea penalǎ.
Infracţiunea se comite cu intenţie directǎ calificatǎ prin scop.
A. Forme
Tentativa la aceastǎ infracţiune nu se sancţioneazǎ.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care declaraţia sa scrisǎ a fost
primitǎ sau declaraţia falsǎ făcutǎ oral a fost consemnatǎ de cǎtre funcţionarul competent într-
un înscris apt sǎ serveascǎ la producerea unei consecinţe juridice.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea prezintǎ o singurǎ modalitate normativǎ, cǎreia pot sǎ-i corespundǎ o
varietate de modalitǎţi de fapt.
C. Sancţiuni
- art.292 – închisoare 3 luni la 2 ani sau amendǎ
105
CAPITOLUL VI
INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND
CONVIEŢUIREA SOCIALǍ
1. ABANDONUL DE FAMILIE
Art. 305 C.pen. – “(1)1 Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de
întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale;
b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege;
c) neplata, cu rea-credinţă, timp de două luni, a pensiei de întreţinere stabilită pe
cale judecătorească,
se pedepseşte în cazurile prevǎzute la lit.a) şi b) cu închisoare de la 6 luni la 2 ani
sau cu amendă, iar în cazul prevǎzut la lit.c), cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendǎ.
(3) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
(4) Dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte
obligaţiile, instanţa, în cazul când stabileşte vinovăţia, pronunţă împotriva inculpatului o
condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 81.
(5) Revocarea suspendării condiţionate nu are loc decât în cazul când, în cursul
termenului de încercare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune de abandon de familie. ”
A comis aceastǎ infracţiune numitul G.C. care nu a plǎtit niciodatǎ pensia de
întreţinere stabilitǎ pentru cei doi minori rezultǎţi din relaţia de concubinaj întreţinutǎ de
inculpat cu partea vǎtǎmatǎ P.V. deşi avea posibilitǎţi materiale.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la obligaţia legalǎ de
întreţinere în baza cǎreia membrii familiei trebuie sǎ îşi acorde întreţinere şi sprijin material şi moral.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material
a) Subiectul activ poate fi numai o persoanǎ care are obligaţia legalǎ de întreţinere.
Obligaţia de întreţinere existǎ (art.86 C.fam.) între soţ si soţie, pǎrinţi si copii, cel ce
înfiazǎ şi înfiat, bunici şi nepoţi, strǎbunici şi strǎnepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte
persoane prevǎzute de lege.
La comiterea infracţiunii de abandon de familie pot participa în calitate de înstigatori
sau complici cei care nu au faţǎ de persoana vǎtǎmatǎ o astfel de obligaţie.
b) Subiectul pasiv este persoana îndreptǎţitǎ la întreţinere.
a) Elementul material constǎ din comiterea anumitor acţiuni sau inacţiuni din cadrul
diferitelor variante normative.
În cazul primei modalitǎţi, elementul material constǎ în fapta de pǎrǎsire, alungare
sau lǎsǎre fǎrǎ ajutor a celui îndreptǎţit la întreţinere, expunându-l la suferinţe fizice sau morale.
Nu este obligatoriu ca suferinţele să fi intervenit în mod efectiv, dar trebuie sǎ existe
o mare probabilitate de realizarea a lor.
Prin pǎrǎsire se înţelege abandonarea celui îndreptǎţit la întreţinere. Fǎptuitorul se
mutǎ în altǎ localitate ori se mutǎ în aceeaşi localitate unde locuieşte victima, dar la alt domiciliu.
Acţiunea de alungare presupune izgonirea, îndepǎrtarea de la domiciliu, de la
locuinţa victimei, fǎptuitorul folosind diverse mijloace ca de exemplu, prin constrângere moralǎ
sau fizicǎ, în acest fel urmǎrind sǎ se sustragǎ de la obligaţiile stabilite.
Lǎsarea fǎrǎ ajutor presupune o inacţiune din partea subiectului activ, chiar dacǎ
victima rǎmâne în aceeaşi locuinţǎ, însǎ, nu primeşte întreţinere, mijloace de trai etc.
1
106
În cazul când pǎrǎsirea, alungarea sau lǎsarea fǎrǎ ajutor a celui îndreptǎţit la
întreţinere nu l-a expus pe acesta la suferinţe fizice sau morale, fapta nu constituie
infracţiunea de abandon de familie.
Elementul material în cazul celei de-a doua variante normative constǎ în
neîndeplinirea cu rea-credinţǎ a obligaţiei de întreţinere prevǎzute de lege (lit.b).
Este vorba de acele cazuri la care obligaţia de întreţinere care opereazǎ în virtutea
legii, nu implicǎ o determinare bǎnească sub forma unei pensii, ci prestarea directǎ a celor
necesare traiului cotidian.
Dacǎ obligaţia de întreţinere existǎ, aceasta are caracter de continuitate adicǎ,
trebuie îndeplinitǎ în orice moment.
Cea de-a treia modalitate de realizare a elementului material al faptei de abandon
de familie constǎ într-o inacţiune – respectiv, neplata cu rea-credinţǎ timp de douǎ luni a
pensiei de întreţinere, stabilite pe cale judecǎtoreascǎ.
Termenul de douǎ luni curge de la data când hotǎrârea a rǎmas definitivǎ sau cu
execuţie provizorie privind pensia de întreţinere. Dacǎ s-au plǎtit unele sume şi apoi, au
încetat, termenul curge de la data ultimei plǎţi. O platǎ parţialǎ înseamnǎ o neplatǎ.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în lipsirea de întreţinere la care are dreptul o persoanǎ
în raport cu care subiectul activ era obligat sǎ acorde această întreţinere.
c) Legǎtura de cauzalitate. Între activitatea infracţionalǎ şi urmarea imediatǎ trebuie
sǎ existe o legǎturǎ de cauzalitate.
Infracţiunea de abandon de familie se comite cu intenţie directǎ sau indirectǎ, în
funcţie de formele infracţiunii.
A. Forme
Tentativa, deşi posibilǎ în cazul modalitǎţii prevǎzute în art.305 lit.a C.pen. nu este
incriminatǎ.
Consumarea faptei prevǎzute în art.305 lit.a C.pen., are loc în momentul când cel
îndreptǎţit la întreţinere este pǎrǎsit, alungat sau lǎsat fǎrǎ ajutor.
Infracţiunea prevǎzutǎ la lit.b are caracter continuu şi se consumǎ în momentul
neîndeplinirii obligaţiei de întreţinere, epuizându-se în momentul încetǎrii activitǎţii ilicite.
În situaţia modalitǎţii prevǎzute de lit.c fapta se consumǎ dupǎ trecerea a cel puţin
douǎ luni de când fǎptuitorul nu a plǎtit, cu rea-credinţǎ, pensia de întreţinere şi se epuizeazǎ
atunci când se pune capǎt infracţiunii, fie prin îndeplinirea obligaţiei de întreţinere, fie prin
condamnarea fǎptuitorului.
B. Modalitǎţi
Infracţiunea de abandon de familie prezintǎ mai multe modalitǎţi normative redate în
art.305. Acestora pot sǎ le corespundǎ o multitudine de modalitǎţi faptice.
C. Sancţiuni
- art.305 lit.a, b C.pen. – închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendǎ
- art.305 lit.c C.pen. – închisoare de la unu la 3 ani sau amendǎ
Acţiunea penalǎ se pune în mişcare la plângerea prealabilǎ a persoanei vǎtǎmate.
Împǎcarea părţilor înlǎturǎ rǎspunderea penalǎ.
6. Suspendarea condiţionatǎ a executǎrii pedepsei
Potrivit art.305 alin.4 C.pen., dacǎ părţile nu s-au împǎcat, dar în cursul judecǎţii
inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa, în cazul stabilirii vinovǎţiei, pronunţǎ împotriva
inculpatului o condamnare cu suspendarea condiţionatǎ a executǎrii pedepsei, chiar dacǎ nu
sunt îndeplinite condiţiile prevǎzute în art.81.
În cazul sǎvârşirii infracţiunii prin neplata cu rea-credinţǎ a pensiei de întreţinere,
stabilitǎ pe cale judecǎtoreascǎ, timp de douǎ luni, condiţia îndeplinirii obligaţiilor în cursul
judecǎţii este realizatǎ dacǎ în recurs inculpatul face dovada cǎ a plǎtit pensia de întreţinere
datoratǎ pânǎ la data pronunţǎrii sentinţei de condamnare.
Potrivit art.305 alin.5 C.pen., revocarea suspendǎrii condiţionate nu are loc decât în
cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul sǎvârşeşte din nou infracţiunea de
abandon de familie.
107
2. RELE TRATAMENTE APLICATE MINORULUI
Art. 306 C.pen1. –“ Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice
fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de către orice
persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.”
A comis aceastǎ infracţiune numitul I.G., pǎrintele minorului I.N., care l-a încuiat pe
acesta din urmǎ în locuinţa unde l-a ţinut acolo câteva zile, minorul fiind lipsit de hranǎ şi
cǎldurǎ, împrejurǎri ce au avut drept consecinţǎ îmbolnǎvirea acestuia.
a) Obiectul juridic special constǎ în relaţiile sociale referitoare la dezvoltarea fizicǎ,
intelectualǎ ori morǎla a minorului şi în special, grija avutǎ pentru a nu pune în pericol aceastǎ
dezvoltare.
b) Obiectul material. Atunci când mǎsurile ori tratamentele aplicate privesc corpul
minorului, obiectul material este corpul acestuia.
a) Subiectul activ poate fi numai un subiect calificat (circumstanţiat) – un pǎrinte sau
o persoanǎ cǎreia minorul i-a fost incredinţat spre creştere şi educare.
La comiterea acestei fapte pot participa şi instigatori sau complici care nu au
calitatea specială cerută de text pentru autor.
b) Subiectul pasiv este minorul.
a) Elementul material se realizeazǎ fie prin acţiuni (loviri, violenţe, bătǎi, etc.) fie prin
inacţiuni (neasigurarea hranei, a îmbrǎcǎmintei, etc.).
Pentru a exista infracţiunea se cere ca mǎsurile sau tratamentele sǎ aibǎ un caracter
rǎu, respectiv, sǎ punǎ în primejdie gravǎ, dezvoltarea fizicǎ, intelectualǎ sau moralǎ a copilului.
b) Urmarea imediatǎ constǎ în punerea în primejdie gravǎ a dezvoltǎrii fizice,
intelectuale sau morale a minorului.
c) Legǎtura de cauzalitate. Pentru existenţa infracţiunii se cere sǎ existe o legǎturǎ
de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea fǎptuitorului şi urmarea imediatǎ.
A. Forme
Actele pregǎtitoare cât şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a realizat activitatea
incriminatǎ de lege şi este în primejdie dezvoltarea psiho-fizicǎ a minorului.
Infracţiunea se poate realiza şi în forma continuatǎ, dacǎ este vorba de acte comise
la intervale de timp diferite, în baza aceleiaşi rezoluţii infraţionale.
B. Modalitǎţi
Textul incriminator prevede o singurǎ modalitate normativǎ, cǎreia pot sǎ-i
corespundǎ o varietate de modalitǎţi faptice.
C. Sancţiuni
- art.306 C.pen. – închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Acţiunea penalǎ în cazul acestei infracţiuni se pune în mişcare din oficiu.
1
Art. 306 modificat prin OUG nr. 143/2002
108
BIBLIOGRAFIE
1. Vasile Dobrinoiu, Drept penal.Partea specială, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
2. Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Drept penal.Partea specială, vol II, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti 2002
3. Vasile Dobrinoiu, Traian Dima, Drept penl - partea generală şi partea specială.Curs selectiv
pentru licenţă, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002
4. Traian Dima, Maxim Dobrinoiu – Teste grile pentru seminarii, examene de an şi licenţă, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti 2003
109

Unlocked PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unlocked PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea “Nicolae Titulescu”

Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ionale a României

7. VĂTĂMAREA CORPORALĂ GRAVĂ

8. LOVIRILE SAU VĂTĂMĂRILE CAUZATOARE DE MOARTE

pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.

11. VIOLAREA DE DOMICILIU

15. ACTUL SEXUAL CU UN MINOR

2. SUSTRAGEREA DE SUB SECHESTRU

2. ABUZUL ÎN SERVICIU PRIN ÎNGRĂDIREA UNOR DREPTURI

3. ABUZUL ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PUBLICE

4. ABUZUL ÎN SERVICIU ÎN FORMĂ CALIFICATĂ

9. PRIMIREA DE FOLOASE NECUVENITE

10. TRAFICUL DE INFLUENŢĂ

11. FAPTE SǍVÂRŞITE DE ALŢI FUNCŢIONARI

12. DENUNŢAREA CALOMNIOASĂ

13. MĂRTURIA MINCINOASĂ

14. OMISIUNEA SESIZĂRII ORGANELOR JUDICIARE

15. FAVORIZAREA INFRACTORULUI

17. NERESPECTAREA HOTǍRÂRILOR JUDECǍTOREŞTI

3. FALSIFICAREA DE VALORI STRĂINE

7. FALSUL ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNǍTURǍ PRIVATǍ

S-ar putea să vă placă și