Rezumat„Manual de drept civil – Partea generală”.

Anul 1 Drept-Gogorita Ionut Daniel

Abrevieri
alin. – alineat(ul)
art. – articol(ul)
A.U.L.B. – Acta Universitatis „Lucian Blaga”
B. Of. – Buletinul Oficial, partea I
B.J. – Buletinul Jurisprudenţei pe anul…
B.J.C.D. – Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul…
C.A. – Curtea de apel
Cass. I, II – Curtea de Casaţie şi Justiţie a României, secţia I şi a IIa
C.civ. – Codul civil
C.civ.fr. – Codul civil francez
C.com. – Codul comercial
C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.fam. – Codul familiei
C.pen. – Codul penal
C.proc.civ. – Codul de procedură civilă
C.proc.pen. – Codul de procedură penală
C.D. – Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
C.J.C.E. – Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie
Dreptul – revista Dreptul
Ed. – Editura
ed. – ediţia
H.G. – Hotărârea Guvernului României
ibidem – în acelaşi loc
idem – acelaşi autor
Jud. – judecătoria
J.N. – revista Justiţia Nouă
L.P. – revista Legalitatea Populară
M. Of. – Monitorul Oficial al României, partea I
O.G. – Ordonanţa Guvernului
O.U.G. – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
parag. – paragraf(ul)
P.R. – Pandectele Române
R.D.C. – Revista de Drept Comercial
R.R.D. – Revista Română de Drept
R.D.T. civ. – Revue trimestrielle de droit civil
S.C.J. – revista Studii şi Cercetări Juridice
s.n. – sublinierea noastră
S.U.B.B. – Studia Universitatis „Babeş-Bolyai” – Iurisprudentia
S.D.R. – revista Studii de Drept Românesc
ş.a. – şi alţii
Trib. jud. – Tribunalul judeţean
Trib. Supr. – Tribunalul Suprem
vol. – volumu
DICŢIONAR DE ADAGII ŞI LOCUTIUNI JURIDICE
LATINE FRECVENT UTILIZATE
A
Ab initio = De la bun inceput, dintru inceput.
Ab orem ad aurem = De la gura la ureche, discret.
Accesorium sequitur principale = Accesoriul urmeaza principalul. Cu
alt cuvinte, este carmuit de aceeasi lege.
A contrario = Dimpotriva, in sens opus sau prin opozitie. Metoda de argumentare logica ce demonstreaza nerelevanta tezei opuse:
daca acceptam albul, nu poate fi tot alb in sens opus.
Actio in personam = Actiune indreptata impotriva persoanei.
Actio in rem = Actiune reala, indreptata impotriva unui lucru.
Actio non datur cui nihil interest = Nu poate avea actiune in justitiecel ce nuare interes.
Actori incumbit onus probandi = Reclamantului ii revine sarcinaprobei.
Ad Kalendas Graecas = La calendele grecesti. Traductibil prin niciodata, caci in calendarul grecesc nu existau ca la romani kalendae
adica prima zi a lunii cand trebuiau achitate datoriile.
Ad literam = Cuvant cu cuvant, in litera cartii.
Ad probationem = Care serveste ca mijloc de proba.
Ad validitatem = Care conditioneaza validitatea.
Ad valorem = Dupa valoare. De exemplu taxa de timbru dupa valoare, sau competenta unei instante dupa valoarea pretentiilor.
A fortiore = De la cel mai tare. Rationament de interpretare logica in sensul ca acel ce poate mai mult poate si mai putin.
Ad nutum = De indata, imediat, la porunca.
Animus donandi = Cu intentia de a darui.
Animus novandi = Cu intentia de a innoi.
Animus sibi habendi = Cu intentia de a avea, de a poseda pentru sine.
Audiatur et altera pars = Sa fie ascultata si cealalta parte (Seneca).

B
Bona fides = Buna credinta, cu buna credinta.

C
Cessante causa, effectus cessat = Daca inceteaza cauza, inceteaza si efectul
Cessante ratione legis, cessat = Daca inceteaza motivatia legii lex ipsa inceteaza legea insasi.
Cessio crediti = Cesiunea de creanta.
Cessio debiti = Cesiunea de datorie
Condicio sine qua non = Conditie absolut indispensabila “fara de carenu”
Consensus = Consimtamantul partilor, necesar pentru incheierea unei conventii
Corpore alieno = “(Posesor) de corp strain”
Cui (Quid) prodest? = “Cui (la ce) foloseste?” Formula folosita atunci cand nu este clara intentia cu care a fost savarsit
un anumit act sau exista indoieli asupra oportunitatii acestuia.

D
Damnum emergens, lucrum = O paguba ce se iveste, un cessans castig care inceteaza.
Datio in solutum = Stingerea obligatiei prin plata altui lucru decat cel datorat cu acordul creditorului.
De facto = De fapt. Situatie de fapt opusa unei situatii de drept.
De jure = De drept. Situatie prevazuta de lege.
De lege lata et de lege ferenda = Despre o lege data (existenta, in vigoare), si despre o lege care va fi data ori ar trebui
sa fie data.
Docendo discimus = Invatam invatand pe altii.
Donationes mortis causa = Donatiuni pentru cauza de moarte. Se constituie sub conditia ca donatorul sa nu moara
inaintea donatarului.Ele se desfiinteaza daca donatarul moare inaintea donatorului, actul de
donatie devenind caduc.
Do ut des = “Iti dau ca sa-mi dai!” Formula referitoare la echivalenta prestatiilor in cazul schimbului. In sens larg, serviciu
contra serviciu.
Dura lex sed lex = Legea este aspra dar e lege, adagiu care exprima caracterul obligatoriu al legii, oricat de aspra ar fi
ea.

E
Electa una via, non datur recursus = Data fiind sau daca s-a dat/acordat(regressus) ad alteram (viam) o cale, nu se
admite a se recurge la cealalta/la o alta cale.
Eo facto = Prin acest fapt sau dupa ce acest lucru s-a facut ori daca s-a realizat acest lucru.
Eo ipso = Prin lucrul in sine/insusi sau chiar prin acest lucru.
Errare humanum est = A gresi este omeneste. Proverb latin pus in circulatie de Cicero sub forma “Cuiusvis hominis est
errare, nullius nisi insipientis in errare perseverare”, adica, “Orice om poate gresi dar numai prostul staruie in greseala.
Error communis facit ius = “Greseala comuna produce norma juridica,greselile oamenilor. determina promulgarea unei
legi noi”
Error in negotio = “Eroare in afacere” sau in natura juridica a contractului.
Error in personam = Greseala cu privire la persoana.
Error in substantia = Greseala cu privire la calitatile esentiale ale unui lucru; ceea ce atrage nulitatea contractului.
Ex aequo = La egalitate.
Ex eadem causa = Din aceeasi cauza.
Ex nihilo nihil = Din nimic nu se naste nimic (Lucretiu).
Ex contractu = Din contract.
Ex nova = Din nou.
Ex nunc = De acum, cu efecte in viitor.
Ex tunc = De atunci, cu efecte pentru trecut.
Exceptione sunt strictissimae = Exceptiile de la lege sunt de foarte interpretationis stricta interpretare.
Exemplis gratia = De exemplu, pentru exemplificare.
Experentia docet = Experienta te invata.
Extra ordinem = Procedura extraordinara.

F
Fama volat = Zvonul zboara, se raspandeste repede (Vergilius).
Fiat iustitia, pereat mundus = Sa se faca dreptate chiar de ar fi sa piara lumea. Legea trebuie aplicata in orice conditii,
dreptatea trebuie instaurata cu orice pret.
Finis coronat opus = Sfarsitul incoroneaza opera (Horatius).
Fraus omnia corrumpit = O frauda poate corupe totul.

G
Grosso modo = In mare, grosier, grosolan.
Generalis (lex) specialibus non = O lege generala nu deroga de derogat la cele speciale.
Genera non pereunt = Lucrurile de gen nu pier

H
Habentes causa = Avanzii cauza, cei care au interes.
Heres sustinet personam defuncti = Mostenitorii continua (sustin) in proces persoana defunctului
Honoris causa = Ca cinstire, pentru cinstire.

I
Ignorantia legum excusat neminem = Necunoasterea legii nu scuza pe nimeni.
In dubio pro debitore = In situatie indoielnica deciziile se iau in favoarea debitorului.
In dubio pro reo = In caz de indoiala deciziile se iau in favoarea paratului.
In excipiendo, reus fit actor = In aparare paratul devine reclamant, in sensul ca trebuie sa-si dovedeasca sustinerile.
In extenso = Pe larg.
In liminae litis = In pragul, la inceputul procesului
In pari causa melior est causa = Intr-o pricina egala, mai bun este possidentis dreptul/pricina celui ce poseda.
In situ = Pe pozitie, chiar in acel loc.
Intuitu personae = Avand in vedere persoana, din perspectiva calitatii persoanei.
Iocandi causa = Din gluma, in joaca.
Ipso facto = Prin faptul insusi, inteles de la sine, implicit.
Ipso iure = Prin dreptul insusi, pe temeiul dreptului insusi.
Ius utendi, ius fruendi, ius abutendi = Dreptul de a folosi un lucru,dreptul de a percepe roadele acelui lucru, dreptul de a
consuma un lucru, ca atribute ale dreptului de proprietate.
Iuris et de iure = Prezumtie de drept ce nu poate fi combatuta(absoluta).
Iuris tantum = Prezumtie relativa ce poate fi rasturnata prin probacontrarie.

L
Lata culpa; levis culpa = Vina mare, neglijenta grosolana; vina usoara,
vina din nebagare de seama.
Lato sensu = In sens larg.
Lex fori = Legea instantei, a tribunalului local.
Lex loci contractus = Legea locului de incheiere a contractului.
Lex loci delicti commissi = Legea locului comiterii delictului.
Lex loci laesionis = Legea locului vatamarii.
Lex personalis = Legea personala sau legea persoanei fizice.
Lex rei sitae = Legea locului unde este situat bunul, lucrul in discutie sau in litigiu.
Lex specialis derogat generali = O lege speciala deroga de la cea generala.
Locus regit actum = Locul guverneaza actul, formula utilizata indreptul international. Un act se intocmeste in conformitate
culegislatia statului pe teritoriulcaruia a fost incheiat.
Lucrum cessans = Un castig ce inceteaza, deci nu se mai poate realiza.
M
Malitiis non est indulgendum = Rautatii nu i se acorda indulgenta.
Manu militari = Cu putere armata, adica a pune capat unei stari de lucruri prin masuri drastice.
Mater semper certa, pater incertus = Mama este intotdeauna sigura,tatal nesigur.
Mea culpa = Din vina mea, formula prin care se cere iertare in semn de recunoastere a vinei.
Modus vivendi = Mod de a trai, mod de viata, modalitate de intelegere intre doua sau mai multe persoane prin concesii
reciproce sau prin acceptarea unor compromisuri.
Mutatis mutandis = Daca se schimba cele ce trebuie schimbate ori in alte imprejurari si cu alte persoane sau intamplari,
dar evenimenteasemanatoare.
Mutuo consensu = Prin acordul mutual, reciproc.
Mutuo dissensu = Prin dezacord mutual, reciproc.

N
Neminem laedit qui suo iure utitur = Pe nimeni nu lezeaza cel care se foloseste de dreptul sau
Nemo auditur propriam turpitudinem = Nimeni nu este ascultat cand isi allegans invoca propria indecenta/vina.
Nemo censetur ignorare legem = Nimeni nu are voie sa nu cunoasca legea/necunoasterea legii nu constituie o justificare
a nerespectarii ei.
Nemo cogitur edere contra se = Nimeni nu poate fi constrans sa dea dovezi in justitie contra sa.
Nemo dat quod non habet = Nimeni nu da ce nu are.
Nemo esse iudex in sua causa potest = Nimeni nu poate fi judecator in propriul proces.
Nemo plus iuris ad alium transferre = Nimeni nu poate transmite altuia potest quam ipse habeat mai mult drept decat are
el insusi.
Non bis in idem = Nu de doua ori pentru aceeasi vina. Axioma juridica potrivit careia nimeni nu poate fi judecat de doua
ori pentru aceeasi vina.
Non rex est lex, sed lex est rex = Nu regele este lege ci legea este rege.
Nulla lex satis commoda omnibus = Nici o lege nu este destul de est potrivita pentru toti (Cato).
Nulla poena, nullum crimen sine lege = Nici o pedeapsa, nici o incriminare in afara legii.

O
Onus probandi incumbit actori = sarcina probei ii revine reclamantului.

P
Pacta sunt servanda = Tratatele, conventiile, invoielile trebuie respectate. Prin acest adagiu este ilustrat principiul fortei
obligatorii a contractelor.
Pendente conditione = Cat timp conditia este suspensiva
Prior tempore potior iure = Cel dintai in timp este mai tare in drept.
Pro domo sua = A lupta, a pleda pentru propriul interes (Cicero).
Penitur non solum quia peccatur = Este pedepsit nu numai pentru ca sed ne peccetur greseste, ci si ca sa nu mai
greseasca.

Q
Qui malis parcit bonis nocet = Cine cruta pe cei rai vatama pe cei buni.
Quod erat demonstrandum = Ceea ce era de demonstrat.
Quod nullum est nullum producit = Ceea ce nu este nimic nu effectum produce nici un efect.

R
Rebus sic standibus = Asa stand lucrurile.
Res inter alios acta aliis neque = Lucrul convenit intre unii nu poate nocere neque prodesse potest fi nici vatamator nici
de folos altora.Este adagiul prin care se exprima plastic principiul relativitatii efectelor actului juridic.
Res iudicata pro veritate accipitur/ = Lucrul judecat este acceptat/habetur socotit ca adevarat. Este adagiul care exprima
in mod plastic principiul autoritatii lucrului judecat.
Resoluto jure dantis, resolvitur = In masura in care s-a anulat dreptul ius accipientis celui ce da, se anuleaza si dreptul
celui ce dobandeste.Adagiul da glas principiului anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului initial ca efect
al nulitatii.
Res perit domino = Un bun piere in detrimentul stapanului,proprietarului.
Restitutio in integrum = Reparatie integrala, repunerea unei persoanein starea anterioara unui fapt juridic care I-a lezat
un drept. In sens generic, repararea totala a unor prejudicii materiale sau morale aduse cuiva.

S
Sine iustitia, nulla libertas = Fara dreptate, nici o libertate.
Sine pretio nula est venditio = Nu exista nici o vanzare fara pret.
Sine qua non = Conditie fara de care nu se produce efectul urmarit.
Sol lucet omnibus = Soarele straluceste pentru toti.
Sol lucet omnibus = Soarele straluceste pentru toti; toata lumea are dreptul de a se bucura de unele avantaje naturale.
Solo consensu = Prin simplul consimtamant sau numai prin consens.
Solus consensus obligat = numai consimtamantul creaza obligatii.
Solutio debiti = Plata datoriei.
Solvendi causa = Pentru plata, ca oferta de plata.
Specialia generalibus derogant = Cele speciale deroga de la cele generale.
Status quo = Situatie in care se afla un lucru.
Stricto sensu = In sens restrans.

T
Tantum devolutum quantum = S-a judecat atat cat s-a cerut. appellatum
Tempus regit actum = Timpul, legea in vigoare la un moment dat guverneaza actul.
Tertium non datur = Nu se acorda, nu exista o a treia posibilitate.
Testis unus, testis nullus = Un singur martor este ca nici-un martor. Nu este suficient un singur martor pentru a stabili
adevarul intr-un proces.

U
Ubi cessat ratio legis cessat lex = Unde inceteaza motivatia legii,
inceteaza legea insasi.
Ubi eadem ratio ibi eadem solutio = Unde este aceeasi motivatie, acolo
este aceeasi solutie.
Ubi ius ibi remedium = Unde exista drept, acolo exista si remediu.
Ubi lex non distinguit, nec nos = Unde legea nu distinge, nici noi
distinguere debemus nu trebuie sa distingem.
Ut singuli = Bunuri individuale.

V
Verba docent, exempla trahunt = Cuvintele invata, exemplele atrag.
Veritas semper vincit = Adevarul invinge intotdeauna.
Victis honos = Cinste invinsilor. Adagiul da glas perceptului moral ca a pierde cu onoare este mai onorabil decat a
castiga pe cai miselesti.
Vis maior = Forta majora.
Volenti non fit iniuria = Nu se face nedreptate celui care o vrea. Nu este intemeiata o plangere facuta de cel ce a
consimtit la pagubirea sa.
Vox populi, vox dei = Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu. Justetea unui lucru se intemeiaza pe acordul unanim, pe
consensul general.
Vulnerat omnes, ultima necat = toate loviturile ranesc, ultima ucide.
Capitolul I
Consideraţii generale privind
dreptul civil
§1 - Terminologie şi definire
§2 - Diviziunea dreptului
§3 - Principalele sisteme de drept
§4 - Profil istoric privind dreptul civil român
§5 - Rolul şi funcţiile dreptului civil
§6 - Domeniul dreptului civil
§7 - Principiile dreptului civil
§8 - Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept
§9 - Norma de drept civil
§10- Izvoarele dreptului civil
§11- Aplicarea legii civile în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor
§12- Interpretarea legii civile
§1
Terminologie şi definire
Orice ştiinţă trebuie, în primul rând, să-şi fixeze terminologia.
Etimologic, expresia „drept civil” îşi are sorgintea în ius civile din dreptul roman, civitas însemnând
comună, localitate, cetate. Pentru romani ius civile era dreptul care aparţinea exclusiv membrilor
unei cetăţi, spre deosebire de ius gentium care însemna dreptul pe care îl puteau invoca străinii
(peregrinii), dar nu ca membrii ai unei anumite cetăţi.
Expresia „drept civil” poate fi luată în trei sensuri şi anume:

Mai întâi ea desemnează ramură de drept civil a sistemului de drept românesc, adică totalitatea ori
ansamblul normelor juridice din acest domeniu. Cu valoare de echivalenţă doctrina a numit acest
înţeles drept obiectiv sau drept pozitiv. Vom putea spune deci: drept civil român, drept civil francez,
drept civil german etc.
Într-un al doilea sens, expresia „drept civil” evocă acea posibilitate sau prerogativă recunoscută de
legea civilă titularului dreptului civil – subiect activ – în virtutea căruia acesta poate cere o conduită
corespunzătoare dreptului său de la subiectul pasiv, iar în caz de nevoie poate apela la forţa
coercitivă a statului pentru protecţia dreptului său.
În acest sens, cuvântul drept înseamnă, după cum spunea Savigny, „o putere a
individului” (denumit drept subiectiv), în opoziţie cu dreptul obiectiv care este unul şi acelaşi pentru
toţi indivizii supuşi aceleiaşi comunităţi politice. Această putere de comandament din partea unora
presupune ascultare din partea altora.
Exemplu: dreptul de proprietate subînţelege obligaţia pe care o au celelalte persoane de a
respecta posesia şi folosinţa exclusivă pe care o are proprietarul asupra lucrului; sau, într-
un alt exemplu, dreptul de creanţă nu se poate concepe altfel decât prin obligaţia impusă
debitorului de a îndeplini o anumită prestaţie în folosul creditorului.
În sfârşit, într-o a treia accepţiune, prin drept civil se desemnează o ramură a ştiinţei juridice, ştiinţa
ce are ca obiect dreptul civil; disciplină de învăţământ.

Relativ recent, în literatura noastră, dreptul civil român a fost definit ca acea ramură care
reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică .

În ce ne priveşte considerăm că definiţia dreptului civil trebuie să includă nu numai poziţia de

egalitate a subiectelor de drept, ci şi libertatea lor juridică (autonomia privată), această din urmă
trăsătură fiind caracteristică dreptului privat; este vorba de acea libertate care este limitată de
ordinea de drept. Criteriul egalităţii (sau subordonării) nu ni se pare suficient. De altă parte, este
evident că egalitatea nu se identifică cu libertatea. Mai mult, credem că în definirea dreptului civil
accentul trebuie să cadă pe autonomia subiecţilor de a-şi modela raporturile juridice după propria
voinţă; ei au în dreptul civil această libertate prin excelenţă. Ideea de libertate în dreptul civil se
exprimă prin aceea că persoanele (fizice sau juridice) apar ca titulari de drepturi şi obligaţii de pe
poziţii de protecţie personală. Libertatea în dreptul civil are ca „sâmbure” libertatea contractuală
care, evident, include şi libertatea de a dobândi şi a dispune de orice bunuri aflate în circuitul civil.

Principiul libertăţii înseamnă, de asemenea, că dreptul civil nu este guvernat de un principiu al

solidarităţii (dar nici de unul egocentrist). Aceasta semnifică faptul că fiecare trebuie, într-o
oarecare măsură, să-şi asume consecinţele care rezultă din actele sale cu privire la bunurile sale şi
nu poate să impute altora sau societăţii repararea prejudiciilor.

De altă parte, principiul egalităţii în dreptul civil implică faptul că persoanelor le revin în mod egal
(în aceleaşi condiţii) drepturile subiective civile; egalitatea presupune că la exercitarea libertăţii de
acţiune legea impune aceleaşi reguli şi aceleaşi limite pentru toate persoanele; apoi, protecţia
juridică este conferită în acelaşi mod şi cu aceeaşi intensitate. S-a spus că egalitatea este ethosul
democraţiei şi piatra de temelie a dreptăţii.
Libertatea şi egalitatea persoanelor creează o situaţie de obligaţii permanente a indivizilor între ei în
raporturile juridice civile; orice persoană trebuie să respecte drepturile şi bunurile celorlalţi. În
libertatea celorlalţi se află „limitarea imanentă” a libertăţii fiecăruia în parte. Deoarece exercitarea
unei libertăţi nelimitate ar înlătura libertatea celorlalţi, ordinea juridică intervine punând anumite
limite necesare.

Definiţia pe care o propunem: dreptul civil este ramura care reglementează raporturi
patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane (fizice şi juridice) având la
bază libertatea
şi egalitatea juridică.

§2
Diviziunea dreptului
Dreptul, în general, se împarte în primul rând în Drept internaţional (public şi privat) şi Drept naţional.
Actualmente există dreptul comunitar, adică dreptul Comunităţii europene care înglobează
elemente de drept public şi de drept privat.

Dreptul naţional se împarte şi el în drept public şi drept privat . De reţinut că atât dreptul internaţional
privat cât şi dreptul privat sunt drepturi naţionale.

Dreptul public se ocupă de constituirea statului şi a puterilor publice şi de raporturile dintre stat şi
particulari în general. Principalele lui subdiviziuni sunt: dreptul constituţional, dreptul
administrativ, drept penal, dreptul financiar şi fiscal etc.

Dreptul privat se ocupă de actele particularilor care nu pun în discuţie decât interesele individuale;
el este dreptul persoanelor private (persoane fizice şi persoane juridice de drept privat). El cuprinde,
în principal, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei etc.
Distincţia fundamentală este: drept civil – drept comercial (acesta reglementează statutul comercianţilor
şi operaţiile pe care aceştia le efectuează în exercitarea profesiilor lor).

Dreptul civil constituie ramura cea mai importantă a dreptului privat şi are ca domeniu acele acte pe
care le poate face orice cetăţean, indiferent de profesiunea sa. S-a spus că dreptul civil este dreptul
privat general; el cârmuieşte cele mai însemnate raporturi şi acte juridice ale persoanelor
particulare. Toate celelalte ramuri ale dreptului privat se ocupă numai de anumite raporturi juridice
speciale; sunt deci drepturi private speciale. Dacă dreptul comercial poate absorbi regulile dreptului
civil şi dreptul civil a absorbit unele reguli şi instituţii ale dreptului comercial şi, în anumite
domenii, s-a impregnat de spiritul dreptului comercial. De aceea se vorbeşte astăzi despre
comercializarea dreptului civil.
Dintr-o altă perspectivă, totalitatea regulilor sau legilor care guvernează activitatea omenească în
societate şi a căror respectare este, la nevoie, asigurată de forţa coercitivă a statului constituie
dreptul său, cum se numeşte curent, dreptul obiectiv; el este unul şi acelaşi pentru toţi cetăţenii
supuşi aceleiaşi comunităţi politice. În opoziţie cu dreptul obiectiv, dreptul subiectiv desemnează
facultăţile sau prerogativele ce aparţin unui individ şi pe care el le poate invoca în exerciţiul
activităţii sale faţă de ceilalţi.

Dreptul este prin esenţa lui pozitiv, adică stabilit printr-o lege scrisă sau printr-un obicei şi este în
toate cazurile obligatoriu. Dreptul pozitiv este formulat în ordine şi dispoziţiuni. Pe de altă parte,
dreptul natural este acela pe care noi îl concepem ca derivând din natură şi din raţiune, în afara
oricărui precept scris sau rezultând din obiceiuri; acest drept este natural pentru că el este izvorât
din natura umană. S-a afirmat că legiuitorul va trebui întotdeauna să se inspire din dreptul natural în
elaborarea dreptului pozitiv.
Dreptul natural s-a născut din nevoia omului de a reclama injustiţia în faţa unei valori superioare
dreptului pozitiv; evocând natura, el înseamnă o continuă căutare a ceea ce este just, drept.

În zilele noastre dreptul natural se manifestă îndeosebi prin expansiunea drepturilor fundamentale
ale omului şi deopotrivă prin curentele ecologiste.
Deci, drept în sens obiectiv înseamnă normă de coexistenţă, iar în al doilea sens (subiectiv)
înseamnă pretenţia sau facultatea de a pretinde.

O diviziune secundară este cea care distinge între drepturile substanţiale şi drepturile
nesubstanţiale. Sunt drepturi substanţiale sau materiale acelea care se definesc prin ele însele, adică
prin substanţa sau materia lor, fără a se referi la un alt drept. De exemplu, dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul muncii etc.
Dimpotrivă, drepturile nesubstanţiale sau sancţionatorii au ca menire aplicarea, respectiv „punerea
în lucru” a drepturilor din prima categorie. De pildă, procedurii civile care lato sensu reglementează
derularea procesului civil, i s-a spus ancilla juris, adică „serva dreptului civil”. Aşadar, drepturile
nesubstanţiale sunt stabilite pentru a servi drepturile substanţiale.

§3
Principalele sisteme de
drept
Studiul sistemelor de drept face obiectul dreptului comparat general care compară două sau mai
multe sisteme juridice şi scoate în relief trăsăturile principale care le apropie sau le diferenţiază.

Nu trebuie să se creadă că există atâtea drepturi câte state sau ţări sunt şi că deci ele ar fi foarte
eterogene. Dreptul comparat a reliefat, având în vedere legăturile lor istorice, afinitatea tehnică şi
folosirea lor, existenţa unei constante de la un sistem naţional la altul. Aşa s-au format marile
familii juridice care sunt sistemele de drept. Diviziunea lor este diferită deoarece orice clasificare
conţine o notă de subiectivism; împărţirea clasică le divide în patru:
- sistemul anglo-saxon(common-law),
-sistemul romano-germanic,
-sistemul comunist,
-sistemul religios.
După cum se poate
observa această clasificare are în vedere atât trăsături tehnice, cât şi ideologice.

*Sistemul common-law. El a apărut în Anglia ca un drept jurisprudenţial şi s-a extins în SUA,

Australia, Noua Zeelandă, Canada mai puţin provincia Quebec etc.
Caracteristica sa principală constă în aceea că el nu se regăseşte într-un corp de legi statuat de
organul legiuitor; sistemul anglo-saxon lasă judecătorului libertatea ca utilizând experienţa
trecutului (precedente, uzanţe care se numesc common-law) să pronunţe soluţia cea mai rezonabilă.
El este, aşadar, un drept jurisprudenţial (case law).
Explicaţia ne-o furnizează istoria, deoarece drepturile common-law nu au primit, cum s-a spus,
lecţiile dreptului roman, ale lui Corpus juris civilis al lui Justinian este, aşadar, un drept empiric şi
inductiv şi care refuză principiile abstracte înscrise într-un cod.
Regula precedentului, operantă în acest sistem, obligă judecătorul de a se mărgini la regulile impuse
de predecesorii săi într-un caz analog (stare decisis). Totuşi, această regulă nu exclude posibilitatea
judecătorului de a lua în considerare circumstanţele speţei şi deci de a modifica soluţia precedentă.
Această tehnică a distincţiilor este tehnica fundamentală în dreptul englez şi face ca acest drept să
evolueze în ciuda imobilismului dictat de precedent. Actualmente există şi un al doilea izvor de
drept, adică legea (statute); el rămâne însă un izvor secundar, deoarece nu face decât să corecteze –
este un fel de errata – dreptul jurisprudenţial. Se poate spune că acest drept este greu accesibil
juriştilor continentali, atât pentru diversitatea izvoarelor judiciare, cât şi pentru tehnica sa.

*Sistemul romano-germanic. Acest sistem are o arie largă de răspândire în întreaga lume, inclusiv în
America Latină, unele ţări din Orientul Apropiat şi chiar în Africa. Se numeşte aşa deoarece
izvoarele sale provin din dreptul roman la care s-au adăugat cutumele germanice. De aceea,
nuanţând, el poate fi divizat în drepturile latine bazate pe dreptul roman (Franţa, Italia, Spania,
Portugalia, Belgia, România etc.) şi drepturile germanice, ele fiind formate din aliajul dreptului
roman şi cutumele germanice (Germania, Austria, Scandinavia, Elveţia etc.). În coduri, prototipuri
au fost Codul civil francez, respectiv Codul civil german.
Prima trăsătură comună practicată în acest sistem este aceea că, de principiu, generalitatea este
cuprinsă în regula de drept; totuşi, regula nu trebuie să fie prea generală, altfel ar înceta să mai fie
un îndrumar pentru practică. A doua constantă rezidă în organizarea judecătorească: o instanţă de
fond, una de apel şi o instanţă supremă. Al treilea element de permanenţă: motivarea hotărârilor
judecătoreşti. Apoi, deoarece legea nu stabileşte decât cadrul, judecătorul – spre deosebire de cel
din common law – are totuşi o marjă de libertate. De aceea jurisprudenţei, indirect, trebuie să i se
acorde un rol creator; de asemenea, doctrinei juridice. Tot o caracteristică a acestui sistem este
diviziunea: drept public şi drept privat.

*Sistemul comunist. Acest drept profund ideologizat a fost dreptul fostei URSS şi a ţărilor satelite ale
acesteia (ţările socialiste); doctrina era cea marxist-leninistă. Potrivit acesteia, pentru a ajunge în
comunism trebuia traversată prima etapă revoluţionară în care statul nu ar fi fost altceva decât
dictatura proletariatului. O altă „idee călăuzitoare” şi care a fost pusă în practică, a fost
naţionalizarea principalelor mijloace de producţie.
Satelizarea politică a ţărilor din aşa numitul bloc sau lagăr socialist a condus şi la o satelizare
juridică. Aceasta a însemnat, printre altele, că dreptul era dominat de principiul unităţii puterilor în
stat; principiul legalităţii socialiste garantat de prerogativa supravegherii generale; într-o primă
etapă judecătorii nu trebuiau să fie profesionişti, iar unele litigii erau date în competenţa unor
comisii de judecată, tribunale tovărăşeşti etc.; litigiile dintre unităţile socialiste erau adesea
soluţionate „ca o discuţie contabilă” şi erau sustrase dreptului comun. Rolul jurisprudenţei şi al
doctrinei era aproape nul pentru că interpretarea creativă şi corectivă era contrară principiilor
marxist-leniniste etc. Anii 1989-1990 au adus autodizolvarea drepturilor socialiste (cel puţin cele
europene).
La noi, în anii comunismului, graţie şi calităţilor sale, Codul civil a reuşit să supravieţuiască.
Factorii de decizie din acea perioadă, în mod deliberat, au căutat să minimalizeze dispoziţiile şi
principiile sale. Creşterea rolului statului a condus totodată la minimalizarea voinţei juridice şi a
iniţiativei persoanei, a fost nesocotit grav dreptul de proprietate, dreptul la moştenire. Uneori
doctrina şi jurisprudenţa au încercat să concilieze dispoziţiile Codului cu dogmele comuniste,
strădanie care adesea a condus la soluţii artificiale şi instituţii hibride.
Ar fi fals şi chiar nedrept dacă am crede că în această perioadă ştiinţa dreptului a stagnat cu totul;
aceasta cu atât mai mult cu cât la noi în ţară Codul civil, cum am arătat, a supravieţuit..
*Sistemul religios. Abordarea drepturilor religioase trebuie să aibă în vedere, într-o oarecare măsură,
diviziunea: drepturi orientale şi drepturi europene. Acestea din urmă s-au laicizat în sec. al XIXlea;
dar şi o parte din Orient s-a occidentalizat din punct de vedere juridic (de exemplu: Japonia care în
1989 a promulgat un Cod civil de influenţă germană).
S-a afirmat, pe bună dreptate, că un drept nu trebuie considerat religios numai pentru că este
influenţat de religie sau pentru că el integrează elemente religioase în alcătuirea sa. Un drept este
religios atunci când îşi are izvorul direct în religie şi, dimpotrivă, va fi considerat laic când el nu are
decât izvoare profane . Altfel spus, dreptul religios este revelat,provine de la divinitate. Modelul este
ilustrat de dreptul musulman; în majoritatea statelor islamice charia a devenit drept pozitiv, mai ales în
ceea ce priveşte statutul personal. În concepţia legiştilor musulmani, legea este o decizie (hukm) a
legiuitorului care are ca obiect să clasifice acţiunile umane conform voinţei lui Dumnezeu şi să le
determine efectele, adică drepturile şi obligaţiile persoanei.
Legea în acest sistem este o hotărâre a lui Dumnezeu.
Dreptul canonic are o fizionomie particulară. El este însă un drept religios, deoarece emană de la
biserică.

§4
Profil istoric privind
dreptul civil român
În antichitate, la Roma, se făcea deosebire între ius scriptum şi ius non scriptum. Dreptul scris era
opera legiuitorului, adică a organelor legiuitoare învestite cu puterea de a statua norme obligatorii
pentru toţi cetăţenii. Dreptul nescris numit şi drept consuetudinar era o creaţie a bunului simţ
popular; el a luat naştere treptat, prin exerciţiul îndelungat al aceleiaşi practici, cu conştiinţa că ceea
ce se practică corespunde dreptului în vigoare.
Ius non scriptum denumit mos maiorum sau consuetudo avea o forţă obligatorie egală cu dreptul
scris. Diferenţa faţă de dreptul scris se referea numai la modul lor de formare, sursa fiind aceeaşi:
voinţa poporului. În timp ce dreptul scris reprezintă voinţa colectivă exprimată în mod expres,
dreptul consuetudinar reprezintă aceeaşi voinţă sub forma tacitus consensus populi. La început
romanii au admis o regulă care pentru noi ar putea să pară curioasă şi anume că dreptul nescris
poate desfiinţa o regulă aparţinătoare dreptului scris . Împăratul Constantin în Constituţia
sa nesocoteşte această regulă şi decide că dreptul nescris nu poate învinge nici raţiunea nici legea.
Este meritul dreptului roman care, prin Ulpian, a făcut distincţia între ius publicum şi ius privatum
(publicus ius est, quod ad statum rei Romanae spectat, privatum quod ad singularaem utilitatem –
Digeste, 1,1,12). De altfel, dreptul roman a uimit prin prodigioasa sa supravieţuire în societăţile
occidentale.
Mai târziu, dreptul roman scris a fost recepţionat în Europa Apuseană sub forma compilaţiilor lui
Justinian, denumite Corpus juris civile şi a fost denumit Drept civil. Această colecţie monumentală
se compune din patru părţi: Institutele, Pandectele, Codex şi Novelele şi a fost edictată în jurul
anului 530 e.n.; ea se deosebea de Dreptul canonic sau ecleziastic care reglementa anumite materii
care astăzi sunt guvernate de dreptul civil sau de alte ramuri de drept (de pildă, legislaţia familiei).
Dar normele dreptului public roman nu au mai fost preluate în Europa Occidentală, deoarece ele nu
mai prezentau importanţă pentru structura feudală a societăţii. În acest fel s-a ajuns ca noţiunea de
drept civil să însemne acelaşi lucru cu aceea de drept privat . Aşadar, iniţial termenul de drept
civil desemna întregul drept privat. Din dreptul privat s-au desprins apoi ramuri, cum ar fi: dreptul
comercial, dreptul muncii, dreptul procesual civil, dreptul internaţional privat etc.
Trebuie menţionat că o serie de alte domenii au tendinţe de autonomizare cum ar fi: dreptul
asigurărilor, dreptul cambial, dreptul transporturilor etc. Ele, fără a deveni deocamdată ramuri
independente, având în vedere importanţa lor, sunt studiate ca discipline de sine stătătoare. Este de
aşteptat ca parte din ele să se distanţeze puţin câte puţin de trunchiul dreptului civil şi să devină
autonome. A început să funcţioneze o nouă regulă: în măsura în care dreptul se dezvoltă, noi ramuri
specializate prind contururi pentru a se detaşa şi a-şi câştiga autonomia; acest fenomen care astăzi
este în plină evoluţie se numeşte specializarea dreptului.
În dreptul românesc primele legiuiri scrise (care aveau caracterul de coduri) sunt: Pravila lui Vasile
Lupu pentru Moldova (1646) şi Pravila cea Mare a lui Matei Basarab pentru Muntenia (1652). Este
însă în afara oricărui dubiu că legi scrise care reglementau domeniul dreptului civil, au existat şi
anterior încă din timpul lui Alexandru cel Bun (1401-1433).
Codul nostru civil a fost adoptat şi promulgat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865
purtând denumirea de „Codicile civile”. Redactorii codului au fost: I. Strat, Al. Creţeanu, Papadopol
Calimah, G. Vernescu şi G. Apostoleanu. El a fost inspirat în cea mai mare parte din Codul civil
francez de la 1804 care iniţial purta titulatura oficială de „Codul civil al francezilor”, dar şi de alte
legiuiri civile din Italia şi Belgia (legea belgiană din 1851 a inspirat, se pare, reglementarea
ipotecilor şi privilegiilor). În acelaşi timp, Codul civil a preluat şi unele dispoziţiuni din Codul
Caragea şi Calimah. De remarcat că acesta din urmă a fost promulgat în anii 1816-1817 la Iaşi în
limba neo-greacă (în limba română în 1833) având ca surse dreptul romano-bizantin, cutumele
româneşti, Codul civil austriac (1811) şi Codul civil francez. Este însă de reţinut că Alexandru Ioan
Cuza a însărcinat comisia să aibă în vedere la redactarea Codului nostru, proiectul Codului civil
italian (al lui Pisanelli), însă aceasta a trecut peste recomandare.
Modelul Codului nostru civil, Codul Napoleonian, a avut incontestabil mulţi admiratori. De aceea el
a fost introdus, cu mici modificări, nu numai la noi în ţară, dar şi în Italia, Spania, Portugalia,
Luxembourg, Belgia, America de Sud etc. Nu în zadar Napoleon, la Sfânta Elena, spunea:
„Adevărata mea glorie nu constă în a fi câştigat 40 de bătălii; Waterloo va şterge amintirea atâtor
biruinţe. Ceea ce va trăi veşnic este Codul meu Civil”.. Dar Codul civil francez a fost supus şi unor
severe critici. Astfel, reprezentanţii şcolii istorice (Savigny) susţineau că codificarea este un principiu de
imobilizare, de moarte a dreptului. Aceştia opuneau codurilor, obiceiul, datina, cutuma pe care le
găseau preferabile pentru că erau mai simple, mai ductile şi pentru că ele puteau urma pas cu pas
progresul conştiinţei juridice. Pentru şcoala istorică dreptul a fost elaborat în mod organic prin conştiinţa
poporului; intervenţia legiuitorului în ceea ce priveşte dreptul, la fel ca şi a gramaticienilor în ceea ce
priveşte limba, nu poate schimba faptul că dreptul, ca şi limba, nu sunt produsul lor, ci creaţia
conştiinţei, a spiritului naţional (Volksgeist). Alţi critici au susţinut că acest cod francez este o
combinaţie, o mixtură între dreptul roman, dreptul cutumiar, ordonanţele regale şi dreptul canonic. În
orice caz Codul Napoleon a avut la bază o doctrină liberalăşi individualistă.
Partizanii codificării au considerat aceste reproşuri ca fiind în realitate nişte elogii. Ei spuneau că
legea fiind creată pentru media oamenilor ea trebuie să corespundă mediei ideilor şi opiniilor; ea nu
trebuie să aspire la crearea moravurilor, ea trebuie să le reflecte.

Pe de altă parte, s-a spus că Codul Napoleon are un caracter tranzacţional reprezentând o tranzacţie
între vechiul drept, anterior Revoluţiei franceze şi ideile revoluţionare. Oricum, acest Cod a adoptat
multe idei ale Revoluţiei şi anume: autonomia de voinţă, egalitatea persoanelor şi a proprietăţii,
libera circulaţie a bunurilor, secularizarea actelor de stare civilă şi a căsătoriei. Caracterul său
tranzacţional rezultă şi din compromisul ce l-a făcut între dreptul cutumiar şi ordonanţele regale, pe
de o parte, şi principiile dreptului roman, pe de alta.
Codul civil francez şi deopotrivă Codul nostru civil a fost criticat şi din cauza planului şi a metodei
lui. Este adevărat, împărţirea lui în cele trei „cărţi” (despre persoane, despre bunuri şi despre
diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea), diviziune care corespunde împărţirii
„Institutelor” lui Justinian, nu este strict ştiinţifică; aşadar, legiuitorii nu au avut în vedere un plan
metodic. De asemenea, cele trei cărţi nu sunt echilibrate, cartea a III-a cuprinzând 1270 de articole
din totalul de 1914. Acestor reproşuri li s-a răspuns că un cod nu este un manual menit a iniţia în
studiul dreptului; un cod este o lucrare care trebuie să fie mai ales practică şi deci nu se cere în
primul rând o expunere clară şi simplă. Or, din această perspectivă Codul este fără îndoială o operă
admirabilă. S-a arătat că nicio altă lucrare de legislaţie modernă n-a împins atât de departe
„claritatea şi simplicitatea” . În plus, faţă de Codul Napoleon, Codului civil român i s-a imputat că este
un cod de import, că el fiind grefat în sistemul nostru juridic ca un element străin, acest lucru nu poate
rămâne fără consecinţe: transplantul poate determina tulburări, convulsii şi rupturi de echilibru în corpul
social receptor, iar efectul grefei eşuate este rejectul. Dar viaţa a demonstrat că în cazul nostru (dar şi a
altor naţiuni din regiunea Balcanilor) instituţiile Codului civil s-au tradus printr-o anumită schimbare
benefică înatitudinile mentale autohtone. Desigur, este de presupus că – la adoptarea Codului civil
român –spiritul liberal al Codului francez nu convenea moralei şi mentalităţilor încă patriarhale existente
în societate la jumătatea sec. al XIX-lea.
O altă critică – în parte întemeiată – a fost aceea că această legiuire (C.civ.fr.) este lacunară. Acest
defect s-a evidenţiat imediat după adoptarea sa. În schimb Codului civil român nu i se poate aduce
această imputaţie, deoarece, el fiind adoptat mai târziu, aceste lacune au fost în mare parte
complinite prin doctrina, jurisprudenţa şi legile care s-au promulgat în Franţa ulterior anului 1804.
Evident şi Codul civil român a suferit multe modificări,
Este, fără îndoială, un adevăr că valoarea Codului civil român rămâne incontestabilă. Acest lucru
este confirmat şi de faptul că dispoziţiile sale sunt aplicabile şi astăzi, la peste 140 de ani de la
promulgare. Codul civil german (B.G.B.) a fost publicat la 18 august 1896 şi a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1900. Acest cod la apariţia sa a făcut senzaţie. El este unul dintre cele mai reuşite coduri civile
elaborate la început de secol. În acest cod se oglindeşte pragmatismul eficient, soliditatea tehnicii
juridice şi conformitatea cu tradiţia juridică. S-a recunoscut că el este, din punct de vedere tehnic,
superior Codului civil francez; este mai complet, mai ştiinţific, dar şi mai greoi, mai abstract.
Actualul Cod civil german are în compunere cinci cărţi. Acestea sunt împărţite în secţiuni, titluri şi
paragrafe, în total 2385 de paragrafe . Cele cinci cărţi ale codului sunt: Cartea I (parag. 1-240) intitulată
„Partea generală” (Allgemeine Teil). Ea constituie dreptul comun în materia dreptului civil german şi a
întregului drept privat. Atunci când normele părţii generale nu se aplică celorlalte cărţi ale codului (de
exemplu, drepturilor reale sau succesorale) acest lucru este, de obicei, menţionat în text.
Partea generală este logistic structurată. Primul loc este ocupat de subiectele de drept (persoana
fizică şi persoana juridică). Urmează obiectul juridic civil (Rechtsobjekte), iar apoi principiile
aplicabile convenţiilor, termenelor, prescripţiei extinctive. Prima carte a codului este puternic
influenţată de dreptul roman; ea cuprinde multe definiţii şi de aceea reprezintă cheia pentru
înţelegerea întregului cod .
Cartea a II-a (Schuldrecht, parag. 241-853) reglementează materia obligaţiilor şi are în compunere
şapte secţiuni, precum: conţinutul obligaţiei, pluralitatea de debitori şi creditori etc. Ea evidenţiază
diferenţierea tranşantă dintre dreptul obligaţional şi drepturile reale, diferenţiere care îşi are originea
în pandectistică mai mult decât în dreptul roman clasic. Cartea a III-a (Sachenrecht, parag.
854-1296) reglementează drepturile reale, inclusiv dezmembrămintele dreptului de proprietate
(beschränkte dingliche Rechte); ea este compusă din opt secţiuni . Cartea a IV-a (parag. 1297-1921)
are ca obiect dreptul familiei (căsătoria, rudenia, tutela), iar Cartea a V-a (parag. 1922-2385) are ca
obiect de reglementare moştenirea (Erbrecht).

§5
Rolul şi funcţiile
dreptului civil
Dreptul civil nu este doar o ramură a dreptului, ci însuşi trunchiul dreptului privat. Acest lucru este
cu atât mai mult de crezut, cu cât vreme îndelungată dreptul privat era sinonim cu dreptul civil.
Încă din momentul naşterii sale şi până la moarte omul este supus normelor dreptului civil. El
contribuie în mod substanţial la ocrotirea valorilor umane patrimoniale şi nepatrimoniale. Deoarece
aceste valori satisfac nevoi cotidiene, apare de la sine înţeles importanţa deosebită pe care o au
normele de dreptcivil. Cele mai obişnuite acte ale vieţii de zi cu zi sunt tot atâtea surse de raporturi
juridice civile.

Exemplu: cumpărarea unei proprietăţi imobiliare, transportul în comun, achiziţionarea de

cărţi, reviste, procurarea alimentelor etc., toate presupun încheierea de contracte civile.

În al doilea rând rolul dreptului civil se vădeşte în funcţia pe care o are, de a fi „drept comun” în
materie de raporturi juridice între subiecţii de drept privat. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o
ramură de drept nu conţine norme proprii care să reglementeze o anumită relaţie socială, se va
aplica norma corespunzătoare din dreptul civil. Uneori rolul de „drept comun” al dreptului civil este
consacrat prin lege. Bunăoară, art. 1 din Codul comercial dispune: „În comerţ se aplică legea de
faţă”, iar în alin. (2): „Unde ea nu dispune se aplică Codul civil”. . Astfel, pe de o parte, dreptul
patrimoniului (lato sensu) se regăseşte în bună măsură în dreptul comercial şi în dreptul familiei, de
altă parte, teoria generală grupează noţiunile şi conceptele fundamentale cu care operează întreg
dreptul privat. Nu este mai puţin adevărat că actualmente există o diminuare a dreptului comun
datorată reglementărilor speciale şi totodată extinderii dreptului comunitar european.
Făcând o paralelă cu procedura civilă vom observa că în această materie „dreptul comun” îl
constituie Codul de procedură civilă. Aşadar, în absenţa unor norme procedurale proprii unei
anumite ramuri de drept privat, se va aplica Codul de procedură civilă.
În fine, în formarea unui jurist dreptul civil joacă un rol important având în vedere că dreptul în
mod tradiţional are două mari trunchiuri: dreptul civil şi dreptul penal cu procedurile aferente; el ne
poate da acea caracteristică spirituală care se numeşte spirit juridic.

§6
Domeniul dreptului civil
Dreptul civil este o ramură a sistemului de drept românesc, o totalitate de norme juridice. Dar,
normele dreptului civil sunt cuprinse în Codul civil şi în alte legi care, laolaltă, constituie izvoarele
dreptului civil.

Normele dreptului civil sunt rânduite în instituţiile dreptului civil;

instituţiile constituie grupe de norme de drept civil care reglementează anumite subdiviziuni ale
obiectului dreptului civil.

Instituţiile dreptului civil sunt: raportul juridic civil (care cuprinde normele privitoare la părţile,
conţinutul şi obiectul acestui raport), bunurile, izvoarele raportului juridic civil (adică actele şi
faptele juridice) şi dovada sau proba acestui raport; actul juridic civil, prescripţia extinctivă,
subiectele dreptului civil (persoana fizică şi persoana juridică), drepturile reale principale (dreptul
de proprietate cu dezmembrămintele sale – uzul, uzufructul, abitaţia, servitutea, superficia,
administrarea ori folosinţa), obligaţiile civile, contractele civile speciale (contractul de vânzare-
cumpărare,contractul de donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat etc.), dreptul de
proprietate intelectuală (dreptul de autor şi de inventator), succesiunile.

În al doilea rând, obiectul dreptului civil este format din raporturi patrimoniale şi raporturi
nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice ori persoanele juridice.

Prin raport patrimonial înţelegem acel raport al cărui conţinut poate fi evaluat în bani (de exemplu,
raportul născut prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare). Dimpotrivă, prin raport
nepatrimonial sau personal nepatrimonial (ori extrapatrimonial) înţelegem acel raport al cărui
conţinut nu poate fi evaluat în bani (de pildă, raportul care se naşte cu privire la domiciliul unei
persoane fizice sau sediul unei persoane juridice). Aşadar, obiectul dreptului civil este compus din
două mari categorii: raporturi patrimoniale şi raporturi personal nepatrimoniale (extrapatrimoniale);
.
Trebuie spus că nu toate raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale sunt reglementate de dreptul
civil. Bunăoară, dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul financiar, dreptul internaţional privat
etc., au în obiectul lor raporturi patrimoniale şi raporturi personal nepatrimoniale. Totuşi, dreptul
familiei, lato sensu, trebuie considerat inclus în dreptul civil.

Distincţia între raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale aparţinătoare dreptului civil faţă de alte
ramuri de drept se face, aşa cum s-a subliniat în literatura juridică, pe două căi şi anume:
1) prin autodelimitarea obiectului de către normele fiecărei ramuri de drept; ea este opera
legiuitorului. Ştiut fiind că ipoteza unei norme juridice cuprinde întotdeauna raportul la care ea se
aplică, prin însumarea acestor ipoteze se va obţine obiectul ramurii de drept;
2) prin delimitarea unei ramuri de drept faţă de celelalte ramuri de drept; ea este opera
jurisprudenţei (a practicii judecătoreşti) şi a doctrinei.
O analiză in globo a obiectului dreptului civil presupune o subdiviziune a raporturilor patrimoniale,
pe de o parte, şi a raporturilor nepatrimoniale, pe de altă parte. Astfel, componentele raporturilor
patrimoniale civile sunt:
a) raporturile reale care au în conţinutul lor drepturile reale, precum dreptul de proprietate şi
celelalte drepturi reale principale;
b) raporturile obligaţionale care au în conţinutul lor drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor:
drepturile care se nasc dintr-un raport de obligaţie sunt denumite drepturi de creanţă.
Componentele raporturilor nepatrimoniale civile sunt alcătuite din:

a) raporturi care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil; ele au în conţinutul lor
drepturi personal nepatrimoniale, cum ar fi: dreptul la viaţă, sănătate, reputaţie etc.;
b) raporturi de identificare care au în conţinutul lor drepturile cu care se individualizează subiectele
de drept civil: dreptul la nume, la domiciliu, reşedinţă etc.;
c) raporturile de creaţie intelectuală; acestea au în conţinutul lor drepturile personal nepatrimoniale
ce au ca izvor opera ştiinţifică, literară, artistică sau invenţia.

O altă caracteristică a dreptului civil se referă la subiectele raporturilor de drept civil; acestea sunt
persoanele fizice şi persoanele juridice. Din acest punct de vedere, raporturile pot fi: raporturi
exclusiv între persoane fizice; raporturi exclusiv între persoane juridice; raporturi mixte, adică între
persoane fizice şi persoane juridice (cuvântul „persoană” derivă de la latinescul persona, care la
antici desemna masca pe care actorul o purta pe scenă).

În fine, o altă trăsătură ne relevă poziţia de egalitate juridică a subiecţilor raporturilor de drept civil;
adică o parte nu se subordonează celeilalte. Este o trăsătură caracteristică şi esenţială a raportului de
drept civil. Egalitatea juridică a părţilor ne evocă egalitatea privind capacitatea civilă, adică
posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii şi exerciţiul acestora; aşadar, egalitatea juridică a părţilor
nu trebuie confundată cu întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor dintr-un raport civil concret.
De asemenea, aşa cum am arătat, o altă trăsătură esenţială a dreptului civil este libertatea juridică
de care se bucură subiecţii raporturilor juridice civile.

§7
Principiile dreptului civil

După structura sa interioară dreptul constă din principii de drept şi din norme juridice. Cuvântul
„principiu” evocă întotdeauna o regulă generală mai importantă decât altele. De la o ramură de
drept la alta, după cum terenul juridic este mai mult sau mai puţin acoperit de texte, importanţa lor
variază.
În dreptul civil, după părerea noastră, deosebim două categorii de principii şi anume:
1) principiile fundamentale ale dreptului român care au incidenţă şi în dreptul civil;
2) principiile generale ale dreptului civil român

Sunt principii fundamentale ale dreptului român şi îşi au aplicaţiune în întreaga legislaţie a
României: principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul legalităţii şi principiul
separaţiei puterilor în stat. Aceste principii sunt înscrise în Constituţie şi în alte legi .

Principiile generale ale dreptului civil sunt idei directoare, de bază, aplicabile tuturor instituţiilor
dreptului civil. Ele constituie temeiul de apreciere şi evaluare al normelor juridice civile. Cele mai
importante – aşa cum le-a reţinut în general doctrina în materie după 1989 – sunt: principiul
proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul îmbinării intereselor personale cu cele
generale, principiul ocrotirii drepturilor subiective civile şi principiul bunei credinţe (acesta nu a
fost împărtăşit de toţi autorii). Aceste principii le găsim formulate în legea civilă lato sensu.
Este adevărat că din legislaţia civilă se mai desprinde o categorie de idei de bază aplicabile uneia
sau mai multor instituţii de drept civil. Ele nu se bucură de caracterul de generalitate pe care le au
principiile generale ale dreptului civil, fiind reguli de bază numai pentru o parte a ordinii de drept
civil. De aceea ele, oarecum impropriu, sunt numite principii, deşi jurisprudenţa şi doctrina le
numeşte ca atare. Dintre ele exemplificăm:
– principiul consensualismului privitor la forma actului juridic;
– principiul îmbogăţirii fără justă cauză ca izvor de obligaţii;
– principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii privind efectele actului juridic;
– principiul forţei obligatorii a actului juridic (pacta sunt servanda, adică convenţiile trebuie
respectate) etc.
Nota bene. Ar fi poate potrivit să folosim cuvântul principiu atunci când gradul de generalitate al
regulii este mai mic (cum ar fi, bunăoară, cazul exemplelor de mai sus) şi dimpotrivă, expresia de
principiu general când generalitatea este mai mare.

După cum se poate observa principiile sunt foarte diferite. Unele se degajă din lege (bunăoară art.
1909 C.civ. stabileşte principiul că în materie de mobile posesia valorează titlul), altele sunt
independente de lege (de pildă, accesorium sequitur principale, accesoriul urmează principalul), iar
altele au preexistat unei consacrări legale (error communis facit ius).

Principiile dreptului civil şi jurisprudenţa. În mod excepţional jurisprudenţa poate fi creatoare de

principii. Astfel este posibil ca o anumită jurisprudenţă constantă să se transforme într-un principiu
(de pildă, în raporturile de vecinătate; bunăoară, nimeni nu are dreptul să cauzeze altuia o tulburare
anormală de vecinătate); sau, într-un alt exemplu, jurisprudenţa consacrând teoria îmbogăţirii fără
just temei a întemeiat acţiunea de in rem verso, derivând din principiul echităţii care nu permite
îmbogăţirea în dauna altuia, chiar în lipsa unui text de lege. Ar fi vorba, aşadar, despre principii ale
dreptului aplicabile chiar şi în absenţa unui text.

Precizăm că principiile generale ale dreptului, care au aceeaşi valoare ca şi legea, constituie izvor
de drept pentru că ele rezultă din consacrarea lor de către jurisprudenţă. Ele trebuie raportate fie la
jurisprudenţă, fie la cutumă atunci când izvorul lor nu se află în lege. Există în doctrina noastră şi
autori care susţin că principiile dreptului civil nu pot fi considerate ca izvor distinct de drept, opinie
pe care o privim cu rezerve.

Actualmente este necesară şi în opinia noastră o nouă regândire a principiilor generale ale dreptului
civil. În sensul reevaluării acestor principii, o încercare reuşită a fost realizată în doctrina noastră,
reţinându-se următoarele: a) principiul apărării şi garantării drepturilor subiective civile; b)
principiul egalităţii de statut civil al persoanelor; c) principiul ocrotirii intereselor legitime ale
participanţilor la raportul juridic civil; d) principiul exercitării libere a drepturilor civile; e)
principiul bunei credinţe şi încrederii reciproce . Această enumerare ni se pare judicioasă şi de aceea o
vom însuşi, dar cu unele precizări.

Astfel:
Principiul garantării şi apărării drepturilor subiective civile. Acest principiu priveşte atât drepturile
extrapatrimoniale, cât şi drepturile patrimoniale. În mod corect s-a subliniat că nu este oportun să
distingem, sub aspectul analizat, garantarea şi apărarea dreptului de proprietate de garantarea şi
apărarea altor drepturi civile subiective, aşa cum s-a făcut uneori; ierarhizarea lor într-o asemenea
abordare ar fi subiectivă.
Garantarea şi apărarea drepturilor subiective civile este reglementată în mai multe acte normative şi,
evident, în Constituţie. Astfel, în materia drepturilor extrapatrimoniale, legea noastră fundamentală
statuează în art. 22: „Dreptul la viaţă precum şi la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt
garantate”; apoi, art. 26 alin. (1) dispune: „Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă,
familială şi privată”; art. 30 alin. (6): „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea,
onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. De altă parte, art. 54 din
Decretul nr. 31/1954 stabileşte: „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la
pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei
opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va
putea cere instanţei încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate” (s.n.).
Există, desigur, şi alte reglementări care garantează şi apără exercitarea drepturilor nepatrimoniale,
inclusiv internaţionale; bunăoară, Convenţia europeană a drepturilor omului
Drepturile patrimoniale sunt şi ele garantate şi apărate în numeroase reglementări naţionale şi
internaţionale. Art. 480 C.civ. Statuează o definiţie a proprietăţii care a devenit notorie:
„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi
absolut, însă în limitele determinate de lege”, iar art. 481 C.civ. stabileşte: „Nimeni nu poate fi silit
a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi
prealabilă despăgubire”.
Constituţia revizuită statuează în art. 44 alin. (1): „Dreptul de proprietate precum şi creanţele asupra
statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege”, alin. (2)
„Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”; art. 136
alin. (5): „proprietatea privată este inviolabilă în condiţiile legii organice”. În sfârşit, Protocolul
adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (1952) în art.
1 statuează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu
poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de
lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

Principiul egalităţii şi libertăţii juridice a persoanelor. Acest principiu este specific dreptului civil;
de aceea definiţia dreptului civil pe care am propus-o surprinde
egalitatea şi libertatea juridică a participanţilor la raportul juridic civil. Acest principiu se poate
spune că este de esenţa dreptului civil. El are însă aplicabilitate şi în alte ramuri ale dreptului privat.
Aşa cum arătam, egalitatea în dreptul civil semnifică faptul că persoanelor (fizice sau juridice) le
revin în mod egal drepturile subiective civile. Egalitatea, în acest sens, presupune că la exercitarea
libertăţii de acţiune legea impune aceleaşi reguli şi aceleaşi limite pentru toţi participanţii la raportul
juridic civil. Reglementarea acestei reguli o aflăm, pentru persoanele fizice, în art. 4 alin. (2) din
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, care statuează: „Sexul, rasa,
naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nicio înrâurire asupra capacităţii”.
Persoanele juridice se supun şi ele acestui principiu în felul următor: pentru persoanele juridice
dintr-o anumită categorie se aplică, în mod egal, legile civile edictate pentru reglementarea acelei
categorii de subiecte de drept civil .
Proiectul noului Cod civil
statuează în art. 18: „Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia,
apartenenţa politică, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie
similară, nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile”.
În ce priveşte a doua componentă a acestui principiu, învederăm că libertatea juridică în dreptul
civil are ca «sâmbure» libertatea contractuală care include şi libertatea de a dobândi şi a dispune de
orice bunuri care se află în circuitul civil. Dar această libertate nu este nemărginită ci suferă, de la
caz la caz, limitări. În acest sens art. 5 C.civ. stabileşte: „Nu se poate deroga prin convenţii
particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”, ceea ce înseamnă,
implicit, că acele convenţii care nu derogă de la legile de ordine publică şi bunele moravuri pot fi
încheiate în deplină libertate. De altă parte, exerciţiul liber al drepturilor, potrivit art. 53 din
Constituţie, nu poate fi restrâns decât prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea
siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor
etc.

Principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor. Participanţilor la raporturile juridice civile
li se asigură posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii în vederea satisfacerii intereselor legitime
(s.n.) şi exercitării libere a drepturilor civile subiective, în acord cu interesul public. Potrivit art. 3
alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 drepturile civile sunt ocrotite de lege iar art. 1 din acelaşi decret
statuează că drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface
interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul public, potrivit legii şi a regulilor de
convieţuire socială. De altfel acest principiu este înscris şi în Constituţie, precum şi în Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului la care ţara noastră a aderat în 1974.

Principiul bunei-credinţe. Aşa cum arătam în ediţiile anterioare, buna credinţă reprezintă un
principiu fundamental al dreptului civil. Deşi în preambulul Codului nostru civil nu există un text
care să statueze acest principiu şi cu toate că majoritatea autorilor din doctrina noastră nu îl
recunosc, este în afară de orice dubiu că postulatul bunei-credinţe străbate aproape toate instituţiile
dreptului civil. Prezumţia bunei-credinţe este stabilită expressis verbis în materia uzucapiunii, în art.
1899 alin. (2) C.civ. care prevede: „Buna-credinţă se presupune întotdeauna şi sarcina probei cade
asupra celui ce aleagă reaua-credinţă”. Cu toate acestea se apreciază în doctrină că acest text este
autonom şi de aplicaţie generală . Dar buna-credinţă o găsim şi în art. 970
alin. (1) C.civ. care postulează: „Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă”. Acest principiu
implică nu numai executarea convenţiilor, ci şi încheierea lor.
Principiul bunei-credinţe presupune că părţile unui raport juridic civil trebuie să se comporte cu
onestitate, să fie animate de o intenţie sinceră şi loială; buna-credinţă se prezumă (bona fides
praesumitur). Foarte sintetic buna-credinţă a fost definită de Cicero ca fiind sinceritatea în cuvinte
(veritas) şi fidelitatea (constantia) în angajamente. Buna-credinţă este un concept complex în care
faptele psihologice se împletesc cu normele morale
Principiul bunei credinţe are şi o valoare constituţională, deoarece art. 57 din Constituţie statuează
că drepturile constituţionale trebuie exercitate cu bună credinţă; or, cu atât mai mult celelalte
drepturi trebuie exercitate cu bună credinţă. De asemenea, art. 10 din Proiectul noului Cod civil
stabileşte că persoanele fizice şi juridice „trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute
obligaţiile cu bună credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri” (1); „Buna credinţă se
prezumă, cât timp nu se dovedeşte contrariul” (2).

Importanţa practică a principiilor enumerate rezidă în:

– interpretarea normelor dreptului civil, atunci când legea civilă este obscură sau primitoare de mai
multe sensuri. În astfel de cazuri organul de jurisdicţie trebuie să interpreteze legea în consens cu
principiile dreptului civil şi nu împotriva acestora;
– suplinirea lacunelor care pot apărea în legislaţia civilă. Legea civilă ca orice lege nu poate fi
perfectă; ea nu poate acoperi întotdeauna toate relaţiile sociale la care se referă, oricât de amănunţită
ar fi ea. Or în astfel de cazuri, judecătorul care este chemat să aplice legea civilă nu poate refuza
judecarea cauzei sub motivul că nu există o prevedere expresă decât cu riscul de a fi culpabil de
denegare de dreptate. În acest sens art. 3 C.civ. statuează: „Judecătorul care va refuza de a judeca,
sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca
culpabil de denegare de dreptate”. Este util de reamintit că art. 3 din Proiectul Codului civil de la
1939 statua: „În cazurile neprevăzute de lege se vor avea în vedere acele dispoziţii care prevăd
cazuri similare sau materii analoge, iar în lipsă, se va decide potrivit principiilor generale ale
dreptului” (s.n.);
– în elaborarea normelor dreptului civil, deoarece legiuitorul nu poate adopta legi care să contravină
principiilor de drept civil recunoscute.

§8
Delimitarea dreptului
civil faţă de alte ramuri
de drept
Pentru aplicarea în concret a legii civile, interpretul (fie el judecător, procuror, avocat etc.) trebuie
pentru început să stabilească dacă raportul juridic supus analizei aparţine dreptului civil sau unei
alte ramuri de drept; această operaţiune poartă denumirea de calificare. Numai după ce s-a făcut
această operaţiune şi s-a statuat că respectivul raport juridic este de drept civil, se poate trece la
operaţiunea subsecventă: aplicarea normelor de drept civil. Per a contrario, în măsura în care
raportul juridic respectiv nu aparţine dreptului civil, ci unei alte ramuri de drept (dreptul familiei,
dreptul administrativ etc.), se vor aplica acele norme.

Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept vizează mai multe criterii. Acestea, în
general, sunt: obiectul de reglementare, metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul
normelor, specificul sancţiunilor şi principiile dreptului civil .

Obiectul de reglementare presupune o categorie omogenă de relaţii sociale care sunt reglementate
de un mănunchi de norme juridice care şi ele sunt uniforme şi unitare. Obiectul de reglementare este
criteriul hotărâtor în constituirea şi delimitarea ramurilor de drept. Am precizat deja că obiectul
dreptului civil este format din două mari categorii: raporturi patrimoniale şi raporturi
nepatrimoniale; nu însă toate aceste raporturi fac parte din obiectul dreptului civil.

Metoda de reglementare este un criteriu subsecvent de delimitare şi constă în modalitatea de

influenţare a raporturilor sociale de către stat, care edictează normele de drept. Specifică dreptului
civil este metoda egalităţii juridice a părţilor dintr-un raport juridic civil

Un alt criteriu: calitatea subiectelor raporturilor juridice. Din acest punct de vedere, specific
dreptului civil este faptul că normele sale nu pretind o calitate specială subiectelor sale; este
suficient ca ele să fie persoană fizică (fiinţă umană) sau persoană juridică (entitate colectivă).

Alt criteriu care ajută la delimitarea ramurilor de drept este acela al caracterului normelor: norme
dispozitive şi norme imperative. Pentru dreptul civil sunt specifice normele dispozitive (permisive,
supletive sau interpretative).

Alt criteriu de delimitare a dreptului civil este caracterul sancţiunii.

Pentru dreptul civil sancţiunea specifică este restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat care se
face fie prin repararea prejudiciului cauzat, fie prin încetarea acţiunii de vătămare a dreptului
personal nepatrimonial.

Ultimul criteriu îl constituie principiile dreptului civil. Şi ele pot ajuta la delimitarea dreptului civil
în măsura în care se regăsesc într-un anume raport juridic.

Făcându-se uz de aceste criterii – în totalitate sau numai în parte – dreptul civil se delimitează de:
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul comercial, dreptul familiei,
dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul procesual civil, dreptul internaţional privat, dreptul
penal, dreptul procesual penal etc.
Dintre aceste ramuri de drept, reţinem cu titlu de exemplu, definiţiile dreptului procesual civil şi
dreptului internaţional privat. Astfel vom sesiza uşor delimitarea între dreptul civil şi aceste două
ramuri.

Procesul civil a fost definit ca fiind activitatea desfăşurată de către organul de jurisdicţie, părţile
interesate, organele de executare, de alte organe sau persoane care, în condiţiile legii, participă la
înfăptuirea justiţiei în pricinile civile.

Etimologic, cuvântul „proces” derivă de la latinescul pro-cedere (a merge înainte) şi indică o

activitate ce trebuie să se desfăşoare pentru aplicarea normelor dreptului civil material.
Trebuie reţinut că legea materială sau substanţială, în sens larg, are ca obiect de reglementare
relaţiile sociale. Acestea odată reglementate devin raporturi juridice în care participanţii – subiectele
de drept – au drepturi şi obligaţii subiective. Ansamblul acestor reglementări constituie ceea ce, aşa
cum am arătat, numim drept substanţial sau material. Ordinea juridică ideală este o „ordine de
pace”. Atunci însă când dreptul subiectiv este contestat sau ignorat ordinea juridică ideală se
transformă într-una conflictuală. Ea devine, aşa cum s-a spus, o „ordine de război” . Apare în acest
moment necesitatea aplicării normei sau legii procedurale.
De aceea, într-o asemenea relaţie, dreptul procesual ar fi „cealaltă faţetă a dreptului material” , aspectul
său sancţionator. Dreptul procesual civil asigură, prin constrângere, realizarea drepturilor subiective
civile..

În ceea ce priveşte dreptul internaţional privat, acesta are ca obiect de reglementare, potrivit art. 1 din Legea nr.
105/1992, raporturi juridice civile lato sensu, adică raporturi civile, comerciale, de muncă, de procedură civilă, cărora li se
adaugă unul sau mai multe elemente de extraneitate. De aceea el a mai fost denumit şi „drept civil internaţional” mai
ales de autorii francezi. Existenţa statelor străine cu ordini de drept proprii face ca pentru acele raporturi juridice
cuelemente de extraneitate să fie căutate soluţii specifice. Acest demers este realizat de dreptul internaţional privat.

La o primă vedere noţiunea de „drept internaţional privat” poate să ne inducă în eroare. De aceea,
încă o dată trebuie să subliniem că este vorba despre un drept naţional şi nu de un drept
internaţional superior impus statelor; ceea ce este „internaţional” este scopul său şi nu izvoarele
sale.
Elementele de extraneitate sunt: cetăţenia, naţionalitatea, domiciliul, reşedinţa, sediul, pavilionul,
locul încheierii contractului, locul executării lui, situarea unor bunuri etc. Metoda de reglementare
specifică dreptului internaţional privat este aceea de indicare prin „norma conflictuală” a legii
aplicabile

Ştiinţe colaterale dreptului civil, în general, sunt: istoria dreptului şi dreptul comparat, considerate
clasice; apoi sociologia juridică, psihologia juridică, lingvistica juridică, analiza economică a
dreptului, etnologia juridică, informatica juridică, considerate ştiinţe colaterale noi.

În continuare le vom recenza pe unele dintre ele.

Dreptul comparat.
Dreptul comparat este ştiinţa al cărei obiect este studiul şi compararea sistemelor
juridice ale lumii actuale şi a instituţiilor pe care le adoptă. Dacă dreptul comparat general se ocupă
cu compararea a două sau mai multe sisteme juridice studiate în ansamblul lor, dreptul comparat
special constituie un complement indispensabil al dreptului comparat general, având însă funcţii
mai practice. Legislaţiile străine pot servi la îmbunătăţirea dreptului unei ţări, în măsura în care
dreptul acelei ţări este susceptibil să asimileze instituţiile juridice dintr-o ţară străină. Dar datorită
mentalităţilor, unor aspiraţii ale corpului social sau unei concepţii autoritare sau liberale, asimilarea
unor instituţii nu este posibilă întotdeauna; alteori asimilarea nu este posibilă datorită sistemelor
juridice diferite. De exemplu, common-law-ul anglo-american nu se poate exporta într-o ţară care
nu a cunoscut colonizarea engleză. Dimpotrivă, unele instituţii din dreptul germanic pot fi introduse
fără dificultate în dreptul nostru; unele dintre ele au fost deja efectiv introduse în dreptul francez.
Totuşi, în mod excepţional, este cunoscut un sistem original alcătuit dintr-un amestec de influenţe
franceze şi engleze în Quebec şi Luisiana.
Dreptul comparat special are, de asemenea, ca funcţie să pregătească o unificare a dreptului. Nu este
vorba despre o unificare generală care este o utopie, ci de o unificare parţială limitată la anumite
domenii sau la anumite instituţii. În cadrul Uniunii Europene această unificare se realizează în
special prin procedeul directivelor de armonizare a dreptului statelor membre. Desigur, unificarea
este mult mai uşor de realizat atunci când este vorba de sistemele juridice ale ţărilor apropiate prin
civilizaţia lor şi, mai ales, prin civilizaţia lor juridică (mentalităţi apropiate, identitate de concepte şi
de categorii). O unificare mai ambiţioasă s-a reuşit în unele domenii particulare în cadrul
convenţiilor internaţionale. Aici poate fi vorba fie de convenţii care stabilesc norme materiale în
ceea ce priveşte relaţiile internaţionale care au drept consecinţă suprimarea conflictului de legi (de
exemplu, transporturile maritime, aeriene etc.), fie de convenţii care au ca obiect să unifice nu
numai dreptul internaţional, ci chiar dreptul intern al ţărilor care le ratifică. În ce priveşte Uniunea
Europeană există o Curte de Justiţie a Comunităţii Europene a cărei funcţie este în special de a
statua asupra interpretării dreptului comunitar.

Sociologia juridică.
Dezvoltarea sociologiei juridice ca ştiinţă este de dată recentă. Ea studiază
fenomenul juridic, norma juridică din punct de vedere sociologic şi conform metodei sociologice.
Funcţia sociologiei juridice este de a cunoaşte modul în care regulile de drept sunt efectiv percepute
şi aplicate în societate. Prin ea a fost posibil să se pună în evidenţă norme juridice ineficace care nu
au fost aplicate şi au fost respinse de corpul social. Totodată, prin ea se descoperă, atunci când
există, un decalaj între norma juridică (aşa cum a fost ea enunţată de legiuitor) şi modul în care este
primită de cei cărora trebuie să le fie aplicată.
Sociologia juridică serveşte la elaborarea normei juridice în măsura în care ea permite să se
determine aspiraţia grupului social la un moment dat asupra unei situaţii juridice. Ea operează prin
metoda cantitativă şi prin ancheta de opinie pentru a determina nu numai modul în care dreptul
existent este primit de grupul social, ci şi care sunt aspiraţiile acestui grup în cazul unui nou drept.
Desigur, nu se cuvine să credem că normele juridice noi sunt edictate de anchetele de opinie
publică; nu este vorba decât de un criteriu printre multe altele în elaborarea unui nou drept. Datele
sociologice nu sunt decât o sursă de inspiraţie a dreptului pozitiv.

Informatică juridică.
Asemeni altor domenii, dreptul nu poate să scape dezvoltării recente a informaticii. În adevăr,
numeroasele legi promulgate, rezultatul unei legislaţii din ce în ce mai complexe şi, de asemenea,
mulţimea de hotărâri judecătoreşti pot fi stocate în băncile de date; aceste operaţiuni au dat naştere
informaticii juridice. Aceasta pune problema metodei de adoptat atunci când se urmăreşte ca într-o
anumită bază de date să intre texte legale, doctrină şi hotărâri judecătoreşti. Există şcoli de informatică
juridică ale căror concepţii sunt adesea diferite. Astfel s-a întrebat: trebuie să se selecţioneze
documentaţia sau trebuie ca ea să fie stocată exhaustiv? Sau, trebuie să se privilegieze indexarea ori,
dimpotrivă, să se dea documentul la banca de date aşa cum este, banca de date putând fi întrebată
pornind de la cuvinte care se găsesc în document (de exemplu, un text care tratează o problemă
precisă, o hotărâre judecătorească sau o parte a acestei hotărâri atunci când ea este complexă şi
statuează asupra mai multor probleme)?
Utilizarea informaticii juridice este esenţialmente de ordin documentar, în sensul că ea permite prin
rapiditatea datelor furnizate să se câştige timp considerabil. Dar informatica juridică este, de
asemenea, susceptibilă de a provoca transformarea dreptului. Desigur, ordinatorul nu va înlocui
crearea normei juridice de către legiuitor şi nici aplicarea sau interpretarea ei de către judecător sau
doctrină. Cu toate acestea, în măsura în care diversitatea normelor şi aplicarea lor va fi mai bine
cunoscută, ea poate contribui la o unitate de interpretare a lor; deosebirile de interpretare pot fi
reduse, făcând să prevaleze o interpretare uniformă. Nu se ştie însă dacă acest lucru este benefic
întotdeauna. Este prea devreme pentru a şti în detaliu care este influenţa informaticii juridice asupra
creării, interpretării şi aplicării dreptului.

Lingvistica juridică.
Există o legătură indisolubilă între dreptul civil şi lingvistica juridică. Simplu spus, aceasta studiază
limbajul dreptului, care este un limbaj specializat, deoarece dreptul dă un sens particular anumitor
cuvinte. Ansamblul acestor cuvinte formează vocabularul juridic. Cu toate acestea vocabularul este
doar un instrument; cuvintele organizate în propoziţii şi fraze face ca dreptul să fie comunicat. Aşadar,
de o parte cuvintele, de alta enunţurile. Limba, în general, este vie, ceea ce înseamnă că ea va
influenţa crearea dreptului.
Studiul acestei discipline este lingvistic, deoarece are ca obiect toate mijloacele lingvistice pe care
le întrebuinţează dreptul; el este, de asemenea, juridic nu numai pentru că limbajul este cel al
dreptului, ci şi datorită interacţiunilor dintre limbaj şi drept, adică atât acţiunea dreptului asupra
limbajului, cât şi acţiunea limbajului asupra dreptului.
Lingvistica juridică ca ştiinţă auxiliară dreptului este utilă atât elaborării dreptului, cât şi realizării
dreptului .

Tendinţa nouă se manifestă prin tot mai multe schimburi între ramurile dreptului. Fiecare materie
tinde ca la obiectul ei principal să-şi „anexeze” aportul ştiinţelor şi tehnicilor colaterale sau
auxiliare; acesta este fenomenul interdisciplinarizării dreptului.

§9
Norma de drept civil
9.1. Noţiune. Definire. Legea, prin natura sa este obligatorie. Aceasta înseamnă că ea se impune
oricărui individ, iar în caz de nerespectare intervine sancţiunea. Aşadar, o regulă de drept nu poate
fi decât constrângătoare. Dacă legea nu ar fi obligatorie ar însemna că oricine ar putea să o încalce, iar
ordinea juridică ar fi imposibil de realizat.
S-a spus că legea este inamicul dezordinii şi anarhiei. În dreptul nostru civil toate legile sunt
obligatorii, dar forţa lor obligatorie trebuie analizată nuanţat.

Norma de drept civil este o regulă abstractă şi generală care evocă obligativitatea unei anumite
conduite pentru subiectele dreptului civil.

Norma de drept (sau norma juridică ori regula de drept) nu trebuie confundată cu legea sau cu actul
normativ, deşi în limbajul juridic adesea în locul sintagmei normă de drept este folosit cuvântul
lege; o lege cuprinde mai multe norme juridice. De asemenea, după cum s-a observat, norma
juridică nu trebuie confundată nici cu anumite diviziuni ale legii (articol, paragraf etc.). Aceasta
deoarece de multe ori conţinutul unei norme juridice este dispersat în mai multe asemenea diviziuni
. Cel mai adesea, norma juridică este echivalentă cu regula de drept, aşa încât nu ne pare greşită nici
folosirea acestei sintagme.

9.2. Clasificare. Principala clasificare care are în vedere caracterul normelor, distinge între normele
dispozitive şi normele imperative.

A. Normele dispozitive (interpretative sau declarative) înlesnesc libertatea părţilor, fie suplinindu-le
voinţa neexprimată, fie întregindu-le voinţa, fie protejându-le drepturile sau interesele în privinţa
cărora are a decide însuşi titularul dreptului. Aceasta pentru că, în principiu, reglementarea
intereselor materiale ale persoanelor trebuie să fie lăsată la propria lor voinţă şi nu stabilită din
oficiu de către legiuitor; dreptul în general şi dreptul civil în special nu este creat pentru a stingheri
şi limita iniţiativa părţilor ci, dimpotrivă, pentru a favoriza dezvoltarea raporturilor dintre oameni.

La edictarea normelor dispozitive din Codul civil legiuitorul s-a inspirat din două idei: ori el şi-a
propus să reproducă voinţa prezumată a părţilor ori a reglementat raportul juridic în acelaşi fel cum
ar fi făcut-o părţile însele dacă şi-ar fi exprimat voinţa. Aşa se explică că în contractele obişnuite
cum sunt vânzarea, închirierea etc., legiuitorul are în vedere înainte de toate interpretarea voinţei
părţilor. Pentru aceasta el ţine seama de tradiţii, de morală, de obiceiuri şi de interesul general.
În consecinţă, normele dispozitive sunt acelea de la care părţile se pot abate, fără ca prin aceasta ele
să fie sancţionate, sau care se aplică în lipsa unui acord de voinţă stabilit în prealabil de părţi.

Normele permisive nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni, lăsând la aprecierea
părţilor să aleagă conduita pe care voiesc a o urma din mai multe variante posibile indicate de lege.

Pentru a exemplifica, este o normă permisivă dispoziţia cuprinsă în art. 1296 C.civ. alin. (1) şi (2):
„Vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie. Ea poate avea de obiect două sau mai multe
lucruri alternative” sau prevederile art. 685 C.civ.: „Succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu
sau sub beneficiu de inventar”. Bunăoară, în acest ultim exemplu, moştenitorul trebuie să accepte
succesiunea pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar; desigur, el poate renunţa la ea.

Pentru a recunoaşte normele permisive un criteriu ajutător (nu singurul) este limbajul legiuitorului
care adesea foloseşte expresii precum: „poate”, „vor putea”, „pot” etc. Deoarece multe din
drepturile ataşate acestor norme se numesc (aşa cum vom vedea) drepturi potestative, s-a sugerat ca
normele permisive să fie numite norme potestative.

Normele supletive sunt acele reglementări legale care în anumite situaţii permit ca persoanele
singure să-şi aleagă conduita de urmat şi numai în situaţia în care nu şi-au ales singure această
conduită se vor aplica prevederile normei. Aşadar, normele supletive constituie norme obligatorii
numai în măsura în care părţile, în prealabil, nu le-au îndepărtat; ele sunt de o utilitate practică
incontestabilă. În acest fel norma va suplini lipsa de manifestare a voinţei părţilor.

De pildă, art.1305 C.civ.: „Spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrară” ori art.1317
care prin simetrie spune: „Spezele predării sunt în sarcina vânzătorului şi ale ridicării în sarcina cumpărătorului, dacă nu
este stipulaţie contrară” sau art. 1319 C.civ. care statuează că: Predarea trebuie să se facă la locul unde se află lucrul
vândut în timpul vânzării dacă părţile nu sau
învoit altfel”. Puţin mai concret: în cele mai multe cazuri atunci când se încheie o vânzarecumpărare
părţile se limitează să treacă în contract doar preţul convenit şi obiectul transmis, urmând
ca prin tăcerea lor asupra altor clauze contractuale să se raporteze la dispoziţiile în materie ale
Codului civil.

Aceste dispoziţii suplinesc (completează) pe acelea pe care părţile contractante le-ar

fi putut adopta; de aici derivă şi numele lor de norme supletive.
Încă din antichitate se vorbeşte despre negoti essentialia, naturalia şi accidentalia. Deşi de multe
ori criticată, această împărţire este necesară atunci când ne referim la actul juridic şi reglementarea
sa. În adevăr, prin negoti essentialia trebuie să înţelegem acele elemente care fac obiectul
reglementărilor legale, pentru ca astfel să existe un anumit tip de act juridic recunoscut de ordinea
de drept (de exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare determinarea preţului şi a obiectului
vânzării); negoti naturalia reprezintă acele reglementări legale care vin să completeze clauzele
stipulate în actul juridic încheiat (de pildă, la contractul de vânzare-cumpărare dispoziţiile privind
suportarea riscului, a spezelor vânzării etc.). Accidentalia negoti înseamnă acele clauze care nu ţin
de tipul actului juridic civil, dar asupra cărora părţile au căzut de acord (de exemplu, condiţia şi
termenul într-un contract de vânzare-cumpărare).
Se observă uşor că dacă negoti essentialia şi accidentalia sunt la îndemâna autonomiei de voinţă a
individului, naturalia negoti este dată de lege.
În dreptul civil, aşa cum am arătat, sunt numeroase normele dispozitive; în materia drepturilor
patrimoniale dominant este principiul autonomiei de voinţă. În raport cu cele arătate se poate
observa că, de regulă, normele supletive sunt caracteristice contractelor, iar normele permisive
actelor juridice unilaterale.
Dar, alături de normele dispozitive, dreptul civil conţine şi norme imperative (prohibitive sau
onerative).

B. Normele imperative (categorice) sunt cele care, prohibitiv sau onerativ, stabilesc o conduită
univocă şi strict determinată de la care subiectul raportului de drept civil nu se poate abate decât
asumându-şi riscul sancţiunii prevăzute de lege. În alte cuvinte, părţile nu pot deroga de la astfel de
dispoziţiuni, nu le pot înlătură, nu le pot ignora. Motivele care au contribuit la edictarea lor sunt mai
importante decât acelea pe care se întemeiază autonomia de voinţă.

Normele onerative sunt cele care prevăd obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni, care deci ordonă sau
impun o anumită conduită.

Normă onerativă este, de pildă, art. 1312 C.civ.: „Vânzătorul este dator să explice curat îndatoririle ce înţelege a le lua
asupră-şi. Orice clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului”; art. 813 C.civ. care prevede:
„Toate donaţiile se fac prin act autentic”. În acest exemplu, după cum s-a spus, legiuitorul nu impune însăşi săvârşirea
acţiunii, ci pur şi simplu modul ei de săvârşire.

Normele prohibitive interzic săvârşirea unor acţiuni.

De pildă, art. 5 C.fam.: „Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită” sau
art. 1307 C.civ.:„Vânzarea nu se poate face între soţi...” ori art. 1513 C.civ.: „Este nul contractul prin care un asociat îşi
stipulează totalitatea câştigurilor. Asemenea, nulă este convenţia prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulţi asociaţi să
fie scutiţi de a participa la pierdere” (este vorba de clauza leonină a cărei denumire vine de la fabula lui Esop). Tot astfel,
în materie de moştenire, pactul asupra unei succesiuni viitoare este lovit de nulitate absolută (art. 965 C.civ.). În cazul
normelor prohibitive legiuitorul foloseşte expresii cum ar fi: „este interzis”, „este oprit”, „nu este iertat” etc.

Pe marginea acestei clasificări câteva consideraţii se mai impun:

– diferenţa care se face între cele două categorii de norme are în vedere faptul că legiuitorul
consideră că normele imperative sunt purtătoare de principii esenţiale pentru organizarea societăţii,
în timp ce normele dispozitive constituie doar reguli privitoare la manifestarea libertăţii lăsată
persoanelor individuale; este clasic a se defini ordinea publică prin referire la ideea de interes
general;
– domeniul normelor imperative depinde de multe ori de sensul – destul de flexibil – al noţiunii de
ordine publică. Este adevărat că redactorii Codului civil au voit ca într-un text general să traseze
cazurile în care norma (în sens larg, legea) este imperativă (prohibitivă). Astfel, art. 5 C.civ.
stabileşte: „Nu se poate deroga prin convenţii particulare de la legile care interesează ordinea
publică şi bunele moravuri” (de fapt bunele moravuri fac parte din ordinea publică). Dar dacă toate
normele de ordine publică sunt imperative, există norme imperative care nu sunt de ordine publică;

Ordinea publică nu înseamnă „pace socială”, „linişte publică” etc. Ea înglobează toate principiile şi
regulile de ordine socială şi morală pe care legiuitorul le-a considerat esenţiale pentru societate şi
care, din acest motiv, se impun respectului tuturor. Ordinea publică prezintă o oarecare mobilitate,
deoarece legiuitorul îşi poate schimba opţiunile sau judecăţile asupra acestei noţiuni.

Bunele moravuri – ansamblu de reguli impuse de o anumită morală socială, existenţa la un moment
dat şi într-un anumit loc care, în paralel cu ordinea publică, constituie o „normă”, un „standard” în
raport cu care sunt apreciate comportamentele umane; bunăoară, un contract care este contrar
bunelor moravuri este un contract imoral şi va fi lovit de nulitate absolută. Bunele moravuri au un
conţinut cutumiar şi evolutiv. Astăzi există tendinţa (nepotrivită) de a spune că bunele moravuri
sunt depăşite şi se încearcă înlocuirea lor cu alte noţiuni.
– cum se poate recunoaşte dacă o anumită regulă de drept este imperativă sau dispozitivă?
Răspunsul la această întrebare este cu adevărat important, mai ales în ceea ce priveşte regimul
sancţiunii nulităţii. În unele cazuri chiar legea numeşte caracterul normei: „această dispoziţie este de
ordine publică” sau „sub sancţiunea nulităţii” etc. Dar cel mai adesea nu sunt făcute de către
legiuitor asemenea precizări, revenindu-i judecătorului sarcina dificilă de a stabili caracterul
normei.

C. Altă clasificare: norme juridice civile de ordine publică şi norme juridice civile de ordine
privată. Această clasificare are la bază criteriul finalităţii textului legal (natura interesului ocrotit
prin edictarea respectivei norme juridice civile). Astfel, norma de drept civil va fi de ordine privată
dacă urmăreşte ocrotirea unui interes individual şi de ordine publică dacă depăşeşte cadrul
interesului individual al subiectelor de drept civil, protejând (şi) un interes general, public . Această
distincţie este utilă deoarece ea este aptă a pune în lumină regimul juridic al unor instituţii, în special al
nulităţii. Sunt, de pildă, norme juridice de ordine publică cele care reglementează regimul juridic al
bunurilor din domeniul public.
Pe marginea acestei clasificări s-a reţinut că ceea ce caracterizează normele imperative de ordine
publică este faptul că nesocotirea lor atrage sancţiuni a căror aplicare stă, de regulă, în puterea
aceluia ale cărui interese erau ocrotite prin dispoziţia normei juridice încălcate cu ocazia stabilirii
raportului juridic. De altă parte, se arată în continuare, ceea ce caracterizează normele imperative de
ordine publică este faptul că nesocotirea lor atrage sancţiuni ce pot fi invocate atât de către orice
persoană sau autoritate care are un interes legitim, cât şi de către instanţa de judecată din oficiu . În
concluzie, se poate conchide că în dreptul civil normele imperative sunt
în majoritatea lor de ordine privată; aceasta se explică prin aceea că domeniul dreptului civil este de
natură privată.

D. Norme juridice generale şi norme juridice speciale. Cu toate că normele juridice sunt
întotdeauna generale deoarece ele se adresează unui număr nedeterminat de persoane, doctrina
reţine diviziunea între norme juridice de aplicaţie generală şi norme juridice de aplicaţie specială. În
adevăr, putem observa că unele norme se aplică tuturor persoanelor fizice, pe când altele numai
anumitor categorii (de exemplu, minorilor, celor care exercită o anumită profesie etc.). Desigur şi
normele speciale se bucură de caracterul general şi abstract al oricărei norme juridice. Ceea ce
diferenţiază normele generale de cele speciale este sfera lor diferită de aplicare.

Un exemplu ilustrat în doctrină: Codul civil prevede reglementări referitoare la închirierea imobilelor (art. 1418C.civ.);
Legea nr. 114/1996 reglementează şi ea închirierea imobilelor dar numai cu privire la cele
cu destinaţia de locuinţă. Vom spune – comparând aceste norme – că cele prevăzute de Codul civil
sunt norme generale în materie de locaţiune, iar cele stabilite în Legea nr. 114/1996 sunt speciale.

Aceasta înseamnă că în măsura în care norma specială nu reglementează un anumit aspect, ea se va

completa cu normele generale în materie .
Aşadar, normele generale reglementează un anumit domeniu, pe când normele speciale
reglementează, prin derogare de la normele generale, anumite părţi ale acestui domeniu.

Într-un alt exemplu, contractul de vânzare-cumpărare în general, în raport cu variantele sale (vânzarea pe gustate,
vânzarea la licitaţie, vânzarea de drepturi succesorale etc.)
Nota bene: raportul dintre normele generale şi normele speciale se poate face numai între norme
juridice din acelaşi domeniu. Dacă acest raport se face între norme aparţinătoare unor ramuri de
drept diferite vom fi în prezenţa dreptului comun; bunăoară, dreptul civil este dreptul comun în
raport cu dreptul comercial.

Această clasificare este importantă, deoarece:

– în aplicarea normelor juridice între o normă generală şi o normă specială, se va aplica norma
specială (specialia generalibus derogant), chiar dacă aceasta este mai veche sau mai nouă decât
norma generală;
– în cazul în care normele speciale sunt incomplete, ele se vor completa, în măsura necesară, cu
normele generale şi nu cu normele speciale;
– o normă specială nu poate fi abrogată tacit decât tot printr-o normă specială şi nu printr-o normă
generală. Aceasta înseamnă că o normă generală nouă va abroga tacit tot o normă generală, fără a
aduce atingere normei speciale, derogatorie de la norma generală; în sfârşit, norma specială nouă
lasă neatinsă norma generală.
E. O altă clasificare a normelor civile care se îndepărtează de la distincţiile tradiţionale, dar care
ni se pare interesantă, este: norme obiective (publice, legale) şi norme private (personale sau
subiective). În rezumat, sursa normei private o constituie actul juridic; caracterul obligatoriu al
actului este norma privată. Norma juridică priveşte un anumit comportament pe care părţile trebuie
să-l aibă în mod obligatoriu. Dacă norma obiectivă este de origine statală, norma privată este de
origine subiectivă şi îşi are sursa în voinţa părţilor, voinţă juridică recunoscută de ordinea de drept.
Evident, norma privată nu se poate opune celei legale, un eventual conflict între ele va da câştig de
cauză normei legale. Între cele două feluri de norme există raporturi de complementaritate în sensul
că norma privată o completează pe cea legală în limitele stabilite de lege. S-a subliniat că pentru
autorii normei, aceasta le impune un anumit comportament specific conţinutului normei,
comportament pe care nu l-ar fi avut în lipsa acesteia.

§10
Izvoarele dreptului civil
10.1. Noţiune. Definire. Clasificare.
În general, prin izvor de drept civil înţelegem forma specifică de exprimare a normelor de drept civil;
norma de drept civil poate fi definită ca fiind regula generală şi abstractă care reglementează conduita
subiectelor în raporturile juridice civile.

Deosebit de sensul formal al noţiunii „izvor de drept civil” această expresie este aptă de a primi şi
un al doilea înţeles. Astfel, în sens material prin izvor al dreptului civil se desemnează condiţiile
materiale de existenţă care generează normele acestei ramuri de drept.
De regulă, singurele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative, adică actele care
emană de la cele trei puteri constituite în stat. Celelalte izvoare denumite neformale sau reale
(cutuma, practica judiciară, doctrina) implică discuţii şi sunt în general controversate. Totuşi, în ce
ne priveşte considerăm că jurisprudenţa şi cutuma sunt izvoare de drept, este adevărat secundare,
dar totuşi izvoare.

În literatura juridică de specialitate s-au făcut şi alte clasificări. Aşa de exemplu, s-a deosebit între
izvoarele directe sau propriu-zise (legile şi alte acte normative subordonate legii) şi izvoarele
indirecte (practica judiciară şi fosta practică arbitrală); între izvoarele legale şi extralegale, acestea
din urmă înglobând cutuma, jurisprudenţa, echitatea şi doctrina; între izvoare creatoare, adică cele
prin care se creează noi norme juridice (legea şi obiceiul) şi izvoare interpretative care au menirea
de a completa sau de a interpreta regulile de drept existente (doctrina şi jurisprudenţa); într-o altă
clasificare se distinge între izvoare statale (legea şi jurisprudenţa) şi izvoare infrastatale (cutuma şi
convenţia). În această clasificare legea şi jurisprudenţa sunt izvoare statale, deoarece sunt create de
un organ al statului (puterea legislativă şi puterea judecătorească), spre deosebire de secundele. O
altă clasificare care ni se pare importantă este aceea care are la bază o ierarhie a izvoarelor: legea,
pe de o parte, cutuma şi jurisprudenţa, de altă parte.
În sfârşit, distingem între izvoare interne şi izvoare internaţionale.

A. Izvoare interne. Izvoarele formale ale dreptului civil pot fi clasificate după mai multe criterii.
Astfel:
1) După criteriul ierarhiei organului de stat care emite norma distingem:

a) Legile (în sens restrâns) adică actele normative adoptate de organul legiuitor al statului
(Parlamentul). La rândul lor legile pot fi clasificate în trei categorii: legi constituţionale, legi
organice, legi ordinare.
În categoria legilor constituţionale intră în primul rând însăşi Constituţia ţării, legea fundamentală
care consacră principiile care stau la baza organizării de stat, drepturile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor, ca şi obligaţiile lor etc. Constituţia cuprinde şi unele norme generale referitoare la
instituţiile cele mai importante ale dreptului civil: persoanele fizice şi juridice, dreptul de
proprietate, dreptul la moştenire, drepturile personalităţii etc.
Legile organice (reglementate de art. 73 din Constituţie) dezvoltă şi detaliază principiile cuprinse în
Constituţie. Din punctul de vedere al dreptului civil trebuie reţinut că, potrivit Constituţiei, tot prin
legi organice se reglementează şi „regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii” [art. 73 lit.
m) din Constituţie]. Alte legi organice sunt cele care reglementează organizarea generală a
învăţământului, regimul general al cultelor, regimul general privind raporturile de muncă şi
protecţie socială etc.

În sfârşit, în categoria legilor ordinare se încadrează toate celelalte legi adoptate de Parlamentul
ţării şi promulgate (prin decret) de către preşedintele României.
Un loc important printre legile ordinare îl ocupă codurile (de exemplu: Codul civil, Codul
comercial, Codul vamal, Codul de procedură civilă etc.) care grupează şi sistematizează într-un
singur corp toate (sau cât mai multe dintre) reglementările aplicabile unui anumit domeniu de
activitate (indicat de regulă prin chiar denumirea codului).

Dintre legile mai importante reţinem: Legea fondului funciar nr. 18/1991 modificată prin Legea nr.
169/1997; Legea nr. 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole şi a celor forestiere; Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei
precum şi unele măsuri adiacente; Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate
publică; Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada
6 martie 1945-22 decembrie 1989; Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică; Legea nr.
64/1991 privind brevetul de invenţie; Legea nr. 16/1994 privind arenda; Legea nr. 7/1996 privind
cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară; Legea locuinţei nr. 114/1996; Legea nr. 119/1996
privind actele de stare civilă; Legea nr. 273/2004 privind adopţia etc.

b) Decretele şi decretele-legi.

De exemplu: Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi

juridice; Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr.
31/1954; Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă; Decretul-lege nr. 115/1958 pentru
unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare; Decretul-lege nr. 319/1944 privind dreptul la
moştenire al soţului supravieţuitor etc.

c) Hotărârile şi ordonanţele sunt acte normative adoptate de către guvern. În cazuri excepţionale,
Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă;

de exemplu: O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa,

domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români.

d) Alte acte normative subordonate legii care pot constitui izvoare formale ale dreptului civil (în
măsura în care conţin norme juridice de domeniul acestei ramuri a dreptului) sunt, pe de o parte,
actele emise de diferite organe centrale ale administraţiei publice (ordine, instrucţiuni, regulamente
etc.), precum şi actele emise de autorităţile administraţiei publice locale (hotărâri ale consiliilor
locale, dispoziţii ale primarilor, ordine ale prefecţilor etc.).

e) Există apoi acte normative care, deşi sunt legi (în sens larg), au denumiri speciale, precum:
statut, regulament, contract-tip, contract-cadru, norme, standard.

2) Alte izvoare ale dreptului civil. Morala sau regulile de convieţuire socială.

Morala constituie totalitatea regulilor de purtare a oamenilor în timp ce dreptul este totalitatea normelor
de conduită socială care la nevoie sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului; morala
ar fi deci genul proxim al dreptului
Morala nu constituie un izvor de drept distinct, ci unul derivat în măsura în care ea este încorporată
în lege ; bunăoară, în materia cauzei imorale, în sancţionarea dolului şi fraudei ori privind obligaţia
naturală.

Exemplu: sunt situaţii în care o persoană se simte moralmente ţinută să execute o obligaţie, deşi
legea nu impune acest lucru, lăsându-i libertatea de alegere. Dar odată obligaţia executată voluntar,
legea intervine pentru ca acea prestaţie să nu mai poată fi restituită celui care a făcut-o şi care a
acţionat din conştiinţă; foarte general, aceasta este obligaţia naturală.
Într-un alt exemplu sesizăm că deşi legea admite şi reglementează donaţia, în situaţia în care ea
ascunde o imoralitate (o mituire, un trafic de influenţă etc.), intervin regulile moralei, care
antrenează sancţiunea nulităţii actului.
Noţiunea de morală este ambivalentă: în plan spiritual ea desemnează o etică imuabilă şi
universală, iar în plan social ea este o cutumă adaptată anumitor locuri şi anumitor timpuri. Dacă
prima este caracteristică sfinţilor şi eroilor, secundă este morala „pământenilor”, a oamenilor oneşti
(nu neapărat virtuoşi), dintr-o anumită societate, un etalon al moravurilor care sunt de dorit a fi
urmate pentru armonia societăţii.
Morala nu trebuie confundată cu regulile de bună cuviinţă sau de convenienţă, în acestea
incluzându-se regulile de ceremonial sau curtoazie, regulile de onoare, angajamentele de onoare
(gentlemen’s agreement) şi nici cu fostele reguli de convieţuire socialistă. Evident, toate aceste
reguli nu sunt sancţionate juridic dar nerespectarea lor poate să aibă o sancţiune spontană:
reprobarea sau îndepărtarea persoanei din grup.

Distincţia dintre drept şi morală reţine în principal trei criterii: izvoarele lor, caracterul
sancţiunii şi scopurile lor.

Izvoare: morala are fie o origine religioasă, fie una laică; ea este interioară omului, este vocea
conştiinţei. Dreptul este de origine statală şi este cârmuit de principii exterioare.

Sancţiunea este diferită pentru că dreptul uzează la nevoie de forţa de constrângere a statului (de
pildă, împotriva debitorului rău platnic, creditorul său – în baza unei hotărâri judecătoreşti – poate
recurge la procedura executării silite). Pentru morală sancţiunea nu este organizată de stat, ci izvorăşte
din societate. Dacă dreptul este heteronom (după formula lui Kant), în sensul că nimeni nu poate fi în
acelaşi timp judecător şi parte, morala este autonomă pentru că fiecare îşi este primul şi propriul
judecător. Subliniind autonomia moralei acelaşi filozof rostea celebra cugetare: „Cerul înstelat
deasupra mea şi legea morală din străfundul inimii mele”. Nu mai puţin, atunci când violarea
preceptelor morale este percepută de cei din jur, sancţiunea constă în oprobiul public.

Scopul:dreptul are ca finalitate menţinerea ordinii sociale, în timp ce morala are ca scop virtutea şi
perfecţionarea individului. Scopul dreptului este mai modest; el nu tinde spre perfectibilitatea
individului. Dreptul, aşadar, nu este o morală şi el nu tinde spre nimic altceva decât să evite anarhia
în raporturile dintre membrii societăţii. Dar organizarea grupărilor umane este o misiune complexă.
De aceea sub acest aspect se spune că dreptul este o artă.
Interferenţa moralei cu dreptul este evidentă: quid leges sine moribus? (ce este o lege fără morală?)
se întreba Cicero.

Actualmente există un puternic curent pentru constituirea unei morale profesionale care înseamnă
mai mult decât îndeplinirea pur şi simplu a angajamentelor şi care trebuie avută în vedere la
stabilirea responsabilităţii profesionale (de pildă, deontologia profesiei de medic, avocat etc.).
În ultima jumătate de secol distincţia dintre morală şi drept a traversat o criză profundă, deoarece fie
existenţa moralei a fost negată, fie ea a fost redusă la o noţiune relativă şi individuală: fiecare cu
morala sa, ceea ce înseamnă că ea ar depinde de circumstanţele şi convingerile individuale. S-a
afirmat că mai mult decât morala totul ar fi libertatea. În fine, cuvântul „morală” s-a încercat a fi
înlocuit cu acela de etică. În mod paradoxal s-a observat – şi acest lucru îngrijorează – că, cu cât
tehnica şi prosperitatea materială creşte şi cu cât aria cunoaşterii se lărgeşte, cu atât exigenţele
morale scad
În orice caz, a lăsa morala la latitudinea opiniilor subiective ale oamenilor care se schimbă după
interes şi „vremuri” (de a inventa fiecare morala sa), înseamnă a deschide larg poarta arbitrarului şi
incertitudinii. Morala este aceea care conferă persoanei demnitate şi libertate.

Obiceiul sau cutuma (obiceiul pământului, datina juridică etc.) este o regulă de conduită statornicită
de-a lungul vremii în practica vieţii sociale şi care tinde uneori a deveni regulă de drept. Ea se
manifestă sub o formă instinctivă şi inconştientă. Geneza cutumei este obscură şi chiar misterioasă.
S-a spus că puterea de constrângere a cutumei provine din convingerea că practica pe care ea o
impune a fost la originea unui gest al unei divinităţi sau al unui erou. Cutuma este o regulă de
conduită nescrisă care emană de la corpul social ai cărui membri se conformează acestei reguli pe
care o consideră obligatorie. Rămâne dar această diferenţă, în sensul că cutuma nu este un act al
autorităţii publice. În societăţile primitive cutuma a fost practic singurul izvor de drept.
Cutuma, pentru a fi definită astfel trebuie să reunească două elemente:
a) un element material, adică un comportament de o anumită frecvenţă, obişnuinţă (repetiţie);
b) un element psihologic care presupune un comportament perceput ca obligatoriu de opinia publică
(opinio iuris sau necessitatis).

De altă parte, ea prezintă caractere asemănătoare legii: este exprimată într-o formă
generală şi impersonală, are o anumită notorietate şi, de la caz la caz – aşa cum vom arăta în
continuare – se bucură de obligativitate. De aceea cutumei trebuie să i se recunoască calitatea de
izvor de drept; dar nu de unul principal, ci de izvor de drept secundar şi accesoriu în raport cu legea
care rămâne, fără îndoială, izvorul esenţial. De altfel legea – pentru motive de oportunitate – poate
oricând să suprime o cutumă pe care o consideră rău stabilită.
Actualmente, contrar părerii unor jurişti, cutuma nu este cu totul desuetă; ea este mai vie decât se
crede. Constituţia în art. 44 alin. (7) statuează: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului”.

Cutuma, în raport cu legea, poate fi de trei feluri:

– cutuma obligatorie în virtutea legii, a unei delegări a legii (secundum legem) care nu poate fi
contestată ca izvor de drept, deoarece puterea ei vine de la lege.
Trimiterea la cutumă poate fi:
a) expresă, când însuşi legiuitorul sub varii apelative („obiceiul locului”, „obiceiul obştesc”,
„obiceiurile particulare”, „uzul local” etc.) consacră obligativitatea cutumei. De exemplu, în materia
proprietăţii funciare art. 600 C.civ. referindu-se la dreptul de îngrădire dispune că „înălţimea
îngrădirii se va hotărî... după obiceiul obştesc”; art. 607 C.civ. interzice sădirea de arbori înalţi la o
depărtare de proprietatea vecinului mai mică decât cea „hotărâtă... de obiceiurile constante şi
recunoscute”; apoi, în materie contractuală (art. 970, art. 980-981, art. 1359 C.civ.), în materie de
uzufruct (art. 529 şi art. 532 C.civ.);
b) implicită, când judecătorul, pentru a aplica unele noţiuni folosite de legiuitor, trebuie să facă o
apreciere conformă cutumei. De pildă, în interprettarea noţiunii de „bun părinte de familie” (art.
541 C.civ.) sau de „bun proprietar” (art. 989, art. 1080 C.civ.) judecătorul trebuie să aibă în vedere
obiceiul curent pentru proprietarii diligenţi dacă aceştia s-ar afla în situaţii asemănătoare. Tot astfel,
la interpretarea „bunelor moravuri” (art. 5, art. 1008 C.civ.) se va stabili obiceiul, cutuma oamenilor
cinstiţi, oneşti; de asemenea, dar pe o arie infinit mai mare, problema „vinovăţiei” (a culpei,
greşelii, vinei). După cum s-a spus „prin ubicuitatea sa vinovăţia face să explodeze în toate părţile
dreptului pozitiv forţa ireductibilă a cutumei”. Este însă adevărat că
în desluşirea acestor „standarde” de comportament, intervine şi o notă de subiectivitate a
judecătorului.
– cutuma praeter legem. Desigur, atunci când legea nu face – direct sau indirect – nicio trimitere la
cutumă, aplicarea ei este mai greu de admis. Cu toate acestea credem că ea trebuie aplicată în cazul
în care ea ar „umple” o lacună a legii, când deci trebuie soluţionată o situaţie pe care legiuitorul nu a
prevăzut-o. Pentru o atare situaţie militează cel puţin două argumente, şi anume: legiuitorul a
considerat inutil să mai intervină, având în vedere existenţa unei cutume bine stabilite; apoi, a
potenţa juridic o cutumă înseamnă o garanţie de securitate juridică, deoarece în acea conduită
notorie fiecare se poate încrede şi îşi poate adapta din timp comportamentul în conformitate cu ea.
Deci cutuma este nu numai practică, dar slujeşte şi interpretării legii (optima legum interpretes
consuetudo, cel mai bun interpret al legii este obiceiul).
Cutuma poate exista în prezenţa unei legi supletive. În acest caz, când între ele există conflict,
cutuma va avea câştig de cauză, cu condiţia de a se dovedi că părţile au înţeles să înlăture legea
pentru a urma cutuma. În caz contrar legea învinge întotdeauna, deoarece ea constituie un izvor de
drept superior (problema se pune numai în materie contractuală).
În această specie a cutumei trebuie să includem şi acele reguli vechi care sunt exprimate sub forma
maximelor şi care au fost elaborate de jurişti. Uneori în doctrină chiar se distinge între cutuma
propriu-zisă, de origine populară, şi cutuma de origine savantă, adică maximele şi formulele
emanate de la jurişti şi care cu timpul s-au impus; aceasta din urmă se distinge de jurisprudenţă şi
doctrină.
– cutuma contra legii (contra legem). În acest caz, când cutuma tinde a se opune legii pentru a
instaura o conduită contrară acesteia, evident ea nu se mai poate bucura de autoritate; aceasta
deoarece cutuma nu poate intra în concurenţă cu legea. Totuşi, regula aceasta nu pare a fi absolută,
deoarece în mod excepţional există practici a căror eficacitate juridică este admisă de jurisprudenţă,
chiar dacă ele sunt vădit contrare legii. Aşa este, de pildă, cutuma darului manual care este o
donaţie de bunuri mobile făcută prin simpla predare (din mână în mână), deci fără o formă
autentică. Or, validitatea sa este recunoscută deşi forma autentică este imperativă pentru donaţii (art.
813 C.civ.); în acest caz suntem în prezenţa unei cutume contrare unei norme imperative. De
asemenea, maxima fraus omnia corumpit (frauda face ineficientă orice regulă) are tot o origine
cutumiară.
Mai trebuie adăugat că întrucât practicile cutumiare nu sunt publicate, ele nu pot fi cunoscute la fel
ca şi legea. De aceea întotdeauna când este invocată o cutumă trebuie să i se stabilească conţinutul
precis. Sarcina probei incumbă celui ce înţelege să profite de ea, iar dovada se poate face prin orice
mijloace de probă. Uneori, pentru a uşura cunoaşterea lor, cutumele au fost scrise, ceea ce nu
înseamnă că ele au devenit astfel legi. Dar redactarea lor în scris tinde să le încremenească şi să le
lipsească de supleţea şi caracterul lor evolutiv, ceea ce le apropie de legi. În sfârşit, vom reţine că
legea se supune unităţii, cutuma se supune diversităţii (există cutume locale, cutume regionnale şi
cutume internaţionale).

Aşadar, a spune doar că cutuma poate fi uneori considerată izvor de drept în măsura în care însăşi
legea face trimitere la ea este nu numai prea lapidar, dar şi incomplet.
Dar contractul, poate fi considerat izvor de drept? În doctrină opinia majoritară este că el nu poate
fi calificat astfel. Se argumentează că obstacolul derivă din faptul că contractul ar stabili o regulă
particulară şi nu una generală şi abstractă aşa cum este legea; de asemenea, el nu creează în mod
veritabil o regulă de conduită particulară decât dacă el ar inova prin raportare la lege. Dar el nu
poate deroga de la lege, chiar dacă părţile doresc acest lucru, deoarece art. 5 C.civ. privind ordinea
publică şi bunele moravuri prohibeşte astfel de stipulaţii. În consecinţă, atunci când contractul
contrazice o lege imperativă sau când se mulţumeşte să ia pe seama sa o lege supletivă sau o
cutumă, este dificil de susţinut că el creează o normă de drept. Ne putem întreba, având în vedere
art. 969 C.civ. care statuează: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”,
dacă nu cumva contractul ar fi izvor de drept pentru că legea îi permite?; deci nu un izvor autonom,
ci unul dat prin delegarea legii.
Unii autori (Ch. Larroumet, op. cit., p. 112), printr-o analiză subtilă, consideră că atunci când părţile
elaborează propriile reguli în stipulaţiile contractului, acesta trebuie privit ca un izvor de drept; nu
unul principal, ci secundar, alături de cutumă. Se susţine că absenţa generalităţii nu este un obstacol
peremptoriu, din moment ce există o elaborare a unei reguli de conduită obligatorie şi care va fi
sancţionată dacă nu va fi respectată. Desigur, legea conferă o valoare obligatorie contractului. Dar,
arată autorul, chiar dacă legea nu ar statua în mod expres acest lucru, rezultatul ar fi acelaşi,
deoarece legea este în conformitate cu esenţa contractului care este întemeiat pe respectarea
cuvântului dat. În realitate, legea nu face decât să enunţe un principiu care există în afara ei; legea
poate să enunţe principiul respectării cuvântului dat, în măsura în care contractul nu leagă decât
dacă el este conform prescripţiilor legale. Apoi, este adevărat că art. 969 C.civ. vorbeşte despre
convenţiile legal făcute, adică care au fost încheiate cu respec-tarea legii. Aşa fiind, în ierarhia
izvoarelor contractul este inferior legii, asemenea regulamentului, care şi el este obligatoriu numai
dacă este conform legii. Autorul se întreabă de ce regulamentul este în general considerat ca un
izvor de drept, în timp ce contractul nu este considerat astfel atunci când el nu se limitează doar să
aplice legea? Conchide spunând că şi contractul, în unele împrejurări (descrise mai sus) este un
izvor de drept, opinie faţă de care, totuşi, avem unele rezerve.

3) Sunt considerate izvoare indirecte ale dreptului civil jurisprudenţa (practica judiciară) şi
doctrina
(ştiinţa dreptului) care nu au competenţa de a stabili norme obligatorii, dar care pot pronunţa soluţii
ori enunţa idei care se impun prin puterea lor de convingere şi a căror încălcare sau nesocotire poate
atrage, de pildă, casarea unei hotărâri judecătoreşti de către instanţa superioară pentru „greşita
aplicare a legii”.
Prin jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor cuprinse în hotărârile instanţelor judecătoreşti.
Jurisprudenţa, la fel ca şi cutuma (dar nu în aceeaşi măsură) se caracterizează prin repetiţie. Încă de
mai mult timp s-a ridicat întrebarea dacă ea poate constitui izvor de drept.
În epoca comunistă răspunsul la această întrebare a fost negativ, atât în ce priveşte hotărârile
instanţelor ordinare, cât şi în cazul deciziilor de îndrumare ale Plenului fostului Tribunal Suprem.
Partizanii acestei opinii nu recunoşteau judecătorului niciun rol creator.
În doctrina civilistă interbelică s-a învederat că, „deşi soluţiile instanţelor judiciare şi chiar ale
instanţei supreme nu sunt obligatorii pentru instanţele inferioare, acestea, totuşi, le urmează,
deoarece ele tind spre unitate şi pentru că deciziile instanţei supreme se bucură de prestigiu”
În ce ne priveşte, considerăm că jurisprudenţa constituie un izvor de drept derivat, interpretativ şi
în parte creator (în sensul că ea se înscrie în rândul izvoarelor secundare de drept,). Dar, în măsura în
care ea are un rol creator, ea trebuie să se supună legii; legiuitorul o poate consacra, infirma sau
modifica. Particularitatea jurisprudenţei ca izvor de drept rezultă, în opinia noastră, din împrejurarea că
instanţele judecătoreşti nu sunt obligate să se alinieze unei jurisprudenţe cristalizate; în fapt însă, în
majoritatea cazurilor instanţele se conformează unei astfel de practici judiciare, indiferent dacă la baza
unei astfel de soluţii se află convingerea, imitaţia sau teama de a nu fi desfiinţată hotărârea de către
instanţele superioare. Mai mult, jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, desfăşurând sfera de aplicare unitară a legii, constituie un alt argument în sprijinul opiniei
noastre . În alte cuvinte, dacă în aparenţă jurisprudenţa constituie un mobil oarecare (printre altele)
de a alege o soluţie sau alta, în fapt ea are o greutate deosebită. Având mai multe şanse de a fi
însuşită de instanţe ea este, după cum s-a spus, o autoritate privilegiată. Ea are un rol creator care
rezultă din generalitatea legii. În adevăr, dacă legea oferă doar cadrul de aplicare, judecătorul are o
oarecare libertate pentru adoptarea soluţiei; cu atât mai mult când legea este lacunară.

Rolul creator al jurisprudenţei. Jurisprudenţa dezvoltă dreptul prin aceea că ea completează,

corectează sau precizează legea: o completează în anumite părţi unde nu există o reglementare
expresă (unde legea este lacunară); o corectează distanţându-se de cuvântul textului în cazul în care
acesta conduce la consecinţe nedrepte sau sensuri absurde; o precizează prin aceea că subliniază
alternativele posibile ale interpretării şi alege una dintre soluţii.
Sarcina jurisprudenţei şi mai ales a jurisprudenţei jurisdicţiei supreme, nu trebuie să se limiteze doar
la a găsi o interpretare cazuistică rezonabilă, ci mai ales ca aceste interpretări să poată fi aplicabile
în toate cazurile similare (sau suficient de asemănătoare). Este de dorit să se ajungă la un caz tip
care să aibă efecte dincolo de cazul singular. Bunăoară, o completare a unei lacune a legii care este
împărtăşită de jurisprudenţă poate fi considerată în fapt ca şi o completare făcută de legiuitor.
Statuarea unei anumite jurisprudenţe bine conturate presupune o „obligativitate” de aliniere pentru
judecătorii care judecă cauze suficient de asemănătoare (într-un fel se poate vorbi de un precedent
judiciar). Odată aleasă o anumită jurisprudenţă (şi consolidată), ea nu trebuie părăsită decât în mod
excepţional, altminteri s-ar aduce grave prejudicii principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi
siguranţei pe care legea trebuie să ne-o confere. Totuşi, chiar o jurisprudenţă constantă poate fi
părăsită (ea nu poate fi veşnică) atunci când se constată, fără dubiu, că ea de la început a fost
nedreaptă şi neechitabilă. Apoi, ea poate fi schimbată prin interpretare şi atunci când datorită
moralei sociale survenite între timp soluţiile apar nedrepte. Este necesar, aşadar, pentru modificarea
jurisprudenţei o temeinică legitimare; în conflictul dintre interesul schimbării şi interesul
continuităţii, acesta din urmă trebuie să prevaleze. Schimbarea unei jurisprudenţe trebuie să
exprime, de cele mai multe ori, faptul că în viitor este posibil şi necesar ca legiuitorul să intervină în
acelaşi mod.
În ce priveşte „umplerea” unei lacune a legii, în opinia noastră, judecătorul nu este liber să decidă
după propriul lui simţ de dreptate sau în mod arbitrar; el trebuie să găsească acea interpretare care
este conformă cu principiile dreptului, cu cutuma, cu năzuinţa de dreptate care ar putea întruni
consensul şi, în orice caz, decizia sa trebuie să fie conformă cu morala socială. Numai acolo unde
toate aceste criterii obiective nu conduc în mod neechivoc la o anumită decizie (ci mai lasă o marjă
de interpretare), judecătorul este abilitat să contribuie cu propriul său simţ de dreptate.
Echitatea. În anumite situaţii când, de exemplu, legea este lacunară sau atunci când „simpla aplicare
lărgită a legii nu mai este suficientă fiindcă scapă previziunilor celor mai largi ale legiuitorului” (C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Baicoianu, op. cit., I, p. 17), atunci judecătorul va crea dreptul;
este pentru judecător nu o opţiune ci o obligaţie.
Aceasta aduce în discuţie noţiunea destul de vagă de echitate (aequitas = egalitate); cu toate acestea
de-a lungul istoriei adesea s-a apelat la ea (de exemplu, pretorul roman sau equity din sistemul
common law). Echitatea evocă o opoziţie la rigiditatea dreptului pozitiv, o supleţe sau o plasticitate
faţă de rigorile dreptului; altfel spus ea este o mlădiere a adagiului Dura lex sed lex. Aristotel afirma
că „natura proprie echităţii constă în a corecta legea în măsura în care ea se dovedeşte insuficientă
datorită generalităţii ei”.
Dacă, aşa cum s-a arătat, echitatea ar fi numită drept, atunci ea ar însemna un drept eliberat de
reguli, un drept care caută o soluţie individual umană (J. Carbonnier, op. cit., p. 31); pentru că
regula de drept care este o faptă în abstract poate să se regăsească în concret injustă. Atunci
judecătorul trebuie să o adapteze situaţiei, circumstanţelor speţei. În acest sens stăruie şi astăzi
întrebarea: este oare echitabil ca un om sărman să fie condamnat la 5 ani închisoare (la galere)
pentru că a furat o pâine? Este soarta lui Jean Valjean din Mizerabilii (a se vedea despre injustiţia
legii şi a judecătorilor în operă lui V. Hugo, Ph. Malaurie, Droit et littérature. Anthologie, Cujas,
1997, p. 223-226). Pentru aceste motive echitatea (în germ. Billigkeit) a fost numită adesea
„dreptatea cazului singular”.
Trebuie însă subliniat că în sistemul nostru – în care predomină aplicarea legii –magistraţii nu pot
judeca în echitate decât în mod excepţional (când există o lacună a legii sau legea este
neîndestulătoare, de pildă art. 3 C.civ.). Dacă totuşi ar face-o ei riscă ca hotărârile lor să fie
desfiinţate de instanţele superioare.
Doctrina reprezintă lucrările scrise de autori de specialitate care explică, comentează şi
interpretează normele de drept. Odinioară părerile unora dintre marii jurisconsulţi romani aveau
putere de lege. Doctrina a jucat un mare rol şi în dreptul medieval, deoarece dreptul consuetudinar
adesea era obscur şi lacunar; şi aceste „defecte” trebuiau suplinite de doctrină. Pe de altă parte, în
Franţa de exemplu, doctrinari ca Dumoulin (1500-1566), Bertrand d’Argentre (1519-1590), Domat
(1625-1695), Pothier (1695-1772) au pregătit unificarea legislativă şi apoi elaborarea Codului civil
de la 1804.
Dacă doctrina, în sens larg, înseamnă opera juridică a autorilor, în sens restrâns ea desemnează
opinia personală a unui autor asupra unei chestiuni de drept, răspunsul pe care el îl dă unei
probleme controversate.
Activitatea doctrinară raportată la jurisprudenţă se caracterizează prin două trăsături: libertate şi
diversitate. Doctrina este în primul rând liberă. Aceasta se explică prin personalitatea autorilor săi
(fiecare poate avea o opinie). Libertatea doctrinei se traduce prin libertatea de expresie; în adevăr,
conţinutul opiniilor este adesea divizat şi numai rar unanim (poate şi din acest motiv ea nu
constituie o autoritate infailibilă). Apoi, doctrina este liberă şi pentru că ea este spontană: dacă
judecătorul este obligat să răspundă atunci când el este întrebat, doctrina intervine când vrea şi fără
să aştepte să fie consultată, „după poftă sa şi asupra a ceea ce îi place” (G. Cornu, op. cit., p. 188).
Activitatea doctrinară, de altă parte, se caracterizează prin diversitate; există o varietate de genuri în
literatura juridică începând cu tratatele şi manualele, monografiile (adică studiul unei teme ori al
unei instituţii), apoi cu comentariul legislativ (studiul unei legi noi), comentariul unei hotărâri
judecătoreşti sau notă de jurisprudenţă, cronică de doctrină şi articolele de fond din revistele şi
publicaţiile juridice etc. Prin aceste genuri doctrina îndeplineşte două misiuni principale: critica
jurisprudenţei (care poate fi aprobativă sau nu) şi critica legii. Lucrările cu adevărat ştiinţifice
încearcă întotdeauna să exprime starea dreptului; ele încearcă să persuadeze, să convingă.
Doctrina poate uneori să constituie o autoritate; ea nu are însă o autoritate (când ea există) venită
din exterior. Nici în cazul în care avem o doctrină unanimă (communnis opinio doctrinum), ea nu
are valoare de lege. „O opinie doctrinară nu este nici necesară, nici suficientă pentru a întemeia o
decizie a justiţiei. Necunoaşterea unei opinii comune nu va deschide niciodată calea casării. Nimeni
nu este considerat că cunoaşte doctrina” (G. Cornu, op. cit., p. 190). Aşadar, doctrina nu poate avea
decât o valoare intrinsecă. O opinie doctrinară are valoare prin forţa argumentelor care emană din
ea. Utilitatea doctrinei este evidentă, deoarece ea poate clarifica sau limpezi anumite chestiuni
controversate, iar prin argumente de autoritate poate influenţa jurisprudenţa sau legiuitorul. Totuşi,
Codul civil elveţian o are în vedere; astfel, art. 1 (Aplicarea legii) în alin. 3 statuează că
judecătorului, deosebit de aplicarea legii, cutumei, echităţii, îi este permis „să se inspire din soluţiile
consacrate de doctrină şi jurisprudenţă” (s.n.).
Este util să indicăm tratatele de referinţă ale iluştrilor noştri jurişti antebelici: D. Alexandresco,
Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român (11 vol., iar ed. a 3-a cuprinde 15 vol.); C.
Nacu, Dreptul civil român (8 vol., 1901-1903); M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil (1922);
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român (3 vol., 1928); Codul
civil adnotat cu doctrină franceză şi romană şi jurisprudenţa de la 1868-1927 de C. Hamangiu şi N.
Georgean (9 vol., Bucureşti, 1934), iar pentru dreptul civil francez îndeosebi: Planiol et Ripert,
Traité pratique de droit civil (14 vol., 1925-1934); A. Colin et Capitant, Cours élémentaire de droit
civil (3 vol., ed. 1914) etc. Iar din literatura civilistă contemporană J. Carbonnier, Droit civil.
Introduction, 1997; G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, 2003; Ph.
Malaurie, L. Aynès, Droit civil. Introduction générale, 1994/1995; Ch. Larroumet, Introduction à
l’étude du droit privé, 2004; Fr. Terré, Introduction générale au droit, 1998; B. Starck, H. Roland,
L. Boyer, Introduction au droit, 1996 etc.; pentru periodice şi reviste juridice, a se vedea ANEXA.
Într-o dezbatere privind definirea autorităţii doctrinare s-a subliniat că nu abundenţa lucrărilor
conduce la un asemenea succes (nici chiar acoperirea ansamblului dreptului civil); autoritatea
ştiinţifică nu se măsoară în greutate, ea nu ţine de criterii cantitative, ci calitative. De altă parte,
această autoritate nu se câştigă nici numai prin seducţia limbii folosite; desigur, eleganţa stilului
contribuie la această reuşită. Pentru un mare autor francez nu există de fapt reguli, cu excepţia uneia
singure: nu poate exista autoritate în mediocritate, în platitudine ori în absenţa de personalitate.
„Stilul este omul” (Ph. Malaurie, Gândirea juridică de drept civil în sec. XX, S.U.B.B. nr. 2/2001,
p. 8-18, traducere de M.D. Bocşan).
Aceste câteva idei pot eventual să explice de ce D. Alexandresco, M. Cantacuzino, C. Hamangiu, I.
Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu au mai multă autoritate decât alţi autori. Bineînţeles, sunt multe
alte nume redutabile ale dreptului civil românesc pe care prin această enumerare nu am dorit a le
pune în penumbră.
Concluzionând, reţinem că, deşi doctrina nu constituie un izvor de drept propriu-zis (cu toate că N.
Titulescu spunea că părerile doctrinare sunt adevărate izvoare de drept – op. cit., p. 81), ea este
aceea care elaborează metodele de interpretare ale dreptului; ea este aceea care creează adesea
vocabularul şi noţiunile de drept; se întâmplă chiar ca ea să influenţeze legiuitorul însuşi, acesta
preluând pur şi simplu în legi tendinţele exprimate în doctrină. Ea are astăzi un rol cu atât mai
important cu cât –în ţara noastră – are loc procesul de racordare la cadrul juridic european.
Limbajul juridic. Acesta este un limbaj de grup (limbaj profesional), este un limbaj tehnic (este
ştiinţific, precis) şi este un limbaj tradiţional (este înscris în istorie). Vocabularul juridic întrebuinţat
de legiuitor este instrumentul tehnic prin care legile sunt puse în aplicare. Legislatorul foloseşte,
după caz, când langajul curent, obişnuit, când limbajul pur tehnic (de exemplu, uzucapiune, abitaţie,
având-cauză etc.). Recurgerea la limbajul savant, tehnic este absolut necesară, deoarece limba
profană nu poate identifica cu exactitate conceptele juridice cerute de norma juridică. Un demers în
acest sens îl constituie Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative (M. Of. nr. 139 din 31 martie 2000, modificată prin Legea nr. 189/2004).
Legiuitorul (dar nu numai el) trebuie să posede arta de a spune în puţine cuvinte cât mai mult
posibil.
După cum s-a subliniat, există o interpenetrare reciprocă a celor două categorii de limbaje (B.
Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 141). Pe de o parte, cuvintele obişnuite juridicizându-se
pierd sensul lor obişnuit (de exemplu, „solidaritatea” din dreptul civil nu înseamnă fraternitate
socială); de altă parte se constată o denaturare a termenilor juridici (de pildă, tranzacţia care
juridico sensu este o modalitate amiabilă de a stinge un litigiu prin concesii reciproce, în lumea
comerţului înseamnă o afacere tratată).
În ce priveşte stilul juridic, deosebim stilul legislativ (al legiuitorului), stilul judiciar (al
magistratului), stilul notarial şi stilul avocaţial (de redactare, motivare şi susţinere a cererilor);
oricare dintre ele foloseşte un limbaj de austeritate. Dacă Codul civil elveţian adoptă stilul popular,
iar Codul civil german stilul tehnic, Codul civil francez şi Codul nostru civil urmează o cale de
mijloc între acestea.
Stilul legislativ este, în principiu, neutru. „Legiuitorul nu are o intenţie literară. Legea este un act
juridic înainte de a fi o operă de artă; ea este destinată transpunerii fidele şi clare a unui mesaj; (...)
stilul său nu poate fi decât cel al suveranităţii, moderaţiei, echilibrului, înţelepciunii; legiuitorul nu
discută şi nici nu se justifică. El nu argumentează. El nu demonstrează... El dispune. Stilul său nu
este speculativ, ci suveran” (G. Cornu, op. cit., p. 313). De altă parte, stilul jurisdicţional are în
vedere faptul că hotărârea judecătorească deşi este un act de autoritate, este în acelaşi timp un act de
realizare a dreptului. Aici profesionalul se întâlneşte cu profanul; tehnica judecătorului vine în
contact cu popularul. În discursul judecătorului vin în contact faptul cu dreptul, particularul cu
generalul, concretul cu abstractul. Necesitatea de a justifica în fapt şi în drept îl obligă pe judecător
să folosească mai multe limbaje: cel al faptului, cel al probei, cel al dreptului şi cel al logicii.
Vocabularul juridic trebuie curăţat de arhaisme; Codul civil şi de procedură civilă abundă în
asemenea expresii. Este de preferat a se evita şi recurgerea la neologisme, la „limbajul contabil”
pentru a i se reda cuvântului puterea sa deplină. Limbajul labirintic este un obstacol, pe lângă altele,
în cunoaşterea şi aplicarea dreptului.
Propoziţia legiuitorului trebuie să fie simplă, laconică şi accesibilă.
Dar dincolo de limbaj, poate dreptul vorbi prin gest? Răspunsul este afirmativ, având în vedere că
gesturile rituale sunt elemente ale formalismului (de pildă, jurământul pe Biblie); de altă parte,
gesturile cutumiare pot avea valoare juridică (de exemplu, ridicarea degetului pentru a supralicita).
De cele mai multe ori mâna este cea care vorbeşte. Mai mult chiar, şi corpul uman este implicat în
limbajul dreptului: poziţia corpurilor „actorilor” justiţiei este un simbol. În adevăr, la judecată cei
care se ridică pentru a vorbi sunt luptători. Poziţia verticală este simbolul luptei; avocatul se ridică
pentru a-şi apăra clientul, procurorul pentru a-l acuza; apărare contra acuzare. Judecătorul este
aşezat, el şade. „El stă aşezat pentru a judeca, el nu are adversar. Direcţia dezbaterilor este spre el,
iar decizia la fel; el este aşezat în centru (nu este nici de o parte, nici de cealaltă, nici pentru, nici
împotrivă) şi în faţa celor care pledează. În această poziţie toate semnele funcţiei sale se încarnează
în el: serenitate, imparţialitate, putere, neutralitate şi rezervă, deschidere, transparenţă şi justiţie.
Astfel plasat putem înţelege de ce s-a spus: Judecători ai pământului, voi sunteţi nişte zei” (G.
Cornu, Lingvistique juridique..., p. 414).
B. Izvoare internaţionale. Sunt izvoare ale dreptului pozitiv tratatele şi convenţiile internaţionale,
dreptul comunitar, deciziile organismelor internaţionale care rezolvă litigii. Precizăm că acestea au
valoare de izvoare ale dreptului civil numai dacă ţara noastră este parte la ele, adică dacă le-a
ratificat sau a aderat la actul respectiv. În acest sens art. 11 alin. (2) din Constituţie statuează:
„Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” iar art. 11 alin. (3)
stabileşte că: „În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii
contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”. De altă
parte, art. 20 alin. (2) statuează: „Dacă există neconcordanţă între tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazurilor în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile”.
Dreptul comunitar sau european este constituit din ansamblul regulilor care organizează
Comunitatea Europeană (astăzi completată cu Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht din
1992) şi, de asemenea, din cele care sunt edictate de organele comunitare (în special Consiliul
Comunităţii Europene) care au o putere de decizie. În adevăr, pe lângă dreptul comunitar
instituţional, care rezultă din tratatele constitutive, există un drept comunitar derivat, care este
elaborat de organele comunitare (comisie, consiliu şi Parlament). În acest sens, Curtea de Justiţie a
Comunităţii Europene (C.J.C.E.) a afirmat de mai multe ori supremaţia dreptului comunitar asupra
drepturilor statelor membre, ceea ce înseamnă că, în caz de conflict între o normă comunitară şi o
normă a unui stat membru, prima are prioritate asupra celei de a doua. Astfel dreptul comunitar a
bulversat concepţiile tradiţionale asupra izvoarelor dreptului şi ierarhia acestor izvoare în statele
membre. Independent de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene şi de tratate, există
două izvoare ale dreptului comunitar şi anume regulamentele şi directivele care constituie dreptul
derivat, în opoziţie cu dreptul care rezultă din tratate.
Regulamentele. Regulamentele Parlamentului european, ale Consiliului sau ale Comisiei sunt reguli
care sunt aplicabile direct în statele membre (art. 249 din Tratatul C.E.), fără a fi nevoie ca un organ
legislativ sau executiv al unui stat membru să le reia conţinutul pentru a-l încorpora în ordinea
juridică internă. Este deci vorba despre un izvor supranaţional de drept, mai mult decât tratatul care,
după cum se cunoaşte, este integrat în dreptul intern prin lege şi publicat în Monitorul Oficial. În
ipoteza unui conflict între o regulă naţională şi un regulament, cel de-al doilea trebuie să învingă pe
motivul supremaţiei dreptului comunitar asupra drepturilor naţionale. Aceasta nu înseamnă că
Consiliul are putere normativă în orice domeniu, ci numai în acelea care i-au fost încredinţate prin
tratatele constitutive; dacă el acţionează în afara competenţei sale, există un recurs în anulare a
regulamentului în faţa C.J.C.E.
Directivele. Ele, ca şi regulamentele, au o valoare obligatorie (art. 249 din Tratatul C.E.) numai că
în ele caracterul supranaţional este mai puţin dezvoltat. Directivele statuează ordine adresate
statelor membre prin care acestea sunt obligate să-şi modifice dreptul intern pentru a-l armoniza cu
conţinutul directivei. Aşadar, încorporarea în ordinea juridică internă presupune intervenţia
organului legislativ sau executiv al statelor membre care sunt destinatarele directivei. Altfel spus,
organele comunitare fixează un anumit scop statelor membre iar acestea sunt ţinute să i se
conformeze, dar ele au totuşi latitudinea de a determina mijloacele prin care se conformează acestui
scop. În consecinţă, regula comunitară care rezultă dintr-o directivă este în realitate rezultatul unei
combinaţii între o regulă supranaţională (directiva însăşi) şi o regulă naţională (legea internă
edictată în aplicarea directivei). Dar directiva poate fi aplicată şi direct în statele membre, ceea ce
înseamnă că ea este un izvor de drept.
Desigur, problema aplicării dreptului comunitar este mult mai complexă şi ea va fi studiată în cadrul
disciplinei „Drept comunitar” (pentru unele detalii, a se vedea: O. Manolache, Drept comunitar.
Instituţii comunitare, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999; Manualul Consiliului Europei, editat de Biroul
de informare al Consiliului Europei la Bucureşti, 2006; F. Gyula, Curtea de Justiţie Europeană.
Instanţa de judecată supranaţională, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002).
Al doilea izvor european care ne interesează în dreptul nostru intern este Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului (pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) care a fost
elaborată în cadrul Consiliului Europei şi semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. Încorporată în
dreptul român prin ratificare la 20 iunie 1994, acest alt izvor de drept se manifestă în două planuri:
pe de o parte, locul său în dreptul intern al statelor membre care au ratificat Convenţia, loc care
explică influenţa profundă exercitată de Convenţie asupra legislaţiei şi jurisprudenţei acestor state
şi, de altă parte, că spre deosebire de alte instrumente internaţionale de apărare a drepturilor omului,
Convenţia deţine propriul său organism jurisdicţional supranaţional care se impune părţilor
contractante (statelor membre).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) apreciază la cererea victimei valoarea
drepturilor garantate prin Convenţie. Acest recurs nu este deschis însă petiţionarului decât după
epuizarea tuturor căilor de atac din dreptul intern, iar violarea constatată nu conduce la anularea
hotărârii pronunţate. Condamnarea şi indemnizarea victimei se repercutează asupra guvernelor sau a
statelor membre. Hotărârea dată într-o speţă nu are decât autoritate relativă de lucru judecat şi
contrarietatea pe care o sesizează într-o regulă de drept are numai efectul de a-i înlătura aplicarea la
speţă, fără a-i afecta valoarea în afara acesteia. În aceste limite înlăturarea regulii naţionale
considerată neconformă este o obligaţie pentru judecător (pentru detalii, C. Bîrsan, Convenţia
europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. II, Organizarea şi funcţionarea Curţii,
Procedura, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005).

§11
Aplicarea legii civile în
timp, în spaţiu şi asupra
persoanelor
11.1. Consideraţii generale. Când vorbim de aplicarea legii civile în timp şi spaţiu ne
referim la
sensul larg al noţiunii de „lege”, deci avem în vedere nu numai legile propriu-zise, dar şi
decretele,
hotărârile guvernului, precum şi orice alte acte normative cuprinzând norme de drept civil.
Atât legile, cât şi situaţiile juridice cărora ele le dau naştere sau pe care le guvernează
sunt
determinate şi încadrate, pe de o parte, în timp, iar pe de altă parte, în spaţiu.
În timp legile au o viaţă a lor delimitată între momentul intrării lor în vigoare şi momentul
ieşirii lor
din vigoare, iar situaţiile juridice se înscriu în timp prin data constituirii şi data stingerii lor.
Intrarea în vigoare a legii civile are loc fie la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul
Oficial, fie
la data menţionată în cuprinsul ei, dacă legea stabileşte expres o anumită dată (art. 78 din
Constituţie). Prin intrarea ei în vigoare ea devine obligatorie şi intră în funcţiune celebra
maximă
nemo censetur legem ignorare care exprimă principiul că „nimeni nu este considerat a nu
cunoaşte
legea”; este o prezumţie de cunoaştere a legii care se aplică asupra tuturor persoanelor,
indiferent de
cetăţenie. Finalitatea sa este de a asigura aplicarea efectivă a legii: nimeni nu se poate
sustrage
aplicării legii sub motivul necunoaşterii ei.
Această prezumţie este operantă, indiferent de aspectul formal al legii (lege, decret,
hotărâre,
ordonanţă etc.). Este o prezumţie absolută şi împotriva ei nu se poate face proba contrară;
aşadar, nu
ajută cu nimic aceluia care ar vrea să facă dovada că efectiv nu avea nicio cunoştinţă
despre o
anumită regulă de drept.
Maxima nemo censetur legem ignorare, în realitate, în mare parte, este o ficţiune,
deoarece nu este
de conceput ca cetăţeanul de rând să poată cunoaşte miile de legi care sunt în vigoare. În
adevăr,
asistăm astăzi la o adevărată maree legislativă (ca să n-o numim logoree legislativă)
deosebit de
complexă şi sinuoasă. Acest fenomen nu a trecut neobservat, subliniindu-se: „În
imposibilitatea de a
îmbrăţişa dreptul modern în totalitatea sa, profesioniştii reacţionează mulţumindu-se de a
cerceta
dreptul cu ocazia vreunei speţe. Odată rezolvată speţa, dreptul recade în noapte;
cunoaşterii
culturale i se substituie cunoaşterea-flasch (J. Carbonnier, op. cit., p. 213). Cu un alt prilej
acelaşi
autor, niţel cam caustic, remarca că acest principiu este „un factor de anxietate juridică
dăunătoare
igienei mentale a contemporanilor noştri” (Idem, Flexible droit, ed. I, 1969, p. 115-116). Şi
apoi nu
spunea Balzac, referindu-se la Franţa timpului său, că un popor care are 40.000 de legi nu
are lege?
Nu mai este o noutate a spune că prolixitatea legislativă contemporană afectează profund
credibilitatea şi eficacitatea dreptului; unii autori spun chiar că dreptul nu ne mai apare
întotdeauna
ca o protecţie, ci, adesea, ca o primejdie. G. Cornu, vorbind despre accesibilitatea
dreptului, spunea
că aceasta este problema fundamentală, crucială, de nerezolvat fără o răsturnare radicală.
„Ceea ce
îi separă pe cetăţeni de dreptul lor, mai mult decât limbajul acestuia, este monstruozitatea
intrinsecă
a dreptului, gigantismul masei de norme, complexitatea sistemului juridic, proliferarea
legilor,
regulamentelor, directivelor, în două cuvinte, poluarea normativă. Nu se poate defini
accesibilitatea
dreptului decât ca visul irealizabil al simplificării dreptului. Dar nu se vede decât:
inaccesibilitatea
dreptului. Jura novit curia? (G. Cornu, op. cit., p. 57). De aceea credem că politica
legislativă
trebuie să pună un accent deosebit pe simplificarea şi cunoaşterea legilor. Fiecare
cetăţean are o
obligaţie de informare cu privire la cunoaşterea legilor în vigoare. Dar accesibilitatea
dreptului nu
înseamnă – cum s-a spus – nici vulgarizarea şi nici eradicarea vocabularului juridic în care
se găsesc
conceptele fundamentale ale dreptului.
Dar la aceasta maximă nu se poate renunţa, deoarece eficacitatea legii impune a nu se
primi scuza
ignoranţei; în plus, principiul egalităţii tuturor în faţa legii nu admite neaplicarea ei pentru
consideraţii de ordin subiectiv.
Această ficţiune are totuşi o excepţie cunoscută sub numele de „eroare de drept”. Ea are
menirea de
a face ineficace un act juridic în temeiul unei erori de drept considerată ca viciu de
consimţământ.
Mai mult decât atât, atunci când eroarea este comună şi invincibilă, pentru a valida o
situaţie care
este în contradicţie cu legea necunoscută, ea este creatoare de drept (error communis
facit ius). Dar
o eroare generală şi invincibilă poate să conducă la compromiterea sau eşecul unei legi.
De aceea ea
nu va fi primită decât cu totul excepţional.
În orice caz, se pare că, în general, acest adagiu în dreptul civil nu are aceeaşi putere pe
care o are în
dreptul penal şi fiscal. Codul nostru penal statuează expres în art. 51 alin. (4) că
necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a legii nu înlătură caracterul penal al faptei.
Într-o manieră categorică putem concluziona că principiul analizat trebuie menţinut – deşi
este
imperfect –, dar mlădiat, cu excepţia erorii de drept ca viciu de consimţământ. În dreptul
civil
rigiditatea nu este bună şi în ultimă analiză trebuie salvată ideea de justiţie.
Legea are vocaţia de a-şi păstra forţa sa obligatorie (a se vedea şi M. Constantinescu, I.
Vida,
Promulgarea legii, Dreptul nr. 6/2000, p. 9-25). Cu toate acestea o lege posterioară poate
să-i
retragă această obligativitate: aceasta este abrogarea. Principiul este că între două voinţe
emise
succesiv cea din urmă trebuie să învingă (lex posterior, lex melior). La fel se întâmplă şi în
materie
de testamente, cel din urmă va fi întotdeauna cel valabil.
Abrogarea poate fi de două feluri: abrogare expresă şi abrogare tacită. Abrogarea expresă
are loc
atunci când legea nouă declară în mod expres că se abrogă dispoziţiile legii anterioare (de
regulă, se
specifică acest lucru în partea finală a legii). Abrogarea tacită este incidentă când legea
nouă este
incompatibilă cu dispoziţiunile legii vechi. O astfel de abrogare operează numai în măsura
strictului
necesar. Vom preciza însă că abrogarea tacită a unei norme generale va avea loc numai
prin apariţia
unei norme generale, lăsând neatinse normele speciale, derogatorii de la norma generală.
Tot astfel,
abrogarea tacită a unei norme speciale are loc numai printr-o normă specială nouă care
reglementează acelaşi domeniu, lăsând însă neatinsă norma generală. De altă parte, în
general,
doctrina nu admite ca o lege să fie abrogată prin desuetudine, adică printr-o neaplicare
îndelungată a
legii; de asemenea, nici prin schimbarea împrejurărilor care au motivat-o. Deoarece a
dispărut ratio
legis, aceasta ar fi abrogarea raţională, după cum o numesc unii autori (J. Carbonnier, op.
cit., p.
212).
Există o abrogare a legii prin desuetudine? În termenii dicţionarului desuetudinea
reprezintă:
1. Fenomenul care conduce la stingerea unei cutume prin neaplicarea de durată a
acesteia; 2.
Acelaşi fenomen dar aplicat legii, adică neaplicarea prelungită a legii (atunci vom vorbi
despre un
text desuet, un text formal în vigoare, dar care devine practic inaplicabil); 3. Într-un alt
sens, se
invocă desuetudinea în cazul abandonării de mai multă vreme a unei jurisprudenţe; 4. Prin
desuetudine se desemnează rezultatul evoluţiei, starea de neaplicare a unei reguli (G.
Cornu,
Vocabulaire juridique..., p. 298).
Nu vom putea reţine abrogarea prin desuetudine a legii decât atunci când am fi în
prezenţa unei
soluţii adoptate în acelaşi timp de cutumă şi de jurisprudenţă; în alte cuvinte, când are loc
refuzul
aplicării legii de către grupul social şi deopotrivă de puterea judecătorească. Jurisprudenţa
este însă
ostilă în general abrogării legii prin desuetudine. Incidenţa desuetudinii legii este rară şi ea
s-a pus
îndeosebi în dreptul penal. Cu toate acestea există unele texte care nu au fost aplicate
niciodată.
Jurisprudenţa nu a intenţionat niciodată să le aplice, deşi putea să o facă. Or, aceasta nu
dovedeşte
că ne-am afla în prezenţa unei abrogări prin desuetudine? Este însă vădit că dacă temeiul
normei
încetează, încetează şi acţiunea sa. Bunăoară, după evenimentele din ’89 deşi formal
existau legi
care reglementau vechile relaţii, ele au încetat să se mai aplice, fiind căzute în
desuetudine, deşi nu
aceasta este desuetudinea propriu-zisă.
În spaţiu legile civile au aplicabilitate pe un anumit teritoriu, aparţinând unui stat (sau
numai pe o
parte a acelui teritoriu, dacă e vorba de legile locale) şi nu au nicio eficienţă pe teritoriul
altui stat
care are propriile sale legi; situaţiile juridice se încadrează, de regulă, în limitele teritoriului
unui
stat, dar uneori ele pot cuprinde şi elemente de extraneitate, desfăşurându-se, succesiv
sau simultan,
pe teritoriul a două sau mai multe state.
Practic se pune adesea problema de a determina care dintre mai multe legi succesive
(sau dintre mai
multe legi acţionând concomitent, dar în teritorii diferite) urmează a se aplica în fiecare caz
în parte.
Vocaţia unor legi (succesive în timp sau coexistente în spaţiu) de a se putea aplica
deopotrivă unei
situaţii juridice poartă numele de conflict de legi (în timp sau în spaţiu). Conflictele se
rezolvă după
nişte norme speciale – norme conflictuale – care, atunci când privesc legile succesive ale
aceluiaşi
stat, alcătuiesc dreptul intertemporal sau dreptul tranzitor, iar când privesc legile
concomitent
aplicabile diferitelor teritorii alcătuiesc dreptul internaţional privat (autonomizat ca ramură
distinctă a dreptului).
11.2. Aplicarea legii civile în timp. Din punct de vedere al aplicării în timp, legea nouă
poate
produce efecte imediate (operând ca atare în prezent), efecte retroactive (aplicându-se şi
asupra
trecutului) sau efecte ultraactive (aplicându-se şi asupra viitorului, unor fapte sau situaţii
juridice
ivite după abrogarea legii).
În general, legile sunt de aplicare generală şi permanentă; unele legi prezintă însă
particularitatea
că sunt:
– legi abrogative care nu fac decât să abroge, să scoată din vigoare, o lege anterioară,
fără a conţine
vreo altă reglementare a raporturilor juridice reglementate de legea anterioară; aceste legi
acţionează practic în mod instantaneu, neavând o aplicare permanentă sau durabilă;
– legi interpretative care nu aduc o reglementare nouă, dar desluşesc înţelesul neclar sau
discutabil
al unei legi existente, aflată şi lăsată pe mai departe în vigoare. Legile interpretative se
aplică
retroactiv, la toate situaţiile juridice cărora li se aplică legea interpretată; ele se consideră
că fac
corp comun cu legea interpretată;
– legi tranzitorii (sau dispoziţii tranzitorii în cuprinsul unei legi) care reglementează
aplicabilitatea
legilor noi în corelaţie cu cele vechi abrogate; ele au aplicabilitate atâta timp cât durează
situaţiile
tranzitorii. De cele mai multe ori ele amână efectul imediat al legii noi, fie combinând cele
două
legi succesive, fie prevăzând un termen pentru adaptarea (armonizarea) situaţiei vechi la
noua
legislaţie.
La rândul lor, situaţiile juridice pot fi unidependente, când se nasc şi încetează sub
imperiul unei
singure legi sau pluridependente, când îşi prelungesc existenţa sau efectele sub
autoritatea mai
multor legi succesive. În cazul situaţiilor juridice legale, legea nouă are câmp de aplicare
mai larg
decât în cazul celor contractuale sau voluntare, care pot rămâne sub cârmuirea legii sub
care au fost
constituite.
Din punct de vedere al corelării temporale dintre lege şi situaţiile juridice distingem: a)
facta
praeterita – faptele din trecut, atunci când, fie constituirea, fie producerea efectelor şi chiar
stingerea situaţiei juridice, s-au produs anterior legii noi; b) facta pendentia – cele din
prezent, în
curs de a-şi produce efectele; c) facta futura – cele din viitor, adică survenite după
abrogarea legii.
Situaţiile complexe şi pluridependente pot fi supuse fragmentar unor legi succesive:
constituirea lor
este supusă legii vechi, efectele – legii prezente, stingerea – unei legi subsecvente etc.
Principiile fundamentale în materie. Acestea sunt două şi anume: principiul
neretroactivităţii şi
principiul aplicării imediate a legii noi. Raţiunea acestor principii constă în asigurarea
securităţii
circuitului civil; în lipsa lor ar exista o permanentă şi gravă tulburare a acestui circuit.
A. Principiul neretroactivităţii este formulat în chiar primul articol al Codului civil potrivit
căruia
„Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”. Cu alte cuvinte, o lege
nouă se
poate aplica numai situaţiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica
faptelor
sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita); după cum s-a spus, trecutul scapă
legii
civile noi.
Anterior anului 1989 s-a susţinut că dispoziţia art. 1 C.civ. este imperativă, impunându-se
judecătorilor, dar că ea nu constituie o regulă constituţională şi, deci, legiuitorul poate
dispune
aplicarea retroactivă a unei legi noi pe care o edictează. Astfel, s-a prevăzut expres în
textele unor
legi că ele urmează a se aplica şi unor fapte trecute: de exemplu, art. 13 din Legea
fondului funciar
nr. 59/1974 (azi abrogată) prevedea că terenurile persoanelor care nu au domiciliul în ţară
trec în
proprietatea statului, chiar dacă proprietarii au săvârşit fapta astfel sancţionată (au părăsit
România)
înainte de adoptarea legii.
În prezent, principiul neretroactivităţii legii civile a fost considerabil întărit prin consacrarea
sa
expresă în noua Constituţie a României din noiembrie 1991: potrivit art. 15 alin. (2) al
acesteia
„Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile”.
Revizuirea Constituţiei (2003) a extins retroactivitatea şi la legea contravenţională mai
favorabilă.
Exemplu: Curtea Constituţională a reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995
nu a mai
fost interzisă vânzarea imobilelor din categoria prevăzută la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea
nr.
10/2001 (imobilele preluate de stat prin confiscarea averii ca urmare a unei hotărâri
judecătoreşti de
condamnare pentru infracţiuni de natură politică [... ] şi nicio altă dispoziţiune legală nu
prevedea
nulitatea unor asemenea contracte de vânzare-cumpărare). Aşa fiind, dispoziţiunile art. 46
alin. (3)
din Legea nr. 10/2001 [care fac trimitere la art. 2 alin. (1) lit. b)], prin care se sancţionează
cu
nulitatea absolută actele juridice încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, au
efecte
retroactive şi sunt contrare principiului neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2)
din
Constituţie; ele sunt neconstituţionale (Curtea Constituţională, decizia nr. 98 din 21 martie
2002,
P.R., Partea I, p. 15, 190).
Aşadar, actualmente principiul neretroactivităţii legilor se impune nu numai judecătorului, ci
şi
legiuitorului (excepţie, legea penală şi legea contravenţională mai favorabile). Înseamnă că
legiuitorul nostru, în prezent, nu va mai putea promulga în mod expres legi retroactive; dar
acest
lucru nu-l va putea face nici indirect, de pildă prin intermediul legilor interpretative sau prin
dispoziţiile tranzitorii. De altfel, o lege interpretativă nu va putea fi dată decât în situaţia în
care
există cu adevărat o controversă juridică de rezolvat; ea nu va putea, bineînţeles, modifica
legea
anterioară pe care o interpretează. Dacă însă legiuitorul, în mod abuziv, intitulează ca fiind
interpretativă o lege nouă, care însă în realitate reprezintă o modificare a legii anterioare,
urmărindu-se ca ea să fie aplicată retroactiv, instanţa va putea să nu o admită decât
pentru viitor. De
altă parte, se observă că legiuitorul poate totuşi, în mod excepţional, – prin dispoziţii
tranzitorii – să
amâne efectul imediat al noii legi, prin acordarea unui termen pentru adaptarea situaţiei
vechi la
noua lege. Un exemplu mai deosebit în acest sens îl reprezintă dispoziţiile Legii nr. 7/1996
privind
cadastrul şi publicitatea imobiliară. Deşi această lege este în vigoare lasă să fie aplicate
vechile
dispoziţii în materie de publicitate imobiliară (C.civ., C.proc.civ. şi Decretul-lege nr.
115/1938)
până la definitivarea lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară,
operaţiuni care se
vor realiza în timp îndelungat.
În aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile se consideră, în mod firesc, că o lege
nu se
poate aplica asupra faptelor prin care se constituie sau se sting situaţii juridice, nici asupra
efectelor
acestor situaţii, care s-au consumat înaintea intrării în vigoare a legii noi. Prin urmare,
validitatea
unui act juridic se apreciază în raport cu legea în vigoare în momentul încheierii lui;
modificarea
ulterioară a legii nu poate antrena nulitatea actului. Această regulă se exprimă prin adagiul
latin
tempus regit actum (actul este reglementat de legea valabilă în momentul încheierii
acestuia).
Exemplu: deşi sub imperiul Legilor nr. 58 şi nr. 59 din 1974 (abrogate) dobândirea
terenurilor se
putea face numai prin moştenire legală, fiind interzisă dobândirea lor prin acte juridice şi
prin
uzucapiune, s-a admis totuşi în mod unanim că atunci când termenul prescripţiei achizitive
s-a
împlinit înainte de intrarea în vigoare a acestor legi, dobândirea rămânea valabilă (chiar
dacă
acţiunea în constatarea uzucapiunii se introdusese abia ulterior).
Tot în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile se admite că toate efectele situaţiilor
juridice care s-au produs ori s-au epuizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân
valabile,
neputând fi afectate de legea nouă, dar efectele care se produc abia după modificarea
legii sunt
supuse legii noi. În alte cuvinte, dacă o situaţie juridică s-a realizat în întregime sub
imperiul legii
vechi, legea nouă nu-i va fi aplicabilă.
Exemplu: sub imperiul Codului civil, copilul nelegitim putea moşteni numai pe tatăl său
natural, iar
nu şi pe rudele acestuia; Codul familiei din 1954 a recunoscut însă copilului din afara
căsătoriei, cu
paternitatea legal stabilită, dreptul de moştenire atât faţă de tatăl său, cât şi faţă de rudele
acestuia.
Aşa fiind, s-a admis că, în cazul succesiunilor deschise înainte de intrarea în vigoare a
Codului
familiei, copilul din afara căsătoriei nu avea dreptul de moştenire faţă de bunicul sau faţă
de unchiul
său din partea tatălui (aplicându-se, deci, Codul civil); dar în cazul succesiunilor deschise
după
intrarea în vigoare a Codului familiei, copilul se bucură de acest drept (aplicându-se legea
nouă,
adică cea în vigoare la data deschiderii succesiunii).
De asemenea, în ceea ce priveşte nulitatea unui act juridic, ea se apreciază întotdeauna
în funcţie de
dispoziţiile legii în vigoare în momentul încheierii actului, modificarea ulterioară a legii
neputând
afecta valabilitatea iniţială a încheierii lui.
B. Principiul aplicării imediate a legii noi este regula care cere ca legea nouă să se aplice
de îndată
tuturor faptelor ivite după intrarea ei în vigoare, precum şi celor viitoare; aceasta deoarece
tot ce se
petrece sub legea nouă trebuie să i se supună. Aşadar, prin acest principiu se exclude
aplicarea legii
vechi. Acest principiu nu are o consacrare legală, el rezultând din principiul
neretroactivităţii legii.
De fapt, el nu este un principiu propriu-zis, deoarece este de esenţa legii noi ca ea să fie
aplicată
imediat.
Dacă naşterea unei situaţii juridice presupune reunirea unor condiţii sau elemente ce se
realizează
succesiv în timp (de exemplu: autorizaţia prealabilă şi încheierea actului în formă
autentică; sau
consimţământul părţilor şi publicitatea etc.), atunci actul care dă naştere situaţiei juridice
respective
va putea fi considerat valabil numai în condiţiile legii în vigoare la ultimul moment al
formării sale
succesive.
Exemplu: validitatea testamentului se apreciază după legea în vigoare la data întocmirii lui,
dar
cotele de moştenire (rezervă, cotitatea disponibilă etc.) se stabilesc după legea în vigoare
la data
deschiderii succesiunii.
Dacă o situaţie juridică sau un drept se constituie prin prelungirea neîntreruptă a unei stări
de fapt
(de exemplu, dobândirea unui drept de proprietate imobiliară prin uzucapiune, adică prin
posesia
neviciată şi neîntreruptă timp de 10-20 sau 30 de ani), ea se constituie valabil numai dacă
durata
cerută de lege s-a împlinit sub imperiul legii sub care a început; dacă însă, pe parcurs,
legea este
modificată, uzucapiunea se va considera împlinită numai dacă s-a împlinit durata cerută
de noua
lege. Dacă însă noua lege nu mai admite dobândirea proprietăţii prin uzucapiune (aşa cum
a fost, de
pildă, cazul Legilor nr. 58 şi nr. 59 din 1974), atunci dreptul nu poate fi dobândit decât dacă
termenul cerut era deja împlinit înainte de adoptarea noii legi.
O aplicare imediată a legii noi avem şi atunci când această lege dispune stingerea pe viitor
a unei
situaţii juridice preexistente.
Exemplu: prin art. 20 din Decretul nr. 32/1954 s-a dispus că „ipoteca legală asupra
bunurilor
tutorilor se stinge de drept pe data intrării în vigoare a Codului familiei. Pentru radierea
inscripţiei
acestei ipoteci va fi suficientă cererea tutorelui”.
Ca o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi este admis ca efectele viitoare
ale unei
situaţii juridice anterioare să rămână supuse legii sub care situaţia s-a constituit. Soluţia
(supravieţuirea legii vechi sau ultraactivitatea ei) se aplică mai ales la situaţiile juridice
voluntare
(constituite prin contract), în măsura în care normele legii noi îşi păstrează caracterul
dispozitiv.
Explicaţia rezidă în aceea că părţile, la încheierea contractului, au avut în vedere efectele
pe care
legile în vigoare le stabileau pentru acel contract. Or, dacă în cursul derulării contractului s-
ar aplica
legea nouă care modifică acele efecte, ar însemna să se atribuie părţilor o altă voinţă pe
care nu au
avut-o în vedere la încheierea contractului. Aşadar, contractele în curs de executare vor fi
guvernate
de legea în vigoare la momentul încheierii lor; de exemplu, un contract cu executare
succesivă.
Dacă însă legea nouă este imperativă (de ordine publică) ea va fi de aplicare imediată şi
pentru
aceste efecte pentru că ordinea publică se impune voinţei contractanţilor.
Desfiinţarea unor instituţii de drept ca urmare a aplicării legii noi. Aici deosebim două
situaţii:
prima se referă la împrejurarea în care legea nouă, suprimând o instituţie juridică – dar
respectând
efectele produse anterior – interzice producerea de noi efecte în viitor (de pildă,
desfiinţarea
Consiliului Judiciar care ocrotea pe risipitori); a doua se referă la instituţii de natură
convenţională,
când, deşi noua lege le desfiinţează, efectele pot fi menţinute până la epuizarea lor.
Exemplu: situaţia embaticului (emfiteoză sau besman) care era un drept real imobiliar,
perpetuu sau
de lungă durată, conferind titularului său un drept de folosinţă foarte întins asupra unui
imobil al
altuia. Articolul 1415 C.civ. dispune: locaţiunile ereditare astăzi în fiinţă cunoscute sub
numele de
emfiteoze sau embatic (besman) se păstrează. Ele se vor regulariza după legile sub care
s-au născut.
Pe viitor ele nu se mai pot înfiinţa”. Tot astfel anticreza (gaj imobiliar) care fiind desfiinţată
prin
Legea contra cametei din 1931 (odată cu vânzarea cu pact de răscumpărare) a lăsat să-şi
producă
efectele în viitor acele convenţii care erau deja încheiate la apariţia legii. Totuşi,
actualmente,
doctrina şi jurisprudenţa consideră că vânzarea cu pact de răscumpărare este o convenţie
valabilă
(pentru detalii, D. Chirică, Contractele speciale civile şi comerciale, vol. I, Ed. Rosetti,
Bucureşti,
2005, p. 309).
11.3. Aplicarea legii civile în spaţiu. Într-o viziune simplistă, am fi tentaţi să negăm
existenţa
conflictelor de legi în spaţiu. Aceasta deoarece în temeiul suveranităţii legea romană nu s-
ar aplica
decât în România, iar legea străină numai în străinătate. Nu este aşa datorită raporturilor
juridice
dintre state şi indivizi.
În adevăr, exemplificând, vom fi în prezenţa unui conflict între legea română şi legea
străină dacă
un cuplu francez divorţează la Bucureşti; sau dacă un cetăţean german decedează în
Italia şi lasă o
moştenire în România; ori dacă un contract se încheie la Sibiu între un industriaş german
şi unul
american etc.
În toate aceste situaţii pentru a afla legea aplicabilă trebuie să se aibă în vedere un
element de
extraneitate care poate fi: cetăţenia persoanelor, locul situării bunului (lex rei sitae), locul
încheierii
actului (locus regit actum) etc.
Pentru soluţionarea în concret a conflictelor de legi cu un element de extraneitate trebuie,
în primul
rând, să se califice faptele, ceea ce înseamnă că ele trebuie plasate în una din categoriile
sau
instituţiile juridice prevăzute de lege: forma actelor, succesiuni, imobile, contracte etc. În
baza
acestei calificări legea (norma conflictuală) indică dacă se aplică în speţă legea naţională
sau legea
străină.
Soluţionarea conflictului de legi în spaţiu se face după normele conflictuale adoptate de
fiecare stat.
Adesea ele diferă de la un stat la altul. Uneori statele încheie convenţii internaţionale
stabilind
norme conflictuale uniforme în raporturile dintre ele.
În ţara noastră normele conflictuale în materie civilă (lato sensu) sunt cele cuprinse în
Legea nr.
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Textele legii cuprind o serie de dispoziţii detaliate conţinând precizări suplimentare sau
excepţii de
la regulile generale. Ele vor fi studiate detaliat în cadrul disciplinei de drept internaţional
privat (a
se vedea: I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti, 1996; D.Al.
Sitaru, Drept
internaţional privat. Tratat, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1997; O. Ungureanu, C.
Jugastru,
Manual de drept internaţional privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002).
11.4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor. Principiul generalităţii şi egalităţii. Excepţii.
În
mod firesc, normele juridice, fiind norme de conduită, ele se adresează oamenilor ca
subiecţi ai
raporturilor juridice fie priviţi în individualitatea lor (ca persoane fizice), fie priviţi ca
subiecte
colective de drepturi (ca persoane juridice).
Principiul fundamental care guvernează aplicarea legii civile asupra persoanelor este
acela al
egalităţii subiecţilor de drept civil în faţa legii civile, dublat de acela al generalităţii aplicării
legii
civile la toate raporturile de drept civil.
Cu toate acestea, în afara normelor juridice care se aplică deopotrivă şi în mod egal atât
persoanelor
fizice, cât şi celor juridice (cum sunt majoritatea normelor cuprinse în Codul civil), există şi
unele
norme care se aplică numai persoanelor fizice (cum sunt cele referitoare la actele de stare
civilă
cuprinse în Legea nr. 119/1996), după cum există şi o serie de norme de drept civil care se
aplică
numai persoanelor juridice (cum sunt prevederile referitoare la reorganizarea persoanelor
juridice
prin fuziune şi divizare cuprinse în Decretul nr. 31/1954, cele referitoare la societăţile
comerciale
din Legea nr. 31/1990 etc.).
Mai mult, există o serie de norme juridice de drept civil care se aplică numai unei anumite
categorii
de persoane fizice sau juridice (cum sunt prevederile legale referitoare la minori şi
ocrotirea lor
cuprinse în Codul familiei, în Decretul nr. 31/1954, etc.).
Toate aceste excepţii nu afectează însă şi nu ştirbesc principiul generalităţii aplicării
normelor de
drept civil şi pe acela al egalităţii tuturor în faţa legii civile, ci sunt simple excepţii
determinate de
specificitatea raporturilor juridice sau a problemelor juridice pe care le reglementează,
probleme
specifice anumitor categorii de persoane.

§12
Interpretarea legii civile
O lege nu se va citi niciodată ca un roman de buzunar. Textul de lege, de cele mai multe
ori, trebuie
descifrat, adică interpretat (etimologic deriva de la latinescul interpres – intermediar,
mijlocitor, cel
care explică; în mitologie Hermes era patronul interpreţilor; el a fost şi mesagerul zeilor,
salvatorul
cauzelor pierdute etc.). La o primă vedere acest lucru poate stârni nedumerire. În adevăr,
poate să
surprindă că legea – care este expresia unei voinţe ferme emanate de la organele
legiuitoare ale
statului – cere, totuşi, pentru a fi pusă în aplicare, o interpretare. Cu toate acestea, cel mai
adesea,
interpretarea este necesară.
Această necesitate rezultă din aceea că situaţiile din viaţa socială sunt foarte diversificate,
aşa încât
în majoritatea cazurilor o anumită situaţie concretă nu se încadrează perfect în prevederile
unei
reguli de drept. Or, pentru a realiza o astfel de suprapunere trebuie să se cerceteze
semnificaţia
exactă a legii şi să se determine precis ipotezele pe care ea le guvernează. Numai în
cazuri relativ
rare prevederea expresă a legii coincide cu circumstanţele de fapt, caz în care
interpretarea nu este
necesară (in claris non fit interpretatio). Noţiunea de „claritate” nu este însă simplă. De
pildă,
interpretarea cuvântului „substanţă” din sintagma „eroare asupra substanţei” [art. 954 alin.
(1)
C.civ.] ridică multe dificultăţi deşi la o primă vedere cuvântul pare simplu.
De altă parte, necesitatea interpretării legii apare fie atunci când înşişi termenii folosiţi de
legiuitor
sunt ambigui sau când sensul exact al dispoziţiei normative nu reiese destul de clar din
termenii
folosiţi, fie când norma juridică generală trebuie aplicată la un caz particular atipic. În
sfârşit, legea
poate fi lacunară; ştim deja că totul nu se poate afla într-o lege. Amintim însă că art. 7 alin.
(4) din
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative
stabileşte: „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi
sintactice şi pasaje obscure sau echivoce”.
În toate cazurile, interpretarea legii este o operaţie logico-juridică raţională, de lămurire şi
explicare a conţinutului şi sensului normei, în sensul unei juste aplicări. Interpretarea –
după cum
spunea H. Kelsen – este un proces intelectual care însoţeşte în mod necesar procesul de
aplicare a
dreptului; ea este dreptul viu, dreptul aplicat. Savigny spunea că interpretarea este
reconstrucţia
ideii care trăieşte în interiorul legii. De altă parte – dar sub formă de butadă – s-a spus că
„interpretarea este forma intelectuală a nesupunerii” (J. Carbonnier, op. cit., p. 114). Există
un scop
în drept, în orice instituţie sau regulă de drept, iar acest scop este unul social; el constituie
o cheie
pentru interpretare. Nu trebuie uitat că dreptul nu este un lucru, ci o parte a vieţii. De
asemenea,
dreptul nu este o artă subtilă şi vicleană care să permită ca dintr-o propoziţie sau dintr-un
text să se
extragă ceea ce el nu conţine sau chiar contrariul a ceea ce el conţine. Împotriva unei
asemenea
degradări a raţiunii trebuie acţionat.
Trebuie subliniat că alături de lege sunt supuse interpretării tratatele internaţionale,
contractele,
testamentele şi chiar cutumele şi uzanţele.
În prezent interpretarea suferă modificări majore, pentru că după anii ’90 legea
parlamentară a fost
„subordonată” jurisprudenţei Curţii Constituţionale, iar legea naţională, tratatelor
internaţionale – la
care România a aderat – şi Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Litera şi spiritul legii în interpretare. Sfântul Pavel spunea: „Litera ucide, spiritul învie”. Nu
pot
exista una fără cealaltă. Spiritul fără literă este un vânt care nu se simte; litera fără spirit
este
moarte. Dar literei, gramaticii şi logicii trebuie să li se adauge un alt lucru: dreptatea şi
utilitatea
socială, adică dreptul (Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit., p. 320); dar şi bunul simţ elementar,
am
adăuga noi.
Aşadar, conduita tipică a interpretului rezidă în intenţia sa de a exprima numai ceea ce
spune despre
sine textul legal, înţeles corect. Interpretul nu vrea să ia nimic şi nu vrea să adauge nimic,
ci numai
să facă textul de lege „să vorbească”. Dar textul vorbeşte numai cu acela care îl întreabă
corect şi
care îi înţelege limbajul.
12.1. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială. De regulă, există doi interpreţi care
sunt
abilitaţi pentru a interpreta o lege: organul legislativ şi judecătorul. Primul are această
competenţă
pentru că el este autorul legii iar al doilea are această putere în virtutea principiului
separaţiei
puterilor în stat.
Principiul eius est interpretari legem cuius est condere (este în puterea celui ce a impus o
lege să o
şi interpreteze) este astăzi părăsit, datorită principiului separaţiei puterilor. După organul
care face
interpretarea legii civile aceasta poate fi:
A. Interpretare oficială, realizată de un organ de stat îndreptăţit să facă această
interpretare; sunt
interpretări oficiale, după caz:
a) interpretarea autentică, dată de însuşi organul care a edictat norma supusă interpretării
(Parlamentul, Guvernul etc.);
b) interpretarea legală, dată de un anumit organ al statului anume împuternicit prin lege să
interpreteze legile (cum era, de pildă, înainte de 1989, Consiliul de Stat, împuternicit să
dea
interpretare legală unor legi);
c) interpretarea judiciară, dată de instanţele judecătoreşti cu prilejul aplicării normei la
situaţii
juridice concrete, cu ocazia soluţionării litigiilor supuse competenţei acestor instanţe.
Spre deosebire de interpretarea autentică şi de cea legală care sunt obligatorii pentru
toată lumea
(având aceeaşi forţă juridică ca şi legea pe care o interpre-tează), interpretarea judiciară
este
obligatorie numai în speţa respectivă, adică numai pentru părţile litigante şi succesorii lor
în
drepturi, precum şi pentru organele de stat chemate să pună în aplicare hotărârea
judecătorească
respectivă. Hotărârea pronunţată are putere de lucru judecat (res iudicata pro veritate
habetur).
Aceasta înseamnă că o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu mai poate
forma obiectul
unui nou proces având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.
Bineînţeles că afirmarea de către judecător a unei reguli pe care legiuitorul nu a enunţat-o
nu
înseamnă o interpretare veritabilă; ea reprezintă o creaţie pretoriană făcută anume pentru
a umple o
lacună. Dacă judecătorul este obligat potrivit art. 3 C.civ. să judece cauza chiar şi atunci
când „legea
nu prevede sau este întunecată sau neîndestulătoare”, înseamnă, pe cale de consecinţă,
că lui i se
recunoaşte dreptul de a crea norme pentru soluţionarea litigiului. Dar aceste norme
juridice trebuie
să fie individuale şi nu generale. Acest lucru rezultă din art. 4 C.civ. care statuează: „Este
oprit
judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi
reglementare,
asupra cauzelor ce-i sunt supuse”; aşadar, cum am arătat, aceste norme juridice
individuale vor fi
obligatorii numai pentru părţile implicate în proces; judecătorul nu poate formula norme
juridice
generale ( „dispoziţii generale” cum se exprimă C.civ.).
Un alt argument din care rezultă abilitarea judecătorului de a interpreta legea este
independenţa
judecătorilor proclamată de Constituţie. Aceasta presupune prerogativa judecătorilor de a
interpreta
legea şi de a o aplica pentru rezolvarea cauzei.
Trebuie apoi precizat că prerogativa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura
interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti [art. 126 alin. (3) din
Constituţie] nu
poate duce la concluzia că această jurisdicţie ar avea dreptul să elaboreze norme juridice
generale
sau că deciziile sale pronunţate în acest scop ar fi obligatorii pentru celelalte instanţe.
După cum bine s-a arătat, prin interpretarea judiciară instanţa precizează termenii legali şi
complineşte lacunele; de asemenea, ea asigură coerenţa ordinii juridice şi adaptează
dreptul la
evoluţia faptelor (I. Deleanu, op. cit., p. 24).
Vechimea codului şi jurisprudenţa. Trebuie doar să ne amintim că de fapt Codul nostru
civil este în
vigoare deja de mai bine de 140 de ani şi că textul său a rămas acelaşi ca şi la 1865 şi o
să înţelegem
că el, pentru a rămâne funcţional într-o lume schimbată total, a fost între timp adaptat şi
dezvoltat
prin jurisprudenţă atât de mult încât astăzi am putea liniştiţi să-l desprindem de
jurisprudenţă fără ca
prin aceasta să se năruie edificiul (este, desigur, o exprimare plastică).
Nota bene. Aşa cum s-a putut observa, există o strânsă legătură între interpretarea
judiciară şi teoria
izvoarelor dreptului.
B. Interpretarea neoficială (sau doctrinară) este făcută de persoane care nu au calitate
oficială de
organe ale statului şi deci interpretarea dată de ele nu are forţă obligatorie, dar se aplică
adesea
datorită forţei de convingere a argumentelor pe care se bazează. Astfel este interpretarea
doctrinară,
făcută de către specialişti (profesori, cercetători) în studiile lor ştiinţifice; nu mai puţin de
către
avocaţi în pledoariile şi mai ales în concluziile lor scrise.
Avocatul şi interpretarea. Unul dintre cei mai eminenţi jurişti ai noştri vorbind despre
interpretare şi
avocat sublinia: legiuitorul, atunci când elaborează o lege, recurge la abstractizare, ceea
ce implică
simplificarea realităţii sociale, eliminarea unor elemente concrete, de fapt şi o reţinere doar
a unor
elemente de ordin general. Chiar atunci când vrea să stăpânească realitatea el trebuie să
se depărteze
de această realitate, fiindcă intervine o abstractizare. Aceasta este, după cum spune
autorul,
„condiţia tragică a legiuitorului”. Subliniind rolul avocatului în acest demers – pe care-l
numeşte
„alchimist al abstractului şi concretului” – autorul învedera: „De aceea legiuitorul se
complineşte cu
avocatul pentru că acesta întrebuinţează şi elementele abstracte ale legiuitorului şi
elementele
concrete ale speţei şi le sudează, le reintegrează (M.I. Manolescu, Arta avocatului. Şapte
prelegeri,
Pro Jure, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 119).
Ne permitem a adăuga că pledoariile orale sau concluziile scrise ale marilor maeştri ai
barei, prin
spontaneitatea şi originalitatea lor izvorâte din aderenţa la concret, au oferit de multe ori
sursa
primară a soluţiilor jurisprudenţiale care au făcut apoi carieră. Din păcate această
contribuţie
rămâne încă obscură.
12.2. Interpretarea literală, extensivă sau restrictivă. După rezultatul la care se ajunge,
interpretarea poate fi:
A. Interpretarea literală (sau strictă), în urma căreia textul de lege se va aplica strict la
situaţiile
avute în vedere de legiuitor, aşa cum pot fi ele determinate prin expresiile folosite în text.
Interpretarea literală este declarativă. Aceasta înseamnă că ea nu aduce nimic nou, ci
întăreşte doar
textul legii, situaţie pe care o întâlnim în cazul majorităţii normelor de drept civil (a se
vedea, Şt.
Răuschi, op. cit., p. 45).
Exemplu: textul art. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede că „Terenurile de
orice fel,
indiferent de destinaţia şi titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public sau
privat din
care fac parte, constituie fondul funciar al României”. Interpretând acest text şi ajungând la
concluzia că el se aplică tuturor terenurilor situate în interiorul frontierelor de stat ale
României,
fără nicio excepţie, facem o interpretare strictă sau literală.
Dar interpretarea literară nu trebuie exagerată. Dacă aplicarea unui text conduce la
rezultate
inoportune, fără a fi totuşi absurde, el trebuie corectat prin interpretare.
Exemplu: deşi art. 1890 C.civ. stabileşte că: „Toate acţiunile, atât reale, cât şi personale
(...) se vor
prescrie în 30 de ani...” jurisprudenţa a stabilit, dimpotrivă, că textul nu se aplică acţiunii în
revendicare intentată de proprietarul deposedat de imobilul său.
B. Interpretarea extensivă este aceea prin care se ajunge la extinderea sferei situaţiilor
juridice
cărora li se aplică legea, faţă de sfera care pare să rezulte din termenii folosiţi de legiuitor.
În alte
cuvinte, norma nu acoperă unele situaţii pe care, în intenţia legiuitorului, trebuie să le
acopere.
Aşadar, ea extinde domeniul de aplicare a normei juridice peste semnificaţia cuvântului.
Exemplu: Prin art. 31 din Legea nr. 58/1974 (în prezent abrogată) era interzisă dobândirea
terenurilor intravilane prin acte juridice, fiind îngăduită numai dobândirea prin moştenire
legală;
atât jurisprudenţa cât şi doctrina au interpretat extensiv textul considerând aplicabilă
interdicţia şi la
dobândirea prin uzucapiune (deşi, stricto sensu, uzucapiunea este un fapt juridic, iar nu un
act
juridic – singurul mod de dobândire la care interdicţia legii se referea în mod expres); de
asemenea,
s-a considerat că permisiunea dobândirii prin moştenire legală trebuie extinsă şi la
dobândirea prin
actul juridic al testamentului, atunci când legatarul instituit era în acelaşi timp şi moştenitor
legal,
chiar dacă în acest caz el dobândea nu prin moştenire legală (cum permitea legea), ci prin
moştenire
testamentară.
Menţionăm că interpretarea extensivă este inadmisibilă în următoarele situaţii: 1. când
legea
cuprinde o enumerare limitativă; 2. când legea restrânge în mod expres aplicarea unei
norme la o
anumită situaţie; 3. când legea stabileşte o excepţie de la regula generală.
C. Interpretarea restrictivă este aceea prin care se ajunge la aplicarea legii la o sferă de
situaţii
juridice mai restrânsă decât aceea care pare să rezulte din termenii folosiţi. Ea îngrădeşte
sau
limitează conţinutul posibil al sensului cuvântului. Această interpretare face apel şi la ratio
legis,
adică la cercetarea scopului legii.
Exemplu: potrivit art. 5 din Legea nr. 4/1973 (în prezent abrogată), cetăţenii puteau avea în
proprietate personală o singură locuinţă pentru ei şi familiile lor; însuşi legiuitorul a
prevăzut, în
alineatul următor, că termenul de „familie” utilizat se referă la soţ, soţie şi la copiii lor
minori, deci
nu la întreaga familie care poate cuprinde – în sensul literal al cuvântului – şi alte
persoane.
12.3. Metodele de interpretare. Indiferent de organul sau persoana care face interpretarea
şi
indiferent de rezultatul la care se ajunge, interpretarea legii se poate face după una sau
mai multe
dintre metodele cunoscute, şi anume:
A. Interpretarea gramaticală care se face după sensul cuvintelor folosite de legiuitor şi
modul cum
sunt ele aşezate şi legate în frază; ea presupune o analiză morfologică şi sintactică a
textului. Uneori
trebuie ţinut seama de faptul că în limbajul juridic anumite cuvinte au un înţeles specific,
diferit de
sensul obişnuit din limba literară sau vulgară.
Exemplu: în sens strict, „terţ” înseamnă „al treilea”, dar în dreptul civil sunt „terţi” toţi
ceilalţi, în
afara părţilor contractante (sau în afara titularului drep-tului real); tot astfel, în dreptul civil
prin
„bun imobil” înţelegem nu numai bunurile care prin natura lor nu sunt mişcătoare, dar şi
cele
mobile prin natura lor dar destinate de proprietar să servească pentru totdeauna uzului
unui
nemişcător (scara mobilă de acces la podul casei, uneltele agricole şi animalele de
tracţiune
destinate lucrării pământului etc.), precum şi drepturile la acţiune (bunuri incorporale)
referitoare la
lucruri imobile (de pildă, acţiunea în revendicare); sau noţiunea de „eroare asupra
substanţei” din
art. 954 alin. (1) din C.civ. care înseamnă mai mult decât materia din care este compus
obiectul.
Alteori trebuie să facem distincţia între termenii obişnuiţi din vorbirea curentă şi termenii
care au un
înţeles special în cadrul altor ştiinţe (inginerie, medicină, biologie etc.). Interpretarea
gramaticală
presupune totodată şi o analiză a legăturii dintre cuvinte în propoziţie sau în frază. Astfel
nu este
indiferentă utilizarea conjuncţiilor „sau” ori „şi”, deoarece ele conduc la sensuri diferite. În
adevăr,
particula „sau” ne evocă alternativa, pe când „şi” cumulul.
Exemplu: Articolul 13 din Decretul nr. 31/1954 prevede că: „Domiciliul unei persoane fizice
este
acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”. Concluzia este următoarea: dacă
o persoană
fizică are mai multe locuinţe statornice, domiciliul va fi acea locuinţă statornică care este
principală.
B. După cum spunea Savigny, interpretarea logică înseamnă a gândi corect; înseamnă a
gândi în
continuare, a gândi până la sfârşit, dar ceea ce a fost gândit anterior.
Interpretarea logică este aceea care se face după anumite reguli raţionale numite
argumente.
Acestea sunt în mod tradiţional procedee şi maxime de interpretare utilizate de interpreţii
dreptului;
ele sunt – cum s-a spus – „reţete” empirice de interpretare (J. Carbonnier, op. cit, p. 215).
Cele mai
frecvent utilizate sunt: argumentul a pari (sau de analogie), argumentul a fortiori,
argumentul per a
contrario, argumentul reductio ad absurdum şi argumentul ab eodem.
1) Argumentul de analogie (a pari) se referă la faptul că unde există aceleaşi raţiuni trebuie
aplicată
aceeaşi lege, respectiv aceeaşi soluţie (ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis
dispositio).
Exemplu: dacă potrivit art. 60 alin. (2) din Codul familiei, copilul din căsătorie care şi-a
pierdut
această calitate prin efectul hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgăduirea
paternităţii
are dreptul ca într-un an să introducă acţiune în stabilirea paternităţii, este logic şi în
spiritul legii ca
şi copilului din afara căsătoriei, care şi-a pierdut paternitatea, să i se recunoască acest
drept (Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1984/1989, Dreptul nr. 4/1990, p. 73).
Argumentul de analogie pentru a fi operant trebuie să întrunească următoarele condiţii: 1.
raportul
social să nu fie reglementat expres de lege; 2. raportul respectiv să prezinte asemănare cu
raportul
juridic reglementat de norma care urmează să fie aplicată pe cale de analogie. Desigur, o
comparaţie
bazată numai pe intuiţie nu este de primit.
Există două feluri de analogii, şi anume: analogia legii (analogia legis), atunci când
completarea
lacunelor legii se face apelându-se la o normă juridică civilă şi analogia dreptului (analogia
iuris),
când acest lucru se face recurgându-se la principiile dreptului civil. Extensia analogică
este de fapt
mai mult decât o interpretare, deoarece implică o trecere de la cunoscut (prevăzut de lege)
la
necunoscut. Analogia nu trebuie confundată cu ficţiunea: în adevăr, dacă analogia
operează cu două
categorii asemănătoare, ficţiunea are în vedere două categorii diferite din care rezultă o
nouă
categorie. Totuşi, într-un sens, ficţiunile sunt analogii impuse prin lege.
2) Argumentul a fortiori. Prin el se ajunge la extinderea aplicării unei norme de la un caz
reglementat de lege sau de un principiu, la un caz nereglementat expres. Aceasta pentru
că raţiunile
care au stat la baza adoptării acelei norme îşi află aplicare cu atât mai mult în cazul dat.
Argumentul
a fortiori este exprimat de adagiul latin qui potest plus, potest minus – cine poate mai mult,
poate şi
mai puţin.
Exemplu: legea civilă reglementează posibilitatea dobândirii prin uzucapiune a unui drept
real de
proprietate. Aşa fiind, cu atât mai mult trebuie admisă posibilitatea dobândirii pe această
cale a unui
dezmembrământ al proprietăţii, cum ar fi uzufructul şi abitaţia.
3) Argumentul per a contrario scoate în evidenţă regula logicii, potrivit căreia când se
afirmă ceva
se neagă contrariul (qui dicit de uno, negat de altero). Aşadar, dacă o prevedere legală
reglementează un anumit aspect, se înţelege că ea neagă aspectul contrar şi viceversa,
adică dacă
textul legal neagă un aspect înseamnă că afirmă contrariul. Când o situaţie este inclusă
într-o
dispoziţie a legii, contrariul este exclus (inclusione unius fit exclusio alterius).
Exemplu: art. 5 C.civ. dispune că nu se poate deroga prin convenţii particulare de la legile
de ordine
publică. Per a contrario: se poate deroga prin convenţii particulare de la legile care nu sunt
de
ordine publică. Iată cum de la o dispoziţie de excepţie (restricţiile ordinii publice) se ajunge
la un
principiu (libertatea contractuală).
Acest argument trebuie, însă, folosit cu atenţie, deoarece nu întotdeauna tăcerea legii
asupra unei
soluţii poate să conducă la concluzia că s-a avut în vedere adoptarea soluţiei contrare.
4) Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum sau ab absurdo sensu)
evidenţiază faptul
că numai o anumită soluţie este posibilă raţional, soluţia contrară fiind absurdă şi, deci, nu
poate fi
acceptată. Acest argument se foloseşte şi în cazul în care textul de lege este clar, dar
aplicarea lui
literală conduce la rezultate absurde (engl. Golden rule); de asemenea, atunci când un
text
îmbătrânit care nu a prevăzut o situaţie nouă trebuie reformat.
5) Argumentul ab eodem (sau al formei echivalente) exprimă situaţia în care deşi o formă
prescrisă
de lege nu a fost observată, această nerespectare este acoperită dacă a fost folosită o altă
formă
echivalentă. În general, dreptul consideră ca echivalente formele care ating acelaşi scop.
Domeniul
de incidenţă al argumentului ab eodem este materia succesiunilor.
Exemplu: un testament olograf pentru a fi valabil trebuie scris, datat şi semnat de mâna
testatorului.
Data trebuie indicată prin ziua, luna şi anul întocmirii. Dacă testamentul este datat „în ziua
de
Crăciun a anului 1998”, el este incorect, deoarece nu precizează nici ziua şi nici luna. Dar
cum ziua
de Crăciun cade invariabil în 25 decembrie, prin argumentul ab eodem vom avea o datare
completă
şi deci testamentul va fi valabil. În ce priveşte semnătura, ea se cere, de regulă, a fi
menţionată prin
numele patronimic; totuşi, ea poate fi înlocuită şi numai prin iniţiale şi calitatea
semnatarului dacă
acestea pot să conducă la o identificare neîndoielnică a testatorului.
Unele argumente, deşi sunt folosite în practică, nu sunt totuşi recomandabile. Astfel:
– argumentul ad hominem care se referă la calităţile, respectiv la specialitatea unei
persoane; aşa, de
pildă, în raţionamentul X are dreptate deoarece este un mare specialist în dreptul civil;
– argumentul ad ignorantiam care se bazează pe imposibilitatea de a se dovedi contrariul;
dacă nu
s-a dovedit X, atunci este posibil non X;
– argumentul ad populum care se întemeiază pe faptul că, într-o anumită situaţie, există
un acord al
majorităţii;
– argumentul ad misericordiam care urmăreşte să trezească anumite sentimente, cum ar fi
compasiunea, îngăduinţa, simpatia etc.;
– argumentul ex silentio, argument care are la bază raţionamentul de tipul: dacă X nu a
fost negat de
nimeni, înseamnă că el este afirmat (a se vedea P.M. Cosmovici, op. cit., p. 54-55).
În dreptul civil există şi câteva reguli specifice de interpretare exprimate în doctrină prin
formulările:
– excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis). Această
regulă
spune că excepţiile admise de lege sunt limitative şi că, deci, interpretul nu are
posibilitatea de a
admite excepţii fără text. Pentru a statua o excepţie legiuitorul foloseşte, de obicei, expresii
ca:
„totuşi”, „cu toate acestea” etc.; nu este întotdeauna simplu de a şti când un text constituie
o
excepţie. Sunt însă cazuri când excepţiile sunt virtuale, adică nu sunt prevăzute
întotdeauna de
textul legal. De pildă, o incapacitate, o decădere etc. Sunt excepţii virtuale de la regula
comună a
capacităţii, a egalităţii. Dar dacă excepţiile (care fac ca o categorie de cazuri să nu se
supună regulii)
sunt de interpretare strictă, atunci regulile (sau principiile) pot fi extinse prin interpretare.
– legea specială derogă de la cea generală (specialia generalibus derogant); aceasta
impune
întotdeauna o interpretare restrictivă. Altfel spus, ceea ce este special derogă de la ceea
ce este
general; rezultă deci că o regulă specială nu se poate aplica decât materiilor pe care ea le
are ca
obiect.
– legea generală (nouă) nu derogă de la cea specială (mai veche) dacă nu o spune expres
(generalia
specialibus non derogant);
– unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinquit, nec nos
distinquere
debemus). Aceasta înseamnă că interpretul nu are facultatea de a restrânge aplicarea
unei legi
concepută de legiuitor în termeni generali;
– dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele produc efecte, iar nu în sensul
în care
ele nu ar produce niciun efect (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat).
Această
regulă se desprinde din economia art. 978 C. civ. care, deşi se referă numai la
interpretarea
contractelor, se aplică interpretării oricăror acte juridice civile;
– legea încetează acolo unde încetează temeiurile sale (cessante ratione legis, cessat
ejus
dispositio). Deşi la o primă vedere această maximă pare a contrazice regulile precedente,
în realitate
nu este aşa. Aplicarea ei trebuie să se limiteze strict la situaţiile în care contradicţia dintre
literă şi
spiritul legii este evidentă.
C. Interpretarea sistematică ţine seama de locul normei ce trebuie interpretată în contextul
legii (în
capitole, secţiuni, titluri etc.) sau în contextul întregii legislaţii (interpretarea se face după
cum este
vorba de o lege generală sau specială, lege civilă sau comercială etc.).
D. Interpretarea istorică (numită uneori evolutivă) ţine seama de condiţiile social-istorice în
care a
fost adoptată legea, de lucrările pregătitoare, de amendamentele şi discuţiile parlamentare
avute cu
ocazia adoptării legii etc. Potrivit acestei metode textele Codului civil trebuie aduse în
actualitate;
ne interesează mai puţin intenţia legiuitorului de la 1864, ci mai mult intenţia unui legiuitor
presupus în actualitate. Urmând metoda evolutivă interpretul poate să adapteze textul de
lege
necesităţilor epocii sale. De aceea o astfel de metodă poate da textului sensuri variabile,
uneori chiar
un sens opus formulării sale literale (J. Carbonnier, op. cit., p. 274).
Această interpretare – care în doctrina germană poartă denumirea de Şcoala dreptului
liber
(Freirechtsschule) – trebuie puţin explicată. În toate cazurile prin ea se cercetează ce a
gândit
legiuitorul despre o anumită noţiune sau instituţie din lege în chiar momentul elaborării ei.
Este
vorba, aşadar, de descoperirea sensului subiectiv al legii, de investigarea ratio legis; însă
investtigaţia nu se opreşte aici.
O dispoziţie a legii nu mai exprimă neapărat voinţa celui ce a creat-o. Legea şi articolele
sale se
desprind după promulgare de creatorii lor pentru a avea o viaţă proprie. Ea preia pe acest
parcurs
noi idei, noi concepţii şi chiar noi sensuri; şi numai schimbarea permanentă a vorbirii
curente
schimbă de multe ori sensul unui element caracteristic al normei juridice. În adevăr, o
expresie
dintr-o lege se înţelege în zilele noastre altfel decât se înţelegea acum 100 de ani. Evident
nici
situaţia socială şi economică, astăzi modificate, nu rămân fără influenţă asupra sensului
normei.
Aşadar, o lege nu se interpretează în zilele noastre cum s-ar fi interpretat acum 100 de
ani. De aceea
mai important decât sensul subiectiv al normei (adică intenţia legiuitorului istoric) este
sensul
obiectiv al acesteia, adică intenţia legii în vigoare astăzi. Aşa fiind, ratio legis nu este
voinţa
legiuitorului, ci voinţa şi scopul legii. Intenţia pe care a avut-o legiuitorul la crearea normei
poate să
constituie doar un punct de plecare. Într-un exemplu plastic legea a fost comparată cu un
vapor care,
din momentul în care a fost remorcat din port în larg de către şlepuri, îşi urmează propriul
său curs
pe marea adâncă; asupra acestui curs legiuitorul nu mai are nicio influenţă (G. Radbruch,
Rechtsphilosophie, Meyer Verlag, Leipzig, 1932, p. 111). Există aici, fără îndoială, o notă
de
exagerare specifică şcolii, dând judecătorului, aflat în dificultate, puterea de a-şi exprima
un punct
de vedere personal.
E. Interpretarea teleologică (numită şi a scopului social) caută să descopere scopul urmărit
de
legiuitor prin adoptarea normei respective, pentru a discerne, în raport cu acest scop,
semnificaţia ce
trebuie atribuită textului care să fie cât mai apropiată de intenţia presupusă a legiuitorului;
acest
scop poate rezulta uneori din expunerea de motive a legii sau din contextul istoric în care
a fost
adoptată. Interpretul nu este obligat să cerceteze intenţia legiuitorului istoric; el este
chemat să
cerceteze scopul social al legii, pentru a o aplica în conformitate cu acest scop (se
aseamănă cu
metoda anterioară). Legea, detaşată de autorul ei, se încarcă cu o valoare proprie şi
trăieşte un destin
autonom. Se spune – în continuare – că scopul social al unei legi este o noţiune mai
obiectivă decât
intenţia legiuitorului şi, mai ales, mai evolutivă (a se vedea G. Cornu, op. cit., p. 166).
F. Interpretarea structuralistă presupune o analiză a textului legal în ansamblul său; este o
desluşire
a spiritului general al legii, având în vedere frecvenţa folosirii unei vocabule, aranjarea
cuvintelor în
propoziţii şi fraze, legătura dintre doi termeni, simetria sau nonsimetria dispoziţiilor legale
etc.
G. Concepţia doctrinei moderne este metoda „liberei cercetări ştiinţifice”. Ea are în vedere
că un
text de lege nu se poate dilata prin interpretare la infinit; dincolo de un anumit punct există
un vid
de lege care trebuie acoperit (Fr. Geny numea acest punct „pragul interpretării”). În
această situaţie
se trece de la interpretare la libera cercetare ştiinţifică, când judecătorul, elaborând o
soluţie, o face
ca şi când ea ar fi opera legiuitorului (se au în vedere date istorice, raţionale, sentimentale
etc.).
Aşadar, interpretul şi, respectiv, judecătorul trebuie să facă munca legiuitorului.
Şcoala liberei cercetări ştiinţifice – a cărui promotor a fost Fr. Geny – a apărut ca un recul
la Şcoala
exegezei (prima jumătate a sec. al XIX-lea) pentru care textul de lege era totul; textele
codurilor
erau considerate că includ tot materialul juridic necesar interpretării. În alte cuvinte
exegeza afirma
omniprezenţa legii şi dogma infailibilităţii Codului civil. Reprezentanţii acestei şcoli
susţineau că
interpretul, printr-un raţionament, putea întotdeauna să găsească în lege toate soluţiile.
Fără îndoială, considerăm că interpretul trebuie să aibă o poziţie mai activă şi mai
creativă, atitudine
care să-i dea posibilitatea de a găsi soluţia potrivită în caz de lacună sau ambiguitate a
legii. El însă
nu trebuie să se îndepărteze de la text, deoarece – trebuie bine reţinut – sistemul nostru
nu permite
judecătorului să creeze în mod arbitrar regula de drept. De altă parte, credem că astăzi
(după 1989)
când amploarea legislativă este fără precedent, pentru legile noi juriştii ar trebui să se
întoarcă la
metoda exegetică; de altă parte, pentru textele vechi (de pildă, cele din Codul civil) ar fi
poate
recomandată metoda liberei cercetări ştiinţifice, metoda istorică sau evolutivă ori metoda
scopului
social.
De menţionat că art. 3 din Codul civil spaniol (a se vedea, Codigo civil, 11 Edicion,
Aranzadi
editorial, 2001, p. 47) se apropie mult de această concepţie; el dispune că regulile de drept
trebuie
interpretate conform sensului natural al cuvintelor, în funcţie de context, de precedentele
istorice şi
legislative şi de realitatea socială a momentului în care ele trebuie aplicate, ţinându-se
seama de
spiritul şi finalitatea lor.
H. Metoda comparativă. Compararea dreptului dezbate critic, prin comparare, soluţiile
existente în
alte ordini de drept. Folosul unui asemenea demers este evident. Compararea dreptului
este în
măsură să pună în lumină care dintre soluţiile diferite este raţională şi pe ce se bazează
această
raţionalitate. De aceea această interpretare are o importanţă fundamentală, mai ales când
este vorba
de „a umple” lacunele legii. Din păcate jurisprudenţa noastră apelează prea puţin la
rezultatele
dreptului comparat. Este de dorit ca în viitor, mai ales în chestiunile dificile, ea să facă
acest lucru.
Trebuie menţionat că metodele de interpretare utilizate nu se folosesc izolat, ci împreună
sau,
uneori, numai unele dintre ele. Apoi, practica ne demonstrează că jurisprudenţa nu este
aliniată a
priori (şi nici nu ar fi bine) la o singură metodă de interpretare. În sfârşit, subliniem că orice
interpretare începe de la texte şi numai peste un anumit prag se face apel la alte izvoare
(cutumă,
echitate etc.).
Interpretarea şi traducerea. Acestea nu se confundă: în timp ce interpretarea are ca obiect
descoperirea sensului unei reguli juridice obscure, traducerea face înţeleasă o limbă
străină
(necunoscută prin ipoteză). Apoi, interpretarea are o putere de creaţie mai mare decât
traducerea
(Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit., p. 300).

Capitolul II
Raportul juridic civil
§1 - Noţiune. Caracter. Structură
§2 - Subiecţii raportului juridic civil
§3 - Conţinutul raportului juridic civil
§4 - Obiectul raportului juridic civil
§5 - Bunurile
§6 - Faptele juridice. Izvoarele raportului juridic civil concret

§1
Noţiune. Caracter.
Structură
Noţiunea de raport juridic civil. Nu toate raporturile între oameni sunt raporturi juridice;
unele sunt
simple raporturi de prietenie, de colegialitate etc. Sunt însă raporturi juridice acele
raporturi sociale
care sunt reglementate de lege (de norme juridice).
Dintre raporturile juridice unele sunt reglementate de norme aparţinând ramurii dreptului
civil; ele
sunt raporturi de drept civil.
Aşadar, raporturile personale (nepatrimoniale) şi raporturile patrimoniale reglementate de
norme
de drept civil sunt raporturi juridice civile. Aşa sunt, de pildă, raporturile de proprietate, cele
de
obligaţii, cele de succesiune, rudenie etc.
Caracterele juridice ale raporturilor juridice civile sunt următoarele:
a) raportul juridic civil este un raport social, adică un raport între indivizi, iar nu un raport
între un
om şi un lucru. De aceea, în pofida aparenţei, orice drept presupune un raport între
oameni, el
neputând exista în afara raporturilor sociale (nici chiar Robinson Crusoe pe insula sa nu ar
fi putut
avea drepturi în sensul juridic al termenului);
Exemplu: când spunem că studentul X este proprietarul autoturismului albastru pe care îl
conduce,
nu ne interesează decât în mod secundar faptul că el îl stăpâneşte sau îl domină
materialmente; nu
spunem nici că prin aceasta există o relaţie între el şi alte persoane determinate. Dar,
evident
exprimăm ideea unei relaţii între student şi toţi ceilalţi, pentru că împotriva tuturor el este
proprietar; iar toţi ceilalţi sunt excluşi de la exercitarea dreptului de proprietate asupra
autoturismului, ba chiar mai mult, sunt îndatoraţi să respecte acest drept.
Tot astfel dreptul la onoare, la demnitate, la integritate fizică etc., nu sunt – cum s-ar putea
crede –
drepturi asupra propriei persoane, ci drepturi în relaţie cu alte persoane; persoana umană
nu poate fi
în raport cu ea însăşi.
b) raportul juridic civil are un caracter voliţional, pe de o parte, prin faptul că el este un
raport
social reglementat de lege (ori legea exprimă voinţa societăţii organizate în stat, exprimată
prin
voinţa reprezentanţilor aleşi ai cetăţenilor cu drept de vot), iar pe de altă parte, prin faptul
că cele
mai multe raporturi juridice civile se stabilesc prin voinţa părţilor implicate (a subiecţilor de
drept
între care se leagă raportul juridic respectiv);
c) raportul juridic civil se caracterizează esenţialmente prin poziţia juridică de egalitate a
părţilor
(subiecţilor). Nu este vorba aici de egalitatea tuturor în faţa legii, care se aplică în toate
ramurile şi
domeniile dreptului (dar care permite existenţa unor raporturi de inegalitate, de
subordonare a unui
subiect de drept faţă de altul, aşa cum se întâmplă în raporturile de drept administrativ), ci
este
vorba de poziţia juridică de egalitate a unei părţi a raportului faţă de cealaltă, în sensul că
niciuna
din părţi nu poate impune celeilalte părţi voinţa sa, ci numai împreună, de comun acord,
părţile pot
stabili, modifica sau stinge raportul juridic civil dintre ele. Pe de altă parte, nu este vorba
de o
egalitate reală, materială între părţi (unul poate fi bogat, altul sărac; unul poate fi inteligent,
altul
mai puţin etc.), ci de o egalitate juridică a voinţelor celor două părţi, fiecare bucurându-se
în egală
măsură de dreptul de a încheia sau nu un act juridic, de dreptul de a recurge la acţiunea în
justiţie
dacă cealaltă parte îşi încalcă obligaţiile asumate etc. E vorba deci, în esenţă, de lipsa
oricărei
subordonări a uneia dintre părţi faţă de cealaltă (M. Mureşan, op. cit., p. 58);
d) raportul juridic civil are ca trăsătură libertatea juridică a părţilor (aşa cum am arătat în
definiţia
dată dreptului civil). În adevăr, libertatea de voinţă a părţilor este aceea care dă
posibilitatea
subiectelor de drept să modeleze raportul juridic civil. Reţinem însă că această libertate de
voinţă
înseamnă mai mult decât libertatea contractuală.
Reamintim că, îndeobşte în teoria generală a dreptului, trăsăturile raportului juridic sunt:
este un
raport social, este un raport de suprastructură, este un raport voliţional, este un raport
valoric, este o
categorie istorică (pentru detalii, N. Popa, Raportul juridic civil, în N. Popa, M.C. Eremia,
S.
Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 261-270).
Structura raportului juridic civil cuprinde, într-o strânsă unitate, trei elemente distincte:
a) subiecţii sau părţile raportului juridic, adică persoanele (fizice sau juridice) între care se
leagă
raportul juridic;
b) conţinutul raportului juridic, adică drepturile şi obligaţiile care leagă cele două părţi ale
raportului juridic;
c) obiectul raportului juridic, adică însăşi prestaţia (acţiunea sau inacţiunea) pe care o
parte a
raportului juridic este îndreptăţită să o pretindă celeilalte şi pe care această din urmă parte
este
obligată să o săvârşească (sau să se abţină de la săvârşirea ei). Dacă drepturile sunt
posibilităţi
juridice ale unor conduite garantate de lege (iar obligaţiile sunt îndatoriri juridice ale unor
comportări sau conduite impuse de lege) şi ele constituie conţinutul raportului juridic, apoi
înseşi
acţiunile sau inacţiunile (ori, altfel spus, prestaţiile) la care este îndreptăţit subiectul activ şi
este
îndatorat subiectul pasiv constituie obiectul raportului juridic civil.
În cele ce urmează vom analiza elementele raportului juridic civil.

§2
Subiecţii raportului
juridic civil
2.1. Noţiune. Prin subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de a fi titular al
drepturilor
şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic. Sunt deci subiecţi, persoanele fizice
sau
persoanele juridice între care se leagă un raport juridic şi care au unul faţă de celălalt fie
drepturi
subiective, fie obligaţii civile corelative acestor drepturi.
Persoana care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile este un subiect activ, iar
persoana
căreia îi incumbă obligaţii civile este un subiect pasiv. În raporturile juridice de obligaţie
subiectul
activ se numeşte creditor, iar cel pasiv – debitor.
De cele mai multe ori, fiecare dintre părţile raportului juridic civil este deopotrivă atât
subiect activ
(titular al unor drepturi), cât şi subiect pasiv (ţinut de anumite obligaţii). De obicei drepturile
şi
obligaţiile civile sunt corelative, în sensul că dreptului unei părţi îi corespunde o obligaţie
corelativă
a celeilalte părţi.
Exemplu: în raporturile juridice ce se nasc din încheierea unui contract de vânzare-
cumpărare, o
parte – vânzătorul – are dreptul de a cere cumpărătorului plata preţului şi are obligaţia de
a-i
transmite acestuia dreptul de proprietate asupra bunului vândut; cealaltă parte –
cumpărătorul – are
dreptul de a pretinde să i se transmită lucrul vândut şi are obligaţia de a plăti preţul.
Evident,
dreptului vânzătorului de a pretinde preţul îi este corelativă obligaţia cumpărătorului de a
plăti acest
preţ, iar obligaţia vânzătorului de a transmite proprietatea lucrului este corelativă dreptului
cumpărătorului de a pretinde această transmitere.
2.2. Determinarea subiecţilor. De regulă, subiecţii raportului juridic civil sunt determinaţi
sau
individualizaţi de la bun început prin însăşi săvârşirea faptului (sau încheierea actului)
juridic care
dă naştere raportului juridic respectiv. Părţile care încheie contractul de vânzare se
determină sau se
individualizează ca vânzător şi respectiv cumpărător; cel ce săvârşeşte o faptă ilicită şi
păgubitoare
se individualizează ca debitor al obligaţiei de despăgubire etc.
Uneori subiectul pasiv al raportului juridic poate să nu fie determinat de la bun început,
urmând a se
individualiza ulterior.
Exemplu: în raportul juridic de proprietate subiectul activ este proprietarul, dar subiectul
pasiv este
neindividualizat, deci obligat a respecta dreptul de proprietate este oricine, toată lumea;
avem,
aşadar, un subiect pasiv nedeterminat sau universal. Dacă la un moment dat o anumită
persoană
încalcă dreptul de proprietate, ea se individualizează astfel ca subiect pasiv determinat al
obligaţiei
de a suporta consecinţele încălcării (obligat la restituirea bunului, la încetarea tulburării, la
plata
despăgubirilor etc.).
2.3. Pluralitatea subiecţilor raportului juridic civil. Există însă situaţii când raportul juridic
are mai
multe persoane ca subiecte active, raporturi juridice cu mai multe persoane pasive,
precum şi
raporturi juridice cu mai multe persoane atât ca subiecte active, cât şi ca subiecte pasive.
De regulă,
în aceste cazuri drepturile şi obligaţiile corelative se divid între subiecţii activi sau între cei
pasivi (a
se vedea C. Jugastru, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2002, p.
295-297).
Aşadar, în cazul pluralităţii active (pluralităţii de creditori) fiecare dintre creditori nu poate
pretinde
de la debitor decât partea sa de creanţă; în situaţia pluralităţii pasive (pluralităţii de
debitori) fiecare
dintre aceştia nu este obligat să plătească decât partea sa de datorie.
De la regula divizibilităţii (a caracterului disjunct al obligaţiilor civile) există excepţii. Astfel,
în
cazul unei solidarităţi active oricare dintre creditori poate să pretindă debitorului întreaga
datorie;
debitorul se poate libera de datorie plătind-o oricăruia dintre creditori. Dacă ne aflăm în
cazul unei
solidarităţi pasive, creditorul va putea cere oricăruia dintre debitorii solidari întreaga
creanţă.
Exemplu: dacă mai multe persoane săvârşesc împreună o faptă ilicită şi culpabilă prin
care cauzează
o pagubă altei persoane, autorii faptei răspund solidar faţă de victimă, ceea ce înseamnă
că aceasta
poate să pretindă şi să primească întreaga despăgubire de la oricare dintre cofăptaşi.
Urmează apoi
ca cel care a despăgubit integral victima să-şi poată recupera, pe calea acţiunii în regres,
de la
ceilalţi debitori partea ce revine fiecăruia în suportarea obligaţiei de a repara paguba
cauzată
împreună.
Dacă creditorul nu se îndestulează de la unul dintre debitorii urmăriţi, el îl poate urmări pe
un altul.
Dacă unul din debitori a executat întreaga obligaţie, codebitorul solidar care a plătit se
poate
întoarce cu acţiune în regres faţă de codebitorii care nu au plătit, proporţional cu ceea ce
ar fi trebuit
să plătească fiecare.
Sunt apoi şi alte situaţii în care drepturile şi obligaţiile corelative nu se divid între subiecţii
activi
sau cei pasivi: bunăoară, indivizibilitatea, când datorită obiectului sau convenţiei părţilor
obligaţia
nu poate fi fragmentată.
Exemplu: dacă doi soţi vând un autoturism unui terţ, obligaţia lor de a preda
cumpărătorului
autoturismul nu poate fi divizată, pentru că însuşi obiectul material al obligaţiei este
indivizibil;
oricare dintre vânzători poate fi obligat să predea cumpărătorului autoturismul întreg, iar
nu fiecare
dintre vânzători să predea cumpărătorului doar câte o jumătate din el. Tot astfel, dacă sunt
doi
cumpărători, vânzătorul este obligat să predea autoturismul întreg oricăruia dintre ei; el nu
poate
preda fiecăruia dintre cumpărători doar câte o jumătate din autovehicul.
Atât solidaritatea, cât şi indivizibilitatea sunt excepţii de la principiul divizibilităţii; prin ele se
urmăreşte a se înlătura inconvenientele care decurg din acest principiu.
Deosebirea dintre solidaritate şi indivizibilitate rezidă în aceea că în timp ce prima poate fi
convenţională sau legală, a doua poate rezulta din natura obiectului sau din convenţia
părţilor.
2.4. Schimbarea subiecţilor raportului juridic civil. Raporturile juridice civile nu sunt fixe şi
imuabile, ci pot fi modificate printre altele şi prin schimbarea subiecţilor sau părţilor între
care se
leagă. Evident, nu toate raporturile juridice civile pot fi modificate prin schimbarea
subiecţilor;
astfel, de pildă, raporturile juridice personale – extrapatrimoniale – sunt strâns legate de
persoana
omului şi deci nu sunt transmisibile (de pildă, cele privitoare la numele persoanei, la
onoarea sa, la
calitatea de autor sau inventator, raporturile de rudenie, căsătorie etc.); tot astfel, în
raporturile
patrimoniale al căror conţinut îl constituie drepturi reale (de exemplu, dreptul de
proprietate), numai
subiectul activ (titularul dreptului, proprietarul) poate fi schimbat, dar nu şi subiectul pasiv
care este
universal. În schimb, în raporturile juridice de obligaţie, problema schimbării subiecţilor se
pune
destul de frecvent atât cu privire la subiectul activ (creditor), cât şi cu privire la subiectul
pasiv
(debitor).
Practic schimbarea subiecţilor unui raport juridic civil se poate realiza – după cum e vorba
de
schimbarea subiectului activ sau a celui pasiv – prin cesiunea de drepturi sau prin
cesiunea de
datorii. Astfel, subiectul activ îşi poate ceda (cesiona, transmite sau înstrăina) dreptul său
unei alte
persoane. Cel care transmite altuia un drept se numeşte cedent sau autor, iar cel căruia i
se transmite
dreptul se numeşte cesionar sau succesor. Cesiunea unui drept sau a unor drepturi
determinate este
o cesiune (transmisiune) cu titlu particular şi se realizează prin diferite acte juridice:
contract de
vânzare-cumpărare, contract de donaţie, arendare etc. sau prin legat testamentar
particular. Când
însă o persoană fizică încetează din viaţă sau o persoană juridică este dizolvată sau
dispare prin
reorganizare (fuziune, divizare etc.), drepturile şi obligaţiile de care era legată persoana
dispărută se
transmit moştenitorilor sau succesorilor în drepturi, fie printr-o transmisiune universală
(când un
singur subiect de drept dobândeşte toate drepturile şi obligaţiile persoanei fizice decedate
sau ale
persoanei juridice care şi-a încetat existenţa), fie printr-o transmisiune cu titlu universal
(când mai
multe persoane dobândesc fiecare câte o fracţiune din patrimoniul autorului lor).
Legea nu reglementează transmisiunea (cesiunea) unor datorii determinate (cu titlu
particular), dar o
asemenea transmisiune care are ca efect schimbarea subiectului pasiv al raportului juridic
respectiv
se poate realiza prin alte procedee juridice cum sunt:
– novaţia este operaţiunea juridică prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc
cu o
obligaţie nouă. Altfel spus, obligaţia existentă se transformă într-o obligaţie nouă.
Stingerea
obligaţiei vechi şi naşterea obligaţiei noi au loc concomitent.
Schimbarea creditorului are loc atunci când cumpărătorul unui bun se obligă, la cererea
vânzătorului, să efectueze plata preţului către o altă persoană.
Schimbarea debitorului are loc cu sau fără consimţământul debitorului din obligaţia veche
(L. Pop,
op. cit., p. 468-469);
– delegaţia este actul juridic prin care un debitor, numit delegant, obţine şi aduce
creditorului său,
numit delegatar, consimţământul unei alte persoane, numită delegat, care se obligă alături
sau în
locul delegantului. Delegaţia simplifică raporturile dintre părţi; prin ea se sting două
obligaţii printro
singură plată. De pildă, prin plata făcută de delegat direct delegatarului (creditor al
delegantului)
se stinge atât obligaţia delegantului faţă de delegatar, cât şi obligaţia delegatului faţă de
delegant;
- stipulaţia pentru altul este contractul prin care părţile stipulează ca obligaţia uneia dintre
ele să nu
fie executată în favoarea celeilalte, ci în favoarea unei terţe persoane.
Nu vom insista mai mult asupra acestor mijloace juridice deoarece ele vor fi studiate în
cadrul
disciplinei Teoria generală a obligaţiilor.
2.5. Capacitatea civilă de folosinţă este aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii
civile,
adică aptitudinea de a fi subiect de drept civil, de a intra ca atare în raporturi juridice civile.
Capacitatea civilă de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice, fără
nicio
discriminare (art. 4 Decretul nr. 31/1954); ea este generală (adică cuprinde toate drepturile
subiective şi toate obligaţiile civile recunoscute de dreptul obiectiv) şi este egală pentru
toate
persoanele fizice. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă (în calitatea sa
de
subiect de drept) decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege; de asemenea,
nimeni nu
poate renunţa, nici în tot şi nici în parte, la capacitatea sa de folosinţă (art. 6 din Decretul
nr.
31/1954). Evident, se poate renunţa la un drept subiectiv civil; dar nu se poate renunţa la
însăşi
aptitudinea de a avea drepturi, adică la capacitatea de folosinţă.
Nota bene. Persoanele fizice au personalitate juridică. Aceasta este aptitudinea generală
şi abstractă
de a fi titular activ sau pasiv de drepturi subiective; ea este vocaţia de a participa la viaţa
juridică.
Fiind consacrată omului personalitatea juridică nu este subordonată decât unei singure
condiţii: ca
fiinţa umană să se nască vie. Dar şi persoanele juridice au personalitate juridică.
Menţionăm însă că
în doctrina noastră nu toţi autorii admit conceptul de personalitate juridică a persoanei
fizice deşi
recent unii autori s-au raliat acestei opinii (pentru dezvoltări, O. Ungureanu, C. Munteanu,
Observaţii privind persoana fizică şi personalitatea juridică, P.R. nr. 4/2005, p. 180-190; O.
Ungureanu, Persoana fizică în Drept civil. Persoanele, de O. Ungureanu, C. Jugastru, Ed.
Rosetti,
Bucureşti, 2003, p. 21-22). Aşa cum arătam cu altă ocazie, trebuie să ne păzim de a
confunda
personalitatea juridică cu capacitatea juridică.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanelor fizice începe odată cu naşterea persoanei şi
încetează
odată cu moartea sa. În ce priveşte dobândirea de drepturi (dar nu şi asumarea de
obligaţii),
capacitatea civilă de folosinţă a omului începe chiar în momentul concepţiei [art. 7 alin. (2)
din
Decretul nr. 31/1954], cu condiţia de a se naşte viu (infans conceptus pro nato habetur
quoties de
commodis eius agitur).
În acelaşi sens, în materie de succesiune art. 654 alin. (1) C.civ. statuează: „Pentru a
succede trebuie
neapărat ca persoana care succede să existe în momentul deschiderii succesiunii”; alin.
(2): „Copilul
conceput este considerat că există” iar alin. (3): „Copilul născut mort este considerat că nu
există”.
Exemplu: patronul S moare. El are doi fii şi o soţie care este însărcinată. După moartea lui
S soţia
aduce pe lume o fiică. El va fi moştenit de cei doi fii şi de soţia sa. Dar fiica este sau nu
moştenitoare? Desigur, da. În lipsa prevederilor legale menţionate, fiica născută ulterior
decesului
tatălui ei nu ar fi chemată la succesiune.
Aşadar, în alin. (2) al articolului citat legiuitorul, printr-o ficţiune, consideră sub condiţie că
există
nu numai copilul deja născut, ci şi cel conceput; există însă şi alte ficţiuni legale.
Ficţiunile în drept. Ele reprezintă o deformare a realităţii, respectiv o proclamare a unei
nerealităţi
inventate de legiuitor din raţiuni de stabilitate a sistemului juridic. Într-un fel ficţiunile sunt
„minciuni” utile ale legii; Ihering chiar le definea ca „minciună consacrată din necesitate”.
Ele
îndeplinesc o funcţie moderatoare între dorinţa de schimbare a dreptului impusă de viaţa
în mişcare
şi păstrarea principiilor fundamentale ale dreptului; această tehnică legislativă are un
caracter
conservator pentru că, aşa cum adesea s-a spus, este de esenţa dreptului de a raporta
viitorul la
trecut. Ficţiunile pun în lucru raţionamentul „ca şi cum” (germ., als ab).
Aşadar, ficţiunile constau în atestarea legislativă a unor reguli noi, dar fără a construi
principii noi,
considerându-se că anumite situaţii se încadrează într-un principiu vechi, anume pentru a
nu
modifica acest principiu (pe larg, Al. Văllimărescu, op. cit., p. 331-333; I. Deleanu,
Ficţiunile
juridice – conotaţii şi încercare de sinteză, P.R., Culegere de studii, Supliment 2004, p.
18-45).
Originea ficţiunii legii o găsim în dreptul roman, ea fiind folosită apoi în toate epocile.
În ce priveşte persoanele juridice, capacitatea civilă de folosinţă ia naştere odată cu
înfiinţarea sau,
după caz, odată cu recunoaşterea, autorizarea sau înregistrarea persoanei juridice şi
încetează odată
cu desfiinţarea sau încetarea existenţei sale prin comasare, divizare sau dizolvare.
Această
capacitate nu este însă generală şi egală, aşa cum este la persoanele fizice, ci dimpotrivă,
potrivit
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice fiecare asemenea
persoană are
capacitatea de a dobândi numai acele drepturi şi a-şi asuma numai acele obligaţii care
corespund
scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut [art. 34 alin. (1) din Decretul nr.
31/1954];
orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul [art. 34 alin.
(2)
Decretul nr. 31/1954]
2.6. Capacitatea civilă de exerciţiu este aptitudinea persoanelor de a dobândi drepturi şi
de a-şi
asuma obligaţii prin acte juridice proprii. Dacă toate persoanele fizice au capacitatea de
folosinţă
recunoscută de lege pe simplul considerent că ele există ca fiinţe umane, apoi nu toate
persoanele
fizice au capacitatea de exerciţiu, ci numai acelea care au o voinţă conştientă, care au
discernământul faptelor lor, deoarece numai acestea îşi pot da seama de consecinţele
actelor lor
producătoare de efecte juridice.
Potrivit art. 6 din Decretul nr. 31/1954, „nimeni nu poate fi... lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege” şi nici nu poate
renunţa,
în tot sau în parte, la această capacitate.
În principiu, persoanele fizice dobândesc deplină capacitate civilă de exerciţiu la vârsta
majoratului
(18 ani), vârstă la care legiuitorul presupune că ele au o voinţă conştientă şi dispun de
discernământul necesar aprecierii însemnătăţii şi consecinţelor actelor juridice pe care le
săvârşesc.
Prin excepţie, persoanele minore care se căsătoresc dobândesc prin însuşi acest fapt
deplină
capacitate de exerciţiu. Potrivit Codului familiei, femeia se poate căsători la vârsta de 16
ani – iar pe
baza unui aviz medical şi cu încuviinţarea primăriei, pentru motive temeinice, chiar de la
vârsta de
15 ani –, şi din momentul căsătoriei dobândeşte deplină capacitate de exerciţiu pentru a
nu fi supusă
eventualelor influenţe din partea părinţilor sau a tutorelui a cărui încuviinţare ar fi necesară
pentru
săvârşirea oricăror acte juridice, dacă ea nu ar avea capacitate de exerciţiu deplină.
Până la vârsta de 14 ani minorii sunt complet lipsiţi de capacitate de exerciţiu, fiind
prezumaţi de
lege a nu avea discernământ. Întrucât însă au capacitatea de folosinţă ei pot deveni titulari
de
drepturi şi obligaţii, dar actele juridice din care acestea izvorăsc vor trebui să fie încheiate,
în
numele minorului incapabil, de către reprezentanţii săi legali, adică de către părinţi sau –
când ambii
părinţi sunt morţi, dispăruţi, decăzuţi din drepturile părinteşti ori puşi sub interdicţie – de
către
tutorele numit potrivit legii spre a asigura ocrotirea minorului.
Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani dobândesc, potrivit legii, o capacitate civilă de
exerciţiu
restrânsă care le îngăduie, potrivit art. 9 din Decretul 31/1954, să încheie ei înşişi actele
juridice
prin care dobândesc drepturi şi îşi asumă obligaţii, dar cu încuviinţarea prealabilă a
părinţilor sau a
tutorelui chemat potrivit legii să le asigure ocrotirea.
De regulă, capacitatea de exerciţiu dobândită la vârsta majoratului durează toată viaţa,
încetând –
odată cu capacitatea de folosinţă – la moartea persoanei.
Cu toate acestea, legea prevede că şi persoanele majore pot fi uneori lipsite de
capacitatea de
exerciţiu şi anume atunci când, suferind de alienaţie mintală sau de debilitate mintală (şi
fiind deci
lipsite de discernământ, de o voinţă conştientă), sunt puse sub interdicţie prin hotărâre
judecătorească. Interzişii sunt complet lipsiţi de capacitatea de exerciţiu, ca şi minorii sub
14 ani,
dar, la fel ca şi aceştia, bucurându-se de capacitatea de folosinţă, vor putea deveni titulari
de
drepturi şi obligaţii prin intermediul reprezentării lor legale de către un tutore numit în acest
scop,
care va încheia în numele şi în contul lor actele juridice necesare.
Persoanele juridice îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii prin organele lor [art. 35
alin. (1) din
Decretul nr. 31/1954], adică prin persoanele fizice încredinţate cu conducerea lor potrivit
legii,
actului de înfiinţare sau statutului. Actele juridice făcute de organe în limita puterilor ce le-
au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi, iar faptele (licite sau ilicite) săvârşite de
organe
obligă însăşi persoana juridică (dacă au fost săvârşite cu prilejul exercitării funcţiei lor,
adică de
organ al persoanei juridice şi nu în calitate de persoană fizică); faptele ilicite atrag însă şi
răspunderea personală a celor ce le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă
de terţi [art.
35 alin. (2), (3) şi (4) din Decretul nr. 31/1954].

§3
Conţinutul raportului
juridic civil
3.1. Noţiunea de drept subiectiv civil. După cum adesea s-a observat, nu este simplu de a surprinde
esenţa dreptului subiectiv. De aceea în acest domeniu „cearta ştiinţifică” a fost mare şi pare că nici astăzi nu
este încheiată.
Dreptul obiectiv recunoaşte indivizilor largi prerogative de acţiune, sub forma unor drepturi individuale,
adică drepturi subiective. Drepturile subiective nu sunt atribuite decât subiectelor de drept. Modul în care
dreptul înţelege raporturile sociale se manifestă prin intermediul noţiunii de subiect de drept şi cea de drept
subiectiv.
Nota bene. Nu există drept subiectiv decât în cadrul permis de dreptul obiectiv. Dar dreptul obiectiv este
totodată, pentru dreptul subiectiv, o limită. În adevăr, dreptul subiectiv este supus din momentul creării şi pe
parcursul realizării sale unor reguli care atenuează excesul de individualism pe care acest drept l-ar putea
avea.
Exemplu: Codul civil reglementează contractul de vânzare-cumpărare. Această reglementare însă
conţine reguli generale, abstracte. Atunci când o persoană – respectând aceste reguli – vinde un bun altei
persoane, între cele două persoane se creează o situaţie subiectivă; se trece de la general la individual.
Conform acestei situaţii subiective vânzătorul este obligat să predea bunul vândut cumpărătorului, acesta din
urmă având, sub acest aspect, un drept subiectiv împotriva vânzătorului. De altă parte, vânzătorul are un
drept subiectiv împotriva cumpărătorului care este obligat a-i preda suma de bani convenită (preţul).
De aici rezultă că dacă dreptul obiectiv este general, dreptul subiectiv este individual. Dreptul subiectiv ar
fi, după cum s-a arătat, capacitatea (puterea, forţa, putinţa) care întemeiază, de fapt, dreptul de a fi în viaţă.
Se pare că la temelia lui stă „nevoia”, nevoie care s-a sublimat în drepturi (s-a spus: nu ajunge că nevoia
creează un drept, mai trebuie ca ea să-l creeze împotriva cuiva); aceste drepturi pot fi calificate, într-un fel,
ca drepturi naturale. Dreptul subiectiv are un fundament unanim acceptat care sălăşluieşte în noi aproape
visceral. El este înrădăcinat în fiinţa omului de la vârsta cea mai fragedă. Instinctul posesiv se află la
rădăcina dreptului subiectiv (aceasta este jucăria mea, aceasta este casa mea, aceasta este periuţa mea de
dinţi etc., adică ce este al meu este al meu).
Deoarece personalitatea juridică nu este altceva decât aptitudinea de a dobândi drepturi şi de a te obliga
faţă de altul, atributul său esenţial este de a intra în raporturi juridice cu altul. Or, subiectul de drept nu există
în raport cu ceilalţi decât prin intermediul unui număr de prerogative care-i sunt recunoscute. Aceste
prerogative sunt drepturile subiective. După cum s-a arătat, dreptul subiectiv este manifestarea cea mai
vizibilă a personalităţii juridice (Ch. Larroumet, op. cit., p. 260). Este o putere a subiectului de drept care
pune în lumină existenţa raporturilor sociale între indivizi. Dar scopul dreptului este de a stabili un echilibru
între aceste puteri (drepturi). Drepturile însă nu sunt prerogative absolute, ci prerogative relative şi limitate.
Nu numai dreptul fiecăruia este limitat de drepturile altuia, ci mai mult, un drept nu trebuie exercitat în mod
egoist şi fără justificarea unui interes legitim al titularului său.
Nu orice prerogative individuale înseamnă, în sens tehnic, drept subiectiv. Trebuie, aşadar, să distingem
între dreptul subiectiv şi prerogativele învecinate. Astfel:
– libertatea nu este decât o virtualitate de drept, o posibilitate garantată de dreptul obiectiv, fără a avea
un obiect precis; altfel spus, ea este posibilitatea recunoscută persoanei de a acţiona după propria voinţa
(de pildă, libertatea contractuală care este o libertate civilă şi care permite persoanei încheierea oricărui
contract sau refuzarea lui sau libertatea de opinie care este o libertate publică). Dacă libertatea este
acordată tuturor şi este egalitară, dreptul subiectiv este acordat titularului său, este inegalitar şi este
întemeiat pe un interes individual (Ph. Malaurie, op. cit., p. 41). Dar, de reţinut, drepturile personalităţii
sunt acordate tuturor;
– puterea care permite unei persoane de a acţiona asupra patrimoniului alteia sau chiar asupra altei
persoane (de exemplu, puterea mandatarului sau a tutorelui). Puterea este legată de funcţie, care
înseamnă conferirea unei asemenea puteri unei persoane determinate (de exemplu, gerantul unei
societăţi);
– facultatea care reprezintă posibilitatea legală de a alege între a face şi a nu face; ele sunt opţiuni
limitate (de exemplu, facultatea de a rezilia sau rezoluţiona un contract). Într-un fel, facultatea este mai
bună decât un drept, deoarece ea nu poate întemeia o prescripţie;
– opţiunea care înseamnă o alegere prin contract între două obiecte sau două moduri de exercitare a
unui drept; este, după cum s-a spus, un drept subiectiv cu două ramuri, de pildă, art. 1025 C.civ. (J.
Carbonnier, op. cit., p. 287-288). Există deci – şi acest lucru trebuie subliniat – şi alte prerogative ale
persoanei decât cele rezultate din drepturile subiective. Deşi numai acestea din urmă conferă
titularuluidrepturi propriu-zise şi celelalte prerogative dau posibilitatea individului de a lua parte la viaţa
juridică.
Încă o precizare necesară: noţiunea de drept subiectiv implică în mod obligatoriu sarcini. În adevăr, puterii
de a cere, a impune sau a interzice, îi corespunde o obligaţie pentru o persoană de a executa sau confirma
ceea ce titularului îi este admis să-i ceară.
Aşa cum am mai arătat, persoana fizică sau juridică care are un drept subiectiv se numeşte subiect de
drept sau titular.
De la noţiunea de titular se ajunge la cea de titlu. Aceasta este primitoare de două sensuri:
– un sens formal (instrumentum) prin care titlul este un înscris ce face o dovadă (de exemplu, înscrisul
constatator prin care s-a transmis proprietatea);
– un sens material, prin titlu înţelegându-se sursa sau actul juridic (ca negotium, adică ca operaţie
juridică) prin care s-a obţinut dreptul subiectiv. De pildă, titlul translativ de proprietate (contractul de
vânzare-cumpărare, de donaţie etc.).
3.2. Teorii privind drepturile subiective. În literatura juridică s-au dezvoltat mai multe teorii cu privire la
existenţa şi conţinutul dreptului subiectiv. Disputele s-au purtat în jurul concepţiei potrivit căreia dreptul
subiectiv este expresia juridică şi fundamentală a unei filozofii individuale şi liberale: pentru că este liber,
individul are drepturi; pentru că el are drepturi, este liber (Ph. Malaurie, Introduction..., p. 41).
Referitor la existenţa dreptului subiectiv s-a afirmat:
– teoria dreptului natural (H. Grotius, B. Spinoza, Th. Hobbes, J. Loke, J.J. Rousseau etc.) care susţine
că dreptul subiectiv este imanent omului; el este raţional prin esenţă şi corespunzător ideii de dreptate şi
echitate. Concepţia iusnaturalistă acreditează ideea că dreptul subiectiv este autonom faţă de dreptul
obiectiv, acesta din urmă neputând şi netrebuind să-l influenţeze ori să-l desfiinţeze; ea a revigorat dreptul
subiectiv;
– teoriile negativiste (L. Duguit, H. Kelsen etc.) fie în varianta şcolilor obiectiviste, fie în cea
normativistă au susţinut inexistenţa dreptului subiectiv, calificându-l o structură inutilă, lipsită de orice
semnificaţie juridică. Despre proprietate Duguit spunea: ea este pentru orice deţinător al unei averi
îndatorirea de ordin obiectiv de a folosi avuţia pe care o are pentru a menţine şi spori interdependenţa
socială: L. Duguit a redus dreptul subiectiv la o funcţie socială, mai mult, el a substituit noţiunea de drept
subiectiv cu aceea de situaţie juridică (E. Poenaru, op. cit., p. 41). El susţinea că situaţiile juridice sunt
supuse dreptului obiectiv, situaţii juridice în care subiectul de drept se găseşte fie printr-o normă juridică,
fie printr-un act de voinţă (de pildă, situaţia contractantului, situaţia proprietarului, situaţia delincventului
etc.). Negarea dreptului subiectiv a luat o nouă amploare în marxism.
În ce priveşte conţinutul dreptului subiectiv doctrina a formulat următoarele concepţii:
– teoria voinţei (Fr. Savigny, B. Windscheid, O. Gierke), potrivit căreia dreptul subiectiv se poate
înfăţişa fie ca o putere de voinţă (Willensmacht), fie ca o suveranitate de voinţă (Willensherschaft). Dacă
prima îi permite persoanei să pretindă alteia o conduită determinată, secunda îi dă titularului posibilitatea
de a crea, modifica sau stinge drepturile pe care le are; ambele (adică dreptul subiectiv) sunt acordate
persoanei de normele juridice ce constituie dreptul obiectiv. Dreptul subiectiv ar fi în acest caz voluntarist;
– teoria interesului (R. von Ihering) care afirmă că dreptul subiectiv este interesul juridiceşte ocrotit.
După cum vedem, adepţii acestei concepţii susţin primatul interesului (Interessendogma), spre deosebire
de partizanii teoriei voinţei (Willenstheorie) care postulează că substanţa dreptului subiectiv nu este
altceva decât voinţa persoanei. De reţinut că Ihering este autorul celebrei expresii de „interes juridiceşte
ocrotit”. El susţinea că esenţa dreptului subiectiv rezidă într-un interes material sau moral al titularului său,
că în societate nu pot exista instituţii juridice fără un interes. Ihering este acela care uneşteprerogativa de
a opta pentru ceva (Bestimmungsbefugnis) cu scopul şi apărarea intereselor. Doctrina actuală germană
este influenţată puternic de această concepţie;
– teoriile eclectice (Jellinek, Michoud etc.) care afirmă că dreptul subiectiv este alcătuit atât din
interesul, cât şi din voinţa titularului său; aceste teorii încearcă să concilieze doctrina interesului cu cea a
voinţei.
Teoriile expuse nu sunt, totuşi, la adăpostul oricăror critici. Astfel, teoria voinţei este vulnerabilă, deoarece
există cazuri în care drepturile se nasc fără a fi necesară voinţa titularului (de pildă, situaţia copilului
conceput, ipoteza celor lipsiţi de discernământ, cazul moştenitorului etc.). De altă parte, teoria interesului are
dezavantajul că s-ar ajunge la concluzia că orice motiv determinant al unei persoane poate deveni fără nicio
cenzură drept subiectiv; în cadrul ei nu se explică de ce sunt recunoscute anumite interese. În fine, teoriile
combinate, îmbinând două noţiuni criticabile, nu pot nici ele să explice plauzibil raportul dintre individ şi
societate, dintre dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv (Gh. Iliescu, Drept civil. Partea generală, Institutul de
Învăţământ Superior Sibiu, 1977, p. 85-86; pentru un tablou detaliat al acestor teorii, a se vedea E. Poenaru,
op. cit., p. 40-42).
În concluzie, contează mai puţin dacă dreptul subiectiv este fundamentat pe voinţă sau pe interes. De
regulă, dreptul subiectiv este fundamentat pe una sau pe cealaltă, dacă nu pe amândouă în acelaşi timp.
Obiectul dreptului civil este de a organiza aceste puteri, de a le determina şi a le limita. Codul civil nu este,
după cum s-a spus, decât o lungă listă a acestor puteri ale subiectului de drept. Ceea ce evoluează este
ceea ce se face cu aceste prerogative. Se poate observa că s-a trecut de la absolutismul începutului de
secol XIX la noţiunea de drept funcţie.
Izvoarele drepturilor subiective. Fără îndoială, aşa cum am arătat, se poate considera că dreptul obiectiv
constituie izvorul drepturilor subiective, fie că acestea sunt patrimoniale sau extrapatrimoniale. În adevăr, nu
pot exista drepturi subiective decât în măsura în care dreptul obiectiv, adică ansamblul regulilor de drept, le
consacră existenţa. Cu toate acestea se naşte întrebarea: prin ce procedee sunt create drepturile
subiective? Trebuie răspuns că ele nu există decât în cadrul unei situaţii juridice, adică a unei situaţii admise
de regula de drept obiectiv şi care va produce anumite efecte în avantajul sau împotriva celor care se află în
această situaţie (de exemplu, situaţia soţilor, situaţia copilului legitim, situaţia moştenitorului, situaţia
creditorului sau a debitorului etc.). Or, tocmai drepturile subiective sunt cele care dau sensul unei situaţii
juridice; drepturile subiective nu sunt decât posibilităţi de a acţiona sau chiar puteri conferite subiectelor de
drept în una sau alta din situaţii, în raporturile lor cu alţii. Pe cale de consecinţă, înseamnă că izvoarele
drepturilor subiective sunt acelea care creează situaţiile juridice, adică actul juridic şi faptul juridic.
Situaţiile juridice. Actualmente, există tendinţa de a substitui conceptului de drept subiectiv, noţiunea
de situaţie juridică, pentru a sublinia şi mai pregnant întrepătrunderea drepturilor cu obligaţiile (B. Starck, H.
Roland, L. Boyer, op. cit., p. 373). Situaţiile juridice vor fi calificate subiective, atunci când ele tind să creeze
în principal drepturi, şi vor fi obiective, când ele creează preponderent îndatoriri.
Strict tehnic, îndatorirea s-ar distinge de obligaţie prin eventualitatea opusă actualităţii; cel ce are o
îndatorire nu este obligat la nimic pentru moment. Dacă însă, în urma unor împrejurări, se pune în discuţie
îndatorirea în cauză, atunci ea se transformă în obligaţie. Îndatorirea juridică nu face parte din pasivul
patrimonial, în timp ce obligaţia figurează întotdeauna în acest pasiv (ibidem). Îndatorirea, spre deosebire de
obligaţie, se aplică tuturor şi rămâne relativ nedeterminată (de exemplu, îndatorirea de fidelitate a soţilor,
îndatorirea de a avea o conduită normală, pentru a nu-l prejudicia pe altul, îndatorirea de a respecta
onoarea, integritatea fizică, proprietatea altuia etc.).
În Noul proiect de Cod civil se stabileşte că prin situaţii juridice se înţeleg orice raporturi juridice civile,
împreună cu actele sau faptele juridice generatoare, modificatoare sau extinctive, precum şi starea
persoanelor, capacitatea lor civilă, regimul bunurilor şi altele asemenea (art. 9). Se poate spune deci
căsituaţia juridică exprimă un ansamblu de drepturi şi obligaţii. De aceea se vorbeşte despre situaţia juridică
a copiilor minori, situaţia juridică a soţilor, regimul juridic al bunurilor comune, statutul juridic al persoanei
fizice etc. (a se vedea I. Deleanu, Părţile şi Terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2002, p. 213 şi urm.).
3.3. Noţiunea de conţinut al raportului juridic civil. Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din
drepturile şi obligaţiile părţilor (subiecţilor), adică din drepturile subiectului activ şi din obligaţiile subiectului
pasiv între care se stabileşte raportul juridic; nota bene, elementele conţinutului raportului juridic civil
sunt:dreptul subiectiv şi obligaţia civilă.
Între drepturi şi obligaţii există o strânsă legătură de interdependenţă, în sensul că fiecărui drept subiectiv
îi corespunde o obligaţie corelativă şi, invers, fiecărei obligaţii îi corespunde un drept corelativ al celeilalte
părţi.
Exemplu: într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul are dreptul de a pretinde şi a primi preţul
bunului vândut, drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă a cumpărătorului de a plăti acel preţ; pe de
altă parte, vânzătorul are obligaţia de a transmite cumpărătorului proprietatea bunului vândut şi obligaţia de a
garanta pe cumpărător împotriva evicţiunii şi împotriva viciilor ascunse ale lucrului, iar cumpărătorul are
dreptul corelativ de a dobândi proprietatea lucrului şi de a fi garantat.
Prin evicţiune înţelegem pierderea în întregime sau în parte de către cumpărător a dreptului de proprietate
asupra bunului cumpărat.
De asemenea, în cazul proprietăţii, titularul dreptului (proprietarul) are dreptul subiectiv de a poseda, folosi
şi dispune de lucrul său, drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă a tuturor celorlalţi subiecţi de drept
(subiect pasiv universal) de a respecta dreptul proprietarului şi de a nu face nimic de natură a stânjeni
exerciţiul acestui drept.
Nu trebuie să se creadă că proprietarul nu este ţinut de unele îndatoriri. Astfel, el este obligat de a achita
impozitele aferente, este ţinut de obligaţii rezultate din raporturile de vecinătate, de servituţile prediale
(praedium – domeniu), trebuie să răspundă sarcinilor administrative (recensăminte, renovări) etc.
Prin urmare, conţinutul raportului juridic civil poate fi privit din unghiul de vedere al celor doi subiecţi:
pentru subiectul activ conţinutul raportului juridic apare ca fiind alcătuit din drepturi, iar pentru subiectul pasiv
acelaşi conţinut apare ca fiind alcătuit din obligaţii. În raporturile juridice obligaţionale, de cele mai multe ori,
fiecare dintre subiecţi are atât drepturi, cât şi obligaţii, fiind atât subiect activ, cât şi subiect pasiv. În
raporturile juridice reale, în principiu, subiectul activ are drepturi, iar subiectul pasiv universal are obligaţia de
a nu încălca aceste drepturi.
În toate cazurile însă, oricărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie corelativă; nu există drept fără
obligaţie corelativă.
3.4. Definiţia şi caracterele juridice ale dreptului subiectiv. Prin drept (civil) subiectiv
înţelegemposibilitatea titularului (subiect activ) de a desfăşura o anumită conduită, garantată de lege prin
putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumită comportare corespunzătoare, care poate fi impusă la
nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Ex definitiones rezultă două aspecte principale ale dreptului subiectiv, şi anume:
– acesta constituie o prerogativă (posibilitate) individuală; el îi conferă titularului o anumită sferă de
activitate;
– această prerogativă individuală se află sub „tutela” dreptului obiectiv. Dreptul obiectiv asigură
respectul dreptului subiectiv; dar protecţia asigurată de dreptul obiectiv nu este nelimitată, absolută.
Dreptul obiectiv este totodată o limită şi un control pentru dreptul subiectiv. Tot aşa de bine se poate
spune că dreptul subiectiv constituie învestitura individului, prin regula de drept obiectiv, cu o putere de
acţiune determinată (J.L. Aubert, Introduction..., p. 186).
În doctrina germană actuală dreptul subiectiv a fost definit ca „îndreptăţirea” (prerogativa) unei persoane,
în raport cu alte persoane, de a opta pentru ceva (Bestimmungsbefügnis), cu ajutorul căreia poate urmări şi
realiza anumite interese (D. Schwab, op. cit., p. 78-79).
Reciproca dreptului subiectiv este obligaţia, adică legătura de drept prin care debitorul se găseşte obligat
faţă de creditor să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub constrângere statală; obligaţia este aspectul
negativ al raportului obligaţional.
Drepturile civile subiective prezintă următoarele caractere specifice:
a) dreptul subiectiv presupune întotdeauna existenţa unei obligaţii corelative în sarcina altei (altor)
persoane, implicând deci, în mod necesar, existenţa unui raport juridic între doi sau mai mulţi subiecţi de
drept;
b) dreptul subiectiv conferă titularului său posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv să-şi îndeplinească
obligaţia corelativă şi de a recurge la nevoie la concursul aparatului de constrângere al statului pentru a
obţine îndeplinirea acestei obligaţii;
c) dreptul subiectiv conferă titularului său posibilitatea de a desfăşura o anumită conduită sau de a săvârşi
anumite acte, conduită căreia îi corespunde o anumită comportare corelativă din partea subiectului pasiv;
d) dreptul subiectiv ia fiinţă ca atare din momentul naşterii raportului juridic, chiar dacă titularul său nu a
început încă să-l exercite (căci dreptul reprezintă doar posibilitatea juridică a unei conduite şi nu însăşi
această conduită).
În mod corespunzător, obligaţia civilă constă într-o îndatorire (iar nu într-o facultate sau posibilitate) de a
avea o anumită comportare corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, comportare care poate consta,
după caz, într-o acţiune (dare sau facere) sau într-o inacţiune ori abţinere (nonfacere) şi care poate fi impusă
la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Drepturile civile subiective sunt extrem de numeroase şi variate. Ele pot fi clasificate după diferite criterii.
3.5. Clasificarea drepturilor civile subiective. Drepturi absolute şi drepturi relative
Bibliografie selectivă – I. Micescu, Drept civil. Curs de teoria generală a drepturilor de creanţă, Ed. Themis
Cart, Bucureşti, 2005; G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947; L. Pop, Dreptul de
proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997; D. Schwab, Einführung în das
Zivilrecht, Einschliesslich BGB – Allgemeiner Teil, 12. Auflage, C.F. Müller Verlag, Heidelberg, 1995; Ph.
Malinvaud, Introduction a l’etude du droit, Litec, Paris, 1998, p. 91-94.
După sfera persoanelor obligate şi după conţinutul obligaţiilor corespunzătoare, drepturile civile se
clasifică în două categorii: drepturi absolute şi drepturi relative.
A. Drepturile absolute sunt acelea cărora le corespunde obligaţia generală a tuturor persoanelor de a se
abţine de a le încălca.
Drepturile absolute prezintă următoarele caractere specifice:
– raportul juridic care are în conţinutul său un drept absolut se stabileşte între titularul dreptului (ca
subiect activ) şi toate celelalte persoane (ca subiect pasiv universal, nedeterminat în momentul stabilirii
raportului juridic); cel puţin aceasta este opinia majoritară în dreptul nostru civil;
– conţinutul obligaţiei corelative care revine subiecţilor pasivi (nedeterminaţi) îl constituie îndatorirea lor
generală şi negativă de a se abţine de la orice act sau fapt care ar putea aduce atingere dreptului
subiectiv, adică obligaţia de a nu face nimic de natură a încălca sau stânjeni exercitarea dreptului;
– drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes).
Doctrină germană. Totuşi, în opinia unor autori, dreptul absolut nu întemeiază raporturi juridice, ci
instalează doar o stare latentă (eine latente Lage des rechtlichen Könnens und Sollens) de „a putea”
juridiceşte (adică de a înfăptui prerogativele apărate prin dreptul absolut) şi de „a trebui” juridiceşte (adică
toate celelalte persoane trebuie să nu stânjenească îndeplinirea prerogativelor titularului dreptului absolut).
După opinia acestor autori, nu există raport juridic între titularul dreptului subiectiv şi celelalte persoane care
trebuie să respecte dreptul absolut; nu există o multitudine de raporturi juridice cu toţi subiecţii nedeterminaţi,
ci numai cu subiecţii determinaţi. Aşadar, se va naşte un raport juridic numai când subiectul pasiv se
individualizează prin faptul că aduce atingere dreptului subiectiv absolut (a se vedea D. Schwab, op. cit., p.
81-83).
Sunt drepturi absolute: 1. drepturile personale extrapatrimoniale (dreptul la nume, la domiciliu, dreptul la
demnitate, la onoare, la respectul vieţii private etc.; drepturile rezultând din raporturile conjugale şi din
raporturile de familie; drepturile nepatrimoniale de autor, de inventator şi cele conexe lor etc.) 2. drepturile
reale principale şi cele derivate din dreptul de proprietate privată.
B. Drepturile relative – în opoziţie cu cele absolute – sunt cele cărora le corespunde obligaţia uneia sau
mai multor persoane, determinate din chiar momentul stabilirii raportului juridic, de a da (adică de a constitui
sau strămuta un drept real asupra unui lucru), de a face (de a săvârşi anumite acte sau fapte juridice) sau de
a nu face ceva (de a se abţine de la săvârşirea anumitor acte sau fapte juridice).
Drepturile relative prezintă următoarele caractere juridice specifice:
– raportul juridic care cuprinde în conţinutul său un drept relativ se stabileşte între titularul dreptului
(subiect activ) şi una sau mai multe persoane determinate (ca subiect pasiv);
– conţinutul obligaţiei subiectului pasiv determinat este obligaţia – de cele mai multe ori pozitivă – de a
da sau de a face ceva, fie uneori obligaţia negativă de a nu face ceva (de a se abţine de la anumite acte
sau fapte);
– drepturile relative sunt opozabile numai faţă de persoana (sau persoanele) care constituie subiectul
pasiv determinat al raportului juridic respectiv (debitor); ele sunt deci, erga certam personam.
Sunt drepturi relative toate drepturile de creanţă, adică cele care rezultă din acte juridice sau din fapte
juridice, în temeiul cărora una sau mai multe persoane determinate, în calitate de creditor, au dreptul de a
pretinde şi obţine de la una sau mai multe persoane determinate, în calitate de debitor, îndeplinirea obligaţiei
corelative de a da, a face sau de a nu face ceva. Astfel sunt: dreptul vânzătorului de a primi preţul şi al
cumpărătorului de a primi lucrul cumpărat, dreptul persoanei păgubite printr-o faptă ilicită şi culpabilă de a
primi despăgubiri etc.
Critica acestei teorii. În doctrină s-a arătat că opozabilitatea nu constituie pentru clasificarea drepturilor
subiective un criteriu la adăpost de orice critică, deoarece orice drept civil este, în principiu, opozabil tuturor
subiectelor de drept; terţii nu-l pot nesocoti. De aceea, s-a propus împărţirea drepturilor subiective civile în
absolute şi relative, după cum titularul dreptului poate să îl exercite fără sau cu concursul altei persoane (G.
Boroi, op. cit., p. 53-54; nuanţat şi alţi autori). Menţionăm că şi în doctrina franceză recentă s-a subliniat că
opozabilitatea este caracteristică şi drepturilor de creanţă (B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 446).
Pe lângă aceste observaţii, desigur pertinente, în opinia noastră se mai poate reţine că opozabilitatea
drepturilor subiective absolute este extrem de generală şi abstractă. De aceea poate să provoace puţină
discuţie afirmaţia – susţinută de mulţi autori – că între titularul dreptului absolut şi toate celelalte persoane
nedeterminate se stabileşte un raport juridic prin care acestea din urmă au obligaţia generală negativă de a
se abţine să-i aducă titularului vreo atingere.
În adevăr, pe această linie de gândire, se poate oare spune cu destulă îndreptăţire că, de exemplu,
proprietarul unei biciclete aflat în Bucureşti are în această calitate un raport juridic cu persoana X din Braşov,
cu persoana Y din Cluj etc., când aceştia nu au nicio intenţie de a-i stânjeni proprietatea, nu se cunosc şi
este puţin probabil să se cunoască într-o viaţă de om? Evident, o asemenea interpretare ar lega fiecare
persoană cu oricare altă persoană într-un număr infinit de raporturi juridice. Să recunoaştem că aceste
raporturi juridice nu sunt numai inutile, dar în plus – cel puţin pe plan teoretic – ele aduc atingere libertăţii
individuale, deoarece dreptul subiectiv absolut (în exemplul dat, proprietatea) ar crea o reţea densă de
obligaţii la nivel planetar. Pentru aceste motive considerăm că subiecţii pasivi ai dreptului absolut nu sunt
ţinuţi de o obligaţie propriu-zisă, ci doar de o îndatorire generală de a respecta prerogativele titularului
dreptului absolut. Diferenţierea radicală dintre cele două categorii de drepturi rezultă din faptul că titularul
dreptului absolut nu are un drept de a cere o prestaţie (pozitivă sau negativă) subiecţilor pasivi
nedeterminaţi, deci nu există în sarcina acestora o obligaţie propriu-zisă; de altfel, în pasivul lor patrimonial o
atare obligaţie nici nu se regăseşte, ceea ce demonstrează încă o dată că nu este vorba despre o obligaţie
juridică. Aceste constatări ne conduc la concluzia că între titularul dreptului absolut şi ceilalţi subiecţi pasivi,
anterior încălcării sau nesocotirii dreptului absolut nu se nasc raporturi juridice (nu există un vinculum iuris),
ci numai o situaţie prin care titularul este îndreptăţit să-şi exercite dreptul său cu excluderea celorlalţi, aceştia
fiind îndatoraţi să nu aducă atingere cu nimic exercitării dreptului de către titular. Raportul juridic şi, odată cu
acesta, obligaţia, se naşte numai după încălcarea sau nesocotirea dreptului subiectiv absolut de către un
subiect pasiv determinat. În sfârşit, este de reţinut că drepturile subiective absolute fiind concepute împotriva
tuturor, ele pot fi încălcate, în principiu, de orice persoană. Dimpotrivă, tot de principiu, cele relative pot fi
încălcate numai de persoanele participante la raportul juridic, nu şi de cei din afara acestui raport.
Aceste câteva idei, în viitor, vor putea fi avute în vedere la construcţia mai exactă a drepturilor subiective
absolute. Desigur doar în ipoteza în care nu se va renunţa la această clasificare, deoarece în doctrina
occidentală există o tendinţă accentuată în acest sens. Totuşi, pentru că o nouă concepţie nu s-a impus şi
pentru acurateţea expunerii vom respecta în continuare clasificarea tradiţională.
Drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale (sau extrapatrimoniale). Drepturile subiective civile sunt
patrimoniale sau nepatrimoniale, după cum ele au sau nu au un conţinut economic, evaluabil în bani.
A. Drepturile patrimoniale sunt acelea care au un conţinut economic, putând fi evaluate în bani. Marea
majoritate a drepturilor civile intră în această categorie (căci dreptul civil reglementează în principiu raporturi
juridice cu conţinut economic). Unele drepturi patrimoniale sunt absolute şi deci opozabile erga omnes (cum
sunt drepturile reale), iar celelalte sunt relative şi deci opozabile numai debitorului (drepturile de creanţă).
B. Drepturile nepatrimoniale sau extrapatrimoniale sunt acelea care nu au un conţinut economic şi deci nu
pot fi evaluate în bani. Fac parte din această categorie: drepturile strâns legate de persoana omului (dreptul
la nume, la onoare etc.); drepturile fără conţinut economic rezultate din raporturile conjugale şi de familie;
drepturile nepatrimoniale de autor şi de inventator (a se vedea Y. Eminescu, Dreptul de autor. Legea nr. 8
din 14 martie 1996 comentată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997). În Decretul nr. 31/1954 şi în alte acte
normative aceste drepturi sunt denumite „drepturi personale nepatrimoniale”, spre a se sublinia, pe de o
parte, că ele au un caracter personal, iar pe de altă parte, că ele nu au un conţinut economic (patrimonial). În
literatura clasică, mai ales cea franceză, se foloseşte cu precădere denumirea de „drepturi
extrapatrimoniale”, pentru a sublinia ideea că ele nu fac parte din patrimoniul unei persoane.
Spre deosebire de drepturile patrimoniale, care pot fi absolute sau relative, drepturile nepatrimoniale sunt
întotdeauna absolute, deci sunt opozabile tuturor.
Uneori drepturile personale nepatrimoniale se pot împleti cu drepturi patrimoniale. De exemplu, dreptul de
autor cuprinde atât prerogative cu conţinut personal nepatrimonial, ca cele enumerate mai sus, cât şi
prerogative cu conţinut economic, ca dreptul de a fi remunerat, în caz de editare, reprezentare sau difuzare a
operei, sau dreptul de a fi despăgubit, în caz de folosire fără drept a acesteia, sau pot da naştere unor
consecinţe de ordin patrimonial. De exemplu, din drepturile rezultate din rudenie sau căsătorie decurge şi
obligaţia de întreţinere sau dreptul la moştenire.
Sub denumirea de drepturile personalităţii se desemnează acele drepturi care sunt specifice numai
calităţii de persoană umană, care aparţin deci oricărui individ prin însuşi faptul că el este om.
Actualmente doctrina şi jurisprudenţa pun un accent deosebit pe ocrotirea drepturilor personalităţii, care
se referă în principal la protecţia dreptului la nume, la onoare, la imagine, la intimitatea vieţii private. Aşa cum
se poate observa, ocrotirea acestor drepturi vine adesea în coliziune cu libertatea presei şi cu dreptul de
informare a opiniei publice. În Franţa, în anul 1970 s-a edictat o lege specială relativă la protecţia vieţii
private prin care apoi s-a introdus în Codul civil (art. 9) principiul că „fiecare are dreptul la respectarea vieţii
sale private”. Este încă discutabil dacă dreptul la imagine este doar un aspect al dreptului la respectul vieţii
private sau un drept specific, de sine-stătător (Ph. Malinvaud, op. cit., p. 143). Legat de protecţia laturii
existenţiale a fiecărei persoane, ni se pare interesant de a reda că cea mai veche exprimare legislativă în
acest sens datează de la 1888 (Statele Unite ale Americii) şi este „dreptul de a fi lăsat singur” (the right to be
let alone). Cu aceeaşi acuitate se pune problema vieţii private a personajelor publice (public figure),
deosebindu-se persoanele care aparţin actualităţii în mod absolut şi cele care sunt în actualitate în mod
relativ, ocazional (a se vedea, pentru detalii: P.M. Cosmovici, op. cit., p. 68-74; O. Ungureanu, C. Jugastru,
Drept civil. Persoanele, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 39-57).
Diviziunea drepturilor subiective în drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale permite clasificarea
prejudiciilor în prejudicii patrimoniale, pe de o parte, şi prejudicii nepatrimoniale sau daune morale, pe de altă
parte.
Prejudiciile nepatrimoniale sunt denumite, prin tradiţie, daune morale. Ele sugerează lezarea adusă
drepturilor extrapatrimoniale provenind din atingeri aduse acelor atribute care definesc personalitatea
umană, valori pe care le-am enumerat deja. S-a observat că denumirea de prejudicii nepatrimoniale este
ştiinţific preferabilă aceleia de daune morale, întrucât cuprinde toate prejudiciile de natură neeconomică,
adică atât cele care rezultă din atingerile aduse unor valori morale, cât şi cele care rezultă din atingerile unor
valori sau drepturi subiective fără legătură cu morala.
Prejudiciile nepatrimoniale prezintă unele particularităţi faţă de cele patrimoniale. Consecinţele
dăunătoare rezultă din atingeri aduse unor drepturi care definesc persoana umană şi sunt intim legate de
titularul lor. Pentru aceste motive prejudiciul nepatrimonial nu este susceptibil de evaluare bănească, el este
un prejudiciu moral, fără conţinut economic.
În concret, repararea daunelor morale comportă discuţii doctrinare. S-a statornicit un sistem reparatoriu
mixt, care îmbină mijloacele nepatrimoniale (de exemplu, cele prevăzute de Decretul nr. 31/1954 privind
persoanele fizice şi persoanele juridice) cu acordarea unor despăgubiri băneşti. Cuantumul despăgubirilor
băneşti este dificil de stabilit; instanţele de judecată trebuie să statueze în aşa fel încât sumele de bani să
aibă efecte compensatorii (I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1979, p. 56-61; C. Jugastru, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2001, p. 9-35).
Clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi drepturi de creanţă. Drepturile subiective civile cu
conţinut economic (drepturi patrimoniale) pot fi subclasificate în:
1) Drepturi reale în temeiul cărora titularul îşi poate exercita atributele (prerogativele) corespunzătoare în
mod direct asupra unui lucru şi care permite a se reţine din utilităţile sale economice fără a avea nevoie de
concursul altor persoane. Definiţia clasică reţine că dreptul real este o putere (juridică) a omului asupra unui
lucru; această putere directă şi imediată variază în funcţie de fiecare drept. Aceste drepturi se numesc reale
pentru că ele se referă întotdeauna la un lucru (res). Cu toate acestea ele nu rezultă dintr-un raport juridic
între om şi lucru, ci dintr-un raport social, între oameni, mai exact între titularul dreptului real şi toţi ceilalţi
subiecţi de drept obligaţi să-i respecte şi să nu-i încalce sau stânjenească exerciţiul dreptului.
Exemplu: dreptul de proprietate care este un drept subiectiv. Să spunem că X este proprietarul unei case.
Proprietarul are puterea de a stăpâni casa. Aceasta înseamnă că el poate să o folosească, dar o poate şi
închiria; mai mult decât atât, el poate dispune de ea prin vânzare, donaţie etc; dar X o poate transforma şi
chiar demola. Apoi, dacă prin uzurpare casa i-a fost luată, X poate cere printr-o acţiune în revendicare
adresată justiţiei redobândirea casei. Acest drept subiectiv care poartă asupra unui bun (în speţă casa) este
un drept real (ius in re).
Drepturile reale prezintă următoarele caractere specifice:
– rezultă din raporturi juridice stabilite între titular (ca subiect activ) şi toate celelalte persoane (subiect
pasiv universal, nedeterminat);
– conferă titularului puterea de a-şi exercita prerogativele (atributele) dreptului direct asupra lucrului la
care se referă, fără a avea nevoie de concursul unei alte persoane;
– implică obligaţia generală negativă a subiecţilor pasivi nedeterminaţi de a nu face nimic de natură a
stânjeni exerciţiul dreptului; persoana care încalcă un drept real se individualizează astfel ca subiect pasiv
determinat al unui raport juridic, ca debitor al obligaţiei de restabilire a dreptului încălcat ori de reparare a
prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului;
– drepturile reale sunt absolute şi deci opozabile tuturor (erga omnes);
– drepturile reale conferă titularilor – pe lângă celelalte atribute specifice – atât un drept de urmărire,
cât şi un drept de preferinţă. În temeiul dreptului de urmărire, titularul dreptului real poate urmări bunul şi
poate cere restituirea lui din mâinile oricui s-ar afla în mod nelegitim; în temeiul dreptului de preferinţă,
titularul unui drept real accesoriu (de gaj sau de ipotecă ori privilegiu) are dreptul de a-şi satisface cu
prioritate creanţa garantată cu acel drept real înlăturând concurenţa altor creditori care nu dispun de o
garanţie reală.
Exemplu: dacă o creanţă de 800 milioane de lei este garantată prin constituirea în favoarea creditorului a
unui drept de ipotecă asupra apartamentului debitorului, în cazul în care debitorul nu-şi achită datoria la
scadenţă, creditorul poate proceda la executarea silită asupra bunului (apartamentului), obţinând vânzarea
lui la licitaţie; din preţul obţinut se va achita mai întâi creanţa creditorului ipotecar şi abia apoi – dacă preţul
obţinut a fost mai mare – se vor achita integral sau proporţional alte datorii ale debitorului faţă de alţi creditori
care nu au avut diligenţa să-şi garanteze creanţa cu un drept real de ipotecă.
Drepturile reale sunt limitate ca număr (numerus clausus) la cele expres reglementate de lege, părţile
neputând crea prin convenţia lor alte drepturi reale, ci numai drepturi de creanţă.
Drepturile reale se împart în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.
Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate; de asemenea, drepturile reale care se formează în
temeiul dreptului de proprietate privată: dreptul de uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi dreptul de superficie (a
se vedea G.N. Luţescu, op. cit., p. 237-386; L. Pop, op. cit., p. 26-45; a se vedea, de asemenea, pentru
aplicaţii practice, speţe şi teste grilă, I.R. Urs, Drepturile reale, Ed. Universitară, Bucureşti, 2006).
Dreptul de proprietate este prototipul drepturilor reale; el este dreptul real cel mai deplin, deoarece
conferă proprietarului suma celor trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Sunt unele situaţii în care unele
dintre aceste atribute sunt desprinse, gradulat, din dreptul proprietarului pentru a se bucura de ele alte
persoane. Prin această desprindere sunt constituite în favoarea altor persoane alte drepturi reale; acestea
suntdezmembrămintele dreptului de proprietate (dreptul de uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie).
Dreptul de proprietate este o supranoţiune, o suprainstituţie. Aceasta pentru că dacă se poate concepe
un drept care să cuprindă în el toate prerogativele recunoscute de dreptul obiectiv asupra unui bun, acela
este dreptul de proprietate. Mai mult, în sens larg, el poate subsuma şi alte drepturi; bunăoară, în acest
sens, putem vorbi de „proprietatea asupra dreptului de creanţă” şi în orice caz nu trebuie uitat că drepturile
intelectuale s-au dezvoltat sub noţiunea de „proprietate intelectuală”. Restrângerea noţiunii de proprietate
numai la „bunuri” îşi are explicaţia în tradiţia dreptului civil. Deşi dreptul de proprietate are un caracter
absolut, el nu este nemărginit. Legea, de la epocă la epocă, limitează sau lărgeşte prerogativele dreptului de
proprietate şi din acest motiv el se poate schimba în continuu. Proprietatea este un drept fundamental,
elementar care se află în strânsă legătură cu garantarea libertăţii individuale. Ei îi revine sarcina – în
mănunchiul de drepturi fundamentale – de a asigura titularului libertatea în domeniul raporturilor patrimoniale
(pentru detalii privind caracterele şi atributele dreptului de proprietate, a se vedea O. Ungureanu, C.
Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, ed. a III-a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 86-94). Nu există libertate
fără proprietate.
Dreptul de proprietate se prezintă, aşa cum am mai arătat, sub două forme: dreptul de proprietate publică
şi dreptul de proprietate privată (a se vedea Legea nr. 213 din 24 noiembrie 1998 privind proprietatea publică
şi regimul juridic al acesteia).
Dreptul de proprietate privată se împarte în: a) dreptul de proprietate privată, care aparţine persoanelor
fizice şi persoanelor juridice de tip privat; b) dreptul de proprietate privată al statului, unităţilor
administrativteritoriale
(judeţul, municipiul, oraşul şi comuna), precum şi altor persoane juridice înfiinţate de stat, cum sunt
regiile autonome.
Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate sunt de două feluri şi anume: a) drepturi
reale principale derivate din dreptul de proprietate publică (dreptul de administrare, dreptul de concesiune
asupra bunurilor din domeniul public, dreptul de folosinţă născut în baza unui contract de închiriere, dreptul
de folosinţă asupra unor bunuri imobile constituit în favoarea unor persoane juridice fără scop lucrativ); b)
drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate privată; ele sunt opozabile tuturor, inclusiv
proprietarului. Ele se mai numesc, aşa cum am mai arătat, dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate.Codul civil reglementează următoarele drepturi reale principale derivate: dreptul de uzufruct,
dreptul de uz şi de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie.
Dreptul de uzufruct este un drept real care conferă titularului său posesia şi folosinţa asupra lucrurilor
ce aparţin altuia având însă îndatorirea de a conserva substanţa lucrurilor respective. Este un drept
temporar şi, de regulă, se constituie asupra bunurilor neconsumptibile.
Uzuarul nu poate ceda şi nici închiria dreptul său altuia (art. 571 C.civ.) spre deosebire de uzufructuar
care se poate bucura el însuşi sau poate închiria sau ceda exerciţiul dreptului său (art. 534 C.civ.).
Dreptul de uz este un drept real care conferă titularului prerogativele de a se folosi de lucru şi de a-i
culege fructele numai pentru nevoile sale şi ale familiei; este de fapt o varietate a dreptului de uzufruct.
Dreptul de abitaţie este un drept de folosinţă (uz) având ca obiect o casă de locuit; în principiu, acest
drept nu poate fi cedat şi nici închiriat.
Dreptul de servitute este un drept real imobiliar perpetuu şi indivizibil care dezmembrează
proprietatea, conferind titularului său anumite prerogative strict limitate asupra lucrului altuia.
Dreptul de superficie este un drept real care constă în dreptul de proprietate ce are o persoană
numită superficiar asupra construcţiilor, plantaţiilor şi alte lucrări aflate pe terenul aparţinând altei
persoane, teren în privinţa căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă. Constituie o excepţie de
la regula majoră potrivit căreia proprietatea asupra terenului cuprinde şi proprietatea a ceea ce se află pe
el (a se vedea, M. Costin în M. Costin, M. Mureşan, V. Ursă, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 214-215).
Aşa cum s-a arătat, alături de acestea Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar mai consacră şi dreptul
real de folosinţă funciară, care are însă o figură juridică distinctă (L. Pop, op. cit., p. 36). De menţionat că
dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt incompatibile cu dreptul de proprietate publică, deoarece
bunurile din domeniul public sunt inalienabile. Menţionăm că există şi opinia potrivit căreia drepturile reale ar
include între altele dreptul de concesiune şi dreptul de preempţiune.
Dreptul de concesiune este dreptul prin care o persoană numită concedent transmite dreptul de
exploatare al unui bun, al unei activităţi sau al unui serviciu public unei alte persoane numită cesionar, pe
o perioadă de cel mult 49 de ani, în schimbul unei redevenţe (a se vedea Legea nr. 219/1998 privind
regimul concesiunilor şi legile speciale anterioare).
Dreptul de preempţiune este acel drept care conferă titularului prerogativa de a fi preferat oricărei alte
persoane la cumpărarea unui anumit bun. El poate fi stabilit prin lege sau prin convenţie şi poate fi statuat
fie în favoarea unei persoane (fizice sau juridice), fie în favoarea statului [a se vedea, de pildă, art. 9 alin.
(1) din Legea nr. 58/1995; pentru detalii, R.I. Motica, F. Motiu, Contractul de vânzare-cumpărare. Teorie şi
practică judiciară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 26-31].
Menţionăm că art. 426 din Proiectul noului Cod civil statuează: „În afară de alte cazuri prevăzute de lege,
sunt drepturi reale: 1. dreptul de proprietate; 2. dreptul de superficie; 3. dreptul de uzufruct; 4. dreptul de uz;
5. dreptul de abitaţie; 6. dreptul de servitute; 7. dreptul de administrare; 8. dreptul de concesiune; 9. dreptul
de folosinţă”.
Sunt drepturi reale accesorii – constituite în scopul garantării unor drepturi de creanţă – gajul (sau
amanetul), ipoteca şi unele privilegii; ele însoţesc întotdeauna un drept de creanţă. Drepturile reale accesorii
nu au o existenţă de sine stătătoare, fiind ataşate pe lângă un alt drept principal. De aceea, naşterea,
precum şi stingerea lor depind de existenţa valabilă a dreptului principal de creanţă.
Rolul lor este deci de a consolida un drept de creanţă, conferind creditorului o situaţie mai sigură. Ele au
aşadar un caracter mixt; sunt drepturi reale cu caracter mixt. Într-o opinie minoritară s-a susţinut că am fi
doar în prezenţa unui drept de creanţă particular.
Dreptul de ipotecă este un drept real asupra imobilelor afectate de plata unei obligaţii (art. 1746 şi urm.
C.civ.).Dreptul de gaj este un contract prin care datornicul remite creditorului său un lucru mobil „spre
siguranţa datoriei” (art. 1685 şi urm. C.civ.); anticreza (tot un gaj imobiliar a fost desfiinţată prin Legea
contra cametei din 1931).
Privilegiile sunt drepturi care îi dau creditorului posibilitatea ca creanţa sa să fie preferată faţă de alţi
creditori, chiar dacă aceştia sunt creditori ipotecari.
În rândul drepturilor reale accesorii este inclus (de doctrină şi jurisprudenţă) şi dreptul de retenţie, care
dă posibilitatea celui ce deţine un bun al altuia să nu-l restituie proprietarului până nu i se plăteşte tot ceea
ce i se datorează în legătură cu acel bun.
Trebuie reţinut că la temelia drepturilor reale se află posesia.
Posesia nu constituie un drept subiectiv. Ea este o prerogativă de fapt şi de aceea nu trebuie
confundată cu proprietatea; proprietatea este dreptul, posesia faptul.
De pildă, ţăranul care prin deplasarea semnului de hotar îşi alipeşte o fâşie din terenul vecinului, prin
aceasta el nu devine proprietar, ci numai posesor; el este un posesor de rea-credinţă, pentru că ştie prea
bine că nu este proprietarul fâşiei anexate. Dacă însă cineva cumpără o casă de la o persoană pe care o
crede proprietar, dar care în realitate nu este proprietarul ei, cumpărătorul nu devine proprietar, dar va fi
posesor; în temeiul credinţei sale eronate – că a cumpărat de la adevăratul proprietar – el va fi un posesor
de bună-credinţă.
Posesia produce importante consecinţe juridice printre care:
– dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă (uzucapiune), adică printr-o posesie
prelungită în timp (după caz, 30 de ani, 10-20 de ani);
– posesorul are la îndemână – până la revendicarea bunului de către proprietar – acţiunile posesorii
care îl apără împotriva celor care l-ar tulbura în posesie etc.
Pentru existenţa posesiei sunt necesare două elemente: un element material (corpus) şi un element
psihologic sau intenţional (animus) (pentru detalii, a se vedea: D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în
dreptul civil român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986; F. Scrieciu, Acţiunile posesorii, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p. 107-133).
2) Drepturile de creanţă sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ numit creditor,
poate pretinde subiectului pasiv numit debitor, ca acesta să dea, să facă sau să nu facă ceva; adică să
îndeplinească o obligaţie corelativă, prin executarea căreia se realizează dreptul creditorului.
Drepturile de creanţă mai sunt denumite adesea şi drepturi personale – în opoziţie cu cele reale – spre a
sublinia ideea că ele sunt opozabile numai anumitor persoane determinate (debitor). Ele sunt constituite din
două elemente: o relaţie interpersonală între creditor şi debitor şi un element economic care constă într-un
drept asupra patrimoniului debitorului, drept pe care îl numim gaj general.
Exemplu: X îi dă lui Y 100 de lei împrumut. Aceasta înseamnă că X l-a creditat pe Y cu 100 de lei. De aici
rezultă că X este creditor (credere = încredere), iar Y pentru că are o datorie faţă de X este debitor (debet =
datorie). Simplu spus, creanţa este un drept contra (împotriva) debitorului. Dreptul de creanţă este un drept
subiectiv pentru că el conferă o putere contra debitorului care datorează suma împrumutată. Dacă Y nu
restituie suma împrumutată, X îl poate acţiona în judecată ca pe baza hotărârii obţinute să se îndestuleze din
bunurile debitorului (ale lui Y). Acest drept subiectiv generează, aşadar, un raport de la persoană la
persoană, fiind un drept personal.
Alte exemple: dreptul celui ce închiriază o casă la plata chiriei convenite; dreptul locatarului de a cere
proprietarului să-i procure folosinţa apartamentului lui; dreptul editurii de a-l împiedica pe autor să editeze
pentru un timp determinat în contract respectiva operă la o altă editură.
Raporturile juridice al căror conţinut îl constituie drepturi de creanţă se numesc raporturi de obligaţiifiindcă
dreptului de creanţă îi este corelativă o obligaţie.
Drepturile de creanţă prezintă următoarele caractere juridice specifice:
– rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe persoane determinate, ca
subiect activ şi una sau mai multe persoane determinate, ca subiect pasiv;
– conferă titularului lor – creditorului – posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv determinat –
debitorului – ca acesta să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Exemplu: vânzătorul nu poate pretinde decât cumpărătorului ca acesta să-i plătească preţul convenit;
– implică obligaţia debitorului de a da (a constitui sau transmite un drept real asupra unui lucru), de a
face (de a săvârşi anumite acte sau acţiuni, lucrări sau servicii) sau de a nu face ceva (de a se abţine de
la un act sau de la o acţiune pe care altfel era îndreptăţit să o săvârşească).
Exemplu: un student primit în gazdă în subînchiriere, se obligă faţă de gazdă să nu fumeze în locuinţa
respectivă;
– drepturile de creanţă sunt relative şi ca atare nu sunt opozabile decât debitorului, adică subiectul
pasiv determinat. Asta nu înseamnă că drepturile subiective, chiar de creanţă, şi deci relative, nu trebuie
respectate şi de către terţele persoane, ci doar că executarea obligaţiei corelative nu poate fi pretinsă de
creditor decât debitorului respectiv;
– drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, părţile raportului juridic putând conveni asupra creării
oricăror drepturi civile subiective în raporturile dintre ele.
Din cele arătate, rezultă că între drepturile reale şi drepturile de creanţă există câteva deosebiri esenţiale
şi anume:
a) la drepturile de creanţă creditorul nu poate obţine realizarea dreptului său decât prin îndeplinirea
obligaţiei corelative a debitorului, pe când la drepturile reale titularul îşi poate exercita dreptul său direct
asupra lucrului la care el se referă, fără a avea nevoie de concursul altei persoane;
b) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv este determinat din capul locului, pe când la drepturile reale,
subiectul pasiv (fiind universal) nu este determinat de la început, ci se poate individualiza pe parcurs, atunci
când îşi încalcă obligaţia de a nu face nimic de natură a stânjeni exerciţiul dreptului;
c) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv (debitorul) are fie obligaţia de a da, fie obligaţia de a face, fie
obligaţia de a nu face ceva, pe când la drepturile reale, subiectul pasiv universal are numai obligaţia de a nu
face nimic de natură să stânjenească exerciţiul dreptului;
d) drepturile de creanţă sunt relative şi deci sunt opozabile numai debitorului, pe când drepturile reale sunt
absolute şi deci opozabile erga omnes şi ele conferă titularului lor dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr sau ca tipuri, pe când drepturile reale sunt limitate la
cele reglementate expres de lege.
Această clasificare – în drepturi reale şi drepturi de creanţă – este fărăîndoială exactă. Dar ca orice
clasificare ea nu este perfectă, pentru că rămân în afara ei: drepturile intelectuale şi unele drepturi mixtecare
îşi au sorgintea deopotrivă în drepturile reale şi în drepturile personale.
După cum s-a observat, lacuna clasificării nu aduce cu sine mari inconveniente. Aceasta pentru că
regulile edictate de legiuitor pentru drepturile de creanţă sunt considerate ca reguli de drept comun, iar
regulile destinate drepturilor reale sunt socotite ca reguli de excepţie; deci, întotdeauna când legea nu va
preciza expres statutul unor drepturi se vor aplica regulile drepturilor de creanţă (a se vedea H. et L.
Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 268).
Drepturile intelectuale (denumite şi proprietăţi incorporale). Ele nu sunt nici drepturi reale, nici drepturi
de creanţă; ele nu se exercită nici asupra unui lucru, nici împotriva unei persoane. Aşadar ele constituie – la
fel ca şi celelalte drepturi nepatrimoniale – o categorie particulară de drepturi. Obiectul lor este imaterial
deoarece constă într-o activitate intelectuală a titularului lor. Pe baza lor titularul are prerogativa de a exercita
această activitate intelectuală şi de a profita de ea; mai concis, titularul are un drept de exploatare asupra
acestei activităţi.
Într-o clasificare aceste drepturi au fost împărţite în două grupe: a) una care priveşte drepturile care au ca
obiect o operă intelectuală; b) cea de-a doua care priveşte drepturile care poartă asupra unei clientele
comerciale sau necomerciale (a se vedea H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 268-269).
Deoarece aceste drepturi au fost construite după modelul drepturilor reale, uzanţa le-a
denumit proprietăţi: le apropie de proprietate caracterul exclusivităţii. Astfel, vom întâlni denumirea de
„proprietate intelectuală”, „proprietate artistică”, „proprietate industrială” sau că un comerciant este
proprietarul clientelei sale etc. Deşistricto sensu aceste expresii sunt inexacte, drepturile respective
constituie totuşi veritabile proprietăţi incorporale. Aşadar, ele şi-ar găsi locul ca o a treia diviziune, alături de
drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Alte clasificări ale drepturilor civile. Drepturile civile pot fi clasificate şi după alte criterii. Astfel, după
corelaţia dintre ele, drepturile civile pot fi:
a) drepturi principale, având o existenţă de sine stătătoare, în sensul că naşterea, existenţa sau stingerea
lor nu depind de existenţa valabilă a vreunui alt drept (aşa sunt majoritatea drepturilor civile);
b) drepturi accesorii, a căror existenţă valabilă sau stingere depinde de soarta unui alt drept principal pe
care îl însoţesc sau îl garantează. De pildă, în cadrul drepturilor de creanţă, la împrumutul cu dobândă,
dreptul principal constă în restituirea împrumutului, iar dreptul accesoriu în dreptul la dobânda aferentă.
După gradul de siguranţă pe care îl oferă titularului lor, drepturile civile pot fi:
a) drepturi pure şi simple, care conferă titularului o maximă siguranţă, ele producându-şi efectele imediat
(de la naştere), definitiv şi irevocabil.
Exemplu: printr-un dar manual (donaţia unui bun mobil corporal), donatarul dobândeşte, de îndată, în
mod irevocabil, dreptul de proprietate al bunului cu care a fost gratificat.
b) drepturi afectate de modalităţi (drepturi condiţionale), a căror exercitare sau chiar existenţă depinde de
un eveniment viitor dar nesigur ca realizare: termenul şi condiţia; el este un drept actual.
c) drepturi eventuale, care oferă un grad şi mai redus de siguranţă, ele fiind, momentan, lipsite fie de
obiect, fie de subiectul titular. El este un drept viitor care însă este protejat.
Exemplu: dreptul victimei la repararea unui prejudiciu care s-ar putea produce în viitor (drept căruia îi
lipseşte obiectul) sau dreptul la moştenirea unei persoane care este încă în viaţă, dar care nu are încă rude
în grad succesibil mai apropiat; garanţia constituită asupra unui bun viitor sau dreptul cumpărătorului asupra
unei recolte viitoare (pentru detalii, N. Titulescu, Drept civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 107-108).
Menţionăm că, deşi nu toţi autorii sunt de acord cu existenţa drepturilor eventuale, N. Titulescu a fost un
susţinător al acestora, mai mult, el considera eventualitatea o modalitate a actului juridic civil (în sensul că
ele sunt simple elemente ale capacităţii civile de folosinţă, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit., p. 134; G. Boroi,
op. cit., p. 63, I. Dogaru, op. cit., p. 85).
d) drepturi viitoare sunt acelea care se vor naşte în viitor, această naştere fiind însă sigură (M. Nicolae,
Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 453). Unii autori susţin că aceste drepturi, deşi oferă o
certitudine minimă, nu trebuie confundate cu espectativele, care reprezintă simple speranţe de a dobândi în
viitor un drept subiectiv şi care nu pot fi considerate drepturi subiective (A. Pop şi Gh. Beleiu includ şi aceste
drepturi în categoria celor eventuale; a se vedea în Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea
din Bucureşti, 1974, p. 225).
e) drepturi potestative sau drepturi formatoare (Gestaltungsrechte) care conferă titularului puterea de a
crea, modifica sau stinge o situaţie juridică printr-un act unilateral.
Exemplu: încheierea unui contract acceptând oferta; revocarea mandatului; acceptarea beneficiului unei
stipulaţii pentru altul etc.
Dreptul potestativ constituie o noutate în doctrina românească, dar nici în cea franceză nu este
cunoscut de multă vreme. Aşa cum arătam cu altă ocazie (Manual de drept civil..., 1999, p. 61) el este
specific dreptului german (de pildă, H. Brox, Allgemeiner Teil des B.G.B., Carl Heymanns Verlag K.G.,
1996, p. 270), dar a fost utilizat şi în dreptul italian şi elveţian. Ca realitate juridică el a existat cel puţin de
la elaborarea codurilor (francez şi român). Se pare că în doctrina noastră aceste drepturi au fost numite –
în perioada interbelică – ca potestative de către ilustrul profesor de procedură civilă E. Herovanu, după
modelul italian – diritti potestativi. Mai târziu, aceste drepturi au fost semnalate de marele civilist,
profesorul M. Eliescu, în 1955 sub denumirea de drepturi secundare, prin care se desemna puterea de a
da naştere, prin act unilateral de voinţă, unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane (Idem,
Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă, S.C.J. nr. 1/1995, p. 257). Ulterior (după anul 2000),
discuţiile pe această temă s-au amplificat în lucrări deosebit de valoroase, unii autori numindu-le în
continuare drepturi secundare, alţii drepturi potestative; în ce ne priveşte considerăm mai potrivită
denumirea de drepturi formatoare, deşi cea de potestative se pare că s-a impus. Această „rebotezare” sar
impune nu numai pentru că aşa se numesc şi în doctrina elveţiană, ci mai ales pentru că – dacă
acceptăm filiera germană – termenul Gestaltung se traduce prin modelare, formare.
Caracterele drepturilor potestative, aşa cum au fost ele surprinse în doctrină sunt: a) obiectul
drepturilor este o situaţie juridică; b) exercitarea lor se face printr-un act unilateral de voinţă şi presupune
o ingerinţă în sfera de interese a altei persoane; c) subiectul pasiv are îndatorirea de supunere (a se
vedea, pe larg, I. Reghini, Consideraţii privind drepturile potestative, P.R. nr. 4/2003, p. 236-241).
Se mai poate reţine că de cele mai multe ori drepturile potestative sunt legate de opţiune; de aceea unii
autori de limbă franceză le subclasifică în drepturi opţionale. Rămâne dificil, după părerea noastră, de a
circumscrie exact obiectul acestor drepturi, precum şi un regim unitar. Menţionăm că ele se epuizează
prin exercitarea lor şi deşi nu sunt perpetue ele sunt imprescriptibile.
În sfârşit, în raport cu bunurile există apoi: a) drepturi imobiliare (când ele poartă asupra unui bun imobil)
şi b) drepturi mobiliare (când ele poartă asupra unui bun mobil sau au un obiect imaterial). De altă parte, o
altă diviziune întemeiată pe obiectul drepturilor distinge între: a) drepturile corporale (atunci când ele se
referă la un obiect corporal, material) şi b) drepturi incorporale (atunci când ele se referă la un obiect
imaterial). Prin această prismă drepturile reale trebuie clasate în categoria drepturilor corporale, iar drepturile
de creanţă (personale) şi drepturile intelectuale, în cea a drepturilor incorporale.
Nota bene. Deoarece diviziunea în drepturi imobiliare şi drepturi mobiliare nu este decât o prelungire a
clasificării bunurilor în imobile şi mobile, tradiţional ea este studiată la „Bunuri”.
3.6. Clasificarea obligaţiilor civile corelative drepturilor subiective
Bibliografie selectivă – L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1998, p. 18-25; I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p.
72;M.N. Costin, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Despre obligaţii în general, vol. I, Târgu-
Mureş, 1992, p. 6-16.
Termenul de obligaţie este primitor de mai multe sensuri, şi anume: în sens larg, el desemnează raportul
juridic obligaţional, iar în sens restrâns, îndatorirea subiectului pasiv (a debitorului) de a da, de a face sau a
nu face ceva. Apoi el este folosit şi pentru a desemna înscrisul constatator al unei creanţe.
În dreptul roman obligaţia este o legătură de drept, în virtutea căreia o persoană (debitor) este constrânsă
să facă alteia (creditor) o prestaţie ce se poate evalua în bani. În Instituţiile lui, Iustinian definea obligaţia
astfel: „Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae
civitatis iura”, ceea ce înseamnă: legătura de drept în temeiul căreia suntem constrânşi să plătim un lucru
după dreptul cetăţii noastre sau, într-o traducere mai largă, legătura de drept în temeiul căreia o persoană,
numită debitor, trebuie, sub sancţiunea constrângerii, să dea, să facă sau să nu facă ceva faţă de o altă
persoană, numită creditor (I. Albu, op. cit., p. 24).
Această definiţie exprimă ideea unei legături de drept (vinculum iuris) şi pe aceea a executării silite
(adstringimur) în cazul în care debitorul nu îndeplineşte de bunăvoie prestaţia stabilită. Jurisconsultul Paul
spunea că obligaţia constă în dare, facere, praestare (a se vedea I.C. Cătuneanu, op. cit., p. 225).
Obligaţia civilă poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită,
pretinsă de subiectul activ corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care constă în a da, a face
sau a nu face ceva şi care la nevoie poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.
Obligaţiile civile (corelative drepturilor) pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii. Astfel:
A. În funcţie de izvoare, obligaţiile se pot naşte din: contracte, acte juridice unilaterale, fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii (delicte – săvârşite cu intenţie, cvasidelicte – săvârşite fără intenţie), îmbogăţire fără
justă cauză, gestiunea de afaceri, plata nedatorată.
Precizăm că în dreptul roman obligaţiile luau naştere din contracte, delicte şi din alte variate împrejurări
(variae causarum figurae). În această din urmă categorie erau incluse obligaţiile cărora li se aplicau regulile
de la contracte (quasi ex contractu) sau regulile de la delicte (quasi ex delictu), ca şi cum s-au născut din
acestea. Codul nostru civil precum şi cel francez consacră această diviziune. Cu toate acestea, nu se face
distincţie între delict şi cvasidelict deoarece consecinţele unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii sunt
aceleaşi, indiferent dacă au fost săvârşite cu intenţie sau fără intenţie.
B. În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se pot împărţi în:
– Obligaţii de a da, a face sau a nu face ceva; obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau a
strămuta un drept real;
Exemplu: obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului
vândut.
Nota bene. Este important de reţinut că expresia „a da”, în sensul dreptului civil nu se identifică cu
înţelesul obişnuit, unde „a da” înseamnă a preda un lucru, adică o obligaţie de a face şi nu de a da;
- obligaţia de a face presupune îndatorirea de a executa o lucrare ori a presta un serviciu sau de a
preda un lucru;
Exemplu: obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpărătorului sau cea a antreprenorului de a
executa o lucrare.
- obligaţia de a nu face ceva, ca obligaţie corelativă unui drept absolut, înseamnă îndatorirea generală
de a nu se face nimic de natură a aduce atingere acelui drept (de pildă, dreptul de proprietate). Pe de altă
parte, obligaţia de a nu face, corelativă unui drept relativ, înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dacă
debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere;
Exemplu: obligaţia pe care şi-o asumă autorul unei monografii juridice de a nu ceda dreptul de publicare
altei edituri timp de 10 ani de la publicarea operei sale.
– Obligaţii pozitive (dare şi facere) şi obligaţii negative (non facere);
– Obligaţii determinate (sau de rezultat) şi obligaţii de prudenţă sau diligenţă (ori de mijloace). Obligaţia
de rezultat rezidă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat;
Exemplu: obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut.
Pe de altă parte, obligaţia de diligenţă este acea obligaţie care consistă în îndatorirea debitorului de a
depune toată străduinţa pentru obţinerea unui rezultat, fără însă a se obliga la realizarea rezultatului concret;
Exemplu: obligaţia avocatului de a reprezenta şi asista în justiţie pe clientul său, obligaţia profesorului de
a medita un elev în vederea promovării unui examen etc.
În mod obişnuit obligaţia medicului faţă de pacientul său este considerată o obligaţie de mijloace (Trib.
Suprem, decizia civilă nr. 106/1964, C.D. 1964, p. 112). Totuşi, în prezent, având în vedere progresul
realizat în tehnica medicală, această obligaţie este sau tinde a deveni uneori o obligaţie de rezultat (de
pildă, operaţia de apendicită, amigdalită, incizie dentară etc.).
C. În funcţie de puterea sancţiunii lor, obligaţiile se împart în obligaţii civile (perfecte) şi
obligaţii naturale(imperfecte). Sau, într-o altă formulare, ele se împart în obligaţii înzestrate cu acţiune în
justiţie (obligaţie perfectă) şi obligaţii neînzestrate cu asemenea acţiune (obligaţie imperfectă). Menţionăm
faptul că obligaţia naturală este obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată
executată de bună voie de debitor, creditorul nu poate fi obligat la restituirea ei. Ea reprezintă o categorie
intermediară între obligaţia juridică şi obligaţia morală (acesteia din urmă îi lipseşte constrângerea statală).
„Obligaţiile naturale sunt legături imperfecte recunoscute de lege, dar nesancţionate, echitatea fiind
fundamentul lor” (C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, Ed. Librăriei „Universală”, 1930, vol. I, art.
196, speţa 19, p. 226).
Aşadar, dacă debitorul achită voluntar datoria, el nu mai poate reveni asupra plăţii pe care a făcut-o,
pretinzând că a plătit ceea ce nu a datorat; ceea ce el a plătit rămâne bun plătit (art. 1092 C.civ.). De
asemenea, el nu va putea susţine nici că a făcut o liberalitate, deoarece aceasta presupune absenţa
obligaţiei preexistente şi totodată spontaneitate. S-a susţinut că dacă debitorul obligaţiei naturale a promis că
va achita, atunci el a transformat obligaţia naturală în obligaţie civilă şi deci – în caz de neplată – creditorul
va putea cere plata în justiţie (J. Carbonnier, op. cit., p. 294).
Exemplu: cheltuielile de nuntă constituie o obligaţie a părinţilor lipsită de sancţiune, iar în cazul în care au
fost efectuate de bună voie nu se poate cere restituirea lor (Trib. Suprem, decizia civilă nr. 726/1960, L.P. nr.
2/1961); obligaţia de întreţinere între rude, care potrivit legii nu sunt îndatorate la întreţinere; obligaţiile
izvorâte din jocuri şi pariuri, altele decât cele organizate de stat; obligaţiile degenerate care şi-au pierdut prin
prescripţie extinctivă dreptul la acţiune cu care iniţial erau înzestrate (de pildă, debitorul care a fost eliberat
de datoria sa prin prescripţie extinctivă).
Reamintim că prin efectul punerii în aplicare a Codului familiei (1954) nu mai există obligaţia naturală a
părinţilor privind înzestrarea fetelor.
D. În funcţie de opozabilitatea lor, obligaţiile pot fi obişnuite (opozabile numai debitorului), opozabile şi
terţelor persoane (scriptae in rem) sau obligaţii reale (propter rem).
Obligaţiile obişnuite sunt acele obligaţii care incumbă debitorului faţă de care s-au născut. Marea
majoritate a obligaţiilor civile sunt de acest fel.
Este o obligaţie opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) acea obligaţie care este strâns legată de un bun,
astfel încât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului real
asupra acelui bun, care este şi el ţinut de îndeplinirea unei obligaţii născute anterior;
Exemplu: obligaţia cumpărătorului unui bun care formează obiectul unui contract de locaţiune; „Dacă
locatarul vinde lucrul închiriat... cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare...”
– art. 1441 C.civ.
Obligaţiile reale (sau propter rem) sunt îndatoriri care decurg din stăpânirea unui bun şi obligă la
îndeplinirea unor sarcini în legătură cu acel bun (de aceea se numesc propter rem)
Exemplu: obligaţia unui deţinător al unui teren agricol de a-l cultiva; cea a deţinătorului unui bun din
patrimoniul naţional cultural de a-l conserva.
3.7. Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor civile. Posibilitatea desfăşurării unei anumite conduite
devine un drept subiectiv (civil) numai în măsura în care este recunoscută printr-o normă juridică (dreptul
obiectiv).
Drepturile subiective civile sunt recunoscute de lege. Dincolo de recunoaşterea concretă sau generică a
diferitelor drepturi sau categorii de drepturi civile (dreptul la nume, la moştenire etc.), legislaţia noastră
cuprinde şi unele dispoziţii de principiu, general valabile şi aplicabile tuturor drepturilor civile. Astfel, art. 1 din
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, prevede că: „Drepturile civile ale
persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale, materiale şi culturale, în
acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială” iar art. 2 din acelaşi decret prevede
că: „drepturile civile pe care le au... (persoanele juridice)... sunt recunoscute în scopul de a se asigura
creşterea neîncetată a bunăstării materiale şi al nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea puterii
economice a ţării”.
Dincolo de formularea lor, aceste texte – încă în vigoare – dau expresie principiului recunoaşterii de către
lege a drepturilor civile şi a scopului în care ele trebuie exercitate spre a se bucura de recunoaşterea şi
ocrotirea legii, principiu subliniat expres şi de art. 3 din acelaşi decret potrivit căruia „Drepturile civile sunt
ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social”.
Drepturile subiective civile – ca şi celelalte drepturi – sunt recunoscute şi prin prevederile noii Constituţii a
României adoptată la 21 noiembrie 1991 şi revizuită în 2003. Articolul 15 din Constituţie statuează că:
„Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi...” iar art.
21consacră şi principiul ocrotirii eficiente a acestor drepturi, statuând că „Orice persoană se poate adresa
justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime” şi că „nicio lege nu poate
îngrădi exercitarea acestui drept”. Articolele următoare ale Constituţiei consacră şi garantează expres
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor dintre care multe au caracter de drepturi civile: dreptul la
viaţă şi la integritatea fizică şi psihică a persoanei (art. 22); dreptul la viaţă intimă, familială şi privată (art. 26);
dreptul la domiciliu şi la inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei (art. 27); dreptul la proprietate (art. 44)şi
dreptul la moştenire (art. 46) etc.; (a se vedea M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S.
Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 17 şi
urm.).
O importanţă deosebită prezintă şi prevederile art. 53 din Constituţie potrivit cărora exerciţiul drepturilor şi
libertăţilor poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranţei
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pentru
desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru
deosebit de grav; restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate stinge
existenţa dreptului respectiv (pentru detalii, a se vedea Gh. Beleiu, Drepturi civile ale omului reglementate
de Constituţia României din 8 decembrie 1991, Dreptul nr. 10/1992, p. 3-11).
În sfârşit, trebuie reţinut faptul că drepturile subiective sunt ocrotite chiar şi împotriva încălcării lor de către
autorităţile publice ale statului, art. 52 (1) din Constituţie prevăzând că „Persoana vătămată într-un drept al
său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri,
este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei”.
3.8. Exercitarea drepturilor civile subiective. Abuzul de drept
Bibliografie selectivă: D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti,
1981, p. 7-19; I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p.
50-120;O. Ungureanu, Reflecţii privind abuzul de drept şi inconvenientele anormale de vecinătate, P.R.,
Culegere de studii In onorem Corneliu Bîrsan, Liviu Pop, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2006, p. 160-170.
La o primă vedere, s-ar părea că atâta vreme cât titularul dreptului subiectiv rămâne circumscris – în ce
priveşte exercitarea dreptului său – în graniţele acestui drept, nu i s-ar putea reproşa nimic; aceasta pentru
că, într-o părere, dreptul conferă neresponsabilitate (neminem laedit, qui suo iure utilitur).
Teoria abuzului de drept – dezvoltată la începutul secolului XX de juriştii francezi – promovează ideea că
exercitarea unui drept încetează de a mai fi legitimă, atunci când ea nu are alt scop decât acela de a cauza
un prejudiciu altuia; altfel spus, se abuzează de drept atunci când respectând litera legii se violează spiritul
ei. Evident, o asemenea exercitare nu poate fi juridic proteguită.
Abuzul de drept în dreptul civil însemnă exercitarea unui drept civil subiectiv dincolo de limitele sale fireşti,
adică exercitarea lui în alt scop decât acela în vederea căruia dreptul respectiv este recunoscut de lege.
Termenul „abuz” (lat. abusus, de la vb. abuti, a da o rea folosinţă) are mai multe sensuri, astfel:
– abuz de drept (abuzul unui drept) constituie o vinovăţie care constă în a-ţi exercita dreptul fără
interes pentru tine însuţi şi numai cu scopul de a-l prejudicia pe altul sau, după un alt criteriu, de a-ţi
exercita dreptul cu nesocotirea îndatoririlor tale sociale.
Abuzul de drept se poate manifesta şi în domeniul fiscal, de drept internaţional public, în dreptul muncii
(bunăoară, concediere abuzivă, grevă abuzivă etc.);
– abuzul de folosinţă constituie fapta unei persoane care are asupra unui bun un drept de folosinţă
limitat de a îndeplini acte care depăşesc dreptul său (de exemplu, folosinţa abuzivă a dreptului dat în
uzufruct).
Fără a detalia există apoi abuz de încredere (de exemplu, fapta unui depozitar de a sustrage obiectele
date în depozit); abuz de autoritate (de pildă, hărţuirea sexuală săvârşită de un patron); abuz de putere
economică; abuz de poziţie dominantă; abuz de nevoi, de pasiuni, de slăbiciuni ale unui minor(bunăoară,
faptul de a profita de lipsa de experienţă sau de sugestibilitatea unui minor pentru a-l face să accepte
anumite obligaţii); (a se vedea, pentru detalii, G. Cornu, Association Henri Capitant, Vocabulaire juridique,
6-e édition mise a jour avec locutions latines, P.U.F., coll. Quadrige, 2004).
Exercitarea drepturilor civile nu este neîngrădită, ea trebuie să se încadreze în anumite limite. Sub acest
aspect doctrina distinge între limitele externe ale dreptului, referindu-se la extremitatea până la care poate
ajunge exercitarea sa. Acestea pot fi limite materiale, atunci când se are în vedere demarcaţia în spaţiu a
dreptului, ori juridice, dacă este vorba de marginea superioară a conţinutului acestuia.
Exemplu: art. 607 C. civ. care statuează că nu este permis a sădi arbori decât „... în depărtare de 2 m de
la linia despărţitoare a celor două proprietăţi pentru arbori înalţi şi de o jumătate de metru pentru celelalte
plantaţii şi garduri vii” (este limita materială a dreptului de a sădi arbori ori plantaţii);
Articolul 1100 C.civ. stabileşte: „Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datorează,
chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare” (constituie limita juridică externă a dreptului
debitorului faţă de creditorul său).
Alături de aceste limite (externe) există limite interne, potrivit cu care drepturile subiective trebuie
exercitate în conformitate cu scopul economic şi social în vederea căruia sunt recunoscute. În acest sensart.
3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 statuează că drepturile subiective pot fi exercitate numai potrivit cu scopul
lor economic şi social. Menţionăm că numai nerespectarea limitelor interne ale dreptului subiectiv constituie
un abuz de drept.
In concreto diagnosticarea exercitării unui drept civil ca fiind „întrebuinţat” abuziv sau nu, se face ţinând
seama de consecinţele obiective ale actului şi deopotrivă având în vedere intenţia subiectivă a titularului
dreptului. Trebuie reţinut că abuzul de drept nu se limitează numai la neconformitatea exercitării dreptului în
raport cu normele juridice, ci şi cu neconformitatea faţă de normele morale.
Abuzul de drept a fost şi este viu disputat în doctrină. În adevăr, în această materie, polemica este
pasionată. S-au afirmat trei tendinţe:
– teoriile subiective, care pun accentul pe intenţia de a vătăma, rămânând fără relevanţă consecinţele
exerciţiului abuziv al dreptului subiectiv; abuzul ar releva, totodată, inutilitatea actului pentru cel care îl
comite (G. Ripert);
– teoriile obiective, care aşează în prim plan simpla deturnare a dreptului de la scopul său social,
indiferent de intenţia de a vătăma; titularul unui drept nu trebuie să-l folosească într-un mod care
dăunează altuia şi fără un interes apreciabil pentru el însuşi (L. Josserand). Jurisprudenţa noastră pare a
îmbrăţişa această concepţie.
– teoriile eclectice care au în vedere atât factori subiectivi, cât şi obiectivi; în cadrul lor teoria abuzului
de drept este privită ca „un procedeu de echitate moderatoare, care prin intervenţia judecătorului ar
tempera excesele titularilor drepturilor subiective, dar fără a exista criterii prestabilite” (J. Carbonnier).
De remarcat că unii autori neagă existenţa abuzului de drept, spunând că acolo unde începe abuzul,
dreptul încetează şi că unul şi acelaşi act nu poate fi în acelaşi timp conform şi contrar dreptului (M. Planiol).
Potrivit legislaţiei noastre abuzul de drept intervine în general atunci când dreptul subiectiv civil nu este
exercitat cu bună-credinţă, fără respectarea legii şi moralei, a limitelor sale sau împotriva scopului lui
economic şi social (Gh. Beleiu, op. cit., p. 88).
Adesea abuzul de drept este o sursă de răspundere civilă.
Răspunderea civilă reprezintă raportul de obligaţie în temeiul căruia cel care a păgubit pe altul este
ţinut să repare prejudiciul suferit de victimă. Ea îmbracă două forme: răspunderea civilă delictuală care
intervine atunci când prin fapta păgubitoare se încalcă o obligaţie instituită prin lege şi răspunderea
contractuală care rezultă din neexecutarea obligaţiilor contractuale şi constă în repararea de către debitor
– în natură sau prin echivalent – a prejudiciului cauzat astfel creditorului (M.N. Costin, Dicţionar..., p.
423-425).
Abuzul de drept şi inconvenientele anormale de vecinătate. Dacă în cazul abuzului de drept
prejudiciul cauzat derivă dintr-o intenţie de a vătăma (animus nocendi) şi în lipsa unui interes serios şi
legitim, în cazul inconvenientelor anormale de vecinătate prejudiciul rezultă din caracterul anormal al
tulburării, proprietarul neavând intenţia de a-şi vătăma vecinul, acţionând cu un interes serios şi legitim.
Exemple de inconveniente anormale de vecinătate: vecinătatea unei uzine, a unei linii de cale ferată, a
unei discoteci, a unui aeroport care de cele mai multe ori poluează fonic; sau vecinătatea unui magazin de
pescărie sau a unei porcării care răspândeşte mirosuri pestilenţiale ori găzduirea într-un apartament de
bloc a şapte câini şi trei pisici etc. Desigur, în aceste cazuri aprecierea responsabilităţii se va face de către
judecător de la caz la caz (pentru detalii, O. Ungureanu, op. şi loc. cit.).
Sancţiunea abuzului de drept constă în refuzul organului jurisdicţional de a protegui dreptul folosit abuziv,
iar atunci când el se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, va fi antrenată răspunderea
civilă.
3.9. Apărarea drepturilor civile prin mijloace juridice. Drepturile civile sunt nu numai recunoscute şi
garantate de lege, dar sunt şi apărate de stat împotriva celor ce le nesocotesc ori le încalcă. Mijloacele
juridice de apărare a drepturilor civile sunt multiple şi variate. Astfel, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor sunt apărate prin mijloace de drept constituţional (Avocatul poporului), de drept administrativ
(contenciosul administrativ, dreptul de petiţionare etc.); dreptul de proprietate este ocrotit şi prin mijloace de
drept penal, prin incriminarea şi pedepsirea ca infracţiuni a faptelor de sustragere (gestiune frauduloasă,
abuz de încredere, furt, tâlhărie), de distrugere etc. Cele mai importante, frecvente şi variate mijloace de
apărare a drepturilor civile sunt cele reglementate de dreptul civil.
Principalul mijloc juridic de drept civil pentru apărarea drepturilor subiective este posibilitatea acordată de
lege titularilor de drepturi de a cere, prin acţiune în justiţie, intervenţia forţei de constrângere a statului,
pentru a obţine respectarea sau restabilirea dreptului împotriva oricărei persoane care l-ar nesocoti sau
încălca şi pentru a impune prin constrângere juridică executarea silită a hotărârii judecătoreşti astfel
pronunţate.
Pentru ocrotirea anumitor drepturi civile legea acordă şi procurorului dreptul la acţiune şi dreptul de a
participa în procesele civile, dacă socoteşte că este necesar pentru apărarea intereselor obşteşti sau
individuale (art. 45 C.proc.civ.). De asemenea, pentru ocrotirea unor drepturi decurgând din relaţiile de
familie, legea acordă un drept la acţiune instituţiilor de ocrotire, autorităţii tutelare, pentru a cere punerea sub
interdicţie a celor lipsiţi de discernământ din cauză de alienaţie mintală sau debilitate mintală (art. 143
C.fam) ori, dimpotrivă, ridicarea interdicţiei etc. (art. 151 C.fam.).
Aşadar, principalul mijloc de ocrotire a drepturilor civile îl constituie acţiunea în justiţie care însoţeşte
aceste drepturi şi care permite titularului să facă apel la organele statului şi la forţa de constrângere a
acestuia pentru restabilirea drepturilor încălcate.
Acţiunea civilă, în sensul larg al termenului, este mijlocul prin care titularul unui drept pretins şi contestat
cere instanţei să i se recunoască acest drept prin hotărâre judecătorească, cu scopul de a fi respectat de cel
care l-a încălcat sau nesocotit; de regulă, orice drept este înzestrat cu o acţiune. Acţiunea civilă este mijlocul
cel mai important de proteguire prin constrângere juridică a drepturilor încălcate sau a intereselor ocrotite de
lege (M. Costin, „Acţiunea civilă”, în M. Costin, I. Leş, M.St. Minea, D. Radu, Dicţionar de drept procesual
civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 15-17). Ea este mijlocul prin care se ridică obstacolul
care se opune în exercitarea normală a unui drept; este prelungirea şi protecţia dreptului subiectiv. Ca o
consecinţă a acestei legături acţiunea civilă împrumută din natură şi caracterele dreptului subiectiv; de
aceea, potrivit naturii dreptului subiectiv, ea poate fi personală sau reală, mobiliară sau imobiliară,
prescriptibilă sau imprescriptibilă etc.
Acţiunea civilă nu este legată de poziţia procesuală a părţilor. În adevăr, luând iniţiativa, titularul dreptului
pretins (care se numeşte reclamant) acţionează în justiţie; spunem că el exercită o acţiune în justiţie. Dar el
acţionează la fel dacă este chemat în judecată de către un terţ care îi contestă dreptul său; el are în proces,
în această situaţie, poziţia de pârât.
Fără a intra în detalii (deoarece acestea ar depăşi cu mult marginile cursului) se admite îndeobşte că
pentru a asigura succesul cererii trebuie îndeplinite cumulativ trei condiţii: regularitatea cererii, admisibilitatea
cererii şi pretenţia să fie bine întemeiată.
Dar drepturile civile pot fi apărate şi pe cale de excepţie, prin invocarea acestor drepturi ca mijloc de
apărare împotriva pretenţiilor nejustificat formulate de alte persoane împotriva titularului dreptului.
În toate cazurile hotărârea judecătorească prin care se recunoaşte un drept poate fi adusă la îndeplinire
cu ajutorul aparatului de constrângere al statului, prin executarea silită, dacă nu este executată de bunăvoie
de către persoana obligată.

§4
Obiectul raportului
juridic civil
4.1. Noţiunea de obiect al raportului juridic. Cel de al treilea element structural al oricărui raport juridic –
alături de subiecţi şi de conţinut – este obiectul raportului juridic.
Prin obiect al raportului juridic înţelegem acţiunea sau abţinerea la care este îndreptăţit subiectul activ şi
de care este ţinut subiectul pasiv al raportului juridic, adică conduita sau comportamentul subiecţilor
raportului.
Nota bene. Obiectul nu trebuie confundat cu conţinutul raportului, căci prin conţinut înţelegem drepturile şi
obligaţiile subiecţilor, adică posibilităţile juridice şi respectiv îndatoririle juridice de a pretinde şi de a îndeplini
anumite acţiuni sau inacţiuni, pe când prin obiect înţelegem înseşi aceste acţiuni sau inacţiuni pe care
subiectul activ le poate pretinde, iar cel pasiv este ţinut să le săvârşească.
Conduita subiecţilor raportului juridic se referă adesea la bunuri. Acestea însă nu pot fi incluse în raportul
juridic civil, deoarece, aşa cum am arătat, acesta este un raport social. Pentru aceste motive bunurile sunt
considerate obiect derivat al raportului juridic civil.

§5Bunurile
5.1. Noţiunile de „lucru” şi „bun”. Se înţelege prin lucru tot ceea ce se află în natură, fiind perceptibil prin
simţurile noastre, având deci o existenţă materială. În drept, în general, lucrurile iau numele de bunuri, având
în vedere avantajele pe care le procură omului.
Pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic este necesar ca acesta să fie util omului, să aibă
ovaloare economică şi să fie susceptibil de apropriere, sub forma unor drepturi ce intră în compunerea unui
patrimoniu, fie al unei persoane fizice, fie al unei persoane juridice. De altă parte, mai multe lucruri luate în
sensul natural al noţiunii pot forma un bun în sens juridic. Aşa de pildă, un sac de grâu deşi este format din
mii de grăunţe, în sens juridic el este un bun; într-un contract de vânzare-cumpărare nu interesează (decât
foarte rar) bobul sau molecula de grâu, ci sacul de grâu. Sau, un picior de masă dezlipit este privit în mod
obişnuit ca un lucru oarecare; în optica juristului el nu este un lucru independent, ci este o parte constitutivăa
bunului „masă”.
Prin urmare, bunul în sens juridic se detaşează de lucru dacă îndeplineşte trei condiţii cumulative: să fie
util pentru om; să aibă valoare economică; să fie apropriabil sub forma drepturilor patrimoniale.
Exemplu: aerul atmosferei, apa mărilor, lumina soarelui, căldura soarelui (în forma lor naturală) sau
undele electromagnetice, deşi sunt lucruri foarte utile, chiar indispensabile omului, totuşi ele nu pot dobândi
calitatea de bun în sens juridic întrucât nu au o valoare economică şi nu sunt susceptibile de apropriere;
radiaţiile, de asemenea, nu sunt bunuri în sens juridic. Dar unele dintre ele printr-un proces tehnologic pot
deveni bunuri.
Corpul uman însufleţit nu este „bun” în sensul analizat, deoarece, potrivit concepţiei actuale, omul nu
poate face obiectul circuitului civil (aşa numita „cumpărare de jucători” din sportul profesionist nu se face
totuşi după regulile cumpărării unui lucru). Corpul uman este o componentă a persoanei umane. Dar anumite
părţi desprinse de corp pot face obiectul circuitului civil (de exemplu, părul tăiat, dinţii cu plombă de aur
extraşi). Celelalte organe şi ţesuturi, chiar detaşate de corp nu pot face obiectul unui drept patrimonial ori a
unei tranzacţii. Dar legea admite totuşi ca individul să dispună de ele cu titlu gratuit. Prelevarea şi
transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane se pot face chiar şi după moarte, potrivit Titlului VI,
„Efectuarea prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şu celule de origine umană în scop terapeutic”,
din Legea nr. 95/2006, dar numai în scop terapeutic.
Este disputată problema dacă corpul uman după moarte (sau o parte desprinsă din corpul viu) este un
bun în sens juridic. În dreptul penal părerea dominantă este că ar fi vorba de un lucru în sens juridic, dar este
un res extra commercium. Civiliştii susţin, dimpotrivă, că nu putem vorbi de lucruri în sens juridic, că ar fi
greu de susţinut că se continuă calitatea de a fi subiect de drept; că lucrurile îngropate devin nesusceptibile
de drepturi aparţinătoare dreptului civil. Totuşi, în cazuri excepţionale corpul uman poate fi un res in
commercio când el este total depersonalizat (de exemplu, o mumie, un schelet sau un preparat de
anatomie).
Potrivit art. 208 alin. (1) din C.pen. furtul este „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia...”. Or, toţi civiliştii sunt de acord că lucrurile aflătoare asupra corpului uman în
nefiinţă sunt în afara posesiunii sau detenţiunii cuiva. Nu se vrea nici după moarte ca corpul uman să fie
înjosit sau retrogradat la noţiunea de lucru juridic; de aceea i se mai recunoaşte un fel de reminiscenţă a
personalităţii (Rückstand der Persönlichkeit), un efect de continuare a calităţii de subiect de drept anterior (în
acest sens, J. Baumann, op. cit., p. 177). Totuşi, M. Planiol spunea: „Morţii nu mai sunt persoane, ei nu mai
sunt nimic”. Dar acest adevăr – adăuga Carbonnier – este atât de înfiorător, încât ne străduim să-l
ascundem.
Sunt bunuri: lucrurile care au o existenţă materială şi valoare economică, operele ştiinţifice, literare,
artistice, invenţiile etc. dacă au o valoare economică şi sunt susceptibile de drepturi patrimoniale, valorile
necorporale care îşi găsesc temeiul într-un drept de creanţă etc.
Sensurile noţiunii de bun. Codul civil român ca şi literatura juridică utilizează noţiunea de bun într-un dublu
sens:
În sens restrâns (stricto sensu), prin bun se înţeleg lucrurile şi animalele cu privire la care pot exista
drepturi şi obligaţii patrimoniale (art. 479 şi art. 482 C.civ.).
În sens larg (lato sensu) prin bun se înţeleg atât lucrurile şi animalele, cât şi drepturile privitoare la acele
lucruri [art. 461-462, art. 471 şi art. 475 alin. (1) C.civ.].
Speţa Tre Tractörer AB contra Suediei. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor omului din 7 iulie 1989.
Interpretarea noţiunii de bun.
În fapt, reclamanta, societate anonimă suedeză, care administra un restaurant s-a plâns de retragerea
licenţei care o autoriza să servească băuturi alcoolice, ceea ce a obligat-o să-şi înceteze activitatea.
Reclamanta a considerat că această retragere a autorizaţiei constituie o violare a art. 1 din Protocolul nr.
1. Potrivit opiniei guvernului suedez o licenţă de comercializare a băuturilor alcoolice nu poate fi
considerată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocol şi deci nu se poate aplica în acest caz.
Articolul nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, adoptat la 20 martie 1952, prevede în alin. 1: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul
la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate
publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional (a se vedea,
Hotărâri ale Curţii Europene ale Drepturilor omului, Culegere selectivă realizată de M. Macovei, Ed.
Polirom, Iaşi, 2000, p. 615).
Comisia, în avizul său, a considerat că „interesele economice legate de activitatea de restaurant a
societăţii reclamante erau bunuri în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Autorizaţia de a vinde băuturi
alcoolice era un element important al exploatării restaurantului, iar reclamanta putea în mod legitim să se
aştepte să păstreze această autorizaţie atâta timp cât nu încălca condiţiile cuprinse în ea”.
La rândul ei, Curtea a estimat că interesele economice legate de gestiunea restaurantului
constituiebunuri în sensul art. 1 din Protocol şi, de asemenea, că menţinerea licenţei figura printre
condiţiile principale ale continuării activităţii şi că retragerea sa a avut consecinţe negative asupra fondului
de comerţ şi asupra valorii restaurantului. Aşa fiind, retragerea licenţei reprezintă o ingerinţă în dreptul
reclamantei la respectarea „bunurilor sale”.
Aşadar, această hotărâre interpretează în mod larg noţiunea de „bun” (a se vedea P.M. Cosmovici,
Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 111).
Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu. În sensul curent patrimoniul desemnează averea sau avuţia unei
persoane fizice sau juridice. Pe cât de familiară este această noţiune în limbajul profan, pe atât de abstractă
este ea în limbajul juridic. Noţiunea de patrimoniu a fost definită pentru prima dată de C. Aubry şi C. Rau – în
secolul al XIX-lea – în „Curs de drept civil după metoda lui Zachariae”; ei spuneau că ideea de patrimoniu se
deduce logic din aceea de personalitate. Numim patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care
au valoare economică aparţinând unei persoane (a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria
generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1980, p. 5) sau totalitatea drepturilor şi obligaţiilor având valoare
economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparţinând unei persoane ale cărei nevoi sau sarcini
e destinat să le satisfacă; este, aşadar, de reţinut că bunurile nu intră în componenţa patrimoniului (din
lat.patrimonium care derivă de la pater familias care era proprietarul întregii averi familiale). Reamintim că în
concepţia Codului civil drepturile patrimoniale sunt considerate bunuri.
Drepturile şi obligaţiile patrimoniale şi bunurile la care acestea se referă, aparţinând unei persoane, pot fi
privite fie în individualitatea lor (ut singuli), fie în universalitatea lor (universitas iuris), ca o totalitate de
drepturi şi obligaţii. Dacă drepturile şi obligaţiile – şi, bineînţeles, bunurile la care se referă – sunt privite în
individualitatea lor, se foloseşte noţiunea de bunuri atât în sens larg, cât şi în sens restrâns. Dacă acestea
sunt privite în mod global, se utilizează noţiunea de patrimoniu care nu este altceva decât o totalitate de
drepturi şi obligaţii patrimoniale, cu alte cuvinte, o universalitate juridică aparţinând unei persoane. S-a
subliniat că expresia „bun patrimonial” constituie un pleonasm (pentru detalii privind patrimoniul, I. Lula,
Unele probleme privind noţiunea de patrimoniu, Dreptul nr. 1/1998, p. 13-24; V. Stoica, Noţiunea juridică de
patrimoniu, P.R., 140 de ani de la naşterea lui Constantin Hamangiu – Culegere de studii – Supliment la nr.
2/2003, p. 177-221).
În pofida fluctuaţiilor componentelor sale (activ şi pasiv) patrimoniul rămâne. Pentru a-i determina
consistenţa trebuie să i se deducă pasivul din activ, dar faptul că pasivul ar depăşi activul nu anulează
existenţa patrimoniului; în alte cuvinte, patrimoniul este un conţinut. De aceea el a fost comparat cu un
portofel care poate fi nu numai gol, dar poate să aibă chiar un conţinut negativ, adică mai multe facturi de
plată (J. Carbonnier, op. cit., p. 76). Patrimoniul este singura universalitate de drept admisă în dreptul nostru.
Există, după cum vom vedea şi universalităţi de fapt.
5.2. Clasificarea bunurilor. Importanţa clasificării bunurilor. Clasificarea bunurilor prezintă în dreptul civil
o semnificaţie deosebită atât din punct de vedere teoretic, cât mai ales practic, deoarece, pe de o parte, ea
determină natura raporturilor juridice ce se pot stabili cu privire la unele bunuri şi, pe de altă parte, regimul
juridic al diferitelor categorii de bunuri.
Principala diviziune a bunurilor, conform Codului civil, este aceea care distinge între bunuri imobile şi
bunuri mobile. Această clasificare a fost şi este considerată fundamentală, adică o summa divisio pentru că
ea se aplică necesarmente tuturor bunurilor. Dar, după redactarea codului şi-au făcut apariţia bunuri care nu
erau cunoscute (de exemplu, fondurile de comerţ, diversele proprietăţi incorporale, titlurile de bursă etc.). În
societatea contemporană bunurile mobile au dobândit o importanţă considerabilă (inclusiv prin valoarea lor),
aşa încât trebuie să acceptăm ideea că imobilele au mai degrabă o semnificaţie familială; de aceea ele sunt,
de regulă, conservate în familie. Rezultă că adagiul feudal res mobilis, res vilis (lucru mobil, lucru fără
valoare) şi-a pierdut din importanţă.
În dreptul roman principala clasificare a bunurilor era aceea care distingea între res in
commercio(bunuri aflate în comerţ) şi res extra commercium (bunuri care nu se află în comerţ). Prima
categorie se împărţea în res mancipi şi res nec mancipi. În res mancipi se includeau bunuri de o valoare
deosebită (pământul, construcţiile, animalele, sclavii), iar în res nec mancipi bunurile de o valoare mai
mică. Prima categorie se dobândea prin mancipatio (un act solemn), pe când cele din a doua categorie
prin traditio(predarea bunului) sau in iure cessio (proces în faţa magistratului).
În dreptul feudal împărţirea fundamentală era în bunuri imobile şi bunuri mobile; regimul lor juridic era
deosebit, bunurile imobile fiind considerate de o valoare economică superioară.
Categorii de bunuri. În dreptul civil român actual cele mai importante categorii de bunuri sunt următoarele:
1. Bunuri imobile (nemişcătoare) şi bunuri mobile (mişcătoare). Aceasta este clasificarea prevăzută în
mod expres în Codul civil, care în art. 461 statuează că „toate bunurile sunt imobile sau mobile”. Originea
acestei diviziuni trebuie căutată tot în dreptul roman. S-a observat, corect, că textul art. 461 C.civ. nu
acoperă totuşi toate drepturile, bunăoară, dreptul de creanţă sau dreptul de autor, drepturi care nu sunt nici
mobile, nici imobile. Dar unde se plasează bunurile sau drepturile care nu au fost cunoscute la data
adoptării Codului civil? Doctrina şi jurisprudenţa a răspuns că, având în vedere faptul că în Codul civil sunt
definite imobilele, rezultă că tot ceea ce nu este imobil trebuie să fie considerat mobil; acest criteriu logic
trebuie însă îmbinat cu raţiunea legiuitorului de a distinge între mobile şi imobile (a se vedea B. Starck, H.
Roland, L. Boyer, op. cit., p. 472-473).
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, cum sunt: pământul, clădirile şi în
general tot ceea ce este legat de sol. Pământul (terenul) nu se poate înmulţi după cum s-ar dori. Pe el
locuiesc oameni şi este împărţit de oameni. De multe ori folosinţa sa presupune o extindere în afara
graniţelor terenului (fum, mirosuri, poluarea aerului, poluarea fonică, plantaţii etc.).
Bunuri mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la
un loc la altul, fie prin ele însele, fie cu concursul unei forţe străine, cum sunt: animalele, lucrurile separate
de sol, creanţele, bunurile incorporale etc. Bunurile mobile sunt, în general, reproductibile, adică pot fi
înmulţite. Folosirea lor poate fi în multe cazuri de o asemenea manieră încât să nu-i tulbure sau să-i
prejudicieze pe ceilalţi.
Clasificarea bunurilor imobile şi mobile are ca fundament îmbinarea a două criterii: cel fizic (natura
bunurilor) şi cel economic (valoarea bunurilor).
A. Potrivit prevederilor Codului civil, imobilele sunt de trei feluri: prin natura lor, prin destinaţie şi prin
obiectul la care se aplică.
1) Imobilele prin natura lor. Ele constituie categoria principală de imobile, deoarece cuprind: a) terenurile
şi clădirile; b) morile de vânt sau de apă; c) recoltele prinse de rădăcini şi fructele de pe arbori. În legătură cu
ultima categorie menţionăm că art. 465 alin. (2) Cod civil statuează: „Îndată ce recoltele se vor tăia şi fructele
se vor culege, ele sunt mobile”.
În materie are aplicare maxima superficies solo cedit (solul absoarbe suprafaţa). Aceasta înseamnă că tot
ce are aderenţă la sol (teren) devine imobil prin natura sa, iar proprietarul terenului este considerat şi
proprietar al lucrurilor încorporate în teren.
Exemplu: fructele căzute din pom şi cele furate din pom sunt mobile, deoarece ele devin mobile din
momentul când au încetat a fi alipite de sol prin orice mod (a se vedea, C. Hamangiu, N. Georgean, Codul
civil adnotat, vol. VI, Ed. Librăriei „Universală”, Bucureşti, 1930, p. 7, nr. 2).
2) Imobilele prin destinaţie. Prin natura lor sunt bunuri mobile, dar se consideră imobile în mod fictiv,
deoarece sunt destinate ca accesorii la exploatarea unui imobil. Codul civil enumeră – într-un peisaj rustic –
următoarele imobile prin destinaţie: a) obiectele destinate pentru serviciul şi exploatarea agricolă, industrială
sau comercială a fondului (animale afectate la cultură, instrumentele arătoare, instrumentele necesare
fabricilor şi uzinelor etc.); b) obiectele mobile aşezate pe fond cu afectaţiune perpetuă (statuete aşezate în
nişe, ornamente fixate în zid etc.).
Exemplu: într-o fermă al cărui scop este prepararea de brânzeturi, vacile care produc lapte sunt
considerate imobile prin destinaţie. Tot astfel, după unele păreri, viermii de mătase pot fi consideraţi imobile
prin destinaţie, deoarece fac parte din exploatarea agricolă; dar nu sunt considerate ca atare păsările şi
animalele domestice din curte (a se vedea C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VI, p. 16-17, nr. 38, 65 şi
69).Trebuie menţionat că enumerarea făcută de legiuitor în art. 468 C.civ. nu este limitativă, ci enunţiativă.
Astfel, trebuie considerate imobile prin destinaţie orice alte bunuri mobile puse pe fond de către proprietari
pentru utilitatea şi exploatarea acestui fond. Apoi, pentru ca un bun mobil să devină imobil prin destinaţie se
cere condiţia ca proprietarul fondului să fie în acelaşi timp şi proprietarul bunului mobil; în caz contrar
prevederile art. 468 nu-şi vor găsi aplicare.
3) Imobile prin obiectul la care se aplică. Într-un mod artificial în această grupă intră toate drepturile care
se referă la bunuri nemişcătoare, cum sunt drepturile reale imobiliare, creanţele imobiliare şi acţiunile reale
imobiliare.
Cu toate că art. 471 C.civ. prevede că „sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor
imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil”, totuşi, atât literatura juridică mai veche, cât şi
cea contemporană au criticat, pe bună dreptate, această enumerare ca fiind incompletă, întrucât nu cuprinde
toate drepturile reale imobiliare.
B. Potrivit dispoziţiilor Codului civil, bunurile mobile se divid în două categorii: mobile prin natura lor şi
mobile prin determinarea legii. Alături de aceste două categorii jurisprudenţa a mai impus o categorie de
bunuri, şi anume, mobile prin anticipaţie.
1) Mobilele prin natura lor sunt, potrivit art. 473 C. civ., „corpurile care se pot transporta de la un loc la
altul”, fie prin ele însele, fie cu concursul unei forţe străine, cum sunt lucrurile neînsufleţite. Mobile însufleţite
sunt numai animalele.
Animalul este un lucru animat şi sensibil. El nu este o persoană. Există o diferenţă ireductibilă între om
şi animal, între specia umană şi lumea animală. Animalul nu are personalitate juridică, el nu este subiect
de drept; el nu are drepturi subiective. Chiar fără a avea drepturi subiective sunt ocrotiţi de lege porumbeii
din Piaţa San Marco sau urşii din Berna. De lege ferenda s-ar impune ca el să fie scos din categoria
lucrurilor, chiar dacă în concret ar urma regimul acestora. Animalul se bucură de o protecţie specială: nu
poate fi omorât în orice condiţii, iar vânătoarea nu poate fi exercitată decât înlăuntrul unor reguli stricte
de fairplay. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor, autoritatea sanitară
poate dispune tăierea sau uciderea, după caz, a unui animal bolnav sau rănit, pentru a-l scuti de suferinţe
fizice şi psihice inutile. Pe drept cuvânt legiuitorul protejează animalele.
Animalul este un bun mobil; este un bun mobil corporal care se poate mişca prin forţă proprie. De
aceea el este un veritabil bun mobil. El constituie în acelaşi timp o bogăţie pentru societatea umană.
Animalul care aparţine unui stăpân poate fi obiect de proprietate; adică, el poate fi vândut, împrumutat,
închiriat, donat. De altă parte, animalul poate fi obiect de agrement (de exemplu, un câine fidel, caii de
curse etc.), poate fi apoi un mijloc de binefacere (de pildă, câinele unui orb este o „proteză vie”) sau un
mijloc de exploatare (boii, vacile, măgarii etc.) ori de consumaţie (prin carnea din măcelării). Uneori, cu
riscul de a avea o viaţă mai scurtă, câinii sunt folosiţi pentru depistarea drogurilor. În sfârşit, tot animalele
au fost acelea care ne-au dat personajele moralizatoare din fabule.
Animalul nu este invariabil bun mobil; el este în concepţia art. 468 C.civ. – despre care s-a spus că
cuprinde dispoziţiile cele mai poetice din Codul civil (Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit., p. 37) – un bun
imobil prin destinaţie: „... porumbeii din porumbărie, lapinii ţinuţi pe lângă casă, stupii cu roi, peştele din
iaz (heleştee)...”. În această situaţie, animalele fiind accesoriul imobilului destinul lor juridic va fi acelaşi cu
al imobilului.
Putem distinge între animalele domestice care sunt apropriate şi au o mare dependenţă faţă de om şi
animalele sălbatice care trăiesc în libertate (animale nedomestice în vocabularul ecologilor). Dacă un
animal este sau nu domestic ori sălbatic se poate determina numai după specia sa. De aceea un taur
comunal „fioros” este un animal domestic, în timp ce o căprioară blândă este un animal sălbatic.
Animalele sălbatice ţinute în captivitate (leii în cuşcă cu gratii, cerbii din parcurile amenajate sau animalele
din grădinile zoologice) urmează a fi considerate tot bunuri imobile prin destinaţie. Proprietatea asupra
animalelor sălbatice ţinute în captivitate durează atâta timp cât rămân în posesia proprietarului (de pildă,
vulpile argintii din fermele amenajate). Regula este deci că asupra unui animal sălbatic care se află în
libertate nu poate exista proprietate (animalele sunt, de regulă, res nullius). Peştii din râurile şi lacurile
neamenajate sunt consideraţi tot animale sălbatice.
În doctrină s-a reţinut şi o categorie intermediară între animalele absolut sălbatice (ferae) cum ar fi urşii,
lupii etc. Şi animalele pur domestice (mansueta) de exemplu, oi, vaci etc. Această categorie intermediară
o constituie animalele care trăiesc în libertate pe fondul pe care se stabilesc. De pildă, porumbeii, iepurii,
albinele (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 138).
Dar animalul este şi o fiinţă vie, un lucru animat. De aceea el trebuie protejat împotriva relelor
tratamente. În acest sens Legea nr. 60/2004 privind ratifycarea Convenţiei europene pentru protecţia
animalelor de companie prevede în art. 3 că: „Nimeni nu trebuie să cauzeze inutil durere, suferinţe fizice
sau psihice unui animal de companie”. Animalul de companie este orice animal deţinut sau destinat să fie
deţinut de om, în special pe lângă casă, pentru agrement. De exemplu, este binecunoscută fidelitatea
câinelui; el simte durerea şi participă alături de noi la necazurile şi bucuriile vieţii.
Uneori animalul poate fi şi un pericol social. De aceea legea stabileşte măsuri sanitare de vaccinare şi
de tăiere; de altă parte, există măsuri de securitate publică împotriva animalelor periculoase şi vagabonde
(uneori mergându-se până la sterilizare sau, mai grav, la eutanasie). Prin aceasta nu este vorba despre o
agresiune a omului împotriva animalelor, ci de o protecţie a omului. Paradoxal, animalele sunt folosite şi
împotriva omului (de pildă, câinii de pază, de urmărire, de apărare) sau împotriva vânatului (câinii de
vânătoare, bunăoară).
Se cuvine însă să precizăm că potrivit O.U.G. nr. 55/2002 privind regimul de deţinere a câinilor
periculoşi sau agresivi, neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin sau organizarea de lupte între
câini ori comercializarea câinilor de luptă şi atac se pedepseşte cu închisoarea (pe larg, O. Ungureanu, C.
Munteanu, Animalul în dreptul civil (I), P.R. nr. 2/2005, Partea a VI-a, p. 127-137).
2) Mobilele prin determinarea legii sunt – tot artificial – toate drepturile care se referă la un lucru mobil, cu
alte cuvinte toate drepturile reale asupra mobilelor, drepturile de creanţă şi acţiunile în justiţie privitoare la
mobile; de asemenea, titlurile de bursă. Enumerarea acestor mobile o aflăm în art. 474 C.civ; ea nu este
limitativă.
În doctrina străină şi cea românească se susţine că sunt mobile prin determinarea legii şi drepturile
personale nepatrimoniale (drepturile intelectuale). În dezacord cu teza opusă, aceste drepturi nu pot fi
încadrate în categoria bunurilor care fac parte din patrimoniu şi că ele nu sunt evaluabile în bani, cu
menţiunea că uneori pot să genereze efecte patrimoniale (a se vedea T. Pop, op. cit., p. 82). Proprietatea
literară sau artistică ori clientela unui comerciant, deşi nu pot fi ataşate unui bun corporal, ele trebuie
considerate mobile.
3) Mobilele prin anticipaţie sunt bunurile care prin natura lor sunt imobile datorită încorporării cu fondul –
recoltele prinse de rădăcini, fructele prinse de arbori – însă părţile le consideră a fi mobile, prin actele juridice
încheiate, datorită devenirii lor în viitor (recoltele şi fructele vândute înainte de strângerea sau culegerea lor).
Exemplu: fructele care se ţin încă prinse de rădăcini sunt considerate ca mobile în privinţa celui care le
cumpără în mod separat de pământ, deoarece ele sunt considerate ca imobile numai faţă de proprietarul
pământului. De asemenea, pădurile netăiate sunt considerate ca imobile numai faţă de proprietarul
pământului; ele devin mobile faţă de cel care le cumpără separat de sol pentru a le tăia (a se vedea C.
Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 8, nr. 1).
Clasificarea bunurilor în imobile şi mobile, în codurile civile străine este marcată de un regim juridic
diferenţiat, primele bucurându-se uneori de un regim preferenţial de protecţie.
În legătură cu clasificarea bunurilor în imobile şi mobile trebuie observat, în primul rând, că unele bunuri
mobile cum sunt navele şi aeronavele, fondul de comerţ etc., au căpătat un statut personal care le asigură
uneori o protecţie mai importantă decât imobilelor şi, în al doilea rând, că au apărut în circuitul civil general
bunuri mobile cum sunt titlurile de valoare, energia etc., care reprezintă prin circulaţia lor, bazată pe operaţii
juridice de comerţ internaţional, valori mai importante decât valoarea imobilelor.
Importanţa practică a acestei clasificări constă în regimul juridic diferenţiat care se aplică bunurilor imobile
faţă de bunurile mobile, astfel:
a) Referitor la înstrăinare. Formele de publicitate se aplică numai actelor juridice privitoare la imobile
pentru a fi cunoscute de părţi şi pentru a le fi opozabile. Pentru bunurile mobile o asemenea cerinţă ar fi
inutilă, deoarece posesorul bunului mişcător se poate prevala, în anumite condiţii, de regula cuprinsă în art.
1909 C. civ. (en fait de meubles possesion vaut titre). Trebuie menţionat că unele bunuri mobile cum sunt
navele şi aeronavele, sunt supuse, de asemenea, unui regim de publicitate. Astfel, potrivit art. 14 C.aerian,
toate aeronavele civile se înmatriculează în registrul unic de înmatriculare de aeronave civile.
De asemenea, înstrăinarea unor bunuri imobile este supusă unor condiţii de validitate, şi anume, forma
autentică a înscrisului constatator al transmisiunii.
b) Referitor la efectele posesiunii. În materie mobiliară, posesiunea de bună-credinţă valorează titlu (art.
1909 C. civ.), deci posesiunea se confundă cu proprietatea. În materie imobiliară, atât posesiunea cât şi
bunul asupra căruia poartă sunt distincte. Aşa se face că, în timp ce titularul dreptului de proprietate
imobiliară îşi poate apăra dreptul prin acţiunea în revendicare, posesorul imobilului îşi apără această stare
de fapt cu concursul acţiunilor posesorii. În aceeaşi ordine de idei se cuvine a menţiona că acţiunile posesorii
operează numai în materie imobiliară, nu şi în materie mobiliară.
De altă parte, dobândirea proprietăţii prin posesie îndelungată (prin uzucapiune) se referă numai la
bunurile imobile.
c) Referitor la drepturile reale accesorii, ipoteca poartă asupra unui bun imobil, iar gajul poate purta numai
asupra unui bun mobil.
d) Referitor la regimul bunurilor soţilor. Pe când înstrăinarea sau grevarea imobilelor, bunuri comune, nu
poate fi făcută de unul dintre soţi decât cu consimţământul expres al celuilalt, înstrăinarea mobilelor se poate
face fără un astfel de consimţământ expres, deoarece el este prezumat de lege (prezumţia de mandat tacit).
e) Referitor la procedura urmăririi silite. Executarea silită este cârmuită de reguli deosebite, după cum
este vorba de imobile sau de mobile, în procedura de drept comun reglementată de Codul de procedură
civilă. De asemenea, numai imobilele pot fi expropriate pentru cauză de utilitate publică.
f) Referitor la capacitatea de a înstrăina. Rigorile legii sunt mult mai severe când este vorba de încheierea
unor acte juridice privitoare la imobile decât atunci când ele se referă la bunuri mobile.
g) Referitor la competenţa instanţelor judecătoreşti. În materie imobiliară, acţiunea este de competenţa
instanţei în circumscripţia căreia se află situat bunul imobil, iar în materie mobiliară competenţa instanţei se
determină după domiciliul pârâtului, potrivit regulii actor sequitur forum rei.
h) Referitor la legea aplicabilă în dreptul internaţional privat. Bunurile imobile sunt guvernate de legea
statului în care se găsesc (lex rei sitae). Aceeaşi lege se aplică şi mobilelor corporale considerate în
individualitatea lor (ut singuli). Există însă unele bunuri care, datorită naturii lor specifice, nu sunt supuse legii
situaţiei bunului. Astfel, în dreptul internaţional privat român se admite că navele şi aeronavele sunt
guvernate de legea statului sub al cărui pavilion navighează; mărfurile în tranzit (res in transitu) sunt
cârmuite de legea locului de expediţie a mărfii; bunurile aparţinând unui stat străin, potrivit principiului
imunităţii statului şi a bunurilor sale, sunt guvernate de legea statului căruia îi aparţin (pentru cauzele fizice,
economice şi psihologice ale proprietăţii imobiliare, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil.
Drepturile reale..., p. 51-53).
2. Bunuri scoase din circuitul civil şi bunuri aflate în circuitul civil. Această diviziune a bunurilor are la bază
criteriul posibilităţii încheierii de acte juridice civile cu privire la unele bunuri. Articolul 963 C.civ. dispune că
„numai bunurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”, iar art. 1310 C.civ. că „toate lucrurile care
sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”.
A. Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot forma obiectul unor acte juridice între vii
ori pentru cauză de moarte, cum sunt bunurile enumerate de art. 136 alin. (4) din Constituţie care nu pot fi
decât obiect al proprietăţii publice.
Bunurile scoase din circuitul civil sunt bunuri inalienabile, deoarece nu pot forma obiectul unui act juridic
de înstrăinare. Astfel art. 136 alin. (4) stabileşte că: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”; de
asemenea, art. 120 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 (republicată în 2007); (pentru detalii, E. Chelaru, op. cit.,
p. 129).
În afară de bunurile enumerate de Constituţie ca fiind scoase din circuitul civil, mai putem adăuga şi alte
bunuri care au acelaşi regim, cuprinse în legi ordinare. Astfel, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea fondului
funciar nr. 18/1991, „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin
lege nu se prevede altfel. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil”; de asemenea, art. 120 alin.
(2) din Legea nr. 215/2001.
B. Toate celelalte bunuri cu privire la care persoanele fizice şi persoanele juridice pot încheia acte juridice
civile, sunt bunuri aflate în circuitul civil.
Bunurile din circuitul civil se pot subclasifica după cum circulaţia lor este neîngrădită, putând fi dobândite
sau înstrăinate de orice persoană şi bunuri a căror circulaţie este supusă unor restricţii, fie cu privire la
subiectele de drept care le pot dobândi ori înstrăina, fie cu privire la condiţiile de încheiere a actelor juridice.
Cu privire la bunurile din prima categorie putem menţiona pe cele la care se referă art. 1, Titlul X,
dinLegea nr. 247/2005 care prevede că „Terenurile proprietate privată, indiferent de destinaţie şi de titularul
lor, sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi înstrăinate şi dobândite prin oricare din modurile stabilite de lege,
cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi”.
Din a doua categorie, adică a bunurilor care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate condiţionat, fac
parte: armele şi muniţiile supuse reglementării Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor de foc şi al
muniţiilor; produsele şi substanţele toxice reglementate de prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005
privind protecţia mediului (aprobată prin Legea nr. 265/2006); materialele explozive reglementate de Legea
nr. 126/1995.
Se spune că bunurile aflate în circuitul civil sunt alienabile (adică pot fi dobândite şi înstrăinate prin acte
juridice), iar cele scoase din circuitul civil sunt inalienabile. De regulă, bunurile sunt alienabile şi numai
excepţional sunt inalienabile.
Interesul juridic al acestei distincţii constă în faptul că nerespectarea prevederilor legale care prohibesc
sau supun unor condiţii actele juridice privitoare la anumite bunuri atrage după sine, pe lângă nulitatea
absolută a actelor încheiate, uneori şi răspunderea administrativă sau penală.
3. Bunuri determinate prin caractere individuale (res certa) şi bunuri determinate prin caractere generice
(res genera). Bunurile determinate individual (res certa) sunt acele lucruri care prin însuşirile lor specifice se
deosebesc de bunurile asemănătoare, conturându-le o anumită individualitate. În mod frecvent bunurile
determinate individual sunt unicatele (manuscrisul unei lucrări, o pictură, o sculptură), precum şi cele care
pot fi individualizate prin caracterele lor particulare: o casă identificată prin localitate, stradă, număr; un
televizor individualizat prin marcă şi serie etc.
Bunurile determinate generic (res genera). Sunt acele lucruri care sunt privite prin prisma caracterelor
comune ale întregii lor categorii şi care se individualizează ulterior prin numărare, măsurare, cântărire (de
exemplu, banii, cerealele, combustibilii etc.).
Această clasificare are la bază criteriul naturii bunurilor sau al voinţei părţilor, exprimată în actul juridic
încheiat.
Importanţa acestei diviziuni se evidenţiază în deosebirea de regim juridic a bunurilor individuale faţă de
cele generice, care poate fi examinat din mai multe unghiuri.
În primul rând, va fi supus unei reguli diferite momentul transmiterii dreptului de proprietate care va fi cel al
încheierii actului juridic (acordul de voinţă) pentru bunurile individual determinate (art. 971 C.civ., bineînţeles,
cu excepţia actelor juridice solemne şi a cazurilor în care legea sau părţile convin ca acest transfer să se
facă la o altă dată) şi momentul individualizării lor prin cântărire, măsurare sau numărare pentru bunurile
determinate generic. Aşadar, pentru bunurile determinate individual dreptul real se transmite, de regulă, în
momentul acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul respectiv; dimpotrivă, pentru bunurile
determinate generic, dreptul real se transmite în momentul individualizării sau al predării, afară de cazul în
care părţile au convenit altfel. Astfel, art. 971 C.civ. dispune: „În contractele care au ca obiect translaţia
proprietăţii sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului
părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului” iar art.
1295 C.civ. spune: „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător,
în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se
va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.
În al doilea rând, nu există similitudine de reguli când este vorba despre suportarea riscului contractului.
Exemplu: dacă contractul de vânzare-cumpărare a dat naştere obligaţiei de transmitere a dreptului de
proprietate asupra unui bun individual determinat şi acesta piere înainte de a fi predat cumpărătorului, fără
vină din partea vânzătorului (din caz fortuit sau din forţă majoră), acesta din urmă este liberat de obligaţia sa,
întrucât transferul proprietăţii a operat, de regulă, în momentul acordului de voinţă, iar riscul îl suportă
proprietarul bunului (res perit domino). Dimpotrivă, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a dat
naştere obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra unor bunuri generice, pieirea bunurilor din
caz fortuit sau de forţă majoră nu îl liberează pe vânzător, deoarece transferul proprietăţii operează numai în
momentul individualizării bunurilor generice prin numărare, măsurare sau cântărire, iar, pe de altă parte, din
punct de vedere juridic „genul nu piere” (genera non pereunt), debitorul având putinţa să procure alte bunuri
de acelaşi gen. De fapt, vânzătorul, în acest caz, nu a promis bunurile care au pierit.
În al treilea rând, locul plăţii, dacă nu este precizat în act, va fi diferit în raport de bunurile care se transmit:
la bunul individual determinat locul predării este acel în care se află bunul în momentul încheierii actului (art.
1319 C.civ.), iar la bunurile generice, domiciliul debitorului. În principiu, plata este cherabilă şi nu portabilă
(art. 1104 C. civ.).
4. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile. Bunurile se clasifică
în consumptibile şineconsumptibile, după cum întrebuinţarea lor obişnuită implică sau nu consumarea lor
materială sau juridică (înstrăinarea) de la prima utilizare.
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care nu pot fi folosite, conform destinaţiei lor obişnuite, fără a li
se consuma substanţa ori fără a fi înstrăinate de la prima lor întrebuinţare (de exemplu, alimentele,
combustibilul, banii etc.). Banii îşi îndeplinesc menirea lor prin înstrăinare. Dar banul înstrăinat (experienţa
ne confirmă) încetează de-a mai exista pentru cel care l-a avut; or, înstrăinarea lui înseamnă consumarea lui
(nummi consumti). Totuşi, consumptibilitatea banilor se deosebeşte de cea a altor bunuri (de pildă, a
alimentelor); consumarea banilor presupune o consumare juridică, prin înstrăinarea lor.
Bunurile neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi întrebuinţate în mod continuu, fără ca prin aceasta
să se consume substanţa lor sau să fie implicată înstrăinarea (de exemplu: terenurile, clădirile, mobilele,
hainele etc.).
La rigoare, orice lucru se deteriorează prin întrebuinţare îndelungată; lumea materială este efemeră. Ceea
ce este esenţial pentru bunurile neconsumptibile, în antiteză cu cele consumptibile, este împrejurarea că
aceasta întrebuinţare repetată nu le face să dispară chiar de la primul act de folosire a lor. Astfel, o haină
aruncată în foc se distruge; cu toate acestea ea este un bun neconsumptibil pentru că destinaţia ei
economică este de a fi folosită un timp îndelungat. Apoi, deşi stearina unei lumânări epuizate poate fi folosită
de mai multe ori, lumânarea este un bun consumptibil.
Această clasificare are la bază două criterii: însuşirile naturale ale bunurilor sau voinţa părţilor exprimată
cu ocazia încheierii actului juridic.
Interesul juridic al acestei împărţiri a bunurilor rezidă în aceea că numai asupra bunurilor neconsumptibile
se pot constitui drepturi care să permită titularului lor o utilizare prelungită, continuă şi, concomitent, să
impună obligaţia de a le restitui după întrebuinţare în individualitatea lor.
Exemplu: dreptul de uzufruct, de uz şi împrumutul de folosinţă (comodat) nu vor putea fi constituite decât
asupra bunurilor neconsumptibile, pe când împrumutul de consumaţie (mutuum) nu poate avea ca obiect
decât bunuri consumptibile.
Împrumutul de folosinţă (comodat) este contractul prin care împrumutătorul predă, cu titlu gratuit, un
bun neconsumptibil pentru folosinţa temporară împrumutatului, acesta obligându-se a-l înapoia; este într-un
fel un depositum irregulare.
Împrumutul de consumaţie (mutuum) este contractul prin care împrumutătorul transmite în proprietate o
sumă de bani sau o cantitate de alte bunuri consumptibile celui împrumutat, acesta obligându-se să le
restituie în aceeaşi calitate şi cantitate cu cele ce i-au fost predate.
Trebuie observat însă că este posibilă constituirea unui uzufruct şi cu privire la bunuri consumptibile, dar,
în acest caz, uzufructuarul nu mai are obligaţia de a conserva substanţa lucrurilor pentru a le restitui în
identitatea lor nudului proprietar, ci poate dispune de ele, cu îndatorirea de a le înapoia în aceeaşi cantitate,
calitate şi valoare, la sfârşitul uzufructului (aşa numitul quasiuzufruct – art. 526 C.civ.).
5. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. Această clasificare are în vedere numai bunurile mobile nu şi pe
cele imobile. Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii
(res quarum una alterius vice fungitur).
Exemplu: banii, ţigările, alimentele de un anumit fel, titlurile de valoare, alte bunuri generice.
Banii (monedele) nu sunt bunuri mobile obişnuite. Puterea lor derivă din următoarele caractere specifice:
– fungibilitate absolută care exprimă aptitudinea banilor de a înlocui orice bunuri prin plată (art. 1075
C.civ.). Aşadar, în realitate, este vorba mai mult decât fungibilitatea în sens obişnuit. Banii sunt fungibili cu
toate bunurile pe care le pot înlocui;
– neutralitate absolută, ceea ce înseamnă că banii (monedele) nu pot niciodată prin ei înşişi să fie imorali
sau iliciţi;
– au o lichiditate înnăscută, ceea ce înseamnă că moneda (banul) nu are niciodată nevoie de evaluare.
Bunurile nefungibile sunt acelea care nu se pot înlocui unele cu altele pentru a libera pe debitor (de pildă:
un tablou, o mobilă executată la comandă specială, un cal de cursă, o monedă de aur veche etc.).
Fungibilitatea este un raport de echivalenţă între două sau mai multe lucruri generice în temeiul căruia
unul poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii.
În principiu, sunt fungibile numai bunurile generice, adică acelea care se pot determina prin număr,
măsură, greutate (pentru raportul dintre fungibilitate şi consumptibilitate, a se vedea O. Ungureanu, C.
Munteanu, op. cit., p. 63).
Trebuie reţinut însă că fungibilitatea sau nefungibilitatea bunurilor depinde nu numai de însuşirile naturale
ale acestora, ci şi de intenţia părţilor exprimată în actul juridic încheiat. Uneori chiar în interiorul aceleiaşi
grupe de bunuri pot surveni schimbări.
Exemplu: o mobilă executată la comandă (bun nefungibil) se transformă în bun fungibil când ea este la
modă şi se produce în serie; invers, un câine oarecare (bun fungibil) la care se descoperă calităţi
excepţionale îl face să fie singular devenind bun nefungibil (îi dă caracterul de unicitate).
Importanţa juridică a clasificării bunurilor în fungibile şi nefungibile se evidenţiază în materia executării
obligaţiilor civile. Pe când plata în cazul unor bunuri fungibile este liberatorie pentru debitor dacă a predat
creditorului un lucru de acelaşi gen, obligaţia nu se stinge dacă în locul bunului nefungibil (cert) debitorul
predă creditorului un altul, chiar dacă acesta ar întruni toate calităţile primului. Excepţia priveşte operaţia
juridică a dării în plată prin care debitorul execută către creditorul său, cu consimţământul acestuia din urmă,
o altă prestaţie decât aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.
6. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Divizibilitatea bunurilor trebuie privită sub un dublu aspect: sub
raport pur fizic şi sub raport juridic. Primul evocă împrejurarea că sunt divizibile numai bunurile corporale; dar
acestea, toate sunt divizibile pentru că materia în sine este întotdeauna divizibilă. De aceea trebuie luat în
considerare şi cel de al doilea aspect. Acesta condiţionează divizibilitatea fizică prin trei condiţii: a) părţile din
care era compus bunul să posede calităţile individuale ale întregului; b) părţile – în urma diviziunii – să
rămână proprii pentru destinaţia economică pe care o avea întregul; c) părţile să nu sufere o depreciere
valorică disproporţionată. Per a contrario, cu toată divizibilitatea sa fizică, din punct de vedere juridic bunul
va fi privit ca indivizibil.
Bunurile divizibile sunt acele bunuri susceptibile de împărţire, fără ca prin această operaţie să li se
schimbe destinaţia.
Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu pot fi împărţite fără a li se schimba destinaţia.
Exemplu: un costum sau un scaun, juridiceşte sunt indivizibile deoarece părţile lor nu ar mai poseda
calităţile pe care le avea întregul; dar, un teren în suprafaţă de 1 ha deşi, în general, poate fi divizat în două,
trei sau mai multe părţi, nu este divizibil, de pildă, în 10.000 de părţi, deoarece, în acest caz, nu ar mai putea
servi pentru cultura pământului sau pentru construcţii. Tot astfel un animal viu. Un cal este compus din cap,
gât etc. Nu se poate spune că A este proprietar al capului, iar B proprietarul gâtului pentru că despărţirea lor
de corp i-ar schimba destinaţia. Dacă însă calul este sacrificat şi destinat consumului, aceste părţi
componente devin neesenţiale şi vor putea forma distinct obiectul dreptului de proprietate.
Ca şi în cazul altor categorii de bunuri, pentru a clasifica un bun ca fiind divizibil sau indivizibil se foloseşte
fie un criteriu obiectiv, constituit din însuşirile naturale ale bunului, fie un criteriu subiectiv şi anume intenţia
părţilor exprimată în actul juridic încheiat.
Importanţa juridică a acestei clasificări se învederează în materie de partaj (voluntar sau pe cale judiciară)
şi în materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.
Partajul sau împărţeala este acea operaţiune juridică prin care se pune capăt stării de coproprietate sau
de indiviziune, astfel încât fiecare dintre coproprietari sau coindivizari să devină proprietari exclusivi asupra
unei părţi determinate ori asupra unui bun din acelea care se aduc la masa de împărţit.
Astfel, în cazul împărţirii bunurilor comune, numai bunurile divizibile pot fi împărţite în natura lor, pe când
cele indivizibile sunt atribuite unui coproprietar, iar ceilalţi primesc în schimb alte bunuri de valoare egală sau
compensaţii în bani sub formă de sulte.
Tot astfel, dacă un bun divizibil va forma obiectul obligaţiei cu pluralitate de debitori, acea obligaţie este, în
principiu, divizibilă, fiecare debitor fiind liberat prin plata părţii lui; dimpotrivă, dacă un bun indivizibil formează
obiectul unei obligaţii cu pluralitate de debitori, acea obligaţie este indivizibilă prin natura ei, iar fiecare dintre
debitori va fi ţinut pentru întreaga datorie.
7. Bunuri principale şi bunuri accesorii. Sunt situaţii când un bun, fără a-şi pierde o existenţă distinctă,
ajunge într-o dependenţă faţă de altul; în alte cuvinte, unul apare ca principal, iar celălalt ca accesoriu
(auxiliar) celui dintâi.
Bunurile principale sunt acele bunuri care, având o întrebuinţare independentă, nu sunt destinate să
servească la utilizarea altor bunuri.
Bunurile accesorii sunt acele bunuri care nu pot fi utile decât prin intermediul altor lucruri de care sunt
intim legate.
Exemplu: cutiile pentru instrumentele muzicale, supracoperta unei cărţi, cheile pentru lacăt, pompa
pentru bicicletă, lopeţile pentru barcă, beţele pentru schi etc.
Interesul juridic al acestei clasificări se grefează pe ideea că bunul accesoriu urmează soarta juridică a
bunului principal, dacă legea nu prevede altfel sau dacă părţile n-au convenit în alt mod, potrivit
adagiuluiaccesorium principale sequitur.
Exemplu: vânzarea unei bărci implică obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului odată cu barca şi
lopeţile, care sunt accesorii acesteia, dacă nu s-a stabilit prin convenţie altfel.
Se mai cuvine să menţionăm că maxima amintită ilustrează necesitatea unei simplificări a regimurilor
juridice ale bunurilor (dar, după cum vom vedea şi ale actelor); de asemenea, este de observat că această
maximă tradiţională nu conţine criteriile de delimitare dintre principal şi accesoriu.
8. Bunuri simple şi bunuri compuse. Bunurile simple sunt acele bunuri care formează o unitate indivizibilă
şi care sunt supuse în mod natural unui regim juridic omogen (de exemplu, aurul, un teren gol, o perlă etc.).
Această simplicitate se întinde şi asupra bunurilor care, chiar dacă sunt disparate, sunt formate din elemente
coerente; bunăoară, un imobil construit, un tablou (compus din pânză, ulei, vopsea) etc.
Bunurile compuse sunt alcătuite din elemente diverse şi distincte pentru care există interesul ca uneori să
fie asociate, alteori disociate. De pildă, universalităţile de fapt, proprietăţile incorporale etc.
Universalităţile de fapt reprezintă grupări de bunuri mai mult sau mai puţin omogene. De exemplu: o
bibliotecă (un ansamblu de volume), o turmă (o sumă de animale), un fond de comerţ (constituit dintr-un
ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale în scopul atragerii clientelei şi obţinerii de
profit).
Valoarea economică a acestor universalităţi trebuie pusă în legătură cu reunirea
elementelor constitutive.Utilitatea lor este dată de ansamblul pe care îl formează. Aceste
elemente constitutive alcătuiesc în fapt universalităţi, de unde şi denumirea lor.
Universalităţile de fapt sunt, în fond, fracţiuni de patrimoniu şi se deosebesc, în esenţă, de acesta prin
aceea că în sânul lor nu funcţionează relaţia activ-pasiv. Ele nu sunt totuşi patrimonii mici şi
independente. Importanţa lor apare în caz de vânzare-cumpărare, sechestru, gaj etc., când
universalitatea este privită în bloc, nu pe bucăţi sau fragmente. De pildă, la transmiterea dreptului de
proprietate asupra unei turme de animale sau a unei biblioteci nu trebuie specificat fiecare obiect în parte;
este suficientă specificarea numărului. Dar transmiterea ca atare se va face totuşi pentru fiecare bun în
parte.
Aceste ansambluri de bunuri care sunt universalităţile de fapt nu acced la gradul superior pe care îl au
universalităţile de drept. Aceasta pentru că, aşa cum am arătat, le lipseşte specificul patrimoniului:
corelarea activului şi pasivului nu funcţionează în sânul acestei mase de bunuri; în cadrul lor nu se poate
constitui un patrimoniu autonom şi izolat.
9. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere. Conform art. 482 C.civ. „Proprietatea unui lucru mobil sau imobil
dă drept asupra a tot ce produce lucrul...”. Cea mai mare parte a bunurilor sunt frugifere. Sunt însă şi bunuri
care nu procură niciun venit, denumite bunuri sterile (bijuterii, lingourile de aur etc.).
Bunurile frugifere, în opoziţie cu bunurile nefrugifere, sunt acele bunuri susceptibile de a produce fructe
fără consumarea substanţei lor.
Prin urmare, sunt fructe tot ceea ce un bun produce în mod periodic fără consumarea substanţei sale,
spre deosebire de producte care presupun consumarea substanţei şi au caracter de periodicitate (de pildă,
marmura dintr-o carieră, lemnul extras dintr-o pădure etc.).
Textul art. 483 C. civ. distinge trei categorii de fructe: naturale, industriale şi civile.
Fructele naturale sunt acele produse pe care un bun le dă fără nicio intervenţie a omului, cum sunt: iarba
crescută pe un teren necultivat, prăsila animalelor, vânatul ori ciupercile dintr-o pădure (art. 522 C.civ.).
Fructele industriale sunt acele produse obţinute ca urmare a activităţii omului, ca de exemplu: recolta
produsă de pe terenul agricol, produsele diferitelor plantaţii etc. (art. 522 C.civ.; pentru fructele naturale şi
industriale a se vedea şi O. Ungureanu, notă la decizia civilă nr. 252/1986 a Tribunalului Sibiu, R.R.D. nr.
11/1988, p. 32-37).
Fructele civile reprezintă echivalentul în bani sau în alte lucruri al utilizării unui bun, cum sunt: chiriile,
dobânzile, arendele etc. (art. 523 C.civ.); aşadar, ele reprezintă avantajele de ordin material care se pot
percepe din folosirea unui lucru la intervale periodice.
Distincţia dintre fructe şi producte prezintă interes juridic din mai multe puncte de vedere. Astfel, în
materie de proprietate, fructele aparţin întotdeauna proprietarului, în virtutea dreptului de accesiune (art. 483
C.civ.). În materie de uzufruct, pe când fructele se cuvin uzufructuarului, productele aparţin nudului
proprietar. În materie de posesiune, posesorul de bună-credinţă dobândeşte, prin efectul legii şi ca o
recunoaştere a bunei sale credinţe, toate fructele bunului aflat în posesiunea sa, pe când productele aparţin
proprietarului.
10. Bunuri corporale şi bunuri incorporale. Această distincţie este opera doctrinei. Bunurile corporale sunt
acele bunuri care au o existenţă materială, fiind percepute prin simţurile omului; ele sunt acelea care se văd
şi pe care le putem atinge; ele pot fi dominate în fapt, pot fi posedate. Pentru noţiunea juridică de bun
corporal este indiferent dacă bunul este un corp solid, este lichid sau sub formă de gaze. Toate lucrurile din
jurul nostru sunt bunuri corporale.
Prin contrast, bunurile incorporale sunt acele bunuri care nu au o existenţă materială (corp, substanţă),
cărora le lipseşte materia tangibilă, cum ar fi drepturile.
Exemplu: dreptul de autor care înseamnă facultatea autorului de a exploata în exclusivitate opera sa; în
afară de moştenitori, numai el are acest drept. Cu toate că autorul va beneficia de drepturile de autor
materializate într-o sumă de bani (bun corporal) dreptul în sine nu se identifică cu suma de bani primită.
Dreptul de autor sau prerogativa ori facultatea pe care el o are asupra operei este un lucru abstract
(incorporal). Tot astfel, sunt abstracte (deci bunuri incorporale) drepturile de creanţă, deoarece presupun un
raport juridic între creditor şi debitor. De asemenea, valorile mobiliare, adică acţiunile, obligaţiunile,
instrumentele financiare sau orice alte titluri de credit stabilite de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
(conform Legii nr. 297/2004).
Toate drepturile sunt în esenţa lor incorporale; numai că cea mai mare parte a lor poartă asupra unor
lucruri tangibile, cum ar fi proprietatea asupra unui autoturism, uzufructul unui imobil etc. Sunt însă şi drepturi
care nu au ca obiect un lucru tangibil. Ele sunt incorporale chiar prin imaterialitatea obiectului la care se
aplică; s-a spus că acestea sunt „bunuri pur incorporale” (G. Cornu, op. cit., p. 573).
Interesul juridic al acestei clasificări poate fi apreciat dintr-un întreit punct de vedere.
În primul rând, posesia de bună-credinţă care valorează titlul de proprietate, în înţelesul art. 1909 C.civ.,
priveşte numai bunurile corporale mobile.
În al doilea rând, bunurile mobile corporale pot fi dobândite prin simplă tradiţiune.
În al treilea rând, titlurile de valoare, ca documente ce privesc bunuri incorporale, se transmit diferit după
cum sunt: la purtător (prin tradiţiune), nominative (prin cesiune) sau la ordin (prin gir).
În sfârşit, în domeniul dreptului internaţional privat cele două categorii de bunuri au un regim diferit (a se
vedea Cap. V din Legea nr. 105/1992, art. 49-65).
11. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile. Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care pot fi urmărite în
cadrul executării silite a debitorului.
Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru plata unei datorii a debitorului.
Interesul juridic al acestei clasificări rezidă în faptul că, cu prilejul unei executări silite a bunurilor
debitorului pentru plata unei datorii, anumite bunuri nu pot fi urmărite ori pot fi urmărite numai pentru anumite
creanţe privilegiate.
Exemplu: nu se pot urmări şi vinde pentru nicio datorie, bunurile enumerate de textul art. 406
C.proc.civ. printre care figurează icoanele şi portretele de familie ale debitorului.
Potrivit art. 408 C.proc.civ., nu pot fi urmărite decât pentru datorii de alimente (pensii de întreţinere), de
chirii sau alte creanţe privilegiate asupra mişcătoarelor: pensiile de întreţinere şi rentele viagere ale
datornicului.
12. Bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat. Această clasificare se referă exclusiv la
bunurile care aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale
sunt titulari fie ai dreptului de proprietate publică, fie ai dreptului de proprietate privată, după cum bunurile fac
parte din domeniul public sau din domeniul privat. În acest sens art. 136 alin. (2) din Constituţie dispune:
„Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului şi unităţilor
administrativteritoriale”.
Dar, de altă parte, domeniul public se subdivide în: domeniu public de interes naţional (când dreptul de
proprietate publică aparţine statului) şi domeniu public de interes local (când dreptul de proprietate publică
aparţine unităţilor administrativ-teritoriale, adică comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor). Astfel,
potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţie bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice sunt: bogăţiile
de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil de interes naţional,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte
bunuri stabilite de legea organică (pentru o comparaţie între vechea reglementare şi recenta revizuire
aConstituţiei, a se vedea E. Chelaru, Impactul revizuirii Constituţiei asupra regimului juridic al proprietăţii,
Dreptul nr. 2/2004, p. 5-14).
Aşa cum este firesc, prevederile constituţionale au fost dezvoltate prin legi organice; bunăoară, prin Legea
nr. 18/1991 privind fondul funciar, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia (modificată prin Legea nr. 243/3003), Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală
(republicată), Codul silvic (Legea nr. 26/1996), Legea locuinţei nr. 114/1996, O.U.G. nr. 105/2001 etc.
Este de reţinut că în domeniul public intră nu numai bunurile declarate ca atare în lege, ci şi bunurile din
patrimoniul statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau
de interes public.
Importanţa acestei clasificări – care va fi dezvoltată în cadrul cursului de „Drepturi reale” – rezidă în aceea
că bunurile din domeniul public al statului sau al entităţilor administrativ-teritoriale sunt inalienabile. În
adevăr, art. 136 alin. (4) din Constituţie statuează că: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”. Aşa
fiind, pe cale de consecinţă, ele sunt insesizabile şi imprescriptibile, ceea ce înseamnă că asupra lor nu pot fi
constituite garanţii reale şi nu pot fi supuse executării silite, iar, pe de altă parte, că nu pot fi dobândite prin
uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
În opoziţie cu bunurile din domeniul public, bunurile din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale sunt supuse regimului juridic de drept comun.
13. Bunuri de capitalizare şi bunuri de consumaţie. Sunt bunuri de capitalizare acelea care formează baza
cea mai consistentă a averii private. Ea reprezintă un amestec de bunuri mobile şi imobile după criteriul
valoric şi reuneşte trei specii de bunuri: a) bunurile de capitalizare imobiliare (pământ pentru cultură, teren
pentru construit, imobile construite); b) bunuri de capitalizare mobiliară (aur, valori bursiere, bijuterii, colecţii
preţioase); c) bunuri de producţie sau unităţi de exploatare (fonduri de exploatare industrială, comercială,
artizanală sau agricolă); în fapt acestea din urmă reunesc unele elemente ale primelor două tipuri.
Sunt bunuri de consumaţie bunurile de confort sau de uz curent. Aici intră, în primul rând, echipamentul
casnic sau bunurile care procură o plăcere personală (automobile, aparate menajere etc.).
Interesul acestei diviziuni rezultă din însăşi destinaţia bunurilor (pentru amănunte, G. Cornu, op. cit., p.
328-329).
14. În doctrină s-au făcut şi alte diviziuni. Astfel unii autori (H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op.
cit., p. 318-319) deosebesc după aproprierea lor, lucrurile comune şi cele res nullius.
În principiu, orice bun face obiectul unui drept de proprietate pentru că orice bun are un proprietar. Cu
toate acestea sunt unele lucruri care nu sunt apropriate, acestea constituind bunurile fără stăpân(proprietar),
iar altele, chiar dacă au un proprietar, ele nu pot fi transmise; sunt, cum am arătat, bunuri în afara circuitului
civil.
Din specia bunurilor fără stăpân unele sunt într-o asemenea cantitate încât sunt destinate pentru folosinţa
tuturor; acestea sunt lucrurile comune (aerul, marea, apele curgătoare etc.). În acest sens art. 647
C.civ.spune că: „Sunt bunuri care nu aparţin nimănui şi al căror uz e comun tuturor”. Totuşi, şi aceste bunuri
pot deveni apropriabile, de exemplu, îmbutelierea apei, lichefierea aerului etc. De altă parte, folosinţa lor nu
trebuie să aducă atingere folosinţei celorlalţi, ceea ce aduce în discuţie actuală şi delicata problemă a
poluării.
Celelalte bunuri fără stăpân sunt cele care momentan nu au proprietar, adică res nullius. Pentru că ele nu
sunt destinate folosinţei tuturor, oricine, în principiu, poate să pună stăpânire pe ele. În opoziţie cu bunurile
comune, ele nu se deosebesc prin natura lor de alte bunuri, ci doar prin aceea că la momentul în care se iau
în considerare ele sunt fără stăpân.
În considerarea dispoziţiilor Codului civil sfera res nullius este foarte limitată. În adevăr, art. 477 stabileşte
că „Toate averile vacante şi fără stăpân, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror
moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public” (a se citi domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale) iar art. 646 declară: „Bunurile fără stăpân sunt ale statului”. Aşadar în domeniul res
nullius ar intra animalele şi peştii, dar şi alte bunuri părăsite (res derelicta). Ele pot fi dobândite
prinocupaţiune, modalitate prin care prima persoană care face acte de stăpânire, devine proprietar. În orice
caz este clar că imobilele fără stăpân vor deveni întotdeauna proprietatea statului; de asemenea, bunurile
mobile şi imobile derivate dintr-o succesiune vacantă sau a uneia abandonate (a se vedea, pentru
ocupaţiune, I.P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti,
1998, p. 239).
Trebuie avute în vedere, de asemenea, dispoziţiile art. 649 C.civ. care prevăd că „Proprietatea unui tezaur
este a celui ce l-a găsit în propriul său fond (...)”. În prezent, potrivit dispoziţiilor art. 119 din Legea nr.
18/1991 „(...) tezaurele care se vor descoperi la faţa solului sau în subsol sunt sub protecţia legii”.
Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional operează o distincţie
între bunurile mobile cu o valoare deosebită, de interes public, care fac parte din patrimoniul cultural naţional
şi, respectiv, aflate în tezaurul acestui patrimoniu, aflându-se astfel sub protecţia legii şi bunurile mobile care
nu prezintă acest caracter, bunuri pentru care, în opinia noastră, sunt în continuare aplicabile dispoziţiile art.
649 C.civ.
În literatura noastră mai veche s-au făcut şi alte clasificări mai mult sau mai puţin importante. Aşa de
pildă: 1. lucruri pierdute sau furate şi lucruri nepierdute sau nefurate; 2. lucruri certe şi lichide sau necerte şi
nelichide; 3. lucruri supuse sau nesupuse stricăciunii; 4. lucruri care întrec o valoare determinată şi lucruri
care nu întrec o anumită valoare; lucruri care pot fi preţuite şi lucruri care nu pot fi preţuite (a se vedea D.
Alexandresco, op. cit., vol. III, p. 134 şi urm.).

§6
Faptele juridice.
Izvoarele raportului
juridic civil concret
Nu toate conduitele umane au importanţă pentru drept. Aşa de pildă, împrejurarea că cineva se scoală
disde-
dimineaţă, se spală, se îmbracă etc., toate acestea nu declanşează consecinţe juridice. Conduita umană
care nu are consecinţe juridice poate consta dintr-o acţiune comisivă sau o acţiune omisivă (de exemplu, X
omite să-şi taie unghiile sau să-şi lustruiască pantofii, ceea ce în general este fără relevanţă juridică).
Trebuie să avem însă o mare grijă atunci când etichetăm o anumită conduită ca irelevantă pentru drept.
Bunăoară, servirea micului dejun poate ridica nu numai probleme gastronomice, ci poate avea şi valenţe
juridice. În adevăr, prin consumul pâinii se stinge proprietatea asupra unui bun. Sau în situaţia în care X uită
să închidă uşa locuinţei pe care o are cu chirie, această omisiune poate să-i pericliteze contractul de
închiriere, deci poate avea consecinţe juridice. Rezultă de aici că faptele pot fi de două feluri: pe de o parte,
fapte irelevante din punct de vedere juridic, pe de altă parte, fapte relevante juridic.
În general, norma juridică este constituită din: ipoteza care descrie împrejurările în care se aplică
dispoziţia normei; dispoziţia care prescrie conduita pe care trebuie să o aibă o persoană aflată în condiţiile
descrise în ipoteză; şi sancţiunea care stabileşte măsurile ce se iau împotriva celor care au nesocotit
dispoziţia. Atunci când, în mod practic, sunt întrunite condiţiile cerute de ipoteza şi dispoziţia normei, legea
ordonă o consecinţă juridică; aşadar, pentru producerea unor consecinţe juridice sunt necesare anumite
premize indicate, de regulă, în lege: aceste premize sunt faptele juridice (în sens larg); (a se vedea N. Popa,
„Structura tehnico-legislativă”, în N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 141-143).
Faptele juridice sunt acele împrejurări care, potrivit legii, atrag după sine anumite consecinţe juridice (a se
vedea P. Vasilescu, Manifestări de voinţă nonjuridice, P.R., Supliment, nr. 1/2003, p. 239-246)..
După caracterul voliţional, faptele juridice şi, odată cu ele, izvoarele raportului juridic civil se clasifică
înacţiuni umane şi evenimente.
A. Acţiunile umane (faptele umane) sunt fapte voluntare ale persoanelor fizice sau juridice de care legea
(norma de drept civil) leagă anumite efecte juridice. Acţiunile umane la rândul lor se împart în două categorii,
şi anume:
– acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un
raport juridic civil. Aceste acţiuni se numesc acte juridice civile şi ele constituie categoria cea mai
numeroasă de conduite umane care se săvârşesc în viaţa juridică;
– acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc totuşi, în puterea
legii; deci consecinţele juridice se produc ex lege şi nu ex voluntate.
Aceste din urmă acţiuni pot fi acţiuni licite – săvârşite cu respectarea prevederilor legale – şi acţiuni ilicite–
săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor legale. Caracterul licit sau ilicit al unor acţiuni este determinat de norma
de drept care reglementează raportul de drept ce s-a născut din săvârşirea acelei acţiuni. În anumite situaţii,
deşi la început acţiunea subiectului avea caracter licit, prin suprapunerea altor acţiuni ea devine ilicită.
Exemplu: faptul de a găsi un bun pierdut (acţiune licită) dă naştere unui raport juridic între găsitorul
bunului şi proprietarul lui, primul având obligaţia să-l restituie, iar cel de-al doilea având dreptul să-l pretindă.
În situaţia în care găsitorul bunului îl păstrează pentru sine (care constituie acţiune ilicită), asemenea acţiune
dă naştere unui raport juridic în virtutea căruia proprietarul are atât dreptul de a-şi revendica bunul, cât şi
dreptul de a fi despăgubit pentru paguba care i s-a cauzat prin încălcarea obligaţiei de restituire.
Pentru a înţelege mai bine această distincţie, unele precizări sunt necesare. Astfel, spre deosebire de
actul juridic, faptul juridic (în această accepţiune) nu presupune intervenţia voinţei în scopul de a crea, a
transmite sau de a stinge un drept; altfel spus, dreptul este creat, transmis sau stins în absenţa oricărei
voinţe. Aşadar, toate situaţiile juridice care nu provin din acte juridice vor avea ca sursă faptele juridice.
Cu toate acestea, se poate întâmpla să existe uneori o manifestare de voinţă într-un fapt juridic şi, în
această măsură, se poate vorbi despre fapt voluntar al omului (Ch. Larroumet, Introduction..., p. 332).
Bunăoară, accepţiunea cuvântului «fapt» în art. 998 C.civ. care stabileşte: „Orice faptă a omului, care
cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Dar faptul juridic
nu va constitui un act juridic, deoarece, chiar dacă intervine voinţa, aceasta nu este manifestată în scopul de
a crea o situaţie juridică (adică de a naşte, a transmite sau a stinge un drept subiectiv).
Exemplu: atunci când o persoană cauzează un prejudiciu alteia, îl obligă pe autorul acestuia să-l repare.
Altfel spus, această împrejurare care presupune existenţa unui prejudiciu, imputabil activităţii unei persoane,
creează un raport de obligaţii între autorul prejudiciului (debitor) şi victimă (creditor).
Din exemplul înfăţişat rezultă că uneori prejudiciul poate fi cauzat în afara oricărei voinţe a autorului său
care nu a înţeles să îl prejudicieze pe altul. Dar se poate întâmpla ca autorul prejudiciului să-l fi cauzat în
mod voluntar, adică el a înţeles să-l prejudicieze pe altul. Este însă de observat că şi într-un caz şi în altul,
adică indiferent dacă autorul a avut sau nu intenţia de a prejudicia, raportul obligaţional va fi creat între autor
şi victimă; acest raport se va naşte independent de voinţa autorului. În adevăr, când un prejudiciu este
creat în mod voluntar, voinţa intervine pentru a-l prejudicia pe altul, dar prin aceasta autorul prejudiciului nu
înţelege ca prin voinţa lui să creeze un raport obligaţional între el şi victimă. Simpla intervenţie a unui fapt
este cea care creează această situaţie juridică şi nu voinţa.
B. Evenimentele (adică faptele naturale) sunt acele fapte juridice care se produc independent de voinţa
omului şi de care norma de drept civil leagă anumite efecte juridice (consecinţe juridice).
Exemplu: naşterea unei persoane (care determină apariţia unui nou subiect de drept civil); moartea unei
persoane (care determină încetarea calităţii de subiect de drept civil şi declanşează succesiunea); anumite
fenomene naturale (cutremurul, inundaţia, naufragiul etc.) care constituie forţă majoră şi apără de
răspunderea civilă; scurgerea timpului prevăzut de lege care stinge dreptul material la acţiune în justiţie.
În doctrina juridică noţiunea de fapte juridice este folosită în două accepţiuni:
Lato sensu, în sfera faptului juridic intră atât acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţie sau fără intenţia de a
produce efecte juridice, cât şi evenimentele (faptele naturale). Prin urmare, în această accepţiune, faptul
juridic este sinonim cu izvorul raportului juridic concret.
Stricto sensu, sfera faptului juridic cuprinde numai acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice, efecte ce se produc în puterea legii, precum şi evenimentele (faptele naturale). Deci, în
această accepţiune sunt excluse actele juridice.
Interesul juridic al clasificării faptelor juridice în fapte juridice stricto sensu şi lato sensu rezidă în materia
probaţiunii, deoarece, de regulă, primele pot fi dovedite cu orice mijloc de probă îngăduit de lege, pe când
actele juridice sunt supuse unor condiţii restrictive de probaţiune; apoi, instituţia reprezentării are loc numai
cu privire la actele juridice; regimul capacităţii civile este diferit după cum ne aflăm în prezenţa actelor
juridice civile sau a faptelor juridice (stricto sensu); nulitatea actului juridic civil.
Drept comparat. În doctrina germană majoritatea autorilor disting ca fapte juridice în sens restrâns:fapte
similare (asemănătoare) actului juridic (Rechtsgeschäftsahniche Handlung) şi actul real (Realakt). În prima
categorie se înscriu acele manifestări de voinţă în care consecinţele juridice apar ipso iure, fără să mai fie
nevoie de intenţia de a produce efecte juridice (de exemplu, somaţia făcută debitorului); a doua categorie –
actul real – include manifesttările de voinţă pur faptice de care, în puterea legii, se leagă anumite consecinţe
juridice. Exemplul obişnuit se referă la indemnizaţia găsitorului: un copil de 6 ani găseşte un inel cu briliante
şi îl arată adultului. Acesta ia inelul şi îl predă biroului pentru obiecte găsite. Dar dreptul de recompensă
pentru găsirea inelului îi revine copilului, adică găsitorului (parag. 971), deoarece găsitor este acela care
descoperă un lucru şi îl ia în posesie. De aceea este fără importanţă dacă găsitorul are sau nu capacitate de
exerciţiu (H. Köhler, op. cit., p. 112).
Dacă am cere ca şi în astfel de cazuri subiectul de drept să aibă capacitate de exerciţiu, ar însemna să-l
dezavantajăm fără rost pe incapabil. Totuşi, se spune că pentru dobândirea unei astfel de posesii de către
persoana fără capacitate de exerciţiu trebuie să existe o aşa numită „voinţă naturală” (Baumann, op. cit., p.
219).
Prin izvor al raportului juridic concret se înţelege o împrejurare (act sau fapt) de care legea civilă leagă
naşterea unui raport juridic concret.
Precizăm că existenţa raportului juridic civil abstract necesită două premise şi anume: subiecţii raportului
civil abstract (persoanele fizice şi persoanele juridice) şi norma juridică civilă. Însă pentru existenţa unui
raport juridic concret sunt necesare atât cele două premise menţionate mai sus, cât şi o a treia care constă
într-o împrejurare (act sau fapt juridic concret), împrejurare care particularizează raportul civil abstract,
transformându-l în raport juridic concret (pentru corelaţia dintre norma juridică, raportul juridic abstract,
raportul juridic concret şi izvorul raportului juridic civil concret, E. Chelaru, op. cit., p. 84).
În doctrina noastră sau în doctrina străină s-au făcut şi alte clasificări:
1. izvoare de drepturi patrimoniale şi izvoare de drepturi personale nepatrimoniale; 2. izvoare simple şi
izvoare complexe; 3. fapte: creatoare (întemeietoare), modificatoare, conservatoare, extinctive de drepturi
(H. Köhler, op. cit., p. 71-73); 4. faptele naturii care includ: a) faptele biologice (naşterea, moartea, rudenia,
sexualitatea etc.) şi b) faptele fizice (forţa majoră, scurgerea apelor naturale etc.) şi faptele omului care la
rândul lor subsumează: a) fapte generatoare de drepturi (posesia, aparenţa) şi b) fapte generatoare de
obligaţii: obligaţia de a repara şi obligaţia de a restitui (B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 569 şi urm.);
5. fapte generatoare de statut, fapte atributive sau extinctive de drepturi patrimoniale şi fapte corective de
regim juridic (J.L. Aubert, op. cit., p. 221-223). În categoria faptelor corective de regim juridic sunt incluse
forţa majoră, frauda la lege şi aparenţa. Fără a dezvolta aceste trei instituţii trebuie cel puţin recenzate.
Forţa majoră (vis major) reprezintă o împrejurare exterioară care este în acelaşi timp imprevizibilă şi
de neînlăturat şi care se găseşte la originea unui prejudiciu (ea corespunde cazului fortuit în răspunderea
contractuală). Cel mai adesea este un fenomen natural: cutremur, inundaţie etc., dar poate fi şi un
fenomen social: grevă, război etc. Forţa majoră este un eveniment care exonerează de orice răspundere
– de drept privat sau de drept public – persoanele angajate în realizarea prejudiciului. De reţinut că o
asemenea împrejurare nu este prin ea însăşi constitutivă de forţă majoră; de aceea trebuie, de la caz la
caz, să se verifice caracterul imprevizibil şi irezistibil al respectivului eveniment.
Frauda la lege. Deşi greu de definit, frauda la lege ar consta în operaţiunea prin care părţile unui raport
juridic civil, uzând de anumite dispoziţii legale, îşi creează în mod voit condiţii pentru a se sustrage unor
dispoziţii legale imperative.
Frauda desemnează o deturnare, cu intenţie, a normelor de drept de la scopul lor firesc, pentru a
obţine în acest fel un folos ilegitim; ea se face fără violenţă, dar prin punerea în lucru a tuturor mijloacelor
de drept. Efectele unei asemenea deturnări rezidă în inopozabilitatea acestor acte frauduloase faţă de
orice persoană prejudiciată. Sancţiunea fraudei are ca efect paralizarea actului juridic care ar valida
operaţiunea frauduloasă. Se aplică maxima fraus omnia corumpit (frauda face ineficient orice act sau
frauda anulează orice act juridic) care însă nu este înscrisă în vreun text de lege, dar care are o origine
cutumiară.
Aparenţa în dreptul civil. Sunt cazuri când una sau mai multe persoane expun în mod public anumite
conduite din care terţele persoane trag o anumită concluzie asupra unei stări de drept; mai mult, ele se şi
pregătesc pentru ea. Ordinea de drept nu poate considera o asemenea conduită ca irelevantă din punct
de vedere juridic, deoarece atunci circuitul civil ar deveni nesigur şi riscant pentru persoanele care s-au
comportat cu bună-credinţă. Or, pentru acestea cea mai bună reparaţie ar fi ca cei care s-au încrezut în
situaţia aparentă să fie puşi în această situaţie ca şi cum ea ar exista.
Teoria aparenţei s-a născut o dată cu adagiul error communis facit ius, creat într-o glosă la textul
luiUlpian din Digeste în legătură cu un sclav care fugind de la stăpân ajunge să fie ales pretor la Roma şi
în această calitate a îndeplinit mai multe acte juridice; aceste acte au fost considerate, în temeiul echităţii,
ca fiind valabile, ca şi cum ar fi fost instrumentate de un pretor om liber.
Aparenţa este deci regula potrivit căreia cei care s-au întemeiat cu bună-credinţă pe o situaţie
considerată în mod public ca fiind însăşi realitatea, trebuie ocrotiţi juridiceşte. Ea este luată uneori în
considerare de către legiuitor sau de către jurisprudenţă. Se admite astfel ca o situaţie eronat percepută,
în anumite condiţii, să devină obligatorie, adică sursă de drept. De pildă, cel care a dobândit cu titlu
oneros de la moştenitorul aparent bunuri aparţinând unei persoane care fusese declarată moartă prin
hotărâre judecătorească, nu este obligat să le înapoieze – în cazul anulării hotărârii – dacă a fost de
bună-credinţă, adică nu a ştiut la data dobândirii că cel declarat mort trăieşte. Iată cum eroarea colectivă,
aparenţa, a creat dreptul (error communis facit ius); alte exemple: cazul mandatului aparent, al căsătoriilor
încheiate în mod public de către o persoană care nu avea competenţa legală, al posesiei etc. Despre
această validare a aparenţei J. Carbonnier (op. cit. p. 290) spunea „Există în jurul dreptului franjuri de fapt
care pot ucide drepturile subiective”. Aceasta pentru că uneori pacea socială valorează mai mult decât
logica juridică.
În sfârşit, trebuie să subliniem că fără înţelegerea faptului juridic nu se poate înţelege actul juridic,
instituţie căreia îi vom dedica un întreg capitol.

Capitolul III
Actul juridic civil
§1 - Noţiune şi clasificare
§2 - Condiţii pentru valabilitatea actului juridic
§3 - Modalităţile actului juridic
§4 - Efectele actului juridic civi l
§5 - Nulitatea actului juridic civi l

§1
Noţiune şi clasificare
Creativitatea şi proliferarea raporturilor juridice civile în cele mai multe cazuri are loc prin actul juridic. Sub
acest aspect actul juridic se diferenţiază net de alte conduite (acţiuni) umane. Cel ce săvârşeşte un act
juridic civil este legat prin voinţa sa exteriorizată faţă de ceilalţi ale căror situaţii juridice se află într-o
dependenţă în raport cu această atitudine manifestată. Voinţa în actul juridic presupune o intenţie.
Dacă motivaţia externă a recunoaşterii valabilităţii actului juridic se află în lege, o motivaţie internă se află
fără îndoială şi în ideea de încredere: cei din jur trebuie să se poată baza că ceea ce s-a declarat cu prilejul
încheierii unui act juridic civil se va respecta (excepţie: de pildă, testamentul este valabil chiar dacă nimeni în
afară de testator nu ştie de existenţa sa). Totuşi, de reţinut că recunoaşterea validităţii actului juridic civil
trebuie căutată în primul rând în principul autonomiei de voinţă, care, simplu spus, stabileşte că orice
persoană poate decide liber dacă încheie un anumit act juridic, cu cine îl încheie şi ce conţinut va avea un
asemenea act. În adevăr, libertatea de acţiune a omului nu trebuie să se limiteze doar la libertatea de a
acţiona în domeniul personal, ci trebuie să cuprindă şi modelarea raporturilor juridice, adică: a constitui, a
modifica sau a stinge asemenea raporturi. Or, instrumentul cu care voinţa modelatoare prinde contur juridic îl
constituie tocmai actul juridic; dar puterea modelatoare a individului va avea eficienţă juridică numai în
măsura în care este recunoscută de ordinea de drept.
Actul juridic civil ar fi deci compus dintr-un complex de împrejurări relevante juridic şi cel puţin o voinţă
exteriorizată de care legea leagă anumite consecinţe juridice. Această voinţă exteriorizată în direcţia
producerii de efecte juridice este „sâmburele” actului juridic, „piatra sa de construcţie”; de aceea s-a reţinut:
cine spune act, spune voinţă, chiar intenţie. Desigur voinţa exteriorizată, singură – cu unele excepţii – nu
înseamnă încă act juridic, dar ea este mijlocul care pune în mişcare crearea actului juridic. Când lipseşte
această voinţă exprimată nu avem de-a face cu un act juridic. Aşadar, în toate cazurile actul juridic este un
act de voinţă; el este prin ipoteză o acţiune voluntară, un act liber şi conştient. Actul juridic presupune
libertatea consimţământului, acesta fiind elementul care conduce la formarea actului.
Se observă deci că noţiunea de act juridic este mai largă decât cea de voinţă exteriorizată, deoarece
pentru ca el să existe mai este necesară şi producerea de efecte juridice. Dacă aceste consecinţe juridice
depind doar de voinţa unei singure persoane, atunci va exista o suprapunere între declaraţia exteriorizată şi
actul juridic. Dacă însă voinţa exteriorizată singură nu poate să producă efectul juridic voit, de regulă va mai
fi nevoie şi de o altă voinţă a altei sau altor persoane.
Exemplu: Studentul X găseşte o cameră (gazdă) mai bună şi o închiriază, iar la camera în care a stat
înainte renunţă. Încetarea raportului juridic de închiriere (deci efectele juridice) are loc dacă X îi opune
(unilateral) închiriatorului faptul că nu mai vrea să stea în locuinţă. Dar noul raport juridic de închiriere nu se
poate naşte doar prin manifestarea unilaterală de voinţă a lui X; mai este nevoie şi de acordul închiriatorului.
În terminologia juridică expresia „act juridic” este întrebuinţată în două sensuri diferite: pe de o parte, în
sensul de operaţie juridică (negotium), iar pe de altă parte în sensul de înscris probator, pentru dovedirea
operaţiei (instrumentum); ele nu trebuie confundate. Astfel, când se vorbeşte despre un contract de vânzare
se poate desemna fie operaţiunea intelectuală însăşi (negotium), adică vânzarea, fie înscrisul care constată
această vânzare (instrumentum), adică înscrisul dresat după formarea actului. Putem, aşadar, foarte bine
vorbi despre act-negotium şi act-instrumentum; ne interesează în acest capitol actul juridic în înţelesul de
operaţiune juridică (Pentru noţiunea de act juridic, a se vedea şi I. Micescu, Curs de drept civil, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 112-115).
Într-un sens cu totul general actul juridic poate fi definit ca o manifestare de voinţă destinată să producă
efecte juridice. Însă exigenţele impun o definiţie la obiect.
Vom defini actul juridic civil ca fiind acea manifestare de voinţă destinată să producă anumite efecte
juridice (să creeze, să modifice sau să stingă un raport juridic civil) în limitele şi condiţiile dreptului
obiectiv.Într-o altă definiţie, actul juridic este un act de voinţă destinat să producă efecte juridice (în special,
să creeze un drept subiectiv), în mod conştient şi liber, efecte urmărite de autorul sau autorii săi (G. Cornu,
op. cit., p. 61). El este numit juridic pentru că produce efecte juridice; el este izvor de drept (s.n.).
Sub aspect subiectiv atunci când o persoană săvârşeşte un act juridic, ea îşi concentrează voinţa în
domeniul dreptului. Actul juridic este un act voluntar pentru că persoana care-l îndeplineşte urmăreşte o
schimbare a situaţiei ei juridice. Dimpotrivă, faptul juridic este fie un eveniment pur material lipsit de orice
conţinut voliţional, fie o acţiune animată de o anumită voinţă din care rezultă efecte juridice, dar fără ca
aceste efecte să fi fost urmărite în mod direct. De pildă – pentru prima specie – decesul unei persoane care
produce deschiderea succesiunii sau – pentru a doua – schimbarea domiciliului unei persoane care
antrenează substituirea unei instanţe competente teritorial cu alta. Se poate deci reţine că în actul juridic
există întotdeauna din partea autorului său luarea în considerare şi urmărirea voluntară a consecinţelor
juridice pe care actul le produce, în timp ce în faptul juridic mecanismul de producere a consecinţelor juridice
se dezvoltă în baza legii care le ataşează faptului, fie că acesta ar fi sau nu intenţional.
În sfârşit, trebuie subliniat că noţiunea de act juridic este intim legată de ideea de previziune. În adevăr,
prin încheierea unui act juridic (unilateral, bilateral sau multilateral) părţile au acceptat să se afle într-o
situaţie juridică determinată, fie că i-au prevăzut toate efectele, fie că ele au acceptat efectele prevăzute de
lege, încrezându-se în legiuitor.
Drept comparat. În dreptul musulman actul juridic (într-un înţeles larg) este actul (shar'i) sau actul
uman luat în considerare de lege, alcătuit dintr-un ansamblu de acte naturale (hişşi), acte fizice (fi'l
aldjawarih)
şi mentale (fi'l al-kalb) considerate ca formând un singur act. El conţine deci nu numai negotium
juris, ci şi actul uman care produce efecte de drept; el poate fi la fel de bine o cerere (chiar o rugăminte),
un contract sau un delict.
Actele fizice cuprind: a) expresiile (cuvinte, gesturi, înscrisuri) şi b) acţiunea sau mişcarea corpului şi
membrelor (de exemplu, a merge, a lovi etc.) şi omisiunea îndeplinirii unei obligaţii ca neexecutarea unui
contract.
Actele mentale scapă judecătorului pământean, iar omul nu este responsabil de ele decât în faţa lui
Dumnezeu, dacă nu a exteriorizat în acte şi în cuvinte intenţia de a le îndeplini.
Actele juridice astfel înţelese se împart în: 1. voluntare şi involuntare după starea de spirit a autorului
lor înaintea sau în momentul îndeplinirii lor. Actele voluntare şi facultăţile exercitate conform legii sunt acte
legale; 2. creatoare, informatoare şi dogmatice sau de credinţă. Actele creatoare (iusho'at) şi informatoare
(ikhoar'at) sunt fizice; actele de credinţă (i'tikadat) sunt mentale. Scopul primelor este crearea raporturilor
juridice (vânzare, căsătorie etc.). În ce priveşte actul informator, menirea sa este de a face să se
cunoască un eveniment (mărturia în faţa magistratului, mărturisirea etc.; 3. acte producătoare de efecte
juridice (ithbalat), cum ar fi vânzarea, donaţia etc. Şi acte extinctive de drepturi ca repudierea sau
renunţarea la un drept. Actele creatoare de drepturi pot fi revocabile (locaţiunea) sau irevocabile
(repudierea). Apoi, aceleaşi acte când leagă raporturi juridice sunt numite ukudat (contracte, convenţii) şi
când desfiinţează situaţii juridice fusukhat, cum ar fi rezoluţiunea unei vânzări pentru vicii ascunse (pentru
detalii, a se vedea L. Milliot, Fr.-P. Blanc, op. cit., p. 184-186).
Clasificarea actelor juridice civile se poate face după mai multe criterii. Astfel, ele pot fi clasificate: după
numărul părţilor care îşi manifestă voinţa juridică la încheierea lor; după modul lor de formare; după scopul
urmărit de părţi; după importanţa lor în raport cu patrimoniile părţilor; după efectele pe care le produc şi după
momentul în care aceste efecte se produc; după rolul voinţei părţilor în determinarea conţinutului lor etc.
Vom examina în continuare principalele clasificări ale actelor juridice civile.
1. Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale. Potrivit acestei clasificări, după numărul părţilor a
căror voinţă juridică participă la formarea actului (deşi poate mai corect ar fi în funcţie de necesitatea ca
pentru producerea de efecte juridice să fie nevoie de manifestarea de voinţă a unei persoane sau,
dimpotrivă, de mai multe manifestări de voinţă), distingem:
a) Acte juridice unilaterale care sunt rodul unei singure voinţe juridice, adică sunt valabil încheiate de către
o singură persoană. Aşadar, o persoană numai prin voinţa sa poate să determine producerea de efecte
juridice. Dar nimeni nu va putea crea prin voinţa sa singulară o obligaţie pentru o terţă persoană. Există deci
regula inadmisibilităţii actului juridic în detrimentul terţilor. De altă parte, există acte juridice unilaterale care,
pentru a produce efecte juridice, trebuie aduse la cunoştinţa unei anume persoane (de exemplu, art. 79 din
C.muncii privind demisia), după cum există acte juridice unilaterale care nu au nevoie să fie receptate de alţii
pentru a produce consecinţe juridice (de pildă, testamentul sau înfiinţarea unei fundaţii).
Exemplu: testamentul prin care testatorul desemnează unilateral pe acela care după moartea sa va fi
legatarul său, adică pe acela căruia i se va transmite patrimoniul testatorului.
Prin legat înţelegem acea dispoziţie din cuprinsul unui testament prin care testatorul lasă pentru timpul în
care nu va mai fi o liberalitate moştenitorilor desemnaţi de el; legatarul este, aşadar, persoana care
dobândeşte prin moştenire un legat.
În exemplul de mai sus, dacă testatorul a încărcat legatul cu o sarcină (de pildă, obligaţia de a institui o
rentă viageră pentru un terţ), legatarul nu va fi ţinut de aceasta decât dacă acceptă liberalitatea; încă o dată
voinţa singulară nu poate crea obligaţii în sarcina unui terţ.
Actele unilaterale pot fi atât patrimoniale (testamentul), cât şi nepatrimoniale (recunoaşterea filiaţiei unui
copil din afara căsătoriei). De altă parte, ele pot să privească:
– recunoaşterea unui drept sau a unei situaţii preexistente (de pildă, recunoaşterea de datorie,
recunoaşterea copilului etc.);
– transmisiunea unui drept (testamentul, acceptarea moştenirii etc.);
– abdicarea de la un drept prin care acesta se stinge (renunţarea la succesiune).
În consecinţă, putem deosebi: 1. acte cu caracter declarativ; 2. acte cu caracter translativ; 3. acte cu
caracter abdicativ sau extinctiv.
Tot în categoria actelor juridice unilaterale sunt incluse promisiunea publică de recompensă, purgă etc.
(pentru detalii, M. Avram, Natura juridică a promisiunii publice de recompensă, Dreptul nr. 6/2001, p. 19 şi
urm., iar pentru o tratare monografică a actului unilateral, idem, Actul unilateral în dreptul privat, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2006).
În cadrul actelor juridice unilaterale se pot deosebi două subcategorii: acte statutare în care manifestarea
de voinţă este suficientă pentru a se forma actul juridic, fără să fie nevoie de acceptarea altui subiect de
drept (de exemplu, fundaţiile şi asociaţiile, căsătoria, recunoaşterea de filiaţie etc.) şi acte non-statutare care
reprezintă o declaraţie unilaterală de voinţă, emisă anume în vederea întâlnirii ei cu acceptarea altor subiecţi
de drept, conducând astfel la naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic (de exemplu,
testamentul, oferta de a contracta, acceptarea ofertei etc.); pe larg, P. Vasilescu, op. cit., p. 138-177.
Nu trebuie confundat actul unilateral în care se exprimă o singură voinţă cu contractul unilateral care, ca
orice convenţie, presupune acordul a două sau mai multe voinţe, deşi numai un singur contractant îşi asumă
obligaţii faţă de celălalt. De pildă, donaţia presupune acceptarea de către donatar a bunului care îi este oferit
fără însă ca gratificatul să fie obligat cu ceva; obligaţia subzistă aşadar numai pentru donator care trebuie să
predea bunul.
În dreptul nostru civil manifestările unilaterale de voinţă sunt izvoare de obligaţii juridice civile numai în
mod excepţional, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege. Această categorie este însă numeroasă
în dreptul public.
b) Acte juridice bilaterale care sunt acelea încheiate prin realizarea acordului de voinţă a două părţi
diferite (fiecare parte putând fi constituită din una sau mai multe persoane). Manifestarea de voinţă a
fiecăreia dintre părţi poartă numele de consimţământ. Actele juridice bilaterale se
numesc contracte sau convenţii.
Etimologie: „contract” derivă din latinescul contrahere (a încheia, a aduna), iar „convenţie"
din convenire(a veni împreună, a fi de acord). În dreptul nostru civil contract şi convenţie sunt sinonime.
Contractul poate fi unilateral sau bilateral. El este bilateral sau sinalagmatic (sinalagma în limba greacă
înseamnă împreună) atunci când părţile se obligă reciproc una faţă de cealaltă; aceasta înseamnă că în
acelaşi timp, fiecare din părţile contractului are atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor.
În contractele sinalagmatice o parte îşi asumă o obligaţie numai pentru că şi cealaltă parte îşi asumă o
obligaţie; de aceea dependenţa prestaţiilor reciproce este evidentă: o prestaţie (apreciată economic) este
fără sens în lipsa celeilalte. O prestaţie este săvârşită numai pentru că şi cealaltă parte se obligă la o
contraprestaţie. Într-un sens larg, aceste contracte ar fi contracte de schimb, deoarece părţile schimbă între
ele prestaţii care, în ochii fiecărei părţi, sunt egale. Principiul de bază al contractelor sinalagmatice este unul
vechi, din timpul romanilor, exprimat în formula do ut des (îţi dau ca să-mi dai).
Această categorie de contracte este cea mai importantă şi cea mai des întâlnită, deoarece, de regulă,
oamenii acţionează în interes propriu şi sunt înclinaţi să facă o prestaţie numai dacă concomitent primesc o
contraprestaţie care li se pare convenabilă. Aşadar, în această accepţiune contractul este un acord de voinţe
manifestat cu intenţia de a produce efecte juridice şi recunoscut de dreptul obiectiv.
A doua categorie – pe care am amintit-o – o constituie contractul unilateral. Acesta se află în vecinătatea
actului juridic unilateral; pentru o parte se nasc numai drepturi, pentru cealaltă numai obligaţii. Existenţa sa
se explică prin aceea că legiuitorul a considerat că pentru astfel de situaţii nu este de ajuns doar un act
juridic unilateral, pentru că nu este bine ca cineva să fie silit să accepte ori să i se impună drepturi; este
nevoie deci de o convenţie la care şi cealaltă parte să consimtă.
Exemplu: testamentul, după cum am arătat, este un act juridic unilateral. Legatarul universal desemnat
prin testament va primi la moartea titularului patrimoniul acestuia. Legatarul va avea această calitate fără sau
chiar împotriva voinţei sale. Dar acest lucru nu-l prejudiciază, deoarece el poate renunţa la moştenire; de altă
parte, el va dobândi nu numai drepturi, ci şi obligaţii.
Donaţia, în schimb, este un contract unilateral; pentru ca donatorul să fie obligat să doneze un bun
donatarului, iar acesta să fie îndreptăţit să ceară ceea ce i s-a promis, trebuie să existe un consens (în forma
prevăzută de lege) în acest sens. Aşadar, nimănui nu i se poate face o donaţie împotriva voinţei sale (unele
excepţii pot fi posibile). Cine ar primi o donaţie de la o persoană compromisă sau care ar urmări interese
meschine? De altă parte, poziţia juridică a donatarului nu este întotdeauna avantajoasă, pentru că o donaţie
poate fi grevată de sarcini. În sfârşit, ar fi neplăcut ca împotriva voinţei tale să ţi se doneze obiecte
compromiţătoare sau inutile (de exemplu, un câine care muşcă).
Într-un contract sinalagmatic alături de obligaţiile principale (bunăoară, pentru vânzător de a transmite
proprietatea) pot exista şi obligaţii accesorii (de exemplu, obligaţia vânzătorului de informare privind bunul
transmis).
Nota bene. Criteriul care ne indică dacă avem de-a face cu un contract sinalagmatic sau nu este existenţa
obligaţiilor principale reciproce.
În doctrina franceză unii autori disting între convenţie şi contract: convenţia este genul, iar contractul o
specie a acestui gen; convenţia ar fi deci o noţiune mai cuprinzătoare care include orice manifestare de
voinţă care creează, modifică sau stinge un raport juridic. Noi însă nu împărtăşim această concepţie.
c) Acte juridice multilaterale (plurilaterale, colective) care sunt acelea la a căror încheiere concură voinţa
mai multor părţi.
Putem deosebi două specii. Pe de o parte actele unilaterale colective care sunt constituite dintr-un
mănunchi de voinţe identice, de declaraţii unilaterale de voinţă. Exemplu: deciziile luate de adunările
generale dintr-o societate sau actele prin care se constituie o uniune, o asociaţie, un sindicat, un partid etc.
De fapt şi legea votată în parlament constituie tot un asemenea act. Este de reţinut că în cadrul acestor acte
nu este vorba despre un schimb de prestaţii între părţi (cum este în contract), ci de atingerea în comun a
unui scop; puterea unui singur subiect de drept nu este suficientă pentru atingerea scopului urmărit.
Trebuie apoi precizat că hotărârile luate, de pildă, de adunarea generală a unei asociaţii, în limitele legii,
sunt obligatorii chiar şi pentru asociaţii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat
împotrivă (a se vedea art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 31 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi
fundaţii).
De altă parte convenţiile colective, care la fel ca şi contractul au la bază un acord de voinţă. De pildă:
contractele colective de muncă care constituie acorduri între reprezentanţii salariaţilor (de exemplu
sindicatele) şi cei ai patronatului, în vederea reglementării condiţiilor contractului de muncă (clauze privind
condiţiile de muncă, salarizarea, timpul de odihnă etc. art. 236 C. muncii). Prin derogare de la principiul
relativităţii efectelor actului juridic, asemenea convenţii se bucură de o opozabilitate erga omnes; ele au o
pronunţată „tendinţă normativă”, deoarece stabilesc pentru viitor o regulă generală şi impersonală. Această
categorie de acte se situează la frontiera dintre actele juridice propriu-zise şi cele care constituie izvoarele
dreptului obiectiv.
Actele juridice multilaterale se disting de grupul de contracte care presupune încheierea mai multor acte
juridice bilaterale (contracte) pentru realizarea unui anumit obiectiv. Grupul de contracte se compune dintr-un
contract principal şi mai multe contracte accesorii (subcontracte) care sunt dependente de contractul
principal.
Exemplu: pe lângă un contract de antrepriză pentru construirea unui imobil pot fi încheiate mai multe
contracte de subantrepriză (pentru detalii, I. Deleanu, Grupurile de contracte şi principiul relativităţii efectelor
contractului, Dreptul nr. 3/2002, p. 12).
Importanţa clasificării actelor juridice în unilaterale şi bi- sau multilaterale decurge din faptul că unele
consecinţe juridice diferă de la o categorie de acte la alta. Astfel:
– numai anumite acte unilaterale (anume prevăzute de lege) sunt producătoare de efecte juridice;
– la actele juridice bilaterale (spre deosebire de actele unilaterale) eroarea viciază consimţământul
numai dacă este cunoscută de către contractant;
– dolul viciază consimţământul – la actele bilaterale – numai dacă provine de la celălalt contractant (în
actele juridice unilaterale, dolul îmbracă forma captaţiei sau sugestiei);
– de regulă, actele juridice unilaterale sunt irevocabile, pe când cele bilaterale pot fi revocate de comun
acord de către părţile care le-au încheiat (mutuus dissensus); ambele reguli comportă însă excepţii.
2. Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit. După scopul urmărit de părţi la încheierea lor,
actele juridice civile cu conţinut patrimonial pot fi:
a) Acte juridice cu titlu oneros prin care partea care procură celeilalte părţi un anumit folos, urmăreşte ca,
în schimb, să obţină un alt folos patrimonial mai mult sau mai puţin echivalent. Aşadar, în actul cu titlu
oneros fiecare parte are un interes şi primeşte ceva de la celălalt în schimbul a ceea ce ea dă (de exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare).
b) Acte juridice cu titlu gratuit prin care o parte procură celeilalte părţi un folos patrimonial fără a urmări să
primească nimic în schimb. De pildă, donaţia în care obţinerea proprietăţii unui bun se face fără nicio
contraprestaţie; dispunătorul se sărăceşte, gratificatul se îmbogăţeşte (pentru detalii, O. Căpăţînă, Titlul
gratuit în actele juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 11-74).
Delimitarea celor două tipuri de acte are la bază un dublu criteriu: economic şi psihologic. Elementul
economic presupune un transfer de valoare dintr-un patrimoniu în altul; în actele cu titlu gratuit diminuarea
patrimoniului autorului actului trebuie să fie fructul unei intenţii liberale (animus donandi sau animus
testandi).
Pe plan psihologic, intenţia altruistă de a gratifica permite delimitarea liberalităţilor de alte contracte
oneroase, dar care au o aparenţă de liberalitate (de exemplu, vânzarea unui imobil cu un preţ scăzut nu
reprezintă o donaţie dacă vânzătorul nu a acţionat cu o intenţie liberală, deşi cumpărătorul se îmbogăţeşte
iar vânzătorul sărăceşte).
Varietate a donaţiei. Legea nr. 95/2006, Titlul VI, „Efectuarea prelevării şi transplantului de organe,
ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic” statuează că, în sensul legii, prin donator se înţelege
subiectul în viaţă sau în stare de moarte cerebrală, compatibil genetic cu potenţialul primitor care, în scop
terapeutic, donează ţesuturi şi/sau organe umane, iar prin primitor se înţelege subiectul care beneficiază de
realizarea unui transplant; art. 144 lit. e) şi f) stabileşte că donarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi
celule nu pot face obiectul unor acte şi fapte juridice, în scopul obţinerii unui folos material sau de altă
natură; donarea se face în scop umanitar şi are caracter altruist. Din corelarea acestor prevederi cu
ansamblul legii rezultă că acest fel de donaţie prezintă următoarele particularităţi: a) consimţământul
donatorului trebuie luat conform modelului cuprins în anexa 1 a legii; dimpotrivă, revocarea consimţământului
poate avea loc oricând în formă simplă; b) caracterul nepatrimonial al obiectului donaţiei (ţesuturile şi
organele umane nu pot fi evaluate pecuniar şi nu pot face obiectul comerţului); c) donaţia nu poate avea ca
obiect organe unice sau vitale; d) donaţia nu poate avea decât o afectaţiune specială: în scop terapeutic; nici
măcar pentru cercetare ştiinţifică; e) caracterul secret al operaţiunii pentru primitor; excepţie, divulgarea
persoanei donatorului din motive de necesitate terapeutică (pe larg despre această varietate a donaţiei, a se
vedea O. Ungureanu, Reflecţii privind protecţia corpului uman, P.R., Supliment, Culegere de studii In
honorem Ion Deleanu, 2004, p. 45-56).
Rezultă, aşa cum am mai arătat, că puterea omului asupra corpului său nu este absolută.
Importanţa clasificării rezidă în consecinţele juridice diferite legate de o categorie sau alta de contracte.
Astfel, capacitatea părţilor se apreciază diferit (de exemplu, minorul cu capacitate restrânsă nu poate face,
nici cu consimţământul ocrotitorului, acte juridice cu titlu gratuit); forma actelor juridice cu titlu gratuit este mai
riguroasă decât a actelor cu titlu oneros; răspunderea contractuală este apreciată cu mai multă severitate la
contractele cu titlu oneros; acţiunea pauliană are mai mulţi sorţi de izbândă şi efecte mai puternice în cazul
actelor cu titlu gratuit; dacă în cazul actelor oneroase eroarea asupra persoanei este, în general, indiferentă,
ea are un rol decisiv în cazul liberalităţilor, deoarece generozitatea se adresează unei anumite persoane.
3. Acte juridice comutative şi acte juridice aleatorii. Numai actele juridice cu titlu oneros pot fi
subclasificate în:
a) Acte juridice comutative, în care părţile cunosc sau pot cunoaşte din chiar momentul încheierii lor
existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, pe care le privesc ca fiind valoric echivalente.
Exemplu: în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul ştie exact suma pe care o va primi drept preţ,
iar cumpărătorul ştie precis ce bunuri va primi în schimbul acelui preţ, ambele părţi considerând că preţul
corespunde valoric bunului (că prestaţiile lor reciproce sunt echivalente).
b) Acte juridice aleatorii, în care existenţa sau întinderea obligaţiilor (cel puţin ale uneia dintre părţi)
depinde de un element nesigur (numit alea = hazard), părţile având în vedere la încheierea actului
posibilitatea unui câştig sau riscul unei pierderi (de exemplu: contractul de asigurare, de rentă viageră, de
loterie etc.).
Importanţa clasificării actelor juridice oneroase în comutative şi aleatorii decurge din faptul că, în unele
privinţe, regimul lor juridic diferă (de exemplu: numai contractele sinalagmatice şi comutative pot fi anulate
pentru leziune, iar nu şi cele aleatorii).
4. Liberalităţi şi acte dezinteresate. La rândul lor, actele cu titlu gratuit pot fi subclasificate în:
a) Liberalităţi, adică acte prin care o parte transmite celeilalte, cu titlu gratuit, un bun sau o fracţiune din
patrimoniul său sau chiar întregul său patrimoniu (de exemplu: donaţiile, legatele testamentare). Tot în
această categorie intră şi mecenatul (reglementat de art. 1 din Legea nr. 32/1994) prin care o persoană
fizică sau juridică numită mecena transmite dreptul de proprietate asupra unor bunuri sau mijloace financiare
către o persoană fizică cu activitate filantropică pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniul cultural,
artistic sau ştiinţific.
Donaţia, de pildă, nu-l angajează pe dispunător cu obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii, adică
împotriva deposedării de către un terţ. Aceasta pentru că, de fapt, gratificatul nu suferă o pierdere, ci numai
o lipsă de câştig; aşadar el nu sărăceşte.
b) Acte dezinteresate, adică acte prin care o parte procură celeilalte un folos, cu titlu gratuit, dar fără a-şi
ştirbi propriul său patrimoniu (de exemplu: împrumutul de folosinţă, mandatul gratuit etc.). În această situaţie
o persoană procură alteia un avantaj gratuit, fără însă a dispune de bunurile sale. Acest avantaj poate să
constea într-o folosinţă (împrumutul de folosinţă gratuit), într-un credit nerambursabil (de exemplu, o
cauţiune) sau a unui serviciu nerambursabil (depozit, mandat gratuit).
Importanţa acestei clasificări decurge din faptul că şi de ea depind anumite consecinţe juridice diferite.
Astfel, sub aspectul formei liberalităţile sunt acte solemne pe când actele dezinteresate sunt, în principiu,
acte consensuale; tot astfel, în materie de succesiune (moştenire), liberalităţile sunt supuse reducţiunii şi
raportului pe când actele dezinteresate, nu.
5. Acte juridice între vii şi acte pentru cauză de moarte. După criteriul timpului când urmează a-şi produce
efectele, actele juridice pot fi:
a) Acte juridice între vii (acte inter vivos) destinate prin esenţa lor să producă efecte încă în timpul vieţii
părţilor (chiar dacă uneori efectele lor se pot prelungi şi după moartea părţilor prin transmisiune succesorală
activă sau pasivă).
b) Acte juridice pentru cauză de moarte (acte mortis causa) destinate prin esenţa lor să producă efecte
juridice doar la moartea părţii (de exemplu: testamentul, donaţia de bunuri viitoare, asigurarea asupra vieţii
etc.).
Importanţa acestei clasificări rezidă în unele diferenţe de reglementare. Astfel, actele mortis causa sunt
limitate ca număr la cele reglementate de lege, în timp ce actele inter vivos nu sunt limitate; actele mortis
causa sunt solemne, în timp ce actele între vii nu sunt neapărat solemne, putând fi şi consensuale;
capacitatea de a dispune pentru cauză de moarte este diferită de cea de a dispune prin acte între vii etc.
6. Acte constitutive, translative sau declarative. După felul şi natura efectelor pe care le produc, actele
juridice civile pot fi:
a) Acte constitutive de drepturi, adică, acte prin care se creează între părţi raporturi juridice având în
conţinut drepturi şi obligaţii corelative, care iau astfel naştere, neexistând anterior (de exemplu: actul de
constituire a unui drept de uzufruct, căsătoria, etc.).
b) Acte translative de drepturi. Ele sunt acte prin care anumite drepturi se transmit din patrimoniul uneia
dintre părţi în patrimoniul celeilalte (de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, testamentul
etc.).
c) Acte declarative, adică acte juridice prin care părţile îşi recunosc sau îşi confirmă sau îşi definitivează
ori consolidează anumite drepturi care au existat anterior momentului încheierii actului. Efectele juridice ale
actelor declarative retroactivează, ele urcă în trecut până la momentul naşterii raportului juridic din care
acele drepturi au izvorât iniţial (de exemplu: împărţeala sau partajul, tranzacţia, confirmarea etc.).
Importanţa acestei clasificări decurge tocmai din caracterul retroactiv (ex tunc) al efectelor produse de
actele declarative, spre deosebire de actele constitutive şi cele translative care produc efecte numai pentru
viitor (ex nunc).
Drept consecinţă actele juridice declarative nu pot fi desfiinţate prin rezoluţiune, aşa cum pot fi actele
translative; persoana căreia i se recunoaşte un drept printr-un act declarativ nu poate fi considerată succesor
în drepturi a celeilalte părţi a actului; actele declarative nu pot constitui un just titlu pentru uzucapiunea de
10-20 de ani.
7. Acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie. După importanţa sau gravitatea pe care unele
acte juridice o prezintă în raport cu patrimoniul persoanei care le încheie, actele juridice pot fi:
a) Acte de conservare prin care se urmăreşte păstrarea unor drepturi în patrimoniul persoanei,
consolidarea şi preîntâmpinarea pierderii lor; ele sunt necesare şi urgente. De regulă, asemenea acte
presupun cheltuieli mult mai mici decât valoarea bunului sau a dreptului la a cărui salvare se tinde; ele oferă
numai utilităţi şi presupun o minimă vigilenţă.
Exemplu: întreruperea unei prescripţii prin care se împiedică ca un drept să se piardă printr-o nefolosinţă
îndelungată. Practic, creditorul care reclamă în justiţie plata a ceea ce i se datorează întrerupe astfel
prescripţia creanţei sale; acte de conservare sunt apoi: înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia,
punerea de peceţi, întocmirea unui inventar etc.
Nota bene. Trebuie reţinut că actul conservatoriu se întinde asupra conservării drepturilor şi nu a
conservării bunurilor în materialitatea lor (de pildă, repararea unui imobil). De aceea actul conservatoriu
constă în îndeplinirea unei formalităţi fără de care conservarea unui drept ar fi compromisă sau existenţa
unui drept ar fi ameninţată de stingere. Datorită caracterului lor aceste acte pot fi îndeplinite şi de incapabili
fără o autorizare prealabilă.
b) Acte de administrare prin care se tinde la punerea în valoare, la normala folosire şi exploatarea unui
bun sau a unui patrimoniu, fără pierderea (înstrăi-narea) lui; ele folosesc pentru a-l fructifica şi presupun o
gestionare normală şi curentă.
Exemplu: a închiria un imobil pe o perioadă mai mică de 5 ani (art. 1419 C.civ.), a valorifica recoltele, a
încasa dobânzile sumelor datorate, a încheia acte privind întreţinerea unui imobil, a unor ameliorări,
încheierea unei asigurări, a încheia un contract de arendare pe un termen obişnuit etc.
c) Acte de dispoziţie care au ca rezultat ieşirea unui bun din patrimoniul părţii care încheie actul fără
intenţia de a-l înlocui (de exemplu, vânzarea, donaţia) sau grevarea lui cu sarcini reale (de exemplu,
constituirea unei ipoteci, a unui gaj, uzufruct etc.). Este, de asemenea, un act de dispoziţie şi renunţarea la
un drept. Aşadar, actele de dispoziţie angajează viitorul bunului său patrimoniului; patrimoniul este sărăcit
(împuţinat) de o valoare care nu mai este reinvestită; actul de dispoziţie nu trebuie redus numai la ideea de
alienare (B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 549). În adevăr, unele operaţii deşi nu conduc la
transferul unui drept real primesc totuşi calificativul de act de dispoziţie.
Exemplu: constituirea unei ipoteci. Prin această operaţiune proprietarul pune asupra imobilului său o
sarcină (care poate fi periculoasă), sarcină care face ca în caz de neplată a sumei pe care o datorează,
creditorul ipotecar să poată vinde imobilul pentru a se îndestula preferenţial din preţul obţinut. Tot
astfeltranzacţia este considerată un act de dispoziţie; ea este un contract prin care părţile – prin concesii
reciproce – sting un proces în curs sau previn un litigiu pe cale de a se naşte. Ea implică o renunţare parţială
la dreptul pretins, ceea ce echivalează cu o înstrăinare – transigere est alienare.
De altă parte, unele acte de înstrăinare de mai mică importanţă nu intră în categoria actelor de dispoziţie,
ci în aceea a actelor de administrare. De pildă, vânzarea bunurilor perisabile (recolte) sau a bunurilor care
necesită cheltuieli excesive. Prin aceste înstrăinări se împiedică o pierdere iminentă.
Importanţa acestei clasificări rezultă din capacitatea diferită cerută părţii pentru diferitele categorii de acte,
ca şi din reglementările diferite existente în materie de reprezentare, moştenire, efecte faţă de terţi în cazul
desfiinţării unui act etc.
8. Acte consensuale, acte solemne şi acte reale. În funcţie de criteriul cerinţelor de formare valabilă a
actului juridic, avem:
a) Acte juridice consensuale, care se pot încheia valabil prin simpla manifestare a voinţei părţilor,
indiferent de forma ei de exprimare. În general, dreptul nostru este dominat de principiul
consensualismuluiexprimat de art. 971 C.civ. în materia contractelor translative de drepturi reale (dar de
aplicabilitate mai largă), principiu potrivit căruia actul juridic este valabil şi îşi produce efectele îndată ce
părţile şi-au dat consimţământul la încheierea lui.
b) Acte juridice solemne (sau formale) a căror valabilitate este condiţionată de exprimarea
consimţământului părţilor într-o anumită formă solemnă cerută de lege ad validitatem sau ad
solemnitatem(de exemplu: donaţia, testamentul, contractul de constituire a unei ipoteci, înstrăinarea unui
teren, căsătoria, adopţia etc.).
c) Acte juridice reale pentru a căror încheiere valabilă, pe lângă consimţământul părţilor, este neapărat
necesară şi predarea efectivă a lucrului la care actul se referă – traditio rei – de exemplu: contractele de
împrumut (atât comodatul, cât şi mutuum), depozitul, gajul cu deposedare (amanetul), transportul de mărfuri
etc..
Interesul acestei clasificări decurge mai ales din condiţiile de probaţiune, de modificare, de încheiere prin
mandat a actului juridic etc. În mod deosebit trebuie reţinut că lipsa formei cerute de lege în actele solemne
atrage nulitatea absolută a actului, iar contractele reale nu sunt considerate încheiate (şi obligaţia specifică
nu se naşte) atâta timp cât nu a intervenit tradiţia, adică remiterea lucrului la care actul se referă.
9. Acte juridice subiective şi acte juridice condiţie. După rolul jucat de voinţa părţilor în stabilirea
conţinutului raportului juridic căruia îi dau naştere, deosebim:
a) Acte juridice subiective (ordinare) în care părţile stabilesc ele însele, în mod liber, conţinutul raportului
juridic care le leagă, determinând drepturile şi obligaţiile lor reciproce; ele modelează efectele juridice pe
care actul trebuie să le producă (preţ, calitate, garanţie etc.). În general, dreptul civil este dominat de
principiul libertăţii încheierii actelor juridice civile (sau principiul libertăţii contractuale, principiul autonomiei de
voinţă etc.). Marea majoritate a actelor juridice civile sunt acte juridice subiective.
b) Acte juridice condiţie, prin care părţile îşi manifestă dorinţa de a încheia actul şi de a se supune astfel
regulilor juridice care formează o anumită instituţie juridică, cu un conţinut predeterminat, fără a putea
modifica aceste reguli sau deroga de la ele (de exemplu: căsătoria, adopţia etc.). Această specie de acte, pe
care o întâlnim mai ales în materie nepatrimonială, este dominată de reguli imperative; unii autori de limbă
franceză le denumesc şi acte-institutie.
Căsătoria este tipică pentru actul-condiţie. Orice persoană este liberă de a se căsători sau de a nu se
căsători. Dar odată îndeplinit actul căsătoriei partenerii trebuie să se supună tuturor regulilor imperative
edictate de legiuitor în această materie. Consimţământul dat declanşează aplicarea unui statut
predeterminat. În alte cuvinte, deşi încheierea căsătoriei este iniţiată de către viitorii soţi, acestora nu le stă
în putere să negocieze sau să statueze ei drepturile şi obligaţiile căsătoriei; ei sunt consideraţi că ar
cunoaşte efectele legale ale căsătoriei, iar prin încheierea ei părţile, pur şi simplu, trebuie să le trăiască (în
armonie sau în conflict, până la moarte sau doar o anumită perioadă).
Aici voinţa părţilor se rezumă la a accepta sau a refuza actul (a spune „da” sau a spune „nu”).
Importanţa clasificării rezidă în faptul că actele-condiţie sunt limitativ reglementate de lege şi sunt supuse
unui regim juridic restrictiv în ce priveşte forma încheierii, desfacerea lor, posibilitatea unor derogări de la
regulile stabilite etc.
10. Acte juridice principale şi acte juridice accesorii. După criteriul corelaţiilor existente între ele, în raport
cu importanţa lor relativă, actele juridice pot fi:
a) Acte juridice principale care au o existenţă juridică de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând de un alt
act juridic.
b) Acte juridice accesorii care nu au o existenţă de sine stătătoare, ci depind de un alt act juridic principal.
Majoritatea actelor juridice civile sunt acte de sine stătătoare. Există însă şi acte juridice accesorii (de
exemplu, contractul de fideiusiune, contractul de gaj, cel de ipotecă, convenţia de arvună, clauza penală
etc.).
Aceste acte juridice sunt menite îndeosebi să garanteze executarea obligaţiilor asumate prin actul juridic
principal.
Importanţa clasificării rezultă din faptul că actele juridice accesorii urmează soarta juridică a actelor
principale pe lângă care stau (accesorium sequitur principalem); chiar dacă prin elementele sale intrinseci
actul juridic accesoriu îndeplineşte toate condiţiile de validitate, el nu poate produce niciun efect dacă actul
principal nu este şi el valabil.
Exemplu: arvuna (arha) care constă într-o sumă de bani pe care una din părţi o dă celeilalte cu ocazia
încheierii unui contract sau antecontract; fiind o convenţie accesorie ea nu poate subzista decât dacă
convenţia principală este valabilă; tot astfel, contractul de ipotecă nu produce niciun efect dacă însuşi
contractul de credit garantat cu această ipotecă este lovit de nulitate.
De asemenea, dacă dintr-o cauză sau alta, actul juridic principal încetează, aceasta atrage şi încetarea
actului juridic accesoriu care-l însoţeşte şi garantează. În schimb, încetarea sau nulitatea actului accesoriu
nu influenţează cu nimic existenţa sau valabilitatea actului juridic principal care se apreciază exclusiv în
funcţie de elementele sale intrinseci.
11. Acte cauzale şi acte abstracte. În funcţie de dependenţa lor strictă sau, dimpotrivă, independenţa
lorde elementul „cauză”, actele juridice civile pot fi:
a) Acte juridice cauzale, a căror valabilitate implică neapărat valabilitatea cauzei (scopului) lor, astfel încât
dacă actul are o cauză ilicită, imorală sau fictivă, actul juridic va fi nul.
b) Acte juridice abstracte, a căror valabilitate este detaşată de valabilitatea cauzei, apreciindu-se numai în
funcţie de celelalte elemente structurale (sau condiţii de valabilitate): consimţământul, capacitatea şi obiectul.
Majoritatea actelor juridice civile sunt acte cauzale. Actele abstracte au apărut relativ recent, naşterea lor
fiind impusă de necesităţile circuitului civil al economiei de piaţă care cer uneori o circulaţie rapidă şi sigură a
valorilor, la adăpost de posibilitatea desfiinţării tranzacţiilor comerciale, datorită ilicităţii sau imoralităţii
scopurilor (adesea ascunse) urmărite de una dintre părţi.
Sunt acte juridice abstracte titlurile de valoare, adică înscrisurile constatatoare (instrumentum) care
încorporează drepturi de creanţă izvorâte din acte juridice care, prin această încorporare într-un titlu de
valoare negociabil, se detaşează de cauza actului juridic iniţial din care s-au născut. Creanţa trebuie
executată de către debitor, fără ca el să poată opune eventuala nevalabilitate a cauzei actului juridic
(negotium) din care s-a născut acea obligaţie. Cea mai cunoscută dintre titlurile de valoare care sunt acte
juridice abstracte este obligaţiunea C.E.C., titlu la purtător, liber negociabil, pe care debitorul – C.E.C. – este
obligat să-l onoreze la simpla prezentare, fără a putea ridica vreo excepţie derivând din cauza actului juridic
iniţial din care s-a născut obligaţia sa.
Exemple de acte juridice abstracte: cambia, cecul, poliţele de asigurare, biletul la ordin, acţiunile
societăţilor comerciale, titlurile reprezentative (conosament, warant, recipisă de depozit) etc.
12. Alte clasificări ale actelor juridice. În funcţie de diferite criterii, actele juridice civile pot fi clasificate şi
în:
a) Acte obişnuite care pot fi încheiate valabil fie personal, de către partea interesată, fie prin
reprezentarea ei de către mandatar şi acte juridice strict personale care nu pot fi încheiate decât de
persoana interesată. Majoritatea actelor juridice civile se pot încheia şi prin reprezentare; unele acte nu pot fi
încheiate decât personal, şi anume: testamentul, căsătoria, recunoaşterea filiaţiei etc.
b) Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi, a căror existenţă – sau numai
executarea – depinde de elemente viitoare, extrinseci raportului juridic (termenul, condiţia). Există acte care
nu pot fi decât pure şi simple (căsătoria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei), după cum există acte care nu pot fi,
prin esenţa lor, decât afectate de termen (testamentul, vânzarea în rate, împrumutul, întreţinerea şi renta
viageră etc.) sau de condiţie (contractul de asigurare); majoritatea actelor juridice pot fi însă, după voinţa
părţilor, fie pure şi simple, fie afectate de modalităţi (de exemplu, vânzarea).
c) Acte juridice tipice (numite) şi acte juridice atipice (nenumite), după cum ele sunt sau nu anume
reglementate şi numite de lege sau, dimpotrivă, nu au o reglementare legislativă proprie, fiind încheiate de
părţi – în baza principiului autonomiei de voinţă – pentru satisfacerea unor nevoi specifice (contractul de
întreţinere, antecontractul). O poziţie particulară o ocupă contractul de hotelărie care parţial se compune
dintr-un contract de locaţiune (camera închiriată) şi un contract de depozit (al lucrurilor călătorului). El şi
alături de el contractele care conţin operaţiuni complexe nu sunt socotite contracte nenumite (Fr. Deak,
Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 8).
d) Acte juridice fără conţinut predeterminat şi acte juridice tipizate, cu conţinut predeterminat (închirierea
suprafeţelor locative, furnizarea energiei electrice casnice, contractul de depunere la C.E.C. a economiilor
etc.). Unele acte tipizate devin adevărate acte de adeziune prin care una din părţi impune celeilalte
conţinutul contractului, această parte neputând decât fie să adere la act, fie să renunţe la el. De fapt, actele
de adeziune (contractele de adeziune) ocupă o poziţie intermediară; după cum s-a mai subliniat, ele se află
la jumătatea drumului dintre actele juridice subiective şi actele-condiţie. Atunci când o persoană singură
contractează cu o întreprindere sau societate mare, aceasta din urmă îşi impune voinţa sa. Nu se pune
problema unei negocieri, a unei discuţii de la voinţă la voinţă: cel mai tare îşi impune voinţa sa, iar „cel mic”
poate să contracteze sau nu. De aceea există o tendinţă a legiuitorului de a proteja contractantul
(consumatorul) solitar şi libera concurenţă.
Nu trebuie să punem semnul egalităţii între actele-condiţie şi actele sau contractele de adeziune. Aceasta
pentru că primele, odată încheiate, antrenează efectele unei instituţii juridice (de exemplu, căsătoria), în timp
ce secundele, efectele prestabilite de cocontractant sau cele derivate din lege.
e) Acte juridice cu executare dintr-o dată (uno ictu), care se execută prin săvârşirea unei singure prestaţii
şi acte juridice cu executare succesivă care se execută fie prin mai multe prestaţii succesive (vânzarea cu
plata în rate, contractul de muncă, contractul de societate), fie printr-o prestaţie continuă (închirierea spaţiului
locativ).

§2
Condiţii pentru
valabilitatea actului
juridic
2.1 . Terminologie . Codul nostru civil nu se referă la actul juridic civil în general, ci la prototipul său –
contractul civil – stabilind în art. 948 regula potrivit căreia „condiţiile esenţiale pentru validitatea unei
convenţii sunt : 1. Capacitatea de a contracta; 2. Consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. Un obiec t
determinat; 4. O cauză licită ” .
Nota bene. Nu trebuie să confundăm condiţiile de validitate ale actului juridic civil cu elementele raportului
juridic şi, evident, nici cu condiţiile obiectului actului juridic civil.
Menţionăm că în literatura de specialitate se folosesc şi alţi termeni cu referire la aceste condiţii. Astfel,T.
Ionaşcu şi A. Ionaşcu vorbesc despre „elementele actului juridic civil”; D. Cosma vorbeşte de „condiţii de
eficacitate a actului juridic”; M. Mureşan (în Dicţionar de drept civil) defineşte „structura contractului” ca
reprezentând „ansamblul elementelor componente esenţiale ale contractului”.
Dincolo de argumentele care pot justifica o opţiune terminologică sau alta, trebuie reţinut că:
a) ceea ce Codul civil denumeşte „condiţii de validitate” nu sunt în niciun caz „condiţii” în sensul de
modalitate a actului juridic, ci elemente intrinseci, a căror existenţă este indispensabilă existenţei valabile şi
eficacităţii juridice a oricărui act juridic; ele pot fi privite ca reprezentând „condiţii” numai în sensul că, dacă
vreuna din ele lipseşte, actul juridic nu poate exista valabil. Termenul „condiţie” mai are şi sensul de
modalitate a actului juridic, ca element care se adaugă celor patru elemente structurale esenţiale, constând
dintr-un eveniment viitor şi nesigur de a cărui îndeplinire sau neîndeplinire depinde însăşi existenţa sau
desfiinţarea cu efect retroactiv a actului juridic. Apoi, termenul „condiţii” este folosit adesea şi în sensul de
„clauze” contractuale.
b) faptul că termenul „elemente” ale actului juridic civil este folosit şi în legătură cu raportul juridic civil
(elementele raportului...) şi că, în acel context, noţiunea de „elemente” are un conţinut mai cuprinzător,
incluzând şi subiecţii raportului juridic, nu afectează cu nimic corectitudinea utilizării acestui termen şi în
legătură cu structura actului juridic.
Vom folosi pe parcursul cursului atât terminologia codului, cât şi celelalte expresii uzitate de doctrină, ca
fiind sinonime.
2.2. Clasificarea condiţiilor. Deşi se referă expres numai la convenţii sau contracte, dispoziţiile art. 948
C.civ. sunt aplicabile tuturor actelor juridice civile, inclusiv actelor juridice unilaterale (cu adaptările necesare
specificului acestor acte).
Potrivit acestui text, condiţiile esenţiale de validitate ale actului juridic sunt: 1. Capacitatea;
2.Consimţământul; 3. Obiectul; 4. Cauza.
Enumerarea de mai sus nu epuizează însă sfera noţiunii de „condiţii de validitate”; lor trebuie să li se
adauge şi altele, mai mult sau mai puţin esenţiale, mai generale sau specifice numai anumitor acte juridice
civile, intrinseci sau extrinseci acestora etc. Înainte de a trece la examinarea fiecăreia în parte considerăm
utilă prezentarea unor clasificări ale acestor condiţii de validitate. Astfel, în literatura juridică diferitele condiţii
de validitate ale actului juridic sunt împărţite, în funcţie de diferite criterii, în:
A. După criteriul aspectului la care se referă condiţiile de validitate ale actului juridic civil, pot fi:
a) Condiţii de fond care se referă la conţinutul actului juridic (aici intră cele patru condiţii esenţiale de
validitate enumerate de art. 948 C.civ., precum şi – atunci când este cazul – autorizarea administrativă
prealabilă pentru încheierea anumitor acte juridice);
b) Condiţii de formă care se referă fie la forma de manifestare a consimţământului părţilor la încheierea
actului (formă cerută de lege ad validitatem pentru actele juridice solemne), fie la forma în care se
concretizează sau materializează actul juridic pentru a putea fi dovedit (formă cerută de lege ad
probationem); de reţinut că forma cerută pentru validitatea actului juridic se referă la actul privit ca negotium,
pe când forma cerută de lege pentru dovedirea existenţei şi conţinutului actului se referă la actul privit
cainstrumentum;
c) Condiţii de publicitate, cerute de lege pentru ca anumite acte juridice să devină opozabile faţă de terţele
persoane.
B. După importanţa lor pentru existenţa actului, condiţiile sau elementele structurale ale actelor juridice
civile pot fi:
a) Condiţii esenţiale, fără a căror îndeplinire actul juridic (negotium) nu poate fi încheiat valabil (cele patru
condiţii enumerate de art. 948 C.civ. plus forma actului în cazul actelor solemne);
b) Condiţii neesenţiale (întâmplătoare), care pot fi prezente în anumite acte juridice, fără însă ca lipsa lor
să le afecteze validitatea (de exemplu, forma în actele juridice consensuale: un împrumut de folosinţă este la
fel de valabil fie că părţile l-au încheiat verbal, fie că l-au încheiat sub forma unui înscris sub semnătură
privată sau chiar autentic). De reţinut că unul şi acelaşi element poate avea valoarea unei condiţii esenţiale
în anumite acte juridice, dar poate fi neesenţial în alte acte juridice.
Exemplu: termenul ca modalitate a actului juridic este o condiţie esenţială în contractele de împrumut, de
vânzare în rate etc. Dar este o condiţie neesenţială în alte contracte cum este vânzarea de bunuri obişnuită.
C. După criteriul izvorului lor formal, condiţiile de validitate pot fi:
a) Condiţii legale, prevăzute anume în texte de lege;
b) Condiţii convenţionale sau voluntare, care sunt prevăzute ca atare prin voinţa părţilor, fără a fi impuse
de lege.
Exemplu: părţile se înţeleg ca un contract consensual – pentru care legea nu cere forma solemnă – să fie
totuşi valabil încheiat între ele numai prin înscris autentic.
La rândul lor condiţiile legale sunt clasificate de unii autori în condiţii generale care se cer oricărui act
juridic şi condiţii speciale care se cer numai pentru anumite acte juridice.
Exemplu: autorizaţia C.E.C. pentru înstrăinarea unei construcţii este cerută numai cu privire la
construcţiile care au fost ridicate cu credit de stat nerambursat integral până la data înstrăinării.
D. După criteriul legăturii lor cu actul la care se referă, condiţiile de validitate pot fi:
a) Condiţii intrinseci, care privesc elementele constitutive, structurale ale actului: consimţământul, obiectul,
cauza;
b) Condiţii extrinseci, care privesc situaţii, fapte sau acte exterioare actului juridic considerat: autorizaţia
administrativă prealabilă, formele de publicitate etc.
E. După criteriul efectelor pe care lipsa lor le produce, condiţiile pot fi:
a) Condiţii de validitate, de care depinde însăşi existenţa şi valabilitatea actului juridic;
b) Condiţii de eficacitate, de care depinde doar producerea efectelor actului juridic, fără a influenţa într-un
fel însăşi valabilitatea actului (de exemplu: termenul, ca modalitate a actului).
Fiecare din aceste clasificări poate prezenta interes nu numai teoretic, dar şi practic prin consecinţele
diferite cărora le dă naştere nerespectarea unei condiţii dintr-o categorie sau alta. Astfel, lipsa unei condiţii
de fond sau a unei condiţii esenţiale atrage nulitatea actului juridic, pe când lipsa unei condiţii de publicitate
atrage numai inopozabilitatea actului faţă de terţi; lipsa termenului într-o convenţie atrage exigibilitatea
imediată a obligaţiei, pe când prezenţa unui termen poate antrena, după caz, amânarea exigibilităţii sau
stingerea unui drept.
În prezenta secţiune vom dezvolta condiţiile esenţiale de fond cerute pentru validitatea oricărui act juridic
de către art. 948 C.civ., precum şi de formă, ca şi modalităţile actului juridic civil.
2.3. Capacitatea. Noţiune. Definire. Prima condiţie esenţială cerută de art. 948 C.civ. pentru a se putea
încheia convenţii (şi acte juridice în general) este capacitatea părţilor.
Prin capacitate civilă înţelegem aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a fi subiect de drept, adică de
a sta în raporturi juridice civile şi de a încheia acte juridice civile, spre a deveni astfel titular de drepturi şi
obligaţii civile.
Este suficient să amintim că, în principiu, toate persoanele au capacitate civilă de exerciţiu, cu excepţia
celor pe care legea le declară în mod expres ca fiind lipsite sau restrânse în această capacitate. Acest
principiu este consacrat de textul art. 949 C.civ. potrivit căruia „poate contracta orice persoană ce nu este
declarată necapabilă de lege”.
Articolul 950 C.civ. indică şi excepţiile de la acest principiu, dispunând că: „Incapabilii de a contracta sunt:
1. Minorii; 2. Interzişii; 4. În genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte” (textul pct. 3 care
prevedea incapacitatea femeii măritate a fost abrogat în 1932).
Evident, aceste excepţii se referă numai la capacitatea de exerciţiu, adică la aptitudinea de a încheia acte
juridice fără a avea nevoie de reprezentare sau de asistarea ocrotitorului legal, numai această capacitate (de
exerciţiu) lipsind minorilor şi interzişilor.
Aşadar, pentru a încheia acte juridice civile în mod valabil, persoana (fizică sau juridică) trebuie să
dispună de capacitate civilă de exerciţiu. Minorii şi interzişii care nu au această capacitate (ori au o
capacitate restrânsă cum este cazul minorilor între 14 şi 18 ani neîmpliniţi), nu pot încheia ei înşişi acte
juridice civile, dar – având capacitatea civilă de folosinţă – pot deveni titulari de drepturi şi obligaţii, încheind
acte civile prin reprezentare. Pe de altă parte, persoanele juridice, adică subiecţii de drept constituiţi în
colectivităţi organizate, alcătuite din mai multe persoane fizice şi dotate cu personalitate juridică distinctă de
personalitatea fiecăruia dintre membrii lor, încheie actele juridice civile prin intermediul
persoanei/persoanelor fizice care alcătuiesc organul persoanei juridice.
Nota bene. Capacitatea civilă nu trebuie confundată cu discernământul căci, pe câtă vreme capacitatea
este o stare de drept recunoscută de lege oricărei persoane, discernământul este o stare de fapt a cărei
existenţă (chiar înainte de împlinirea vârstei de 14 sau 18 ani) poate fi dovedită (şi legea ţine seama de ea în
anumite situaţii), tot astfel cum absenţa discernământului poate fi dovedită chiar la persoane majore.
Pe de altă parte, nici incapacitatea – ca excepţie de la regula capacităţii – de a încheia un act juridic nu
trebuie confundată cu inalienabilitatea sau cu indisponibilizarea unor bunuri, căci incapacitatea este o
calitate a persoanei ca subiect de drept, calitate care o împiedică să încheie orice acte juridice civile (sau
numai anumite categorii de acte), în timp ce inalienabilitatea sau indisponibilizarea se referă la bunuri, în
sensul că numai bunul sau bunurile respective nu pot fi înstrăinate, chiar dacă titularul dreptului de
proprietate asupra lor este pe deplin capabil şi poate încheia orice alte acte juridice şi înstrăina orice alte
bunuri ce-i aparţin.
Distincţia prezintă interes prin consecinţele care decurg din corecta caracterizare a situaţiei de fapt: în
timp ce încheierea actului juridic de către un incapabil atrage sancţiunea nulităţii relative, dimpotrivă,
înstrăinarea unui bun inalienabil atrage sancţiunea nulităţii absolute.
Mai trebuie să reţinem că, privită ca o condiţie esenţială pentru validitatea actului juridic, capacitatea de a
încheia actul trebuie să existe chiar în momentul încheierii acestuia, adică în momentul exprimării
consimţământului părţii respective.
Exemplu: o căsătorie este nulă dacă în momentul încheierii ei în faţa ofiţerului stării civile unul dintre soţi
nu avea încă împlinită vârsta minimă cerută de lege (18 ani pentru bărbaţi, 16 ani pentru femei); tot aşa, o
convenţie este nulă dacă în momentul încheierii ei una din părţi era minoră sau pusă sub interdicţie.
Numai prin excepţie de la regulă, legiuitorul a prevăzut în art. 20 C.fam. că „o căsătorie încheiată
împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală, nu va fi declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soţi care
nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas
însărcinată”.
Capacitatea civilă am mai examinat-o atunci când am analizat subiecţii raportului juridic civil; cele expuse
acolo sunt valabile şi pentru încheierea actului juridic civil.
2.4. Consimţământul
Bibliografie selectivă – I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N.G. Nedelcu, Principiile dreptului civil,
Bucureşti, 1946, p. 9-42; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999, p. 55-58; I. Albu, Libertatea contractuală, Dreptul nr. 3/1993, p. 29 şi urm.; D. Chirică,
Contractele speciale civile şi comerciale, vol. I, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 137-319; I. Dogaru, Valenţele
juridice ale voinţei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 43-78; T.R. Popescu, Drept civil I, Ed.
Oscar Print, Bucureşti, 1994, p. 77-79; W. Flume, Allgemeiner Teil des Bürgerlichen Rechts, vol. II, Das
Rechtsgeschäft, Springer-Verlag, Berlin, Heidelberg, 1992, p. 2-4.
Precizări prealabile. Mulţi autori consideră ca o condiţie esenţială de validitate (sau ca un element
structural) a actului juridic voinţa juridică, element sau condiţie care înglobează deopotrivă atât
consimţământul, cât şi cauza actului juridic. Dar indiferent că acceptăm această idee sau ne menţinem pe
poziţia tradiţională consacrată de textul art. 948 C.civ., este necesar să examinăm ambele condiţii, fiecare cu
problemele sale juridice, după cum tot atât de necesar este – tocmai pentru a înţelege aceste probleme
specifice – să examinăm în prealabil şi problemele comune legate de noţiunea sintetică de voinţă juridică.
Procesul psihologic de formare a voinţei juridice şi corelaţia dintre aceasta şi consimţământ. Când am
definit actul juridic civil am arătat că acesta este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil.
Voinţa omului care se manifestă cu intenţia de a produce efecte juridice, constituie un proces psihic, un
fapt al vieţii psihice. Într-adevăr, fenomenele psihologice se împart în fapte de inteligenţă, fapte de
sensibilitate şi fapte de voinţă. Graniţa dintre aceste fapte nu este de netrecut, deoarece fiecare dintre ele
conţine elemente ale celorlalte. Astfel, voinţa psihică cuprinde şi stări intelectuale şi stări afective, de aceea
este un fenomen complex (a se vedea, M. Mureşan, op. cit., p.115).
În măsura în care stările voliţionale, la fel ca şi cele cognitive şi afective, se referă la aspecte juridice, vom
fi în prezenţa voinţei juridice ca fenomen complex care, în procesul de formare, va cuprinde şi
consimţământul.
În doctrină (a se vedea: A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1963; M. Mureşan, op. şi loc. cit.) s-a evidenţiat că în procesul de formare a voinţei juridice se disting mai
multe etape:
– reflectarea în conştiinţa omului a unor nevoi materiale sau spirituale ce trebuie satisfăcute;
– conturarea – sub impulsul acestor nevoi – a motivelor care îndeamnă la acţiune;
– deliberarea (sau cântărirea) mentală a motivelor şi a mijloacelor de satisfacere a nevoilor respective;
– intervenţia motivului determinant, care nu este altceva decât reprezentarea intelectuală a scopului
urmărit;
– hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru realizarea scopului urmărit, cu alte cuvinte,
formarea consimţământului.
Trebuie menţionat că aceste etape de formare a voinţei juridice se petrec pe plan intern psihologic. Pentru
ca faptul psihologic să se transforme în fapt juridic, este necesar ca hotărârea de a încheia actul juridic să fie
exteriorizată; aşa devine ea cognoscibilă.
În cadrul procesului de formare a voinţei juridice interesează numai ultimele două etape: intervenţia
motivului determinant şi hotărârea de a încheia actul juridic, care, de fapt, constituie cele două elemente ale
voinţei juridice:
a) consimţământul, care nu este altceva decât manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic;
exteriorizarea făcută în acest sens. El este, de fapt, un act de fixare a voinţei lăuntrice. Până la acest
moment subiectul de drept poate opta, respectiv poate să-şi schimbe voinţa internă;
b) cauza care este scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv, adică motivul determinant al
încheierii actului.
Aşadar, voinţa juridică este una singură, dar pentru dreptul civil prezintă importanţă două din elementele
sale componente, fiecare cu cerinţe şi consecinţe diferite: consimţământul şi cauza sau scopul actului juridic.
Principiile voinţei juridice. În dreptul nostru civil sunt stabilite două principii care guvernează voinţa
juridică: principiul autonomiei de voinţă şi principiul voinţei reale (interne).
a) Principiul autonomiei de voinţă (sau al libertăţii actelor juridice) îşi află originea, în mare parte, în
filozofia lui Kant. Animaţi de doctrinele individualiste redactorii Codului civil au statuat rolul primordial al
voinţei: fiecare trebuie să fie liber, să modeleze după placul său propria sa situaţie juridică. Dar chiar şi la
acea epocă principiul autonomiei de voinţă nu era absolut. Acest principiu este dedus din dispoziţia art. 969
alin. (1) C.civ. care prevede: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” şi totodată
din prevederea art. 5 C.civ. potrivit căreia: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la
legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Aşadar, prin argumentul per a contrario, de la
celelalte legi se poate deroga, ceea ce înseamnă că părţile pot încheia între ele orice convenţii şi acestea li
se impun cu putere de lege, fiecare parte fiind ţinută de obligaţiile pe care şi le-a asumat prin asemenea
acte.
Potrivit acestui principiu, denumit şi principiul libertăţii actelor juridice civile, participanţii la raportul juridic
civil sunt liberi să încheie sau să nu încheie acte juridice civile, să le modifice ori să stabilească încetarea lor.
În lumina acestui principiu, părţile sunt libere să încheie orice act juridic, independent de faptul că ele au sau
nu o reglementare expresă, putând deroga de la normele civile dispozitive. Din acest punct de vedere există
o mare deosebire faţă de limitele existente cu privire la crearea de către părţi a altor drepturi reale decât cele
stabilite prin lege (numerus clausus). Nu mai puţin, trebuie menţionat că actualmente concepţia clasică a
„autonomiei de voinţă” suferă unele limitări, instalându-se o concepţie modernă a libertăţii contractuale.
Bunăoară, dacă în contractul clasic părţile hotărăsc de comun acord cuprinsul şi efectele acestuia, în
contractele de adeziune (care de fapt nu sunt contracte veritabile), numai una din părţi fixează clauzele
contractuale, cealaltă fiind doar liberă să adere sau nu la contractul elaborat în aceste condiţii (a se vedea V.
Pătulea, Principiul libertăţii contractuale şi limitele sale, Dreptul nr. 10/1997, p. 24-26; D. Chirică, Principiul
libertăţii contractuale şi limitele sale în materie de vânzare-cumpărare, R.D.C. nr. 6/1999, p. 44-49).
Unele precizări sunt încă necesare. Dacă la începutul proclamării acestui principiu ordinea de drept refuza
orice tutelare (inclusiv a statului) în domeniul vieţii private şi acorda cea mai mare libertate posibilă în acest
sens, în timp a devenit evident că autonomia contractuală putea fi deturnată de la finalitatea ei firească. S-a
putut constata că în baza acestei autonomii un contract care s-a încheiat „liber” putea fi deviat de la scopul
său într-un instrument de dominare a unei părţi asupra celeilalte părţi, atunci când o parte domina din punct
de vedere economic. S-a observat apoi că autonomia contractuală poate să-şi atingă cu adevărat scopul
numai atunci când există o aproximativă egalitate economică a părţilor şi când funcţionează egalitatea de
şanse şi egalitatea de concurenţă, când acestea există în fapt şi nu numai teoretic.
Deci pentru funcţionarea mecanismului contractual nu este de ajuns numai consimţământul reciproc al
părţilor, pentru că adesea acesta nu ne garantează întreaga corectitudine a conţinutului contractului. În
concret, conţinutul unui contract încheiat cu o „libertate” neîngrădită va depinde întotdeauna de cât de
stringentă este pentru o parte prestaţia celeilalte părţi şi ce posibilităţi are ea de a evita încheierea
contractului (de exemplu, de a procura acea prestaţie dintr-un alt loc, în alt mod etc.). Aşadar, atunci cândab
initio acest echilibru nu există, trebuie să intervină legiuitorul sau judecătorul pentru a-l reface. Această
intervenţie este astăzi pentru buna funcţionare a principiului autonomiei de voinţă (în special pentru libertatea
contractuală) o măsură complementară absolut necesară; dacă există (sau se vrea) o dreptate socială,
trebuie să existe şi o dreptate contractuală (să ne fie iertat, totuşi, patosul).
b) Principiul voinţei reale (interne). Voinţa juridică poate să fie internă sau declarată (exteriorizată). De
regulă, voinţa declarată corespunde voinţei interne, care constituie de fapt voinţa reală a celui ce încheie un
act juridic.
Între aceste două elemente ale voinţei juridice poate să existe discordanţă. Problema ce se pune este
căreia dintre aceste voinţe i se acordă prioritate; ea are o importanţă practică deosebită.
Din acest punct de vedere există tradiţional două concepţii (dar recent s-a afirmat şi o a treia, după cum
vom vedea), şi anume:
– concepţia subiectivă, potrivit căreia trebuie să acordăm prioritate voinţei interne sau reale;
– concepţia obiectivă, în conformitate cu care se acordă preeminenţă voinţei declarate.
Codul nostru civil care a îmbrăţişat concepţia subiectivă, cu privire la raportul dintre voinţa internă şi voinţa
declarată, a consacrat preponderent principiul voinţei reale (interne). Potrivit acestei concepţii, dominantă în
secolul al XIX-lea, „trebuie luată în considerare voinţa ca atare, ea fiind singura importantă şi valabilă”. Dar
pentru că ea „este un fenomen invizibil are nevoie de un semn prin care ea poate fi recunoscută de alţii”;
acest semn este declaraţia exteriorizată (Savigny, System des heutigen romischen Rechts, p. 258). Că
această concepţie a fost adoptată de Codul civil român rezultă din următoarele:
a) argumentul bazat pe textul art. 977 C.civ. potrivit căruia interpretarea contractelor se face după intenţia
comună a părţilor iar nu după „sensul literal al termenilor”; s-a observat foarte exact că această formulare
este criticabilă, deoarece fiecare parte este animată de intenţii şi mobiluri care îi sunt proprii (C. Stătescu, C.
Bîrsan, op. cit., p. 56);
b) argumentul dedus din textul art. 1175 C.civ., care prevede că, în cazul actelor simulate, între părţi va
produce efecte juridice numai actul real (secret), iar nu cel aparent care nu exprimă voinţa lor reală;
c) argumentul prevăzut în art. 953 C.civ., care lipseşte de efecte juridice actul alterat prin vicii de
consimţământ, deci pentru a fi valabil consimţământul nu trebuie să fie viciat, ci trebuie să corespundă
voinţei interne.
De menţionat că aceeaşi concepţie subiectivă este consacrată şi de Codul civil francez; ea are avantajul
că oferă o mare securitate celui ce se obligă.
Deşi Codul nostru civil consacră principiul voinţei reale, în anumite situaţii derogă de la acest principiu.
Este cazul prevederii art. 1191, potrivit căruia nu se poate dovedi cu martori în contra sau peste ceea ce
cuprinde actul, deşi actul poate să nu cuprindă voinţa internă şi al prevederii art. 1175 C.civ., în cazul
simulaţiei, în sensul că actul public produce efecte faţă de terţi, deşi acesta este fictiv.
Codul civil german (BGB) a îmbrăţişat concepţia obiectivă, potrivit căreia elementul constitutiv al actului
juridic este declaraţia de voinţă (voinţa exteriorizată) şi nu voinţa reală (internă); de fapt, această concepţie a
fost opera doctrinei. Ea este practică deoarece asigură o stabilitate a securităţii circuitului civil. Ea face însă
declaraţia prea independentă şi neglijează importanţa voinţei. Apoi este destul de greu de argumentat de ce
o declaraţie de voinţă afectată de vicii de consimţământ poate fi anulată.
Esenţa teoriei voinţei declarate (Erklärungstheorie) şi-a găsit o consacrare legislativă în parag. 116
dinCodul civil german, conform căruia: „Nu este nulă o declaraţie de voinţă doar pentru faptul că cel care
declară gândeşte în ascuns că nu vrea ceea ce a declarat”. De pildă, A declară că donează un bun lui B,
dar el a gândit că nu vrea să doneze cu adevărat. Contractul nu este nul deoarece acea reţinere secretă
(geheimer Vorbehalt) sau rezervă mentală nu poate fi evaluată obiectiv (potrivit concepţiei în discuţie).
Dacă însă cocontractantul cunoştea acea reţinere secretă, atunci contractul este nul conform aceluiaşi
text de lege; de data aceasta B ştia că ceea ce a declarat A nu concordă cu ceea ce el a vrut, adică cu
voinţă reală. De altă parte, este de reţinut parag. 133 din acelaşi cod care stabileşte că: „La interpretarea
unei declaraţii de voinţă trebuie căutată voinţa reală (wirkliche Wille) şi nu cea rezultată din sensul literal al
cuvintelor”. De aici rezultă, printre altele, că sensul valabil al declaraţiei exteriorizate va fi cel înţeles de
destinatar numai dacă acesta a ajuns la acest rezultat după o meditaţie matură şi după investigaţii
necesare. Dacă destinatarul nu a depus toate eforturile cuvenite pentru a desluşi adevăratul înţeles,
eroarea rezultată trebuie să-i fie imputabilă. Un alt text care poate să scoată în evidenţă şi o anumită
mentalitate (aceea de a nu ne juca cu cuvintele) este acela care se referă la declaraţia în glumă
(Scherzerklärung). Potrivit parag. 118: „Este nulă declaraţia de voinţă care nu este voită cu adevărat
atunci când ea este dată în aşteptarea ca cealaltă parte să-şi dea seama de lipsa ei de seriozitate”.
Această reglementare a fost considerată ca discutabilă, deoarece se poate întâmpla ca destinatarul
declaraţiei să o interpreteze ca voinţă reală şi în acest fel autorului declaraţiei i se pune un mare risc
(pentru detalii, D. Schwab, op. cit., nr. 492-505, p. 229-233).
Din această prezentare succintă rezultă că fiecare dintre aceste două sisteme prezintă avantaje şi
dezavantaje. Realitatea ne arată că într-un cod nu se pot găsi în formă pură, tranşant, unul sau altul. Aşa se
şi explică excepţiile care există în această materie în ambele sisteme. Ele deci pot coexista acordându-se
prioritate sau voinţei reale sau declaraţiei exteriorizate; practica judiciară vine şi ea să confirme această
realitate.
Considerăm însă că în domeniul contractelor încheiate prin corespondenţă (îndeosebi contractele
comerciale), precum şi în cadrul celor de adeziune, trebuie să adoptăm în primul rând concepţia obiectivă.
Aici este mai important să se respecte cuvântul dat decât să se caute sensul adesea obscur al unei realităţi
psihologice greu de investigat. Interpretul trebuie să se pună în situaţia celui care primeşte oferta. Acesta nu
va putea să o interpreteze după bunul lui plac; conţinutul actului nu va fi acela pe care l-a înţeles, ci acel
conţinut pe care trebuia să-l înţeleagă sau putea să-l înţeleagă dacă depunea diligenţele necesare, la nevoie
chiar să se intereseze ce a vrut să spună ofertantul. Apoi, dacă se impune, se poate apela la un mănunchi
de elemente, precum: timpul şi locul încheierii contractului, situaţia socială, vârsta, cunoaşterea limbii de
către destinatar, obiceiul şi buna-credinţă, limbajul comercial care poate fi diferit decât cel obişnuit etc.
Deosebit de cele două concepţii analizate, de dată recentă există şi o a treia numită teoria
validităţii(Geltungstheorie). În justificarea acestei teorii se arătă că, deoarece motivul validităţii consecinţelor
juridice a voinţei exteriorizate nu se află numai în voinţa internă sau numai în declaraţia exteriorizată, cauza
producerii acestor consecinţe rezidă în corelarea dintre voinţă şi declaraţie. Conform acestei teorii declaraţia
exteriorizată nu este numai un mijloc de probă şi de dezvăluire a voinţei interne rupte de manifestarea
exterioară. Această concepţie acreditează ideea că voinţa exprimată în actul juridic trebuie înţeleasă ca
odeclaraţie de validitate a cărei sarcină nu este doar o comunicare a voinţei, ci însăşi îndeplinirea şi
realizarea voinţei producătoare de acele consecinţe juridice care rezultă din ea (K. Larenz, M. Wolf, op. cit.,
p. 479).
Definiţia şi condiţiile consimţământului. Consimţământul este manifestarea de voinţă a subiectului de drept
de a fi legat prin actul juridic la care consimte (o manifestare unilaterală de voinţă). Altfel spus
consimţământul este hotărârea exteriorizată de a încheia un anumit act juridic.
Într-un alt sens (în cazul actelor bilaterale sau multilaterale) consimţământul (cum sentire) înseamnă
acordul de voinţă al părţilor la încheierea unui contract; consimţământul înseamnă deci întâlnirea celor două
voinţe concordante (consensus). Aşa este considerat consimţământul de art. 969 alin. (2) C.civ. care
prevede că: „Ele (convenţiile) se pot modifica prin consimţământ mutual...”.
Alte accepţiuni: voinţa fiecăreia dintre părţile contractante (când se vorbeşte despre consimţământul
vânzătorului sau al cumpărătorului); un alt sens se referă la acceptarea uneia dintre părţile contractului a
ofertei celeilalte (aici are importanţă voinţa acceptantului); prin extensie, un alt sens priveşte adeziunea
sau autorizarea unei persoane la actul încheiat de părţile contractante (de exemplu, încuviinţarea actelor
încheiate de minorul între 14 şi 18 ani de către ocrotitorul său legal). Cert este că termenul
„consimţământ” desemnează întotdeauna o manifestare de voinţă într-un act juridic. Tocmai datorită
multitudinii de sensuri (descompuse cu subtilitate juridică) oferite de acest termen, s-a vorbit în acest caz
despre o polisemie de rafinament (G. Cornu, Lingvistique juridique..., p. 100).
Pentru a dobândi valoare juridică, deci pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
– să emane de la o persoană cu discernământ;
– să fie exteriorizat;
– să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
– să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
A. Consimţământul trebuie să fie dat de o persoană cu discernământ. Întrucât actul juridic este
manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, persoana care îl încheie trebuie să fie
conştientă de aceste efecte, să le dorească, deci persoana trebuie să aibă discernământ pentru a delibera în
cunoştinţă de cauză.
Persoanele fizice majore au deplină capacitate de exerciţiu; ele sunt prezumate că au discernământ.
Minorii între 14 şi 18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă, deci sunt consideraţi că au discernământ,
dar neavând experienţa vieţii juridice actele încheiate de ei trebuie încuviinţate în prealabil de ocrotitorul
legal.
Ce se întâmplă cu actul juridic încheiat de alienatul sau debilul mintal care, nefiind pus încă sub interdicţie
judecătorească, are capacitate deplină de exerciţiu, discernământul fiind prezumat?
Dacă actul a fost încheiat în momentele de luciditate, el va fi valabil; în caz contrar va trebui să se facă
dovada lipsei de discernământ la momentul perfectării actului. Spre deosebire de persoana pusă sub
interdicţie care este prezumată, în mod absolut, că este incapabilă, alienatul sau debilul mintal neinterzis
este prezumat, până la proba contrară, pe deplin capabil.
Exemplu: A îi oferă lui B un autoturism la preţul de 10 milioane de lei. B îi răspunde: „Îl cumpăr dar numai
cu 5 milioane”. Prin aceasta contractul de vânzare-cumpărare, natural, nu a luat fiinţă, neexistând
concordanţă între cele două voinţe. Dar dacă B acceptă oferta fără niciun fel de rezerve, dar B nu are
discernământul necesar în momentul încheierii actului, contractul se naşte, dar este anulabil (adică fără
efecte).
În general, se distinge între incapacităţile legale (în care sunt incluşi minorii sub 14 ani şi cei puşi sub
interdicţie judecătorească) şi incapacităţile naturale (în care sunt incluse persoanele care au capacitate de
exerciţiu, dar se află temporar în situaţia de a nu avea discernământul necesar: hipnoza, somnambulismul,
beţia, mânia puternică etc.). De pildă, dacă X semnează un cec în stare de beţie totală, actul nu va fi valabil
(legea nu iubeşte asemenea oameni); sau în ipoteza în care A îl hipnotizează pe B şi acesta, în această
stare, semnează un cec, actul nu va fi valabil deoarece lipseşte voinţa de a acţiona.
Nota bene. Lipsa discernământului atrage întotdeauna sancţiunea nulităţii relative a actului juridic.
B. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat (declarat). Voinţa juridică pentru a deveni consimţământ
trebuie să fie exteriorizată. În general, numai voinţa exteriorizată poate aduce la cunoştinţa lumii exterioare o
activitate a vieţii psihice. Voinţa reală, rămasă în interior, nu produce efecte juridice, deoarece nu poate fi
cunoscută de alţii şi nici nu poate intra în contact cu altă voinţă pentru a se realiza acordul de voinţă specific
actelor bilaterale şi multilaterale.
Exemplu: dacă de cuius nu a mai putut face testamentul, atunci se va derula moştenirea legală, chiar
dacă intenţia sa de a face un testament (în formele stabilite de lege) a fost bine cunoscută de cei din
preajmă (în vechiul drept românesc testamentul putea fi făcut verbal, „cu limbă de moarte”).
Voinţa exteriorizată îndeplineşte, aşadar, o dublă funcţie. Pe de o parte, ea fiind un act susţinut de voinţa
internă reprezintă mijlocul prin care cel ce se exprimă urmăreşte de a-şi materializa voinţa sa prin
producerea unor consecinţe juridice. Dar totodată voinţa sa exteriorizată este o exprimare făcută anume
pentru a fi receptată şi luată la cunoştinţă de alţii; adică, ea este un act de comunicare socială. Desigur,
declaraţia exteriorizată va fi în primul rând un reper pentru cel care se consideră destinatarul ei.
Voinţa exteriorizată poate fi receptibilă, când ea este îndreptată în direcţia celui care trebuie să o
recepteze; pentru a fi valabilă ea trebuie neapărat să fie receptată de destinatar. Această declaraţie
exteriorizată trebuie cu voinţă şi conştiinţă adusă pe un astfel de drum, încât în mod independent să
ajungă în condiţii normale la destinatar. Per a contrario ea nu produce efecte juridice (de pildă, câtă vreme
cartea poştală care conţinea o acceptare a unei oferte a rămas pe birou şi nu a fost depusă la poştă,
declaraţia de voinţă materializată în ea nu va produce consecinţe juridice). De altă parte, ea poate fi
exteriorizată nereceptibil, când este lansată fără a trebui receptată de destinatar (de exemplu,
testamentul, oferta publică etc.); cu toate acestea ea este valabilă. La testament în unele cazuri există
chiar un interes al testatorului care trebuie apărat: acela de a rămâne secret conţinutul testamentului pe
timpul cât el este în viaţă. Aşadar, în acest caz nu este o condiţie de valabilitate faptul că acest conţinut să
fie cunoscut de alţii.
În dreptul nostru civil părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a consimţământului, potrivit
principiului consensualismului actelor juridice. Deci, prin simpla manifestare de voinţă se naşte valabil actul
juridic. De la principiul consensualismului actelor juridice fac excepţie actele solemne care trebuie să
îmbrace formele prevăzute de lege pentru validitatea actelor juridice (ad validitatem) şi cele pentru dovedirea
actelor juridice (ad probationem).
Modurile de exteriorizare a consimţământului sunt variate:
– declaraţie expresă făcută verbal; prin scris, prin gest, prin orice fapt concludent (începerea executării
unui mandat de către mandatar), prin adoptarea unei atitudini (staţionarea taxiurilor în locurile rezervate
deşi acest exemplu este, după cum vom vedea, discutabil).
Voinţa exteriorizată automatizat. O situaţie particulară o reprezintă voinţa exteriorizată automatizat.
Este vorba de exteriorizarea voinţei cu ajutorul instalaţiilor automate de prelucrare a datelor şi care sunt
voinţe exprimate în mod valabil (de exemplu, telefonul cu fise sau cartelă, bancomatul sau tonomatul
etc.). Aceasta deoarece instalaţia sau aparatul nu decide autonom (de unul singur), ci doar se supune
unor operaţii logice în baza unui program prestabilit. În spatele acestora se află voinţa celui care pune în
funcţiune aparatul respectiv şi care are puterea de decizie de a lansa sau nu în circuitul civil voinţa sa
juridică. Regulile aplicabile manifestării de voinţă producătoare de efecte juridice sunt aplicabile şi în acest
caz, desigur, cu unele particularrităţi, în special în ceea ce priveşte reproducerea cu fidelitate a unor
asemenea exteriorizări (de pildă, defecţiuni ale aparatului etc.).
Voinţa exteriorizată prin Internet. Noua societate informaţională ridică probleme noi în ce priveşte
exteriorizarea consimţământului în raport cu mijloacele clasice statuate în Codul civil. Bunăoară, avem
astăzi un înscris electronic (art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică) care dacă
este prevăzut cu semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat (art. 7 din Legea nr.
455/2001) îndeplineşte condiţiile formei scrise a actului juridic. Chiar dacă identificarea semnatarului se
poate realiza, pot să apară probleme în ce priveşte dovada consimţământului şi a capacităţii; în
semnătura electronică nu persoana este cea care semnează (ca în cazul semnăturii olografe), ci
semnătura este comandată computerului, iar acesta poate da erori şi uneori pot interveni acţiuni
frauduloase ale terţilor.
Bineînţeles, limbajul în care este exteriorizată voinţa internă nu trebuie să fie unul pur tehnic. Bunăoară,
omul de rând nu-şi dă seama întotdeauna de semnificaţia cuvintelor sale când spune într-un magazin: „Eu
iau acest lucru” sau „Daţi-mi, vă rog, din acele produse 4 kg” etc. Prin aceste cereri el vrea să spună, şi
vânzătorul îl înţelege, că el cumpără un anumit lucru sau o mulţime de lucruri la preţul cerut de vânzător; că
el se obligă a-i plăti preţul lor.
Care este valoarea juridică a tăcerii? Tăcerea prin ea însăşi nu constituie o manifestare de voinţă, deci nu
valorează consimţământ (aceeaşi soluţie în dreptul elveţian, austriac, francez, italian ca şi în dreptul englez);
cel care în faţa unei oferte tace, nu exprimă nimic: nici că acceptă, nici că nu acceptă. Totuşi, tăcerea are
valenţe juridice în cazurile în care:
1) legea prevede astfel;
Exemplu: neacceptarea succesiunii în termen de 6 luni de la deschiderea acesteia este considerată de
lege renunţare la moştenire; sau în cazul tacitei reconducţiuni sau relocaţiuni prevăzută de art. 1437 C.civ.,
tacita relocaţiune presupune că după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, locatarul
rămâne şi este lăsat în posesie, considerându-se că locaţiunea a fost reînnoită; aşadar, tăcerea ambelor
părţi, printr-o ficţiune a legii, echivalează consimţământ; este aşa numita tăcere normativă.
2) este grefată pe un acord de voinţă anterior (bunăoară, un antecontract);
3) este considerată consimţământ de uzanţe (obicei). De pildă, A la întrebarea lui B dacă vrea să-i vândă
ceasul cu 50.000 de lei dă din cap în sens aprobativ; aceasta înseamnă consimţământ, acceptare.
Nota bene. Nu orice voinţă exteriorizată este neapărat voită în plan intern.
Exemplu: avocatul P care pentru moment nu-şi găseşte ochelarii semnează un cec cu credinţa că este
vorba doar de o împuternicire avocaţială; sau X la o licitaţie de antichităţi ridică mâna pentru a-l saluta pe un
cunoscut fără a-şi da seama că acest gest este înţeles ca o acceptare de ofertă. Sau, patronul Z vrea să-i
desfacă contractul de muncă lui Y dar secretara îi dă să semneze – fără să citească – o majorare de salar.
În cele trei cazuri voinţa exteriorizată nu a fost conştientizată de persoana în cauză.
C. Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Întrucât actul juridic
este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, consimţământul trebuie să
exprime angajarea autorului lui din punct de vedere juridic. Voinţa trebuie exprimată în aşa fel încât terţii să o
înţeleagă ca fiind una producătoare de efecte juridice. În sensul obişnuit al acestei noţiuni orice exteriorizare
de voinţă este o declaraţie de voinţă. Bunăoară, dacă îi declar prietenului meu că m-am decis ca mâine să
nu merg la înot, ci să rămân acasă, aceasta înseamnă că îi declar voinţa mea; dar ea nu este o declaraţie de
voinţă în sens juridic, deoarece hotărârea mea de a nu merge la înot nu are consecinţe juridice şi nu mă
leagă juridic.
Intenţia de a produce efecte juridice, ca o condiţie a consimţământului, nu este îndeplinită când
manifestarea de voinţă este vagă, a fost exprimată în glumă (iocandi causa) şi când s-a făcut sub condiţie
pur potestativă (mă oblig dacă vreau).
De asemenea, obligaţiile de ordin moral, cele de politeţe sau amicale nu sunt obligaţii juridice, deoarece
declaraţia de voinţă n-a fost făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. De pildă, atunci când trei familii
stabilesc ca în fiecare zi de joi a săptămânii să se întâlnească pentru a juca rummy, prin aceasta nu s-a
încheiat un contract, ci este doar o simplă înţelegere amicală. Va exista însă un act juridic (contract) în cazul
autostopului remunerat. Nu va exista însă un asemenea act în cazul transportului benevol şi neremunerat de
persoane, dar cărăuşul va răspunde pentru daunele produse prin fapta sa sau a lucrului său; acest fel de
transport va angaja totuşi răspunderea delictuală a cărăuşului (pentru alte exemple, a se vedeaP. Vasilescu,
Manifestări de voinţă nonjuridice, P.R., Supliment la nr. 1/2003, p. 239-246).
Nota bene. Delimitarea între declaraţiile de voinţă nonjuridice şi cele juridice ridică uneori dificultăţi. Fără a
enunţa o regulă generală, unele elemente sunt, în acest sens, ajutătoare. De pildă, gratuitatea prestaţiei,
felul prestaţiei, cauză (animus contrahendi) şi scopul actului, importanţa economică şi juridică a operaţiunii,
valoarea bunului, riscul celui ce face prestaţia; subliniem că acestea pot fi numai indicii pentru delimitarea
manifestării de voinţă producătoare de efecte juridice de cea lipsită de astfel de efecte.
În acest context trebuie cunoscute rezumativ şi noţiunile de ofertă şi acceptare.
Oferta (policitaţie) este propunerea pe care o face o persoană alteia sau publicului în general de a
încheia un anumit contract în condiţiile determinate în ofertă. Oferta trebuie să fie precisă, completă şi să
fie făcută cu intenţia de a încheia contractul prin simpla ei acceptare. Ea poate fi făcută expres sau tacit,
verbal sau în scris, între prezenţi sau absenţi (bunăoară prin corespondenţă, telegrafie, telex, teletext,
telefax etc.), cu termen sau fără termen. Ea este revocabilă atâta timp cât nu a fost acceptată; oricum
oferta trebuie menţinută un anumit timp minim necesar pentru a fi examinată de destinatar şi pentru ca
răspunsul să ajungă la ofertant.
Acceptarea este răspunsul afirmativ, pur şi simplu, al destinatarului la oferta propusă; ea are ca efect
încheierea contractului. Dacă răspunsul destinatarului conţine unele rezerve sau propuneri de modificări,
un asemenea răspuns nu constituie o acceptare, ci o contraofertă care va putea fi acceptată sau nu de
ofertantul iniţial (M. Mureşan, Dicţionar..., p. 365-366, iar pe larg, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.
42-54).
Oferta la fel ca şi acceptarea, deşi adesea sunt caracterizate ca acte juridice unilaterale, în realitate
considerăm că nu pot fi privite astfel, deoarece ele nu produc efectele specifice actului juridic (de a crea, a
modifica sau a stinge raporturi juridice); ele sunt, aşadar, doar manifestări de voinţă a căror întâlnire
concordantă dă naştere actului juridic numit contract (în acelaşi sens, I. Albu, Drept civil. Contractul şi
răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 71).
La interpretarea ofertei trebuie analizat dacă este vorba despre o ofertă sau numai despre o invitaţie la
ofertă (invitatio ad offerendum). Aceasta din urmă nu este o ofertă propriu-zisă, ci doar o invitaţie făcută
terţilor pentru ca aceştia să facă ei înşişi o ofertă; cel ce face o astfel de invitaţie poate să accepte sau nu
oferta ce i se face. De pildă, aşa-ziselor oferte din ziare (vând casă la ţară în condiţii avantajoase; vând
autoturism Dacia Logan, an de fabricaţie 2004 etc.), cataloage, prospecte introduse în cutiile poştale, din
vitrinele magazinelor, taxiurilor dintr-o staţie de taximetrie etc. le lipseşte voinţa de a contracta, pentru că
o mulţime nedeterminată de persoane nu poate încheia un contract prin acceptare; ele nu sunt precise şi
complete. Diferenţierea între ofertă şi invitaţia la ofertă poate să joace un rol important şi în cazul în care
preţurile afişate sunt greşit scrise (pentru alte detalii privind oferta de a contractă, C. Stătescu, C. Bîrsan,
op. cit., p. 46-53).
D. Consimţământul să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ. Aşa cum am arătat, manifestarea de
voinţă a părţilor pentru a produce efecte juridice, deci pentru a fi valabilă, trebuie nu numai să emane de la o
persoană capabilă şi conştientă, dar se cere ca această manifestare de voinţă să nu fie alterată de anumite
vicii numite vicii de consimţământ.
Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul (viclenia) şi violenţa, iar pentru anumite acte juridice şi pentru
anumite persoane fizice, leziunea.
Într-adevăr, art. 953 C.civ. prevede: „Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin
violenţă sau surprins prin dol”. O reglementare asemănătoare o găsim şi în Proiectul noului Cod civil; art.
929stabileşte: „(1) Consimţământul părţilor trebuie să fie liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză. (2)
Consimţământul este viciat când este dat prin eroare, smuls prin violenţă ori provocat prin dol. De
asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune”.
Considerăm că sub aspect terminologic expresia „vicii ale voinţei” este mai potrivită decât „vicii de
consimţământ”, viciile voinţei fiind o noţiune mai largă (în acelaşi sens, G. Boroi, op. cit., p. 163). Dar din
raţiuni de ordin didactic vom păstra terminologia tradiţională.
Doctrina germană distinge între: viciile voinţei conştiente (reţinerea mentală, simulaţia actului juridic şi
declaraţia în glumă) şi viciile voinţei inconştiente (eroarea în declarare, eroarea asupra conţinutului,
eroarea asupra calităţii persoanei ori a lucrului şi eroarea în transmiterea declaraţiei) (a se vedea H.
Köhler, op. cit., p. 129). De altă parte, se face distincţia dintre viciile voinţei de a acţiona (Handlungswille),
viciile voinţei de a exterioriza (Erklärungsbewusstsein) şi viciile voinţei de a încheia actul juridic
(Geschäftswille); (H. Brox, Allgemeiner Teil des BGB, 20. Auflage, Carl Heymanns Verlag KG, 1996, p.
177-193).
2.5. Viciile de consimţământ
Bibliografie selectivă – A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1963, p. 82 şi urm; M. Nicolae, în C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache, Drept civil român, Curs
selectiv pentru licenţă, ed. a III-a, Ed. Press, Bucureşti, 1998, p. 22-34; D. Chirică, Eroarea, viciu de
consimţământ în materie contractuală, Dreptul nr. 7/2005, p. 36 şi urm.; I.D. Romoşan, Vinovăţia în dreptul
civil român, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 41-59; I. Deleanu, Cunoaşterea legii şi eroarea de drept,
Dreptul nr. 7/2004, p. 38-62; S. Beligrădeanu, notă la decizia civilă nr. 474/1985 a Tribunalului judeţean
Caraş-Severin, R.R.D. nr. 12/1985, p. 55-62; P. Andrei, Dolul prin reticenţă în literatura juridică şi practica
judiciară, R.R.D. nr. 9/1982, p. 36-40; M.D. Bocşan, Consideraţii asupra dolului în materie de liberalităţi,
Dreptul nr. 7/2001, p. 79-85; J. Kocsis, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept, Dreptul
nr. 8/1992, p. 39-42; O. Ungureanu, Reflecţii privind eroarea în dreptul civil, Juridica nr. 4/2001, p. 152 şi
urm.
A. Eroarea. Atunci când un act juridic civil (de pildă, un contract) a fost încheiat şi apoi executat de bună
voie de către părţi, nu mai interesează analiza conţinutului exact al contractului şi al consimţământului; în
această situaţie se încadrează marea majoritate a actelor juridice civile.
Dar în alţi termeni se va pune problema atunci când după ce părţile unui contract pe care l-au perfectat îşi
dau seama că înţelegerea lor a fost greşită şi şi-au imaginat altcumva consecinţele juridice ale actului la care
au luat parte. Nu de puţine ori după încheierea actului una din părţi spune: „La asta nu m-am referit”, „Nu
asta am vrut”, „Nu aşa mi-am închipuit”.
Aceste constatări declanşează o întrebare majoră: cum trebuie, în aceste cazuri, evaluată situaţia în
drept? Să fie considerat un asemenea contract nul numai pentru că o parte şi-a închipuit altfel conţinutul
contractului în momentul încheierii lui? Dacă am proceda aşa atunci contractul în general nu ar mai avea
nicio valoare, deoarece fiecare parte care s-ar crede împovărată cu încheierea lui ar putea spune după
aceea că ea s-a referit la altceva în momentul încheierii contractului. De altă parte, partenerul cocontractant
care a avut încredere în cuvântul dat va fi serios deziluzionat şi, după caz, va suferi o pierdere; în fine,
circuitul civil ar fi grevat de o incertitudine generală. Dar în ipoteza în care contractul este lăsat să rămână
valabil chiar şi atunci când părţile au puncte de vedere diferite asupra conţinutului contractului? În acest caz
nu s-ar putea spune că principiul autonomiei de voinţă este iluzoriu, că se ajunge la consecinţe juridice care
nu au fost urmărite de către părţile actului? Apoi ne mai putem întreba dacă orice eroare trebuie luată în
considerare sau numai unele din ele?
Fără îndoială illo tempore, sub acest aspect, ordinea de drept s-a aflat în faţa unei dileme. Actualmente nu
există niciun sistem de drept care să acorde importanţă tuturor erorilor săvârşite la încheierea actului juridic,
după cum nu există sisteme care să nu ia în considerare niciun fel de eroare.
Regula dominantă pare a fi că dacă individului îi este lăsată libertatea creării raporturilor juridice, atunci tot
lui îi revine răspunderea pentru reprezentarea falsă a realităţii; legiuitorul nu va avea de statuat decât în ce
măsură trebuie antrenată această răspundere. Or, pentru o asemenea problemă nu există o soluţie general
valabilă. De aceea şi reglementarea privind luarea în considerare a erorii este diferită de la un sistem de
drept la altul, dar întotdeauna legiuitorul urmăreşte ca această luare în considerare să fie limitată.
Nota bene. Momentul în care poate să apară eroarea priveşte nu numai declanşarea voinţei interne
(formarea consimţământului), ci şi declararea, transmiterea ori interpretarea voinţei.
Eroarea poate fi definită ca fiind falsă reprezentare a realităţii în conştiinţa persoanei care deliberează şi
adoptă hotărârea de a încheia actul juridic. Eroarea – după cum spunea D. Alexandresco – este starea
intelectuală în care ideea realităţii este întunecată şi ascunsă prin ideea falsă pe care o avem despre un
lucru. În sfârşit, mai putem defini eroarea ca fiind discrepanţa inconştientă între reprezentarea celui ce
acţionează şi realitate. Eroarea se deosebeşte de ignoranţă, deoarece aceasta din urmă constă din faptul de
a nu avea nicio idee despre un lucru. Se înţelege că falsa reprezentare trebuie să fie inconştientă.
Potrivit criteriului consecinţelor pe care le produce, eroarea se clasifică în: eroare-obstacol, eroare viciu de
consimţământ şi eroare indiferentă (despre eroare în general, a se vedea O. Ungureanu, Reflecţii..., p.
153-154).
1) Eroarea obstacol este cea mai gravă eroare care face ca voinţa celor două părţi să nu se întâlnească şi
deci ca actul juridic să nu se poată încheia. O asemenea eroare nu constituie un simplu viciu de
consimţământ, ci un obstacol la încheierea actului juridic, de aceea se şi numeşte eroare-obstacol. Sunt
considerate erori obstacol:
– eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio), situaţie în care o parte crede că încheie un
anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic;
Exemplu: o parte crede că încheie un contract de vânzare-cumpărare, iar cealaltă parte crede că încheie
un contract de donaţie; sau, într-o speţă, vânzătorul a demonstrat că a vrut să încheie un contract de
întreţinere şi nu de vânzare-cumpărare (a se vedea Trib. Bucureşti, secţia civilă, decizia nr.
1564/1996,Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti 1993-1997, p. 46 şi C.A. Bucureşti, secţia
a IV-a civilă, decizia nr. 285 R din 1 februarie 2001, cu notă de A. Nicolae, N. Crăciun, P.R. nr. 2/2001,
Partea a III-a, p. 159-168).
– eroarea asupra identităţii obiectului actului juridic (error in corpore sau error in objecto), situaţie în
care o parte crede că s-a negociat cu privire la un bun, iar cealaltă parte crede că s-a negociat cu privire
la un alt bun.
Exemplu: o parte crede că a cumpărat casa proprietarului dintr-o anumită stradă, iar proprietarul a înţeles
că este vorba de casa lui din altă stradă.
Atât în cazul erorii asupra naturii actului juridic (error in negotio), cât şi în cazul erorii asupra identităţii
obiectului (error in corpore), întrucât voinţele părţilor nu s-au întâlnit, actul juridic nu s-a putut forma.
Deoarece în cazul erorii obstacol manifestarea voinţei este necorespunzătoare realităţii, o asemenea
eroare este distructivă de voinţă juridică, ducând la nulitatea absolută a actului juridic (Pentru o deosebire
între eroarea obstacol şi eroarea viciu de consimţământ, a se vedea P. Perju, Sinteză teoretică şi practică a
jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniul dreptului civil şi procesual civil (semestrul I, 2000), Dreptul
nr. 12/2000, p. 85). Eroarea obstacol este sancţionată cu nulitatea absolută şi în art. 933 din Proiectul
nouluiCod civil care statuează: „Contractul este lovit de nulitate absolută în caz de eroare asupra obiectului
contractului sau a obligaţiei”.
2) Eroarea viciu de consimţământ sau eroarea gravă (numită în doctrina franceză eroare-nulitate) este
eroarea care poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic (error in substantia sau error in
materia) sau asupra identităţii ori calităţilor persoanei cocontractante (error in personam). Aceasta este de
fapt eroarea veritabilă, propriu-zisă, în dreptul nostru civil. Ea nu împiedică realizarea acordului de voinţă,
dar îi alterează conţinutul.
Eroarea constituie viciu de consimţământ numai în două cazuri:
a) când poartă asupra substanţei obiectului actului juridic (error in substantiam);
b) când poartă asupra persoanei cu care s-a încheiat actul juridic (error in personam).
a) Eroarea asupra substanţei obiectului actului juridic constituie viciu de consimţământ numai când se
referă la calităţile substanţiale ale obiectului, deoarece partea care a încheiat actul juridic şi-a manifestat
voinţa numai în considerarea acestor calităţi, pe care în mod eronat le-a crezut adevărate, căci altfel nu ar fi
încheiat actul. Nu trebuie confundată eroarea asupra substanţei obiectului cu viciile ascunse ale lucrului
(C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 160/1993, Dreptul nr. 7/1994, p. 84); acestea constituind defecte calitative
ale lucrului, care însă nu puteau fi descoperite prin mijloace obişnuite de verificare, se supun unui regim
juridic separat (obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru vicii ascunse).
De altfel, art. 954 alin. (1) C.civ. prevede: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei
obiectului convenţiei”.
Prin substanţa obiectului se înţelege atât bunul considerat în materialitatea lui (culoare, miros, gust,
formă, compoziţie, vechime, originalitate etc.), cât şi conţinutul prestaţiei (acţiunii ori inacţiunii) pe care
subiectul activ al unui raport juridic o poate pretinde subiectului pasiv. Cum prestaţia este determinată de
părţile din actul juridic, înseamnă că elementele ce alcătuiesc prestaţia vor fi privite ca substanţiale sau
nesubstanţiale, după cum intenţia părţilor le-a dat sau nu acest caracter; aceasta înseamnă că
substanţialitatea obiectului nu poate fi privită independent de voinţele şi convenţia părţilor. Aşadar, obiectul
convenţiei se poate referi atât la elemente materiale, cât şi la elemente de natură imaterială.
Exemplu: există eroare asupra substanţei când o persoană dorind să cumpere un tablou autentic,
cumpără din eroare o copie; sau când cumpără un obiect fiindcă îl crede din aur, iar în realitate obiectul este
de alamă; este evident că persoană n-ar fi cumpărat copia sau obiectul de alamă, dacă ar fi cunoscut
adevăratele calităţi ale obiectelor cumpărate.
Desigur, simplele îndoieli asupra autenticităţii tabloului sau ale obiectului nu pot fonda o acţiune în anulare
pentru eroare. „Puţin contează faptul că nu s-a putut stabili nici că un tablou ar fi de Poussin, nici că nu ar fi
al lui, dacă vânzarea a fost consimţită cu convingerea eronată că tabloul nu putea să fie o operă a lui Nicolas
Poussin”; acţiunea în anulare a vânzătorului va fi respinsă (Code civile, Textes, jurisprudence, annotation,
Dalloz, 2000, p. 782).
Un alt exemplu sugestiv dat de Pothier: cumpăr candelabre de argint pentru că le consider vechi, ele
având o valoare specifică din cauza antichităţii lor. Dacă aceste candelabre nu sunt de argint, dar sunt vechi,
nu este eroare asupra substanţei, antichitatea lor fiind calitatea substanţială determinantă pentru
consimţământul cumpărătorului. Invers, ele sunt de argint, dar nu sunt vechi; eroarea există asupra calităţilor
substanţiale ale obiectului şi ca atare este viciu de consimţământ.
De asemenea, credem că există o eroare asupra substanţei în cazul în care există nume monetare
comune mai multor monede şi există neînţelegeri între părţi cu privire la acestea (de exemplu, dolar
american, dolar canadian; liră engleza, liră egipteană; franc francez, elveţian, belgian etc.).
Exemplu: americanul A şi canadianul B negociază la o expoziţie de mobilă de la Bucureşti (în limba
română). Rămâne stabilit ca A să-i trimită lui B în Canada 10 garnituri de mobilă la preţul X (specificat în
dolari); dar A a înţeles dolari americani, în timp ce B dolari canadieni. Neînţelegerea se descoperă abia după
ce marfa a fost livrată şi trebuie plătit preţul. Este valabilă convenţia? Desigur nu, deoarece eroarea poartă
asupra unui element esenţial al contractului; fiecare dintre parteneri era îndreptăţit să se refere la moneda sa
naţională. Bineînţeles, s-ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare valabil dacă tranzacţia s-ar fi
încheiat în Canada şi nu în ţara noastră, iar vânzătorul nu ar fi american, ci, de exemplu, francez.
Totuşi, într-un contract sau într-un testament, în măsura în care se pot produce dovezi indubitabile de
natură a risipi ambiguităţile, considerăm că judecătorul poate apela la noţiunea de eroare materială, salvând
astfel actul.
Dimpotrivă, eroarea relativă la o calitate nesubstanţială a obiectului, adică la o calitate care nu a
determinat pe autor să facă actul, nu constituie un viciu.
Exemplu: o persoană cumpără o mobilă veche, operă a unui artist celebru şi a cărei valoare constă
numai în antichitatea şi valoarea sa artistică; faptul că cumpărătorul o crede din lemn de nuc, când în
realitate ea este din lemn de stejar, constituie o eroare uşoară, care lasă neatinsă vânzarea, deoarece felul
lemnului este o calitate nesubstanţială care nu a determinat încheierea vânzării (a se vedea, C. Hamangiu, I.
Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 83).
Nota bene. Prin eroare asupra substanţei obiectului se înţelege nu numai cea care cade asupra materiei
însăşi din care obiectul este compus, ci şi cea care se referă la calităţile caracterizate substanţiale de parte
sau de părţile contractante; acestea se pot referi atât la un bun, cât şi la un drept. În jurisprudenţa noastră
mai veche s-a reţinut că pentru determinarea acestei erori este necesar să se examineze şi mobilele
determinante şi scopul urmărit de parte atunci când a contractat (Trib. Ilfov VII, 26 februarie 1931, P.R. nr.
3/2001, Partea a V-a, 15, p. 269-276). De altă parte, preţul nu constituie o calitate substanţială a lucrului.
Cu privire la interpretarea noţiunii de substanţă a obiectului actului juridic, în doctrină şi jurisprudenţă s-au
pendulat trei concepţii:
– concepţia obiectivă (din dreptul roman) potrivit căreia eroarea in substantiam se reduce la eroarea
asupra materiei din care este alcătuit bunul; în cadrul ei are prioritate criteriul obiectiv al naturii materiale a
bunului, ignorându-se parţial intenţia părţilor. Astfel, convenţia nu va fi nulă când obiectul achiziţionat, deşi
este de aur, nu este de aur masiv (ci doar un aliaj), deşi s-a dorit aur pur;
– concepţia subiectivă are o imagine mai cuprinzătoare, astfel încât în conţinutul noţiunii de substanţă
se include totdeauna şi orice altă însuşire care a fost determinantă la încheierea actului juridic; aşadar,
calităţile esenţiale ale obiectului sunt nu numai însuşirile materiale naturale ale acestuia, ci şi elementele
secundare (autenticitate, vechime etc.). Această concepţie este dominantă;
– concepţia intermediară acreditează teza potrivit căreia prin noţiunea de substanţă a actului juridic se
înţeleg acele calităţi pe care opinia generală şi obiceiurile le consideră drept esenţiale (substanţiale) sau a
căror reunire determină natura specifică a lucrului (a se vedea, E. Lupan, op. cit., p. 156-157; E.
Gaudemet, Theorié générale des obligations, Dalloz, 2004, p. 58-61).
În orice caz, dacă se doreşte ca noţiunea de „substanţă” să nu se extindă nepermis de mult şi prin
aceasta să se extindă posibilitatea exercitării acţiunii în anulare, trebuie ca criteriul subiectiv să fie corectat,
de la caz la caz, cu un criteriu obiectiv, şi anume: cum ar considera sau cum s-ar comporta un om normal
(raţional) într-o situaţie similară. Acest demers va trebui aplicat îndeosebi în situaţia în care o parte leagă în
mod subiectiv de o persoană sau un lucru o anumită calitate, fără ca aceasta să rezulte din exprimarea sa,
calitate care nu există însă în realitate. Dacă însă intenţiile părţilor au fost exteriorizate putându-se
recunoaşte calităţile pe care ele le-au avut în vedere, câmpul de aplicare al erorii este mult îngustat.
Atunci când eroarea cade asupra valorii prestaţiei nu mai este vorba de calităţile substanţiale ale
obiectului, deci nu mai suntem în prezenţa erorii ca viciu de consimţământ, ci în prezenţa leziunii ca viciu de
consimţământ (eroare lezionară care se supune regimului leziunii şi care este admisă doar în doctrină).
O situaţie specială de eroare.
Exemplu: K îl întreabă pe V dacă are în stoc carne de balenă. După ce V îi răspunde afirmativ K îi
comandă o anumită cantitate de Haakjöningsköd. Ambele părţi sunt convinse că acest cuvânt
înseamnăcarne de balenă. La timpul stabilit pentru livrarea cantităţii de carne comandată un muncitor al lui V
(care ştia limba norvegiană) îi spune acestuia că acest cuvânt (Haakjöningsköd) înseamnă în limba
norvegianăcarne de rechin. Ce va trebui să livreze V?
Specificul acestui caz este acela că în mod obiectiv, pur tehnic, obiectul contractului ar fi carnea de rechin
(adică Haakjöningsköd), deşi ambele părţi au vrut să spună şi au înţeles carne de balenă.
Convenţia va fi valabilă pentru carnea de balenă, deoarece falsa demonstratio non nocet (denumirea
greşită nu produce efecte juridice); altfel spus, denumirea greşită nu schimbă cu nimic faptul că părţile nu au
vrut să vândă şi să cumpere carne de rechin, ci carne de balenă. Alta ar fi situaţia dacă în exemplul dat
numai K ar fi crezut că Haakjöningsköd înseamnă carne de balenă, în timp ce V ar fi înţeles denumirea
corect (adică, carne de rechin). În acest caz s-ar fi născut un contract având ca obiect carne de rechin.
Un exemplu celebru de falsa demonstratio non nocet este dat de Gaius (D, 35, 1,17,1) care arată că
atunci când cineva face un legat având ca obiect pe sclavul Stichus, bucătarul (cocus), deşi acesta nu era
bucătar, legatul este totuşi valabil (a se vedea Vl. Hanga, Adagii juridice latineşti..., p. 43).
b) Eroarea asupra persoanei constituie viciu de consimţământ în acele acte juridice în care consideraţia
persoanei cocontractantului sau calităţile sale esenţiale sunt determinante la încheierea actului juridic, cum
ar fi în cazul căsătoriei sau al contractelor încheiate intuitu personae. De la caz la caz pot constitui calităţi
esenţiale ale unei persoane: identitatea, vârsta, sexul, sănătatea, abilităţile, solvabilitatea (în contractele de
societate), a fi de încredere etc.
Exemplu: când o persoană dorind să comande un tablou unui pictor consacrat, se adresează din eroare
altuia, eroarea constituie un viciu de voinţă, deoarece acea persoană n-ar fi comandat tabloul dacă cunoştea
identitatea aceluia căruia i s-a adresat. Tot astfel, disimularea confesiunii religioase cu ocazia încheierii
căsătoriei poate fi analizată ca o cauză care antrenează o eroare asupra calităţilor esenţiale ale persoanei.
Eroarea asupra persoanei poate conduce la nulitatea unei adopţii. Dacă, însă, identitatea persoanei nu
este contestată, eroarea asupra numelui ei nu constituie un motiv de anulare a contractului. Există eroare
asupra persoanei şi atunci când cineva a vrut să contracteze cu o agenţie de turism şi nu cu o persoană
fizică.
În jurisprudenţa franceză (în materie de familie) s-a reţinut că fiind eroare asupra calităţilor persoanei
următoarele cazuri: atunci când unul dintre soţi nu a ştiut că soţul său avea calitatea de divorţat; sau de
condamnat de drept comun; sau atunci când s-a înşelat asupra naţionalităţii sale; sau asupra aptitudinilor
sale de a avea relaţii sexuale; sau să procreeze; sau asupra integrităţii sale mentale etc. (Code civile..., p.
807). Se pare că jurisprudenţa noastră priveşte încă cu rezerve unele din aceste elemente.
Cu privire la eroarea asupra persoanei art. 954 alin. (2) C.civ. prevede: „Eroarea nu produce nulitate când
cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza
principală pentru care s-a făcut convenţia”.
Exemplu: pentru un comerciant care vinde obiecte în magazinul său oricui, persoana cumpărătorului îi
este indiferentă; prin urmare, faptul că vinde un obiect lui X pe care îl confundă cu Y nu constituie o eroare
care să atingă validitatea vânzării.
Menţionăm că jurisprudenţa a considerat că o căsătorie poate fi anulată pentru eroare asupra identităţii
fizice a soţiei. Dar, dacă eroarea poartă asupra stării de graviditate a soţiei şi aceasta a fost provocată prin
manopere dolosive menite să ascundă această stare, s-a admis anularea căsătoriei pentru dol, nu pentru
eroare (Trib. Suprem, decizia nr. 1381/1986, R.R.D. nr. 5/1987, p. 60-61).
Trebuie menţionat faptul că, faţă de împrejurarea că actele juridice cele mai frecvente sunt cele cu titlu
oneros, în care identitatea şi calităţile persoanei cocontractante sunt indiferente, eroarea asupra persoanei
ca viciu de consimţământ este constatată foarte rar în practica judiciară. Dar ea poate să intervină atât în
actele juridice cu titlu oneros, cât şi în actele cu titlu gratuit (Pentru eroarea în materia testamentelor, a se
vedea practica judiciară în M.D. Bocşan, Practică testamentară. Jurisprudenţă română 1865-2001, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 84-85, 271-279, 310-311, respectiv speţele 13, 34 şi 42).
Indiferent după cum este vorba de eroare asupra substanţei obiectului sau eroare asupra persoanei,
pentru a constitui viciu de consimţământ eroarea trebuie să prezinte o anumită gravitate şi să fi fost
determinantă, hotărâtoare la încheierea actului juridic, în sensul că partea care a căzut în eroare nu ar fi
contractat dacă cunoştea realitatea sau contracta, dar în alte condiţii. Acesta este şi motivul pentru care
legiuitorul a limitat cazurile de eroare ca viciu de consimţământ, la cea asupra substanţei şi cea asupra
consideraţiei persoanei, dar numai când identitatea şi calităţile persoanei au fost determinante la încheierea
actului juridic.
Pentru ca eroarea ca viciu de consimţământ să fie reţinută nu se cere ca ambele manifestări de voinţă să
fi fost viciate, ci este de ajuns ca eroarea să fi viciat voinţa uneia dintre părţi [pentru unele consideraţii privind
eroarea, dolul şi leziunea a se vedea, Jud. Ocolului Herţa (Dorohoiu) din 17 mai 1926 cu notă de N. Jac
Constantinescu, P.R. nr. 3/2001, p. 264-269].
Proba erorii. Eroarea constituind o stare de fapt poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, inclusiv prin
martori şi prezumţii; dar proba ei este mai dificilă datorită elementului psihologic.
În vederea anulării actului juridic – aşa cum am mai arătat – pentru vicierea consimţământului prin eroare
trebuie să se facă dovada că însuşirile substanţiale ale obiectului sau ale persoanei au fost determinante
pentru încheierea actului juridic de către partea căzută în eroare (în sensul că n-ar fi încheiat actul dacă
cunoştea realitatea sau îl încheia în alte condiţii). Cel ce invocă eroarea trebuie să facă dovada că tocmai
elementul asupra căruia el s-a înşelat este cel care l-a determinat să contracteze.
Deosebit de această cerinţă, opinia dominantă în doctrina noastră actuală este că la actele juridice
bilaterale cu titlu oneros trebuie să se facă dovada că cocontractantul a ştiut sau trebuia să ştie că faptul
asupra căruia poartă eroarea a constituit motivul determinant la încheierea contractului. Această cerinţă se
impune – se arată în această opinie – pentru a se asigura stabilitatea şi certitudinea operaţiunilor juridice din
circuitul civil. Desigur, această condiţie poate fi reţinută. Numai că trebuie observat că practic prin ea se
substituie concepţia subiectivă, care este de esenţa erorii, cu un criteriu obiectiv, limitând existenţa erorii mai
mult decât legiuitorul însuşi a voit-o (Codul civil nu prevede o asemenea condiţie). De aceea credem că ar fi
suficient pentru asigurarea stabilităţii circuitului civil criteriul subiectiv analizat de la caz la caz cu unul
obiectiv, dar asigurat cu un prejudiciu de încredere acordat cocontractantului care s-a încrezut în
valabilitatea actului, aşa cum vom arăta la sancţiunea erorii.
S-a spus că pentru a fi luată în considerare eroarea trebuie să nu fie nici atât de gravă pentru a face actul
inexistent (când ea poartă asupra naturii sau identităţii obiectului), nici atât de lejeră de natură a nu fi jucat un
rol decisiv (B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 554). Considerăm că în evaluarea erorii trebuie să
distingem între calităţi care au o importanţă directă în considerarea lucrului sau a persoanei şi calităţi care au
o importanţă indirectă.
3) Eroarea indiferentă (inexpresivă sau uşoară) este eroarea care nu are nicio influenţă asupra validităţii
actului juridic, deoarece poartă asupra unor împrejurări mai puţin importante ale actului juridic. Evident că o
asemenea eroare nu afectează validitatea actului juridic, neavând nicio consecinţă juridică. Totuşi, unii autori
opinează că ea poate conduce la o diminuare valorică a prestaţiei (Gh. Beleiu, op. cit., p. 137). De altă parte,
se vorbeşte uneori că satisfacţia pe care o persoană o are în momentul dobândirii unui bun este mai mică
decât a sperat înainte de a-l avea. Este însă evident că această stare psihologică nu poate constitui o
eroare.
Exemplu: X cumpără pentru nepotul său o maşină sport nouă, crezând că este una de raliu, deşi în
realitate ea nu avea puterea şi adaptările necesare pentru o asemenea maşină; sau când cineva a cumpărat
o casă pe care o credea funcţional compartimentată, pe când în realitate ea este rău împărţită. Alt exemplu:
A cumpără dintr-un magazin o cămaşă de la firma X cu 800.000 lei, iar ulterior găseşte aceeaşi cămaşă (de
aceeaşi firmă) în alt magazin la preţul de 400.000 lei; el nu va putea invoca eroarea asupra preţului. În fine,
un caz în care vânzătorul a acţionat cu mare lejeritate şi în care nu s-a putut prevala de eroare: statueta
vândută cu 4500 F, revândută cu 300.000 F şi în final achiziţionată de Muzeul Luvru pentru 3.000.000 F
(Code civil..., p. 783).
Sancţiunea erorii diferă în funcţie de clasificarea ei. Astfel, eroarea-obstacol (indiferent că este error in
negotio sau error in corpore) antrenează nulitatea absolută. Există însă şi opinia potrivit căreia, de lege
ferenda, chiar şi pentru această eroare sancţiunea să fie nulitatea relativă, dându-i-se astfel părţii aflate în
eroare posibilitatea să confirme actul respectiv ori de câte ori interesele sale o cer (opinie pe care o
considerăm corectă). Pentru eroarea viciu de consimţământ sancţiunea este nulitatea relativă, iar eroarea
indiferentă – aşa cum am arătat – nu desfiinţează actul juridic încheiat.
Atunci când actul juridic este anulat pentru eroare credem că cealaltă parte poate cere repararea
prejudiciului suferit de ea sau de o terţă persoană pentru că s-a încrezut cu bună-credinţă în valabilitatea
consimţământului dat de cel ce s-a aflat în eroare; în acest mod partea căzută în eroare din culpa sa va fi
mai reticentă în a solicita anularea actului şi de multe ori îl va lăsa să-şi producă efectele. Dar această
obligaţie (prejudiciu de încredere) nu va exista dacă cel prejudiciat şi-a dat seama sau trebuia să-şi dea
seama că cealaltă parte s-a aflat în eroare.
Propunere de lege ferenda. Considerăm că într-un viitor Cod civil trebuie reglementată şi eroarea privind
declararea şi transmiterea consimţământului (în acelaşi sens, a se vedea: O. Ungureanu, Drept civil.
Introducere, ed. a V-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 128). În adevăr, astăzi mai mult decât altădată, o
persoană poate în mod obiectiv să declare ceva, ce ea subiectiv nu a vrut, aceasta datorită unei exprimări
greşite (inclusiv într-o limbă străină) sau a unei scrieri greşite (manual sau prin mijloace tehnice); sau când
declaraţia sa a fost transmisă greşit, fie prin persoane interpuse, fie prin mijloace de comunicare folosite.
Este adevărat, art. 930 din Proiectul noului Cod civil statuează: „Eroarea de fapt nu atrage anularea decât
atunci când poartă asupra substanţei obiectului sau a unei alte împrejurări considerate esenţiale de către
părţi, ori care potrivit naturii contractului şi condiţiilor în care a fost încheiat trebuie privite ca esenţiale” (s.n.).
Se observă că dacă prima parte a textului consacră cazul clasic al substanţialităţii obiectului, a doua parte a
sa cuprinde o formulă generică care aplicată în concret poate să extindă nepermis de mult cazurile de
eroare, afectând în mod grav circuitul civil. Desigur, sub această formulare generală se pot considera incluse
şi eroarea privind declararea şi transmiterea consimţământului şi, de asemenea, eroarea asupra calităţilor şi
însuşirilor esenţiale ale persoanei (care, din păcate, nu a mai fost reluată din actualul Cod şi care trebuia in
terminis prevăzută). În opinia noastră cazurile de eroare trebuie limitativ şi expres prevăzute de legiuitor. Din
lectura textului trebuie să rezulte clar caracterul restrictiv al erorii. În continuare vom detalia aceste
propuneri.
4) Trebuie apoi să distingem şi eroarea privind voinţa declarată care presupune modul în care cel ce
consimte îşi manifestă voinţa, condiţiile în care manifestarea se face cunoscută destinatarului ei ori
modalitatea în care a fost interpretată de către cealaltă parte; în astfel de cazuri exteriorizarea a ceea ce s-a
vrut eşuează. Aşa, de pildă, cel ce îşi declară voinţa poate să o formuleze cu erori de exprimare lexicală
(inclusiv folosirea falsă de noţiuni tehnice, de cuvinte dintr-o limbă străină) sau să scrie greşit ori să
gesticuleze greşit sau cel ce o recepţionează să-i dea neintenţionat, din aceleaşi cauze, un înţeles eronat.
S-a apreciat că în asemenea situaţii este necesar să se dea prioritate sensului voinţei interne, iar
inadvertenţele de limbaj, calcul sau ortografie să fie corespunzător corectate, opinie pe care o împărtăşim (a
se vedea Gh. Iliescu, op. cit., p. 182). Aşa cum vom putea observa din exemplele următoare problema nu
este deloc simplă.
Exemplu: A şi B negociază asupra vânzării unui autoturism. A vrea să-l vândă cu 8.000 de lei, B vrea să-l
cumpere cu numai 6.000 de lei. La scurt timp, printr-o scrisoare, A îi comunică lui B că vrea să-i vândă
autoturismul cu 600 de lei; imediat B observă că este vorba de o greşeală de dactilografiere şi că A se referă
de fapt la suma de 6.000 de lei. În acest caz conţinutul ofertei lui A este de 6.000 de lei, pentru că aceasta a
fost voinţa lui reală, iar B a înţeles adevărata intenţie a lui A. Deci, se va aplica din nou adagiul falsa
demonstratio non nocet.
Dacă însă A într-o ofertă a sa scrie din greşeală preţul de 1.700 de lei, în loc de 1.900 lei (poate fi vorba
despre o bicicletă), iar B acceptă această ofertă, va fi valabil preţul scris şi nu preţul crezut de A. Aceasta
pentru că nu este drept ca acceptantul să suporte consecinţa neglijenţei ofertantului; aceste consecinţe
trebuie suportate de A. De altă parte, circuitului civil i s-ar aduce prejudicii catastrofale dacă el ar atârna de
ceea ce cred ofertanţii.
Invers, eroarea acceptantului: A primeşte de la B o ofertă privind vânzarea unor costume cu preţul de 700
de lei bucata. Citind-o la repezeală A crede că în loc de 700 de lei scrie 400 de lei şi o acceptă. Contractul
format este valabil, deoarece se ia în consideraţie ceea ce scrie în ofertă şi nu ceea ce crede A (400 de lei)
dintr-o citire flasch.
Situaţiile pot fi în practică şi mai nuanţate. Dacă falsa reprezentare îl pune pe cel căzut în eroare într-o
situaţie mai bună (mai favorabilă) decât ar fi fost dacă nu ar fi căzut în eroare, acea persoană nu poate
invoca viciul de consimţământ.
Exemplu: dacă C scrie din greşeală în ofertă 80 milioane de lei (preţul autoturismului) în loc de 60
milioane, cât voia să ceară, iar Z acceptă această ofertă, atunci C nu are o acţiune în anulare pentru eroare,
chiar dacă ulterior i s-ar oferi 90 milioane de lei de o altă persoană.
De principiu, va trebui să fim de acord că acţiunea în anulare fondată pe eroare nu trebuie să-l aşeze pe
iniţiatorul ei într-o poziţie mai avantajoasă decât dacă el nu s-ar fi aflat în eroare; tot astfel, acţiunea în
anulare este exclusă în ipoteza în care cealaltă parte îl pune pe cel aflat în eroare în situaţia în care ar sta
dacă ar fi declarat adevărata voinţă.
O altă categorie de eroare este cea care survine cu ocazia semnării unui înscris al cărui conţinut diferă de
înţelegerea verbală.
Exemplu: părţile contractante negociază conţinutul unui contract şi cad de acord. La redactarea
înscrisului se fac greşeli (preţul negociat este scris greşit, anumite clauze, din greşeală, nu sunt incluse) care
însă nu sunt observate. Într-un asemenea caz trebuie să rămână valabilă înţelegerea verbală.
Dar dacă o persoană semnează un înscris despre al cărui conţinut nu are nicio idee (nu ştie ce
semnează), în acest caz neexistând o discordanţă între părerea sa şi realitate – care este de natura erorii –
el nu va putea invoca eroarea pentru a anula actul.
Doctrina germană acordă o mare importanţă erorii (Irrtum). Ea deosebeşte disensiunea deschisă (der
offene Dissens) care are loc atunci când părţile ştiu că nu s-au înţeles asupra tuturor clauzelor din contract,
de disensiunea ascunsă sau acoperită (der versteckte Dissens) când părţile cred eronat că s-au înţeles
asupra clauzelor contractuale, deşi în realitate ele nu s-au înţeles.
Exemplu de disensiune ascunsă: un străin, la un restaurant comandă un „milk caldo” ceea ce chelnerul
acceptă printr-un „imediat”. După puţin timp, la un avertisment al clientului chelnerul spune: „Chiar acum
aduc laptele din frigider”. Evident în acest punct cei doi nu s-au înţeles nici asupra laptelui rece, nici asupra
laptelui cald. Străinul nu avea temei să creadă că chelnerul a înţeles vorbirea sa combinată, iar chelnerul nu
avea temei să creadă că „caldo” înseamnă rece (este adevărat că în germanăkalt înseamnă rece). Aşadar,
amândoi aveau motive să mai întrebe o dată. Contractul s-ar fi născut numai dacă chelnerul ar fi adus lapte
cald, chiar şi ca urmare a altei erori. Dacă neînţelegerea s-ar fi înlăturat înainte ca chelnerul să aducă ceva,
atunci pentru părţi nu se nasc niciun fel de obligaţii. Dar dacă chelnerul ar fi adus lapte bine răcit, în această
situaţie s-ar putea să se nască alte obligaţii.
La disensiunea ascunsă se naşte o cerere de înlocuire parţială a celor prestate. În exemplul dat o astfel
de cerere este exclusă, deoarece eroarea de a nu se fi înţeles este mai mult pe partea chelnerului, decât pe
încercările greşite de a se exprima ale clientului (parag. 154 BGB). Chelnerul trebuia să se asigure, având în
vedere exprimarea încurcată a clientului, dacă acesta a vrut, cu adevărat, să comande lapte rece.
Disensiunea ascunsă conduce la nulitatea actului. Totuşi, o parte a doctrinei şi a jurisprudenţei germane
afirmă că în multe cazuri din această eroare nu poate lua fiinţă nici măcar un contract nul. Se scoate astfel în
evidenţă diferenţa dintre non-contract (nicht Vertrag) şi contractul nul (nichtigen Vertrag), diferenţiere care
uneori poate avea o importanţă practică pentru că numai contractului nul (pactum nullum) i se recunosc
anumite efecte nu şi în situaţia în care nu s-a născut nici un contract (pactum non existens).
În orice caz, contractul lovit de nulitate din cauza neînţelegerii ascunse întemeiază aşa-numitasynallagma
factica, adică legătura între prestaţie şi contraprestaţie. De pildă, A cumpără de la B o maşină. Din cauza
erorii contractul este nul. A poate să ceară restituirea preţului numai dacă îi restituie lui B maşina sau
valoarea ei (a se vedea, H.M. Pawlowski, Allgemeiner Teil des BGB, C.F. Müller Verlag, Heidelberg, 1994, p.
234).
După criteriul naturii realităţii asupra căreia poartă eroarea, se disting:
a) Eroarea de fapt (error facti) care constă, după cum am văzut, în falsa reprezentare a unei situaţii de
fapt cu privire la încheierea actului juridic. În Proiectul noului Cod civil art. 930 statuează: „Eroarea de fapt nu
atrage anularea decât atunci când poartă asupra substanţei obiectului sau a unei alte împrejurări considerate
esenţiale de către părţi, ori care, potrivit naturii contractului şi condiţiilor în care a fost încheiat, trebuie privite
esenţiale”.
b) Eroarea de drept (error iuris) care constă în falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei norme
de drept.
În doctrină s-a susţinut că eroarea de drept nu ar putea constitui viciu de consimţământ, deoarece nimeni
nu poate invoca necunoaşterea legii (nemo censetur legem ignorare).
În opinia contrară, la care ne raliem, se susţine că art. 953 C.civ. nu distinge între eroarea de fapt şi
eroarea de drept, articolul vorbind despre eroare în general. Dar argumentul peremptoriu este acela dedus
din textul art. 1206 C.civ. potrivit căruia mărturisirea judiciară poate fi revocată numai pentru eroare de fapt,
de unde rezultă per a contrario că mărturisirea nu poate fi revocată pentru eroare de drept. De aici, tot
printrun
argument per a contrario eroarea de drept poate fi luată în consideraţie în alte cazuri, deci şi pentru a
constitui viciu de consimţământ. În cazul erorii de drept, cel ce o invocă arată că şi-a dat consimţământul ca
urmare a cunoaşterii inexacte a realităţii, situaţie în care legea civilă prevede sancţiunea nulităţii (a se
vedeaD. Cosma, op. cit., p. 162-163). Pe lângă aceste argumente de text care pledează în favoarea
admiterii erorii de drept, există şi numeroase argumente de fapt: Monitorul Oficial nu este întotdeauna
accesibil omului de rând, mediocritatea redactării unor acte normative, interpretările inexacte pe care
instanţele le pot da unor dispoziţii legale prin decizii repetate, imposibilitatea de a asimila întreaga materie
legislativă şi mai ales de a interpreta regulile de drept obscure (care nu sunt o raritate) etc. Menţionăm că în
proiectul noului Cod civileroarea de drept este reglementată în următorii termeni: „Eroarea de drept atrage
anularea contractului când este singura ori principala sa cauză” (art. 931 în §3 „Consimţământul”).
Nota bene. Eroarea de drept presupune nu numai necunoaşterea conţinutului propriu-zis al unei norme
juridice, ci şi interpretarea ei greşită.
Aşadar, în dreptul civil adagiul nemo censetur legem ignorare nu are o putere absolută. De aceea se va
putea vedea anulat un contract nu numai pentru eroarea de fapt, dar şi pentru o eroare de drept.
Exemplu: moştenitorul care, necunoscând întinderea juridică (cotele) a vocaţiei sale succesorale, a cedat
drepturile sale la un preţ modic faţă de valoarea părţilor sale, va putea cere anularea acestei cesiuni. În
schimb un contractant nu poate invoca eroarea de drept pe motiv că el nu a cunoscut efectele contractului
pe care l-a încheiat. De pildă, V vinde autoturismul său folosit în credinţa sa greşită că la maşinile folosite nu
există obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru vicii ascunse şi că deci el nu ar putea fi tras la răspundere
pentru defectele maşinii.
Dacă în primul caz anularea contractului este primită pe considerentul că moştenitorul nu a voit a se
sustrage aplicării legii, în al doilea, anularea actului juridic este refuzată, deoarece legea defineşte efectele
contractului, iar contractantul a voit să se sustragă acestor reguli (în sensul că eroarea de drept nu poate fi
cauză exoneratoare de răspundere civilă, a se vedea I.D. Romoşan, Efectele juridice ale erorii în domeniul
răspunderii civile, Dreptul nr. 12/1999, p. 46).
Un alt caz de eroare de drept cunoscut în practică: vânzarea unei succesiuni făcută de vânzător în
credinţa greşită că a moştenit o nudă proprietate şi nu o deplină proprietate.
În ultimă analiză, deşi acest principiu are în zilele noastre – să recunoaştem – multe inconveniente, el nu
poate fi abandonat; în caz contrar nu am avea nimic de câştigat. Dimpotrivă, s-ar încuraja abuzurile, lipsa de
diligenţă în cunoaşterea legilor, discuţiile interminabile pentru a dovedi necunoaşterea legii etc. Dar credem
că în dreptul civil acest principiu nu trebuie să fie inflexibil; este necesar a i se ataşa excepţia erorii de
dreptinclusiv legislativ. Practica noastră judiciară confirmă existenţa erorii de drept.
B. Dolul (viclenia). Prin dol se înţelege inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene în
scopul încheierii unui act juridic. Aşadar, acest viciu de consimţământ este tot o eroare, dar în acest caz
eroarea nu este spontană, ci este provocată de cealaltă parte, prin manoperele dolosive (viclene) pe care le
foloseşte; el este un viciu de consimţământ, dar şi o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Nu va exista dol în
ipoteza în care o parte profită de eroarea cocontractantului dacă ea nu ştie că acesta se află în eroare,
întrucât lipseşte intenţia de a înşela.
Denumit şi viclenie, dolul apare într-o accepţiune empirică ca o perfidie, un vicleşug ce surprinde partea
cocontractantă prin prezentarea falsă ori mincinoasă a realităţii.
Reglementând dolul ca viciu de consimţământ, Codul civil în art. 960 stabileşte: „Dolul este o cauză de
nulitate a convenţiei când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi sunt astfel încât este evident că
fără aceste maşinaţii, cealaltă parte nu ar fi contractat. Dolul nu se presupune”.
Structura dolului se compune din două elemente:
a) un element intenţional (subiectiv) care constă din intenţia de a induce în eroare o persoană pentru a o
determina să încheie un act juridic. Inducerea în eroare trebuie însă să constituie condiţia sine qua
nonpentru încheierea actului; la baza intenţiei stă un scop ilicit. Apoi, inducerea în eroare trebuie să fie
făcută cu rea-credinţă. În acest sens doctrina şi jurisprudenţa au stabilit că provocarea erorii fără reacredinţă,
numai din simplă neglijenţă, nu constituie dol. Aceasta înseamnă că autorul care acţionează (sau
cel ce rămâne în pasivitate, la dolul prin reticenţă) trebuie să-şi dea seama de urmările conduitei sale sau
chiar şi numai de posibilitatea de a se produce aceste urmări şi să le lase să se producă; în acest din urmă
caz el acţionează cu o intenţie eventuală (dolus eventualis).
Dacă însă inducerea în eroare s-a făcut din neglijenţă, partea indusă în eroare va putea să ceară
despăgubiri, după caz, celeilalte părţi, nu însă şi anularea actului;
b) un element material (obiectiv) care constă în folosirea de mijloace viclene (manopere dolosive, acte de
şiretenie, abilităţi sau maşinaţiuni, puneri în scenă, artificii, afirmaţii mincinoase etc.) prin care persoana este
indusă în eroare. Încă o dată, dacă manoperele întrebuinţate de o parte contractantă nu sunt culpabile,
atunci nu vom putea vorbi de dol.
Exemplu: acele manopere care constituie de fapt abilităţi şi sunt condamnate de morală, însă sunt
permise de lege, deoarece prin ele o persoană caută să-şi apere interesele sale legitime, fără nicio intenţie
de fraudă (a se vedea, în acest sens, D. Alexandresco, op. cit., vol. V, p. 691).
Este fără relevanţă din ce motive sunt întrebuinţate manoperele dolosive. Nu trebuie neapărat ca prin
acestea autorul lor să se îmbogăţească sau să prejudicieze victima dolului. Ba chiar mai mult, credem că va
exista dol şi atunci când prin manopere frauduloase se urmăreşte avantajarea celeilalte părţi; aceasta pentru
că libertatea voinţei celui ce a fost indus în eroare trebuie întotdeauna protejată pentru ca hotărârea să-i
aparţină lui, să aprecieze neîngrădit ceea ce este mai bine pentru el.
Pentru existenţa acestui viciu de consimţământ (dolului) trebuie să fie îndeplinite cumulativ ambele sale
componente (intenţional şi material).
Mijloacele viclene pentru a constitui dolul trebuie să prezinte o anumită gravitate (dolus malus). De aceea
dolul datorat unei credulităţi exagerate ori unei lipse elementare de informare nu este producător de efecte
juridice. Doctrina recunoaşte dolul tolerat.
Exemplu: simpla exagerare cu scop de publicitate a calităţii mărfii oferită spre vânzare, nu constituie dol,
ci o practică îngăduită în activitatea de contractare (dolus bonus). Apoi, o căsătorie nu poate fi anulată
pentru că unul dintre soţi l-a indus în eroare pe celălalt privitor la starea sa materială.
Mijloacele viclene pot consta din fapte comisive sau din fapte omisive. De aici şi clasificarea dolului în
comisiv şi omisiv. În practica contractuală, de regulă, pentru a induce în eroare o persoană, se recurge la
fapte comisive (manopere dolosive). Simpla tăcere nu constituie prin ea însăşi un dol.
Exemplu: partea nu se obligă să atragă atenţia cocontractantului asupra dezavantajelor încheierii
contractului.
Tăcerea poate fi constitutivă de dol, aşa numitul dol prin reticenţă (dol negativ), când partea ascunde sau
nu comunică cocontractantului o împrejurare importantă pe care acesta ar trebui să o cunoască înainte de
încheierea contractului. Dolul negativ vizează şi menţinerea sau întreţinerea unei erori pentru ca astfel să
determine o persoană să încheie un act juridic. Se înţelege că autorul dolului trebuie să cunoască eroarea în
care se află cealaltă parte; per a contrario nu există dol.
Exemplu: jurisprudenţa a statuat că o căsătorie poate fi anulată pentru dol prin reticenţă comis prin
ascunderea bolii de care suferea unul dintre soţi (Trib. Suprem, decizia civilă nr. 658/1971, R.R.D. nr.
7/1972, p. 115-117, cu nota de D. Cosma).
Problema existenţei obligaţiei de informare nu este simplă atunci când ea nu este prevăzută de lege. Ea
presupune o analiză a cazului concret (in concreto); bunăoară, care sunt informaţiile specifice încheierii unui
anumit tip de act juridic sau situaţia în care o parte trebuie să se încreadă în cunoştinţele de specialitate ale
celeilalte părţi etc. Credem că există această obligaţie în situaţia în care o parte întreabă cealaltă parte
despre împrejurări cunoscute numai de ea şi esenţiale pentru decizia de a încheia actul. În orice caz,
considerăm că obligaţia de informare nu trebuie neapărat să derive din lege deoarece justificarea ei rezultă
din principiul bunei credinţe.
Până în prezent în legislaţia noastră această obligaţie îşi găseşte aplicare mai ales în domeniul protecţiei
consumatorului: Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului cu modificările şi
completările din Legea nr. 178/1998 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2001, republicată (M. Of.
nr. 208 din 28 martie 2007), apoi Ordonanţa Guvernului nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara
spaţiilor comerciale, Ordonanţa Guvernului nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a serviciilor
turistice, Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă (pe larg, D.
Chirică, Obligaţia de informare şi efectele ei în faza precontractuală a vânzării-cumpărării, R.D.C. nr.
7-8/1999; I.F. Pop, Dolul şi obligaţia de informare în contractele sinalagmatice, Dreptul nr. 7/2002, p. 62-72).
Pentru a constitui viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească două condiţii cumulative:
a) să fie determinant pentru manifestarea de voinţă de a încheia actul juridic, în sensul că altminteri partea
nu ar fi contractat sau, după cum spune textul art. 960 C.civ.: „fără aceste maşinaţiuni cealaltă parte n-ar fi
contractat”. Prin urmare, dolul trebuie să fie determinant pentru manifestarea de voinţă, adică să fie undol
principal. Există legătură cauzală între eroarea provocată şi încheierea actului juridic şi atunci când
hotărârea de a încheia actul a fost influenţată, pe lângă alte motive, de manoperele frauduloase; în lipsa
acestora actul nu s-ar fi născut. Numai acest dol atrage anularea actului juridic.
Nu constituie viciu de consimţământ dolul incident (secundar) care nu este determinant pentru
manifestarea de voinţă la încheierea actului juridic deoarece şi în lipsa lui s-ar fi încheiat actul. Caracterul
determinant al dolului la încheierea actului juridic se apreciază de la caz la caz, adică in concreto. De
precizat că spre deosebire de eroare, la dol elemente hotărâtoare pot fi nu numai calităţile substanţiale ale
obiectului ori însuşirile şi identitatea persoanei (cu atât mai mult eroarea obstacol), ci şi alte elemente sau
motive (bunăoară, eroarea indiferentă sau eroarea asupra valorii obiectului);
b) să provină de la cealaltă parte sau, mai exact spus, de la una din părţile contractante. Bineînţeles,
această condiţie nu se aplică actelor juridice unilaterale când dolul în mod firesc trebuie să provină de la un
terţ. În actele bilaterale dacă provine de la un terţ dolul nu are nicio influenţă asupra validităţii actului juridic.
Totuşi, în acest caz victima va putea invoca eroarea în care a căzut datorită acţiunii terţului şi poate cere
despăgubiri de la acesta în baza art. 998 C.civ.
Doctrina, în general, este de acord că această a doua condiţie nu se aplică într-un caz particular şi anume
în materie de donaţie între vii. Astfel se admite că donatorul care a făcut o donaţie provocată prin dol, poate
cere anularea donaţiei şi atunci când dolul nu provine de la beneficiarul donaţiei; aceasta pentru că acesta
din urmă primind o donaţie fără a da nimic în schimb merită mai puţină protecţie decât o parte dintr-un
contract cu titlu oneros.
Dacă o parte a fost complice la dolul săvârşit de către un terţ împotriva celeilalte părţi, aceasta va atrage
anularea actului juridic, deoarece partea cu intenţie a înlesnit sau a ajutat la provocarea erorii prin mijloace
viclene. Vom fi, de asemenea, în prezenţa dolului ca viciu de consimţământ şi în cazul în care acesta a fost
săvârşit de un reprezentant (de pildă, mandatarul) sau de prepusul uneia dintre părţi. Ca şi în cazul erorii nu
este necesar ca dolul să existe pentru ambele părţi contractante. Dacă totuşi acest lucru s-ar întâmpla,
atunci fiecare parte va fi îndreptăţită să ceară anularea actului.
Faţă de împrejurarea că art. 960 alin. (2) C.civ. prevede că dolul nu se presupune, aceasta înseamnă că
partea care invocă dolul ca viciu de consimţământ, va trebui să-l dovedească. Dolul constituind un fapt juridic
poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv proba testimonială şi prin prezumţii. Dovada dolului este
mai uşoară decât dovada erorii, care presupune probarea elementului psihologic. Dolul prin reticenţă
prezintă o dificultate probatorie aparte.
Sancţiunea. Actul juridic viciat prin dol este lovit de nulitate relativă (este anulabil); dar actul sancţionat
astfel poate fi confirmat de victima dolului tacit sau expres. Întrucât dolul are o natură juridică dublă, de viciu
de consimţământ şi de faptă ilicită a autorului manoperelor dolosive, poate constitui temei atât pentru
anularea actului juridic, cât şi pentru o acţiune în despăgubire. Dacă însă ne aflăm în prezenţa dolului
secundar victima nu va mai putea cere anularea actului (pe care oricum l-ar fi încheiat), ci eventual numai
daune-interese. În sfârşit, dacă dolul principal întruneşte şi elementele constitutive ale infracţiunii de
înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (3) C.pen., atunci va fi antrenată sancţiunea penală a pedepsei (dolul
penal). Ea nu va exista însă în cazul dolului prin reticenţă.
În materia liberalităţilor, dolul se concretizează sub forma sugestiei sau a captaţiei, adică în specularea
afecţiunii ori pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie sau un legat; ea are loc, de
regulă, prin mijloace ascunse şi tendenţioase. Pentru ca sugestia şi captaţia să poată provoca anularea unui
testament, trebuie ca ele să fie exercitate prin uneltiri viclene sau alte maşinaţiuni, fără de care testatorul nu
ar fi consimţit să dispună aşa cum a dispus prin testament.
Exemplu: vârsta înaintată a testatorului, slăbiciunea minţii, afecţiunea exagerată pentru persoana în
favoarea căreia s-a testat, sădirea urii faţă de rudele apropiate care ar veni la succesiune şi îndepărtarea
acestora din preajma testatorului pot constitui, de la caz la caz, împrejurări care să conducă la anularea
testamentului pentru sugestie şi captaţie. În lipsa unor manopere dolosive, împrejurările expuse rămân
simple prezumţii, care pot să ateste că voinţa testatorului ar fi putut fi mai uşor influenţată, constituind deci
un teren propice pentru exercitarea sugestiei şi captaţiei (Speţa Prinţesa Olga Sturza ş.a. cu Maria
Cantacuzino Pascani, în E. Herovanu, Pagini de practică judiciară şi extrajudiciară, Ed. Librăriei Juridice,
Bucureşti, 1944, p. 61-67).
Alt exemplu: pârâtul (călugăr la Muntele Athos), profitând de slăbiciunea datorată vârstei înaintate şi de
sentimentul de evlavie excesivă a dispunătoarei, i-a insuflat acesteia temerea că rudele o vor pune sub
interdicţie şi îi vor lua averea; ca urmare, testatoarea s-a zăvorât în casă, acceptând în preajma ei doar un
diacon care era complice al pârâtului. Ea a fost convinsă apoi de călugăr că numai biserica greacă (nu şi
biserica ortodoxă română) poate să-i asigure mântuirea şi viaţa veşnică. Astfel testatoarea a fost
determinată să redacteze un testament ce instituia pe călugăr legatar universal, o mănăstire de la Muntele
Athos ca legatară particulară a celei mai valoroase moşii a dispunătoarei, iar pe diacon, legatar al unei sume
de bani, testament ce a fost anulat de judecătorie pentru captaţie şi sugestie (C.A. Bucureşti, decizia nr. 197
din 31 octombrie 1902, în M.D. Bocşan, Practică testamentară. Jurisprudenţă română 1865-2001, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2002, speţa 12, p. 80-84 şi, de asemenea, speţele nr. 14, 22, 25, 30, 34, 36, 44, 48).
Din „arsenalul” sugestiei şi captaţiei mai pot face parte: interceptarea corespondenţei, abuzul de influenţă
şi de autoritate, insinuări şi calomnii la adresa rudelor cu vocaţie succesorală sau a prietenilor, atenţii
interesate, izolarea victimei etc.
Menţionăm – aşa cum s-a subliniat în doctrină – că sugestia şi captaţia reprezintă un proces unic.
Astfel,sugestia are menirea de a discredita persoanele iniţial vizate pentru gratificare,
iar captaţia canalizează generozitatea dispunătorului spre autorul dolului ori spre un terţ (M.D. Bocşan, notă
la sentinţa civilă nr. 359/1997 a Judecătoriei Cluj-Napoca, P.R. nr. 1/2001, p. 144).
Comparaţie între dol şi eroare. Între cele două vicii de consimţământ (eroarea şi dolul) există unele
asemănări şi deosebiri care trebuie cunoscute pentru o mai facilă aplicare a textelor ce le reglementează.
Asemănări:
– invocarea şi dovedirea oricăreia dintre aceste două vicii atrage anularea actului juridic încheiat, cu
alte cuvinte acest act este lovit de nulitate relativă pe care n-o poate invoca decât victima viciului;
– ambele vicii fiind elemente de fapt, pot fi dovedite prin orice mijloace de probă, inclusiv prin martori şi
prezumţii.
Deosebiri:
– pentru a constitui viciu de consimţământ, eroarea trebuie să cadă fie asupra calităţilor substanţiale
ale obiectului actului juridic, fie asupra identităţii sau calităţilor persoanei cocontractante, pe când dolul
constituie viciu de consimţământ, chiar dacă manoperele dolosive vizează şi alte elemente ale actului
juridic (eroarea lezionară);
– spre deosebire de proba erorii, care este mai greu de făcut, dovada dolului este mai uşoară, datorită
elementului material al acestuia (mijloacele dolosive);
– pe când eroarea are ca efect acţiunea în anularea actului juridic, dolul are ca efect atât acţiunea în
anularea actului, cât şi o acţiune în despăgubire.
C. Violenţa. Consimţământul la încheierea unui act juridic este viciat prin violenţă atunci când persoana în
cauză este ameninţată cu un rău în aşa fel încât i se insuflă o temere de natură a o face să încheie un act
juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Obiectul ameninţării poate să fie de natură patrimonială sau poate să vizeze integritatea fizică ori morală a
unei persoane
Şi violenţa are o structură complexă, incluzând două elemente distincte:
– un element exterior, constând într-o ameninţare cu un rău de natură fizică (omor, lovituri etc.), de
natură patrimonială (distrugerea unor bunuri, sistarea unor plăti etc.) ori de natură morală (părăsirea,
atingerea onoarei, dezvăluiri nedorite etc.). Nu trebuie să confundăm violenţa morală cu şantajul [art. 194
alin. (2) C.pen.] deşi pot exista unele elemente comune;
– un element psihologic constând din starea de teamă insuflată persoanei, de natură a o constrânge să
încheie un act pe care altfel nu l-ar fi încheiat, ca mijloc de a evita răul cu care a fost ameninţată. De fapt,
ceea ce viciază voinţa (consimţământul) este tocmai această teamă insuflată de violenţă, teamă care dă
naştere motivului determinant care alterează hotărârea victimei de a încheia actul în scopul de a evita
astfel răul. Dacă n-ar fi existat violenţa (ameninţarea) adică, dacă voinţa sa ar fi fost liberă şi neviciată,
actul juridic nu s-ar fi încheiat. Deşi art. 956 C.civ. vorbeşte de un rău considerabil şi prezent, trebuie
admis că „răul” poate fi şi viitor, deci expunerea victimei la un rău viitor.
La fel ca şi în cazul celorlalte vicii de consimţământ şi în cazul violenţei sancţiunea este nulitatea relativă
(anulabilitatea) a actului (art. 961 C.civ.). Violenţa nu va mai putea fi invocată dacă victima confirmă ulterior
tacit sau expres actul juridic sau dacă acţiunea s-a prescris.
Doctrina şi practica disting între:
1) Violenţă fizică (vis), atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică ori bunurile
persoanei. Violenţa trebuie însă să lase loc liber pentru voinţa de a acţiona a victimei, respectiv aceasta să
aibă „alternativa” de a încheia actul sau de a nu-l încheia (vis compulsiva); altfel spus, victima trebuie să
poată alege între producerea răului şi încheierea actului.
Exemplu: constituie violenţă fapta unei persoane de a ameninţa cu bătaia pe o alta pentru ca aceasta din
urmă să încheie un anumit act juridic.
În sensul legii, ameninţarea cu un rău nu presupune neapărat o constrângere corporală căreia victima să
nu-i poată rezista în niciun fel (fără ieşire), deoarece atunci consimţământul ei este inexistent, iar actul va fi
lovit de nulitate absolută.
Exemplu: forţarea mâinii unei persoane în vederea semnării unui înscris care ar constata un act juridic
civil. Tot astfel X îi ţine mâna ridicată lui Y la o adunare unde se votează prin ridicarea mâinii (vis absoluta).
În astfel de situaţii consimţământul nu există pentru că lipseşte voinţa de a acţiona. Altfel spus este vorba
despre o lipsire fără drept a libertăţii de formare a consimţământului şi de aceea actul va fi sancţionat cu
nulitatea absolută.
2) Violenţa morală (metus) atunci când ameninţarea se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele
persoanei.
Exemplu: în jurisprudenţă s-a concluzionat că este supus violenţei reclamantul care, contractând cu
pârâtul clădirea unei case, primeşte arvună 5.000 lei şi este chemat apoi la şeful de post de către pârât (care
voieşte a reveni asupra convenţiei) şi determinat sub ameninţarea arestării a semna o chitanţă de împrumut
pentru 5.000 lei, suma reprezentând chiar arvuna dată (a se vedea, C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol.
VII, p. 411, nr. 1).
Alt exemplu: într-o speţă jurisdicţia supremă a reţinut că există violenţă morală când autorul actului în
vârstă de 70 de ani – bolnav de cancer, nu a fost anume internat în spital pentru a i se administra la domiciliu
un tratament inadecvat şi ascunzându-se acest diagnostic faţă de rude şi prieteni (de către rudele
concubinei) – a încheiat actul de vânzare-cumpărare a unui apartament cu fiica concubinei sale (B.J.C.D.
1993, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1994, p. 32-35); evident, aprecierea temerii s-a făcut in concreto.
Pentru a justifica anularea actului violenţa trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) ameninţarea să fi fost injustă;
Exemplu: ameninţarea cu executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile nu
constituie violenţă, nici ameninţarea cu introducerea unei acţiuni civile în justiţie; în schimb, ameninţarea cu
trimiterea în judecată penală a celui ce a săvârşit un accident uşor de circulaţie, poate fi privită ca violenţă
dacă sub această ameninţare autorul accidentului s-a angajat la plata unor despăgubiri disproporţionat de
mari faţă de paguba efectiv provocată.
Autorul violenţei trebuie să fie conştient că prin conduita sa cel ameninţat este determinat să încheie actul
juridic dorit de el. Nu este însă necesar ca autorul violenţei să-şi dea seama de ilegitimitatea
comportamentului său, pentru că anularea actului serveşte protecţiei victimei.
b) ameninţarea să fi fost determinantă pentru hotărârea încheierii actului. În aprecierea acestei condiţii se
ţine seama de împrejurări ca: vârsta, sexul, gradul de cultură al victimei ameninţării. În formularea arhaică a
Codului, în art. 956, această condiţie este exprimată astfel: „Este violenţă întotdeauna când, spre a face pe o
persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa
unui rău considerabil şi prezent.
Se are în vedere în această materie etatea, sexul şi condiţia persoanelor".
Exemplu: un bărbat înaintat în vârstă sau o femeie vor resimţi în general mai mult violenţa decât un
bărbat în puterea vârstei.
Ameninţarea nu trebuie să provină neapărat de la celălalt contractant; art. 955 precizează că violenţa este
cauză de nulitate „chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut
convenţia” (sau actul juridic, în general); în ambele cazuri efectele vor fi aceleaşi.
„Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra descendenţilor sau
ascendenţilor” (art. 957 C.civ.). Enumerarea nu este însă limitativă, existând violenţă şi atunci când ea se
exercită asupra unei persoane de care cel ameninţat este legat printr-o temeinică afecţiune.
„Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţia” spune art. 958 C.civ. Temerea
„reverenţiară” este acea temere inspirată de respectul şi afecţiunea pentru o persoană (copiii faţă de părinţi
sau bunici, elevii faţă de dascăli, angajaţii faţă de patroni etc.), sentiment care prin el însuşi nu justifică
anularea actului încheiat, chiar sub influenţa sa indirectă, dacă el nu a fost însoţit de exercitarea unei
veritabile ameninţări concrete şi injuste.
În literatura juridică s-a considerat uneori, că ar trebui (cel puţin de lege ferenda) să se admită anularea
unui act şi în situaţiile în care ameninţarea cu un rău provine dintr-o împrejurare exterioară (stare de
necesitate). În stadiul actual al textelor (de lege lata) această soluţie nu poate fi admisă. Totuşi, în mod
excepţional, dacă urmare a stării de necesitate partea este lipsită de consimţământ, aceasta va antrena
nulitatea absolută, nu relativă. Dar în unele cazuri – atunci când una din părţi a exploatat situaţia profitând de
starea celeilalte părţi pentru a obţine încheierea unui act juridic vădit inechitabil – acest act va putea fi
considerat ca lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală.
Numai legislaţia penală defineşte starea de necesitate. Potrivit art. 45 din C.pen.: „Nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate
acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel, viaţă,
integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes
obştesc. Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”.
D. Leziunea. Leziunea a fost definită ca reprezentând paguba materială pe care o suferă una din părţile
unui contract oneros şi comutativ din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre cele două prestaţii
reciproce (privite ca echivalente valoric). Mai simplu spus, ea reprezintă un dezechilibru economic al
contractului.
Peste un anumit prag, atunci când preţul nu este just, consideraţii de dreptate şi echitate contractuală
justifică desfiinţarea contractului sau cel puţin reajustarea sa. Bunăoară, într-un contract de
vânzarecumpărare
atunci când lucrul este vândut cu mult sub valoarea sa (leziunea vânzătorului) sau atunci când
bunul este vândut la un preţ exorbitant (leziunea cumpărătorului) face ca o parte să piardă considerabil, iar
cealaltă să se îmbogăţească într-o măsură de neacceptat. Se pare că această idee a fost conturată de
dreptul canonic unde un contract pentru a fi valabil trebuia să conţină un „preţ just”, adică o echivalenţă între
ceea ce s-a dat şi ceea ce s-a primit în schimb.
Dar, aşa cum se va putea observa, leziunea nu este în general o cauză de nulitate sau de revizuire a
contractului, deoarece chiar lezionar contractul trebuie executat. De aceea s-a remarcat că în acest caz
„regula de drept merge împotriva regulii morale” (a se vedea B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 10).
Legiuitorul nu a admis anularea (sau resciziunea) contractului decât în cazuri foarte rare, excepţionale.
Ca domeniu de aplicare se poate vorbi despre leziune numai în contractele bilaterale cu caracter oneros
şi comutativ, în care părţile se obligă la prestaţii reciproce considerate, în principiu, ca fiind valoric
echivalente. Nu poate exista leziune în contractele aleatorii.
Ca structură, leziunea implică în concepţia obiectivă – care a câştigat tot mai mult teren – un singur
element: acela al disproporţiei vădite de valoare între prestaţiile reciproce; în concepţia subiectivă însă,
leziunea presupune şi vicierea consimţământului de către starea de nevoie în care se găseşte una din părţi,
stare de care profită cealaltă parte pentru a obţine foloase disproporţionate.
Drept comparat. Leziunea şi în dreptul francez este luată în considerare pentru protejarea minorilor (art.
1305 C.civ.) şi a majorilor puşi sub curatelă sau sub supravegherea justiţiei (art. 510-3 şi art. 492-2 C.civ.). În
cazul acestor persoane se prezumă că a fost alterat consimţământul lor.
În mod excepţional un contract poate fi anulat (rescizat) pe motiv de leziune pentru dezechilibrul existent
între prestaţii. Bunăoară, în vânzarea imobiliară (art. 1674 C.civ.) pentru ca vânzarea să fie anulată leziunea
trebuie să fie mai mare de 7/12 sau, altfel spus, preţul de vânzare să fie inferior a 5/12 din valoarea reală a
imobilului. Se observă că, în acest caz, prevalează concepţia obiectivă şi nu cea subiectivă (a se vedea J.L.
Aubert, op. cit., p. 251).
Din punct de vedere practic, leziunea are o aplicabilitate foarte restrânsă pentru că, potrivit art. 1165
C.civ. „Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune”. Legiuitorul a considerat că
simpla disproporţie dintre valoarea prestaţiilor reciproce nu permite să se tragă concluzia vicierii
consimţământului, câtă vreme părţile contractante sunt persoane majore, deplin capabile. Va trebui deci, ca
partea păgubită prin leziune să facă dovada existenţei unui alt viciu de consimţământ – eroare, dol sau
violenţă – ori să invoce falsitatea (fictivitatea) cauzei ori caracterul ei imoral, pentru a putea obţine
pronunţarea sau constatarea nulităţii actului.
Chiar şi în privinţa minorilor aplicabilitatea leziunii ca viciu de consimţământ este restrânsă.
Articolul 1157 C.civ. prevede într-adevăr că „Minorul poate exercita acţiunea în resciziune pentru simpla
leziune, în contra oricărei convenţii”; dar acest text a fost implicit modificat prin dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi
(2) din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr. 31/1954 referitor
la persoanele fizice şi persoanele juridice, text potrivit căruia „aplicarea dispoziţiilor referitoare la acţiunea în
anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără
încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. (2) Actele juridice care se
încheie de minorii ce nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este
leziune”.
Mai trebuie precizat că anularea pentru leziune în condiţiile art. 25 din Decretul 32/1954 priveşte numai
actele de administrare, căci numai acestea pot fi încheiate valabil de un minor cu simpla încuviinţare a
părinţilor; pentru actele de dispoziţie fiind necesară şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, este
evident că actele de dispoziţie încheiate de minor singur (sau chiar cu încuviinţarea părinţilor sau tutorelui)
sunt lovite de nulitate absolută pentru simpla lipsă a încuviinţării autorităţii tutelare, indiferent dacă sunt sau
nu lezionare.
Împreună cu alţi autori conchidem în sensul că domeniul leziunii în actuala stare a textelor este limitat la
actele minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, când: a) sunt încheiate fără încuviinţarea ocrotitorului
legal; b) sunt lezionare pentru minor; c) sunt acte de administrare; d) sunt acte comutative (Gh. Beleiu, op.
cit., p. 152). În mod excepţional art. 694 fraza a II-a C.civ. prevede că majorul poate invoca leziunea în cazul
în care „succesiunea ar fi fost absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui
testament necunoscut în momentul acceptării”; aşadar, după ce el a acceptat succesiunea (pentru inutilitatea
acestui text de lege, a se vedea, D. Chirică, op. cit., p. 380-381).
Propunere de lege ferenda. Totuşi, noi credem că o viitoare legislaţie va trebui să admită leziunea –
desigur restrictiv – şi pentru unele categorii de majori; bunăoară când victima leziunii ar fi o persoană ale
cărei facultăţi intelectuale sunt diminuate (nu poate să evalueze corect raportul dintre prestaţie şi
contraprestaţie) sau care prezintă o ridicată slăbiciune a voinţei, când protejarea celor vulnerabili trebuie să
prevaleze (situaţia celor dependenţi de alcool sau de droguri) ori se află într-o situaţie forţată, fără ieşire.
Desigur, aceste împrejurări ar putea constitui leziune numai atunci când lezionarul cunoaşte diferenţa
frapantă dintre prestaţii şi o foloseşte voit în favoarea sa. În acest fel şi în această materie dreptul s-ar
armoniza cu morala (în acelaşi sens, O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. a V-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 139). Se pare că, cel puţin în parte, propunerea a fost luată în considerare, deoarece în
Proiectul noului Cod civil art. 938 alin. (2) stabileşte: „Există leziune când una dintre părţi, profitând de starea
de nevoie, de lipsa de experienţă sau de cunoştinţe a celeilalte părţi stipulează pentru sine ori pentru altul o
prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii”.
Privire comparativă asupra viciilor de consimţământ. Toate cele patru vicii de consimţământ examinate,
prezintă între ele următoarele puncte de asemănare: 1. Viciul de consimţământ trebuie să fi fost determinant
la încheierea actului juridic; 2. Viciul trebuie să fie dovedit, nu se prezumă; 3. Sancţiunea juridică pentru
oricare dintre viciile de consimţământ este aceeaşi: anulabilitatea actului (nulitatea relativă); 4. Este suficient
ca viciul să afecteze consimţământul unei singure părţi (în actele bilaterale), nefiind necesar că viciul să fie
comun.
Între viciile de consimţământ există şi unele deosebiri (pe lângă cele ce ţin de însăşi natura şi definiţia lor),
şi anume: 1. Din punct de vedere al probei, eroarea este mai greu de dovedit (deoarece constă într-un
element subiectiv), în timp ce dolul, violenţa şi leziunea sunt mai uşor de dovedit prin faptul că au în structură
şi un element obiectiv, exterior; 2. Eroarea viciază consimţământul numai când priveşte calităţile substanţiale
ale obiectului sau ale persoanei (în contractele intuitu personae), pe când dolul viciază voinţa indiferent
asupra cărui element determinant poartă eroarea provocată; 3. Din punct de vedere al sancţiunii aplicabile,
dolul şi violenţa – constituind în sine fapte ilicite – pot atrage pe lângă sancţiunea nulităţii relative şi
răspunderea civilă delictuală, adică obligarea celui vinovat la plata de despăgubiri (deosebit de eventuala
răspundere contravenţională sau penală).
2.6. Obiectul actului juridic civil. Noţiune. Potrivit art. 962 C.civ. (care se referă expres numai la
convenţii, dar se aplică oricăror acte juridice), „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una
din părţi se obligă”. Rezultă de aici că prin „obiect al actului juridic” trebuie să înţelegem prestaţia (adică
acţiunea sau inacţiunea) pe care subiectul activ o poate pretinde, iar subiectul pasiv este obligat să o
săvârşească în temeiul angajamentului luat prin încheierea actului juridic. Astfel, obiectul actului juridic este
identic cu obiectul obligaţiilor cărora actul juridic le dă naştere (sau cu obiectul raportului juridic al cărui izvor
îl constituie actul).
Aşadar, obiectul actului juridic îl constituie prestaţia sau prestaţiile la care partea sau părţile actului se
obligă.
Această prestaţie poate fi una pozitivă, comisivă (de a da ceva sau de a face ceva), dar poate fi şi
unanegativă, omisivă (de a nu face ceva); de multe ori, obiectul actului este mult mai complex, cuprinzând
atât prestaţii pozitive, cât şi prestaţii negative.
Atunci când acţiunea sau inacţiunea, adică prestaţia, se referă la un lucru, la un bun, acest lucru
constituie obiectul prestaţiei şi, indirect, constituie obiectul exterior la care se referă actul juridic.
Condiţiile obiectului actului juridic. Pentru ca un act juridic să fie valabil este necesar ca obiectul actului
juridic să întrunească anumite condiţii sau cerinţe. Evident, în actele juridice unilaterale, ca şi în contractele
unilaterale, avem un singur obiect (prestaţie unilaterală) care trebuie să întrunească aceste cerinţe; în actele
bilaterale şi sinalagmatice, care conţin obligaţii ale ambelor părţi, fiecare dintre aceste prestaţii trebuie să
îndeplinească cerinţele legale ale obiectului, pentru că avem în fapt cel puţin două prestaţii (reciproce), deci
două obiecte.
Precizăm că aceste condiţii sunt esenţiale pentru valabilitatea actului juridic. Prin urmare:
– condiţiile cerute obiectului (prestaţiei) trebuie să fie îndeplinite în chiar momentul încheierii actului
juridic;
– neîndeplinirea acestor condiţii este sancţionată cu nulitatea (absolută) a actului juridic.
În lumina dispoziţiilor legale aceste cerinţe sunt:
a) Obiectul trebuie să existe. Un act juridic care nu s-ar referi la nicio prestaţie n-ar putea fi valabil. Cerinţa
existenţei obiectului se referă cu precădere la existenţa lucrului sau bunului la care se referă prestaţia.
Astfel, art. 1311 C.civ. (în materia contractului de vânzare-cumpărare) prevede expres că „dacă în momentul
vânzării lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă”.
Exemplu: astăzi închei cu un cumpărător un contract prin care vând casa mea din Bucureşti fără să ştim
că ieri casa a fost distrusă de un cutremur.
Prin excepţie de la regula potrivit căreia obiectul trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic,art.
965 alin. (1) C.civ. prevede că „lucrurile viitoare pot fi obiectul obligaţiei”, cu excepţia succesiunilor încă
nedeschise [alin. (2)]. Aşadar, un lucru care încă nu există, dar va exista în viitor, poate fi obiect de convenţie
valabilă.
Exemplu: în contractul de furnizare, societatea comercială se obligă să producă în viitor şi să vândă
beneficiarului lucrurile ce fac obiectul contractului; sau, autorul se obligă faţă de editură să scrie şi să predea
pentru publicare o carte care momentan nu există; conţinutul cărţii va trebui însă identificat. De asemenea, în
spiritul Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, ipoteca se va putea constitui asupra unui obiect viitor,
adică imobilul care se va construi sau cumpăra cu creditul garantat.
În schimb, nu pot face obiectul unei obligaţii (şi deci al unui act juridic creator de drepturi şi obligaţii),
succesiunile viitoare, adică bunurile ce vor fi lăsate ca moştenire de o persoană care încă nu a murit, ci este
în viaţă; potrivit art. 965 alin. (2), „nu se poate face renunţarea la o succesiune ce nu este deschisă, nici nu
se pot face învoiri (convenţii) asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui
succesiune este în chestiune” (pentru justificarea acestei prohibiţii, a se vedea: D. Chirică, Drept civil.
Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 291-292; Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, Drept civil.
Succesiunile, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 137-140).
b) Obiectul (lucrul la care se referă prestaţia) trebuie să fie în circuitul civil. În acest sens art. 963
C.civ.dispune expres: „numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”. Aşadar, lucrurile cu
privire la care legea stabileşte că nu sunt în circuitul civil, neputând fi înstrăinate sau dobândite prin acte
juridice, nu pot forma obiect al unui act valabil. Astfel, timp de 15 ani (1974-1989) terenurile au fost scoase
din circuitul civil, Legile nr. 58 şi nr. 59 din 1974 interzicând transmiterea lor prin acte juridice civile. Sunt
scoase, de asemenea, din circuitul civil, total sau parţial, unele bunuri periculoase (armele şi muniţiile
– Legea nr. 295/2004; produsele şi substanţele stupefiante – Legea nr. 143/2000; deşeurile toxice
– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului; obiectele de cult – Legea nr.
103/1992 etc.) care, deci, nu pot face obiect al unor acte juridice civile între particulari sau numai în condiţii
restrictive.
Încheierea actului cu nerespectarea acestei condiţii antrenează sancţiunea nulităţii absolute.
c) Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. Articolul 948 pct. 3 C.civ. se referă la condiţia
existenţei unui obiect determinat; art. 964 C.civ. nuanţează exprimarea cerând ca „obligaţia... să aibă de
obiect un lucru determinat cel puţin în specia sa”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol adaugă că (determinată fiind
specia), „cantitatea obiectului poate fi necertă (adică nedeterminată), de este posibilă determinarea ei”;
ignorarea acestei cerinţe va aduce după sine nulitatea absolută a actului.
Rezultă aşadar că obiectul poate fi determinat, adică individualizat prin elemente cuprinse în actul juridic,
fie determinabil în viitor pe baza unor elemente cuprinse în act. Astfel, un bun cert (individual determinat)
poate fi obiect al actului juridic.
Exemplu: vând casa din Sibiu, str. Iuliu Maniu, nr. 5, compusă din 3 camere şi dependinţe, înscrisă
înC.F. nr. 2255 Sibiu sub A*1 nr. top. 468, intabulată pe numele meu sub B. 7.
Tot astfel, poate fi obiect al actului juridic şi un bun generic dacă se precizează în contract specia,
calitatea şi cantitatea.
Exemplu: vând cele 3 tone de mere diferite aflate în silozul nr. 4 de la Ferma pomicolă X.
Obiectul este considerat determinat chiar dacă, fiind vorba de lucruri de gen, se arată în contract numai
cantitatea nu şi calitatea, legea prezumând în acest caz că părţile s-au obligat la bunuri de calitate medie
(art. 1103 C.civ.: „dacă datoria este un lucru determinat numai prin specia sa, debitorul, ca să se libereze, nu
este dator a-l da de cea mai bună specie, nici însă de cea mai rea”). În schimb, obiectul actului, deşi
nedeterminat, este determinabil dacă în act se prevăd suficiente elemente cu ajutorul cărora obiectul să fie
determinabil în viitor (de regulă la scadenţă).
Exemplu: vând toată recolta de grâu de pe parcela X; vând toate merele ce vor fi produse în această
toamnă din grădina mea din comuna Porumbacu de Sus.
Evident, la data recoltării se va putea şti precis care este cantitatea de grâu sau de mere care trebuie
predată de vânzător cumpărătorului.
În ce priveşte obiectul (prestaţia) celeilalte părţi (în contractul de vânzare-cumpărare, preţul), acesta
trebuie să fie „serios şi determinat de părţi” (art. 1303 C.civ.); „cu toate acestea determinarea preţului poate fi
lăsată la arbitrariul unei a treia persoane”.
Exemplu: astăzi vând producţia de struguri din toamna viitoare la preţul mediu al pieţei din Sibiu din ziua
de 15 iunie 2008 sau la preţul practicat de S.R.L. „Legume şi fructe” în acea zi.
La unele produse preţul este determinat obligatoriu de lege. În acest caz, dacă preţul este fixat peste
preţul maxim stabilit de lege, contractul va fi valabil la preţul stabilit de lege, deci el nu va fi nul; dacă nu ar fi
aşa partea protejată prin reglementarea legală a preţului ar primi „pietre în loc de pâine”.
d) Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil căci „nimeni nu se poate obliga la imposibil” (ad
impossibilium nulla est obligatio). Sancţiunea nerespectării acestei condiţii este tot nulitatea absolută a
actului. Imposibilitatea trebuie să fie absolută, adică să existe pentru toată lumea (imposibilitatea rezultată
din nepriceperea debitorului ori din cauze relative, este irelevantă).
Exemplu: obligaţia asumată de a trece înot Oceanul Atlantic în 24 de ore este nulă ca având un obiect
imposibil; dar nu este valabilă nici obligaţia de a trece înot bazinul de la ştrand, când cel ce îşi asumă
obligaţia nu ştie să înoate.
În cazul obligaţiei de a da un lucru cert (individual determinat), imposibilitatea obiectului nu poate proveni
decât din pieirea lucrului respectiv (imposibilitate fizică) sau din scoaterea lui din circuitul civil (imposibilitate
juridică). În cazul obligaţiei de a da lucruri de gen, practic obiectul nu poate fi imposibil atâta timp cât lucruri
de genul respectiv există ori pot fi produse sau procurate (genera non pereunt).
Imposibilitatea obiectului trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic.
Exemplu: în anul 1900 obligaţia de a merge pe Lună era imposibilă; astăzi o asemenea obligaţie este
valabilă, obiectul ei (prestaţia asumată, deplasarea pe lună) fiind tehnic şi juridic posibil.
e) Obiectul actului juridic trebuie să fie licit şi moral. Obiectul este ilicit când este potrivnic legii şi, în primul
rând, legilor de ordine publică, adică celor imperative referitoare la ordinea socială, politică etc. (art. 5 C.civ.).
Astfel, este nulă ca având un obiect ilicit obligaţia de a ucide sau mutila pe cineva, traficul de influenţă sau
vânzarea-cumpărarea de stupefiante etc.
Interzicerea trebuie să rezulte din lege (se înţelege orice normă de drept din orice domeniu), dar ea poate
rezulta şi numai din spiritul ordinii de drept. În adevăr, întinderea aplicării unei norme nu este dată numai de
litera legii, ci şi de scopul urmărit de ea.
În multe privinţe această condiţie se suprapune cu alte condiţii (obiectul să fie posibil juridiceşte, să fie în
circuitul civil, să existe, cauza actului să nu fie ilicită sau imorală etc.). Tot aici poate fi încadrată şi situaţia în
care actul juridic ar avea un obiect contrar regulilor de convieţuire socială sau un obiect imoral. De menţionat
că dacă obiectul actului juridic este imoral sau ilicit, atunci şi cauza actului va fi imorală sau ilicită. Dar
viceversa nu este valabilă, deoarece cauza poate fi ilicită sau imorală, dar obiectul actului juridic să fie unul
licit şi moral.
Atât actul cu un obiect ilicit, cât şi actul juridic cu un obiect imoral vor fi sancţionate cu nulitatea absolută.
Exemplu: art. 15 din C.muncii stabileşte: „Este interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, încheierea unui
contract individual de muncă, în scopul prestării unei munci sau unei activităţi ilicite sau imorale”; la fel,
„contractul” muncii la negru este lovit de nulitate.
De asemenea, tot nul va fi contractul care are ca obiect darea de sfaturi juridice de către o persoană care
nu are profesia de avocat în schimbul unei remuneraţii. Legea interzice o astfel de activitate, deoarece
numai aşa se poate evita pericolul la care publicul s-ar putea expune prin apelarea la sfaturi juridice
neprofesionale.
f) Obiectul actului juridic trebuie să constea într-un fapt personal al celui ce se obligă (evident, această
condiţie se cere numai la actele juridice care implică săvârşirea unui „fapt”, a unei acţiuni de a da sau a
face). Este de principiu că nimeni nu poate fi obligat decât prin voinţa sa, iar nu prin voinţa altei persoane.
Drept urmare, promisiunea faptei altuia este lipsită de eficienţă juridică (este inopozabilă terţului). În schimb,
este valabilă promisiunea de a determina pe altul să încheie un act juridic pentru că promitentul se obligă la
un fapt al său personal: acela de a face toate diligenţele pentru a-l convinge pe terţ să încheie un act juridic;
dar actul promis se va încheia de către acel terţ care va deveni debitor prin propriul său consimţământ la
încheierea actului.
g) La actele juridice translative sau constitutive de drepturi reale se mai cere o condiţie cu privire la
obiectul obligaţiei de a da: cel ce se obligă a da trebuie să fie titularul dreptului respectiv.
Exemplu: vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut; cel ce subînchiriază un spaţiu locativ
trebuie să fie cel puţin chiriaş al acelui spaţiu, dar poate fi şi uzufructuar sau chiar proprietar.
Această cerinţă este o aplicare a vechiului principiu din dreptul roman: nemo dat quod non habet sau
chiar nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet, adică nimeni nu se poate obliga la ceva ce
nu are sau la mai mult decât are.
Această condiţie pune în discuţie vânzarea lucrului altuia. Doctrina noastră actuală este din acest punct
de vedere divizată; unii autori consideră că o astfel de vânzare nu este valabilă (Fr. Deak, op. cit., p. 41), alţii
că ea este valabilă dacă părţile sau una din ele este de bună-credinţă (D. Chirică, op. cit., p. 70). Se discută,
de asemenea, felul sancţiunii care operează în cazul nerespectării acestei condiţii (nulitate absolută, nulitate
relativă, rezoluţiunea actului juridic).
O soluţie judicioasă (asemănătoare dreptului german) pare a fi cea adoptată de Proiectul noului Cod
civil,potrivit căruia vânzarea este valabilă chiar dacă vânzătorul nu este, la momentul încheierii contractului,
proprietarul bunului vândut, însă proprietatea se strămută cumpărătorului numai în momentul în care
vânzătorul dobândeşte proprietatea asupra bunului sau în care proprietarul ratifică vânzarea [art. 1306 alin.
(1)]. În cazul în care vânzătorul nu dobândeşte proprietatea bunului sau proprietarul nu ratifică vânzarea,
cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese [art. 1306 (2)
din Proiect].
h) Autorizarea prealabilă. Uneori legea condiţionează validitatea unor acte juridice de existenţa unei
autorizări administrative sau judiciare. Bunăoară, Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor
prevede în art. 23 că înstrăinarea acestora se va putea face în mod valabil numai prin intermediul
armurierilor autorizaţi să le comercializeze. Tot aşa, înstrăinarea prin acte juridice între vii a locuinţelor
cumpărate din fondul de stat, până la rambursarea integrală a creditului, necesită existenţa autorizaţiei
prealabile din partea C.E.C.-ului. Alte ori încheierea actelor juridice este condiţionată de o autorizaţie
judiciară. De exemplu, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei statuează că în
afară de cazurile prevăzute deart. 49 sau cele autorizate de judecătorul sindic toate operaţiunile şi plăţile
efectuate de debitor, ulterior deschiderii procedurii, sunt nule.
Alte cerinţe privitoare la obiectul actului juridic condiţionează valabilitatea numai a anumitor acte juridice
civile. Astfel, obiectul unui contract de ipotecă nu poate fi decât un bun imobil; obiect al unui contract de
împrumut de folosinţă nu poate fi decât un bun neconsumptibil; obiect al unui contract de împrumut de
consumaţie nu poate fi decât un bun fungibil şi consumptibil etc.
2.7. Cauza actului juridic civil
Bibliografie selectivă – A. Ionaşcu, M. Mureşan, M. Costin, C. Surdu, Contribuţia practicii judecătoreşti la
dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 54 şi urm.; Tr. Ionaşcu, în
Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 272; I.F. Popa, Discuţii privind cauza morală şi
ilicită în raporturile juridice contractuale dintre concubini, Dreptul nr. 10/2001, p. 47-59.
Noţiunea de cauză a actului juridic. Articolul 948 C.civ. enumeră, printre elementele structurale (sau
condiţiile esenţiale de validitate) ale convenţiilor – cu aplicabilitate la toate actele juridice – şi elementul „o
cauză licită”, iar art. 966 C.civ. precizează în plus că „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau
nelicită, nu poate avea niciun efect”.
Prin „cauză”, în sensul textelor citate, se înţelege scopul concret în vederea căruia se încheie un act
juridic. Este deci un element juridic de natură psihologică care determină consimţământul şi explică de ce
anume s-a încheiat actul juridic.
Fiind un element component al voinţei juridice (motivul determinant al consimţământului), cauza constituie
un element (o condiţie de valabilitate) a voinţei fiecăreia dintre părţi; aşadar, în contracte nu avem o singură
cauză, ci două cauze, câte una pentru fiecare parte care se obligă consimţind la încheierea actului. Este deci
mai corect să vorbim de cauza obligaţiei decât de cauza actului juridic. De fapt, cauza estereprezentarea
scopului în vederea căruia se consimte la asumarea obligaţiei (cauza finală). De aceea este poate mai
potrivit să se numească acest element scop şi nu cauză a actului juridic.
Au existat mai multe teorii asupra cauzei actului juridic. Astfel:
În concepţiile clasice se consideră că acest element este unul abstract, obiectiv şi invariabil (acelaşi într-o
categorie de acte juridice) constând, după caz, în prestaţia celeilalte părţi (în contractele sinalagmatice
oneroase); tradiţia lucrului ce urmează a fi remis (în contractele reale); intenţia de liberalitate (în actele
gratuite). În aceste concepţii nu prezentau nicio importanţă juridică motivele concrete subiective şi variabile
care au determinat consimţământul, cercetarea lor fiind considerată a impieta asupra autonomiei voinţei
individuale.
În teoriile anticauzaliste se consideră că acest element nu este o condiţie distinctă a actului juridic, ci un
element al voinţei juridice, o condiţie a consimţământului ori că el se confundă cu obiectul actului juridic, fiind
deci un element care poate lipsi.
În sfârşit, în teoriile neocauzaliste se consideră că este vorba de un element necesar (şi chiar
indispensabil) şi distinct, atât faţă de consimţământ, cât şi de obiect, dar că acest element nu se limitează la
scopul abstract, obiectiv şi invariabil urmărit prin încheierea actului, ci el cuprinde şi motivele determinante,
subiective, concrete şi variabile de la un act la altul care au dus la adoptarea deciziei de a încheia actul
juridic.
Atât dreptul nostru obiectiv (textele Codului civil), cât şi doctrina noastră juridică şi practica judiciară admit
astăzi cauza ca fiind un element structural, esenţial şi indispensabil, o condiţie esenţială pentru validitatea
oricărui act juridic.
Cauza cuprinde în dreptul nostru două elemente distincte:
a) un element abstract, obiectiv şi invariabil, în aceeaşi categorie de acte juridice, element constând în
reprezentarea scopului direct şi imediat (causa proxima) al consimţământului (care este consideraţia
contraprestaţiei în contractele sinalagmatice oneroase, remiterea lucrului în contractele reale şi respectiv
intenţia de liberalitate în contractele gratuite etc.); el se mai numeşte şi scopul obligaţiei;
b) un element concret, subiectiv şi variabil de la caz la caz, element constând în scopul mediat (causa
remota) al consimţământului, adică în mobilul principal care a determinat hotărârea de a consimţi la
încheierea actului juridic; el se mai numeşte şi scopul actului juridic.
Exemplu: într-un contract de vânzare-cumpărare, scopul imediat al consimţământului vânzătorului este
obţinerea preţului (un scop abstract, obiectiv şi invariabil, acelaşi pentru toţi vânzătorii din lume). În schimb,
scopul mediat al consimţământului care explică în mod concret de ce anume vânzătorul a consimţit să-şi
înstrăineze lucrul şi să încaseze preţul, este scopul concret urmărit sau destinaţia concretă pe care
vânzătorul doreşte să o dea sumei obţinute cu titlu de preţ, scop concret, subiectiv şi variabil de la un
vânzător la altul. Bunăoară, un vânzător cu preţul obţinut doreşte să cumpere un autoturism, altul o
motocicletă etc.
Includerea în noţiunea de cauză şi a acestui scop mediat, concret şi variabil, îşi găseşte fundamentul
juridic atât în argumente de text, cât şi în argumente de logică juridică.
Practica judiciară a adoptat această concepţie şi din raţiuni şi necesităţi practice, căci numai astfel puteau
fi desfiinţate (anulate) actele juridice care întruneau toate cerinţele generale de valabilitate, dar care, prin
scopul urmărit de părţi, se învederau a fi contrare legilor sau bunelor moravuri.
Exemplu: practica judiciară a considerat ca fiind nule pentru cauza lor imorală contractele de donaţie (fie
şi deghizate sub forma unor contracte de vânzare sau de întreţinere) făcute în scopul de a determina astfel
pe donatar să accepte începerea sau menţinerea unor relaţii de concubinaj (C.S.J., B.J.C.D. 1994, p. 44;
Trib. reg. Hunedoara, decizia civilă nr. 1538/1954, Repertoriu … 1952-1969, p. 198); de asemenea, s-a
anulat pentru cauză imorală tranzacţia prin care victima unei infracţiuni de lovire – în scopul renunţării sale la
acţiunea penală prin împăcare cu inculpatul – obţine de la acesta o despăgubire disproporţionat de mare în
raport cu paguba efectiv suferită (Trib. Suprem, decizia civilă nr. 107/1960, C.D. 1960, p. 230; Trib. Suprem,
decizia civilă nr. 807/1980, C.D. 1980, p. 66).
Actualmente se pot ivi cazuri în care datorită unor legături emoţionale (rudenie) un împrumut exorbitant
făcut de un debitor este garantat (prin ipotecă) de către apropiaţii familiei. De pildă, tatăl împrumută de la o
bancă o sumă considerabilă, iar soţia, copiii, fratele şi sora garantează cu imobilele lor acest împrumut care
nu poate acoperi creanţa, aceştia din urmă fiind practic obligaţi pe tot restul vieţii; asemenea convenţii aduc
atingere bunelor moravuri, ele fiind nule.
Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic. În primul rând, trebuie reţinut că nu orice „motiv” avut în
vedere de subiect în adoptarea deciziei de a încheia actul juridic face parte din noţiunea de cauză; este
necesar să fie vorba de un motiv determinant care să constituie cauza impulsivă şi determinantă a voinţei.
Altfel, dacă orice motiv ar putea duce la anularea actului, s-ar afecta securitatea dinamică a circuitului civil.
În al doilea rând – în opinia majoritară – în actele juridice cu titlu oneros mai este necesar ca motivul
determinant să fi fost cunoscut (sau să fi putut fi cunos-cut) de cealaltă parte, căci altfel nu s-ar justifica
sancţionarea lui cu suportarea consecinţelor anulării actului (aceasta este concepţia clasică). La actele
gratuite această condiţie nu se cere, căci desfiinţarea actului nu produce direct o pagubă, ci doar îl lipseşte
de un avantaj gratuit pe cocontractantul gratificat. Această concepţie pare a fi astăzi contrazisă de
jurisprudenţa franceză, care statuează că un contract poate fi anulat pentru cauză ilicită şi în cazul în care
una dintre părţi nu a cunoscut caracterul ilicit sau imoral al cauzei impulsive a celeilalte părţi; deci, în acest
fel, partea vinovată nu va mai putea susţine valabilitatea convenţiei, deoarece existenţa unei cauze ilicite
interesează ordinea publică. Această nouă direcţie ni se pare mai realistă şi mai apropiată de scopul urmărit
de legiuitor (în acelaşi sens, I.F. Popa, op. cit., p. 49).
Stabilind astfel ce anume elemente (motive) constituie cauza actului juridic, trebuie să vedem ce condiţii
cere legea pentru ca actul întemeiat pe o asemenea cauză să fie valabil. Astfel:
a) Cauza trebuie să existe. Articolul 966 C.civ. prevede că „obligaţia fără cauză... nu poate avea niciun
efect”. Lipsa cauzei se confundă adesea cu o eroare asupra existenţei cauzei (pentru unele diferenţieri între
absenţa cauzei, cauza falsă şi eroarea, a se vedea, C. Butiuc, O. Ungureanu, notă la decizia civilă nr.
104/1987 a Trib. Sibiu, R.R.D. nr. 1/1988, p. 32-37);
Menţionăm că nu există cauză nici în cazul lipsei contraprestaţiei în contractele sinalagmatice; lipsei
predării bunului în contractele reale; lipsei riscului în actele aleatorii; lipsei intenţiei de a gratifica, în actele cu
titlu gratuit (a se vedea, Şt. Răuschi, op. cit., p. 126). În aceste situaţii lipsa cauzei se datorează lipsei
scopului imediat şi va antrena nulitatea absolută a actului.
b) Cauza trebuie să fie reală, adică să nu fie falsă. Cauza este falsă atunci când există eroare asupra
scopului mediat (motivului determinant). În acest caz sancţiunea va fi nulitatea relativă a actului juridic. Dar
pentru a fi incidentă această sancţiune va trebui să fie demonstrată existenţa condiţiilor erorii viciu de
consimţământ. De asemenea, cauza este falsă şi în cazul în care, într-un act juridic nenumit există eroare
asupra scopului imediat. Pe drept cuvânt s-a arătat că în mod excepţional poate să existe eroare asupra
scopului imediat şi la actele juridice numite (tipice), bunăoară, în cazul vânzării lucrului altuia, când
cumpărătorul crede că va obţine transferul dreptului de proprietate asupra lucrului vândut (M. Nicolae, op.
cit., p. 45; G. Boroi, op. cit., p. 182).
c) Cauza trebuie să fie licită şi morală. Potrivit art. 968 C.civ. „cauza este nelicită când este prohibită de
legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice”. Este suficient că scopul mediat, concret şi
subiectiv să fie ilicit sau imoral pentru a se putea anula actul. În doctrină s-a subliniat că, întrucât, în esenţă,
atât cauza ilicită, cât şi cauza imorală desemnează aceeaşi realitate, distincţia nu este foarte importantă.
Exemplu: în practica judiciară s-a anulat pentru cauză ilicită sau imorală contractul prin care un bărbat
căsătorit se obligă să-şi despăgubească concu-bina în cazul în care nu va divorţa de soţie (Trib. Suprem,
decizia civilă nr. 1912/1955, Repertoriu... 1952-1969, p. 191). Alt exemplu: convenţia de quota litis prin care
o parte al cărui drept este litigios se angajează să dea persoanei care îi apără interesele într-un proces o
cotă-parte din ceea ce va obţine pe această cale, are o cauză ilicită fiind contrară bunelor moravuri (a se
vedea I. Deleanu, S. Deleanu, op. cit., p. 91).
În ultimul timp morala sexuală s-a schimbat; există o liberalizare a moravurilor care nu întotdeauna este
bună. Astfel, vânzarea-cumpărarea de case de toleranţă sau luarea lor în gestiune sunt acte valabile în ţările
în care acestea funcţionează legal. Totuşi, contractul cu o prostituată sau cu o firmă de telefon-sex sunt
considerate ca contrare bunelor moravuri şi deci nule. Tot aşa sunt considerate împotriva bunelor moravuri
contractele de căsătorie încheiate în schimbul unei sume de bani sau convenţiile de schimbare a religiei în
aceleaşi condiţii. La fel, contractele oneroase pentru procurarea de titluri sau funcţii publice trebuie
considerate ca contrare bunelor moravuri, pentru că ele nu se pot dobândi pe bani, ci prin muncă, trudă şi
aprecieri. Dacă ele s-ar putea cumpăra, aceasta ar conduce la golirea de conţinut a titlurilor şi, respecttiv, la
prejudicierea instituţiilor publice.
De asemenea, convenţia (de striptease) încheiată între un organizator de spectacole şi două cântăreţe
pentru ca acestea din urmă să se dezbrace complet pe scenă, este lovită de nulitate pentru cauză imorală.
În doctrină s-a ridicat problema inutilităţii art. 968 C.civ. faţă de dispoziţiile art. 5 C.civ.; s-a conchis însă că
el nu este lipsit de utilitate. Aceasta pentru că în baza art. 5 C.civ. pot fi declarate nule numai actele juridice
care au o cauză ce contravine dispoziţiunilor exprese privind ordinea publică şi morală, pe când art. 968
C.civ. este aplicabil (şi vor fi lovite de nulitate) şi actelor juridice a căror cauză, deşi imorală, nu contravine
unei dispoziţii legale exprese (G. Boroi, op. cit., p. 182).
Dacă pentru actele juridice civile numite (tipice) numai scopul mediat poate să fie ilicit, pentru actele
nenumite (atipice) este posibil ca şi scopul imediat să aibă caracter ilicit.
Menţionăm că în cazul cauzei ilicite şi imorale sancţiunea aplicabilă este nulitatea absolută a actului
juridic.
În sistemul common law preponderenţă are noţiunea de consideration şi nu aceea de cauză. Noţiunea
deconsideration oferă un criteriu care permite să se determine în ce măsură sunt sau nu obligatorii
acordurile de voinţă. Astfel, pentru ca un angajament să fie obligatoriu, este necesar ca cel care invocă
existenţa obligativităţii angajamentului să indice şi o anumită consideration, adică o contraprestaţie în acel
angajament. În caz contrar, cealaltă parte poate susţine că, deşi şi-a luat un angajament (confession),
acesta nu are valoare juridică.
Din cele expuse, rezultă că între noţiunea de „cauză” din sistemul francez şi noţiunea de „consideration”
din dreptul englez există importante deosebiri.
Consideration nu se aplică decât în domeniul contractelor cu titlu oneros, fiind elementul esenţial al
obligaţiilor reciproce (mutuality); apoi, consideration implică un anumit avantaj sau profit pe care promitentul
îl primeşte sau speră să îl primească în schimbul promisiunii sale. Dar, deopotrivă, poate să constea şi într-o
pierdere sau dezavantaj pe care îl suportă cel care a făcut promisiunea. Consideration este un element
obiectiv, el apreciindu-se fără a se lua în considerare intenţia părţilor, caracterul moral sau imoral al
comportamentului lor (P.M. Cosmovici, op. cit., p. 118-119).
Proba cauzei. Articolul 967 C.civ. prevede regula potrivit căreia „Convenţia este valabilă cu toate că cauza
nu este expresă” [alin. (1)] şi „Cauza este prezumată până la probă contrarie” [alin. (2)]. Aşadar, legea
prezumă atât existenţa, cât şi valabilitatea cauzei şi, prin urmare, sarcina probei incumbă celui care invocă
lipsa cauzei sau îi contestă valabilitatea. Ambele prezumţii (de existenţă a cauzei şi de valabilitate a cauzei)
sunt prezumţii relative. Cât priveşte mijloacele de probă, ele sunt cele de drept comun, admiţându-se orice
probă legală (inclusiv martori sau prezumţii), după anumite reguli.
Actele juridice abstracte (acauzale). Necesităţile practice ale circuitului civil au determinat apariţia unor
acte juridice generatoare de drepturi de creanţă care să poată circula liber cât mai repede şi cât mai simplu,
de la un subiect de drept la altul, fără ca valabilitatea lor să fie pusă la îndoială sau să fie ameninţată de
posibilitatea examinării şi constatării nevalabilităţii cauzei lor.
Asemenea acte juridice, valabile independent de cauza lor (acte acauzale) sunt titlurile de valoare, adică
înscrisuri constatatoare ale unor drepturi de creanţă care sunt valabile independent de cauza lor juridică, dar
care, în schimb, sunt strict formale (valabilitatea lor depinzând de respectarea strictă a formei prevăzute de
lege) şi nu pot fi valorificate decât prin prezentarea înscrisului în care sunt încorporate. Astfel de titluri de
valoare sunt: obligaţiile C.E.C., cecurile, cambiile, conosamentele, recipisele de depozit etc.
Titlurile de valoare pot fi:
– titluri la purtător care se transmit de la un subiect de drept la altul prin simpla predare (traditio) a
înscrisului şi care pot fi valorificate de posesor fără a se lua în considerare raporturile juridice ale
debitorului cu posesorii anteriori ai titlului (obligaţiile C.E.C.);
– titluri la ordin care se transmit prin gir sau andosament (cambiile);
– titluri nominale în care se indică numele titularului dreptului de creanţă şi care nu pot fi transmise
altora decât prin cesiune de creanţă, cu încunoştinţarea debitorului.
2.8. Forma actului juridic civil. Istoric. Noţiunea de „formă” a actului juridic civil. De-a lungul istoriei s-au
confruntat două mari sisteme: sistemul formalist şi sistemul consensualist. Primul nu recunoştea validitatea
actului juridic decât dacă părţile şi-au exprimat voinţa urmând anumite forme; în astfel de cazuri actul se
numeşte solemn. Acest sistem a caracterizat drepturile arhaice. El a stat la baza dreptului roman primitiv în
care consimţământul trebuia exprimat în forme solemne, de regulă prin formule sacramentale, dar şi prin
remiterea unui obiect oarecare care semnifică acordul de voinţă sau prin „lovitură de palmă”, adică
strângerea mâinii etc. Dincolo de dezavantaje (arhaism, încetineală etc.) acest sistem stabilea într-un mod
neîndoielnic voinţa părţilor şi facilita proba actului.
Deoarece exigenţele circuitului civil reclamau rapiditate în tranzacţii, sub influenţa dreptului canonic s-a
admis că pentru a te obliga este suficient consimţământul; s-a pornit de la premisa că cel care nu rămâne
fidel cuvântului dat comite un păcat. Astfel, începând din secolul al XVI-lea dreptul modern a tins în
permanenţă spre recunoaşterea consensualismului în domeniul actelor juridice (a se vedea Fr. Terré,
Introduction générale au droit, 4e édition, Dalloz, Paris, 1998, p. 307-308). Consensualismul se află la
punctul de convergenţă a tradiţiei canonice cu mesajul revoluţionar adoptat pentru a exalta respectarea
cuvântului dat şi puterea voinţei omului. El emană o seducţie intelectuală a unui sistem care este în acelaşi
timp moral şi spiritualist. Dar acest sistem rămâne idilic. Alte legislaţii au păstrat tradiţia romană şi prezintă
un caracter mai formalist sau mai realist decât concepţia Codului nostru civil (este cazul sistemului
germanic); pe larg, a se vedea, G. Cornu, Introduction..., p. 454.
În sens larg, prin „forma” actului juridic civil înţelegem condiţiile de formă pe care trebuie să le
îndeplinească un act juridic civil atât pentru validitatea lui, cât şi pentru proba existenţei şi conţinutului
actului, cât şi pentru opozabilitatea actului respectiv faţă de terţele persoane.
În sens restrâns, prin „forma” actului juridic civil înţelegem modul în care se exteriorizează voinţa internă a
părţii (părţilor) actului juridic, adică modul în care se exprimă consimţământul, „haina” în care acesta este
îmbrăcat (pentru că, aşa cum am văzut, voinţa internă nu produce efecte juridice decât dacă este declarată,
exprimată sau exteriorizată).
O precizare necesară. Avântul tehnologiei informaţiei a condus la dematerializarea documentului juridic,
practic înlocuirea suportului de hârtie cu cel electronic. Acest fenomen pune în discuţie compararea
înscrisului şi semnăturii olografe cu înscrisul şi semnătura electronică. Înscrisul electronic – potrivit art. 4 pct.
2 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică – „este o colecţie de date în formă electronică între
care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie
inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau procedeu similar”.
Aşadar, se poate susţine că prin noua reglementare s-a creat o nouă formă a actului juridic şi
anumeforma electronică. Totodată, în măsura în care înscrisul electronic echivalează cu înscrisul tradiţional
(ad probationem şi ad validitatem), dreptul probator este inovat prin crearea probei electronice. S-a
învederat, pe drept cuvânt, că înscrisul electronic va avea valoare juridică numai dacă îndeplineşte anumite
condiţii. În orice caz, nu există înscris electronic fără semnătură electronică, respectiv fără semnătură
electronică extinsă (pe larg I. Olaru, Reconfirmarea noţiunii de „înscris” în dreptul tehnologiei informaţiilor,
A.U.L.B. nr. 4/2005, p. 258-267).
Întrucât de aspectele privind proba şi opozabilitatea actelor juridice ne vom ocupa în alte capitole ale
cursului, vom insista în prezenta secţiune asupra sensului restrâns al noţiunii de formă (pentru forma actului
de procedură civilă, a se vedea şi O. Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil (la instanţa de fond),
ed. a III-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 36-47).
Principiul consensualismului actelor juridice civile. Ca regulă generală, pentru validitatea actului juridic civil
este suficient ca voinţa părţilor între care acest act se încheie să fie exprimată sau exteriorizată, indiferent în
ce formă s-ar manifesta această exprimare. Altfel spus, problema formei actului juridic civil este dominată
de principiul consensualismului potrivit căruia un act juridic civil este valabil încheiat prin simpla manifestare
de voinţă a părţilor, indiferent de forma în care ea se exteriorizează (solo consensu).
Principiul consensualismului nu este exprimat de niciun text de lege. El este dedus pe cale de interpretare
din faptul că art. 948 C.civ. – care enumeră condiţiile de validitate ale convenţiilor – nu face nicio referire la
forma acestora, aşa încât este de presupus că forma de manifestare a consimţământului este indiferentă şi
că exprimarea consimţământului într-o formă anume este necesară numai în cazurile de excepţie pe care
legiuitorul o prevede expres (aşa cum este contractul de donaţie, testamentul etc.); de asemenea, se deduce
din dispoziţiile art. 971 şi 1295 C.civ.
De la principiul consensualismului există trei excepţii: forma cerută ad validitatem, forma cerută ad
probationem şi forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi. Dar la aceste forme prevăzute de lege
considerăm că se mai poate adăuga una: aceea convenită de părţi pentru valabilitatea actului
(forma voităsau convenţională). De pildă, prin convenţia părţilor se poate naşte obligativitatea de a încheia
actul în formă scrisă sau autentică.
Obligativitatea acestor forme cerute de lege poate să aibă scopuri diferite:
– funcţia probatorie, bunăoară în cazul în care forma garantează conţinutul actului şi, deci, actul juridic
civil poate fi dovedit;
– funcţia de avertizare, când obligativitatea formei atenţionează părţile asupra însemnătăţii juridice a
actului, îndemnându-i la reflecţie;
–- funcţia de consiliere, când, de exemplu, cu ocazia unui act îndeplinit în faţa notarului public acesta
(cunoscător al legii şi neutru) sfătuieşte şi informează juridic părţile;
– funcţia de control; obligativitatea formei mai poate avea rolul de a se verifica actul juridic pentru ca el
să fie în consonanţă cu interesele generale ale societăţii.
A. Forma cerută „ad validitatem”. Prin excepţie de la principiul potrivit căruia actele juridice civile sunt
consensuale, adică sunt valabile indiferent de forma de manifestare a voinţei la încheierea lor, legiuitorul a
prevăzut pentru unele acte juridice civile necesitatea încheierii lor într-o anumită formă solemnă, cerută drept
condiţie de validitate a actului (ad validitatem sau ad solemnitatem).
Astfel, contractul de donaţie este valabil numai dacă s-a încheiat în formă autentică (art. 813 C.civ.);
aceeaşi formă se cere şi pentru actul de constituire a unei ipoteci convenţionale, ca şi pentru înstrăinarea
terenurilor [art. 1772 C.civ. pentru ipoteci şi respectiv art. 2 alin. (1), Titlul X, din Legea nr. 247/2005 pentru
terenurile cu sau fără construcţii situate în intravilan sau extravilan, indiferent de destinaţia sau întinderea
lor]; adopţia potrivit Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei; renunţarea expresă la succesiune
potrivit Legii nr. 36/1995; actul prin care se donează organe, ţesuturi sau celule potrivit art. 150 din Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii; testamentul ordinar este valabil numai dacă este făcut în una
din cele trei forme reglementate de lege: autentic, mistic (scris sau dactilografiat de testator, închis, sigilat şi
prezentat oricărei judecătorii) sau olograf (scris, datat şi semnat de către testator – art. 858 C.civ.), iar
testamentele privilegiate, în formele detaliate de art. 868-886 C.civ.; actul juridic al căsătoriei nu este valabil
decât dacă s-a încheiat în faţa ofiţerului stării civile, în condiţiile de solemnitate prevăzute de art. 12 şi urm.
din C.fam.; recunoaşterea paternităţii unui copil din afara căsătoriei se poate face valabil fie prin testament,
fie printr-un înscris autentic [art. 57 alin. (2) C. fam.]; contractul de arendare (art. 3 din Legea nr. 16/1994);
contractul de voluntariat (art. 6 din Legea nr. 195/2001); actele de mecenat potrivit art. 1 alin. (4) din Legea
nr. 32/1994 etc.
În toate aceste cazuri – şi în altele prevăzute expres de lege – forma de exprimare a consimţământului la
încheierea actului juridic civil este un element constitutiv şi o condiţie de validitate a actului la fel cu oricare
dintre condiţiile de fond enumerate de art. 948 C.civ. examinate în secţiunile precedente. Iată de ce actele
solemne nu pot fi încheiate prin manifestarea tacită a consimţământului, ci numai prin exprimarea lui expresă
în forma cerută de lege.
Caracterele juridice ale formei cerută „ad validitatem”. Forma cerută ad validitatem se caracterizează prin
următoarele însuşiri:
– este un element constitutiv, esenţial al actului juridic; în consecinţă nerespectarea lui atrage nulitatea
absolută a actului juridic civil în cauză;
– este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă; cu alte cuvinte, această formă presupune
manifestarea expresă a voinţei;
– este exclusivă (în principiu) ceea ce înseamnă că pentru un anumit act juridic civil solemn trebuie
îndeplinită o anumită formă, de regulă cea autentică (excepţie face testamentul).
Condiţii ce trebuie respectate pentru asigurarea formei „ad validitatem”. Acestea sunt, în esenţă,
următoarele:
– întregul act (adică toate clauzele actului juridic civil) trebuie să îmbrace forma cerută pentru
validitatea sa; în principiu nu este admis aşa-zisul act per relationem (adică prin trimiterea la o sursă
externă pentru determinarea conţinutului actului juridic);
– actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el formă specială;
Exemplu: mandatul dat pentru încheierea unui act solemn trebuie constatat prin procură autentică
specială.
– actul care determină ineficienţa unui act solemn trebuie, în principiu, să îmbrace şi el formă specială,
solemnă (excepţie face legatul care poate fi revocat şi tacit); nu trebuie neapărat să existe o simetrie de
formă.
B. Forma cerută „ad probationem”. Uneori, chiar pentru actele juridice consensuale, legea sau voinţa
părţilor poate să impună încheierea actului juridic într-o anumită formă (scrisă), necesară nu pentru
validitatea actului juridic ca atare (ca negotium), ci doar pentru dovedirea existenţei şi conţinutului acestuia
(ad probationem).
Astfel, actele juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 de lei (datorită devalorizării leului,
suma a devenit de mult derizorie), nu pot fi dovedite decât printr-un înscris (art. 1191 C.civ.); actul ca atare
este valabil, dar – în caz de litigiu – el nu poate fi dovedit cu martori sau prezumţii, ci numai prin prezentarea
unui înscris. Tot astfel, pot fi dovedite numai prin înscrisuri contractele de asigurare (art. 10 din Legea nr.
135/1996), de depozit voluntar (art. 1597 C.civ.), contractul de locaţiune (art. 1416 C.civ.), contractul de
închiriere a locuinţelor (Legea nr. 114/1996), tranzacţia (art. 1705 C.civ.), contractul de sponsorizare (art. 1
din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea), contractul de achiziţie publică (Ordonanţa nr. 34/2006 privind
atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor
de concesiune de servicii), acordul petrolier (art. 31 din Legea nr. 238/2004) etc.
În sfârşit, pentru actele juridice prin care se constituie sau transferă drepturi reale asupra unor bunuri
imobile (sau unor mobile de valoare: nave, aeronave, autovehicule etc.), este necesară îndeplinirea unor
formalităţi de publicitate pentru a le face opozabile terţelor persoane.
Caracterele formei „ad probationem” sunt următoarele:
- este obligatorie (iar nu facultativă); sub acest aspect se aseamănă cu forma cerută ad validitatem;
– nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului (negotium) cu alt mijloc de probă;
– reprezintă (ca şi forma cerută ad validitatem) o excepţie de la principiul consensualismului (deoarece
manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace forma scrisă).
Forma cerută ad probationem se întemeiază, pe de o parte, pe importanţa anumitor acte juridice civile şi,
pe de altă parte, pe avantajul practic pe care îl reprezintă o atare formă: certitudinea reţinerii drepturilor şi
obligaţiilor părţilor şi, prin aceasta, prevenirea litigiilor.
Sancţiunea nerespectării formei cerută ad probationem nu constă în nevalabilitatea actului – negotium
iuris –, ci în imposibilitatea dovedirii actului cu un alt mijloc de probă. Practic această sancţiune este o
decădere din dreptul de a proba.
Exemplu: potrivit art. 1180 C.civ., actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către o alta a-i
plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de către acela care l-a subscris,
sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului menţiunea „bun şi aprobat”, arătând
întotdeauna în litere sumă sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească.
Acest text cuprinde dispoziţii de protecţie pentru cel care se obligă, împiedicând practica semnăturilor
date în alb, care lasă deţinătorilor de rea-credinţă posibilitatea de a completa înscrisul contrar înţelegerii
dintre părţi. Măsura preventivă a unui asemenea abuz este asigurată de dispoziţia potrivit căreia, în situaţia
în care înscrisul nu este scris în întregime de debitor, acesta trebuie să specifice suma primită, întrebuinţând
formula „bun şi aprobat”. Nu este vorba de o formulă sacramentală, ea poate fi înlocuită printr-o expresie
corespunzătoare, esenţial fiind ca cel ce se obligă să înscrie personal suma sau câtimea lucrurilor primite.
Sancţiunea nerespectării acestei formalităţi cerute de art. 1180 C.civ. este aceea că înscrisul este lipsit de
putere probatorie, ceea ce nu afectează convenţia ca act juridic care poate fi dovedită prin alte mijloace de
probă, chiar prin proba cu martori şi prin prezumţii, pentru că, deşi nul ca înscris, acesta constituie totuşi un
început de probă scrisă (pentru lipsa menţiunii „bun şi aprobat” a se vedea şi D. Suciu, O. Ungureanu, notă
la decizia civilă nr. 130 din 28 februarie 1985, a Trib. Sibiu, R.R.D. nr. 6/1986, p. 59-61).
C. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi. Această formă înseamnă acele formalităţi care sunt
necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea
lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.
Justificarea acestei cerinţe de formă a actului juridic se găseşte în ideea de protecţie a terţilor.
Sancţiunea nerespectării acestei condiţii de formă constă în inopozabilitatea actului juridic şi nu în
nulitatea actului, cum este în cazul formei ad validitatem.
De lege lata, sunt aplicaţii ale formei cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi:
– publicitatea imobiliară prin sistemul cărţilor funciare (art. 19 din Legea nr. 7/1996 legea cadastrului şi
a publicităţii imobiliare, republicată); (a se vedea M. Nicolae, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare,
Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 2000).
– publicitatea constituirii gajului şi a oricărei garanţii reale mobiliare prin înscrierea în Arhiva Electronică
de Garanţii Mobiliare (Legea nr. 99/1999);
– notificarea cesiunii de creanţă şi acceptarea de către debitor prin înscris autentic sau înscrierea ei în
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare potrivit art. 1393 C.civ. şi Titlul VI din Legea nr. 99/1999;
– darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată potrivit art. 1182 C.civ.;
– înregistrarea prevăzută de lege în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale (Legea nr.
64/1991 şi Legea nr. 129/1992);
– înregistrarea contractelor de arendare la Consiliul local potrivit Legii nr. 16/1994 a arendării;
– înregistrările şi publicitatea prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale;
– publicaţiile necesare în materie de concesionare, închirierea şi locaţia gestiunii, potrivit Metodologiei
aprobată prin H.G. nr. 1228/1990 (pentru concesiuni, a se vedea Legea nr. 219 din 30 noiembrie
1998privind regimul concesiunilor);
– înscrierea în cartea funciară a contractului de leasing care are ca obiect un bun imobil (Ordonanţa nr.
51/1997 privind operaţiunile de leasing) şi înscrierea contractului de leasing care are ca obiect bunuri
mobile în Arhiva Electronică (Legea nr. 99/1999 etc.).

§3
Modalităţile actului
juridic
3.1 . Noţiune . Prin modalităţi ale actului juridic civil înţelegem anumite elemente sau împrejurări viitoare
care
influenţează existenţa sau executarea drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din actul juridic .
Aceste elemente sau împrejurări – ulterioare momentului încheierii actului – pot consta fie în scurgerea
timpului (în cazul modalităţii numită termen), fie într-un eveniment natural sau într-o acţiune omenească (în
cazul modalităţii numită condiţie şi a celei numită sarcină).
Spre deosebire de elementele structurale care trebuie să se regăsească în orice act juridic, modalităţile
sunt elemente mai puţin esenţiale care pot să lipsească, actul juridic putând fi valabil şi fără a fi afectat de
vreo modalitate.
Din acest punct de vedere pot exista:
a) Acte juridice pure şi simple, neafectate de nicio modalitate;
Exemplu: căsătoria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei etc., nu pot fi decât acte pure şi simple, ele nu pot fi
afectate de nicio modalitate.
b) Acte juridice care nu pot exista decât afectate de modalităţi; acestea nu pot fi niciodată acte pure şi
simple;
Exemplu: închirierea, împrumutul, renta viageră etc. Nu pot exista ca atare decât afectate de modalitatea
termenului; asigurarea nu poate exista decât afectată de modalitatea condiţiei.
În aceste cazuri, modalitatea respectivă – termenul, respectiv condiţia – devine un element esenţial,
indispensabil actului juridic pe care îl afectează.
c) Cele mai multe acte juridice pot însă exista la fel de bine fie ca acte pure şi simple, fie ca acte afectate
de modalităţi;
Exemplu: un contract de vânzare-cumpărare poate fi un act juridic pur şi simplu, când atât predarea
lucrului, cât şi plata preţului se execută de îndată ce s-a încheiat acordul de voinţă dintre părţi; dar acelaşi
contract poate fi afectat de un termen (când plata preţului ar fi amânată sau eşalonată în rate) sau de o
condiţie (când valabilitatea vânzării ar depinde de obţinerea de către cumpărător a unui post în localitatea
unde se află locuinţa care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare).
Tot astfel, o donaţie poate fi pură şi simplă, dar ea poate cuprinde şi o sarcină impusă donatarului. În
toate aceste cazuri, modalitatea (termenul, condiţia, sarcina) sunt elemente neesenţiale ale actului juridic
care poate exista valabil şi fără această modalitate.
3.2. Utilitatea folosirii modalităţilor actului juridic rezultă din următoarele împrejurări:
– posibilitatea stipulării unei modalităţi dă expresie principiului libertăţii contractuale, permiţând părţilor
să dea actului juridic pe care îl încheie configuraţia cea mai potrivită satisfacerii intereselor lor;
– în actele juridice gratuite, posibilitatea stipulării unei sarcini permite dispunătorului să impună
gratificatului anumite obligaţii juridice a căror executare corespunde realizării intereselor urmărite de
dispunător, fără a se renunţa total la caracterul gratuit al actului;
– prin stipularea unei condiţii părţile pot să sporească valoarea şi eficienţa juridică a unor motive
subiective care au concurat la formarea consimţământului, ridicându-se la rangul de element esenţial,
determinant, a cărui lipsă face ca actul să fie lipsit de valabilitate;
– într-o serie de acte juridice (care nu pot exista decât afectate de modalităţi), însuşi legiuitorul conferă
acestor modalităţi caracterul de elemente esenţiale ale actului.
3.3. Termenul. Noţiune. Termenul (ca modalitate a actului juridic) este un eveniment viitor şi sigur ca
realizare de care depinde fie începerea, fie stingerea efectelor actului juridic. Termenul a mai fost definit ca
fiind „spaţiul de timp în care nici debitorul nu poate fi constrâns la plată, nici creditorul la primirea plăţii” (D.
Alexandresco, op. cit., VI, p. 105).
Sediul materiei: art. 1022-1025 C.civ. şi alte acte normative.
Termenul poate fi, după caz:
– o dată calendaristică (de pildă, îţi împrumut 1.000 de lei până în data de 19 martie 2008); aceasta
este regula;
– o durată determinată (de pildă, închiriez locuinţa pentru 5 ani);
– un eveniment viitor care se va întâmpla cu siguranţă chiar dacă nu se ştie când anume (de pildă, mă
oblig să plătesc o rentă viageră, adică până la moartea beneficiarului).
Regulile generale sunt însă stabilite de Codul civil.
Clasificarea termenelor. Termenele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
În funcţie de criteriul cunoaşterii sau necunoaşterii momentului exact în care termenul se va împlini,
distingem:
a) Termenul cert a cărui dată sau moment de împlinire este cunoscut din chiar momentul încheierii actului,
fie prin fixarea datei calendaristice (de pildă, împrumut 100 lei până la data de 20 martie 2008), fie în mod
indirect, prin fixarea duratei termenului şi stabilirea momentului începerii curgerii lui (de pildă, împrumut o
bicicletă pentru o săptămână de la data acordării împrumutului).
Exemplu: art. 1362 C.civ. – în materia vânzării – prevede că: „Dacă nu s-a determinat nimic în privinţa
aceasta prin contract, cumpărătorul este dator a plăti la locul şi la timpul în care se face predarea lucrului”.
b) Termenul incert a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic, deşi
se ştie precis că evenimentul respectiv se va împlini (de pildă, data morţii întreţinutului în contractul de
vânzare cu clauză de întreţinere sau o închiriere a unei locuinţe până la moartea locatarului).
Termenul incert trebuie deosebit de condiţie, tocmai prin împrejurarea că împlinirea termenului este sigură
(nesigur fiind momentul împlinirii lui), pe când împlinirea condiţiei este nesigură.
Termenul incert produce în convenţii aceleaşi efecte ca şi termenul cert, însă în legate termenul incert
este asimilat unei condiţii (D. Alexandresco, op. cit., VI, p. 106).
Uneori un termen incert poate fi transformat în termen cert;
Exemplu: art. 1583 C.civ. – în materia contractului de împrumut – prevede că: „dacă (...) s-a stipulat (...)
ca împrumutatul să plătească când va putea sau când va avea mijloace, judecătorul va prescrie un termen
de plată, după împrejurări”.
În funcţie de criteriul izvorului său, termenul poate fi:
a) Termen voluntar (sau convenţional) stabilit prin acordul de voinţă al părţilor; majoritatea sunt astfel de
termene;
b) Termen legal, stabilit de legiuitor; acesta prescrie în care termen o anumită obligaţie trebuie îndeplinită.
Exemplu: termenul de prescripţie extinctivă statuat de art. 700 alin. (1) C.civ. pentru acceptarea moştenirii
este de 6 luni de la decesul lui de cujus (cel despre a cărui moştenire este vorba); sau termenul de 5 ani a
închirierii locuinţelor de stat, prevăzut de Legea nr. 112/1995.
c) Termenul judiciar, stabilit de către judecător. Acesta poate întârzia data normală de plată pentru
anumite categorii de persoane, acordându-le astfel un moratoriu (de pildă, termenul de graţie la care se
referă art. 1101 C.civ. potrivit căruia judecătorul poate să acorde debitorului strâmtorat un termen pentru
plată).
După modul cum rezultă din actul juridic, termenul poate fi:
a) Termen expres care rezultă în mod expres din actul juridic pe care-l afectează, fiind prevăzut în mod
explicit;
b) Termen implicit (tacit) care nu este prevăzut expres, dar poate fi dedus din natura actului sau din
împrejurările în care se execută acest act (de pildă, o obligaţie de întreţinere nu poate fi afectată decât de un
termen extinctiv, stingându-se la data morţii beneficiarului).
Cea mai importantă clasificare a termenelor este aceea care are în vedere criteriul efectelor pe care
acestea le produc. În funcţie de acest criteriu deosebim:
a) Termenul suspensiv este acel termen care amână începerea exercitării dreptului şi a executării
obligaţiei până în momentul împlinirii lui; aşadar, la împlinirea lui actul juridic începe să-şi producă efectele.
Până la împlinirea termenului suspensiv dreptul nu poate fi exercitat, iar obligaţia nu trebuie executată.
Termenul suspensiv nu influenţează asupra naşterii dreptului; dreptul este născut şi el există, dar este
paralizat până la împlinirea termenului.
Termenul suspensiv întârzie exigibilitatea unui drept.
Exemplu: în cazul unui împrumut bănesc pe termen de un an, până la împlinirea termenului creditorul nu
poate cere, iar debitorul nu poate fi obligat să restituie suma împrumutată. Sau dacă vânzătorul acceptă ca
preţul să-i fie achitat numai după trei luni de la predarea lucrului, el are un drept de creanţă afectat de un
termen suspensiv şi nu va putea cere nimic înainte de trei luni. Cu toate acestea creanţele există, iar
creditorii au un drept actual. O dată ce termenul s-a împlinit, actul produce efecte ca şi cum ar fi pur şi
simplu.
b) Termenul extinctiv este acel termen care amână stingerea exercitării drepturilor şi a executării
obligaţiilor corelative până la împlinirea lui; el antrenează, aşadar, stingerea unui drept.
În cazul termenului extinctiv, obligaţia se execută şi dreptul corelativ se exercită până la împlinirea
termenului, când ele încetează. Pe data împlinirii termenului drepturile şi obligaţiile încetează numai pentru
viitor, nu retroactiv.
Exemplu: data morţii întreţinutului sau credirentierului în contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de
întreţinere, respectiv de rentă viageră, constituie termen extinctiv. Aşadar, contractul de întreţinere şi
contractul de rentă viageră se sting prin moartea beneficiarilor.
În actele juridice cu executare succesivă operează adesea ambele categorii de termene: pentru fiecare
prestaţie periodică există un termen suspensiv:
Exemplu: chiria poate fi pretinsă şi trebuie plătită lunar, până la finele lunii; chiriaşul nu poate fi obligat să
plătească, dacă nu s-a obligat expres la plata anticipată.
În schimb, pentru întregul act poate fi prevăzut un termen extinctiv:
Exemplu: s-a închiriat locuinţa pentru o perioadă de cinci ani; la împlinirea acestui termen dreptul
chiriaşului de a folosi locuinţa încetează pentru viitor. Locatarul care a închiriat are un drept de creanţă
afectat de un termen extinctiv, drept care se stinge la expirarea termenului de 5 ani.
În principiu, toate drepturile pot fi afectate de un termen suspensiv sau extinctiv.
După criteriul părţii care beneficiază de termen acesta poate fi stabilit:
a) în favoarea debitorului;
b) în favoarea creditorului;
c) în favoarea ambelor părţi.
Această clasificare prezintă interes practic pentru că numai partea în favoarea căreia s-a stipulat un
termen poate să renunţe la beneficiul termenului şi să-şi exercite dreptul (ori să-şi îndeplinească obligaţia)
chiar înainte de împlinirea termenului suspensiv (de pildă, cel împrumutat poate restitui împrumutul mai
repede decât s-a obligat). Dimpotrivă, dacă termenul a fost fixat numai în favoarea creditorului plata
anticipată nu poate fi făcută decât cu consimţământul său; dacă termenul este în favoarea ambelor părţi
plata anticipată se poate face numai cu acordul amândurora.
Dacă părţile (sau legea) nu prevăd expres în favoarea cui s-a stipulat un termen suspensiv, trebuie
prezumat că el s-a stabilit în favoarea debitorului şi, prin urmare, numai debitorul poate renunţa la beneficiul
termenului, executându-şi obligaţia înainte de termen. În acest sens este dispoziţia expresă a art. 1024
C.civ.: „Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului dacă nu rezultă din
stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.
În schimb, în materie de depozit legea presupune că termenul suspensiv este stipulat în favoarea
creditorului (deponentul); în acest sens art. 1616 C.civ. dispune că: „Depozitul trebuie să se restituie
deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume termen pentru
restituirea lui”.
Aşa cum am arătat, termenul poate fi atât în favoarea debitorului, cât şi a creditorului, cum este cazul întrun
contract de asigurare.
Efectele termenului. Ex definitiones rezultă că ceea ce este caracteristic acestei modalităţi a actului juridic
din punct de vedere al efectelor sale este faptul că termenul nu afectează existenţa, ci numai executarea
actului juridic, adică a drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din act.
Aceste efecte sunt diferite după cum ne aflăm în faţa unui termen suspensiv sau a unui termen extinctiv,
după cum urmează:
În cazul termenului suspensiv drepturile şi obligaţiile dintre părţi se nasc şi sunt valabile din chiar
momentul încheierii actului juridic, dar drepturile nu încep să se exercite şi obligaţiile nu devin exigibile decât
din momentul împlinirii termenului suspensiv, astfel:
a) Din faptul că drepturile şi obligaţiile există şi sunt valabile decurg următoarele consecinţe:
– dacă debitorul – în favoarea căruia este stabilit termenul suspensiv – execută de bună voie obligaţia
înainte de împlinirea termenului, el face o plată valabilă şi nu una nedatorată (art. 1023 C.civ.); ca atare, el
nu poate cere restituirea plăţii făcute anticipat, spre a-şi executa obligaţia numai în termen. Dacă debitorul
nu execută de bună voie, creditorul nu-l poate sili s-o facă decât la împlinirea termenului suspensiv, căci
numai atunci – la scadenţă – obligaţia devine exigibilă;
– până la împlinirea termenului, creditorul este îndreptăţit să ia măsuri de conservare a dreptului său
(întreruperea unei prescripţii, înscrierea unei ipoteci etc.);
– în cazul actelor translative de proprietate, dacă părţile nu s-au înţeles altfel, legea presupune că
termenul suspensiv amână numai predarea în fapt a lucrului, dar că dreptul real s-a transferat
dobânditorului din chiar momentul încheierii actului juridic (art. 1295 C.civ.), aşa încât dobânditorul este
considerat proprietar şi deci, riscul pieirii fortuite a bunului cert dobândit este suportat de dobânditor (res
perit domini), chiar dacă termenul nu s-a împlinit şi lucrul dobândit nu i-a fost încă predat;
b) Din faptul că drepturile şi obligaţiile, deşi există valabil, nu sunt exigibile, decurg următoarele
consecinţe:
– creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului dacă acesta a fost stipulat în favoarea
debitorului (art. 1023 C.civ.);
– creditorul obligaţiei afectate de un termen suspensiv nu poate opune debitorului său compensaţia,
căci acest mod de stingere a obligaţiilor presupune o plată dublă, respectiv ca ambele datorii să fie
scadente (exigibile); prin urmare, dacă datoria creditorului este scadentă, iar cea a debitorului beneficiază
de un termen suspensiv, creditorul va trebui să-şi execute propria sa obligaţie, neputând-o compensa cu
obligaţia debitorului său câtă vreme termenul suspensiv al acestuia nu s-a împlinit. Tot astfel, creditorul nu
poate cere poprirea, instituirea sechestrului sau urmărirea imobiliară;
– până la împlinirea termenului suspensiv, dreptul nefiind exigibil, nu începe să curgă termenul de
prescripţie al acţiunii în realizarea acestui drept [art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958].
În cazul termenului extinctiv, până la împlinirea termenului drepturile şi obligaţiile părţilor există şi se
execută în mod normal ca şi când ar fi pure şi simple; la împlinirea termenului însă raportul juridic încetează,
iar drepturile şi obligaţiile părţilor se sting.
Dar, aşa cum s-a arătat, termenul extinctiv este format dintr-un număr de termene suspensive. Aceasta
înseamnă că executarea obligaţiei la fiecare asemenea termen marchează stingerea parţială a lor. Rămâne,
aşadar, ca momentul final al termenului suspensiv să pună capăt raportului juridic (a se vedea: Gh. Beleiu,
op. cit., p. 218; E. Lupan, op. cit., p.212).
În actele juridice afectate de modalitatea termenului suspensiv o largă răspândire o au noţiunile de
scadenţă şi exigibilitate.
Prin scadenţă înţelegem împlinirea termenului suspensiv; o obligaţie scadentă este o obligaţie afectată de
un termen suspensiv, atunci când acest termen s-a împlinit. Obligaţia ajunsă la termen, adică o obligaţie
scadentă, devine exigibilă, deci i se poate cere executarea, iar la nevoie se poate recurge la executarea
silită.
Simpla ajungere la scadenţă a unei obligaţii determină exigibilitatea ei. Dar pentru producerea altor efecte,
cum sunt: suportarea de către debitor a riscurilor pieirii fortuite sau obligarea debitorului la daune-interese
moratorii (adică la repararea pagubelor cauzate creditorului prin întârzierea executării), mai este necesară şi
îndeplinirea procedurii de punere în întârziere. Aceasta se face printr-o somaţie sau notificare trimisă
debitorului prin intermediul executorilor judecătoreşti sau prin introducerea unei acţiuni în justiţie, deoarece,
în regula generală, simpla ajungere la scadenţă nu-l pune pe debitor în întârziere (dies non interpellat pro
hominem), cu excepţia situaţiilor la care se referă art. 1079 alin. (2) C.civ potrivit căruia „debitorul este de
drept în întârziere: 1. în cazurile anume determinate de lege; 2. când s-a contractat expres că debitorul va fi
în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesitate de notificare; 3. când obligaţia nu putea fi îndeplinită
decât într-un timp determinat ce debitorul a lăsat să treacă”. De altă parte, lichiditatea desemnează o creanţă
al cărei cuantum este precis determinat (o anumită sumă de bani sau o cantitate determinată de bunuri
generice).
Menţionăm că prin Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 295/2002, s-a reglementat realizarea de bună voie sau prin executare silită a
creanţelor certe, lichide şi exigibile de natură contractuală (pentru detalii, M. Stancu, Procedura somaţiei de
plată, P.R. nr. 3/2002, Partea a VII-a, p. 257-274).
Calcularea termenelor. Din acest punct de vedere s-au imaginat două sisteme: sistemul forfetar şi
sistemul util.
În sistemul forfetar se reţin toate momentele termenului ca fiind egale. Ziua în care termenul a început să
curgă se socoteşte ca o zi întreagă şi se ia în calcul (dies a quo computatur in termino). În cadrul acestui
sistem timpul este omogen, iar dreptul este asigurat numai aproximativ. De exemplu, termenul se calculează
pe „zile pline” (şi nu pe ore), deşi nu toate orele au aceeaşi valoare pentru a acţiona juridiceşte eficace; el se
calculează apoi pe ani, deşi nu toţi anii au aceeaşi durată, bunăoară anii bisecţi. În general termenul nu
poate fi extins având în vedere zilele de sărbătoare; în principiu, el curge împotriva tuturor persoanelor, fără
a avea în vedere situaţia lor personală.
În sistemul util, dimpotrivă, nu se reţin decât momentele în care titularul dreptului are efectiv posibilitatea
de a acţiona. De pildă, în termenul util nu se include momentul de pornire (dies a quo), adică ziua actului sau
a evenimentului, deoarece aceasta este incompletă. Apoi, unele termene sunt prelungite atunci când ultima
zi cade într-o zi de sărbătoare sau serviciile publice sunt suspendate. În ce priveşte prescripţia extinctivă, ea
este suspendată atunci când titularul dreptului a fost împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de
întrerupere ori când ea curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant
legal, şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele etc. (pentru
calculul termenelor de prescripţie a se vedea, Cap. V, parag. 8 din curs).
În concepţia Codului nostru civil ziua cu care termenul începe nu se calculează, în timp ce ziua cu care
se sfârşeşte se include în termen (dies a quo non computatur in termino).
Nu trebuie totuşi să confundăm termenele stabilite de dreptul civil material cu termenele de procedură
civilă. Primele au neîndoielnic o legătură cu fondul dreptului, în timp ce secundele stabilesc timpul pentru
a efectua un act de procedură sau, dimpotrivă, durata de timp în care interzic îndeplinirea unui act.
Renunţarea la termen şi decăderea din beneficiul termenului. Partea în favoarea căreia s-a stabilit un
termen suspensiv poate să renunţe la acest termen; în acest caz obligaţia devine de îndată exigibilă, ca o
obligaţie pură şi simplă.
Exemplu: cel care a luat un împrumut pe termen de un an poate să renunţe la beneficiul termenului
înainte de împlinirea lui fie printr-o declaraţie unilaterală de voinţă, fie în mod tacit, prin executarea obligaţiei
(restituirea anticipată a împrumutului).
Renunţarea debitorului la beneficiul termenului nu se poate prezuma. El nu poate renunţa la beneficiul
termenului în frauda celorlalţi creditori ai săi.
Dacă însă termenul este stipulat în favoarea ambelor părţi, ele nu pot renunţa la beneficiul termenului
decât împreună.
Codul civil reglementează, cu titlu de sancţiune civilă şi decăderea din beneficiul termenului a debitorului
care ajunge în stare de insolvabilitate (deconfitură, după cum se exprimă C.civ.) sau care, prin fapta sa,
micşorează garanţiile date prin contract creditorului (art. 1025 C.civ.).
Starea de insolvabilitate trebuie să fi intervenit posterior încheierii convenţiei. Garanţiile date de debitor
prin contract sunt, de regulă: ipoteca, gajul, fideiusiunea.
Exemplu: este decăzut din beneficiul termenului debitorul care, după ce a ipotecat o casă, o dărâmă sau
o lasă să se ruineze; sau debitorul care, ipotecând o pădure, face tăieri exagerate şi anticipate (D.
Alexandresco, op. cit., VI, p. 128).
Deoarece în aceste situaţii „debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului”, înseamnă că obligaţia
sa devine exigibilă de îndată, ca şi când ar fi ajuns la scadenţă.
3.4. Condiţia. Definiţie. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur în ce priveşte realizarea sa, de care
depinde însăşi existenţa actului juridic (adică naşterea ori desfiinţarea sa). Termenul se traduce prin „când”,
condiţia prin „dacă”.
Sediul materiei: art. 1004-1021 C.civ., legislaţia privind contractul de asigurare etc.
Codul civil nu defineşte condiţia, dar prevede în art. 1004 C.civ. că: „Obligaţia este condiţionată când
perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert” (acest text de lege a fost reprodus după
fostul C.civ.italian – art. 1157).
Aşadar, condiţia reprezintă un eveniment viitor, iar realizarea acestuia este nesigură (fiind posibil ca el să
se realizeze sau ca el să nu se realizeze niciodată).
Nota bene. Spre deosebire de termen care afectează doar executarea actului juridic, condiţia
afecteazăînsăşi existenţa actului. În alte cuvinte, prin termen părţile limitează durata eficacităţii actului, în
timp ce prin condiţie ele subordonează existenţa sa chiar evenimentului prevăzut.
Clasificarea condiţiilor se face în funcţie de mai multe criterii. Astfel:
După criteriul efectelor pe care le produce distingem:
a) Condiţie suspensivă, de îndeplinirea căreia depinde naşterea drepturilor şi obligaţiilor (deci nu numai
executarea lor ca în cazul termenului suspensiv). Până la împlinirea faptului pus în condiţie, actul stă în
suspensie, iar odată îndeplinit, actul este perfectat (art. 1017 C.civ.). În cazul survenirii evenimentului
obligaţia nu numai că există, dar actul juridic îşi va produce efectele din ziua încheierii sale.
Exemplu: îţi vând locuinţa mea dacă voi fi transferat la Cluj. Aceasta înseamnă că până în momentul
realizării evenimentului, raportul juridic nu s-a născut. Trebuie însă reţinut că la actul juridic încheiat nu se
poate renunţa unilateral, el va fi valabil sub condiţie; există, aşadar, mai mult decât o speranţă de dobândire
a unui drept, există un „drept născând”.
b) Condiţia rezolutorie este aceea de îndeplinirea căreia depinde desfiinţarea drepturilor şi obligaţiilor ce
formează conţinutul actului juridic supus unei asemenea condiţii. Prin îndeplinirea ei actul se desfiinţează,
serezolvă cu efect retroactiv.
Exemplu: îi vând lui X autoturismul BMW, dar dacă nu-mi plăteşte preţul până la 15 septembrie 2007
vânzarea se va desfiinţa. Împlinirea condiţiei (neplata preţului) are ca efect nu numai stingerea dreptului, dar
şi desfiinţarea lui, ca şi cum el nu ar fi fost niciodată, respectiv X nu a fost niciodată proprietarul
autoturismului.
Spre deosebire de termenul extinctiv care produce efecte pentru viitor (ex nunc), condiţia rezolutorie, ca
de altfel şi condiţia suspensivă, are efect retroactiv (ex tunc).
După criteriul naturii evenimentului viitor în care constă condiţia distingem:
a) Condiţie cazuală, care constă într-un eveniment viitor a cărui îndeplinire depinde numai de hazard, nu
şi de voinţa uneia din părţi. Articolul 1005 C.civ. statuează: „Condiţiunea cauzală este aceea ce depinde de
hazard şi care nu este nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului”.
Exemplu: asigurătorul se obligă să plătească asiguratului despăgubiri dacă gospodăria acestuia va fi
distrusă de un cutremur, de un incendiu etc.
Expresia „dacă voi avea sau nu voi avea copii” este o condiţie cazuală.
b) Condiţia mixtă, care constă într-un eveniment viitor a cărui îndeplinire depinde şi de voinţa uneia din
părţi, dar şi de voinţa unei terţe persoane (art. 1007 C.civ.); terţa persoană trebuie să fie
determinată.Articolul 1007 C.civ. stabileşte: „Condiţia mixtă este aceea care depinde totodată de voinţa
uneia dintre părţile contractante şi de aceea a unei alte persoane”.
Exemplu: îţi vând autoturismul meu dacă tatăl meu îmi va cumpăra altul de ziua mea sau îţi dau 1.000 lei
dacă te vei căsători cu d-nul X.
c) Condiţia potestativă, care constă într-un eveniment viitor a cărui realizare depinde de voinţa uneia sau
a celeilalte dintre părţile actului juridic. Articolul 1006 C.civ. dispune: „Condiţia potestativă este aceea care
face să depindă perfectarea convenţiei de un eveniment pe care şi una şi alta din părţile contractante poate
să-l facă a se întâmpla sau poate să-l împiedice”;
Exemplu: îţi dau 1000 Euro dacă te vei duce în Australia.
Condiţiile potestative sunt de două feluri:
– condiţii potestative simple a căror îndeplinire depinde de voinţa uneia din părţi, cât şi de un fapt
exterior (obiectiv);
Exemplu: îţi voi închiria un apartament dacă nu voi fi transferat la Cluj.
Sau depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei terţe persoane nedeterminate.
Exemplu: dacă mă voi căsători (depinde şi de mine, dar şi de persoana cu care mă voi căsători).
– condiţii pur potestative a căror îndeplinire depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi (de pildă, îţi vând
calculatorul dacă vreau).
Diviziunea condiţiilor potestative este importantă, având consecinţe pe planul regimului juridic şi al
efectelor produse. Astfel:
a) condiţia pur potestativă suspensivă din partea debitorului (îţi voi da 1.000 de lei când voi dori) este nulă
şi atrage nulitatea întregului act juridic căci vădeşte lipsa voinţei debitorului de a se obliga juridiceşte; aşadar,
nu există o legătură juridică.
Întrebuinţarea unor expresii ca: „dacă voiesc”, „dacă doresc”, „dacă voi crede de cuviinţă”, „dacă voi crede
rezonabil” evocă condiţia pur potestativă. Unii autori, nuanţând expresia „când voi voi” folosită într-o
convenţie, consideră că ea ar fi valabilă, deoarece aici este vorba de un termen, nu de o condiţie (D.
Alexandresco, op. cit., VI, p. 31).
b) condiţia pur potestativă rezolutorie este valabilă, semnificând dreptul părţii respective de a pune capăt
în viitor raportului juridic;
Exemplu: îţi împrumut autoturismul (un Trabant), dar trebuie să mi-l restitui atunci când ţi-l voi cere.
c) tot astfel, este valabilă şi o condiţie pur potestativă suspensivă din partea creditorului;
Exemplu: vânzarea unei cantităţi de vin „Muscat Ottonel” cu condiţia de a place cumpărătorului este
valabilă, deoarece îndeplinirea condiţiei atârnă de voinţa creditorului. De altfel art. 1301 C.civ. stabileşte: „În
privinţa vinului, uleiului şi a altor asemenea lucruri care, după obicei, se gustă mai înainte de a se cumpăra,
vinderea nu există până ce cumpărătorul nu le-a gustat şi n-a declarat că-i convine”.
Spre deosebire de condiţia pur potestativă, cea potestativă simplă, chiar dacă depinde şi de voinţa
debitorului, este valabilă căci îndeplinirea ei mai depinde şi de un fapt exterior sau de voinţa unei terţe
persoane, deci intenţia de a se obliga juridiceşte există neîndoielnică; prin excepţie, nu este valabilă o
condiţie potestativă simplă rezolutorie în cazul contractului de donaţie, căci ar încălca principiul irevocabilităţii
donaţiilor; în acest sens este dispoziţia expresă a art. 822 C.civ.
După modul în care este formulată (sau după cum obligaţia depinde de îndeplinirea ori neîndeplinirea
evenimentului-condiţie) distingem condiţia pozitivă care constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi
nesigur şi condiţia negativă constând în neîndeplinirea unui eveniment. Această clasificare este mai puţin
importantă, deoarece, practic, fiecare condiţie poate fi formulată fie pozitiv, fie negativ (de pildă, dacă nu mă
căsătoresc sau dacă rămân celibatar este acelaşi lucru).
Codul mai cuprinde unele dispoziţii privitoare la condiţia imposibilă, la cea ilicită şi la cea imorală. Este
imposibilă condiţia care constă într-un eveniment care nu se poate îndeplini fie din punct de vedere material,
fie din punct de vedere juridic; aceasta din urmă poartă asupra unei împrejurări care este contrară legii şi
deci ea nu se poate îndeplini în mod legitim.
Exemplu: dacă treci înot Canalul Mânecii în două ore; respectiv, dacă-mi donezi o mină de aur (care face
parte din domeniul public al statului fiind, potrivit Constituţiei, inalienabilă).
Este ilicită condiţia care constă într-un fapt contrar legii.
Exemplu: condiţia de a nu schimba religia, de a nu îmbrăţişa o anumită carieră, de a nu te căsători etc.;
sau încheierea unui act juridic sub condiţia de a săvârşi un viol. Tot astfel, ar fi lovită de nulitate absolută
convenţia prin care o femeie se angajează, chiar şi cu titlu gratuit, de a concepe şi a avea un copil pentru a-l
abandona la naştere sau a-l da altei persoane.
Este imorală condiţia care ar contraveni bunelor moravuri sau regulilor de convieţuire socială; este
contrară bunelor moravuri condiţia care ar aduce atingere onestităţii publice, decenţei, pietăţii.
Exemplu: este lovită de nulitate convenţia prin care cineva vinde o casă sub condiţia ca cumpărătorul să
umble gol pe stradă.
Importanţa acestei clasificări constă în faptul că, potrivit legii, o obligaţie asumată sub condiţie suspensivă
imposibilă, ilicită sau imorală, este nulă, în timp ce o obligaţie asumată sub o asemenea condiţie rezolutorie
este valabilă ca o obligaţie pură şi simplă, fiind nulă numai condiţia respectivă (a cărei îndeplinire ar antrena
desfiinţarea obligaţiei, dacă ea ar fi valabilă).
Reguli speciale cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei. Codul civil conţine în art. 1011-1014
câteva reguli speciale privitoare la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor. Astfel:
– potrivit art. 1011 C.civ. „îndeplinirea condiţiei trebuie să se facă astfel cum au înţeles părţile să fie
făcută”;
Exemplu: dacă m-am obligat să vând casa sub condiţia suspensivă de a fi transferat la Bucureşti,
condiţia este considerată îndeplinită numai dacă a intervenit transferul, nefiind suficientă o detaşare
temporară la Bucureşti.
– potrivit art. 1012 alin. (1) C.civ.: „când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment se va
întâmpla într-un timp fixat, condiţia este considerată ca neîndeplinită dacă timpul a expirat fără ca
evenimentul să se întâmple”;
Exemplu: dacă mă oblig să-ţi dau 5.000 de lei în cazul în care voi câştiga la tragerea specială Bingo a
revelionului 2008, obligaţia se naşte numai dacă câştig la această tragere specială; odată trecută tragerea
respectivă condiţia se consideră neîndeplinită şi obligaţia mea nu există, chiar dacă câştig la o tragere
ulterioară.
– articolul 1013 C.civ. prevede că „atunci când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment
nu are să se întâmple într-un timp determinat, această condiţie este îndeplinită dacă timpul a trecut fără
ca evenimentul să se fi întâmplat”;
Exemplu: îţi donez un autoturism dacă nu vei lua mai puţin de nota 8 la examenele de Drept civil din anul
I; condiţia este îndeplinită şi obligaţia donatorului există dacă s-a obţinut această notă, chiar dacă în anul II
nota obţinută este inferioară.
– potrivit art. 1012 alin. (2) şi art. 1013 fraza a treia, atunci când în actul juridic nu s-a fixat un termen în
care să fie îndeplinită condiţia, aceasta se va considera, după caz, îndeplinită sau neîndeplinită numai
atunci când devine sigur că evenimentul nu se va mai întâmpla; tot astfel, potrivit art. 1014 fraza a doua
din Codul civil, în cazul condiţiei negative, chiar dacă s-a fixat un termen înlăuntrul căruia evenimentul să
nu se întâmple, condiţia va fi considerată îndeplinită, chiar mai înainte de expirarea acelui termen, dacă
este sigur că evenimentul nu se va mai putea îndeplini;
– potrivit art. 1014 C.civ. „condiţia este reputată ca îndeplinită când debitorul obligat sub această
condiţie a împiedicat îndeplinirea ei”. În practica judiciară s-a admis uneori şi ipoteza inversă: a fost
considerată ca neîndeplinită condiţia a cărei îndeplinire a fost provocată cu rea-credinţă de către partea
interesată în îndeplinirea ei. Soluţia la care s-a oprit practica judiciară ni se pare cât se poate de logică şi
de firească, ea sancţionând reaua-credinţă a părţii interesate.
Efectele condiţiei sunt diferite după cum ne aflăm în faţa unei condiţii suspensive sau a uneia rezolutorii;
de asemenea, ele diferă şi după momentul în care ne situăm: înainte sau după îndeplinirea condiţiei.
Regula de bază în materia efectelor condiţiei este aceea potrivit căreia toate efectele condiţiei se
producretroactiv, din chiar momentul încheierii actului juridic şi nu numai din momentul îndeplinirii condiţiei.
Este însă o regulă de principiu cu caracter supletiv, o regulă de la care părţile pot deroga, prin voinţa lor
stabilind în actul lor juridic că îndeplinirea condiţiei stipulate va produce efecte numai pentru viitor, iar nu
retroactiv. De altfel, chiar legiuitorul a prevăzut unele derogări de la această regulă.
Efectele condiţiei suspensive. În funcţie de momentul în care ne situăm, efectele condiţiei suspensive sunt
următoarele:
a) Pendente conditione, adică atâta timp cât condiţia suspensivă nu s-a îndeplinit, actul juridic nu produce
efecte juridice, în sensul că nu dă naştere unor drepturi şi obligaţii. Prin urmare:
– creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei;
– debitorul nu poate executa valabil obligaţia, iar dacă face acte de executare înainte de îndeplinirea
condiţiei, el este îndreptăţit să ceară restituirea lor ca fiind plăţi nedatorate;
– obligaţia nu poate fi stinsă prin compensaţie;
– dreptul la acţiune nefiind încă născut, prescripţia nu începe să curgă;
– efectul translativ al actului juridic nu se produce şi, deci, lucrul (chiar determinat individual) rămâne în
proprietatea şi pe riscul actualului proprietar. Aşa fiind, dacă lucrul piere fortuit înainte de îndeplinirea
condiţiei, obligaţia se naşte valabil la data îndeplinirii condiţiei, cu efect retroactiv, şi debitorul este
răspunzător de neexecutarea ei – dacă pieirea bunului îi este imputabilă –, dar obligaţia este stinsă dacă
lucrul a pierit „fără greşeala debitorului” (art. 1018 C.civ.).
Dacă însă lucrul a pierit (fără vina debitorului) numai în parte, „creditorul este obligat a-l lua în starea în
care se găseşte, fără scădere de preţ” [art. 1018 alin. (2) C.civ.], dar poate să ceară desfiinţarea obligaţiei
sau reducerea preţului, când pieirea parţială s-ar datora culpei debitorului.
Cu toate că – pendente conditione – dreptul sub condiţie suspensivă nu este încă născut valabil, totuşi el
conferă creditorului câteva prerogative specifice, şi anume:
– creditorul poate face acte de conservare, cum ar fi: înscrierea unei ipoteci, întreruperea unei
prescripţii etc. (art. 1016 C.civ.);
– el poate cere debitorului garanţii de executare a obligaţiei corelative pentru ipoteza îndeplinirii
condiţiei (gaj, ipotecă, fideiusiune);
– creditorul îşi poate ceda (înstrăina) dreptul său, aşa condiţionat cum este, atât prin acte inter vivos,
cât şi prin acte mortis causa; dobânditorii vor fi şi ei supuşi aceleiaşi condiţii suspensive care afecta
dreptul celui de la care au dobândit (art. 1015 C.civ.);
– capacitatea părţilor se apreciază în momentul încheierii actului juridic, iar acest act – la îndeplinirea
condiţiei suspensive – se va consolida şi va rămâne valabil, chiar dacă între timp una dintre părţi ar fi
devenit incapabilă (exemplu: prin punerea sa sub interdicţie judecătorească).
Romanii au spus că pendente conditione există în favoarea creditorului cu o aşa consistenţă juridică încât
această speranţă trece la moştenitori, rămânând să se consolideze într-un drept dacă condiţia se va împlini;
această aşteptare era apărată de dreptul civil.
b) Deficiente conditione, adică în ipoteza în care condiţia nu se îndeplineşte, drepturile şi obligaţiile cărora
părţile au intenţionat să le dea naştere prin actul lor juridic afectat de condiţia suspensivă nu se mai nasc, ci
se desfiinţează retroactiv, din chiar momentul încheierii actului juridic, părţile fiind puse în situaţia anterioară
încheierii actului, ca şi când nici nu l-ar fi încheiat. Drept urmare:
– prestaţiile eventual efectuate vor fi restituite;
– eventualele garanţii constituite se desfiinţează şi ele ca fiind accesorii obligaţiei garantate care s-a
desfiinţat prin neîndeplinirea condiţiei suspensive;
– drepturile pe care debitorul obligat sub condiţie suspensivă le-ar fi constituit în favoarea unor terţe
persoane se consolidează, iar drepturile pe care le-ar fi constituit creditorul (al cărui drept condiţionat s-a
desfiinţat), se desfiinţează şi ele (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis).
c) Eveniente conditione, adică în ipoteza în care condiţia suspensivă s-a îndeplinit, actul juridic se
consolidează retroactiv, din chiar momentul încheierii actului, ca şi cum actul juridic ar fi fost un act pur şi
simplu, neafectat de modalităţi. Aşa fiind:
– actele făcute de creditorul sub condiţie (care de acum este creditor pur şi simplu) rămân valabile şi se
consolidează;
– actele făcute de debitor se desfiinţează.
De la regula potrivit căreia îndeplinirea condiţiei suspensive are efecte retroactive există câteva excepţii.
Astfel:
– prescripţia extinctivă nu poate să curgă decât de la data îndeplinirii condiţiei [art. 7 alin. (3) din
Decretul nr. 167/1958];
– fructele culese de către debitorul sub condiţie până în momentul îndeplinirii condiţiei rămân ale sale;
– rămân valabile actele de conservare şi de administrare făcute de către debitorul sub condiţie;
– rămân în sarcina debitorului riscurile realizate pendente conditione.
Efectele condiţiei rezolutorii. Şi în acest caz efectele diferă în funcţie de momentul în care ne situăm:
a) Pendente conditione actul juridic produce efecte ca şi când ar fi un act pur şi simplu. Prin urmare:
– obligaţiile debitorului sunt valabile şi exigibile, ele trebuie să se execute;
– dobânditorul bunului devine proprietar şi, deci, suportă riscurile pieirii bunului;
– dobânditorul poate să transmită sau greveze dreptul dobândit prin acte inter vivos sau mortis
causa,dar dreptul se va transmite subdobânditorului tot afectat de condiţia rezolutorie sub care el aparţine
transmiţătorului (nemo plus iuris al alium transferre potest, quam ipse habet).
b) Eveniente conditione, adică atunci când se îndeplineşte condiţia rezolutorie actul juridic se desfiinţează
retroactiv, drepturile şi obligaţiile izvorâte din el fiind considerate a nu fi existat niciodată. Prin urmare:
– prestaţiile executate în temeiul actului se restituie;
– drepturile constituite de dobânditor în favoarea unor terţe persoane se desfiinţează şi ele (resoluto
iure dantis resolvitur ius accipientis).
Şi în cazul condiţiei rezolutorii de la regula caracterului retroactiv al efectelor condiţiei există unele
excepţii:
– riscurile realizate pendente conditione sunt suportate de către dobânditor – ca proprietar sub condiţie
rezolutorie – deoarece el nu mai poate restitui lucrul pierit fortuit şi, deci, nu poate nici să pretindă
restituirea preţului;
– actele de conservare şi de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân
valabile, deşi el pierde proprietatea lucrului; de asemenea, rămân ale sale fructele pe care le-a cules până
la îndeplinirea condiţiei rezolutorii;
– în actele juridice cu executare succesivă efectele îndeplinirii condiţiei rezolutorii se produc numai
pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru trecut.
3.5. Comparaţie între termen şi condiţie. Termenul şi condiţia se aseamănă prin faptul că ambele sunt
modalităţi ale actului juridic şi ambele constau în evenimente viitoare în raport cu data încheierii actului
juridic pe care-l afectează.
Termenul şi condiţia se deosebesc prin următoarele particularităţi:
– termenul este un eveniment viitor şi sigur, în timp ce condiţia este un eveniment viitor şi nesigur în ce
priveşte îndeplinirea sa;
– termenul afectează numai executarea obligaţiilor, în timp ce condiţia afectează însăşi existenţa
obligaţiilor şi a drepturilor corelative lor;
– împlinirea termenului produce efecte numai pentru viitor, în timp ce îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiţiei produce efecte retroactive.
3.6. Sarcina. Noţiune. Sarcina este o obligaţie (de a da, a face sau a nu face ceva) impusă de către
dispunător gratificatului în actele juridice cu titlu gratuit (donaţii sau legate testamentare).
Spre deosebire de termen şi condiţie care pot afecta orice act juridic civil, sarcina poate afecta numai
liberalităţile.
Clasificare. Sarcina poate fi stabilită de dispunător:
a) în favoarea dispunătorului (obligarea la plata unei datorii a dispunătorului);
b) în favoarea gratificatului (acesta este gratificat cu o sumă de bani pentru a-şi desăvârşi studiile);
c) în favoarea unei terţe persoane (plata unei rente viagere în favoarea unui terţ).
Interesul acestei clasificări decurge din unele deosebiri de regim juridic între aceste categorii de sarcini.
Astfel:
– sarcina în favoarea dispunătorului nu se poate stipula decât în contractele de donaţie nu şi în
testamente;
– uneori existenţa sarcinii poate influenţa chiar natura juridică a actului;
Exemplu: dacă într-o donaţie se stipulează în favoarea dispunătorului sau a unei terţe persoane o sarcină
de valoare mai mare raportată la valoarea bunului donat, actul dobândeşte un caracter oneros.
– în cazul sarcinii stipulate în favoarea unei terţe persoane, această terţă persoană devine creditoare a
gratificatului, dar nu are niciun raport juridic cu dispunătorul; prin urmare, terţul beneficiar va putea
pretinde executarea sarcinii, dar nu va putea cere revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii,
această revocare fiind rezervată dispunătorului ca parte în contract. Este o formă a stipulaţiei pentru altul.
Sarcina trebuie să fie posibilă, licită şi morală.
Efectele sarcinii. Dacă gratificatul îndeplineşte sarcina actul juridic gratuit se consolidează ca şi când ar fi
fost un act pur şi simplu.
Dacă însă gratificatul nu execută sarcina, dispunătorul sau moştenitorii săi au dreptul să ceară revocarea
donaţiei sau a legatului. Revocarea va produce efecte retroactive întocmai ca şi rezoluţiunea unui contract
oneros.
3.7. Comparaţie între sarcină şi condiţie. Deşi neîndeplinirea sarcinii permite revocarea actului
producând efecte asemănătoare cu efectele îndeplinirii condiţiei rezolutorii, totuşi, sarcina se deosebeşte
esenţial de condiţie prin următoarele trăsături specifice:
– sarcina poate afecta numai actele juridice cu titlu gratuit, pe când condiţia poate afecta atât acte
juridice gratuite, cât şi acte oneroase;
– sarcina nu creează nicio incertitudine cu privire la existenţa valabilă sau la executarea actului juridic,
deoarece, chiar în caz de neexecutare a sarcinii, revocarea actului este facultativă pentru dispunător şi
poate fi hotărâtă numai de instanţa judecătorească;
– spre deosebire de condiţia rezolutorie care operează de drept desfiinţarea actului, sarcina nu
operează de drept, căci revocarea actului în caz de neexecutare a sarcinii trebuie cerută instanţei de
judecată, care poate să aprecieze şi care pronunţă revocarea (nu doar o constată ca în cazul condiţiei
rezolutorii îndeplinite).

§4
Efectele actului juridic
civil
4.1 . Noţiune . Efectele actului juridic civil constau, după caz , în crearea, modificarea, transmiterea sau
stingerea unor raporturi juridice civile şi, implicit, a drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul acestor
raporturi.
În prezentul paragraf ne vom referi la aspectele juridice comune ale efectelor actelor juridice civile.
Există trei mari principii care guvernează efectele actului juridic civil, şi anume: principiul forţei obligatoriia
actului juridic, principiul irevocabilităţii actului juridic şi principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. Altfel
spus, actul juridic civil se caracterizează prin obligativitate, irevocabilitate şi relativitate.
4.2. Principiul forţei obligatorii a actului juridic. Conţinutul principiului forţei obligatorii a actului juridic
(pacta sunt servanda) este stabilit prin dispoziţia art. 969 alin. (1) C.civ. potrivit căruia „Convenţiile legal
făcute au putere de lege între părţile contractante”.
Potrivit acestui text, actul juridic civil se impune respectului părţilor întocmai cum li se impune legea,
bineînţeles, în măsura în care actul juridic este legal făcut, adică întruneşte condiţiile de valabilitate
prevăzute de lege şi nu încalcă ordinea publică, dispoziţiile imperative ale legii sau bunele moravuri.
Subliniem însă că formularea întrebuinţată de legiuitor ( „are putere de lege”) trebuie luată ca o metaforă,
deoarece „legea părţilor” nu se identifică cu legea edictată de puterea legiuitoare.
Mai mult chiar, actul juridic se impune chiar şi instanţei de judecată care, în caz de litigiu între părţi,
trebuie să respecte actul juridic şi să impună părţilor respectarea lui. Acest principiu este fundamental,
deoarece fără el viaţa juridică ar fi imposibilă; el reprezintă nu numai un principiu de drept, dar şi unul de
morală. În adevăr, el consacră respectarea cuvântului dat (o zicală juridică spune: boii se leagă de coarne,
oamenii se leagă prin cuvinte).
Excepţii de la principiul forţei obligatorii. Unele împrejurări – străine de voinţa părţilor – sunt de natură a
afecta acest principiu, antrenând fie restrân-gerea, fie extinderea forţei obligatorii a actului juridic. Astfel, în
ce priveşte restrângerea forţei obligatorii:
– încetarea actului juridic se produce indiferent de voinţa părţilor atunci când dispare unul din
elementele constitutive ale actului;
Exemplu: moartea uneia din părţi duce la încetarea contractului de mandat; moartea sau punerea sub
interdicţie a debitorului duce la încetarea contractelor intuitu personae; pieirea fortuită a lucrului la care se
referă contractul conduce la încetarea contractului de locaţiune sau închiriere etc.
De altă parte, lărgirea forţei obligatorii a actului juridic poate avea loc în următoarele situaţii:
– prorogarea (sau prelungirea) prin lege a unor contracte, face să se extindă efectele actului dincolo de
limita în timp stabilită de părţi [exemplu: contractele de închiriere a locuinţelor în baza art. 1 din Legea nr.
17/1994, a art. 7 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 şi art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 49/1999];
prorogarea operează pentru cinci ani.
– suspendarea efectelor unui act juridic cu executare succesivă se produce datorită intervenţiei unui
caz fortuit sau de forţă majoră;
– modificarea unor efecte ale actului juridic s-ar putea impune părţilor prin hotărâre judecătorească,
prin aplicarea teoriei impreviziunii potrivit căreia actele juridice se consideră a fi încheiate – dacă sunt acte
cu executare succesivă – sub condiţia implicită a menţinerii situaţiei generale existente la data încheierii
lor (clauza rebus sic stantibus). Astfel, dacă situaţia generală se modifică imprevizibil, stricând echilibrul
firesc al valorii prestaţiilor reciproce ale părţilor, ele ar fi îndreptăţite să ceară instanţei restabilirea acestui
echilibru. Altfel o parte a contractului – în cursul executării – suferă o pagubă ca urmare a dezechilibrului
de valoare ivit, în raport cu prestaţia celeilalte; am fi deci în prezenţa unei leziuni a posteriori.
Exemplu: P închiriază lui G camere frigorifice, obligându-se să achite el preţul energiei electrice. După un
timp preţul energiei electrice creşte atât de mult încât el este mai mare decât chiria. Sau, într-un alt exemplu,
V printr-o promisiune unilaterală de vânzare se obligă faţă de C să-i vândă un teren la un preţ fix de 20 de
milioane de lei. În convenţia părţilor acest angajament urmează să fie valabil 5 ani. În ziua împlinirii acestui
termen terenul în cauză valorează 40 de milioane; evident, la această dată V este păgubit dacă primeşte de
la C doar 20 de milioane de lei.
Rebus sic stantibus (cât timp lucrurile vor rămâne neschimbate). În termeni de dicţionar această formulă –
izvorâtă din dreptul canonic – desemnează clauza subînţeleasă într-un contract sinalagmatic cu executare
succesivă potrivit căreia obligaţiile asumate de părţi sunt condiţionate de menţinerea împrejurărilor pe care
ele le-au avut în vedere la încheierea contractului; ea stă la temelia teoriei impreviziunii, teorie care nu era
împărtăşită în comunism, iar actualmente jurisprudenţa noastră încă mai este ezitantă. Teoria impreviziunii
se opune nominalismului monetar care este concepţia Codului civil.
Nominalismul monetar semnifică că identitatea de nume a unei monede prezumă în mod irefragabil
identitatea valorii sale intrinseci, în puterea de cumpărare de-a lungul timpului. El este consacrat de Codul
civil, în art. 1578: „Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă
numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi
epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această
sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii”.
Dimpotrivă, principiul valorismului (realismului) admite deprecierea monetară atunci când valoarea
intrinsecă a monedei a fost alterată, depreciată.
Dar nu de puţine ori părţile contractante în hotărârea lor de a încheia un contract sunt animate de o
evaluare a anumitor împrejurări care ulterior se dovedesc a fi neveridice; datorită unui eveniment
imprevizibil, situaţia avută iniţial în vedere se dezvoltă contrar aşteptărilor lor.
Dacă însă situaţiile pe care părţile au contat la încheierea contractului constituie însăşi baza sau
fundamentul acestuia, iar acestea s-au modificat în mod imprevizibil şi executarea obligaţiei pentru una din
părţi a devenit mai dificilă şi excesiv de oneroasă, apare normal o readaptare a contractului la noile condiţii
economice. Mai concret: atunci când părţile nu ajung la o renegociere, judecătorul va putea dispune o
revizuire a contractului sau chiar rezilierea sau rezoluţiunea sa. În favoarea acestei teze pledează noţiunile
de echitate şi justiţie comutativă care cer ca un contract, odată încheiat, în timp să nu devină un mijloc de
injustiţie la îndemâna uneia dintre părţi. Dar clauza rebus sic stantibus trebuie primită numai în mod
excepţional, cum ar fi cazul „catastrofelor sociale”, bunăoară inflaţia galopantă.
În măsura în care legiuitorul rămâne pasiv, considerăm că reazemul legal al teoriei impreviziunii trebuie să
fie – aşa cum corect a procedat Curtea Supremă – art. 970 C.civ. potrivit căruia „Convenţiile obligă nu numai
la ceea ce este expres cuprins în ele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiunii
după natura sa” (a se vedea C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 21/1994, Dreptul nr. 12/1994, p. 58). O
altă motivare ar putea fi principiul reparării integrale a prejudiciului. Desigur, fiecare din părţile actului, pe cât
posibil, trebuie să ia astfel de măsuri încât în viitor efectele negative să nu se realizeze; de pildă,
introducerea în contract a unor clauze de impreviziune care, în opinia noastră, sunt perfect admisibile (în
sens contrar, C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 591/1994, B.J. 1994, p. 244).
Relativ recent legiuitorul a consacrat legislativ (în diferite materii) teoria impreviziunii; astfel, art. 43 alin.
(3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, Ordonanţa Guvernului nr.
42/1997privind navigaţia civilă sau Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 potrivit căreia judecătorul are puterea –
în cadrul procedurii somaţiei de plată – să actualizeze în raport cu rata inflaţiei atât creanţele, cât şi
dobânzile oriart. 3712 alin. (3) C.proc.civ. care îi permite executorului judecătoresc să actualizeze valoarea
obligaţiilor stabilite în bani etc. În orice caz, credem că o intervenţie legislativă în această materie, cu valoare
de principiu (clădită pe echitate şi bună-credinţă) ar fi binevenită, cu atât mai mult cu cât alte legislaţii conţin
asemenea prevederi; bunăoară, Codul civil francez prin modificările survenite în 1971 şi 1987, Codul
civilgerman (BGB) prin art. 242, Codul civil italian prin art. 1467, Codul civil elveţian prin art. 2, dreptul englez
prin introducerea noţiunii de frustration (pentru unele detalii de drept comparat privind teoria
impreviziunii,M.E. Burzo, Efecte ale devalorizării monetare în raporturile juridice civile patrimoniale, Teză de
doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1998, p. 66-95).
Pentru susţinerea acestei opinii mai putem adăuga că în zilele noastre deprecierea monetară este o
realitate; că art. 1578 C.civ. şi omologul său francez, art. 1895 (redactate în 1864 şi respectiv 1804), sunt
„îmbătrânite” şi de aceea ele nu trebuie interpretate ad literam. Dimpotrivă, aceste texte trebuie interpretate
în raport cu realităţile actuale. Tocmai acest lucru l-a făcut legiuitorul nostru, care prin legile promulgate a
renunţat parţial la regula nominalismului. De altă parte, nominalismul este favorabil debitorilor, nu creditorilor;
şi oricum creditorii trebuie să se pună la adăpost şi de riscul de insolvabilitate al debitorilor, afară de riscul
„căderii monedei”. În prezent nominalismul nu mai oferă suficientă protecţie creditorilor.Desigur, clauza de
indexare nu trebuie confundată cu clauza de revizuire, care atunci când este inserată în contracte (pentru
cazul schimbării circumstanţelor economice) adoptarea ei presupune întotdeauna o renegociere a
contractului (s.n.).
4.3. Principiul irevocabilităţii actului juridic. Acest principiu este consacrat de alin. (2) al art. 969
C.civ. care, referindu-se la convenţii – dispune că „ele se pot revoca numai prin consimţământ mutual sau
din cauze autorizate de lege”, de unde rezultă per a contrario că actul juridic nu poate fi revocat prin voinţa
unilaterală a uneia din părţile care l-a încheiat; vom arăta că irevocabilitatea este aplicabilă şi actelor
unilaterale.
Principiul irevocabilităţii actului juridic decurge în mod firesc, ca o consecinţă, din principiul forţei obligatorii
a actului juridic. Este adevărat că legea nu consacră expres acest principiu, lăsând ca el să fie dedus pe cale
de interpretare din dispoziţia care permite revocarea convenţiilor numai prin consimţământ mutual; dar
existenţa principiului rezultă indubitabil şi din împrejurarea că legea prevede expres cazurile, de excepţie, în
care un act juridic poate totuşi să fie revocat. Totuşi, unii autori, nu fără argumente, contestă existenţa de
sine stătătoare a acestui principiu (Fr. Deak, op. cit., p. 105).
Excepţiile de la principiul irevocabilităţii prevăzute expres de lege sunt următoarele:
a) În cazul contractelor şi a celorlalte acte bilaterale:
– donaţiile între soţi sunt esenţialmente revocabile [art. 937 alin. (1) C.civ.]; pentru a împiedica
eludarea acestei prevederi printr-o eventuală donaţie deghi-zată în forma unui act de vânzare care nu ar
putea fi revocat, legiuitorul a prevăzut în art. 1308 alin. (1) C.civ., regula interdicţiei vânzărilor între soţi;
– contractele de locaţiune încheiate pe durată nedeterminată pot fi revocate prin voinţa unilaterală a
oricăreia dintre părţi (art. 1436 C.civ.);
– contractele de închiriere a locuinţelor pot fi revocate unilateral numai de către chiriaş;
– contractul de mandat (art. 1552 pct. 1 şi 2 C.civ.) poate fi oricând revocat de oricare dintre părţi (dar
cu efecte numai pentru viitor);
– contractul de depozit poate fi revocat de către deponent (cu efecte tot numai pentru viitor, art. 1616
C.civ.);
– denunţarea contractului de asigurare (art. 21 din Legea nr. 136/1995); denunţarea contractului de
voluntariat (art. 17 din Legea nr. 195/2001);
– contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale – în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 106/1999
– pot fi denunţate unilateral de către consumator în termen de 7 zile lucrătoare şi fără a fi necesară
invocarea vreunui motiv; evident cu returnarea produselor la comerciant în termenele stabilite.
Această reglementare are ca scop protejarea consumatorului împotriva pericolelor care pot să rezulte
din desfacerea directă a produselor sau din prestarea directă a unor servicii. De pildă, contractele
încheiate în timpul unor deplasări organizate de comerciant în afara spaţiilor sale comerciale, a unor vizite
ale comerciantului sau ale reprezentanţilor săi la domiciliul unui consumator, la locul de muncă al
consumatorului, în alte locuri publice, cu condiţia ca valoarea minimă ce urmează a fi achitată de
consumator să fie de cel puţin 500.000 de lei.
Denunţarea unilaterală a contractului de către consumator este motivată de faptul că el este luat prin
surprindere (de multe ori în faţa uşii, în mijloacele de transport în comun, în zona drumurilor publice etc.)
şi în acest fel ia o decizie pripită uneori pentru produse sau servicii de care nici nu are nevoie. Există apoi
persoane „mai slabe” cu o experienţă mai redusă în încheierea afacerilor şi care fiind surprinse (uneori
chiar acostate), pot fi influenţate să încheie contractul propus, deşi nu au deliberat îndeajuns; în acest fel
ele pot fi prejudiciate.
În spiritul noii reglementări contractul trebuie să fie încheiat în formă scrisă. Dreptul consumatorului la
denunţarea contractului nu poate fi anulat de nicio clauză contractuală sau înţelegere între părţi, aceasta
fiind considerată nulă de drept (art. 17), ceea ce înseamnă că nici chiar o autentificare notarială nu face
contractul irevocabil, deşi o asemenea excepţie ar fi putut fi formulată în lege; de asemenea, dreptul
consumatorului de a denunţa unilateral contractul la distanţă, în termen de 10 zile lucrătoare, fără
penalităţi şi fără invocarea unui motiv (art. 7 din Ordonanţa nr. 130/2000). În ambele cazuri este vorba
despre un drept potestativ.
– contractul de societate civilă poate înceta prin voinţa unuia dintre asociaţi (art. 1523 pct. 5 C.civ.) cu
respectarea anumitor condiţii, dacă societatea a fost înfiinţată pe durată nedeterminată (art. 1527 C.civ.),
şi numai prin hotărâre judecătorească, când există „juste motive”, dacă societatea a fost înfiinţată pe
durată determinată (art. 1529 C.civ.); menţionăm că şi unele forme de societate comercială pot fi făcute
să înceteze prin voinţa unuia dintre asociaţi, în anumite condiţii şi cu respectarea anumitor formalităţi
(Legea nr. 31/1990).
Părţile contractante pot să includă în chiar contractul pe care îl încheie o clauză care să permită
revocarea unilaterală a contractului, în cazurile şi în condiţiile stabilite de ele.
Exemplu: într-o promisiune de vânzare-cumpărare (antecontract) se poate stipula o arvună cu funcţie de
clauză de dezicere, în sensul că oricare dintre promitenţi poate să se răzgândească şi să desfiinţeze
antecontractul, pierzând în acest caz arvuna plătită sau trebuind să restituie îndoit arvuna primită.
De regulă, revocarea actului juridic bilateral – atunci când este permisă –operează ca o rezoluţiune,
desfiinţând contractul cu efect retroactiv; în cazul contractelor cu executare succesivă în timp (mandat,
închiriere, depozit, societate etc.) revocarea operează însă numai pentru viitor (ex nunc).
b) În cazul actelor juridice unilaterale, acestea pot fi revocate de către partea prin a cărei voinţă s-au
încheiat, numai în cazurile expres prevăzute de lege, şi anume:
– testamentul este un act unilateral de voinţă esenţialmente revocabil (art. 802 C.civ.);
– actul unilateral de voinţă prin care un succesibil renunţă la moştenire poate fi revocat numai înlăuntrul
termenului de acceptare (6 luni potrivit art. 700 C.civ.) şi numai dacă între timp moştenirea nu a fost
acceptată de un alt erede (art. 701 C.civ.).
– revocarea consimţământului exprimat de o persoană pentru a i se preleva organe, ţesuturi sau
celule, potrivit Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
Există însă şi acte juridice unilaterale care sunt esenţialmente irevocabile (actul prin care se recunoaşte
filiaţia, actul de acceptare a moştenirii etc.), după cum există şi acte unilaterale care sunt irevocabile numai
un anumit timp stabilit de lege sau de voinţa părţii (oferta de a contracta, oferta publică de recompensă etc.).
4.4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. Acest principiu este consacrat de textul art. 973
C.civ. astfel: „Convenţiile nu au efect decât între părţile contractante”. Regula este cunoscută şi dreptului
roman, fiind exprimată în adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest.
Aplicabil oricăror acte juridice principiul relativităţii înseamnă că dintr-un act juridic nu se pot naşte drepturi
şi obligaţii decât în favoarea şi, respectiv, sarcina părţilor care au încheiat actul, deoarece nimeni nu poate fi
obligat decât prin voinţa sa; actul juridic nu produce efecte faţă de terţele persoane.
Nota bene. Această eficacitate limitată nu trebuie înţeleasă într-un mod absolut. În adevăr, dacă actul
juridic nu poate să supună terţii efectelor lui, nu este mai puţin adevărat că aceste efecte trebuie recunoscute
de ei ca un fapt social care le este opozabil. Bunăoară, atunci când o persoană vinde un bun, terţii nu pot
tăgădui această vânzare, respectiv că acel bun a rămas în proprietatea vânzătorului şi nu s-a transmis
cumpărătorului.
Noţiunile de: părţi, terţi, avânzi-cauză. Aceste noţiuni denumesc cele trei categorii în care pot fi împărţiţi
subiecţii de drept în raport cu un anumit act juridic. Astfel:
– sunt părţi persoanele care au încheiat (fie personal, fie prin reprezentant) actul juridic; de asemenea,
cei care au dobândit această calitate pe parcursul desfăşurării ori executării actului;
– sunt terţi (penitus extranei) persoanele străine de actul juridic, care nu au participat nici personal, nici
prin reprezentant la încheierea lui; ei mai sunt denumiţi „cei de-ai treilea”. Evident, terţii nu au calitate nici
de avânzi-cauză, ei fiind cu totul străini de actul juridic;
– sunt avânzi-cauză (habentes causam, ayants cause) toţi cei care nu au participat la încheierea
actului juridic, dar, totuşi, datorită unor legături juridice pe care le au cu părţile, dobândesc drepturi de la o
persoană; ei dobândesc drepturi şi obligaţii de la autorul lor.
Nota bene. Autorul (în sensul analizat) este persoana care transmite un drept altei persoane.
Astfel, în teoria clasică sunt avânzi-cauză:
a) Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal sunt persoanele care succed la întreg patrimoniul
autorului lor sau la o cotă-parte din acesta.
Succesorii universali sunt persoanele care dobândesc de la autorul lor întreg patrimoniul, adică o
universalitate. De exemplu: moştenitorul legal unic, legatarul universal şi persoana juridică în cazul
comasării.
Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care dobândesc de la autorul lor o fracţiune dintr-un
patrimoniu. De exemplu: moştenitorii legali şi legatarii cu titlu universal şi persoana juridică în cazul divizării.
Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal constituie o singură categorie de avânzi-cauză, pentru
că între ei nu există o deosebire calitativă, ci numai cantitativă. Deşi nu au participat la încheierea actului, ei
iau locul părţii pe care o moştenesc, dobândind astfel calitatea de titulari ai drepturilor şi obligaţiilor acesteia
ca parte în actul juridic. Aceşti succesori devin astfel părţi ale actului juridic cu privire la toate drepturile şi
obligaţiile autorului lor (activ şi pasiv), cu excepţia celor strict personale care se sting la decesul titularului;
b) Succesorii cu titlu particular sunt cei care dobândesc de la autorul lor numai anumite drepturi sau
bunuri determinate (de exemplu, cumpărătorul unui bun, donatarul, legatarul cu titlu particular). Aceşti
succesori sunt avânzi-cauză faţă de actele juridice făcute de autorul lor numai dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
– dacă actul respectiv a dat naştere unor drepturi şi obligaţii strâns legate de bunul dobândit de
succesor;
Exemplu: cel care moşteneşte o casă trebuie să respecte contractul prin care autorul său închiriase casa
unei terţe persoane; el trebuie să plătească primele de asigurare a casei neplătite de autorul său. Sau atunci
când proprietarul îşi închiriază apartamentul pe care ulterior îl vinde, cumpărătorul, deşi nu a participat la
contractul de închiriere, trebuie să-l respecte.
– dacă actul respectiv are dată certă anterioară dobândirii bunului;
– dacă s-au îndeplinit condiţiile de publicitate cerute de lege.
Exemplu: cesiunea de creanţă trebuie să fie notificată debitorului spre a-i fi opozabilă.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, succesorul cu titlu particular are calitatea de având-cauză şi trebuie
să respecte drepturile şi obligaţiile izvorâte din actul juridic încheiat de autorul său; în caz contrar el rămâne
terţ faţă de acest act care nu-i este opozabil (G. Boroi, op. cit., p. 214).
Faptul că dobânditorul cu titlu particular este ţinut de actele juridice făcute anterior dobândirii de către cel
de la care se dobândeşte se explică şi prin ideea că acest succesor nu putea să dobândească mai multe
drepturi decât avea însuşi transmiţătorul bunului. Desigur, pentru actele încheiate ulterior transferului
succesorul cu titlu particular are un drept propriu; aşadar, pentru actele posterioare el devine un terţ;
c) Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală, ci doar un drept de gaj general
asupra patrimoniului debitorului lor. Aceşti creditori nu au de obicei decât o chitanţă scrisă de mâna
debitorului, ceea ce explică denumirea lor care vine de la grecescul kheir (mâna) şi graphier (scris, scriitură).
Ei sunt avânzi-cauză deoarece suferă consecinţele juridice patrimoniale provenite din actele încheiate de
debitorul lor; patrimoniul debitorului se poate mări sau micşora.
Gajul general este reglementat de art. 1718 C.civ. care stabileşte că: „Oricine este obligat personal este
ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
Într-adevăr, neavând o garanţie reală (gaj sau ipotecă) aceşti creditori nu au un drept de urmărire asupra
unui anumit bun al debitorului; aşa fiind, debitorul este liber să dispună cum vrea de toate bunurile sale. Dar
înstrăinarea de către debitor a unor bunuri face să se micşoreze sau chiar să dispară obiectul dreptului de
gaj general al creditorului chirografar, putând duce la imposibilitatea realizării creanţei în cazul în care
debitorul devine insolvabil. Oricum însă atâta vreme cât ei prin actele încheiate de debitorul lor nu devin
debitori sau creditori este greu de a-i califica avânzi-cauză.
Exemplu: X îl împrumută pe Y cu suma de 20.000 de lei, fără însă a se asigura printr-un gaj sau ipotecă;
aşa fiind, X este în raport cu Y creditor chirografar. Până la împlinirea termenului – care a fost stabilit la un
an – Y face o donaţie de 10.000 de lei lui Z, dar primeşte o moştenire în valoare de 40.000 de lei. Se
observă uşor că prin primul act, gajul general al lui X, s-a micşorat cu 10.000, iar prin al doilea s-a mărit cu
40.000. Aşadar, fluctuaţiile (diminuări sau sporiri) din patrimoniul debitorului Y influenţează realizarea
creanţei creditorului chirografar X.
Cât timp debitorul rămâne solvabil, actele sale patrimoniale sunt opozabile creditorilor chirografari, care
nu le pot ataca (fără însă ca aceşti creditori să devină părţi în aceste acte ori să devină în temeiul lor titulari
de drepturi sau de obligaţii, aşa cum pot deveni succesorii).
Calitatea de avânzi-cauză a creditorilor chirografari încetează în momentul în care debitorul lor încheie
acte juridice patrimoniale (cu alte persoane) în frauda intereselor creditorilor; adică încheie acte prin care
debitorul îşi provoacă sau îşi agravează starea de insolvabilitate, periclitând posibilitatea realizării silite a
creanţelor acestor creditori; faţă de aceste acte creditorii devin terţi şi sunt îndreptăţiţi să le atace prin
acţiunea revocatorie (sau pauliană) reglementată de art. 975 C.civ., bunăoară, atunci când debitorul îşi
donează bunurile anume pentru ca creditorul chirografar să nu-şi poată satisface creanţa sa. De aceea, în
opinia noastră, ei constituie o categorie sui generis.
Acţiunea pauliană (sau revocatorie) este acţiunea civilă prin care creditorul cere instanţei de judecată
anularea actelor juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale; practic această acţiune este
îndreptată atât împotriva debitorului, cât şi a terţului care a beneficiat de pe urma acestor acte (a se vedea
şiC.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 3854/2000, Culegere de practică... 2000, p. 34-35).
De reţinut că uneori terţii pot deveni avânzi-cauză, după cum şi avânzii-cauză pot deveni terţi în raport cu
un anumit act juridic. Astfel – în afară de creditorii chirografari, şi succesorii universali sau cu titlu universal –
dacă sunt moştenitori rezervatari – devin terţi faţă de actele prin care autorul lor şi-a înstrăinat cu titlu gratuit
bunuri a căror valoare depăşeşte cotitatea disponibilă, aducând astfel atingere rezervei lor succesorale. În
acest caz, moştenitorii rezervatari sunt îndreptăţiţi prin lege să ceară şi să obţină în justiţie reducerea
donaţiilor sau legatelor respective în măsura necesară reîntregirii rezervei.
Tot astfel este posibilă şi situaţia inversă: un terţ oarecare faţă de actul juridic prin care vânzătorul îşi
înstrăinează un bun cumpărătorului sub condiţie suspensivă devine având-cauză dacă la moartea
vânzătorului se constată că terţul respectiv a fost instituit prin testament ca legatar universal sau cu titlu
universal al vânzătorului sau ca legatar cu titlu particular al bunului respectiv.
O precizare necesară. Doctrina mai nouă a repus în discuţie (a câta oară?) noţiunile de părţi, terţi şi
avânzi-cauză, clătinând condiţia juridică a acestora atribuită de teoria clasică.
Bunăoară, se spune tot mai des (în doctrina franceză, dar şi cea română) că noţiunile de părţi şi terţi
sunt variabile, echivoce şi eterogene. De altă parte, că avânzii-cauză cu titlu particular sunt consideraţi
terţi şi tot astfel creditorii chirografari (I. Deleanu, op. cit., p. 40-41 cu bogatul aparat bibliografic). S-a mai
susţinut, într-o altă opinie, că, dimpotrivă, creditorii chirografari sunt singurii avânzi-cauză; altfel spus,
categoria avânzilor-cauză nu-i cuprinde decât pe chirografari, iar celelalte persoane considerate de
doctrina clasică avânzi nu sunt decât terţi sau părţi survenite (P. Vasilescu, op. cit., p. 130-131 împreună
cu amplele repere doctrinare).
În opoziţie cu creditorii chirografari sunt:
– creditorii ipotecari, a căror creanţă este garantată printr-un drept real accesoriu imobiliar (ipotecă);
– creditorii gajişti, a căror creanţă este garantată printr-un drept real accesoriu mobiliar (gaj);
– creditorii privilegiaţi, a căror creanţă este garantată printr-un privilegiu. Privilegiul presupune un drept
izvorât din lege, în virtutea căruia creditorul îşi poate satisface creanţa sa cu prioritate faţă de creanţele
altor creditori ai aceluiaşi debitor (a se vedea, St. Rauschi, op. cit., p. 52).
Opozabilitate şi inopozabilitate; corelaţia lor cu efectele. Prin opozabilitate înţelegem calitatea unui act
juridic de a produce efecte faţă de părţile raportului juridic respectiv, precum şi de a se impune respectului
terţelor persoane. Orice act juridic este opozabil între părţile faţă de care produce efectele juridice în vederea
cărora a fost încheiat sau efectele prevăzute de lege. Actul juridic nu produce însă efecte juridice faţă de
terţele persoane, dar situaţia juridică căreia actul juridic i-a dat naştere este opozabilă terţilor, în sensul că ea
se impune respectului terţelor persoane; ele nu pot să ignore sau să conteste efectele ce decurg din act.
Exemplu: actul juridic al căsătoriei produce efecte între părţi, între soţi care dobândesc astfel o nouă
stare civilă şi o serie de drepturi şi obligaţii prevăzute de lege, dar noua lor stare civilă se impune respectului
tuturor. Tot astfel, printr-un contract de vânzare-cumpărare se nasc drepturi şi obligaţii numai între părţi, dar
faptul că de acum cumpărătorul este noul proprietar al bunului vândut este opozabil tuturor, în sensul că
toată lumea trebuie să respecte dreptul real de proprietate al noului titular.
Trebuie întotdeauna să distingem între efectele actului juridic şi situaţia juridică generată de actul juridic.
Astfel, în mod paradoxal se vorbeşte atât despre principiul inopozabilităţii faţă de terţi, cât şi despre principiul
opozabilităţii faţă de terţi. Numai că în cazul primului principiu enunţat se au în vedere efectele actului juridic,
în timp ce în cazul celui de-al doilea avem în vedere obligaţia terţilor de a respecta situaţia juridică rezultată
din actul încheiat de părţi.
Opozabilitatea este condiţionată uneori prin lege de îndeplinirea anumitor formalităţi de publicitate pentru
ca terţii să poată lua cunoştinţă de situaţia juridică creată prin actul juridic; numai dacă s-au îndeplinit aceste
formalităţi o parte poate invoca actul juridic contra terţului care ar invoca, de pildă, un drept asupra bunului
imobil cumpărat, terţul neputând fi ţinut să respecte o situaţie juridică despre care nu avea cum să aibă
cunoştinţă. Deci condiţia sine qua non a opozabilităţii actului faţă de terţi este cunoaşterea de către aceştia a
obiectului opozabilităţii (I. Deleanu, Opozabilitatea, consideraţii generale, Dreptul nr. 7/2001, p. 93). De
pildă, art. 25 din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară statuează: „Înscrierile în cartea
funciară devin opozabile faţă de terţi la data înregistrării cererii”.
Nota bene. Obiectul opozabilităţii poate fi alcătuit din acte juridice, fapte juridice, drepturi, obligaţii, situaţii
juridice.
În concluzie, în raporturile dintre părţi opozabilitatea implică efectele juridice ale actului; în raporturile cu
terţii opozabilitatea nu implică efectele, deoarece faţă de terţi actul juridic nu dă naştere la drepturi şi obligaţii
determinate, ci doar la obligaţia generală de a respecta situaţiile juridice create prin actul respectiv. Deci
noţiunea de opozabilitate se foloseşte atât în relaţiile dintre părţi, cât şi în relaţia dintre părţile actului şi terţi.
Transmisiunea şi stingerea drepturilor subiective civile. Când o persoană transmite un drept acest drept
dispare din patrimoniul său pentru a intra în patrimoniul unei alte persoane. Aşadar, dreptul transmis nu este
stins, deoarece îl vom găsi neschimbat în patrimoniul avândului-cauză. Transmisiunea poate fi, aşa cum am
arătat, universală, cu titlu universal şi cu titlu particular.
Materia transmisiunilor drepturilor este dominată de principiul conservării drepturilor care se exprimă prin
formulele: nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nimeni nu poate transfera altuia mai
multe drepturi decât are el însuşi) sau nemo dat quad non habet (nimeni nu dă ceea ce nu are). Absenţa
dreptului se va regăsi mereu pe scara înstrăinărilor.
Stingerea unui drept presupune că el nu mai există, că el a dispărut pentru toţi subiecţii. Stingerea
drepturilor civile poate avea loc prin voinţa titularului sau independent de voinţa acestuia. Bunăoară,
proprietarul unui bun mobil poate stinge dreptul său asupra bunului dacă îl abandonează; bunul respectiv
(res derelicta) va intra în categoria res nullius. Sau stingerea unui drept de creanţă prin voinţa debitorului are
loc întotdeauna prin executarea obligaţiei (a face o plată), iar în alte cazuri prin voinţa creditorului care este
de acord cu o remitere de datorie; dar stingerea dreptului poate avea loc şi prin voinţa comună a creditorului
şi debitorului dacă ei au stipulat că la împlinirea unui eveniment oarecare dreptul se va stinge (chiar
retroactiv în cazul condiţiei rezolutorii).
Stingerea dreptului în afara voinţei titularului. Ea poate avea loc, în cazul drepturilor reale, prin dispariţia
obiectului asupra căruia ele poartă; sau în cazul decesului credirentierului se va stinge renta viageră.
Drepturile viagere nu se transmit – conform regulii general admise – moştenitorilor, constituind din acest
punct de vedere o excepţie.
În alte situaţii neglijenţa exercitării pe termen lung a drepturilor atrage pentru titular imposibilitatea de a-l
valorifica pe calea executării silite; este prescripţia extinctivă. Anticipând puţin, reţinem că nu dreptul
subiectiv este stins, ci numai dreptul la acţiune în sens material, ca urmare a neexercitării lui în termenul
prevăzut de lege.
Dar nu toate drepturile se sting prin nefolosire. Aşa de pildă, drepturile personalităţii, dreptul de proprietate
etc. Este adevărat, în ce priveşte acesta din urmă, că dacă un terţ pe timpul neglijenţei proprietarului s-ar
pune în posesie, ar putea dobândi bunul prin prescripţie achizitivă (uzucapiune). Dar fără o atare intervenţie,
proprietarul, oricare ar fi perioada în care el a rămas inactiv, nu pierde dreptul său.
Excepţiile de la principiul relativităţii actului juridic civil. Legea reglementează câteva situaţii în care
principiul relativităţii actului juridic civil nu se aplică, în sensul că actul juridic produce unele efecte şi faţă de
alte persoane decât cele care l-au încheiat. Principalele excepţii sunt:
a) Stipulaţia pentru altul este actul prin care o persoană, numită promitent, se obligă faţă de o altă
persoană, numită stipulant, să execute o anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane, numită beneficiar,
care nu participă la încheierea actului. Aşadar, din actul încheiat între stipulant şi promitent se naşte un drept
în favoarea beneficiarului care devine astfel creditor al promitentului, îndreptăţit să-i pretindă executarea
prestaţiei la care acesta s-a obligat prin actul încheiat cu stipulantul (pentru amănunte, a se vedea A.P.
Zeuleanu, Despre contractul în favoarea terţilor, Studiu de drept civil român şi drept comparat, 1930).
b) Acţiunile directe, adică posibilitatea acordată uneori de lege unei terţe persoane de a exercita anumite
drepturi direct împotriva uneia din părţile contractante. Astfel de acţiuni directe sunt reglementate de Codul
civil în două cazuri, şi anume:
– potrivit art. 1488 C.civ., în materia contractului de antrepriză, lucrătorii angajaţi de antreprenor pot
cere plata drepturilor lor direct de la clientul pentru care se execută lucrarea, în măsura în care acesta
este dator antreprenorului;
– potrivit art. 1542 C.civ., în materia contractului de mandat, mandantul poate să intenteze acţiune
direct împotriva terţei persoane pe care mandatarul şi-a substituit-o în îndeplinirea mandatului său.
În ambele cazuri, dreptul la acţiune al terţului împotriva uneia dintre părţi, respectiv dreptul la acţiune a
uneia din părţi împotriva unei terţe persoane, izvorăşte direct din lege, iar nu din voinţa părţilor (aşa cum se
întâmplă în cazul stipulaţiei pentru altul).
Aceste acţiuni directe nu trebuie confundate cu acţiunea oblică reglementată de art. 974 C.civ., deoarece
în cazul acţiunii oblice creditorul nu exercită propriul său drept, ci dreptul debitorului său împotriva unui
debitor al acestuia, reîntregind astfel integritatea patrimoniului debitorului său care îi serveşte (lui şi celorlalţi
creditori) drept gaj general pentru realizarea creanţei sale.
Acţiunea oblică este acţiunea civilă prin care creditorul chirografar exercită în numele debitorului său
drepturile şi acţiunile patrimoniale neexercitate de acesta. Această acţiune se întemeiază pe dreptul de gaj
general al creditorului.
c) Contractul colectiv de muncă încheiat potrivit Legii nr. 53/2003 între patroni şi salariaţi, contract prin
care se stabilesc, în limitele prevăzute de lege, clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea şi alte drepturi
şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă (art. 239): „Prevederile contractului colectiv de muncă produc
efecte pentru toţi salariaţii, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizaţie sindicală”; cu alte
cuvinte, deşi contractul este încheiat cu reprezentanţii salariaţilor existenţi la data încheierii lui, el produce
efecte şi faţă de terţii care vor dobândi în viitor calitatea de angajaţi, deşi ei nu au participat la încheierea
contractului şi nici nu au fost reprezentaţi, de către sindicat sau de angajaţii aleşi, la încheierea contractului
cu patronul. Aşadar, noii angajaţi au drepturile şi sunt ţinuţi de obligaţiile consfinţite prin contractul colectiv de
muncă, deşi sunt terţi faţă de acest act.
„Excepţiile aparente” la principiul relativităţii sunt situaţiile în care un act juridic produce efecte faţă de
anumite persoane care nu au participat la încheierea actului, fără ca această eficacitate să contravină
principiului relativităţii efectelor actului juridic civil. Astfel:
a) Avânzii-cauză. Actul juridic civil produce efecte faţă de aceştia pentru că ei iau locul părţilor în raportul
juridic respectiv;
b) Promisiunea pentru altul (a nu se confunda cu stipulaţia pentru altul). Ea este convenţia prin care
promitentul se obligă să convingă pe altă persoană să încheie un act (convenţia de porte-fort) sau se obligă
a-l convinge pe altul să ratifice un act, încheiat în numele lui fără nicio putere de a-l reprezenta; în această
situaţie nu se produc efecte faţă de terţe persoane. Aceasta pentru că singur promitentul devine debitor al
obligaţiei de a face demersurile necesare spre a-l convinge pe terţ să încheie sau să ratifice un act; câtă
vreme terţul nu se lasă convins, el nu are nicio obligaţie, singurul obligat şi răspunzător fiind promitentul;
dacă terţul se lasă convins şi încheie sau ratifică actul, el va deveni debitor şi creditor în temeiul acestui act
pe care el însuşi l-a încheiat ca parte, iar nu în temeiul promisiunii faţă de care el rămâne terţ;
c) Simulaţia este operaţiunea juridică ce constă în încheierea unui act juridic aparent (menit să dea
impresia creării unei situaţii juridice diferite de cea reală) şi încheierea concomitentă a unui alt act juridic
secret care precizează adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le stabilească în realitate.
Uneori, datorită caracterului secret al actului real, simulaţia este privită cu suspiciune, mai ales de nejurişti.
Se crede, greşit desigur, că prin crearea unei aparenţe se amăgesc terţii şi, deci, există intenţia de a
prejudicia interesele altuia. Această credinţă este adevărată doar în cazul simulaţiei ilicite.
Simulaţia poate îmbrăca una din următoarele forme:
– fictivitatea, când se încheie un act aparent a cărui existenţă este negată total de actul secret;
Exemplu: un debitor îşi „vinde” fictiv un bun de valoare spre a-l sustrage exercitării dreptului de gaj
general al creditorului său, convenind concomitent cu cumpărătorul – prin actul secret – că actul de
vânzarecumpărare
nu are nicio valoare şi că, în realitate el, vânzătorul, păstrează proprietatea bunului. Iată cum
actul secret anulează actul public, aparent.
– deghizarea, când se încheie un act aparent a cărui natură sau ale cărui clauze sunt diferite de natura
sau de conţinutul actului secret şi real dorit de părţi;
Exemplu: o donaţie reală este deghizată în forma unui contract de vânzare- cumpărare, pentru a evita fie
o incapacitate de a da sau a primi cu titlu gratuit, fie posibilitatea reducţiunii liberalităţii, fie obligaţia de raport
etc. (F. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 97-129). Alt
exemplu: în practică s-a decis că în cazul în care printr-un contract încheiat în formă autentică se
înstrăinează o construcţie în schimbul întreţinerii, iar prin actul secret se stabileşte că preţul este parţial în
bani şi parţial sub forma întreţinerii, urmează a se avea în vedere clauzele acestui din urmă act, deoarece el
exprimă voinţa reală a părţilor (art. 1175 C.civ.); a se vedea, Al. Bacaci, O. Ungureanu, notă la sentinţa civilă
nr. 636 din 19 februarie 1982 a Jud. Sibiu, R.R.D. nr. 5/1983, p. 61-64.
– interpunerea de persoane, când se încheie actul aparent cu o anumită persoană, stabilindu-se prin
actul secret că în realitate o altă persoană este parte în act (pentru detalii, G. Chivu, Simulaţia în teoria şi
practica dreptului civil, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2002, p. 20-35);
Exemplu: vrând să donez un bun soţiei, dar să eludez dispoziţia potrivit căreia donaţiile între soţi sunt
întotdeauna revocabile, închei contractul de donaţie aparent cu tatăl sau fratele soţiei; dar închei şi un act
secret din care să rezulte că nu tatăl sau fratele, ci soţia este în realitate beneficiara donaţiei. Aşadar, prin
actul aparent donaţia se face către o persoană capabilă să primească (donatarul fictiv), dar prin actul secret
se stabileşte că de efectele donaţiei va profita soţia.
Potrivit art. 1175 C.civ. „actul secret care modifică un act public (aparent sau ostensibil), nu poate avea
putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun
efect în contra altor persoane”. Este unanim admis că dacă actul secret nu poate avea efect în contra altor
persoane, acestea (terţii) pot invoca în favoarea lor actul secret, dacă pot face dovada simulaţiei, situaţie în
care actul real va produce efecte juridice şi faţă de ei. Nu este însă vorba de o adevărată excepţie de la
principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, ci de una aparentă. Pe de o parte, efectele invocate de
terţele persoane nu izvorăsc pentru ele direct din actul juridic, ci din lege; pe de altă parte, din actul secret nu
se nasc în favoarea terţului care îl invocă drepturi şi obligaţii, ci doar situaţii juridice care se impun
respectului tuturor (pentru alte detalii, inclusiv pentru efecte, acţiunea în declararea simulaţiei, proba
simulaţiei, a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 83-91).
Uneori legea interzice simulaţia, sancţionând-o cu nulitatea. Prin Legea nr. 343/2006 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal s-a stabilit că este nulă vânzarea prin care părţile se
înţeleg, printr-un act secret, să se plătească un preţ mai mare decât cel care se declară în actul autentic;
aceeaşi sancţiune va opera şi în cazul contractelor de închiriere dacă părţile au convenit printr-un act secret
să se plătească o chirie mai mare decât cea care s-a declarat în actul autentic înregistrat la circumscripţia
financiară. Alte cazuri de simulaţie ilicită: zădărnicirea unei executări silite prin crearea unei stări aparente
dar false de insolvabilitate a debitorului prin înstrăinări fictive, prin înstrăinări succesive, prin interpunerea de
persoane; simulaţia folosită pentru obţinerea unor facilităţi fiscale (bunăoară, rambursarea ilegală a taxei pe
valoarea adăugată) etc. Vom mai reţine că în majoritatea actelor simulate există intenţia de a prejudicia
interesele altora, fiind deci ilicite; simulaţia, în această ipostază, constituie unul din mijloacele cele mai
rafinate de fraudare.
d) Reprezentarea este şi ea o excepţie, doar aparentă, de la principiul relativităţii, căci în realitate „terţul”
reprezentat devine el însuşi, prin procedeul reprezentării, parte în actul juridic încheiat de reprezentant.
Prin reprezentare înţelegem procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie
un act juridic în numele şi în contul altei persoane, numită reprezentat, în aşa fel încât efectele actului se
produc direct în persoana celui reprezentat.
Procedeul reprezentării este larg utilizat atât de legiuitor, cât şi de părţi. Astfel, în domeniul persoanelor
fizice, legea reglementează reprezentarea obligatorie a persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu (de
către părinte său tutore) şi posibilitatea reprezentării convenţionale a persoanelor capabile (de către un
mandatar); în domeniul persoanelor juridice, organele acestora deleagă de cele mai multe ori persoanele
care să încheie în numele lor diferite acte juridice, fie prin chiar contractul de muncă, fie prin contracte de
mandat.
Clasificare. În funcţie de criteriul izvorului puterii de a reprezenta distingem reprezentarea legală de
ceaconvenţională; în funcţie de criteriul întinderii puterii de reprezentare distingem reprezentarea generală
(totală) de cea specială (parţială).
A. Reprezentarea legală îşi are izvorul direct în lege şi este specifică domeniului persoanelor fizice
incapabile. Astfel, minorul până la vârsta de 14 ani, este reprezentat potrivit legii de către părinţii săi sau, în
lipsă, de către un tutore; tot astfel, majorul pus sub interdicţie judecătorească este reprezentat la încheierea
oricăror acte juridice de către tutorele numit potrivit legii. Reprezentantul legal este împuternicit să facă orice
acte juridice în numele incapabilului pe care îl reprezintă, dar pentru încheierea anumitor acte de dispoziţie el
are nevoie de încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
B. Reprezentarea convenţională îşi are izvorul într-un contract (de mandat) încheiat între reprezentat
(mandant) şi reprezentant (mandatar), deci în voinţa părţilor care determină şi limitele puterii de
reprezentare, putând oferi mandatarului fie o împuternicire specială, de a încheia numai un anumit sau
anumite acte juridice, fie o împuternicire generală de a încheia orice acte juridice în numele mandantului.
Potrivit celui de-al doilea criteriu de reprezentare – întinderea puterii de reprezentare – distingem:
A. Reprezentarea generală care împuterniceşte pe reprezentant să încheie orice acte juridice şi cu privire
la orice bunuri ale reprezentatului (aşa cum este cazul reprezentării legale şi al mandatului general);
B. Reprezentarea specială care împuterniceşte pe reprezentant să încheie numai anumite acte sau numai
acte referitoare la anumite bunuri ale reprezentatului (mandatul special).
Condiţiile reprezentării sunt, aşadar:
a) Existenţa unei împuterniciri de a reprezenta, izvorâtă fie din lege (în cazul reprezentării incapabililor),
fie din voinţa părţilor (în cazul contractului de mandat).
În legătură cu această condiţie se ivesc unele probleme în următoarele situaţii:
– contractul cu sine însuşi, când o parte a actului juridic este în acelaşi timp şi reprezentant al celeilalte
părţi;
Exemplu: X este împuternicit să vândă un lucru al lui Y, dar tot X îl şi cumpără, apărând astfel în
contractul pe care îl încheie atât ca reprezentant al vânzătorului, cât şi ca în calitate de cumpărător; de
asemenea, când una şi aceeaşi persoană apare în act atât ca reprezentant al unei părţi, cât şi ca
reprezentant al celeilalte – dubla reprezentare.
În practica judiciară s-a considerat, cel mai adesea, că un contract cu sine însuşi nu poate fi valabil,
putându-se presupune că reprezentantul va sacrifica interesele celui pe care-l reprezintă în favoarea
intereselor proprii. Dacă însă prin contractul de mandat s-au stabilit suficiente detalii ale conţinutului actului
juridic ce urmează a fi încheiat de mandatar pentru mandant aşa încât mandatarul să nu aibă posibilitatea de
a negocia şi decide în defavoarea celui pe care îl reprezintă, contractul poate fi valabil (la fel ca în cazul în
care singura împuternicire a mandatarului ar fi aceea de a semna actul negociat şi întocmit în întregime prin
voinţa mandantului);
- reprezentarea aparentă, când actul juridic s-a încheiat după ce mandantul a revocat împuternicirea,
dar fără ca revocarea să fi fost notificată terţului cu care mandatarul încheie actul, situaţie în care – terţul
fiind de bună-credinţă – se consideră că actul va produce efecte direct în persoana mandantului (art. 1558
C.civ.);
– depăşirea limitelor mandatului, când mandatarul încheie un act care depăşeşte limitele împuternicirii
sale, situaţie în care actul produce efecte faţă de mandant numai dacă el îl ratifică, în caz contrar actul
fiindu-i inopozabil [art. 1546 alin. (2) C.civ.].
b) A doua condiţie a reprezentării este existenţa voinţei de a reprezenta (sau a intenţiei de a reprezenta),
condiţie ce constă în cunoaşterea şi acceptarea de către persoanele care încheie actul a faptului că actul se
încheie prin reprezentare şi că, deci, va produce efecte direct în persoana reprezentatului. Dacă
reprezentantul nu aduce la cunoştinţa cocontractantului calitatea sa de reprezentant, efectele actului se vor
produce în persoana sa, iar nu în persoana reprezentatului. Este problema aşa numitului mandat fără
reprezentare realizat prin contractul de consignaţie, contractul de comision şi contractul de expediţie în care
contractul cu terţul se încheie în numele reprezentantului (consignatar, comisionar, expeditor) care singur
apare ca parte faţă de terţ şi singur rămâne obligat să transmită celui pe care îl reprezintă în secret, ceea ce
i se cuvine în temeiul contractului de consignaţie, comision sau expediţie.
c) A treia condiţie a reprezentării este exprimarea voinţei valabile, libere şi neviciate a reprezentantului la
încheierea actului. Aceasta presupune deplina capacitate de exerciţiu a reprezentantului şi lipsa oricărui viciu
de consimţământ.
Efectele reprezentării. Principalul efect al reprezentării constă în faptul că actul juridic încheiat de
reprezentant produce efecte direct în persoana celui reprezentat, care devine el însuşi parte în raportul
juridic stabilit cu terţul cocontractant.
Aşa fiind, faţă de cel reprezentat actul juridic încheiat prin reprezentare produce efecte juridice depline, ca
şi cum ar fi fost încheiat de el însuşi.
Tot astfel, faţă de cel cu care se încheie actul juridic, acesta produce efectele sale depline, el fiind parte în
raportul juridic stabilit cu cel reprezentat.
În schimb, faţă de reprezentant actul juridic nu produce, în principiu, niciun efect, deoarece reprezentantul
nu este şi nu devine parte în raportul juridic (încheiat cu cocontractantul în numele şi pe seama
reprezentatului). În sarcina reprezentantului se pot naşte obligaţii personale fie faţă de cel reprezentat (în
baza mandatului de reprezentare), fie faţă de cocontractant sau faţă de amândoi (în caz de reprezentare
frauduloasă sau de depăşire a limitelor împuternicirii).
Încetarea reprezentării intervine în următoarele împrejurări:
a) Reprezentarea legală încetează:
– prin încetarea incapacităţii celui reprezentat ori prin moartea acestuia;
– prin moartea sau punerea sub interdicţie a reprezentantului (părinte său tutore);
b) Reprezentarea convenţională încetează:
– prin denunţarea mandatului de către mandant sau de către mandatar;
– prin moartea sau punerea sub interdicţie a mandantului sau a mandatarului.
În principiu, încetarea reprezentării produce efecte numai de la data când cel interesat a luat la cunoştinţă
de împrejurarea care a determinat încetarea ei (pentru detalii, a se vedea: M. Banciu, Reprezentarea în
actele juridice civile, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995; C. Murzea, E. Poenaru, Reprezentarea în dreptul privat,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007).
Reprezentarea frauduloasă. Există reprezentare frauduloasă atunci când reprezentantul cu intenţie şi în
înţelegere cu terţul cocontractant, încheie actul juridic în frauda intereselor celui reprezentat. În literatura
juridică se consideră că actul juridic astfel încheiat este lovit de nulitate; el nu poate produce
efecteîmpotriva celui reprezentat. În cazul reprezentării legale, art. 141 alin. (2) C.fam. prevede răspunderea
tutorelui pentru pagubele cauzate din culpa sa incapabilului pe care îl reprezintă (răspundere civilă
delictuală), iar în cazul reprezentării convenţionale mandatarul răspunde în temeiul contractului de mandat
(art. 1539-1544 C.civ.).

§5
Nulitatea actului juridic
civil
5.1. Definire. Termenul nulitate derivă de la latinescul nullitas şi franţuzescul nullité şi are în mod obişnuit
trei sensuri: 1) lipsă totală de valoare, de talent; 2) persoană fără competenţă; 3) ineficacitatea unui act
juridic din cauza absenţei unei condiţii de fond sau de formă (Le petit Larousse, 1994, p. 706).
În legislaţia noastră civilă nu există o definiţie a nulităţii; de aceea definirea ei, asemeni altor instituţii, a
revenit doctrinei. O definiţie care s-a impus prin conciziunea sa este aceea care defineşte nulitatea ca fiind
acea sancţiune „care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru ca încheierea
să fie valabilă” (Gh. Beleiu, op. cit., p. 192; E. Lupan, op. cit., p. 232; G. Boroi, op. cit., p. 172).
Deşi această definiţie poate fi reţinută, la o analiză de detaliu observăm că ea circumscrie conţinutul
noţiunii de nulitate prin caracteristici negative ( „efectele contrarii normelor juridice”) şi nu pozitive, afirmative.
De altă parte, definiţia reprodusă lasă impresia că în urma sancţiunii nulităţii actul juridic există în continuare,
că acesta ar supravieţui, ceea ce evident nu este exact. În adevăr, ceea ce rămâne dintr-un act juridic lovit
de nulitate este doar existenţa sa materială (învelişul sau coaja sa), care însă, în contextul analizat, nu ne
interesează. Întotdeauna desfiinţarea actului juridic – totală sau parţială – va desfiinţa în aceeaşi măsură şi
efectele sale. În sfârşit, nu trebuie uitat că vorbim în primul rând de nulitatea actului juridic civil şi numai apoi
de nulitatea efectelor unui astfel de act.
De aceea, ni se pare mai simplu şi mai logic a defini nulitatea ca fiind sancţiunea de drept civil care
desfiinţează actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate (de fond sau
de formă) impuse de lege. Pentru că un asemenea act este contrar legii, el este considerat ca şi când nu ar
fi existat, iar părţile sunt repuse în situaţia anterioară. Trebuie apoi reţinut că nulitatea are o mare arie de
acţiune; ea poate invalida toate actele juridice (acte unilaterale, bi şi multilaterale).
Nulitatea este principala şi cea mai vastă specie a ineficacităţii actului juridic civil.
În esenţă, nulitatea derivă dintr-un viciu de iregularitate sau de malformaţie a actului pe care îl
paralizează. Aşa cum arătam, nu numai actul nul nu va mai putea produce efecte, însă şi pentru trecut are
loc o tabula rasa a efectelor care au avut loc.
Nulitatea este lipsită de coloratură morală, ea nu este nici dureroasă, nici dezonorantă; nu este
întotdeauna distructivă, pentru că poate uneori să aibă caracter reparator. Apoi, are o înrâurire directă
asupra actului şi a efectelor sale şi nu asupra persoanei care a îndeplinit actul (O. Ungureanu, Nulităţile..., p.
6).
5.2. Sediul materiei. Codul civil (art. 5, art. 803, art. 953 etc.), precum şi alte acte normative, cum
suntDecretul nr. 31/1954, Codul familiei, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995 etc. De remarcat că în
materie nu există un sediu legislativ propriu-zis (unitar), reglementarea nulităţii fiind dispersată.
5.3. Scurt istoric. Concepţii privind nulitatea. În dreptul roman primitiv nulitatea actului era tot una cu
inexistenţa sa; era ca şi cum actul nu ar fi avut fiinţă niciodată: nullum est negotium, nihil actum est. Pentru
acea epocă nulitatea deriva fie din nerespectarea, fie din lipsa unei condiţii pentru valabilitatea actului. Ea
opera de plin drept, fără a mai fi nevoie de pronunţarea ei de către instanţă. Această nulitate era
numitănulitate civilă.
Mai târziu, în epoca imperiului, dreptul pretorian – care s-a dovedit a fi „vocea vie a dreptului” (Vl. Hanga,
op. cit., p. 36) – pentru a da eficienţă echităţii şi a lipsi de efecte un act care era valabil încheiat după dreptul
civil, a introdus excepţiunile (exceptiones) şi restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară). Cu
ajutorul lor pretorul roman putea să paralizeze inechităţile care rezultau dintr-o talmudică aplicare a dreptului
civil. Astfel prin restitutio in integrum fără ca pretorul să pronunţe în mod direct nulitatea – deoarece actul
deşi încheiat sub imperiul violenţei era totuşi valabil după dreptul civil – restituirea prestaţiilor efectuate
echivala de fapt cu o anulare a actului. Aceasta era nulitatea pretoriană care îşi avea izvorul nu în lege, ci în
afara ei şi care nu opera de plin drept, ci numai după ce era pronunţată de către magistrat prin promovarea
unei acţiuni în justiţie; altminteri actul era privit ca valabil şi îşi producea toate efectele.
Se observă, aşadar, că „nulităţile contemporane”, inclusiv inexistenţa, îşi află sorgintea în dreptul roman,
chiar dacă deosebirile sunt semnificative.
În doctrina civilistă din secolul al XIX-lea era dominantă concepţia nulităţii totale şi iremediabile (quod
nullum est, nullum producit effectum) denumită şi concepţia actului-organism, deoarece nulitatea actului era
comparată cu boala organismului uman; teoria clasică asimila actul cu organismul susceptibil de viaţă, boală,
moarte, vindecare etc. Mai târziu s-a trecut la concepţia nulităţii parţiale şi remediabile care
proporţionalizează efectele nulităţii în raport cu finalitatea legii şi care, pe cale de consecinţă, înlătură doar
efectele contrare legii, celelalte efecte fiind menţinute (I. Reghini, Nulitatea totală şi nulitatea parţială în
dreptul civil român, S.U.B.B., Cluj-Napoca, 1975, p. 41-50).
În doctrina occidentală actuală – în materia dreptului civil – nulitatea actului juridic civil este în legătură cu
analiza cauzei actului juridic. Dacă este vorba de o clauză care reprezintă cauza impulsivă şi determinantă a
actului juridic, acesta va fi în întregime nul. Dacă însă se constată că o clauză este nulă, dar ea nu este
esenţială, poate fi considerată nescrisă, restul actului rămânând neatins (J. Carbonnier, op. cit., p. 160).
Ulterior anului 1989 s-a ridicat întrebarea dacă pot fi considerate ca valabile actele juridice
(antecontractele de vânzare-cumpărare a terenurilor) încheiate anterior acestei date care potrivit Legilor nr.
58/1974 şi nr. 59/1974 erau lovite de nulitate absolută, deşi aceste acte normative au fost abrogate în
decembrie 1989.
Într-o opinie se susţine că aceste acte juridice nu pot fi validate deoarece acest lucru s-ar opune
principiului neretroactivităţii legii. Într-o a doua opinie – la care ne raliem – se consideră, dimpotrivă, că
asemenea acte au devenit valabile, ele nemaicontravenind scopului legii (Gh. Beleiu, op. cit., p. 204-205).
În adevăr, dacă un act juridic civil a fost încheiat cu nerespectarea condiţiilor sale de validitate (act nul),
iar până la constatarea judecătorească a nulităţii a intervenit o nouă lege care suprimă aceste cauze de
nulitate, credem că este mai realist a menţine efectele acestui act decât a le şterge. Nu ar fi vorba de
retroactivitatea legii noi, aşa cum s-ar părea la prima vedere, pentru că „analiza” actului are loc după
modificarea legii, iar efectele derivate din act trebuie să se supună legii noi. În alte cuvinte, legea nouă prin
efectul ei imediat se va aplica situaţiei juridice în curs (facta pendentia); dar rezultatul este, cum arătam,
validarea actului în consens cu scopul şi raţiunea noii legi de abrogare.
5.4. Funcţiile nulităţii. Ca sancţiune juridică civilă, nulitatea îndeplineşte o funcţie preventivă, pentru că
părţile, ştiind că actul lor va fi lipsit de efecte dacă nu respectă cerinţele legii, vor fi diligente să-l încheie cu
respectarea tuturor condiţiilor legale de validitate; de asemenea, o funcţie represivă, sancţionând încălcarea
săvârşită; şi o funcţie reparatorie prin care se asigură, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept încălcate,
iar pe de altă parte, repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea sancţionată şi, uneori, în măsura
prevăzută de lege, adaptarea sau refacerea actului juridic prin înlocuirea de drept a clauzei ilegale cu clauza
conformă dispoziţiei legale imperative.
Nulitatea poate fi invocată independent de orice cerere de executare şi pe cale de acţiune fie înainte, fie
după executare (în acest din urmă caz, în scopul de a obţine restituirea prestaţiilor săvârşite).
5.5. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil. Pentru a contura mai
precis specificul sancţiunii nulităţii şi pentru evitarea confundării ei cu alte sancţiuni civile vom face câteva
delimitări esenţiale între nulitate şi alte cauze de ineficacitate a actelor juridice civile.
a) Rezoluţiunea este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea cu efect retroactiv (ex tunc) a unui
contract sinalagmatic cu executare imediată, la cererea uneia din părţi ca urmare a neexecutării obligaţiei
celeilalte părţi din cauze imputabile acesteia (M. Mureşan, în M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursă, Dicţionar...,
p. 469).
Exemplu: între două persoane s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare; deci în momentul
încheierii sale actul respectiv este valabil, obligaţiile părţilor existând reciproc. Dacă însă în momentul
executării acestui contract una dintre părţi nu a îndeplinit obligaţia sa, celălalt contractant – pentru a evita o
pagubă mai mare – poate cere instanţei desfacerea contractului; în acest fel, dacă instanţa îi va admite
cererea, el va fi dezlegat de propria obligaţie.
Deşi are acelaşi efect (desfiinţarea retroactivă a actului), rezoluţiunea se deosebeşte de nulitate prin:
– domeniul de aplicare; în timp ce rezoluţiunea se aplică numai contractelor sinalagmatice cu
executare dintr-odată, nulitatea se aplică oricăror acte juridice. Prin contract sinalagmatic înţelegem – aşa
cum am arătat – acea convenţie care de la data încheierii ei, produce obligaţii reciproce şi
interdependente în sarcina ambelor părţi, obligaţia fiecărei părţi avându-şi cauza în obligaţia celeilalte;
– cauzele care o determină; câtă vreme rezoluţiunea intervine pentru cauze ulterioare încheierii
valabile a actului (neexecutarea culpabilă a obligaţiei uneia din părţi), nulitatea intervine pentru cauze
anterioare sau concomitente încheierii, constând în nerespectarea condiţiilor cerute de lege pentru
valabilitatea actului;
– modul de aplicare; în timp ce în cazul rezoluţiunii, instanţa, chiar dacă se dovedeşte neexecutarea
culpabilă a obligaţiei, nu este obligată să pronunţe rezoluţiunea, putând acorda mai întâi un termen de
graţie debitorului, în cazul nulităţii judecătorul nu are nicio putere de apreciere, fiind ţinut să constate sau
să pronunţe nulitatea dacă sunt dovedite cauzele ei;
– răspunderea pentru daunele pricinuite prin desfiinţarea actului este, în cazul rezoluţiunii, o
răspundere contractuală, deoarece între părţi a existat un act valabil, dar în cazul nulităţii este o
răspundere delictuală, deoarece actul este desfiinţat tocmai datorită faptului că de la început el nu a fost
valabil (a se vedea V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, l997, p. l9
-33).
Rezoluţiunea poate fi judecătorească sau convenţională. În orice convenţie sinalagmatică, condiţia
rezolutorie este subînţeleasă, dreptul la acţiune îl are partea pentru care nu s-a executat angajamentul (art.
1020-1021 C.civ.).
b) Rezilierea (care nu trebuie confundată cu rezoluţiunea, deşi în limbajul curent confuzia este frecventă)
este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea pentru viitor a unui contract sinalagmatic cu executare
succesivă în timp ca urmare a neexecutării obligaţiei uneia din părţi din cauze imputabile acesteia. Rezilierea
este identică în esenţa ei cu rezoluţiunea de care se deosebeşte prin domeniul de aplicare şi prin lipsa
caracterului retroactiv al sancţiunii. De aceea, concluzia este că rezilierea se deosebeşte de nulitate prin
aceste trăsături şi în plus prin cele arătate la rezoluţiune.
Este de reţinut faptul că în cazul contractelor cu executare succesivă în timp, nulitatea nu operează
retroactiv, ci tot numai pentru viitor ca şi rezilierea.
Exemplu: un contract de închiriere sau de muncă pe o perioadă nedeterminată poate fi reziliat de una din
părţi. Dar aceste contracte şi-au produs toate efectele până în ziua rezilierii lor şi începând cu această dată
ele nu vor mai produce efecte pentru viitor.
c) Inopozabilitatea (în sens restrâns) este sancţiunea civilă care face ca un act juridic sau situaţia juridică
creată prin acest act să nu producă efecte şi să nu se impună respectului terţelor persoane, ca urmare a
nerespectării de către părţi a formelor de publicitate cerute de lege pentru ca actul să fie opozabil terţilor (M.
Mureşan, op. cit., p. 370). Rezultă că un act valabil poate fi inopozabil, adică anumite persoane străine
actului au dreptul de a-i ignora existenţa. Această sancţiune civilă se deosebeşte de nulitate prin
următoarele:
– domeniul ei priveşte numai actele pentru care legea prevede necesitatea respectării unor forme de
publicitate (în general acte constitutive sau translative de drepturi reale), pe când nulitatea se aplică
tuturor actelor juridice;
– ea sancţionează neîndeplinirea unor condiţii de publicitate, pe când nulitatea sancţionează
neîndeplinirea unor condiţii de validitate (de fond sau de formă);
– inopozabilitatea presupune existenţa unui act juridic valabil între părţi dar lipsit de eficacitate faţă de
terţi;
– actul lovit de inopozabilitate poate fi ratificat de către terţul îndreptăţit a-i opune sancţiunea în timp ce
actul lovit de nulitate (relativă) poate fi confirmat de către partea îndreptăţită a cere anularea lui.
Inopozabilitatea este o măsură de protecţie a terţilor.
d) Revocarea, prin prisma analizată, este acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea efectelor actului
juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii (Gh. Beleiu, op. cit., p. 196).
Exemplu: revocarea donaţiei, revocarea mandatului, revocarea ofertei, revocarea renunţării la succesiune
etc.
Deosebiri faţă de nulitate:
– întotdeauna revocarea presupune un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea dimpotrivă;
– cauzele de revocare sunt întotdeauna ulterioare încheierii actului juridic, în timp ce nulitatea
presupune cauze concomitente încheierii actului;
– de regulă revocarea se aplică actelor cu titlu gratuit, iar nulitatea oricărui act juridic civil.
e) Caducitatea este acea cauză de ineficacitate care constă în lipsirea de efecte a unui act juridic datorită
unui eveniment independent de voinţa sau de culpa părţilor şi care survine ulterior încheierii valabile a
actului. În mod obiectiv, producerea efectelor actului nu poate avea loc.
Exemplu: oferta devine caducă dacă, înainte de a fi acceptată, ofertantul moare sau devine incapabil –
deoarece acceptarea ofertei nu mai poate duce la încheierea contractului, nemaiexistând una din părţi;
legatul testamentar devine caduc dacă la data deschiderii succesiunii legatarul instituit este predecedat
testatorului.
Deosebiri de nulitate:
– caducitatea intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a actului juridic, nulitatea pentru
cauze contemporane încheierii sale;
– cauzele caducităţii sunt independente de voinţa părţilor, cele ale nulităţii, de regulă, aparţin părţilor;
– efectele caducităţii nu retroactivează (produce efecte ex nunc), deoarece pentru trecut nu s-a produs
niciun efect; efectele nulităţii retroactivează.
f) Reducţiunea succesorală este sancţiunea civilă care constă în reducerea liberalităţilor excesive, cu
efecte retroactive de la data deschiderii succesiunii, a legatelor şi a donaţiilor făcute de defunct, la cererea
moştenitorilor rezervatari, în măsura necesară reîntregirii rezervei lor succesorale. Ceea ce aseamănă cele
două sancţiuni civile este caracterul retroactiv al desfiinţării actului; însă reducţiunea se deosebeşte de
nulitate prin faptul că:
– reducţiunea se aplică numai actelor civile cu titlu gratuit (donaţii, legate testamentare), pe când
nulitatea afectează orice fel de acte juridice;
– legatele şi donaţiile sunt desfiinţate total sau parţial, numai în măsura necesară reîntregirii rezervei
succesorale;
– reducţiunea poate fi cerută numai de moştenitorii rezervatari care sunt terţi în raport cu actul a cărui
reducere o cer, pe când nulitatea (relativă) poate fi invocată numai de cei ocrotiţi, care sunt părţi în actul
juridic anulabil, iar nulitatea absolută poate fi invocată de oricine;
– reducţiunea presupune un act juridic încheiat în mod valabil şi ea intervine pentru o cauză
posterioară încheierii valabile a actului, aceasta deoarece numai în momentul morţii se poate aprecia
dacă donaţiile făcute anterior sau legatele testamentare depăşesc sau nu cotitatea disponibilă; nulitatea
intervine întotdeauna pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii actului.
Reducţiunea operează numai împotriva donatarilor şi legatarilor.
g) Inexistenţa. Teoria inexistenţei îşi are originea în materia căsătoriei şi a fost creată de doctrina franceză
– în secolul al XIX-lea – pentru a răspunde unei nevoi practice. În adevăr, nulitatea căsătoriei nu putea fi
cerută decât în cazurile în care legea o prevedea în mod expres. Această regulă trebuia însă ocolită în acele
cazuri în care legea, deşi nu statua nulitatea, căsătoria nu era valabil încheiată. În alte cuvinte, pentru a ocoli
regula „nicio nulitate fără text”, doctrina a urmat teoria inexistenţei potrivit căreia căsătoria nu este nulă, ea
este inexistentă şi, deci, pentru a fi lipsită de efecte juridice, nu este nevoie de un text expres în acest sens.
De la instituţia căsătoriei, teoria inexistenţei a fost extinsă de doctrinarii francezi (Aubry et Rau, Planiol,
Colin et Capitant etc.) şi la alte acte. Aceştia au distins trei grade de ineficacitate a actului juridic, şi anume:
a) actul este nul când este afectat de nulitate absolută sau de plin drept, când violează o dispoziţie a legii
sancţionată cu nulitatea;
b) actul este anulabil sau nul de o nulitate relativă, când ineficacitatea sa provine dintr-o manifestare
imperfectă de voinţă (viciu de consimţământ sau o incapacitate);
c) actul este inexistent, când este lipsit de un element esenţial, indispensabil pentru formarea sa.
Din cele expuse rezultă că inexistenţa este sancţiunea care declară invaliditatea unui act juridic civil care
s-a îndeplinit cu neobservarea condiţiilor esenţiale prevăzute de lege pentru existenţa sa; actul inexistent,
nefiind o realitate juridică, este un act aparent.
Dintre deosebirile mai semnificative între nulitate şi inexistenţă, sesizăm următoarele:
– nulitatea presupune un act juridic imperfect încheiat care conduce la invalidarea sa, inexistenţa
presupune un act care nu există din punct de vedere juridic el având doar o existenţă fizică;
– actul lovit de nulitate va produce efectele specifice până la declararea sa ca atare, actul inexistent
este lipsit de orice efecte, chiar de la efectuarea sa;
– actul nul este susceptibil uneori de refacere sau remediere, în timp ce actul inexistent nu poate fi
supus niciodată unor asemenea operaţiuni;
– efectele nulităţii constau în invalidarea actului declarat nul de organul jurisdicţional, efectele
inexistenţei actului operează de drept, fără a fi necesară nicio procedură; organul jurisdicţional în faţa
căruia se invocă acte inexistente, va face abstracţie de ele ca şi cum nu s-ar fi realizat (pentru o
comparaţie între actele inexistente de drept material şi actele procedurale civile inexistente, a se vedeaO.
Ungureanu, Nulităţile..., p. 40-42).
În literatura noastră de specialitate conceptul de inexistenţă nu este împărtăşit de majoritatea autorilor.
Această poziţie se explică, credem, în bună măsură şi pentru că teoria actului inexistent în doctrina socialistă
a fost criticată în termeni prea severi; s-a spus, cu voluptate, că este o categorie inutilă, falsă, burgheză,
nefericită etc. A susţine această teorie însemna într-un fel a te face vinovat de lesmajestate. În ce ne
priveşte, recunoscând că distincţia dintre actele nule şi cele inexistente nu a primit o rezolvare definitivă,
totuşi, din raţiuni de ordin practic şi deopotrivă de logică juridică, considerăm că disputata categorie a
inexistenţei trebuie acceptată; aceasta chiar dacă legislaţia noastră civilă nu reglementează categoria actelor
inexistente, fiind cunoscută doar sancţiunea nulităţii absolute şi a nulităţii relative. Apare, aşadar, logic, ca
atunci când actul este lipsit de unul din elementele sale esenţiale, el să fie considerat inexistent (de exemplu,
căsătoria încheiată între două persoane de acelaşi sex, căsătoria încheiată printr-un act sub semnătură
privată; de asemenea, o hotărâre judecătorească redactată de un avocat sau de un executor judecătoresc,
chiar dacă îmbracă forma prevăzută de lege etc.). Oricine se va putea prevala de inexistenţa actului, nefiind
nevoie de o acţiune în justiţie pentru constatarea ineficacităţii sale; bineînţeles, un asemenea act nu este
opozabil nimănui (în acest sens, a se vedea J. Carbonnier, op. cit., p. 299, iar pentru inexistenţa actelor de
drept administrativ, a se vedea, T. Drăganu, Nulităţile actelor administrative individuale, Studia Napocensia,
Seria Drept, Cluj, 1974, p. 64; pentru inexistenţa actelor de procedură civilă, a se vedea O. Ungureanu,
Actele de procedură în procesul civil, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 209-212).
Cu toate că opinia noastră privind teoria inexistenţei a rămas mulţi ani în „dizidenţă”, astăzi unii autori care
o dazavuau încep să se îndoiască de acest refuz, recunoscând că unele probleme nu pot fi rezolvate decât
acceptând-o; este acesta oare primul pas pentru a o accepta în întregime?
5.6. Cauzele nulităţii. Sunt acele împrejurări care învederează lipsa unui element structural al actului
juridic sau încălcarea unei condiţii legale de validitate a actului.
Cauzele de nulitate absolută. În mod îndreptăţit în doctrină (M. Nicolae, Drept civil român. Curs selectiv
pentru licenţă, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Ed. Press S.R.L., Bucureşti, 1998, p. 78-79) s-a reţinut că
următoarele cauze antrenează o nulitate absolută:
– nesocotirea regulilor privind capacitatea în ipoteza: a) nerespectării unei incapacităţi speciale (art.
18din Legea arendei nr. 16/1994); b) lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectarea
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă;
– lipsa consimţământului în cazul erorii obstacol (Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1998/1989, Dreptul nr.
7/1990, p. 66; Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 3641/1998, Culegere de practică... 1998, p.
45);
– nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
– nevalabilitatea cauzei actului juridic civil în ipoteza: a) lipsei cauzei datorate absenţei scopului
imediat; b) cauzei false datorită erorii asupra scopului imediat; c) cauzei ilicite sau imorale (a se vedea:
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1815/1989, Dreptul nr. 7/1990, p. 56; Trib. Suprem, decizia civilă nr.
144/1983, Repertoriu... 1980-1985, p. 79);
– nerespectarea formei cerute ad validitatem;
– lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
– încălcarea ordinii publice;
– fraudarea legii;
– încălcarea dreptului de preempţiune al statului (de pildă, art. 52 din Codul silvic Legea nr. 26/1996).
Cauzele de nulitate relativă. Sunt considerate cauze care atrag nulitatea relativă următoarele:
– nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civilă a persoanei atunci când: a) se ignoră
normele privind capacitatea de exerciţiu (de pildă, când actul s-a încheiat de o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu sau fără încuviinţarea ocrotitorului legal); b) nu sunt observate unele incapacităţi
speciale instituite pentru protecţia unor interese particulare sau personale;
– lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil (a se vedea: C.A. Ploieşti, decizia
civilă nr. 477/1998, B.J, sem. I, 1998, p. 181; C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr.
2079/1999,Culegere de practică... 1999, p. 80; C.A. Bucureşti, decizia civilă nr. 3827/2000, Culegere de
practică... 2000, p. 27);
– viciile de consimţământ: eroarea (mai puţin eroarea obstacol), dolul, violenţa şi leziunea.
5.7. Clasificarea nulităţilor. Dată fiind diversitatea cauzelor care le determină, nulităţile pot fi clasificate
în funcţie de diferite criterii. Cea mai importantă clasificare a nulităţilor se face în funcţie de natura interesului
ocrotit prin norma încălcată şi, numai derivat, de regimul juridic care li se aplică; ea distinge nulităţile
absolute de cele relative.
Nota bene. Trebuie reţinut că din punct de vedere al efectelor produse, nulităţile absolute nu se
deosebesc de cele relative: ambele lipsesc actul de efectele în vederea cărora a fost încheiat; nu există,
aşadar, sub acest aspect, nicio diferenţă.
Astfel, în principiu, nulitatea absolută intervine în cazul în care la încheierea actului s-au încălcat norme
juridice imperative (de ordine publică), care au ca scop ocrotirea unor interese generale, pe când nulitatea
relativă intervine în cazurile în care la încheierea actului s-au încălcat dispoziţii legale care au ca scop
ocrotirea unor interese personale (de interes privat).
Regimul juridic al nulităţii absolute diferă de regimul juridic al nulităţii relative sub trei aspecte:
a) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar din oficiu de către instanţa de
judecată, pe când nulitatea relativă, poate fi invocată, de regulă, numai de către persoana ocrotită prin
dispoziţia legală încălcată la încheierea actului (sau de succesorii ei, cu excepţia acţiunilor intuitu personae,
a procurorului în baza art. 45 C.proc.civ., a creditorilor chirografari ai părţii ocrotite cu excepţiile prevăzute
deart. 974 C.civ. şi de ocrotitorul legal al celui incapabil);
Exemplu: dacă la încheierea actului consimţământul părţii a lipsit cu desăvârşire, va putea fi invocată
nulitatea absolută a actului nu numai de către partea respectivă, ci şi de cealaltă parte sau de orice persoană
care are interesul de a fi desfiinţat actul; în schimb, dacă o parte a consimţit la încheierea actului, dar
consimţământul ei a fost viciat de eroare, dol sau violenţă, va putea fi invocată nulitatea relativă a actului, în
principiu, numai de către partea respectivă. Tot astfel, dacă un act s-a încheiat cu depăşirea capacităţii
speciale de folosinţă a persoanei juridice ori dacă s-a încheiat un act prohibit de lege, va putea fi invocată
nulitatea absolută, de oricine şi chiar din oficiu; dacă însă actul s-a încheiat de o persoană cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, fără a fi asistată de ocrotitorul legal, nulitatea relativă va putea fi invocată de incapabilul
respectiv, iar nu şi de alte persoane.
Aşadar nulitatea absolută poate fi invocată numai de acea persoană care are un interes direct, legitim şi
protejat juridiceşte sau de către persoanele anume desemnate de lege şi nu de orice persoană străină de
act. În orice caz, ea poate fi invocată şi de partea responsabilă pentru nulitatea actului.
b) Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de excepţie, fie pe cale de acţiune (acţiunea în
constatarea nulităţii absolute fiind imprescriptibilă), pe când nulitatea relativă nu poate fi invocată decât în
limita termenului legal de prescripţie, acţiunea în anulare fiind prescriptibilă în termenul general de prescripţie
de 3 ani, dacă legea nu prevede un termen mai scurt [aşa, de pildă, art. 21 alin. (2) C. fam. prevede că
„anularea căsătoriei... pentru vicii de consimţământ... poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost
viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei]. Invocarea
nulităţii relative, chiar şi pe cale de excepţie este prescriptibilă. Nu se mai aplică, în opinia noastră, adagiul
latin quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum (acţiunea în nulitate este temporară,
excepţia este perpetuă). Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei franceze acţiunea în nulitate relativă se prescrie în
5 ani, iar cea în nulitate absolută în 30 de ani, deşi această opinie nu este cu totul unitară.
Acţiunea în nulitate (pentru nulitatea absolută) şi acţiunea în anulare (pentru nulitatea relativă) este
acţiunea prin care partea îndreptăţita solicită instanţei desfiinţarea actului „confecţionat” cu neobservarea
condiţiilor sale de validitate; este o acţiune nepatrimonială prin care se urmăreşte numai constatarea nulităţii
actului, nu însă şi valorificarea unor drepturi derivate.
Legea stabileşte în art. 2 din Decretul nr. 167/1958 că acţiunea în declararea nulităţii este imprescriptibilă,
putând fi – aşa cum am arătat – promovată oricând. De altă parte, acţiunea în anularea unui act juridic este
prescriptibilă, cu toate că acest lucru nu este menţionat expres în lege. Articolul 9 din acelaşi decret
stabileşte doar momentul începutului termenului de prescripţie: astfel, prescripţia dreptului la acţiune în
anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă la data când aceasta a încetat, iar în caz de viclenie
sau eroare ori în celelalte cazuri de anulare, începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul
său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai
târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.
Excepţia nulităţii este mijlocul procedural prin care partea îndreptăţită sau interesată, în cursul unui proces
deja deschis, se opune acţiunii care se sprijină pe actul nul sau anulabil, invocând constatarea acestor
iregularităţi.
Aşadar, nulitatea poate fi invocată fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
De la regula imprescriptibilităţii nulităţii absolute există şi unele excepţii: de pildă, art. 45 alin. (5) din
Legea nr. 10/2001 stabileşte că: „Indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de
15 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
În sfârşit, menţionăm că imprescriptibilitatea nulităţii absolute îşi află raţiunea în finalitatea urmărită de
legiuitor: interesul general.
c) Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului, pe când nulitatea relativă poate fi
acoperită prin confirmarea actului de către cel îndreptăţit a cere anularea lui, fie în mod expres, fie tacit (prin
executarea voluntară a obligaţiilor izvorâte din act). Este de reţinut, de altă parte, că şi actul prin care se
renunţă la beneficiul de a invoca nulitatea absolută este lovit tot de nulitate absolută.
Refacere, confirmare, ratificare. Dacă un act este lovit de nulitate absolută părţile, având în vedere toate
condiţiile legale, pot să facă un nou act de data aceasta valabil. Dar acest act nu are puterea de a-l reînvia
pe primul; el nu va lua naştere decât din momentul în care a fost întocmit legal, iar actul vechi va rămâne pe
mai departe nul; aceasta nu este o confirmare, ci o refacere. Dimpotrivă, când un act este atins de o nulitate
relativă, se admite ca persoana care l-a întocmit să confirme acest act. De pildă, contractantul care a fost
victima unei erori care antrenează o nulitate relativă, poate, atunci când a descoperit eroarea sa, să confirme
contractul.
Confirmarea are un efect retroactiv: ea stinge nulitate din trecut şi validează actul de la originea sa. Totul
se petrece ca şi cum actul ar fi fost de la început valabil (a se vedea H et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr.
Chabas, op. cit., p. 479). Confirmarea trebuie să nu prejudicieze drepturile obţinute de terţi; în acest sensart.
1167 alin. (2) C.civ. statuează expres: „Confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma şi în
epoca determinate de lege, ţin loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse
acestui act, fără a se vătăma în drepturile persoanelor a treia”.
În mod excepţional, în câteva cazuri poate fi confirmată şi nulitatea absolută a unor acte. Astfel:
– potrivit art. 20 C.fam. „căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi
declarată nulă dacă între timp acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori
dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată”;
– potrivit art. 1167 alin. (3) C.civ., un contract de donaţie lovit de nulitate absolută pentru că nu s-a
încheiat în forma autentică cerută ad validitatem de lege, poate fi confirmat (expres sau tacit, prin
executare voluntară) de către moştenitorii donatorului;
– chiar în lipsa unui text expres de lege, practica judiciară a admis posibilitatea confirmării sau
consolidării unui act juridic lovit de nulitate pentru neîndeplinirea unei condiţii cerute imperativ la
încheierea lui, dacă înainte de a se fi constatat judecătoreşte nulitatea absolută, acea condiţie s-a
îndeplinit (ar fi vorba deci de o validare obiectivă). S-a apreciat că şi actele juridice lovite de nulitate
absolută prescriptibilă, la care se referă art. 45 din Legea nr. 10/2001, pot fi confirmate; se poate observa
că în acest caz special, nulitatea absolută se apropie mult de nulitatea relativă.
Confirmarea expresă a unui act anulabil este ea însăşi un act juridic unilateral şi, deci, trebuie să
îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărui act juridic. În mod deosebit, actul de confirmare trebuie să
îndeplinească şi unele condiţii speciale şi anume:
– el trebuie să emane de la persoana îndreptăţită a invoca nulitatea;
– cauza nulităţii actului trebuie să fi dispărut, pentru că altfel şi actul de confirmare va fi lovit de nulitate;
– actul de confirmare trebuie făcut în cunoştinţă de cauză, adică ştiind că actul a fost anulabil şi dorind
confirmarea lui.
În acest sens sunt dispoziţiile exprese ale art. 1190 C.civ. potrivit căruia „actul de confirmare sau ratificare
a unei obligaţii în contra căreia legea admite acţiunea în nulitate nu este valabil decât atunci când cuprinde
obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi când face menţiune despre motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre
intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acea acţiune”.
Confirmarea poate fi şi tacită dacă ea rezultă din acte sau fapte care nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei
de confirmare a actului. Cel mai adesea confirmarea tacită rezultă din executarea voluntară a actului; poate fi
considerată o confirmare tacită a actului şi neinvocarea nulităţii în termenul legal de prescripţie a acţiunii în
anulare, dacă nu s-ar dovedi că această inactivitate nu a fost dorită.
Aşadar, trebuie să existe o voinţă de a confirma. Dacă părţile execută un contract, crezând din eroare că
el este valabil, în aceasta nu putem vedea o confirmare; deci partea trebuie să cunoască anulabilitatea
actului. Deoarece, în general, nu se renunţă la un drept, conduita părţii îndreptăţite să confirme nulitatea
trebuie să fie concludentă în acest sens. De pildă, dacă X îşi dă seama că la cumpărarea unui autoturism
folosit a fost indus în eroare cu privire la kilometrii de la bord şi totuşi el achită restul preţului şi foloseşte
maşina în continuare, atunci această conduită trebuie interpretată ca o confirmare a contractului de
vânzarecumpărare.
Confirmarea nu se confundă nici cu ratificarea, care înseamnă actul prin care o persoană devine parte
într-un act valabil încheiat, dar care a fost făcut în lipsă sau cu depăşirea împuternicirii necesare şi nici
curefacerea care reprezintă, după cum am văzut, un act nou. Dar actul confirmativ nu se confundă nici
cu actul recognitiv, deoarece prin acesta se recunoaşte un act preexistent, dar numai în ceea ce priveşte
existenţa sa, iar nu şi în privinţa validităţii sale (A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 438).
Sintetizând problema regimului juridic diferit al celor două feluri de nulităţi, putem reţine că nulitatea
absolută poate fi invocată de oricine (cu precizările făcute), oricând, şi este iremediabilă, pe când nulitatea
relativă poate fi invocată numai de anumite persoane, numai într-un anumit termen şi poate fi confirmată de
cel îndreptăţit a o invoca. Pentru evitarea unor confuzii mai trebuie să reţinem şi următoarele precizări
terminologice:
– atunci când ne referim la nulitatea absolută trebuie folosită cu precădere expresia de nul, iar atunci
când ne referim la nulitatea relativă să folosim expresia de anulabil. În mod similar, este bine să nuanţăm
mai precis exprimarea, vorbind de acţiunea în nulitate sau declararea nulităţii (pentru nulitatea absolută)
şi, dimpotrivă, de acţiune în anulare (anulabilitate) sau pronunţarea nulităţii (pentru nulitatea relativă).
Desigur, termenul de nulitate poate fi folosit ca termen generic atât cu privire la nulitatea absolută, cât şi la
cea relativă, distincţia dintre ele nedepinzând neapărat de termenii folosiţi, ci de natura dispoziţiilor legale a
căror încălcare atrage sancţiunea şi în subsidiar de regimul juridic al nulităţii.
Alte clasificări ale nulităţilor. Nulităţile pot fi clasificate şi în funcţie de alte criterii. Astfel:
A. După întinderea efectelor sancţiunii, distingem:
a) Nulitatea totală care desfiinţează actul în întregime, nepermiţând ca acest act să producă vreun efect;
Exemplu: nulitatea unui contract de donaţie pentru neîncheierea lui în forma autentică cerută obligatoriu
de art. 813 C.civ. ca o condiţie ad validitatem.
b) Nulitatea parţială care desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic sancţionat, şi anume pe
cele care contravin scopului normelor juridice încălcate la încheierea actului; aceste clauze trebuie însă să
nu constituie cauza impulsivă şi determinantă a întregului.
Exemplu: într-un contract de vânzare-cumpărare pot să fie nule numai anumite clauze accesorii (clauză
de arvună), clauzele principale fiind însă valabile. Se observă însă că actul trebuie să fie divizibil.
În asemenea situaţii, dacă clauzele lovite de nulitate nu au fost esenţiale pentru părţi, actul juridic va fi
menţinut, înlăturându-se doar clauzele contrare legii (utile per inutile non vitiatur, ceea ce este valabil într-un
act nu este anulat de ceea ce este nevalabil în acelaşi act); dacă însă clauzele nevalabile au consti-tuit
motivul determinant al voinţei de a contracta, în aşa fel încât părţile (sau una din ele) nu ar fi încheiat actul,
atunci întregul act va fi declarat nul (sau, după caz, va fi anulat).
Se consideră uneori că este parţială şi nulitatea actelor cu executare succesivă, care operează numai
pentru viitor, menţinând efectele produse în trecut; de pildă, nulitatea căsătoriei putative ale cărei efecte se
menţin până la pronunţare faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea ei.
În schimb, nu poate fi considerată nulitate parţială, ci totală, nulitatea care afectează numai unul din mai
multe acte juridice, care împreună alcătuiesc un act complex sau, după voinţa părţilor, o „unitate de acte
juridice”.
Exemplu: testamentul este un act complex,cuprinzând nu numai legate, dar putând cuprinde şi o
recunoaştere de filiaţie, o instituire de executor testamentar etc.; dacă un legat este nul – ca fiind făcut, de
pildă, în folosul unei persoane incapabile de a primi cu titlu gratuit – nulitatea acestui legat este totală, chiar
dacă celelalte legate rămân valabile; apoi chiar dacă testamentul în întregime este nul, el poate produce –
prin conversiune – unele efecte ce nu depind de valabilitatea legatelor (revocarea unei oferte de vânzare prin
testarea bunului oferit în favoarea unui alt legatar decât destinatarul ofertei, deoarece această testare
învederează intenţia testatorului de a nu vinde bunul legat).
În practică trebuie întotdeauna cercetată voinţa ipotetică a părţilor, respectiv dacă acestea au voit ca întrun
act complex toate clauzele „să rămână sau să se prăbuşească” împreună. Trebuie apoi verificat dacă nu
cumva valabilitatea unui act stă tocmai la baza încheierii unui alt act juridic. În sfârşit, primul indiciu pentru
existenţa unei voinţe unitare într-un act complex îl constituie cuprinderea clauzelor într-un singur înscris.
Nota bene. Nu trebuie să confundăm nulitatea absolută cu nulitatea totală, după cum nici nulitatea relativă
cu nulitatea parţială.
B. După cum este sau nu prevăzută de lege, nulitatea poate fi:
a) Nulitate expresă, când este anume prevăzută de un text de lege;
b) Nulitate virtuală (sau tacită, implicită), când sancţiunea nu este prevăzută expres de lege, dar
nevalabilitatea actului rezultă neîndoielnic din caracterul imperativ al dispoziţiei legale încălcate sau din
scopul urmărit de legiuitor prin instituirea anumitor condiţii de validitate ale actului;
Exemplu: art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor (actualmente
abrogată prin Legea nr. 247/2005) prevedea că „Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate
şi dobândite prin acte juridice între vii încheiate în formă autentică”, fără a stabili expres sancţiunea nulităţii
pentru actele care nu au fost încheiate în formă autentică; sancţiunea rezultă însă implicit din caracterul
imperativ al textului, din interesul general al societăţii urmărit prin instituirea obligativităţii formei scrise, ca şi
din principiul general acceptat al nulităţii absolute a actelor care nu respectă cerinţele de formă impuse de
lege (nulitate virtuală). Articolul 2 alin. (1), Titlul X, din Legea 247/2005 statuează expres sancţiunea nulităţii
absolute pentru nerespectarea formei autentice a actelor de înstrăinare a terenurilor.
C. După felul condiţiilor de validitate încălcate la încheierea actului juridic, nulitatea acestuia poate fi
onulitate de fond sau o nulitate de formă (atunci când forma nerespectată era cerută ad validitatem). De
pildă, nulitatea rezultată din neobservarea condiţiilor de formă privind donaţia (art. 813 C.civ.).
D. O clasificare controversată în doctrină este aceea care se face după felul în care operează nulitatea:
a) Nulitate de drept care loveşte actul de plin drept, de la sine, ope legis, instanţa de judecată nefiind
chemată decât să o constate în caz de litigiu între părţi;
b) Nulitate judiciară care nu operează de plin drept, ci numai dacă este pronunţată printr-o hotărâre
judecătorească; aceasta deoarece există o aparenţă a actului.
S-a spus că, de regulă, nulităţile absolute operează de plin drept, iar cele relative operează numai dacă
sunt pronunţate prin hotărâre judecătorească, la cererea persoanei îndreptăţite a le invoca. Până la
rămânerea definitivă a hotărârii, actul juridic este considerat valabil, dar din momentul rămânerii definitive şi
irevocabile a hotărârii de anulare el este desfiinţat retroactiv.
Dacă părţile sunt de acord în privinţa sancţiunii şi niciuna nu pretinde executarea actului sau fiecare este
de acord să restituie ceea ce a primit în temeiul actului nul, nu mai este nevoie să se facă apel la instanţa de
judecată; aceasta va interveni numai dacă există un litigiu între părţi, urmând a constata nulitatea şi a
dispune restabilirea situaţiei anterioare încheierii nevalabile a actului.
În opinia noastră şi în acord cu majoritatea autorilor, credem că orice nulitate trebuie pronunţată de către
instanţă, deoarece există o aparenţă a actului (mai puţin, aşa cum am arătat, inexistenţa). Până la
desfiinţarea actului de către instanţa de judecată el trebuie considerat valabil şi eficace; trebuie să se
dovedească că actul este nul. Aşadar, această distincţie care îşi are originea în dreptul roman este astăzi
artificială şi lipsită de utilitate practică.
5.8. Efectele nulităţii actului juridic. Consideraţii generale. Efectele nulităţii unui act juridic sunt
aceleaşi, indiferent că este vorba despre o nulitate absolută sau despre una relativă.
În esenţă, efectul nulităţii constă în desfiinţarea actului juridic şi a raportului juridic creat prin act. În
consecinţă:
– dacă actul juridic lovit de nulitate nu a fost executat şi deci, nu a produs efecte juridice, sancţiunea
nulităţii va face ca actul să nu mai poată produce efectele în vederea cărora a fost încheiat. Astfel, în
cazul în care una din părţi ar cere celeilalte executarea unei prestaţii la care s-a obligat prin actul juridic
lovit de nulitate, debitorul se va putea opune la executare invocând excepţia de nulitate;
– dacă actul juridic lovit de nulitate a fost deja executat, în tot sau în parte, aplicarea sancţiunii nulităţii
va avea ca efect obligaţia părţilor de a-şi restitui reciproc prestaţiile săvârşite şi primite;
– dacă, în urma încheierii actului lovit de nulitate, părţile au încheiat unele acte juridice cu terţe
persoane, acte pe care nu le-ar fi putut încheia dacă n-ar fi încheiat mai întâi actul nevalabil, aplicarea
sancţiunii nulităţii acestui act va atrage, în principiu, şi desfiinţarea actelor încheiate în temeiul lui cu alte
persoane.
În legătură cu aceste trei categorii de consecinţe ale sancţiunii juridice civile a nulităţii actului juridic, se
vorbeşte în literatura juridică de cele trei principii ale efectelor nulităţii, şi anume: principiul retroactivităţii,
principiul repunerii în situaţia anterioară şi principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, adică
desfiinţarea actelor subsecvente ca urmare a anulării actului iniţial.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii. În regula generală, nulitatea desfiinţează actul juridic încheiat cu
încălcarea cerinţelor de validitate prevăzute de lege, cu efect retroactiv, din chiar momentul încheierii actului,
ca şi când acesta nu ar fi fost încheiat. Caracterul retroactiv al sancţiunii se justifică prin necesitatea
restabilirii ordinii de drept încălcate şi a împiedicării producerii unor efecte contrare legii.
De la principiul retroactivităţii există şi unele excepţii, adică situaţii în care unele efecte produse de actul
juridic lovit de nulitate sunt recunoscute şi menţinute pentru a se putea da astfel satisfacţie altor principii de
drept care vin în conflict cu principiul retroactivităţii.
Principalele excepţii sunt:
– căsătoria putativă, adică căsătoria în care cel puţin unul dintre cei doi soţi a fost de bună-credinţă,
ignorând cauza nulităţii, efectele desfiinţării căsătoriei se produc pentru soţul de bună-credinţă numai
pentru viitor, tocmai pentru a se ocroti buna sa credinţă. În acest sens, art. 23 alin. (1) din C.fam. dispune
că „soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată păstrează până
la data la care hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă situaţia unui soţ dintr-o căsătorie
valabilă”;
– în toate cazurile de nulitate a căsătoriei, copiii rezultaţi din căsătoria nulă sau anulată păstrează
situaţia de copii din căsătorie, în raport cu ei desfiinţarea căsătoriei neoperând pentru trecut, ci doar
pentru viitor, asemenea unui divorţ [art. 23 alin. (2) C. fam.];
– în cazul contractelor cu executare succesivă în timp (de exemplu, contractul de locaţiune),
constatarea sau pronunţarea nulităţii desfiinţează actul numai pentru viitor, menţinând efectele produse de
actul desfiinţat între momentul încheierii sale nevalabile şi momentul rămânerii definitive a hotărârii care
constată sau pronunţă nulitatea sa; explicaţia rezidă în imposibilitatea obiectivă de restituire a prestaţiilor.
Mai constituie excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii şi situaţiile pe care le vom analiza mai jos ca
excepţii de la celelalte două principii ale efectelor nulităţii, excepţii care, implicit, derogă şi de la principiul
retroactivităţii. Nu mai puţin, trebuie să subliniem că nu există o unanimitate de păreri nici în ceea ce priveşte
numărul excepţiilor şi nici în legătură cu subsumarea lor la unul sau altul dintre principiile analizate.
Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum) impune ca tot ceea ce s-a executat
în temeiul unui act juridic lovit de nulitate să fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivităţii, căci
numai prin restituirea reciprocă a prestaţiilor săvârşite părţile pot fi puse în situaţia în care s-au aflat înainte
de încheierea actului nevalabil. Temeiul restituirii prestaţiilor efectuate în executarea unui act lovit de nulitate
îl constituie şi un alt principiu fundamental al dreptului, acela care interzice îmbogăţirea unei persoane în
dauna alteia fără o cauză legitimă.
Tocmai de aceea acţiunea în restituire poate fi introdusă şi judecată separat de acţiunea în nulitate, ea
fiind întotdeauna supusă prescripţiei extinctive; bineînţeles, ea poate fi soluţionată împreună cu acţiunea în
declararea nulităţii, dacă aceasta din urmă este primită. Desigur, atunci când prestaţia a fost pecuniară, iar
moneda s-a devalorizat, o aplicare corectă a acestui principiu nu poate fi făcută fără a apela la teoria
impreviziunii – rebus sic stantibus.
Şi de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului lovit de nulitate, există câteva
excepţii:
– potrivit art. 485 C.civ., cel care a posedat cu bună-credinţă un bun frugifer, păstrează pentru sine
fructele culese, chiar dacă trebuie să restituie acel bun; în acest sens art. 485 C.civ. prevede: „Posesorul
nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credinţă...” (a se vedea: Trib. Suprem, secţia
civilă, decizia nr. 1005/ 1985, C.D. 1985, p. 34; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 322/1980, C.D.
1980, p. 62; L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.
202-204);
– potrivit art. 1164 C.civ., minorul al cărui act este anulat pentru leziune (prin acţiunea în resciziune) nu
trebuie să restituie cocontractantului ceea ce a primit „decât dacă se probează că a profitat de ceea ce i sa
dat”; justificarea rezidă în ocrotirea minorului;
– ipoteza, deşi controversată, a aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, ceea
ce înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate
pentru a obţine protecţia unui drept. Pe această linie, adesea (dar nu constant) practica noastră judiciară
a subliniat că acţiunea în restituirea prestaţiei nu este admisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un
scop vădit imoral prin încheierea contractului sau acesta are un obiect imoral (Trib. Suprem, decizia nr.
807/1980, C.D. 1980, p. 67; Trib. Suprem, decizia nr. 1416/1981, C.D. 1981, p. 74).
Exemplu: dacă vânzătorul a predat lucrul nu va putea să ceară restituirea lui de la cumpărător, chiar dacă
nu ar fi primit preţul; după cum şi invers, cumpărătorul care a plătit preţul fără a fi primit şi lucrul nu va putea
să reclame nimic vânzătorului său.
La o primă vedere s-ar părea că această regulă adaugă o injustiţie unei imoralităţi. Aceasta pentru că una
din părţi, chiar vinovată, va putea păstra ceea ce a primit, refuzând să-şi îndeplinească propria prestaţie.
Dacă totuşi jurisprudenţa a aplicat această regulă (împrumutată din dreptul canonic), acest lucru s-a datorat
faptului că ea constituie o sancţiune suplimentară eficace şi funcţionează mai ales preventiv; părţile
cunoscând pericolul de care ar fi ameninţate preferă să nu încheie convenţii imorale. Oricum, această regulă
se aplică şi trebuie să se aplice limitat, numai în caz de turpitudine egală (in pari causa turpitudinis cessat
repetitio); mai concret, în această noţiune trebuie să includem numai ignorarea unei reguli morale din sfera
relaţiilor sexuale (copula carnalis). Ea nu periclitează acţiunea în nulitate, ci numai cea în restituire, iar în
materie de liberalităţi nu are aplicare. Tendinţa actuală pare a fi ca după anularea actului părţile să poată fi
obligate şi la restituirea prestaţiilor.
În anumite cazuri invocarea nulităţii actului pe motivul încălcării bunelor moravuri poate fi contrară
principiului bunei-credinţe; de exemplu, în cazul în care o parte, după ce a profitat de contract, invocă
nulitatea izvorâtă din încălcarea bunelor moravuri pentru a nu mai executa prestaţia. O astfel de exercitare a
dreptului este, în principiu, abuzivă.
Principiul desfiinţării actelor subsecvente ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis resolvitur
ius accipientis) este şi el un corolar al principiului retroactivităţii; simplu: dacă X a transmis lui Y un drept pe
care nu îl avea, rezultă că Y nu putea deveni titularul acelui drept câtă vreme actul iniţial a fost anulat. Este
de menţionat că principiul analizat se referă nu numai la actele juridice constitutive sau translative de drepturi
reale, ci şi la cele de creanţă (M. Nicolae, op. cit., p. 90). Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a
desfiinţat actul juridic prin care cineva a dobândit un bun (deci dobânditorul este considerat a nu fi fost
niciodată proprietarul acelui bun), este firesc să fie desfiinţate şi actele juridice ulterioare prin care acest
aparent dobânditor a dispus de acel bun; altfel spus, desfiinţarea actelor subsecvente este o aplicare a
principiului potrivit căruia nimeni nu poate da ceea ce nu are (nemo dat quod non habet).
Exemplu: comis-voiajorul X îl determină prin dol pe ţăranul Y să-i vândă un dulap ţărănesc (cu vechime
mare) la un preţ modic. După încheierea contractului X vinde dulapul unui prieten Z, spunându-i acestuia
modul în care l-a achiziţionat (prin „şmecherie”).
Dacă Y îl acţionează în judecată pe X pentru anularea contractului, acesta va fi desfiinţat retroactiv. Aşa
fiind, în mod firesc contractul ulterior (dintre X şi Z), neavând la bază un act juridic valabil, urmează a fi
desfiinţat şi el. Acest rezultat va avea loc în speţă pentru că Z era un terţ dobânditor de rea-credinţă (a
cumpărat de la un neproprietar). Dimpotrivă, dacă Z ar fi fost un dobânditor de bună-credinţă (adică era
convins că de la adevăratul proprietar cumpără) în baza art. 1909 alin. (1) C.civ. contractul va fi valabil.
De la acest principiu se impun câteva excepţii:
– cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bună-credinţă devine proprietar al bunului şi nu mai
poate fi silit să-l restituie decât în cazul când lucrul fusese pierdut sau furat şi vândut de găsitor sau hoţ,
situaţie în care adevăratul proprietar îl poate revendica în termen de 3 ani chiar şi de la posesorul de
bună-credinţă care are acţiune în regres contra celui de la care l-a dobândit [este ipoteza prevăzută
de art. 1909 alin. (2) C.civ.];
– nu se vor desfiinţa nici actele subsecvente de conservare şi de administrare (de pildă, un act de
administrare: un contract de locaţiune încheiat pe o perioadă de 5 ani nu se va desfiinţa, chiar dacă titlul
locatorului a fost anulat, dacă locatarul a fost de bună-credinţă – Trib. Suprem, decizia nr. 2472/1983,
C.D. 1983, p. 69);
– de asemenea, se păstrează şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate cu un subdobânditor de
bună-credinţă; în acest caz, dispunătorul (al cărui drept s-a desfiinţat retroactiv) urmează să-şi
îndeplinească obligaţia de restituire a bunului nu în natură, ci prin echivalent [este ipoteza prevăzută
deart. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954];
– tot astfel, se păstrează actele prin care bunul a fost transmis subsecvent unui subdobânditor care,
între timp, a dobândit proprietatea bunului prin uzucapiune, în condiţiile legii; cel puţin atunci când se
invocă uzucapiunea de 10-20 de ani, iar posesorul se prevalează de un just titlu anterior lovit de nulitate;
– situaţia celui care întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară a dobândit un drept real imobiliar
(cu bună-credinţă şi titlu oneros), dar numai după trecerea unui termen de 3 ani de la înregistrarea cererii
de înscriere (art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996); situaţia subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu
gratuit al unui drept real imobiliar, dar numai dacă au trecut 10 ani de la data înregistrării cererii lui de
înscriere în cartea funciară [art. 34 şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 7/1996];
– situaţia prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia actele juridice de
înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil rămân în fiinţă dacă au fost încheiate cu bună
credinţă.
5.9. Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate în temeiul unor principii de drept. Cu toate că
nulitatea unui act juridic conduce la desfiinţarea efectelor acelui act, există totuşi situaţii în care nulitatea nu
produce acest efect distructiv, ci permite menţinerea în totalitate sau în parte a efectelor actului juridic
nevalabil, ca şi când el ar fi fost valabil. Neaplicarea în aceste situaţii a consecinţelor fireşti ale nulităţii actului
juridic se explică şi se întemeiază pe aplicarea altor principii de drept care impun această soluţie. Astfel:
a) Principiul conversiunii actului juridic nul într-un alt act juridic ale cărui condiţii de validitate sunt în
întregime îndeplinite. Sunt situaţii când legea acordă ajutor voinţei ipotetice a părţilor – care au încheiat un
act lovit de nulitate – pentru ca acestea să reuşească măcar în parte să atingă scopul propus. Mijlocul juridic
pentru un asemenea demers este conversiunea actelor juridice nule, instituţie care însă nu a primit o
consacrare expresă în Codul nostru civil; ea a fost însă dedusă din dispoziţiile art. 978 C.civ. care statuează:
„Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar
nu în acela ce n-ar putea produce niciunul” şi din principiul potrivit căruia cine poate mai mult poate şi mai
puţin. Practic, actul convertit este un act înlocuitor, care corespunde parţial scopurilor urmărite de părţi (sau
parte).
Din cele expuse rezultă că potrivit acestui principiu manifestarea valabilă de voinţă exprimată într-un act
juridic lovit de nulitate poate avea valoare de sine stătătoare, independent de soarta actului juridic în care ea
s-a manifestat iniţial.
Condiţiile conversiunii sunt, în opinia noastră, următoarele:
– existenţa unui act juridic nul (nulitate relativă sau absolută). Nulitatea trebuie să fie totală, nu parţială;
o nulitate parţială nu poate antrena o conversiune. Tot astfel, conversiunea nu poate avea loc câtă vreme
nulitatea nu a fost declarată prin hotărâre judecătorească, când deci validitatea actului se află în
„suspans” (de pildă, deşi este introdusă o acţiune în nulitatea actului, nu există încă o hotărâre în acest
sens). Se înţelege că atât actul nul, cât şi actul în care se converteşte trebuie să aibă aceleaşi părţi; altfel,
credem că nu s-ar putea verifica consensul manifestărilor de voinţă în direcţia actului nou convertit;
– conversiunea presupune ca actul juridic nul să întrunească condiţiile de validitate ale unui alt act
juridic. Evident, conversiunea nu poate fi făcută tot în acelaşi act juridic; de aceea, în mod necesar între
cele două acte (actul iniţial nul şi actul nou convertit) vor exista elemente de diferenţiere, precum natura,
forma sau efectele actului. Actul nou nu poate avea efecte mai întinse decât actul iniţial declarat nul;
– conversiunea este valabilă numai atunci când, prin interpretare, se poate presupune că valabilitatea
actului ar fi fost voită de părţi dacă acestea ar fi cunoscut nulitatea actului iniţial. Aşadar, o conversiune
este exclusă atunci când se poate constata că o parte nu ar fi încheiat niciodată actul juridic convertit.
Odată îndeplinite aceste condiţii actul nul convertit va produce totuşi efecte juridice, şi anume acele efecte
care sunt proprii actului în care actul iniţial s-a convertit.
Exemplu: vânzarea-cumpărarea; deşi lovită de nulitate, manifestarea de voinţă valorează antecontract de
vânzare-cumpărare (Trib. Suprem, decizia civilă nr. 412/1980, C.D. 1980, p. 22); sau cazul acceptării
succesiunii în mod tacit când, de pildă, moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală printr-un act
nul, el este considerat că în acest fel a acceptat succesiunea; ori ipoteza prevăzută de art. 923 C.civ.„Orice
înstrăinare a obiectului legatului, făcută în orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat,
chiar când înstrăinarea va fi nulă sau obiectul va fi reintrat în starea testatorului" (Trib. Suprem, decizia civilă
nr. 28/1979, R.R.D. nr. 1/1980, p. 92). Alte exemple pe care nu le considerăm conversiuni veritabile: cazul
testamentului autentic nul ca formă, dar valabil ca testament olograf, sau cazul unui înscris autentic nul dar
valabil ca înscris sub semnătură privată ori înscrisul sub semnătură privată nevalid, dar valabil ca început de
dovadă scrisă.
Nota bene. În general nu se pot converti acte juridice nule pentru scopul lor ilicit sau imoral sau pentru că
aduc atingere bunelor moravuri, deoarece astfel s-ar eluda funcţia preventivă, inhibitorie a nulităţii; evident,
nici ipoteza inversă nu este posibilă. Se cuvine să mai menţionăm că în niciun caz conversiunea nu se
confundă cu novaţia.
b) Principiul răspunderii civile delictuale consacrat de art. 998 C.civ., potrivit căruia „orice faptă a omului
care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”, justifică uneori
menţinerea efectelor unui act juridic nul, dar nu cu titlu de efecte ale actului, ci cu titlu de reparare în natură a
prejudiciului cauzat prin nevalabilitatea actului (atunci când cea mai bună reparaţie a prejudiciului suferit prin
nulitatea actului este tocmai menţinerea efectelor acestuia).
Practic acest principiu are o incidenţă redusă în materie, rezumându-se la situaţia minorului care cu
ocazia încheierii unui act juridic cu un major săvârşeşte un delict civil (prin manopere dolosive îl induce în
eroare creând aparenţa că el este major) şi când datorită acestui fapt el nu va putea cere anularea actului
respectiv, deoarece cealaltă parte ar suferi un prejudiciu. Legiuitorul a considerat că în această situaţie cea
mai bună reparaţie materială pentru major este menţinerea actului anulabil în fiinţă şi respingerea acţiunii în
anulare introdusă de minor. În acest sens art. 1162 C.civ. dispune: „Minorul n-are acţiune în resciziune
contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasidelictele sale”.
c) Principiul validităţii aparenţei în drept exprimat de adagiul latin error communis facit ius, poate justifica
şi el uneori menţinerea efectelor juridice produse de un act lovit de nulitate (această problemă am tratat-o
detaliat în secţiunile rezervate aplicării legii civile în timp şi erorii ca viciu de consimţământ).
Exemplu: căsătoria încheiată în faţa unui ofiţer de stare civilă necompetent trebuie menţinută ca valabilă
dacă acel ofiţer a exercitat în mod public atribuţiile respective, apărând în ochii părţilor şi în ochii publicului
ca fiind competent a le exercita (art. 7 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă). Alte
exemple: cazul moştenitorului aparent, al mandatarului aparent, al terţului dobânditor de la moştenitorul
aparent, cazul posesiei etc. (a se vedea I. Deleanu, Aparenţa în drept, P.R. nr. 2/2002, Partea a VI-a, p.
251-255).

Capitolul IV
Proba dreptului
subiectiv civil
§1 - Obiectul şi sarcina probei
§2 - Mijloacele de probă
§1
Obiectul şi sarcina
probei
Importanţa probelor este covârşitoare deoarece un drept care nu poate fi dovedit, practic, echivalează cu un
drept care nu există ( idem non essse aut non probar i ). Acest adagiu înţelept nu ar trebui uitat de avocaţi şi,
mai mult, ar trebui reamintit mereu justiţiabililor care le solicită serviciile. A dovedi un drept înseamnă a-l face
să apară, să existe dacă nu ca adevărat, cel puţin ca probabil. De altă parte, incidenţa probelor este
generală pentru că are aplicare în toate speciile dreptului (patrimoniale sau nepatrimoniale).
În general prin probe sau dovezi vom înţelege acele mijloace de convingere cu ajutorul cărora se
stabileşte existenţa sau inexistenţa unui fapt juridic sau unui act juridic din care izvorăsc drepturi sau
obligaţii.
Exemplu: un cumpărător înainte de a contracta cere vânzătorului dovada proprietăţii bunului său; un
comerciant cere clientului său dovada capacităţii sale; un notar cere prezumtivului moştenitor dovada calităţii
sale; autorităţile cer unei firme dovada naţionalităţii sale; un poliţist cere unui pieton dovada identităţii sale
(identitatea este o noţiune de drept civil) etc.
Întotdeauna într-un proces judecătorul este acela care trebuie convins prin probele administrate. Trebuie
subliniat că probaţiunea este strict limitată la elementele de fapt ale litigiului. Astfel, judecătorul va aduce
dreptul, iar părţile vor furniza faptele, adică probele (da mihi facta dabo tibi ius). Legea – aşa cum vom arăta
– nu trebuie dovedită, deoarece judecătorul este considerat a o cunoaşte (iura novit curia).
Tradiţional procedura civilă îşi propune a rezolva litigiul aşa cum acesta este prezentat de către părţi; de
aceea se spune că „procesul civil este treaba părţilor”, judecătorul având o poziţie de neutralitate. Procedura
civilă este aşadar de tip acuzatorial. În stare pură o procedură acuzatorială este orală, publică şi
contradictorie. Dimpotrivă, procedura penală care are ca scop apărarea intereselor generale ale societăţii
este de tip inchizitorial, ceea ce înseamnă că judecătorul are un rol activ în conducerea procesului şi în
admiterea probelor; în stare pură o procedură inchizitorială este scrisă, secretă şi necontradictorie.
S-a observat însă că în epoca contemporană procedura penală se face din ce în ce mai acuzatorială (atât
în faza judecăţii, cât şi a cercetării) şi invers, procedura civilă devine din ce în ce mai inchizitorială (a se
vedea B. Petit, Introduction générale au droit, Presses universitaires de Grenoble, 1998, p. 130). Această
tendinţă a procedurii civile se explică prin nevoia de celeritate a rezolvării litigiilor şi pentru a da judecătorilor
puterea de a dejuca manevrele şi tertipurile părţilor.
Memoria şi uitarea în dreptul probator. Memoria este o componentă esenţială a mecanismului judiciar;
o întâlnim în proba cu martori, în cutuma şi în precedentul judiciar. Odinioară, în cultura orală a unor triburi
judecătorul era un personaj ales pentru infailibilitatea memoriei sale (J. Carbonnier, op. cit., p. 309). Astăzi
probele scrise suplinesc în mare parte memoria; ele sunt mai puţin perisabile. Uitarea este luată şi ea în
considerare de drept, deoarece incertitudinile sale fac ca mărturia, chiar în absenţa unei ierarhii stricte, să fie
inferioară înscrisului. Fragilitatea psihologică a mărturiei este astăzi minată de declaraţiile de complezenţă,
de prietenie şi, ce este mai grav, de corupţie. Neutralizarea mărturiilor mincinoase prin represiunea penală
este palidă. Uitarea, ca şi memoria, este necesară dreptului; bunăoară, prescripţia extincttivă în dreptul civil.
Este interesant că pentru a aboli regimul feudal, Revoluţia franceză a organizat „arderea” titlurilor de
proprietate (ibidem).
Sediul materiei. Materia probelor este reglementată în mai multe acte normative. Astfel, Codul
civilreglementează în art. 1169-1206 sarcina probei, precum şi admisibilitatea şi forţa probantă a
înscrisurilor, a mărturiei şi a prezumţiilor. Codul comercial cuprinde, de asemenea, în art. 46-48 o serie de
dispoziţii speciale referitoare la dovada „obligaţiilor comerciale”, referindu-se la probe ca: registrele
comercianţilor, facturile acceptate, corespondenţa părţilor etc. La rândul său, Codul de procedură
civilă reglementează nu numai problema administrării dovezilor, dar şi mijloacele de probă nereglementate
de Codul civil: expertiza judiciară şi cercetarea la faţa locului, precum şi problema asigurării dovezilor. O
serie de dispoziţii referitoare la probaţiune se întâlnesc în cuprinsul unor legi speciale care derogă în anumite
privinţe de la dispoziţiile de drept comun în materie. Scindarea reglementării probelor în acte normative,
ţinând unele de dreptul material, iar altele de dreptul procesual, a generat o controversă privind apartenenţa
materiei la ramura dreptului civil sau la ramura dreptului procesual civil. Opinia pe care o împărtăşim este
aceea a includerii materiei probelor în dreptul procesual.
Obiectul probei îl constituie actele sau faptele juridice generatoare de drepturi şi obligaţii. Altfel spus
obiectul probei este constituit din toate faptele, toate evenimentele care au relevanţă juridică.
Exemplu: când vânzătorul pretinde cumpărătorului plata preţului el trebuie să dovedească existenţa
contractului de vânzare-cumpărare.
Aşadar, numai faptele juridice (în sens larg) generatoare de drepturi şi obligaţii, formează obiectul probei.
Normele de drept nu pot constitui obiectul probei deoarece ele nu trebuie dovedite, ci trebuie să fie
cunoscute de instanţă; părţile nu trebuie decât să le invoce, indicând instanţei care anume norme cred ele că
trebuie să se aplice în cazul dat, fără a trebui să facă dovada conţinutului normativ al textului invocat
deoarece, pe de o parte, este presupus că judecătorul cunoaşte legea, iar, pe de altă parte, legile fiind
publicate, toată lumea este obligată a le cunoaşte (nemo censetur ignorare legem). Prin excepţie, atunci
când instanţa ar urma să aplice într-o speţă o lege străină, existenţa şi conţinutul legii străine trebuie să fie
dovedite.
Se susţine că faptele negative nu pot sau nu trebuie să fie dovedite. Această susţinere este valabilă
numai în privinţa faptelor negative indefinite.
Exemplu: nu trebuie să dovedesc că nu am fost niciodată într-o anumită localitate.
În cazul unor fapte negative determinate, dovada lor se poate face şi trebuie făcută prin dovada faptului
pozitiv contrar.
Exemplu: pot dovedi că nu eu am săvârşit un fapt păgubitor, anume dovedind – de pildă, cu vizele de
intrare-ieşire de pe paşaport – că în ziua respecttivă mă aflam în străinătate şi că, deci, nu pot fi eu autorul
acelei fapte.
De cele mai multe ori este însă suficient să se afirme un fapt negativ, rămânând în sarcina celeilalte părţi
să dovedească faptul pozitiv contrar din care ar rezulta dreptul său.
Exemplu: dacă am făcut din eroare o plată nedatorată şi cer restituirea ei, este suficient să dovedesc
efectuarea plăţii şi să afirm că nu eram dator, rămânând în sarcina celui ce a primit plata să facă dovada
raportului juridic în temeiul căruia eram dator să fac acea plată, pentru ca el să o poată păstra.
De asemenea, nu trebuie dovedite nici faptele, actele sau împrejurările pe care legea le prezumă.
Exemplu: nu trebuie dovedită paternitatea copilului născut în timpul căsătoriei, deoarece legea prezumă
că soţul mamei este tatăl copilului.
Nu trebuie dovedite nici faptele notorii, cunoscute de toată lumea, fiind necesar câteodată să se
dovedească tocmai notorietatea faptului. În general, nu trebuie dovedite nici faptele necontestate (asupra
existenţei cărora părţile sunt de acord), dar judecătorul poate impune dovedirea acestor fapte atunci când
apreciază că părţile s-au pus de acord asupra necontestării lor în scopul de a frauda legea sau de a frauda
interesele unei terţe persoane.
Sarcina probei, adică obligaţia de a dovedi existenţa actului sau faptului juridic generator de drepturi şi
obligaţii, revine, în primul rând, reclamantului sau, altfel spus, celui care invocă dreptul sau obligaţia
respectivă. Potrivit art. 1169 C.civ. „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”;
aşadar, actori incumbit probatio (sarcina probei incumbă reclamantului).
Exemplu: cel care cere plata unei sume de bani trebuie să dovedească că adversarul său îi datorează
suma respectivă; bunăoară, printr-o recunoaştere de datorie. Sau cel ce pretinde că este proprietarul unui
imobil trebuie să dovedească existenţa acestui drept; de pildă, printr-un contract de vânzare-cumpărare.
Odată făcută de către reclamant dovada actului sau faptului juridic din care s-a născut dreptul său,
sarcina probei trece de partea pârâtului dacă acesta vrea să opună reclamantului fie unele vicii sau
obstacole care au împiedicat naşterea dreptului pretins, fie alte acte sau fapte juridice care au restrâns,
modificat sau chiar stins dreptul dovedit de reclamant (reus in excipiendo fit actori). De exemplu, debitorul
poate dovedi că şi-a plătit datoria înfăţişând o chitanţă sau posesorul imobilului poate dovedi că el este
adevăratul proprietar deoarece l-a dobândit prin uzucapiune. La rândul său reclamantul poate să vină şi el cu
alte „propuneri”, invocând, de pildă, viciile actelor sau faptelor dovedite de pârât.
Sarcina probei se inversează însă în cazul prezumţiilor legale, în sensul că faptele prezumate de lege
sunt considerate dovedite în folosul celui ce invocă prezumţia, trecând pe seama celeilalte părţi sarcina de a
face dovada contrară (în cazul în care nu este vorba de o prezumţie absolută, irefragabilă).
Deşi sarcina probei se repartizează între părţile litigiului şi judecătorul are un rol activ în probaţiune, art.
129 C.proc.civ. dispune în alin. (5) că „Judecătorii sunt datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a
preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză (…). Ei vor putea ordona administrarea probelor
pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.”
Sarcina probei poate antrena un risc pentru una din părţi. Astfel, în cazul în care cu toate eforturile făcute
niciuna din părţi nu a reuşit să formeze convingerea judecătorului, procesul va fi pierdut de cel care ar fi
trebuit să facă dovada afirmaţiilor sale.
Condiţiile generale de admisibilitate a probelor. Pentru a fi admisibilă orice probă trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să nu fie oprită de lege; legea interzice uneori dovada contrară unei prezumţii legale absolute;
Exemplu: nu este admisibilă dovada că o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu exprimă
adevărul deoarece s-ar ajunge la răsturnarea prezumţiei absolute a „autorităţii lucrului judecat” (res iudicata
pro veritate habetur).
b) să fie verosimilă, adică să nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile, contrare legilor naturii;
Exemplu: este inadmisibilă dovedirea faptului că un copil a fost născut de un bărbat, nu de o femeie.
c) să fie utilă, adică să nu tindă la dovedirea unor fapte incontestabile sau a unor împrejurări prezumate
absolut de lege;
Exemplu: este inutil ca pârâtul să-şi dovedească dreptul său de proprietate asupra unui imobil dacă
reclamantul a făcut deja dovada dobândirii acelui imobil prin uzucapiune.
d) să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu litigiul, să privească obiectul litigiului;
Exemplu: într-un proces de grăniţuire – de stabilire pe teren a limitei despărţitoare între două proprietăţi
vecine – dovada că soţia proprietarului vecin a avut un copil „din flori” nu este pertinentă pentru că nu are
nicio legătură cu obiectul litigiului.
e) să fie concludentă, adică să fie de natură a contribui la soluţionarea litigiului.
Exemplu: este neconcludentă administrarea probei cu un martor a cărui depoziţie ar confirma ceea ce s-a
dovedit deja cu alţi 4 martori.
Pentru a fi concludentă orice probă trebuie să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu litigiul dat; însă nu
orice probă pertinentă este şi concludentă, ci numai aceea care poate aduce o contribuţie oarecare la
soluţionarea litigiului.
Convenţiile asupra probelor. Codul civil şi Codul de procedură civilă stabilesc o serie de reguli privitoare la
admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probelor. Aceste reguli nu au, în general, un caracter imperativ, ci
unul dispozitiv, îngăduind părţilor să deroge prin convenţie de la regulile prevăzute de lege.
Convenţiile asupra probelor sunt acorduri de voinţă prin care părţile derogă de la normele legale ale
probaţiunii judiciare, fie într-un proces în curs de judecată, fie în vederea unui eventual proces viitor.
Niciun text de lege nu interzice părţilor să încheie asemenea convenţii, aşa încât, în principiu, ele sunt
valabile dacă îndeplinesc condiţiile generale de valabilitate a convenţiilor (art. 948 şi urm. C.civ.). Neexistând
niciun text de lege care să impună respectarea unor condiţii speciale de formă, aceste convenţii sunt
consensuale, deci sunt valabile indiferent de formă, cu condiţia să poată fi dovedite în faţa instanţei de
judecată.
În literatura juridică şi în practica judiciară s-a considerat, în general, că sunt valabile şi trebuie respectate
convenţiile încheiate de părţi asupra probelor, cu excepţia celor prin care s-ar îngreuna dovedirea
adevăratelor raporturi juridice dintre părţi şi cu excepţia celor prin care s-ar încălca unele dispoziţii legale
imperative ori ordinea publică sau bunele moravuri. Aşadar, sunt valabile atât convenţiile privitoare la sarcina
probei sau la obiectul acesteia, cât şi cele privitoare la admisibilitatea, administrarea sau la puterea
doveditoare a probelor, dacă prin aceste convenţii nu se aduce atingere rolului activ al judecătorului, nu se
restrânge sfera probelor admisibile, nu se limitează puterea de liberă apreciere a judecătorului cu privire la
probele administrate.
Exemplu: s-a considerat valabilă convenţia prin care părţile au acceptat să fie dovedit cu martori un act
juridic al cărui obiect are valoare mai mare de 250 de lei, derogându-se astfel de la norma dispozitivă
prevăzută de art. 1191 alin. (3) C.civ., dar s-a considerat nevalabilă convenţia părţilor de a se putea dovedi
prin mărturisire motivele de divorţ, deoarece s-ar fi încălcat dispoziţia imperativă cuprinsă în art. 612 alin. (6)
C.proc.civ. potrivit căreia „interogatoriul nu poate fi cerut pentru dovedirea motivelor de despărţenie”.

§2
Mijloacele de probă
2.1 . Consideraţii generale. Potrivi t art. 1170 C.civ. „dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin
prezumţii şi prin mărturisirea uneia din părţi...”. La aceste mijloace de probă Codul de procedură civilămai
adaugă şi reglementează expertiza (art. 201-214) şi cercetarea la faţa locului (art. 215-217).
Vom examina în cele ce urmează numai mijloacele de probă reglementate de Codul civil.
2.2. Înscrisurile. Noţiune. Înscrisurile sunt declaraţii sau consemnări ale părţilor, făcute în formă scrisă,
cu privire la acte sau fapte din care izvorăsc raporturile juridice dintre ele.
Consemnările pot fi scrise cu mâna, dactilografiate sau imprimate, cu orice litere sau în orice sistem de
scriere, în orice limbă, pe hârtie, pânză, lemn, metal sau pe orice material, cu cerneală, tuş, creion, vopsele
etc. Aşa fiind, în sens juridic, sunt înscrisuri şi biletele de tren sau tichetele de autobuz sau tramvai, tichetele
sau fişele de garderobă, răbojurile etc. Cu înscrisurile trebuie asimilate, din punct de vedere probator şi
declaraţiile verbale ale părţilor, înregistrate pe bandă de magnetofon sau pe casete, pelicule ori discuri etc.
Clasificarea înscrisurilor se poate face după mai multe criterii. Astfel:
A. În funcţie de criteriul intenţiei cu care au fost întocmite:
a) Înscrisuri preconstituite, adică consemnări făcute de părţi sau de una din ele anume cu intenţia de a
servi ca probă a unui act sau fapt juridic; astfel sunt înscrisurile autentice şi cele sub semnătură privată,
răbojurile, biletele sau tichetele emise spre a servi ca mijloc de probă;
b) Înscrisuri nepreconstituite, adică întocmite în alte scopuri, dar care pot fi totuşi folosite şi ca mijloace de
dovadă: registrele comerciale, diferitele însemnări casnice, menţiuni făcute de creditor pe titlul creanţei sau
pe chitanţă, precum şi simplele scrisori care fac referire la anumite acte sau fapte juridice.
B. După cum conţin sau nu semnăturile părţilor, înscrisurile pot fi:
a) semnate de către părţi sau de către una din ele, cum sunt înscrisurile autentice, cele sub semnătură
privată şi scrisorile;
b) nesemnate, cum sunt răbojurile, registrele comerciale, biletele sau tichetele.
C. După scopul în care sunt întocmite înscrisurile sunt:
a) primordiale, când se întocmesc cu ocazia încheierii actului juridic sau constatării faptului juridic, spre a
servi ca probă;
b) recognitive, când se întocmesc ulterior pentru a înlocui un înscris primordial pierdut sau pe cale de a se
pierde ori distruge;
c) confirmative, când se întocmesc pentru a constata şi dovedi confirmarea unui act juridic anulabil.
D. Se mai face distincţia între înscrisuri originale şi copiile după înscrisuri originale, precum şi între
înscrisurile a căror putere doveditoare este prevăzută de lege şi cele a căror putere doveditoare este lăsată
la aprecierea instanţei.
Înscrisul autentic este, potrivit art. 1171 C.civ., „Actul autentic care s-a făcut cu solemnităţile prevăzute de
lege, de un funcţionar public care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Deosebit de faptul
că actul nu poate fi întocmit decât de către persoane special abilitate prin lege, redactarea sa este supusă
unor multiple exigenţe, în special de formă (indicarea datei, menţiuni obligatorii, semnătura funcţionarului, a
părţilor etc.).
Nota bene. Când spunem act autentic sau act sub semnătură privată cuvântul „act” nu este luat în acelaşi
sens ca pentru noţiunea de act juridic. Aici el desemnează suportul care serveşte la constatarea unei
manifestări de voinţă (se spune adesea instrumentum), în timp ce actul juridic – aşa cum am mai arătat –
înseamnă însăşi manifestarea de voinţă (exprimat prin termenul latin de negotium).
Cele mai multe înscrisuri autentice se întocmesc în faţa unui notar public, cu procedura solemnă
reglementată de Legea nr. 36/1995. Mai pot autentifica înscrisuri, instanţele judecătoreşti, primăriile, precum
şi reprezentanţele diplomatice şi oficiile consulare ale României în străinătate.
Pe lângă actele juridice încheiate între părţi şi autentificate de organele enumerate mai sus, mai au
caracterul unor înscrisuri autentice şi alte acte scrise emanate de la organe de stat competente, cum sunt:
actele de stare civilă; deciziile şi încuviinţările autorităţii tutelare; hotărârile judecătoreşti; procesele-verbale
de îndeplinire a actelor de procedură etc.
Uneori, încheierea actelor juridice în forma solemnă a înscrisului autentic este cerută de lege ad
validitatem, actul nefiind valabil dacă nu îmbracă această formă; alteori, forma autentică este cerută de
legead probationem, actul fiind valabil între părţi, dar neputând fi dovedit (şi deci neproducând efecte
juridice) în faţa anumitor organe ale statului decât dacă s-a încheiat în forma înscrisului autentic.
Exemplu: înstrăinarea autovehiculelor poate fi făcută în mod valabil între părţi şi prin înscris sub
semnătură privată; dar proba înstrăinării trebuie făcută prin înscris autentic în faţa organelor de poliţie, în
vederea radierii vehiculului de pe numele văzătorului şi înmatriculării lui pe numele cumpărătorului şi în faţa
organelor fiscale, în vederea radierii vânzătorului din evidenţele fiscale şi impunerii pe numele
dobânditorului.
Într-o serie de cazuri, forma autentică a actului nu este cerută de lege nici pentru validitatea, nici pentru
proba încheierii şi conţinutului actului, dar părţile recurg, totuşi, la această formă spre a-şi asigura o dovadă
mai sigură a operaţiunii juridice pe care o încheie.
Puterea doveditoare a înscrisului autentic este superioară puterii doveditoare a altor înscrisuri, tocmai
datorită faptului că a fost autentificat de un agent instrumentator competent a funcţiona la locul unde s-a
făcut actul, cu respectarea solemnităţilor prevăzute de lege.
Diferitele menţiuni care pot fi cuprinse într-un înscris autentic au o putere doveditoare diferită. Astfel:
– menţiunile referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator au deplină putere
doveditoare, ele neputând fi combătute decât prin înscriere în fals (art. 1173 C.civ.). Astfel sunt menţiunile
despre faptele materiale săvârşite de însuşi agentul instrumentator sau despre faptele materiale petrecute
în faţa sa şi constatate prin propriile simţuri de către agentul instrumentator. Toate aceste menţiuni fac
deplină dovadă până la înscrierea în fals, atât faţă de părţile actului juridic, cât şi faţă de terţi. Aşadar, sub
acest aspect, pentru ca un înscris autentic să fie privat de forţa sa probantă trebuie să se demonstreze că
funcţionarul a făcut un fals; această procedură este rară, de durată şi totodată poate să fie riscantă pentru
cel care o iniţiază;
– menţiunile care cuprind declaraţiile şi enunţările făcute de părţi fac deplină dovadă numai până la
proba contrară deoarece agentul instrumentator nu poate să verifice şi să se convingă de sinceritatea
declaraţiilor făcute de părţi şi consemnate în act. Dacă actul cuprinde şi menţiuni sau declaraţii ale părţilor
care nu au nicio legătură cu obiectul principal al actului, aceste menţiuni nu vor avea puterea doveditoare
a unui înscris, ci doar pe aceea a unui început de dovadă scrisă (art. 1174 C.civ.).
Înscrisul care prin forma şi aparenţa sa (semnătura notarului public, ştampila etc.) are înfăţişarea unui
înscris autentic regulat întocmit se bucură de o prezumţie de autenticitate, revenind celui care îl contestă să
facă dovada falsităţii înscrisului (tot prin procedura înscrierii în fals).
Înscrisul nevalabil autentic (din pricina necompetenţei agentului instrumentator sau a nerespectării
solemnităţii cerute de lege) este nul şi ca înscris şi ca act juridic (negotium) dacă forma autentică era cerută
de lege ad validitatem; dar este nul numai ca înscris autentic dacă forma solemnă nu era obligatorie şi dacă
actul întruneşte condiţiile generale de validitate ca înscris sub semnătură privată sau chiar ca simplu act
juridic consensual.
Înscrisul autentic poate fi învestit cu formulă executorie care permite executarea silită a obligaţiilor
izvorâte din act (inclusiv urmărirea silită a bunurilor debitorului), fără a mai fi nevoie de obţinerea prealabilă a
unei hotărâri judecătoreşti definitive în acest scop. Dacă însă se introduce o acţiune penală împotriva
autorului înscrisului, instanţa poate suspenda executarea lui (art. 1173 C.civ.).
Înscrisul sub semnătură privată. Acesta este un înscris semnat de partea sau părţile de la care emană. El
poate fi redactat şi întocmit de către una din părţi sau de către o terţă persoană (avocat etc.), singura
condiţie esenţială cerută pentru validitatea lui fiind aceea ca înscrisul să fie semnat de părţile care se obligă.
Aşadar aici constrângerile formale sunt minime.
Pentru anumite înscrisuri legea mai prevede şi unele condiţii speciale, şi anume:
– înscrisurile care constată convenţii sinalagmatice trebuie să fie întocmite în atâtea exemplare
originale câte părţi cu interese contrare sunt, iar fiecare exemplar trebuie să cuprindă o menţiune despre
numărul total de exemplare întocmite (art. 1179 C.civ.); este aşa numita formalitate a multiplului exemplar.
Scopul acestei cerinţe este acela de a asigura părţilor o situaţie egală în ce priveşte posibilitatea dovedirii
convenţiei. De aceea această condiţie nu se cere decât în cazul contractelor în care părţile au interese
contrare sau divergente (dar nu se cere, de pildă, la contractul de societate, în care toate părţile au
acelaşi interes); condiţia multiplului exemplar nu se cere nici în cazul în care una din părţi şi-a executat
deja obligaţia în chiar momentul încheierii actului şi, deci, cealaltă parte nu mai are nevoie de a invoca şi a
dovedi actul.
Exemplu: la contractul de împrumut este suficient ca creditorul împrumutător să aibă un înscris doveditor,
căci cel împrumutat, care a primit deja suma împrumutată, nu are de ce să mai invoce şi să facă dovada
contractului.
De asemenea, nu este necesară îndeplinirea acestei condiţii nici în cazul în care înscrisul unic a fost dat
în păstrare unui terţ care îl ţine la dispoziţia ambelor părţi sau în cazul înscrisului nul ca act autentic, dar
valabil ca înscris sub semnătură privată;
– înscrisul sub semnătură privată care constată o obligaţie unilaterală a uneia din părţi de a plăti o
sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile trebuie să cuprindă, înaintea semnăturii sau oriunde în
cuprinsul lui, o menţiune scrisă integral de mâna debitorului (de exemplu, bun şi aprobat pentru...), urmată
de indicarea în cifre şi în litere a sumei sau cantităţii la care se obligă (art. 1180 C.civ.); scopul acestei
cerinţe este de a se evita completarea înscrisului cu o sumă sau cantitate mai mare în cazul în care
debitorul ar fi semnat înscrisul în alb. Dacă cele două sume (cea din cuprinsul înscrisului şi cea din
cuprinsul menţiunii) diferă, se va lua în considerare suma cea mai mică, afară dacă se dovedeşte
contrariul (art. 1181 C.civ.).
Neîndeplinirea acestor cerinţe speciale atrage nevalabilitatea înscrisului ca înscris sub semnătură privată,
dar actul juridic (negotium) constatat prin înscris rămâne valabil, putând fi dovedit cu alte mijloace de probă;
înscrisul va avea însă valoarea unui început de probă scrisă şi, deci, va putea fi completat cu martori sau
prezumţii.
În cazul special al înscrisului sub semnătură privată care este testamentul olograf se cere, ca o condiţie
specială de validitate, ca acesta să fi fost scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.
Puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată decurge nemijlocit din semnătura părţii prin care
aceasta şi-a însuşit conţinutul înscrisului. De aceea puterea doveditoare a înscrisului diferă după cum
semnătura a fost sau nu recunoscută de partea semnatară. În acest sens, Codul civil prevede următoarele
reguli:
– „Actul sub semnătură privată recunoscut de cel căruia i se opune are acelaşi efect ca actul autentic
între acei care l-au subscris şi între cei care reprezintă drepturile lor”, adică între părţi şi avânzii lor cauză
(art. 1176 C.civ.);
– „Acela căruia i se opune un act sub semnătură privată este dator a-l recunoaşte sau a tăgădui curat
scriptura sau subsemnătura sa”, adică trebuie să declare tranşant fie că recunoaşte semnătura, fie că
aceasta este falsă [art. 1177 alin. (1) C.civ.];
– „Moştenitorii sau cei care reprezintă drepturile aceluia al căruia se pretinde că ar fi actul pot declara că
nu cunosc scriptura sau subsemnătura autorului lor” [art. 1177 alin. (2) C.civ.]; prin urmare, avânzii-cauză nu
sunt obligaţi să declare tranşant dacă semnătura este adevărată sau falsă, ci pot declara, pur şi simplu, că
nu cunosc această semnătură;
– „Când cineva nu recunoaşte scriptura şi subsemnătura sa, sau când succesorii săi declară că nu le
cunosc, atunci justiţia ordonă verificarea actului” (art. 1178 C.civ.); verificarea actului se face fie prin
procedura „verificării de scripte” reglementată de art. 177-185 C.proc.civ., fie pe calea unei expertize.
Prin urmare, dacă semnătura a fost recunoscută sau dacă s-a stabilit legal că ea aparţine celui căruia i se
opune actul, înscrisul sub semnătură privată va face deplină dovadă, ca şi înscrisul autentic, în privinţa
realităţii şi sincerităţii semnăturii până la înscrierea în fals, iar în ce priveşte cuprinsul declaraţiilor părţilor,
până la proba contrară. Chiar aşa fiind, se observă că forţa probantă a actului sub semnătură privată nu are
totuşi aceeaşi vigoare ca cea a actului autentic.
În ce priveşte data înscrisului sub semnătură privată, aceasta face dovada până la proba contrară numai
între părţi; faţă de terţi data menţionată în înscris este opozabilă numai din ziua când a devenit dată certă
prin unul din mijloacele prevăzute de lege, şi anume: din ziua în care înscrisul s-a prezentat la o autoritate
publică, s-a înscris într-un registru public, din ziua morţii unuia dintre semnatarii actului ori din ziua în care a
fost trecut într-un act făcut de un funcţionar public sau prin darea de dată certă de către notarul public
(pentru detalii privind înscrisul autentic şi cel sub semnătură privată a se vedea, G. Boroi, op. cit., p. 95-106).
Alte înscrisuri – care nu sunt nici autentice, nici sub semnătură privată, dar care pot fi folosite ca mijloc de
dovadă, sunt:
A. Cele la care se referă art. 1183-1187 C.civ., şi anume:
a) Registrele comercianţilor, care nu pot fi invocate ca probe împotriva necomercianţilor dar care fac
dovada împotriva comerciantului care le ţine; cel care le invocă nu va putea însă „despărţi cuprinderea lor”
luând numai ce-i este favorabil şi lăsând ceea ce i-ar putea fi contrar (art. 1183-1184 C.civ.). La acestea
trebuie adăugate: facturile acceptate, corespondenţa şi telegramele (pe larg, G. Boroi, op. cit., p. 108);
b) Registrele şi hârtiile casnice care nu au putere doveditoare în favoarea celui care le-a scris, dar au
putere doveditoare împotriva lui, atunci când cuprind expres şi neechivoc primirea unei plăţi sau cuprind
menţiunea expresă că s-au făcut spre a ţine loc de titlu în favoarea creditorului (art. 1185 C.civ.);
c) Orice adnotaţie „făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanţă”, care
constituie o probă valabilă, chiar dacă nu este semnată sau datată de creditor, dacă din ea rezultă liberarea
debitorului (art. 1186 C.civ.);
d) Răbojurile atunci când „crestăturile după amândouă bucăţile sunt egale şi corelative” fac deplină
dovadă între părţile „care au obicei a se servi de un asemenea mijloc de probaţiune” (art. 1187 C.civ.).
B. Înscrisurile şi celelalte imprimări asimilate lor care au apărut ulterior elaborării Codului (înregistrări
magnetice, fonice sau video, fotografii etc.) a căror putere doveditoare este la aprecierea instanţei, care
poate verifica autenticitatea pe calea expertizei judiciare;
Probele şi Internetul. La acest fine de secol Internetul (o reţea internaţională de calculatoare) s-a
dezvoltat considerabil, atingând dimensiuni planetare; pe acest fundal a apărut o nouă ramură de drept –
dreptul informatic (computer law).
Globalizarea calculatoarelor şi a Internetului, precum şi relaţiile comerciale au ridicat importante întrebări
pe tărâmul probelor, şi anume:
– o înregistrare electronică poate fi considerată un „înscris” sau o „semnătură”?
– o înregistrare electronică este un original sau o copie?
– prin ce mijloace poate fi stabilită autenticitatea unui document electronic?
– când poate o înregistrare electronică să înlocuiască un document pe suport-hârtie etc.?
Cu toate că mulţi autori susţin că documentele electronice ar fi uşor de alterat şi că deci nu ar fi
oportună folosirea lor ca mijloace de probă, există preocupări remarcabile în acest sens, iar în unele ţări
chiar reglementări legale (de pildă, Statele Unite, Canada, Germania, Olanda), iar legislaţia statului Utah
permite în anumite condiţii autentificarea notarială a documentelor electronice cu ajutorul semnăturii
digitale a notarului; de asemenea, organismele internaţionale au elaborat deja recomandări sau proiecte
de legi privind folosirea mijloacelor electronice de autentificare. Bunăoară Legea model elaborată de
O.N.U. în 1997 stabileşte că în orice procedură judiciară niciuna din normele privind probele nu va putea fi
aplicată astfel încât să se nege admisibilitatea ca probă a ceea ce se numeşte data mesage (adică o
informaţie generală trimisă, primită sau conservată prin mijloace electronice optice sau altele similare): a)
pentru simplul motiv că este sub formă de înregistrare electronică sau b) pe considerentul că nu este în
formă originală, dacă este cea mai bună dovadă pe care persoana care o invocă ar putea să o obţină.
Într-un alt document intitulat Uniform Electronic Transactions Act (UETA), varianta 1999, semnătura
electronică este definită ca fiind un sunet, simbol sau proces electronic care serveşte la identificare, ataşat
sau conectat logic cu o înregistrare electronică şi executată sau adaptată de către o persoană cu intenţia
de a asocia acea persoană cu acea înregistrare electronică (a se vedea: Vl. Hanga, Dreptul şi
calculatoarele, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1991; V.V. Patriciu, I. Vasiu, Ş.G. Patriciu, Internetul şi
dreptul, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999).
Ultimele intervenţii legislative (Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, Legea nr.
365/2002privind comerţul electronic, Legea 589/2004 privind regimul juridic al electronicii notariale
şi Legea nr. 451/2004 privind marca temporală) au fost de natură să aducă o adevărată revoluţie juridică
în materie de probe prin dematerializarea, în parte, a înscrisului tradiţional şi prin crearea probei
electronice.
Astfel, actualmente în dreptul probator român, înscrisul electronic ca mijloc de probă, are aceeaşi forţă
probantă ca şi înscrisul sub semnătură privată. Înscrisul electronic căruia i s-a ataşat o semnătură
electronică, la fel ca şi înscrisul sub semnătură privată, dacă este recunoscut de cel căruia i se opune, are
acelaşi efect ca şi înscrisul autentic între părţi. După cum s-a subliniat, neutralitatea tehnologică este cea
care pune o deplină relaţie valorică de egalitate între proba electronică şi proba scrisă (I. Olaru, op. cit., p.
262).
Trebuie subliniat că înscrisul (documentul) electronic nu va avea valoare probatorie fără semnătura
electronică extinsă. Semnătura electronică, potrivit art. 4 pct. 3 din Legea nr. 455/2001, reprezintă un set
de date în formă electronică care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care
servesc ca metodă de identificare.
De altă parte, semnătura electronică extinsă este semnătura care trebuie să îndeplinească patru
condiţii cumulativ: este legată în mod unic de semnatar, asigură identificarea semnatarului, este creată
prin procedee controlate exclusiv de semnatar şi este legată de datele în formă electronică la care se
raportează, în aşa fel încât orice modificare ulterioară a acestora este identificabilă. Aşadar, valoarea
juridică a înscrisului electronic gravitează în jurul semnăturii electronice şi a funcţiilor acesteia. Semnătura
electronică este corespondentul dematerializat al semnăturii olografe (ibidem; a se vedea, de asemenea,
Directiva nr. 1999/93/CE privind semnătura electronică).
Se poate conchide că tehnologia informaţiei aduce importante şi numeroase schimbări în toate ramurile
dreptului, dar în primul rând în dreptul civil şi dreptul comercial.
C. Simplele scrisori pot fi şi ele folosite ca mijloc de probă dacă prin conţinutul lor învederează existenţa
unor acte juridice ori săvârşirea unor fapte juridice pertinente şi concludente;
D. Copiile după înscrisuri (art. 1188 C.civ.), actele recognitive (art. 1189 C.civ.) şi actele confirmative (art.
1190 C.civ.).
2.3. Mărturia (proba testimonială). Noţiune. Mărturia este relatarea făcută oral în faţa instanţei de către
o terţă persoană – alta decât părţile – numită martor, cu privire la acte sau fapte întâmplate în trecut şi aflate
în legătură cu pretenţiile părţilor, despre care are cunoştinţă personală. Mărturiile se mai numesc
şidepoziţii de martori, iar proba cu martori se mai numeşte şi probă testimonială.
Pentru a putea constitui o probă, mărturia trebuie să îndeplinească – pe lângă condiţiile generale de
admisibilitate a probelor – şi următoarele condiţii specifice:
– relatarea martorului să se facă oral, în faţa instanţei de judecată;
– depoziţia să se refere la fapte precise care au legătură cu pretenţiile părţilor;
– martorul să cunoască personal faptele relatate, în sensul că le-a văzut, le-a auzit sau le-a perceput
astfel, prin propriile simţuri; este o depoziţie valabilă şi aşa numita „mărturie indirectă”, adică relatarea de
către martor a unor fapte care i-au fost expuse sau relatate de către o altă persoană, determinată, care lea
cunoscut direct şi personal; dar forţa de convingere a unei asemenea mărturii este, de regulă, inferioară
forţei de convingere a mărturiei directe; în schimb, nu este o mărturie valabilă relatarea a ceea ce martorul
„ştie” din zvon public, din auzite, din ce spune lumea, fără a putea indica persoana sau persoanele
determinate care i-au relatat faptele sau întâmplările respective.
Admisibilitatea probei cu martori. Spre deosebire de proba prin înscrisuri, care este general admisibilă
pentru a se dovedi orice acte sau fapte juridice de către oricine, proba cu martori are o admisibilitate mai
restrânsă. Regula generală privind restrângerea admisibilităţii probei testimoniale este stabilită de art. 1191
C.civ. astfel:
a) Potrivit art. 1191 alin. (1) C.civ., proba testimonială este inadmisibilă atunci când se tinde a se dovedi
un act juridic a cărui valoare este mai mare de 250 de lei: „dovada actelor juridice al căror obiect are o
valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act
autentic, sau prin înscris sub semnătură privată”. Aşadar, proba cu martori este, în principiu, admisibilă
numai pentru dovada faptelor juridice şi pentru dovada actelor juridice a căror valoare nu depăşeşte 250 de
lei;
b) Potrivit art. 1191 alin. (2) C.civ. „nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste
ceea ce cuprinde actul (înscrisul), nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma
confecţionării actului chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 de lei”. Aşadar, chiar şi
pentru actele juridice de o valoare neînsemnată, dacă există o probă scrisă, aceasta nu poate fi combătută şi
nici completată prin proba cu martori.
Aceste dispoziţii restrictive nu au însă un caracter imperativ, aşa încât părţile pot deroga de la ele.
Întradevăr,
art. 1191 alin. (3) C.civ. prevede că „părţile însă pot conveni ca şi în cazurile arătate mai sus să se
poată face dovadă cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să dispună”. Evident că, de
cele mai multe ori, una din părţi – neavând interes ca un act nedovedit prin înscrisuri să poată să fie dovedit
cu martori în favoarea celeilalte părţi – se va opune la admiterea probei testimoniale, invocând primele două
aliniate ale textului.
Menţionăm că aceste restricţii aduse probei testimoniale (limitate la valoarea de 250 de lei) sunt
actualmente anacronice. Textele legale în cauză nu au mai suferit modificări din 1952, astăzi această
valoare fiind cu totul derizorie în raport cu leul vechi (este altfel dacă avem în vedere trecerea la leul greu);
se impune deci intervenţia legiuitorului [Proiectul noului Cod civil prevede în art. 953 alin. (1) suma de 250 de
Euro].
Regula restrictivă stabilită de art. 1191 C.civ. nu se aplică decât între părţile actului juridic deoarece numai
ele aveau posibilitatea de a-şi preconstitui o probă scrisă; în schimb, terţele persoane, faţă de care actul
părţilor este un simplu fapt, sunt libere să dovedească ori să combată dovada scrisă a oricărui act juridic prin
orice mijloace de probă, inclusiv prin martori.
Chiar şi părţile vor putea face cu martori dovada unor fapte legate de încheierea lui, cum ar fi dolul,
violenţa, reaua-credinţă sau frauda, fapte de natură a avea repercusiuni asupra valabilităţii actului ori asupra
efectelor sale juridice.
Excepţii de la regula stabilită de art. 1191 C.civ. sunt reglementate prin art. 1192-1198 C.civ., precum şi
prin alte acte normative care fie că restrâng, fie că lărgesc admisibilitatea probei testimoniale. Astfel:
a) Proba cu martori nu este admisibilă, chiar dacă valoarea actului este inferioară plafonului de 250 lei, în
cazul:
– actelor solemne pentru care forma solemnă este cerută de lege ad validitatem: donaţia, înstrăinarea
terenurilor, constituirea de ipoteci etc.;
– actele pentru care legea cere forma scrisă ad probationem: tranzacţia, depozitul voluntar,
antecontractul etc.
b) Proba cu martori este admisibilă chiar dacă valoarea actului juridic depăşeşte 250 lei:
– când există un început de dovadă scrisă;
– când preconstituirea sau conservarea unui înscris a fost imposibilă.
A. Începutul de dovadă scrisă este orice consemnare scrisă emanând de la partea adversă şi care face
verosimil faptul pretins. În formularea Codului se numeşte început de dovadă scrisă „orice scriptură a aceluia
în contra căruia s-a format petiţia, sau a celui ce îl reprezintă şi care scriptură face a fi de crezut faptul
pretins” (art. 1197 C.civ.). Începutul de dovadă trebuie să întrunească trei condiţii:
– să existe un înscris (semnat sau nu, preconstituit sau nu): un înscris autentic nevalabil; un înscris sub
semnătură privată întocmit fără respectarea formalităţii multiplului exemplar sau a menţiunii „bun şi
aprobat”; o scrisoare; o notiţă sau o însemnare etc.;
– înscrisul să provină de la cel căruia i se opune, fie că este scris de acesta, fie că acesta şi-l
însuşeşte, fie că îi este opozabil fiind scris de reprezentantul său legal sau convenţional ori de autorul său
pe care îl moşteneşte etc.;
– înscrisul să facă verosimil faptul pretins, ceea ce va aprecia instanţă.
Articolul 225 din Codul de procedură civilă asimilează cu începutul de dovadă scrisă şi refuzul nejustificat
al părţii adverse de a se prezenta şi de a răspunde la interogator, precum şi un răspuns incomplet,
fragmentar sau echivoc dacă acesta este de natură a face să fie crezut faptul pretins.
Atunci când un astfel de început de dovadă scrisă există, el va putea fi completat cu proba testimonială
care va putea întări proba neîndestulătoare rezultată din înscrisul viciat.
B. Imposibilitatea preconstituirii unei dovezi scrise sau a păstrării unei asemenea dovezi justifică
admisibilitatea probei testimoniale, chiar dacă este vorba de acte juridice cu o valoare mai mare de 250 de
lei. În acest sens, art. 1198 C.civ. dispune că restricţiile prevăzute în art. 1191 „nu se aplică (...) când
creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă scrisă despre obligaţia ce pretinde, sau a conserva
dovada luată, precum: 1. la obligaţiile care se nasc din cvasicontracte şi din delicte sau cvasidelicte; 2. la
depozitul necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu şi la depozitele ce fac călătorii în ospătăria
unde trag; despre toate acestea judecătorul va avea în vedere calitatea persoanelor şi circumstanţele
faptului; 3. la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute, când nu era cu putinţă părţilor de a face
înscrisuri; 4. când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă, dintr-o cauză deforţă
majoră neprevăzută”.
De remarcat că situaţiile prevăzute la art. 1198 pct. 1 C.civ. nu constituie propriu-zis excepţii de la regula
stabilită de art. 1191 C.civ., pentru că ele sunt simple fapte juridice (licite sau ilicite) şi deci restricţia
probatorie, care se referă doar la acte juridice, nu le este aplicabilă.
Enumerarea textului nefiind limitativă, ci doar exemplificativă, în literatura juridică şi practica judiciară s-a
admis constant că proba testimonială poate fi admisă şi în alte cazuri asemănătoare, în care preconstituirea
unei probe scrise a fost imposibilă.
Exemplu: din considerente morale (în raporturile bazate pe încredere – între soţi, între rude apropiate ori
prieteni apropiaţi etc.) sau datorită împrejurărilor (vânzările care se fac în pieţe publice, la depunerea
hainelor la garderoba unui local etc.), precum şi în cazurile în care înscrisul a fost sustras, distrus sau reţinut
de către însăşi partea căreia i se opune.
Puterea doveditoare a probei cu martori este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, depinzând deci de
puterea de convingere a fiecărei mărturii, de sinceritatea depoziţiei, de felul în care martorul a perceput şi a
înţeles faptul despre care relatează, precum şi de coroborarea mărturiei cu celelalte probe sau cu mărturiile
altor martori audiaţi în cauză.
2.4. Mărturisirea (recunoaşterea). Noţiune. Mărturisirea este declaraţia unei persoane prin care aceasta
recunoaşte ca adevărat un fapt pe care adversarul ei îşi întemeiază pretenţiile sale în justiţie, declaraţie de
natură a produce efecte juridice împotriva autorului ei.
Aşadar, mărturisirea este un act juridic unilateral, şi ca atare:
– trebuie să emane de la o persoană capabilă şi să fie neviciat;
– autorul ei să poată dispune de drepturile sale;
– mărturisirea este irevocabilă; ca o excepţie, art. 1206 alin. (2) dispune că ea poate fi retractată dacă
autorul ei „va proba că a făcut-o din eroare de fapt”;
– mărturisirea are caracter personal, deci poate fi făcută numai de partea împotriva căreia urmează aşi
produce efectele sau de un mandatar cu procură specială (avocatul părţii sau juristul întreprinderii nu
poate face valabil recunoaşteri în numele părţii, având doar un mandat general).
Clasificare. Articolele 1204-1206 C.civ. disting între mărturisirea judiciară şi cea extrajudiciară.
Mărturisirea poate fi judiciară atunci când este făcută în faţa instanţei judecătoreşti, în cursul procesului în
care urmează a fi utilizată ca probă şi dacă se referă la obiectul acelui proces. Mărturisirea judiciară poate
fispontană, în cazul în care este făcută din iniţiativă părţii, sau poate fi provocată de întrebările ce se pun în
cadrul interogatorului reglementat de art. 218 şi urm. C.proc.civ.
Mărturisirea este extrajudiciară atunci când este făcută în afara instanţei sau chiar în faţa altei instanţe
decât cea care judecă litigiul în care ea ar urma să fie folosită ca probă. Conform art. 1205 C.civ.,
„mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate servi de dovadă când obiectul contestaţiei nu poate fi dovedit
prin martori”. Aceasta pentru că o mărturisire făcută oral în faţa instanţei nu poate fi dovedită decât prin
martori, ceea ce ar implica dovedirea prin martori a însuşi dreptului pe care se întemeiază pretenţia părţii şi,
deci, dacă această pretenţie nu poate fi dovedită cu martori, nu va putea fi admisă ca probă nici mărturisirea
extrajudiciară verbală.
După modul de exprimare se distinge între mărturisirea expresă şi cea tacită. Se consideră mărturisire
tacită refuzul părţii de a prezenta în instanţă un înscris pe care îl solicită adversarul sau refuzul părţii de a se
prezenta ori de a răspunde la interogator (art. 174 şi art. 225 C.proc.civ.).
După structură în doctrină se disting trei feluri de mărturisire:
– mărturisirea simplă este recunoaşterea pretenţiei reclamantului făcută de către pârât, aşa cum a fost
formulată pretenţia;
Exemplu: recunosc că am împrumutat de la reclamant 1.000.000 de lei şi nu i-am restituit.
– mărturisirea calificată, care constă în recunoaşterea de către pârât a faptului invocat de către
reclamant, dar şi a altor împrejurări strâns legate de faptul invocat, anterioare sau concomitente faptului
pretins care schimbă semnificaţia sa juridică;
Exemplu: recunosc că am primit de la reclamant 100.000 de lei, dar nu cu titlu de împrumut, ci ca plată a
serviciilor ce i-am prestat.
– mărturisirea complexă care constă în recunoaşterea de către pârât a faptului pretins de reclamant,
dar şi a altei împrejurări ulterioare care anihilează pe primul;
Exemplu: recunosc că am primit de la reclamant cu împrumut 100.000 de lei, dar i-am restituit această
sumă.
În unele cazuri orice mărturisire este inadmisibilă ca probă.
Exemplu: art. 612 C.proc.civ. interzice expres dovedirea prin mărturisire a motivelor de divorţ; de
asemenea, este inadmisibilă mărturisirea referitoare la drepturi de care autorul ei nu poate dispune.
Problema indivizibilităţii mărturisirii. În concepţia Codului civil, mărturisirea era considerată „regina
probelor” (probatio probatissima), întrucât în pct. 3 al art. 1200 se prevedea că „mărturisirea judiciară face
deplină dovadă în contra acelui care a mărturisit”. După modificarea art. 1206 C.civ. prin Decretul nr.
205/1950, alin. (2) al acestui articol, în redactarea actuală, prevede că mărturisirea judiciară „nu poate fi
luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit”. Acest text a iscat în doctrină o controversă cu
privire la problema de a se şti dacă mărturisirea poate fi sau nu divizată. Este uşor de observat că o
asemenea problemă nu se pune decât în ipoteza mărturisirii calificate şi a celei complexe.
S-au formulat două teorii în rezolvarea problemei:
Într-o primă teorie s-a susţinut că regula indivizibilităţii mărturisirii se aplică în continuare, argumentânduse
că „legiuitorul a păstrat neatinse dispoziţiile art. 1206 care prevăd indivizibilitatea mărturisirii”.
În a doua teorie, dominantă, se consideră, dimpotrivă, că regula indivizibilităţii mărturisirii consacrată
deart. 1206 C.civ. trebuie subordonată celor două principii ale procesului civil: principiului adevărului şi
principiului rolului activ al judecătorului (prevăzut de art. 129-130 C.proc.civ.). În consecinţă, regula
indivizibilităţii mărturisirii nu trebuie luată ca fiind imperativă, ci ca simplă îndrumare pentru instanţă, neavând
deci caracter obligatoriu (nota 2 la art. 1206 ed. Ministerului Justiţiei din 1981, p. 176).
Puterea doveditoare a mărturisirii. Aşa cum s-a arătat în doctrină (Gh. Beleiu, op. cit., p. 111) în privinţa
puterii probante a mărturisirii trebuie deosebite două perioade:
– cea anterioară anului 1950, când prin Decretul nr. 205 s-a abrogat punctul 3 al art. 1200 C.civ. care
prevedea prezumţia absolută a „puterii doveditoare ce legea dă mărturisirii”, când mărturisirea era o probă
perfectă, având o deplină putere doveditoare tranşând litigiul împotriva autorului ei: confessus pro iudicata
habeteur;
– cea posterioară anului 1950, în care mărturisirea a fost trecută în rândul celorlalte probe, lăsându-se
forţa probantă la aprecierea judecătorului.
Chiar dacă în prezent aceasta este soluţia în drept, în fapt mărturisirea are o putere probantă superioară.
2.5. Prezumţiile. Noţiune. Potrivit art. 1199 C.civ., „prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul
trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”.
Prezumţia constituie, în esenţă sa, o deplasare a obiectului probei: neputând dovedi direct un anumit fapt
necunoscut, generator de drepturi şi obligaţii, vom dovedi existenţa unui alt fapt, vecin şi conex cu cel
generator de drepturi şi apoi, pe calea raţionamentului deductiv, vom deduce existenţa faptului generator de
drepturi, imposibil sau greu de dovedit.
Exemplu: neputând dovedi în mod direct şi nemijlocit cine este tatăl unui copil, legea deduce că acesta
este soţul mamei, pentru că, de regulă, aceasta este realitatea; pentru a dovedi că soţul mamei este tatăl
copilului este suficient să dovedim faptul, vecin şi conex, că bărbatul respectiv era căsătorit cu mama
copilului în perioada timpului legal al concepţiei sau că el este căsătorit cu mama în momentul naşterii
copilului şi, din această dovadă (simplă şi uşor de făcut) legea deduce faptul (necunoscut şi mai greu de
dovedit) că bărbatul respectiv este tatăl copilului.
Clasificarea prezumţiilor. După cum raţionamentul deductiv specific prezumţiilor este opera legiuitorului
sau a judecătorului, prezumţiile pot fi legale sau simple (judecătoreşti).
A. Potrivit art. 1200 C.civ. „sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege...”. Prin
urmare, numărul prezumţiilor legale este limitat la cele anume prevăzute într-un text legislativ, ele neputând
fi extinse pe cale de analogie, deoarece nulla praesumtio sine lege.
Prezumţiile legale se subclasifică în funcţie de forţa lor probantă în:
– prezumţii relative – iuris tantum – care pot fi combătute prin proba contrară;
– prezumţii absolute – iuris et de iure – care nu pot fi răsturnate prin probă contrarie.
Prezumţiile legale relative, la rândul lor, se subdivid în prezumţii care pot fi combătute prin orice mijloace
de dovadă (inclusiv prin martori sau prezumţii simple) şi prezumţii relative care pot fi combătute numai de
anumite persoane sau numai în anumite condiţii prevăzute de lege;
Exemplu: prezumţia că zidul sau gardul care desparte două imobile vecine este proprietatea comună a
proprietarilor imobilelor respective poate fi combătută numai prin înscrisuri, semne de necomunitate sau
prescripţie achizitivă (art. 590 C.civ.).
Prezumţiile legale absolute (sau irefragabile) se divid şi ele în prezumţii care nu admit nicio dovadă
contrară (de exemplu, puterea lucrului judecat – res iudicata pro veritate habetur – sau prezumţia timpului
legal al concepţiei, art. 61 C.fam.) şi prezumţii care, deşi absolute, pot fi totuşi răsturnate prin mărturisirea
celui în folosul căruia acţionează prezumţia.
B. Sunt prezumţii simple, judecătoreşti, acelea pe care legea nu le prevede expres, ci le lasă la „lumina şi
înţelepciunea magistratului” (art. 1203 C.civ.). Ele sunt întemeiate pe un adevăr aparent şi sunt destinate să
estompeze dificultatea unei probe directe şi de aceea sunt susceptibile de a fi răsturnate prin proba contrară.
Prezumţiile judecătoreşti sunt nelimitate ca număr. Totuşi art. 1203 C.civ. dispune că „magistratul nu trebuie
să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii care să aibă o greutate şi puterea de a naşte
probabilitatea”. Acelaşi text prevede în continuare că „prezumţiile nu sunt permise magistratului decât numai
în cazurile în care este permisă şi dovada prin martori”. Toate prezumţiile simple, judecătoreşti, sunt relative.
Forţa lor probantă depinde de forţa de convingere pe care ele o pot exercita asupra judecătorului; acesta
singur rămâne stăpân pe această apreciere. Această libertate este necesară în cazul prezumţiilor (la fel ca şi
în cazul mărturiei), datorită fragilităţii şi incertitudinii acestor mijloace de dovadă. Aşa se şi explică de ce ele,
în general, vor fi îndepărtate în prezenţa unui act scris.
Prezumţiile se deosebesc de ficţiuni. Dacă prezumţiile au la bază o posibilitate, ficţiunile statuează o
situaţie total contrară realităţii. Între ele există şi o apropiere deoarece ambele tind să modifice realitate

Capitolul V
Prescripţia extinctivă
§1 - Consideraţii preliminare privind prescripţia extinctivă
§2 - Domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive
§3 - Termenele de prescripţie extinctivă
§4 - Începutul cursului prescripţiei extinctive
§5 - Suspendarea cursului prescripţiei extinctive
§6 - Întreruperea prescripţiei extinctive
§7 - Repunerea în termenul de prescripţie
§8 - Împlinirea termenelor de prescripţie
§1
Consideraţii
preliminare privind
prescripţia extinctivă
Noţiune şi definire . Timpul – spunea Platon – este imaginea mişcată a veşniciei. Timpul este ogorul nostru
pe care îl cultivăm, pe care ne desfătăm şi suntem activi. El dăruieşte bucurie, pe care însă, pe de altă parte,
o nimiceşte, căci curgând, distruge toate lucrurile şi strădaniile pământeşti. Timpul rămâne un timp care
trece, alunecă, picură, curge, zboară; el se scurge imperturbabil, chiar şi în cea mai aspră zi. Istoria
orologeriei ne arată ca întotdeauna la ceasurile elementare mişcarea de curgere şi alunecare este cea care
măsoară timpul: umbra vergelei care alunecă pe cadran (la ceasul solar), apa care picură (la clepsidră),
lumânarea care se topeşte (la ceasul ignic), nisipul care se scurge (la nisiparniţă). În schimb, în cazul
ceasurilor mecanice se îmbină, în ritmuri noi, mişcări uniforme şi mişcări cu periodicitate uniformă. S-a spus
că este o mare deosebire dacă măsurăm timpul cu apa, cu focul sau cu lumina. De aceea poate în vremuri
străvechi „noaptea era într-un sens mai adânc noapte, iar ziua într-un sens mai hotărât zi decât astăzi” ( E.
Jünger , Cartea ceasului de nisip, Ed. Polirom, Bucureşti, 2001, p. 122). Dar, oricare ar fi diferenţele, timpu l
lasă urme inclusiv în drept.
În adevăr, asemeni altor domenii ale vieţii, scurgerea timpului produce anumite efecte şi în dreptul civil.
Dar aceste efecte nu sunt invariabil aceleaşi. Vom observa că ele au două sensuri diametral opuse, şi
anume: unul creator de drepturi şi altul distructiv de drepturi. Aşadar, în sens civilist, trecerea timpului poate
să conducă la dobândirea unui drept (efectul achizitiv), iar alteori la stingerea unui drept (efectul extinctiv).
De aceea s-a spus că timpul este unul din marii stăpâni ai dreptului.
În prima ipoteză prin prescripţie achizitivă sau uzucapiune se dobândeşte un drept de proprietate sau alte
drepturi reale prin posesiunea unui bun imobil, în condiţiile legii, într-un interval de timp (10-20 de ani sau 30
de ani). Dimpotrivă, în a doua ipoteză, titularul unui drept subiectiv prin pasivitatea sa pierde posibilitatea de
a-l valorifica prin concursul organelor de constrângere ale statului. În adevăr, titularul unui drept subiectiv
care în timpul stabilit de lege nu-şi exercită acest drept printr-o acţiune în justiţie se va vedea lipsit de o
hotărâre judecătorească care să-i consacre acest drept şi deci să-l oblige pe debitor la executarea obligaţiei
sale. Prin împlinirea termenului stabilit de lege (adică a termenului de prescripţie) titularul nu mai poate
beneficia de concursul forţei de constrângere a statului care s-ar fi realizat prin intermediul instanţelor
judecătoreşti şi a organelor de executare silită; într-un fel prescripţia extinctivă este moartea naturală a
dreptului subiectiv (J. Carbonnier, op. cit., p. 305).
Exemplu: într-un contract de împrumut X predă lui Y la data de 1 ianuarie 2006 suma de 1.000 de lei,
acesta din urmă obligându-se să o restituie la data de 1 ianuarie 2007. La această dată împrumutatul trebuie
să-şi execute obligaţia de restituire faţă de împrumutător, obligaţia fiind scadentă şi exigibilă. Dacă nu o face
X are dreptul să-l cheme în judecată pe Y şi să solicite instanţei să-l oblige prin hotărâre să-şi execute
obligaţia; hotărârea judecătorească poate fi pusă în executare silită prin executorul judecătoresc.
Dar X nu poate cere instanţei protecţia dreptului său oricând (să spunem după 10 ani) deoarece legea
pretinde ca dreptul la acţiune în restituirea sumei împrumutate să fie exercitat într-un termen de trei ani. Aşa
fiind, dacă X nu intentează acţiune în justiţie (adică nu-şi exercită dreptul său la acţiune) în termenul
prevăzut de lege, prin împlinirea termenului de prescripţie (în speţă 3 ani), el nu mai poate obţine realizarea
dreptului său subiectiv cu ajutorul constrângerii statale.
Aşadar, putem defini prescripţia extinctivă ca fiind mijlocul de stingere a dreptului la acţiune în sens
material ca urmare a neexercitării lui în termenul prevăzut de lege. Unii autori au definit prescripţia extinctivă
ca fiind acel mod de înlăturare a răspunderii civile, constând în stingerea dreptului material la acţiune
neexercitat în termenul stabilit de lege (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p.
30).Trebuie precizat că dreptul la intentarea acţiunii se numeşte drept la acţiune în sens procesual (care este
imprescriptibil), iar posibilitatea de a exercita apărarea pe cale de acţiune a dreptului subiectiv încălcat, cu
ajutorul organului competent, se numeşte drept la acţiune în sens material.
Justificarea prescripţiei extinctive rezultă din funcţiile pe care această instituţie juridică este menită să le
îndeplinească. De la început trebuie subliniat că există un principiu în materia dreptului, în sensul că faţă de
inacţiunea celui în drept de a cere, cealaltă persoană nu poate rămâne veşnic obligată, obligaţiunea nefiind
decât o excepţie de la libertatea unui om faţă de altul (N.Em. Antonescu, Prescripţia în dreptul civil,
Tipografia România Nouă, Bucureşti, 1926, p. 26).
În esenţă, funcţia prescripţiei extinctive este aceea de a asigura stabilitatea şi securitatea circuitului civil;
este funcţia stimulatoare. Într-adevăr, atâta timp cât un drept subiectiv civil nu este exercitat, iar obligaţia
corelativă nu este îndeplinită, asupra existenţei şi valabilităţii dreptului şi respectiv a obligaţiei există o
oarecare incertitudine.
Existenţa prescripţiei extinctive determină pe creditor să-şi exercite dreptul, ştiind că dacă n-o face în
termenul stabilit de lege va pierde posibilitatea de a apela la justiţie pentru a obţine satisfacerea creanţei
sale. Prescripţia îndeplineşte totodată şi funcţia sancţionatoare.
Pe de altă parte, soluţionarea de către justiţie a pretenţiilor ridicate de creditor necesită administrarea unor
dovezi prin care să se stabilească existenţa dreptului pretins. Or, pe măsura trecerii timpului dovezile sunt
mai greu de administrat şi mai nesigure (înscrisurile se pot pierde sau deteriora, martorii pot dispărea etc.).
Existenţa termenului de prescripţie facilitează soluţionarea corectă a litigiilor şi clarificarea situaţiilor juridice
îndoielnice, contribuind la creşterea încrederii în situaţiile juridice create prin actele şi faptele juridice şi în
soluţiile pronunţate de instanţe; este aşa numita funcţie de consolidare a raporturilor juridice.
De asemenea, prin stingerea dreptului la acţiune neexercitat la timp, instituţia prescripţiei extinctive
contribuie la înlăturarea litigiilor privitoare la pretenţii vechi şi îndoielnice şi la consolidarea situaţiilor juridice
care au dăinuit multă vreme fără a fi contestate de nimeni (a se vedea E. Chelaru, Drept civil. Partea
generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 186-187).
Concepţii privind prescripţia. Relativ la prescripţie există două concepţii: concepţia dualistă şi concepţia
unitară asupra prescripţiei.
Prima distinge între prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă. Majoritatea doctrinei îmbrăţişează
această concepţie, susţinându-se că: prescripţia achizitivă se fundamentează pe posesie, în timp ce
prescripţia extinctivă pe inacţiunea creditorului; prescripţia achizitivă este un mod de dobândire a proprietăţii,
în vreme ce prescripţia extinctivă este un mod de stingere a obligaţiilor; prescripţia achizitivă conferă o
acţiune în revendicare, în timp ce prescripţia extinctivă dă naştere unei excepţii de natură a respinge
acţiunea îndreptată împotriva celui pentru care a curs; prescripţia achizitivă are ca obiect imobile corporale şi
unele drepturi imobiliare, pe când prescripţia extinctivă se aplică, de regulă, tuturor drepturilor şi acţiunilor;
prescripţia achizitivă este reglementată în Codul civil, iar prescripţia extinctivă în Decretul nr. 167/1958 etc.
(a se vedea P. Ciacli, Prescripţia – o instituţie unitară?, Fiat Justitia nr. 1/2003, p. 65-75).
Codul civil nu distinge între cele două feluri de prescripţie, iar în art. 1837 prescripţia este definită astfel:
„Prescripţia este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligaţie, sub condiţiile
determinate prin această lege”. Nu trebuie să se creadă că prescripţia – în termenii acestui text – se reduce
numai la prescripţia proprietăţii (pentru critica acestei definiţii, a se vedea N.Em. Antonescu, op. cit., p.
31-33).
Secunda concepţie (cea unitară), renunţând la diviziunea de mai sus, acreditează ideea ca prescripţia
este în acelaşi timp achizitivă şi extinctivă şi că aceste efecte sunt într-o legătură intimă. Se susţine că
prescripţia, aşa cum este ea reglementată în Codul civil, este o instituţie unică, bazată pe posesie; că
prescripţia conduce la dobândirea de către posesor a bunului sau a dreptului posedat; că posesorul unui bun
câştigă proprietatea, deposedând simultan proprietarul originar de efectivitatea dreptului său, datorită
stingerii acţiunii care îl apăra (pentru detalii, împreună cu aparatul bibliografic citat, P. Ciacli, op. şi loc. cit.).
Sediul materiei. Iniţial, normele legale privitoare la prescripţia extinctivă au fost cuprinse în Codul
civil(Cartea a III-a, titlul XX „Despre prescripţie”), alături de cele care reglementau prescripţia achizitivă
(uzucapiunea), termenul general al prescripţiei extinctive fiind de 30 de ani.
Prescripţia extinctivă a primit o nouă reglementare prin Decretul nr. 167/1958 care a redus termenul
general de prescripţie la 3 ani. În prezent însă prevederile acestui act normativ se dovedesc a fi depăşite.
Aşa cum s-a sugerat, se impune ca reglementarea prescripţiei dreptului la acţiune în sens material să fie
inclusă în Codul civil, în timp ce prescripţia dreptului la executare silită în Codul de procedură civilă. De altă
parte, unele termene de prescripţie trebuie modificate (Gh. Beleiu, op. cit., p. 198).
Alături de acest decret instituţia prescripţiei extinctive mai este supusă şi unor reglementări din Codul
civil, Codul comercial, Codul familiei, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr.
10/2001privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989 etc.
Reglementările legale privitoare la prescripţia extinctivă au un caracter imperativ. Acest lucru rezultă
dinart. 1 alin. (3) al Decretului nr. 167/1958, atunci când prevede că „Orice clauză care se abate de la
reglementarea legală a prescripţiei, este nulă” (nulitate absolută); de asemenea, art. 18 din acelaşi decret
atunci când prevede că „instanţa judecătorească... /este obligată/ ca, din oficiu să cerceteze dacă dreptul la
acţiune sau la executarea silită este prescris", chiar dacă partea interesată nu invocă prescripţia.
Nu mai puţin, în prezent, dacă părţile îşi manifestă expres voinţa în sensul ca respectiva creanţă să nu se
stingă, normele prescripţiei extinctive ar trebui să aibă un caracter dispozitiv (cu unele excepţii). În acest fel
principiile de etică şi morală ar fi salvgardate; credem că nu putem aşeza în prim plan sancţionarea
neglijenţei, iar în plan secund onoarea şi conştiinţa, căci ar fi nu numai o măsură severă, dar deopotrivă şi
nedreaptă. S-ar reveni astfel la prescripţiile Codului civil care în art. 1841 statuează: „În materie civilă
judecătorii nu pot aplica prescripţia dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc”. Considerăm deci că
partea interesată poate renunţa la beneficiul prescripţiei după împlinirea acesteia, iar părţile de comun acord
să scurteze termenele de prescripţie.
Efectul prescripţiei extinctive este prevăzut chiar de primul articol al Decretului 167/1958 în primul său
alineat care prevede că „Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a
fost exercitat în termenul stabilit de lege”.
Aşadar, efectul prescripţiei extinctive constă în stingerea dreptului la acţiune pe care îl are orice titular de
drepturi subiective civile.
Noţiunea de „drept la acţiune” are însă două sensuri diferite. Astfel prin drept la acţiune în sens materialse
înţelege posibilitatea pe care o are orice titular a unui drept subiectiv civil de a obţine realizarea lui şi
executarea obligaţiei corelative de către subiectul pasiv, cu ajutorul forţei de constrângere a statului; pe de
altă parte, prin drept la acţiune în sens procesual înţelegem posibilitatea oricărei persoane de a sesiza
instanţa de judecată în vederea realizării unui drept.
Dreptul la acţiune în sens procesual nu se poate stinge prin prescripţie, deoarece face parte din dreptul de
petiţionare consacrat şi garantat prin art. 21 din Constituţia României; deci oricine este îndreptăţit să se
adreseze, oricând instanţelor de judecată, cu orice cerere.
Ceea ce se stinge prin prescripţia extinctivă este doar dreptul la acţiune în sens material, adică dreptul
reclamantului de a obţine admiterea acţiunii şi recunoaşterea dreptului pretins prin ea, precum şi obligarea
pârâtului la executarea obligaţiei corelative pe cale silită.
Dreptul subiectiv însuşi nu se stinge prin prescripţie, ci supravieţuieşte ca drept subiectiv, însă fără a mai
fi înzestrat cu un drept la acţiune în sens material care să-i asigure realizarea. Totuşi, acest drept subiectiv, a
cărui acţiune s-a stins prin prescripţie, nu este complet lipsit de orice ocrotire juridică.
Într-adevăr, art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede expres că: „Debitorul care a executat
obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei,
chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”. Prin urmare, deşi creditorul nu mai
poate obţine prin justiţie executarea silită a dreptului său, după ce termenul prescripţiei s-a împlinit şi dreptul
la acţiune în sens material s-a stins, totuşi, el poate păstra prestaţia pe care debitorul său ar efectua-o de
bună voie după împlinirea prescripţiei. Justificarea rezidă în faptul că aceasta nu este o prestaţie nedatorată,
ci este însăşi executarea obligaţiei corelative dreptului subiectiv al creditorului, drept care a supravieţuit
pierderii dreptului său material la acţiune.
Un alt argument care demonstrează că prin prescripţie dreptul subiectiv nu se stinge, ci supravieţuieşte, îl
constituie şi dispoziţiile art. 19 din acelaşi decret care reglementează posibilitatea instanţei judecătoreşti de a
dispune, la cerere sau chiar din oficiu, repunerea în termenul de prescripţie şi judecarea acţiunii introduse
tardiv „în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost
depăşit”; or, dacă dreptul subiectiv însuşi s-ar fi stins la împlinirea termenului de prescripţie, o repunere în
termen nu ar fi posibilă.
Totuşi, unii autori sunt de părere că prescripţia extinctivă stinge atât dreptul subiectiv civil, cât şi obligaţia
corelativă, deoarece consideră că dreptul subiectiv nu poate supravieţui atâta vreme cât nu mai există
posibilitatea ocrotirii lui prin forţa de constrângere a statului (I. Kessler, C. Oprişan, Prin prescripţie nu se
stinge oare însuşi dreptul subiectiv?, J.N. nr. 4/1964, p. 33).
Menţionăm că în dreptul german prescripţia extinctivă nu poate fi invocată din oficiu de către instanţă; ea
va fi luată în considerare de către judecător numai dacă se invocă fără echivoc de către cel îndreptăţit. § 222
alin. 1 din B.G.B. statuează că dacă pretenţia s-a prescris debitorul este îndreptăţit să refuze prestaţia.
Aşadar, prescripţia nu este o cauză de stingere a dreptului, ci o excepţie peremptorie.
Natura juridică a prescripţiei extinctive. S-a observat în doctrină că prescripţia extinctivă nu este specifică
dreptului civil, ea fiind cunoscută de toate ramurile de drept. Dar prescripţia extinctivă din dreptul civil rămâne
instituţia fundamentală după cum dreptul civil este considerat dreptul privat fundamental.
În literatura juridică s-a susţinut că această instituţie constituie „un mod de transformare a conţinutului
raportului juridic civil”. S-a spus că prescripţia extinctivă metamorfozează dreptul subiectiv civil şi obligaţia
civilă corelativă, „retrogradându-le” din perfecte (adică asigurate prin acţiune) în imperfecte, adică naturale,
asigurate doar prin excepţiune (a se vedea: Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive (III), S.C.J. nr.
4/1985, p. 335-342; I. Dogaru, op. cit., p. 201; E. Poenaru, op. cit., p. 208).
În opinia noastră, din punctul de vedere al efectelor sale, prescripţia extinctivă are natura juridică a
uneisancţiuni civile, prin efectul căreia creditorul neglijent îşi pierde o parte din mijloacele juridice de ocrotire
a dreptului său subiectiv nevalorificat în termenul stabilit de lege. S-a mai susţinut că prescripţia extinctivă
este un mod de înlăturare (stingere) a răspunderii civile (M. Nicolae, Prescripţia extinctivă..., p. 18).
Ca sancţiune civilă, prescripţia extinctivă trebuie delimitată de alte sancţiuni civile cu care – prin unele
trăsături – se aseamănă. Astfel:
a) prescripţia extinctivă se deosebeşte de prescripţia achizitivă, prin care cel care posedă timp îndelungat
un bun imobil dobândeşte un drept real asupra acestui bun, dar nu pierde un drept la acţiune în sens
material (pe larg despre prescripţia achizitivă, A. Boar, Uzucapiunea. Prescripţia, posesia şi publicitatea
drepturilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000);
b) ea se deosebeşte şi de sancţiunea decăderii, deoarece prin decădere se stinge însuşi dreptul subiectiv
civil neexercitat în termenul prescris de lege, iar reglementările specifice prescripţiei (referitoare la
suspendare, întrerupere şi repunere în termen) nu se aplică şi decăderii;
c) prescripţia extinctivă se deosebeşte şi de termenul extinctiv deoarece:
– termenul extinctiv este stabilit prin convenţia părţilor şi poate fi modificat de acestea, pe când
termenul de prescripţie extinctivă este stabilit prin lege, având caracter imperativ, deci neputând fi
modificat de părţi;
– împlinirea termenului extinctiv stinge însuşi dreptul subiectiv, pe când împlinirea termenului de
prescripţie stinge numai dreptul la acţiune în sens material;
– termenul extinctiv nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, aşa cum
este termenul de prescripţie.
Principiile prescripţiei extinctive. Potrivit Decretului nr. 167/1958 efectele prescripţiei extinctive sunt
supuse următoarelor două reguli:
a) stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile
accesorii [art. 1 alin. (2)]; aşadar, se aplică regula accesorium sequitur principale;
b) dacă un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se
stinge printr-o prescripţie deosebită (art. 12). Exemplu: dobânzi, chirii, arenzi, rente viagere etc. (Gh.
Beleiu,op. cit., p. 243).

§2
Domeniul de aplicare a
prescripţiei extinctive
Prin domeniu al prescripţiei extinctive vom înţelege totalitatea drepturilor subiective ale căror drepturi la
acţiune sunt sub incidenţa sau câmpul prescripţiei extinctive.
În general, pentru determinarea domeniului prescripţiei extinctive se au în vedere două criterii, şi anume:
– natura drepturilor subiective civile. În funcţie de acest criteriu se distinge între domeniul prescripţiei
extinctive în categoria drepturilor patrimoniale şi domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor
nepatrimoniale;
– actul normativ care reglementează prescripţia extinctivă. În funcţie de acest criteriu se distinge între:
domeniul prescripţiei extinctive reglementat de Decretul nr. 167/1958; domeniul prescripţiei extinctive
reglementat de Codul civil şi domeniul prescripţiei extinctive guvernat de alte acte normative.
Unii autori nu împărtăşesc această concepţie asupra criteriilor de determinare a domeniului prescripţiei
extinctive, propunând în locul primului criteriu (după natura drepturilor subiective) clasificarea drepturilor
subiective în funcţie de obiectul lor, secondat îndeaproape de conţinutul lor juridic (M. Nicolae, Prescripţia
extinctivă..., p. 358). Prin această prismă se disting drepturi subiective civile primare, originare (drepturile
personalităţii, drepturile de creanţă, drepturile reale şi drepturile intelectuale) şi drepturi subiective
civilesecundare, derivate (drepturile potestative).
Din cele enunţate rezultă principiul prescriptibilităţii drepturilor patrimoniale, cu unele excepţii.
Nota bene. Libertăţile şi facultăţile civile nu pot întemeia niciodată o prescripţie; de asemenea drepturile
eventuale.
A. Domeniul prescripţiei extinctive în materia drepturilor patrimoniale.
1. Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor de creanţă. Domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive
este constituit, în mare parte, de drepturile la acţiune pentru valorificarea drepturilor de creanţă, oricare ar fi
izvorul acestora, existând, totuşi, şi în acest domeniu unele excepţii (exemplu: în privinţa acţiunii care are ca
obiect restituirea depunerilor la C.E.C.); potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea
C.E.C. în societate bancară pe acţiuni „Drepturile de creanţă asupra sumelor depuse, dobânzilor şi
câştigurilor sunt imprescriptibile”.
Se poate deci concluziona că, în principiu, drepturile la acţiune privind drepturile de creanţă sunt
prescriptibile extinctiv. Aşadar, sunt prescriptibile toate drepturile de creanţă – cu unele excepţii –, indiferent
de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice ilicite, îmbogăţirea fără justă cauză etc.).
2. Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor reale. Aşa cum am arătat, potrivit art. 1 din Decretul
167/1958 prescripţia extinctivă se aplică tuturor drepturilor la acţiune care au un caracter patrimonial, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Acest principiu exclude din domeniul prescripţiei extinctive: drepturile la acţiune în sens procesual,
drepturile la acţiune care au un caracter nepatrimonial şi apărările care se formulează pe cale de excepţie (în
acest sens, a se vedea M. Nicolae, Prescripţia extinctivă..., p. 378). Sunt apoi excluse – potrivit art. 21 din
Decretul 167/1958 – din domeniul prescripţiei extinctive: dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie,
servitute şi superficie. Aceasta înseamnă că regimul acestor drepturi va fi cârmuit de alte dispoziţiuni legale
decât Decretul nr. 167/1958; bunăoară, Codul civil şi alte legi speciale. Se observă totodată că art. 21 din
Decret nu exceptează şi drepturile reale accesorii, ceea ce conduce la concluzia că ele rămân supuse
acestei reglementări. Aşa fiind putem conchide că acţiunile privitoare la drepturile reale principale nu intră
sub incidenţa Decretului nr. 167/1958, în timp ce acţiunile relative la drepturile reale accesorii rămân, în
principiu, sub această reglementare.
De altă parte, pentru înţelegerea instituţiei prescripţiei extinctive trebuie să distingem între acţiuni reale,
acţiuni personale şi acţiuni mixte cu subdiviziunile lor, după cum ele sunt întemeiate pe dreptul de proprietate
privată sau pe dreptul de proprietate publică. În fine, operaţiunile de determinare a domeniului prescripţiei
extinctive presupun şi unele acţiuni reale speciale privind drepturile reale accesorii.
În termeni de dicţionar acţiunea civilă este mijlocul legal de proteguire şi constrângere judiciară a
drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite prin lege. Ea este susceptibilă de clasificare după mai
multe criterii. Astfel, potrivit naturii drepturilor subiective pe care le valorifică deosebim: acţiuni personale,
acţiuni reale şi acţiuni mixte; după obiectul dreptului subiectiv protejat se disting: acţiuni mobiliare şi
acţiuni imobiliare; în funcţie de apărarea unui drept real principal sau al posesiei unui bun imobil, în acţiuni
petitorii şi acţiuni posesorii; în sfârşit, după calea procesuală aleasă se distinge între acţiuni principale sau
acţiuni incidentale. (M. Costin, I. Leş, M. Minea, D. Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 16-17). Este însă necesar a le defini.
Acţiunea personală este aceea prin care se valorifică drepturile de creanţă. Aceste acţiuni sunt
numeroase, o enumerare a lor fiind practic imposibilă.
Acţiunea reală este acţiunea prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real. Acestea sunt limitate
ca număr, la fel ca şi drepturile reale la care se referă. Această diviziune este importantă, deoarece, aşa
cum vom vedea, unele acţiuni reale sunt imprescriptibile, iar altele sunt prescriptibile. Sunt acţiuni reale:
– acţiunea în revendicare prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său solicită instanţei
restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar;
– acţiunea negatorie este acţiunea prin care reclamantul titular al dreptului de proprietate contestă
(neagă) pârâtului că ar avea un drept de uzufruct, un drept de superficie etc., adică pârâtul nu are un
drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate şi, în consecinţă, să înceteze exercitarea să
nelegitimă;
– acţiunea confesorie este acţiunea prin care reclamantul cere instanţei să stabilească că el este
titularul unui drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, servitute ori
superficie), cu privire la un bun şi să-i permită exercitarea netulburată;
– acţiunea în grăniţuire este acţiunea prin care titularul ei solicită instanţei să stabilească prin semne
exterioare linia despărţitoare între cele două fonduri vecine.
Apoi, aşa cum arătam, trebuie să distingem între acţiunile petitorii care tind la apărarea dreptului de
proprietate şi acţiunile posesorii prin care posesorul îşi apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror
tulburări. Acţiunile posesorii sunt de două feluri:
– acţiunea în complângere (complenda) este acţiunea posesorie generală (de drept comun) prin care
reclamantul solicită înlăturarea unei tulburări obişnuite a posesiei paşnice prin încălcarea ei de către
pârât;
– acţiunea în reintegrare (reintegranda), care este o acţiune specială prin care reclamantul pretinde a fi
repus în situaţia anterioară atunci când a intervenit o deposedare sau o tulburare prin violenţă.
Acţiunile mixte sunt acele acţiuni prin care reclamantul urmăreşte valorificarea concomitentă a unui
drept real şi a unui drept de creanţă.
Acţiunea în revendicare imobiliară (proprietate privată) nu se stinge indiferent de durata pasivităţii
proprietarului, ceea ce înseamnă că este imprescriptibilă sub aspect extinctiv, dar poate fi paralizată dacă se
invocă uzucapiunea (prescripţia achizitivă). Soluţia se justifică prin aceea că, în caz contrar, prin împlinirea
termenului de prescripţie uzurpatorul ar continua să posede bunul în mod nestingherit. Nu toţi autorii sunt de
acord cu acest punct de vedere.
Controversa acţiune în revendicare prescriptibilă – acţiune în revendicare imprescriptibilă.Articolul
1890 C.civ. statuează: „Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat
neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel
ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă”.
Pe margine acestui text s-au conturat (încă din sec. al XIX-lea) două opinii, ambele bine justificate ştiinţific:
una minoritară (după părerea noastră) care afirmă că acţiunea în revendicare imobiliară proprietate privată
este prescriptibilă în termen de 30 de ani; cealaltă, majoritară, care afirmă că, dimpotrivă, această acţiune
este imprescriptibilă.
Desigur, la o primă lectură dacă analizăm art. 1890 C.civ. în mod izolat suntem tentaţi a spune că şi
acţiunea în revendicare este prescriptibilă în termen de 30 de ani, că ea este inclusă în „toate acţiunile atât
reale cât...”. Mai mult, susţinătorii primei opinii, în mod logic învederează: „În lipsa unui text de lege expres,
caracterul perpetuu al dreptului de proprietate nu este suficient pentru a justifica imprescriptibilitatea acţiunii
în revendicare, deoarece consecvenţa ar impune ca acţiunea în revendicare să nu poată fi paralizată prin
invocarea uzucapiunii, însă legiuitorul nu s-a oprit la această soluţie” (G. Boroi, op. cit., p. 226). În
dezvoltarea acestei opinii se mai afirmă că eventual „legiuitorului i s-ar putea reproşa doar caracterul
neştiinţific al soluţiei la care s-a oprit, deoarece nu a ţinut seama de caracterul perpetuu al dreptului de
proprietate, dar nu i se poate spune că nu are dreptate, măsura dreptăţii fiind însăşi legea”; că prin
prescriptibilitate perpetuitatea dreptului de proprietate nu este atinsă, dar acesta ar urma să fie lipsit de
posibilitatea apărării pe cale de acţiune etc. (E. Chelaru, op. cit., p. 204-205).
Susţinătorii celei de a doua soluţii (imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare) îşi extrag argumentarea, în
principal, din caracterul dreptului de proprietate care este perpetuu şi din faptul că acest drept nu se pierde
prin neuz; deci, oricât timp ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este decăzut din dreptul de a
revendica bunul, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 de ani. Se recunoaşte însă că dacă proprietarul
nu pierde dreptul de revendicare prin prescripţia extinctivă prevăzută de art. 1890 C.civ., el poate totuşi
pierde proprietatea dacă un altul a obţinut-o prin uzucapiune (a se vedea, în acest sens: G.N. Luţescu, op.
cit., p. 262; C. Bîrsan, op. cit., p. 208; M.Nicolae, op. cit., p. 380-384 împreună cu bogatul aparat bibliografic
menţionat; L. Pop, op. cit., p. 125).
În ce ne priveşte îmbrăţişam cea de a doua opinie, dar cu unele nuanţări şi completări. Astfel, în primul
rând art. 1890 C.civ. trebuie neapărat interpretat în legătură cu definiţia legală a proprietăţii din Codul
civil, dar şi cu definiţiile doctrinare în materie.
Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare îşi are originea, neîndoios, în caracterul perpetuu al dreptului
de proprietate. Deşi acest caracter nu a fost afirmat în mod expres în niciun text din Codul civil, doctrina şi
jurisprudenţa l-au admis în unanimitate; el este de esenţa proprietăţii. De altfel, credem că perpetuitatea îşi
extrage substanţa şi din caracterul absolut al dreptului de proprietate, pentru că însăşi noţiunea
de perpetuune evocă absolutul.
Din definiţia dreptului de proprietate care spune că: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se
bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut însă în limitele determinate de lege” (art. 480
C.civ.) rezultă că titularrul acestui drept are plenitudinea prerogativelor asupra bunului, adică totalitatea
atributelor care pot fi exercitate. Această constatare străveche este foarte importantă, deoarece conferă
proprietarului atât prerogativa de a folosi bunul, cât şi pe cea de a nu-l folosi; înseamnă că a folosi bunul la
fel ca şi a nu-l folosi echivalează cu a exercita dreptul de proprietate. Dar numai proprietarul bunului este
îndreptăţit să decidă asupra nefolosirii lui. Pe cale de consecinţă, dreptul de proprietate se exercită
independent de folosinţa bunului (pentru această modalitate negativă, a se vedea: C. Bîrsan, op. cit., p.
41;M. Nicolae, op. cit., p. 384; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 113-115). Dar prescripţia extinctivă
(care în concepţia noastră este o sancţiune) vine să sancţioneze tocmai lipsa exercitării dreptului; cum
această nefolosinţă nu este tot una cu neexercitarea dreptului, trebuie să admitem că nu există prescripţie
extinctivă a dreptului de proprietate şi, pe cale de consecinţă, a acţiunii în revendicare.
O precizare încă mai este necesară. Dreptul de proprietate durează, în principiu, atâta timp cât există şi
obiectul său. O excepţie există: abandonarea bunului, caz în care dreptul de proprietate iniţial a dispărut,
bunul (mobil) devenind fără stăpân până la o eventuală ocupaţiune; deci, pentru acest interval dreptul de
proprietate nu mai există în timp ce bunul în materialitatea sa rămâne. Iată cum voinţa poate limita în timp
dreptul de proprietate.
La toate acestea s-ar putea invoca şi alte argumente în favoarea imprescriptibilităţii dreptului de
proprietate imobiliară. De pildă, posibilitatea – în cazul în care acţiunea în revendicare ar fi prescriptibilă – ca
imobilul să fie atribuit în mod gratuit statului, ceea ce nu ar fi echitabil. Sau, alt argument: ineficienţa
uzucapiunii de 30 de ani, deoarece în practică prescripţia extinctivă de 30 de ani s-ar împlini înaintea
termenului de prescripţie achizitivă, având în vedere că începutul termenului acesteia trebuie să fie în mod
obligatoriu posterior începutului nefolosinţei. Nu s-ar putea, credem, invoca cu destulă convingere că
imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare ar fi în contradicţie cu interesul general şi cu securitatea circuitului
civil, deoarece chiar prescripţia achizitivă este un stimulent în a-l face pe proprietar mai diligent. Şi, de fapt,
dacă astăzi dreptul de proprietate suferă atâtea limitări şi eroziuni, în lipsa protecţiei imprescriptibilităţii sale,
ne putem întreba: ce ar mai rămâne din el?
În sfârşit, trebuie adăugat că principiul imprescriptibilităţii dreptului de proprietate nu prezintă un interes
practic decât în cazul în care nimeni nu poate justifica uzucapiunea, caz în care proprietarul este preferat
statului (O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 90). Invers, dreptul de proprietate nu mai este protejat prin
acţiunea în revendicare atunci când un terţ face dovada prescripţiei achizitive.
Prescriptibilitatea drepturilor reale accesorii. Potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 „odată cu
stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile
accesorii”. Deoarece legea nu face deosebire, se vor stinge deopotrivă atât drepturile care au un caracter
personal, cât şi drepturile la acţiune care au un caracter real. De pildă, acţiunea ipotecară, acţiunea în
revendicare a creditorului gajist, acţiunea în valorificarea unor privilegii speciale (pe larg, M. Nicolae, op. cit.,
p. 403-404).
Acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară care urmăreşte valorificarea dreptului de proprietate
publică este imprescriptibilă în temeiul prevederilor art. 1844 C.civ. potrivit cărora „Nu se poate prescrie
domeniul lucrurilor care din natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii nu pot fi obiecte de proprietate
privată, ci sunt scoase afară din comerţ”. De asemenea, imprescriptibilitatea acestei acţiuni rezultă din
prevederile constituţionale [art. 136 alin. (4)] şi din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
acesteia în art. 11 care stabileşte că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile
şiimprescriptibile. De asemenea, Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 statuează în art. 120 că:
„Bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”, iar art. 5 alin.
(2) din Legea nr. 18/1991 (Legea fondului funciar) că terenurile care fac parte din domeniul public sunt
inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Aceasta înseamnă, totodată, că statului nu i se poate opune
uzucapiunea în cazul imobilelor sau posesia de bună-credinţă în situaţia bunurilor mobile.
Acţiunea prin care se urmăreşte ieşirea din indiviziune şi, deci, împărţirea succesiunii este imprescriptibilă.
În art. 728 C.civ. se statuează că „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate cere
oricând împărţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii.
Se poate face învoire pentru suspendarea diviziunii pe termen de 5 ani. După trecerea acestui timp,
învoirea se poate reînnoi”.
Acţiunea negatorie prin care proprietarul cere încetarea exerciţiului nelegitim asupra bunului său, al unui
drept de uz, uzufruct, abitaţie, servitute sau superficie, este considerată imprescriptibilă din aceleaşi motive
care justifică imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare imobiliară (C. Bîrsan, op. cit., p. 235). Există, totuşi,
şi acţiuni reale prescriptibile extinctiv.
Acţiunea în revendicare a bunurilor mobile corporale care constituie obiectul proprietăţii private. Se disting
două situaţii:
– dacă proprietarul s-a desesizat de anumite bunuri în mod voluntar şi acestea se află în posesia de
bună-credinţă a unor terţe persoane, el nu le poate revendica, întrucât potrivit prevederilor art. 1909 alin.
(1) C.civ., posesorul de bună-credinţă dobândeşte proprietatea asupra bunurilor mobile corporale chiar de
la data intrării sale în posesiune, fără a fi necesară vreo curgere de timp;
– în cazul în care bunurile de acest fel au ieşit însă din posesiunea proprietarului fără voia sa (cazul
terţului dobânditor de rea-credinţă, a hoţului sau găsitorului) acţiunea în revendicarea lor de către
proprietar este imprescriptibilă. Abandonăm astfel opinia pe care am susţinut-o (în ediţiile precedente) în
sensul că ea este prescriptibilă în termen de 30 de ani; în adevăr şi în cazul bunurilor mobile proprietate
privată dreptul de proprietate este perpetuu. Or, a accepta soluţia prescriptibilităţii acestei acţiuni ar
însemna a accepta un regim diferenţiat după cum bunul este mobil sau imobil.
Termenul de 3 ani – la care se referă art. 1909 alin. (2) – nu are însă caracterul unui termen de prescripţie
achizitivă sau extinctivă, ci este considerat a fi un termen de decădere (C. Bîrsan, op. cit., p. 223). În
consecinţă, în cazul în care acţiunea în revendicare nu este introdusă în cursul acestui termen, se stinge
însuşi dreptul de proprietate al celui care era îndreptăţit să o introducă.
Prin excepţie, art. 1909 C.civ. se aplică şi în cazul unor bunuri incorporale care pot fi obiect de posesie şi
anume în cazul titlurilor la purtător.
Tot aici pot fi amintite unele cazuri de revendicare imobiliară cu caracter special. Astfel, în art. 498
C.civ.se stabileşte că „Dacă un fluviu sau un râu navigabil sau nu, rupe deodată o parte mare şi care se
poate recunoaşte, de pământ şi o lipeşte la pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne a cui a fost
pământul de la care s-a rupt, însă, dacă se va reclama în termen de un an”.
De asemenea, potrivit art. 42 alin. (1) şi (2) din Legea apelor nr. 107/1996, în cazul în care un curs de apă
îşi formează o albie nouă, părăsind în mod natural pe cea veche, riveranii sau utilizatorii de apă pot să
solicite, prin derogare de la art. 496 C.civ., în termen de 1 an aprobarea Administraţiei Naţionale „Apele
Române” pentru readucerea apei în vechea albie, pe cheltuiala acestora. Dacă în termen de 1 an de la
sfârşitul anului în care apa a părăsit albia nu se formulează o cerere în acest sens, albia veche rămâne în
proprietatea riveranilor, iar albia nouă se consideră albie naturală.
În doctrină este menţionată şi acţiunea confesorie prin care se pretinde un drept de uzufruct, de uz, de
abitaţie sau de servitute împotriva celui care posedă imobilul (art. 557, art. 565, art. 639 C.civ.), fiind
aplicabilă prescripţia extinctivă de 30 de ani prevăzută de art. 1890 C.civ. care – aşa cum am mai arătat –
dispune: „Toate acţiunile atât reale, cât şi personale pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile şi pentru
care n-a definit un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel care invocă această
prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă” (Gh. Beleiu, op. cit.,
p. 250; E. Chelaru, op. cit., p. 205).
Acţiunile posesorii sunt considerate de majoritatea autorilor ca fiind prescriptibile, fiind supuse regimului
de drept comun al prescripţiei extinctive. Au fost unii autori care au considerat acest termen ca pe unul de
procedură, opinie pe care nu o îmbrăţişăm.
B. Domeniul prescripţiei extinctive în materia drepturilor personal nepatrimoniale. Din interpretarea per a
contrario a art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se ajunge la concluzia că dreptul la acţiune pentru
valorificarea unor drepturi personale nepatrimoniale nu este supus prescripţiei extinctive. Este vorba de
drepturi subiective strâns legate de persoana umană care nu sunt evaluabile în bani, neavând un conţinut
economic. Fiind inseparabile de persoana umană, ocrotirea lor juridică permanentă se impune, neexistând
niciun interes pentru limitarea apărării lor în timp.
Menţionam dintre aceste drepturi pe cele privitoare la nume, onoare, reputaţie, dreptul de autor al unei
opere ştiinţifice, artistice ori literare, dreptul de inventator şi altele prevăzute în legi speciale. De asemenea,
în domeniul dreptului familiei, dreptul la acţiune al copilului pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă, dreptul la
acţiune în contestarea unei recunoaşteri de maternitate sau de paternitate, dreptul la acţiune al părinţilor,
dacă aceştia nu locuiesc împreună, pentru stabilirea locuinţei copilului minor la unul dintre ei, pentru
înapoierea copilului minor reţinut fără drept de către o altă persoană sau dreptul la acţiune pentru
încredinţarea copiilor minori unuia dintre părinţi, unor rude ori unor alte persoane sau instituţii de ocrotire, în
caz de divorţ, dreptul la acţiune pentru desfacerea adopţiei [art. 52 alin. (1), art. 49, art. 100 alin. (3), art. 103,
art. 42, art. 44, art. 80 şi art. 81 C. fam.].
Drepturile personalităţii sunt acele drepturi care sunt inerente calităţii de persoană umană prin însuşi
faptul că este om; de pildă, dreptul la integritate fizică, la onoare, la reputaţie, la nume, dreptul la imagine,
dreptul la viaţă privată etc. (pentru clasificarea lor, O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 45). Deoarece, aşa cum rezultă implicit, aceste drepturi fac parte din categoria
drepturilor personal nepatrimoniale, ele sunt imprescriptibile atât achizitiv, cât şi extinctiv (în acelaşi sens
împreună cu justificarea acestei soluţii şi un aparat bibliografic bogat, a se vedea M. Nicolae, op. cit., p.
420-422). Ele sunt apoi inalienabile şi insesizabile.
Totuşi, considerăm şi noi că dreptul la acţiune pentru repararea daunelor materiale şi morale rezultate din
nesocotirea unui drept personal nepatrimonial este prescriptibil, fiind un drept de creanţă.
Drepturile la acţiune referitoare la raporturile de familie, având un obiect nepatrimonial, sunt, în
principiu,imprescriptibile.
Există însă şi excepţii de la acest principiu. Astfel, sunt cazuri în care legea prevede expres anumite
termene pentru exerciţiul acestor drepturi, ca, de pildă, termenul de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut
naşterea copilului, pentru dreptul la acţiune în tăgada paternităţii [art. 55 alin. (1) C. fam.] sau termenul de 1
an de la naşterea copilului, pentru dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei [art. 60 alin.
(1) C.fam.] ori termenul de 6 luni pentru acţiune în nulitate relativă a căsătoriei (art. 21 C. fam.).
Tot în cadrul analizei excepţiilor de la principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale s-a
pus şi problema dacă prevederile art. 2 potrivit cărora nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând fie pe
cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, se referă atât la cazurile de nulitate absolută, cât şi la cele de
nulitate relativă şi care este explicaţia acestei reglementări.
În literatura juridică şi în practica judiciară se admite de unii autori că textul priveşte numai nulitatea
absolută, fiind totuşi necesar să se distingă – deşi textul nu o face – între valorificarea nulităţii ca atare şi
valorificarea consecinţelor patrimoniale, subsecvente, ale nulităţii absolute. În primul caz dreptul la acţiune
este imprescriptibil, în cel de-al doilea caz este supus prescripţiei extinctive, întrucât are un obiect
patrimonial. Aşa cum am mai arătat nulitatea absolută este imprescriptibilă şi, de asemenea, inexistenţa.
În ceea ce priveşte nulitatea relativă aceasta nu poate fi invocată decât în cadrul termenelor generale de
prescripţie stabilite de Decretul nr. 167/1958, în art. 9 din acest decret făcându-se referire la „prescripţia
dreptului la acţiune în anularea unui act juridic...”.
Dreptul la acţiune civilă pentru repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea drepturilor personale
patrimoniale este însă supus prescripţiei extinctive, potrivit regulilor generale privind drepturile la acţiune cu
obiect patrimonial.
C. Unele cazuri speciale în care se pune problema prescripţiei extinctive. Apărările formulate pe calea
excepţiei. Prescripţia are ca efect stingerea dreptului la acţiune în sens material, prevederile art. 1 alin. (1)
din Decretul nr. 167/1958 negăsindu-şi aplicare în cazul apărărilor care sunt formulate prin mijlocul
procedural al excepţiei, acestea neintrând deci în domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive.
O problemă controversată este aceea dacă invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie poate fi
făcută oricând sau numai în cadrul termenelor generale de prescripţie. Într-o primă opinie invocarea, pe cale
de excepţie, a nulităţii relative este imprescriptibilă pentru că qua temporalia sunt ad agendum, perpetua
sunt ad excipiendum, adică acţiunea este temporară, excepţia este permanentă (T.R. Popescu, P. Anca,
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 99; M. Nicolae, op. cit., p. 437). Într-o a doua
părere invocarea nulităţii pe cale de excepţie este prescriptibilă (I. Mateiaş, op. cit., p. 68; D. Cosma, op. cit.,
p. 319; O. Căpăţînă, op. cit., p. 234; Gh. Beleiu, op. cit., p. 376).
Suntem de părere că, în situaţia excepţiei de nulitate relativă invocată împotriva acţiunii prin care
reclamantul urmăreşte executarea actului juridic anulabil, trebuie să se admită teza aplicării prescripţiei
extinctive; în consecinţă trebuie să se respingă excepţia dacă s-a împlinit termenul de prescripţie în cadrul
căruia pârâtul ar fi putut să ceară, pe cale de acţiune, anularea acelui act.
Această soluţie se impune, după părerea noastră, pentru că ţine seama de faptul că ceea ce este
prescriptibil pe cale de acţiune – dreptul de a cere anularea actului – nu ar putea deveni imprescriptibil pe
cale de apărare. În adevăr, presupunând că termenul de prescripţie pentru dreptul de a cere anularea actului
juridic s-a împlinit, acel act ar trebui să devină inatacabil.
De altfel, de câte ori se încearcă a se valorifica pe cale de excepţie un mijloc ce putea fi valorificat pe cale
de acţiune, în cadrul termenului legal de prescripţie, nu s-ar justifica soluţia potrivit căreia excepţia ar fi
sustrasă efectului extinctiv al prescripţiei, de vreme ce partea nu era obligată să aştepte să se introducă o
acţiune împotriva ei, ci putea să recurgă, direct, în cadrul termenului de prescripţie, la acţiunea în anulare
(pentru actul procedural de invocare a excepţiilor care este întâmpinarea, a se vedea O. Ungureanu,
Întâmpinarea şi cererea reconvenţională. Consideraţii pe marginea noilor reglementări în materie, Juridica
nr. 2/2001, p. 79-84).
În doctrină mai sunt analizate şi alte cazuri ca:
– acţiunea în constatare, care este considerată imprescriptibilă (exemplu: constatarea nulităţii absolute
a unui act juridic sau cererea unui succesor de a se constata masa succesorală etc.); este considerată
aşa deoarece prin intermediul ei nu se valorifică nicio pretenţie împotriva cuiva;
– acţiunile mixte, care au caracter de acţiuni reale, personale sau în constatare, prescripţia fiind
aplicabilă în funcţie de calificarea care li se dă (exemplu: acţiunea în nulitate este prescriptibilă sau
imprescriptibilă în funcţie de natura nulităţii invocate, petiţia de ereditate prin care un succesor cere în
justiţie să i se recunoască titlul de moştenitor universal sau cu titlu universal sau de donatar de bunuri
viitoare în contra unei persoane care deţine bunurile succesorale în virtutea unui titlu aparent de
moştenitor);
– dualitatea de acţiuni, când titularul dreptului subiectiv poate intenta două acţiuni pentru valorificarea
dreptului său, adică atât o acţiune izvorâtă din contractul civil, căreia i se aplică prevederile Decretului nr.
167/1958, cât şi o acţiune reală, de revendicare, căreia i se aplică dispoziţiile art. 1890 C.civ., adică
prescripţia de 30 de ani (exemplu: acţiunea personală şi acţiunea reală a deponentului proprietar
împotriva depozitarului, când proprietarul bunului poate cere restituirea acestuia atât în baza unei acţiuni
întemeiată pe contractul de depozit, cât şi prin acţiunea în revendicare); (a se vedea I. Dogaru, Ideea
curgerii timpului..., p. 233);
– acţiunile în materie succesorală. Potrivit art. 728 C.civ. „un coerede poate cere oricând împărţeala
succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrare”. Aceasta înseamnă că acţiunea de partaj
este imprescriptibilă. Tot astfel este acţiunea prin care se cere instanţei judecătoreşti constatarea masei
succesorale, a calităţii de moştenitor sau a cotelor succesorale. Dar dreptul de acceptare al succesiunii se
prescrie – potrivit art. 700 C.civ. – în termen de 6 luni.
În ce priveşte acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive, ea având un caracter patrimonial, se va
prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani de la data deschiderii succesiunii (pentru detalii, D.
Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 348-353). De asemenea,
acţiunea prin care se solicită raportul donaţiilor este prescriptibilă în termenul general de prescripţie, având
un caracter patrimonial şi personal (M. Nicolae, op. cit., p. 470-471).
Un regim diferenţiat reclamă acţiunea prin care se cere predarea legatului cu titlu particular. În adevăr, ea
este o acţiune patrimonială şi personală dacă legatul are ca obiect bunuri de gen sau drepturi de creanţă şi
va fi prescriptibilă în termen de 3 ani sau, după caz, o acţiune reală dacă obiectul legatului îl constituie
dreptul de proprietate sau alt drept real asupra unui bun individual determinat, când se vor aplica regulile
prescripţiei extinctive referitoare la acţiunea în revendicare sau la acţiunea confesorie (a se vedea E.
Chelaru, op. cit., p. 213).
De altă parte, acţiunea în revocarea legatului pentru neîndeplinirea sarcinii este prescriptibilă în termenul
general de prescripţie de 3 ani. Tot astfel acţiunea în revocarea legatului pentru ingratitudine (pentru
amănunte, D. Chirică, op. cit., p. 251-255).
Acţiunea în petiţie de ereditate este acţiunea prin care reclamantul cere instanţei de judecată
recunoaşterea calităţii sale de moştenitor legal sau testamentar, universal sau cu titlu universal şi obligarea
pârâtului la predarea bunurilor succesorale pe care le deţine. Ea este considerată de majoritatea autorilor ca
fiind o acţiune reală, deoarece se transmite proprietatea patrimoniului succesoral, şi care totuşi se prescrie în
termen de 3 ani. Alţi autori susţin că obiectul acestei acţiuni este stabilirea unei calităţi a persoanei şi deci
acţiunea este personală, prescriptibilă în 3 ani; în sfârşit, alţi autori susţin că acţiunea în petiţie de ereditate
este o acţiune mixtă după natura personală sau reală a drepturilor cuprinse în succesiune. În ce ne priveşte
considerăm, alături de alţi autori (D. Chirică, op. cit., p. 458; M. Nicolae, op. cit., p. 465) că acţiunea în petiţie
de ereditate este o acţiune imprescriptibilă; aceasta deoarece printr-o astfel de acţiune moştenitorul cere să
se constate această calitate şi să i se predea bunurile succesorale. Or, aşa cum s-a spus, atât acţiunea în
constatare, cât şi acţiunea în revendicare sunt imprescriptibile extinctiv;
– acţiunea în repararea patrimonială a daunelor morale considerată prescriptibilă asemenea drepturilor
de creanţă, de exemplu Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (a se vedea, în acest
sens, G. Boroi, op. cit., p. 274); dimpotrivă, acţiunea în repararea nepatrimonială a daunelor morale – în
baza art. 54 din Decretul nr. 31/1954 – este imprescriptibilă;
– acţiunea care are ca obiect restituirea prestaţiilor ca urmare a anulării unui act juridic civil privită ca
prescriptibilă, asemenea acţiunii privind îmbogăţirea fără temei legitim;
– dreptul la acţiune pentru valorificarea unor drepturi potestative (secundare), care este considerat
imprescriptibil. În această categorie sunt situate drepturile subiective civile care nu dau naştere direct unui
drept la acţiune (exemplu: dreptul la alegere în cazul unei obligaţii alternative, dreptul de denunţare
unilaterală a unui contract, dreptul de preempţiune, dreptul de a ratifica o gestiune de afaceri, dreptul de a
revoca o ofertă sau de a accepta un contract etc.); este vorba despre aşa numitele drepturi potestative (a
se vedea: I. Reghini, Consideraţii privind drepturile potestative, P.R. nr. 4/2003, p. 236; M. Nicolae, op.
cit., p. 446- 452).
Termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 . Această lege reglementează
regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; în art. 22 alin.
(1) se prevede că persoanele îndreptăţite la restituire trebuiau să notifice în termen de 6 luni persoanei
juridice deţinătoare solicitarea restituirii în natură a imobilului (acest termen a fost prelungit de mai multe ori).
Într-o primă opinie s-a susţinut că acest termen este unul de decădere şi deci nu este susceptibil de
întrerupere sau suspendare, că prin împlinirea lui se pierde însuşi dreptul (I. Adam, Legea nr.
10/2001.Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, ed. a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, p. 358).
O a doua opinie – la care achiesăm – priveşte acest termen ca unul de prescripţie, aşa încât prin
nerespectarea acestui termen nu se stinge însuşi dreptul de a obţine măsuri reparatorii, ci doar dreptul de a
obţine protecţia justiţiei pentru valorificarea acestui drept. Aşadar, formularea notificării va întrerupe acest
termen (E. Chelaru, op. cit., p. 206; E. Poenaru, op. cit., p. 257).

§3
Termenele de
prescripţie extinctivă
Termenele de prescripţie sunt statuate, aşa cum am arătat, prin lege, ceea ce înseamnă că părţile nu pot să
stabilească sau să modifice aceste termene prin acte juridice civile.
Vom deosebi termenele generale de prescripţie de termenele speciale şi, de asemenea, termenele fixate
prin Decretul nr. 167/1958, de termenele fixate prin alte acte normative.
Termenul general de prescripţie atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice, va fi cel
prevăzut în art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, adică termenul de 3 ani. Acest termen se va aplica
tuturor acţiunilor personale, în măsura în care nu sunt stabilite termene speciale de prescripţie, precum şi, de
regulă, acţiunilor patrimoniale, cu observaţia că acţiunile reale sunt supuse în principiu reglementăriiCodului
civil.
Un alt termen general de prescripţie este cel de 30 de ani. În art. 1890 C.civ. se stabileşte: „Toate
acţiunile, atât reale cât şi personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt
un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie
obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opună reaua-credinţă”. Acest termen general de prescripţie
se aplică tuturor acţiunilor reale, cu excepţia celor imprescriptibile.
Referitor la executarea silită textul art. 6 din Decretul nr. 167/1958 dispune că „Dreptul de a cere
executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani...”, iar art.
405 alin. (1) C.proc.civ. stabileşte că: „Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani dacă
legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie
este de 10 ani”. Termenul de prescripţie pentru a cere şi a obţine executarea silită începe să curgă de la
data la care se naşte acest drept (pe larg, S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită..., p.
165-220).
Deci, termenul general de prescripţie a executării silite este de 3 ani pentru toate persoanele fizice şi
persoanele juridice.
Regula care cârmuieşte termenul general de prescripţie este aceea că de câte ori printr-o lege specială
nu se stabilesc alte termene de prescripţie, se va aplica termenul general de 3 ani, respectiv 30 de ani, după
cum suntem în prezenţa acţiunilor personale sau a acţiunilor reale. Bineînţeles că, atunci când printr-o lege
specială se prevăd termene mai scurte, egale sau mai mari de prescripţie, se vor aplica aceste termene,
deoarece specialia generalibus derogant.
Unii autori (a se vedea, T. Pop, op. cit., p. 229) propun de lege ferenda să se mărească termenul general
de prescripţie de la 3 la 5-6 ani, iar pentru acţiunile reale consideră că termenul general de 30 de ani ar
trebui scurtat la 10-15 ani.
Termenele speciale de prescripţie extinctivă sunt acele termene care derogă de la termenul general de
prescripţie şi sunt cuprinse fie în Decretul nr. 167/1958, fie în legi civile ulterioare acestui act normativ, fie în
legi anterioare, dacă sunt mai scurte decât termenele corespunzătoare prevăzute de decretul sus menţionat,
deoarece art. 26 din acesta dispune că: „Pe data intrării în vigoare a decretului de faţă se abrogă orice
dispoziţii legale contrare prezentului decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt
decât termenul corespunzător prevăzut prin decretul de faţă”.
Termene speciale aplicabile acţiunilor personale patrimoniale. Termenele speciale de prescripţie cuprinse
în Decretul nr. 167/19578 sunt:
a) termenul de 6 luni privitor la prescrierea acţiunii în răspunderea vânzătorului pentru viciile lucrului
ascunse fără viclenie (art. 5);
b) termenul de 2 ani pentru raporturile juridice născute din asigurare.
Articolul 3 alin. (2) din decret dispune că „în raporturile ce izvorăsc din asigurare termenul de prescripţie
este de 2 ani în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile devin
exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare; cu privire la primele de asigurare datorate în temeiul
asigurărilor prin efectul legii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 22”;
c) termenul de 3 ani privitor la prescrierea dreptului la acţiune referitor la sumele aflate în depozit la
instituţiile bancare (art. 23). Acelaşi art. în alin. (2) prevede că „Cu toate acestea, când eliberarea sumelor
consemnate sau depuse este condiţionată de un act al organului judecătoresc sau al altui organ de stat,
aceste sume vor fi restituite celor în drept la prezentarea actului respectiv; dreptul la acţiune în acest din
urmă caz se prescrie în termen de 1 an de la data când se poate cere restituirea pe baza actului organului
de stat”;
d) termenul de 60 de zile privind dreptul la acţiune în restituirea sumelor de bani încasate pentru
spectacolele anulate. Acest termen începe să curgă de la data când urma să aibă loc spectacolul (art. 24).
Termenele speciale prevăzute de Codul civil privitoare la raporturile obligaţionale:
a) termenul de 6 luni privind acceptarea succesiunii. Articolul 700 alin. (1) C.civ. prevede că „Dreptul de a
accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii”;
b) termenul de 6 luni privind prescrierea dreptului la acţiune pentru unele servicii prestate. Articolul 1903
C.civ. dispune: „Acţiunea maiştrilor şi institutorilor de ştiinţe sau de arte pentru lecţiile ce dau cu luna; a
ospătarilor şi găzduitorilor pentru nutrirea şi locuirea ce procură şi a oamenilor cu ziua pentru plata zilelor, a
materiilor de dânşii procurate şi a simbriilor, se prescriu prin 6 luni”;
c) termenul de 1 an privind dreptul la acţiune al vânzătorului pentru complinirea preţului sau al
cumpărătorului pentru scăderea preţului ori pentru anularea vânzării (art. 1334 C.civ.);
d) termenul de 1 an privind dreptul la acţiune pentru unele servicii prestate şi mărfuri vândute. Articolul
1904 C.civ. statuează că „Acţiunea medicilor, a chirurgilor şi a apotecarilor pentru vizite, operaţii şi
medicamente; a neguţătorilor pentru marfele ce vând la particulari care nu sunt neguţători; a directorilor de
pensionate pentru preţul pensiunii şcolarilor lor şi a altor maiştri pentru preţul uceniciei; a servitorilor care se
tocmesc cu anul pentru plata simbriei lor, se prescrie printr-un an”.
Termene speciale prevăzute de Codul muncii. Aceste termene sunt:
a) termenul de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancţionare
disciplinară [art. 283 lit. b) C.muncii];
b) termenul de 30 de zile de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului
referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de
muncă [art. 283 lit. a) C.muncii];
c) termenul de 3 ani privind dreptul la acţiune în pretenţii băneşti. Articolul 283 lit. c) C.muncii: „în termen
de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune în care obiectul conflictului individual de muncă constă în
plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii
patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator”;
d) în toate situaţiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1) al art. 283 C.muncii, termenul este de 3 ani de
la data naşterii dreptului
Termene speciale prevăzute în alte legi civile. Dintre acestea menţionăm:
a) termenul de 3 ani prevăzut de art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
pentru restituirea dividendelor plătite contrar dispoziţiilor legale;
b) termenul de 5 ani în care se prescrie dreptul la acţiune prin care se cere plata taxelor vamale;
c) termenul de 1 an de la efectuarea călătoriei în care se prescriu acţiunile rezultând din închirierea unui
vas (art. 954 C.com.);
d) termenul de 1 an stabilit de art. 12 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale,
pentru acţiunea în răspundere civilă.
e) termenul de 3 ani – Regulamentul din 2005 (M. Of. nr. 101 din 31 ian. 2005) – în care se prescriu
acţiunile în răspunderea căii ferate pentru transporturile de călători şi bagaje; termenele de 1 an şi respectiv
2 ani pentru acţiunile în răspunderea căii ferate pentru expediţiile de mărfuri.
De menţionat că acţiunile care derivă din transportul internaţional rutier de mărfuri sunt prescriptibile în
termenul de 1 an prevăzut de Convenţia privind transportul internaţional de mărfuri pe şosele, ratificată
prinDecretul nr. 451/1972 (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 3068/2000, Dreptul nr. 10/2001, p. 201).
Termene speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale. Aşa cum am mai arătat, drepturile
personale nepatrimoniale sunt imprescriptibile, adică ele pot fi apărate prin justiţie oricând, fără a exista o
limitare în timp.
Totuşi, din raţiuni de protecţie a drepturilor de familie şi de ocrotire a minorilor, legiuitorul a trebuit să
limiteze în timp intentarea unor acţiuni în justiţie. În Codul familiei asemenea termene de prescripţie sunt:
a) termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. (2) privitor la anulabilitatea căsătoriei pentru vicii de
consimţământ;
b) termenul de 6 luni prevăzut de art. 55 alin. (1) privind acţiunea în tăgada paternităţii;
c) termenul de 1 an prevăzut de art. 60 alin. (1) privind acţiunea în stabilirea paternităţii.

§4
Începutul cursului
prescripţiei extinctive
Regula generală privind începutul cursului prescripţiei extinctive. Principiul consacrat atât de Codul civil(art.
1886), cât şi de Decretul nr. 167/1958 [art. 7 alin. (1)] este acela că prescripţia extinctivă începe să curgă la
data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Într-adevăr, textul art. 1886 C.civ. dispune: „Nicio prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se
naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere”. Pe de altă parte, art. 7 alin. (1) din Decretul nr.
167/1958prevede: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a
cere executarea silită”.
Principiul îşi găseşte justificarea în faptul că prescripţia, având ca rezultat stingerea dreptului la acţiune în
sens material, din punct de vedere obiectiv nu poate să producă efecte anterior naşterii dreptului, iar din
punct de vedere subiectiv nu i se poate imputa creditorului pasivitate în exercitarea dreptului la acţiune câtă
vreme dreptul nu a luat încă fiinţă.
Naşterea dreptului la acţiune se produce, de regulă, în momentul în care titularul dreptului nu primeşte
satisfacţia la care este îndreptăţit, în momentul în care dreptul subiectiv este încălcat. Atâta timp cât titularul
dreptului subiectiv primeşte toate satisfacţiile la care este îndreptăţit în această calitate, el nu are nevoie de
mijlocul de ocrotire care este dreptul la acţiune (pas d'intérêt, pas d'action).
Acest principiu se aplică prioritar dreptului de proprietate şi celorlalte drepturi reale în cazul cărora nu
există până în momentul încălcării lor nici interesul şi nici posibilitatea de a acţiona, nefiind încă individualizat
subiectul pasiv, adică persoana care urmează a fi chemată în judecată prin acţiune.
În cazul celorlalte drepturi patrimoniale absolute, cum este dreptul de autor, de inventator, sub aspectul lor
patrimonial, numai violarea acestor drepturi va determina persoana împotriva căreia ar urma să fie introdusă
acţiunea (pârâtul) şi, prin aceasta, momentul începerii cursului prescripţiei extinctive.
Reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive în materie de obligaţii. Cât priveşte
drepturile la acţiune în materie de obligaţii, trebuie să deosebim după izvorul acestora între:
1) cele născute dintr-un act civil sau din lege;
2) cele născute dintr-un delict civil sau din îmbogăţirea fără just temei.
Distincţia între aceste categorii se întemeiază pe împrejurarea că, privitor la prima categorie, în marea
majoritate a cazurilor, existenţa şi cuprinsul raportului de obligaţie, precum şi persoana debitorului sunt sau
trebuie să fie cunoscute creditorului încă de la stabilirea raportului juridic, pe câtă vreme în cazul obligaţiilor
din a doua categorie, cunoaşterea naşterii raportului juridic şi a subiectului pasiv poate necesita scurgerea
unui oarecare timp.
1) În cadrul primei categorii (obligaţiile născute din act juridic sau din lege) trebuie să distingem între
raporturile juridice care au drept obiect o inacţiune şi raporturile al căror obiect îl formează o acţiune pozitivă
(dare, facere).
În cazul obligaţiilor care au ca obiect o inacţiune (abţinere), câtă vreme debitorul nu încalcă această
obligaţie, creditorul nu poate formula împotriva lui nicio pretenţie. De aceea, dreptul la acţiune se va naşte
numai în momentul săvârşirii acţiunii de la care debitorul avea obligaţia de a se abţine.
În cazul obligaţiilor de facere sau dare, dreptul la acţiune se naşte la data când creditorul era îndreptăţit
să ceară executarea prestaţiei, aceasta pentru că neexecutarea prestaţiei constituie o încălcare a dreptului
subiectiv.
Cât priveşte obligaţiile sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de
la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul, deoarece, în primul caz, cât timp condiţia
suspensivă nu este realizată, naşterea dreptului subiectiv nu este desăvârşită şi, în al doilea caz, până la
împlinirea termenului, dreptul la acţiune nu se naşte deoarece termenul suspendă exerciţiul dreptului de
creanţă [art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958].
În raporturile juridice în care debitorul urmează să săvârşească acţiunea la cererea creditorului, precum şi
în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii
raportului de drept. În acest sens, art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte că: „În obligaţiile care
urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este
stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept”.
În legătură cu obligaţiile izvorâte din act juridic sau din lege, punctul de plecare al cursului prescripţiei
ridică unele probleme în anumite cazuri speciale reglementate de Decretul nr. 167/1958:
a) astfel este cazul creanţelor civile având drept obiect prestaţii succesive, cum sunt: obligaţia de
întreţinere, rentele viagere, plata chiriei; cu privire la acestea dreptul la acţiune pentru fiecare prestaţie se
stinge printr-o prescripţie deosebită, ceea ce dovedeşte că suntem în prezenţa unei pluralităţi de drepturi la
acţiune.
Exemplu: în contractul de locaţie, locatorul (proprietarul) are un drept la acţiune pentru neplata fiecărei
rate de chirie.
Textul art. 12 din Decretul nr. 167/1958 are următorul conţinut: „În cazul când un debitor este obligat la
prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o
prescripţie deosebită”.
În practică se întâlnesc cazuri când nu apare clar dacă ne aflăm în faţa unei singure prestaţii, născută
dintr-un complex de fapte generatoare, sau în faţa unei multitudini de prestaţii deosebite, născute fiecare din
fapte diferite.
b) În ceea ce priveşte momentul începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiune în cazul nulităţii relative
a unui act juridic, Decretul nr. 167/1958 distinge după cum cauza nulităţii o constituie violenţa, pe de o parte,
ori dolul ori eroarea, pe de altă parte.
Potrivit art. 9 alin. (1) din decret prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic
pentru violenţăîncepe să curgă de la data când aceasta a încetat. Soluţia se justifică prin aceea că, atâta
vreme cât violenţa persistă, titularul dreptului la acţiune aflat sub imperiul ei va fi împiedicat să introducă
acţiune prin însuşi efectul temerii ce i-a fost inspirată.
În temeiul art. 9 alin. (2) din decret, în caz de viclenie sau eroare sau în celelalte cazuri de anulare,
prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal (în cazul persoanelor
lipsite de capacitate de exerciţiu) sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele (în cazul
persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă) a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la
împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.
Prin această soluţie la care s-a oprit Decretul nr. 167/1958 s-a urmărit să se înlăture dispoziţiile art. 1900
C.civ. care prevedea că în aceste cazuri termenul de prescripţie începe să curgă din ziua când eroarea sau
dolul a fost descoperit. Prin acest sistem se acordă o ocrotire excesivă celui îndreptăţit să exercite dreptul la
acţiune în anulare în paguba interesului general care reclamă ca finalitatea economică a raporturilor juridice
exercitate să fie cât mai grabnic realizată, asigurându-se certitudinea în raporturile juridice civile.
Astfel, Decretul nr. 167/1958 a stabilit pe lângă un moment subiectiv al începerii cursului prescripţiei
extinctive (cunoaşterea cauzei nulităţii) şi un moment obiectiv (termenul de 18 luni). La fixarea momentului
obiectiv legiuitorul a prezumat că titularul dreptului la acţiune are posibilitatea să descopere cauza de nulitate
în intervalul a 18 luni de la încheierea actului.
Cât priveşte momentul începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiune pentru valorificarea pretenţiilor
patrimoniale derivând dintr-un act nul, el este stabilit a fi data hotărârii definitive a organului de jurisdicţie prin
care s-a constatat nulitatea absolută sau s-a pronunţat nulitatea relativă.
c) În ce priveşte momentul începerii cursului prescripţiei extinctive în cazul viciilor ascunse ale unui bun
înstrăinat sau a unei lucrări executate, decretul, în art. 11, prevede că prescripţia dreptului la acţiune începe
să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului
sau a lucrării ori 3 ani de la predarea construcţiei.
Momentul subiectiv este „data descoperirii viciilor”, iar cel obiectiv este de 1 an de la data predării lucrului
sau lucrării, iar pentru construcţii 3 ani de la data predării.
Este necesar să precizăm că art. 11 din Decretul nr. 167/1958 stabileşte că prin dispoziţiile legii nu se
aduce nicio atingere termenelor de garanţie legale sau convenţionale. De asemenea, precizăm că noţiunea
de viciu trebuie înţeleasă în sensul art. 1352 C.civ., adică înseamnă lipsuri sau defecte calitative de maniera
în care bunul nu este bun de întrebuinţare, după destinaţia sa, sau întrebuinţarea sa este micşorată într-o
măsură considerabilă. Apoi, prin viciu ascuns urmează a înţelege acele vicii care existau în momentul
predării lucrului sau lucrării, dar care nu au fost şi nici nu puteau fi cunoscute, în acel moment, prin mijloace
obişnuite de verificare. Nu are importanţă, pentru momentul începerii cursului prescripţiei dacă viciile au fost
ascunse cu viclenie sau nu; această împrejurare semnifică însă aplicarea unor termene de prescripţie
diferite. În sfârşit, prevederile art. 11 din Decretul nr. 167/1958 nu sunt aplicabile viciilor aparente, adică
acelora care puteau şi trebuiau să fie descoperite cu mijloace obişnuite în momentul predării.
Considerăm şi noi, alături de alţi autori (Gh. Beleiu, op. cit., p. 275; E. Chelaru, op. cit., p. 228) că
termenul de 1 an şi respectiv 3 ani prevăzute de art. 11 din Decretul 167/1958 sunt termene de garanţie
legală cu caracter subsidiar şi nu termene de prescripţie.
Menţionăm că art. 29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii prevede două termene de
garanţie: termenul de 10 ani de la recepţie pentru viciile ascunse obişnuite şi un al doilea termen care se
întinde pe durata existenţei construcţiei pentru viciile structurii de rezistenţă.
2. Cu privire la cea de a doua categorie de obligaţii – cele născute din delict civil sau din îmbogăţirea fără
just temei – cursul prescripţiei dreptului la acţiune începe la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să
cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul nr. 167/1958).
Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubelor provocate prin fapta ilicită (delict
civil), în practica judecătorească s-a ridicat problema dacă, în cazul producerii prin aceeaşi faptă ilicită a mai
multor prejudicii, se naşte o singură creanţă în despăgubire şi deci curge un singur termen de prescripţie ori,
dimpotrivă, se nasc mai multe drepturi de sine stătătoare care ar da posibilitatea curgerii unor termene de
prescripţie deosebite. Soluţia depinde după cum pagubele sunt certe sau incerte. În cazul pagubelor certe,
care se referă atât la pagubele actuale, cât şi la cele viitoare pe care victima le putea cunoaşte sau trebuia
să le prevadă, se naşte un singur drept la acţiune, curgând deci un singur termen de prescripţie. În cazul
pagubelor incerte, adică a căror producere în viitor este nesigură şi deci nu puteau fi prevăzute de victimă în
momentul săvârşirii faptei ilicite sau a cauzării daunei iniţiale, fiecare prejudiciu dă naştere la despăgubiri de
sine stătătoare şi la curgerea câte unui termen de prescripţie.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se referă la cel ce răspunde de
pagubă şi nu la cel ce a cauzat paguba. Aceasta pentru ca textul de lege să acopere atât răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie, cât şi pentru faptele copiilor minori, răspunderea comitentului pentru fapta
prepusului şi răspunderea institutorilor sau artizanilor pentru faptele elevilor sau ucenicilor; pentru prejudiciile
cauzate de ruina edificiului, de animale ori de lucruri (G. Boroi, op. cit., p. 287).
Cât priveşte momentul curgerii termenului de prescripţie pentru acţiune izvorâtă din îmbogăţirea fără just
temei se aplică aceeaşi regulă ca la obligaţiile ce-şi au izvorul în fapte ilicite cauzatoare de prejudicii,
conform căreia prescripţia începe să curgă din momentul când cel sărăcit a cunoscut sau trebuia să
cunoască faptul că a fost sărăcit fără just temei, precum şi persoana obligată la restituire (îmbogăţitul).
Remarcăm că în ultimele două ipoteze analizate există două momente: un moment subiectiv, al
cunoaşterii pagubei şi a celui ce răspunde de ea, şi un moment obiectiv, care este cel al datei la care
păgubitul putea sau trebuia să cunoască întinderea ei şi cel ce răspunde de ea.
Alte reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive.
a) prescripţia dreptului la opţiune succesorală începe să curgă de la data deschiderii succesiunii;
b) prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii începe să curgă de la dată când tatăl a cunoscut naşterea
copilului, iar dacă acesta era pus sub interdicţie de la data când tutorele a aflat de naşterea copilului, iar
dacă acţiunea nu fost pornită de tutore de la data ridicării interdicţiei (art. 55 C. am.);
c) prescripţia acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei începe să curgă de la naşterea
copilului sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de tăgadă a paternităţii ori de la data încetării
convieţuirii cu pretinsul tată sau a încetării întreţinerii copilului de către acesta (art. 60 C.fam.);
d) prescripţia acţiunii posesorii începe să curgă de la data tulburării posesiunii sau deposedării (art. 674
C.proc.civ.);
e) prescripţia acţiunii în rectificarea înscrierii în cartea funciară exercitată împotriva terţului dobânditor de
bună-credinţă care a solicitat înscrierea dreptului său în cartea funciară începe să curgă de la data
înregistrării cererii (art. 36 din Legea nr. 7/1996).

§5
Suspendarea cursului
prescripţiei extinctive
Noţiune, justificare şi efecte. Un dicton spune că prescripţia nu curge împotriva celui ce se află în
imposibilitate de a acţiona (contra non valentem agere non currit prescriptio). Or, prescripţia extinctivă
operând ca o sancţiune împotriva creditorului care manifestă pasivitate în realizarea dreptului său, este firesc
ca ea să nu intervină atunci când titularul dreptului la acţiune nu manifestă pasivitate sau neglijenţă în
exercitarea dreptului său, ci este împiedicat să şi-l exercite datorită altor împrejurări de natură a-l pune pe
titularul dreptului în imposibilitate materială, morală sau juridică de a introduce acţiunea. Tocmai pentru a ţine
seama de aceste realităţi, legiuitorul a reglementat suspendarea cursului prescripţiei extinctive. Prin
suspendare curgerea termenului de prescripţie este oprită atunci când se iveşte una din împrejurările cărora
legea le conferă calitatea de cauze de suspendare, urmând a-şi relua cursul abia după încetarea cauzei de
suspendare.
Exemplu: dacă o succesiune s-a deschis la data de 1 martie, iar moştenitor al defunctului este un copil
minor, curgerea prescripţiei dreptului de opţiune succesorală se suspendă atâta timp cât acest minor nu are
un ocrotitor legal care să îl reprezinte sau să-i încuviinţeze actele. Termenul de 6 luni a început să curgă de
la 1 martie; dacă la 10 aprilie decedează sau este pus sub interdicţie şi celălalt părinte al minorului, din acel
moment cursul prescripţiei se suspendă până când minorul va avea un tutore – să spunem, până la 10 mai;
prescripţia va reîncepe să curgă de la 10 mai timp de încă 4 luni şi 20 de zile, astfel încât împreună cu o lună
şi zece zile curse până la suspendare să împlinească totalul de 6 luni al termenului.
Aşadar, prin suspendare prescripţia nu curge cât timp durează împiedicarea, dar îşi reia cursul la
încetarea împiedicării, iar la stabilirea momentului împlinirii termenului se ţine seama şi de termenul scurs
înainte de ivirea împiedicării.
Evident, dacă împiedicarea există chiar din momentul naşterii dreptului la acţiune, prescripţia nici nu
începe să curgă decât după încetarea împiedicării.
Efectul suspendării prescripţiei este exprimat de art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 astfel: „după
încetarea suspendării prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare”.
Pentru ca titularul dreptului la acţiune să nu fie prejudiciat în ipoteza în care cauza de suspendare ar
interveni spre sfârşitul termenului, legiuitorul a adăugat în alin. (2) al art. 15 că „prescripţia nu se va împlini
totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia
prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la
suspendare”. Această dispoziţie constituie o adevărată prelungire a termenului legal de prescripţie, în
măsura necesară asigurării unui timp suficient pentru introducerea acţiunii după încetarea cauzei de
suspendare. Acesta este considerat un efect special al suspendării prescripţiei.
Cauzele de suspendare a prescripţiei pot fi cauze generale, care acţionează în raporturile dintre orice
persoane, sau cauze speciale care se referă numai la raporturile dintre anumite persoane.
Astfel, potrivit art. 13 din Decretul nr. 167/1958 „cursul prescripţiei se suspendă:
a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de
întrerupere;
b) pe timp cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate, iar acestea sunt puse pe picior de
război...”.
Tot o cauză generală de suspendare este şi aceea prevăzută de art. 14 alin. (2) din acelaşi decret potrivit
căruia: „prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant
legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele”.
În toate aceste cazuri împrejurarea ce constituie o cauză (generală) de suspendare a prescripţiei este
legată doar de persoana titularului dreptului la acţiune şi operează indiferent cine ar fi pârâtul în folosul
căruia ar curge prescripţia.
Cauzele speciale de suspendare a prescripţiei cuprind cauza prevăzută de art. 13 lit. c) din decret potrivit
căruia prescripţia se suspendă „până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de cel îndreptăţit cu
privire la despăgubiri sau restituiri în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă
şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea
reclamaţiei”; este admis că art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 se aplică şi acţiunii în contencios
administrativ prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, în sensul că suspendarea durează până la
rezolvarea plângerii administrative prealabile, dar nu mai mult de 30 de zile de la înregistrare.
De asemenea, tot cauze speciale sunt şi împrejurările prevăzute de art. 14 alin. (1) şi alin. (3) din decret
potrivit cărora „între părinţi sau tutori şi cel ce se află sub ocrotirea lor; între curator şi acei pe care îi
reprezintă; precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti,
administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge atâta timp
cât socotelile nu au fost date şi aprobate” [alin. (1)] şi „prescripţia nu curge între soţi în timpul
căsătoriei” [alin. (3)].
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei în art. 36 stabileşte o altă cauză specială de suspendare:
deschiderea acestei proceduri suspendă orice termen de prescripţie a acţiunilor judiciare sau extrajudiciare
pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Termenele vor reîncepe să curgă după 30
de zile de la închiderea procedurii.
Enumerarea cauzelor de suspendare în Decretul nr. 167/1958 este limitativă, alte împrejurări, chiar
asemănătoare, neputând constitui cauze de suspendare a prescripţiei.

§6
Întreruperea
prescripţiei extinctive
Noţiune şi efecte. Cursul prescripţiei se întrerupe cu efect retroactiv (ştergând timpul deja scurs de la
naşterea dreptului la acţiune şi până la intervenţia cauzei de întrerupere) atunci când – fie că titularul
dreptului la acţiune iese din pasivi-tatea sa şi introduce acţiunea sau cererea de executare – fie că debitorul
recunoaşte pretenţia creditorului, înlăturând astfel orice îndoială cu privire la temeinicia pretenţiei sau la
caracterul ei litigios.
Potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958 „Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit
împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o altă prescripţie” având acelaşi termen,
fără a se socoti perioada scursă înainte de întrerupere şi având aceeaşi natură cu cea întreruptă. Aşadar,
două suntefectele întreruperii prescripţiei extinctive:
– ştergerea prescripţiei extinctive care a curs înainte de apariţia cauzei de întrerupere;
– începerea unei noi prescripţii extinctive, după încetarea cauzei de întrerupere; după cum se
exprima art. 17 din Decretul nr. 167/1958, natura noii prescripţii va fi aceeaşi cu cea întreruptă.
Cauzele de întrerupere a prescripţiei sunt trei şi sunt prevăzute în acelaşi decret în art. 16:
a) Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia.
Recunoaşterea nu este supusă vreunei condiţii speciale de formă, dar trebuie să rezulte în mod neîndoielnic.
Ea învederează lipsa caracterului litigios al dreptului şi justifică speranţa creditorului în executarea benevolă
a dreptului său şi, deci, inutilitatea introducerii unei acţiuni pentru obţinerea executării silite. Iată de ce, din
momentul recunoaşterii curge un nou termen de prescripţie de-a lungul căruia creditorul are posibilitatea săşi
exercite dreptul la acţiune dacă – în ciuda recunoaşterii dreptului – debitorul nu şi-ar executa benevol
obligaţia. În practică s-a formulat cerinţa ca recunoaşterea să fie adresată direct creditorului, dar s-a admis
că poate fi vorba şi de o recunoaştere implicită (exemplu: o cerere adresată de către debitor creditorului
pentru amânarea executării obligaţiei, executarea parţială, plata de dobânzi etc.).
b) Introducerea unei cereri de chemare în judecată întrerupe şi ea cursul prescripţiei, învederând că
titularul dreptului la acţiune a ieşit din pasivitate şi că prescripţia şi-a atins scopul ei mobilizator, iar
eventualele îndoieli cu privire la temeinicia dreptului pretins vor fi spulberate pe calea soluţionării
judecătoreşti a litigiului. Efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată se produce „chiar dacă cererea a
fost introdusă la o instanţă (...) necompetentă” (urmarea firească este aceea că instanţa necompetentă îşi va
declina competenţa în favoarea instanţei competente potrivit legii).
Cererea de chemare în judecată are efect întreruptiv numai dacă acţiunea este admisă printr-o hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă; cererea nu trebuie însă să conţină neapărat acte doveditoare ori să
fie timbrată (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 3272/2001, Dreptul nr. 4/2003, p. 195); potrivit art. 16 alin.
ultim „prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea a fost respinsă,
anulată ori dacă s-a perimat, sau dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea”.
c) Orice act începător de executare întrerupe curgerea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită în
temeiul unui titlu executor, în aceleaşi condiţii în care introducerea acţiunii întrerupe prescripţia dreptului la
acţiune. Deoarece executarea silită este studiată în cadrul dreptului procesual civil, nu vom insista mai mult
asupra ei.

§7
Repunerea în termenul
de prescripţie
Potrivit textului art. 19 din Decretul nr. 167/1958 „Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul
în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să
dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii ori să încuviinţeze executarea silită”.
În felul acesta, instanţa îl „repune” pe titularul dreptului în termenul de prescripţie, adică îl consideră că a
acţionat în termen, deşi în realitate termenul a fost depăşit, însă depăşirea a fost determinată de motive pe
care instanţa le apreciază ca fiind „temeinic justificate”. Nu este vorba în acest caz de o prelungire a
termenului (care s-a împlinit), ci de o ficţiune a legii care permite judecătorului să ia în considerare acţiunea
tardivă ca şi când ea ar fi fost introdusă în termen.
Această instituţie se justifică prin aceea că legiuitorul în reglementarea cauzelor de suspendare a
prescripţiei extinctive, deosebit de forţa majoră, nu a putut lua în considerare toate împrejurările care sunt de
natură să-l împiedice pe titular să acţioneze, fără a i se imputa vreo culpă. S-a observat însă că este
contradictoriu ca pe de o parte judecătorul să fie obligat să constate prescripţia extinctivă din oficiu, iar pe de
altă parte el să aibă puterea de a nu respecta termenele de prescripţie; oricum, repunerea în termen este o
măsură excepţională.
Pentru a putea opera repunerea în termen trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) în primul rând, trebuie să existe o cerere de chemare în judecată, adică o exercitare a dreptului la
acţiune, făcută după ce termenul legal de prescripţie s-a împlinit;
b) depăşirea termenului de introducere a acţiunii să se fi datorat unor „cauze temeinic justificate”. Nu se
cere chiar existenţa unui caz de forţă majoră (care ar fi suspendat de drept curgerea termenului), dar e vorba
de împrejurări care – fără a fi împiedicări absolute – sunt împiedicări serioase şi „legitime” care justifică
întârzierea, chiar dacă nu exclud cu desăvârşire orice culpă a titularului dreptului.
De pildă, în practică s-a admis repunerea în termen pentru motive ca: executarea unei pedepse privative
de libertate; necunoaşterea de către moştenitor, fără vina lui, a faptului că autorul lui încetase din viaţă (de
pildă, de cuius a murit în închisoare şi rudele n-au fost înştiinţate sau rudele de grad mai îndepărtat au
ascuns cu rea-credinţă faptul morţii faţă de o rudă mai apropiată, până după ce termenul de acceptare al
moştenirii a expirat); pierderea pe poştă a acţiunii trimise în termen la instanţa competentă, împrejurare
aflată de reclamant abia când s-a interesat la instanţa respectivă, după ce termenul de prescripţie se
împlinise etc.
În schimb, nu s-a admis repunerea în termen, considerându-se nejustificate cauze de întârziere ca:
necunoaşterea legii sau eroarea de drept (exemplu: cu privire la durata termenului); încercările prelungite de
conciliere cu adversarul; boala jurisconsultului întreprinderii reclamante sau aglomerarea lui cu mai multe
acţiuni care se prescriu în acelaşi timp. Aşadar, aşa cum s-a subliniat, domeniul de aplicare al repunerii în
termen începe acolo unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră (A. Ionaşcu, op. cit., p.
185);
c) introducerea acţiunii – şi, odată cu ea, a cererii de repunere în termen – trebuie să fi fost făcută în
termen de cel mult o lună de la încetarea cauzelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie. S-a
discutat despre natura juridică a acestui termen. Astfel, într-o primă opinie s-a spus că este un termen
procedural de decădere; într-o a doua, la care ne raliem, că este un termen de prescripţie extinctivă
susceptibil de suspendare şi întrerupere;
d) repunerea în termen să fie stabilită de instanţă prin hotărâre motivată (de cele mai multe ori, prin însăşi
hotărârea care rezolvă fondul cauzei). Soluţia de admitere a cererii de repunere în termen este supusă
apelului şi recursului odată cu soluţia dată fondului litigiului; este, de asemenea, supusă apelului şi recursului
şi soluţia de respingere a cererii de repunere în termen (şi implicit, de respingere a acţiunii ca fiind
prescrisă).
În orice caz, în ordinea dezbaterilor în instanţă problema repunerii în termen trebuie analizată înainte de a
se trece la soluţionarea în fond a pricinii. Ea poate fi examinată şi din oficiu de către instanţă, atunci când
reclamantul a introdus doar cererea de chemare în judecată fără a formula expres şi o cerere de repunere în
termen şi aceasta indiferent dacă pârâtul a ridicat sau nu excepţia de prescripţie a acţiunii, deoarece art.
18din decret prevede că „instanţa judecătorească (...) este obligată ca din oficiu să cerceteze dacă dreptul la
acţiune sau la executarea silită este prescris”, iar art. 19 prevede că instanţa poate „chiar din oficiu” să
dispună judecarea cauzei, repunând pe reclamant în termenul de prescripţie.
Deosebit de reglementarea de principiu conţinută de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, există reglementări
speciale cuprinse mai ales în legile privind măsurile reparatorii în materie de proprietate adoptate după 1989.
De exemplu, art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 stabileşte că: „Moştenitorii, în sensul prezentei legi, sunt
socotiţi de drept acceptanţii succesiunii de la data depunerii cererii prevăzute de art. 14” ori conform art. 4
alin. (3) din Legea nr. 10/2001, succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moştenirea sunt
repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi etc.
(E. Chelaru, op. cit., p. 236; M. Nicolae, Repunerea în termenul de prescripţie, Dreptul nr. 11/1999, p. 55).

§8
Împlinirea termenelor
de prescripţie
Prevederile Codului civil . Dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 reglementează numai durata termenelor de
prescripţie extinctivă şi momentul de la care încep să curgă, dar nu şi modul de calculare a lor. Aşa fiind, în
această materie se vor aplica dispoziţiile de drept comun, cuprinse în Codul civil şi în Codul de procedură
civilă.
Potrivit art. 1887 C.civ. „Termenul prescripţiei se calculează pe zile şi nu pe ore. Prin urmare, ziua în care
prescripţia începe, nu intră în acel calcul”.
Articolul 1888 C.civ. precizează că „ziua începe la miezul nopţii şi se fineşte la miezul nopţii următoare”.
Exemplu: dacă un drept la acţiune s-a născut în ziua de 19 martie, termenul de prescripţie va începe să
curgă abia în ziua de 20 martie la ora 0 (24).
S-a spus: „Viaţa socială este în mod decisiv legată de zi; dreptul este diurn, iar noaptea nu mai este
pentru el decât un vid pe care îl abandonează sau un moment de care se teme” (J. Carbonnier, Nocturne,
Flexible droit, p. 65, apud Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit., p. 18).
Pe de altă parte, potrivit art. 1889 C.civ. „prescripţia nu se socoteşte câştigată decât după împlinirea celei
din urmă zile a termenului defipt prin lege”; cu alte cuvinte, termenul de prescripţie va fi considerat împlinit
abia la ora 24 a ultimei zile a termenului, iar acţiunea va putea fi respinsă ca prescrisă dacă a fost introdusă
abia în ziua următoare.
Prevederile Codului de procedură civilă . În completarea dispoziţiilor Codului civil, problema calculului
termenelor de prescripţie trebuie soluţionată şi prin luarea în considerare a reglementărilor aduse prin Codul
de procedură civilă care, deşi se referă direct doar la termenele procedurale, sunt deopotrivă aplicabile şi
termenelor de prescripţie.
Astfel, potrivit art. 101 alin. (3) C.proc.civ., „Termenele statornicite pe ani, luni sau săptămâni se sfârşesc
în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare”, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol
„Termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfârşeşte într-o lună care nu are asemenea zi, se va
socoti împlinit în ziua cea din urmă a lunii”.

TITLUL I
PERSOANA FIZICĂ
Capitolul I - Noţiuni introductive
Capitolul I I - Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
Capitolul II I - Capacitatea de exerciţiu a pesoanei fizice
Capitolul IV - Identificarea persoanei fizice
Capitolul V - Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civi l

Noţiuni introductive
Secţiunea 1 - Consideraţii istorice privind persoana fizică
Secţiunea a 2-a - Capacitatea civilă a persoanei fizice

Secţiunea 1

Consideraţii istorice privind persoana fizică

§1 - Persoana fizică în dreptul roman

§2 - Consideraţii privind persoana fizică în vechiul drept românesc

§2

Consideraţii privind persoana fizică în vechiul drept românesc

5. Noţiunea de persoană. Termenul de persoană nu există în izvoarele din evul mediu, dar ideea de
titular de drepturi şi obligaţii se exprimă în noţiunea de om. Documentele menţionează, cu apelativul
deoameni, numeroase persoane de categorii sociale diferite, acest calificativ general indicând persoanele
care întruneau condiţiile pentru a figura în actele juridice 1 . Termenul om, cu semnificaţia de persoană,
apare în textul pravilelor începând cu secolul al XVI-lea, iar „omul de-a firea” sau „omul de rod bun” era tratat
din punct de vedere juridic altfel decât „omul mai de gios”. Textele redau în limba română termenul
latinhomines, cu semnificaţiile lui privind capacitatea juridică, după exemplul izvoarelor romano-bizantine.
Începând cu secolul al XVII-lea pravilele folosesc, pentru a exprima noţiunea de persoană, şi
cuvântulobraz. Prin numeroase dispoziţii sunt reglementate condiţiile în care obrazele, bărbaţi şi femei, au
drepturi şi obligaţii atunci când se căsătoresc sau când se despart, când moştenesc bunuri sau când se
judecă. După situaţiile în care se găsesc în viaţa socială şi în faţa justiţiei, există „fialuri de obraze”, iar în
familie, pe lângă tată, fiu, bunic şi nepot, sunt şi „alte obraze ca aciaştia”.
Codul Calimach introduce un concept modern, considerând că „persoană se zice în legi omul care are
într-un Stat stare politicească, adică politiceşti drepturi şi îndatoriri” şi declarând că „tot omul are drituri fireşti,
care cu desăvârşire se înţeleg prin povăţuirea minţii cuvântătoare; deci dar trebue a se socoti ca o persoană”
(art. 26). Partea întâi a Legiuirii Caragea era intitulată „Pentru obraze” şi cuprindea o serie de criterii pentru
clasificarea persoanelor: „după noroc”, oamenii se împărţeau „în slobozi, robi şi sloboziţi”, liberi fiind
consideraţi „acei care nu sunt dobândă (proprietatea) altuia”; după „fire” obrazele se împart în bărbaţi şi
femei, aşa încât „numai bărbaţii se fac boeri, judecători şi cârmuitori obşteşti”, iar „femeile sunt depărtate de
toate cinurile politiceşti, stăpâniri şi slujbe publice”. În raport cu poziţia părinţilor în familie, copiii putea fi
„adevăraţi”, născuţi din legături întâmplătoare, vitregi sau „buni”; după „vârstă şi după minte” se face
distincţie între „vârstnici” şi „nevârstnici” (până la 25 de ani), dar şi între „risipitori” (care „îşi prăpădesc fără
cuvânt averea lor”) şi „cei fără minte” ( „cei ce sunt întru adevăr nebuni sau lipsiţi de minte, şi smintiţi”) 2.
6. Personalitatea juridică. Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii era recunoscută, în general, tuturor
oamenilor liberi, dar existau inegalităţi determinate de poziţia socială a acestora, de religie ori de regimul
străinilor. Întâlnim şi în dreptul feudal românesc inegalitatea subiecţilor de drept după poziţia socială
ocupată 3 . La baza piramidei erau ţăranii aserviţi, numiţi rumâni, vecini ori şerbi, şi pătura săracă a ţăranilor
liberi, pe treapta următoare se aflau ţăranii liberi înstăriţi, clerul inferior şi boierii de rând, pentru ca un loc
privilegiat să îl ocupe marea boierime şi clerul înalt. Capacitatea juridică a iobagului, deşi inferioară faţă de a
boierului, reprezenta o îmbunătăţire faţă de aceea a sclavului. Să amintim însă că „legarea de
glie” ( „Legătura lui Mihai” de la sfârşitul secolului al XVI-lea) l-a împiedicat pe ţăranul iobag să-şi aleagă liber
domiciliul ori să se căsătorească cu o persoană de pe domeniul altui feudal. Astfel, în glava 296 zac. 18
dinÎndreptarea legii de pe vremea lui Matei Basarab, se prevedea că „atunci când va fugii ţăranul de la locul
şi de la stăpânu-său, atuncea nimenilea nicăirea să nu-l priimească; iar de-l va şi priimi deodată, atuncea de
grabă să-l întoarcă înapoi la satul lui de unde iaste” 4 .
În sistemul popular, incapacitatea determinată de vârstă înceta odată cu căsătoria, care marca intrarea în
rândul „oamenilor”; semnul emancipării era vârsta nubilă, când tânărul sau tânăra putea să participe,
respectând anumite reguli, la horă, semn că se poate căsători. Pravilele din secolul al XVII-lea considerau
„tânăr în măsură de vârstă” pe băiatul între zece ani şi jumătate şi 14 ani şi pe fata între nouă ani şi jumătate
şi 12 ani, după care era socotit „mic”: „mic să cheamă până în 25 de ani şi de acolo înainte se cheamă mare,
să poată face tot lucrul (Îndreptarea legii, glava 354; Cartea românească de învăţătură, glava 53). Mai târziu,
Codul Calimach vorbeşte de „pruncii care încă n-au păşit peste al şaptelea an al vârstei” (§33, amintind
de infante/infans din dreptul roman); băieţii până la 14 ani şi fetele până la 12 ani erau
consideraţi nevârstnici şi, în consecinţă, nu puteau încheia niciun act juridic, acestea fiind încheiate de părinţi
sau tutori; „sprevârstnici” sunt cei care „au trecut de 14 sau de 12 ani şi n-au împlinit încă 25 ani”.
Pe de altă parte, sub influenţa principiilor religioase, pravilele din secolul al XVII-lea consacră poziţia
inferioară a femeii şi lipsa ei de drepturi, făcând apologia supunerii ei faţă de bărbat. Situaţia femeii este
determinată de „neputinţa şi slăbiciunea firii” (Cartea românească, glava 51), aşa încât beneficia de o
responsabilitate redusă, „mai puţin se vor certa muierile decât bărbaţii la greşalele ce vor face” (glava 59,
Cartea românească) 5 .
În dreptul vechi românesc personalitatea juridică începe la naştere şi încetează odată cu moartea. Este
aplicabilă regula romană infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur. Potrivit art.
34 din Codul Calimach: „Legile se îngrijesc şi pentru cei zămisliţi, încă de la ceasul zămislirii lor, pentru că se
socotesc ca nişte născuţi când se atinge pricina de dânşii înşişi, iar nu de a treia persoană”, iar art. 986aplică
această regulă în materia succesiunilor 6 . Pentru a fi operantă capacitatea anticipată se cere ca, mai întâi,
copilul să se nască viu, să fi respirat, pentru că „pruncul ce se naşte mort, în cât se atinge de cele pentru
dânsul păstrate drituri, în nădeşdea de a se naşte viu, se socoteşte ca şi cum n-ar fi fost zămislit” (art. 34 in
fine C. Calimach). Nu se cerea însă a se naşte viabil (vitae habilis), soluţie preluată, după cum vom vedea, şi
în Codul civil român şi în legislaţia actuală 7 .
Pravilele menţionează posibilitatea declarării morţii prezumate în două cazuri: atunci când unul dintre soţi
părăseşte domiciliul conjugal fără a trimite timp de 5 ani vreo ştire celuilalt şi în situaţia în care unul dintre
soţi se află în captivitate şi nu transmite nicio ştire timp de 5 ani soţului rămas acasă. În ambele situaţii, era
permisă recăsătorirea soţului care dovedea cu martori moartea prezumată a soţului absent (Îndreptarea legii,
glava 382-383, 416). La rândul său, Codul Calimach dispune că atunci când există îndoială că cel
„înstrăinat” trăieşte „are loc iuridica prezumţie pentru moartea lui” în anumite condiţii (art. 36) şi
reglementează expres situaţia comorienţilor (art. 37).
7. Situaţia juridică a robilor. Robia din statele româneşti pare a fi mai veche decât primele ei menţiuni
documentare (sfârşitul secolului al XIV-lea în Ţara Românească şi începutul secolului al XV-lea în Moldova),
fiind vorba de populaţii robite de tătari rămase în această situaţie juridică după retragerea acestora 8 .
Existau trei mari categorii de robi: domneşti, mânăstireşti şi boiereşti. Robii domneşti erau cei mai numeroşi,
existând regula potrivit căreia toţi ţiganii care pătrundeau în ţările române intrau de drept în această
categorie; robii mânăstireşti proveneau în marea lor parte din daniile domnilor şi ale boierilor; ultima
categorie, cea mai puţin numeroasă, includea robii proprietate particulară, în special a boierilor, proveniţi din
danii domneşti şi cumpărări.
Indiferent din ce categorie făcea parte, robul era considerat aproape un animal domestic, făcea parte din
lucrurile stăpânului, nu avea capacitate juridică, iar stăpânul îl putea supune oricărui tratament, fără a avea
însă dreptul să-l omoare. Legiuirea Caragea cuprinde în partea întâia, capitolul VII intitulat „Pentru robi şi
ţigani”, dispoziţii privind situaţia acestora: robi sunt cei care „sunt dobândă altuia”; cei născuţi „din părinţi robi
sunt robi” şi „câţi numai din mamă roabă se vor naşte, sunt robi”; stăpânul „nu are putere asupra vieţii”
robului, dar „este slobod să vândă şi să dăruiască” robul cui doreşte.
Codul Calimach defineşte robia şi precizează că „deşi sunt împotriva firescului drit al omului, s-au urmat
din vechime, în prinţipatul acesta”, însă într-un alt sens decât în antichitate, „căci aicea puterea stăpânului nu
poate vreodineoară subt nici un cuvânt sau pricină a se întinde asupra vieţii robului”, ci doar asupra averii lui
atunci când robul fugea, fura de la stăpân sau nu avea moştenitori. Ca atare se arăta că „robul nu se
socoteşte întru toate ca un lucru, ci în cât faptele, legăturile, driturile şi îndatoririle lui privesc către alţii, iar nu
către stăpânul său, se socoteşte el ca o persoană”, aşa încât „este supus pământeştilor legi şi se apără de
către ele” (§27).
Dezrobirea se putea face numai prin act scris, după vârsta de 20 de ani, nu însă şi pentru robii
mânăstireşti, care rămâneau toată viaţa în această stare; cei „sloboziţi” sunt „toţi de o cinste cu cei slobozi
supuşi, adică cu birnicii domneşti” (Legiuirea Caragea, I, 8, §1-5). Robia a fost desfiinţată în Moldova prin
Legea din 1855 votată sub Grigore Ghica, stabilindu-se că „toţi acei care vor călca pământul Moldovei, sunt
oameni liberi” 9 , iar în Ţara Românească a fost desfiinţată prin Legea din 8 februarie 1856, după ce au fost
deja dezrobiţi robii domneşti (22 martie 1843) şi cei mânăstireşti (13 februarie 1847). Astfel, robia era
desfiinţată în ţările române în aceeaşi perioadă în care în lume era interzis comerţul cu negrii şi se declanşa
un proces amplu de abolire a oricărei forme de sclavie.
 Astăzi sclavia este interzisă prin importante acte internaţionale, precum: Convenţia privind sclavia,
semnată la Geneva la 25 septembrie 1926, intrată în vigoare la 9 martie 1927 [ratificată de România
prinDecretul nr. 988/1931 (B. Of. nr. 76 din 1 aprilie 1931)]; Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948; Convenţia suplimentară cu privire la
abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi şi a instituţiilor şi practicilor analoage sclaviei, semnată sub egida
O.N.U. la 7 septembrie 1956 şi intrată în vigoare la 30 aprilie 1957 [ratificată de România prin Decretul nr.
375/1957 (B. Of. nr. 33 din 9 decembrie 1957)]; Convenţia pentru suprimarea traficului de persoane şi a
exploatării prostituţiei altora, semnată sub egida O.N.U la 21 martie 1950 şi intrată în vigoare la 25 iulie
1951.

Secţiunea a 2-a

Capacitatea civilă a persoanei fizice

§1 - Noţiune şi elemente

§1

Noţiune şi elemente

8. Preliminarii. Din succinta prezentare istorică a noţiunii de persoană putem reţine că ideea potrivit
căreia destinatarul oricărui drept este omul „apare din punct de vedere al dreptului pozitiv ca produsul unei
lente şi sângeroase cuceriri a vieţii sociale, astfel că în orice stadiu de dezvoltare a unei societăţi noţiunea de
personalitate constituie un concept juridic izvorât din experienţa vieţii sociale, şi supus ca atare acestei
aprecieri colective, acelei limitări şi reglementări care este caracteristică ordinii juridice, adică a normelor de
drept pozitiv” 1 . Afirmarea personalităţii juridice cunoaşte în istoria umanităţii două direcţii majore. Prima
priveşte tendinţa de eliberare a individualităţii omului de limitele impuse de comunitatea mai largă a cetăţii ori
a naţiunii, sau de comunitatea mai restrânsă a ginţii sau familiei. Este o luptă de dezrobire a conştiinţei
individuale din absorbirea ei în conştiinţa colectivă, de cucerire a personalităţii de către individ împotriva
personalităţii atribuite grupului social, familial ori politico-religios. Cea de a doua priveşte lupta spre
recunoaşterea demnităţii de persoană oricărei fiinţe omeneşti şi eliminarea deosebirilor dintre indivizi din
punct de vedere al drepturilor acordate (deosebiri între persoane sui iuris şi alieni iuris, între
oameni liberi şirobi).
În dreptul modern noţiunea tehnico-juridică de persoană fizică exprimă calitatea omului de a fi subiect de
drept civil, aşa încât prin simpla pronunţare a expresiei „persoană fizică” este subînţeleasă calitatea de
subiect de drept civil a omului 2 . Trebuie semnalat că, deşi noţiunea de persoană fizică aparţine, ab
originem, dreptului civil, totuşi ea este folosită în prezent şi de alte ramuri de drept pentru a exprima calitatea
omului de subiect de drept într-o ramură sau alta (unele ramuri folosesc şi termeni specifici pentru a exprima
această calitate, precum în dreptul constituţional termenul de cetăţean); de aceea expresia „persoană fizică”
este însoţită uneori de atributul „ca subiect de drept civil”.
9. Noţiune. În general, capacitatea juridică exprimă posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea
drepturi şi obligaţii, fiind o însuşire esenţială şi inerentă a persoanei fizice, în calitatea ei de membru al
societăţii. Pentru a explica personalitatea juridică Simion Bărnuţiu, profesor de drept natural la Iaşi, arăta la
jumătatea secolului al XIX-lea că „mai înainte de toate vine întrebarea: ce este persoana sau personalitatea
juridică?”, pentru a răspunde că „personalitatea juridică constă în capacitatea de fi subiect de drepturi şi
obligaţii”. Dar „care fiinţe au această capacitate?”. Răspunsul este că „această capacitate sau proprietate
oau nemijlocit şi în mod necesar oamenii ca fiinţe supuse legii morale”, iar „semnele din care pot cunoaşte
că o anumită fiinţă este om, adică fiinţă sensitiva rationale pe care sunt dator să o respect, sunt urmele
indubitabile ale raţionabilităţii care le percep întru însa: un corp de om, faţa de om şi o lucrare omenească,
aşa încât să o pot considera ca pe o fiinţă asemeni mie, atunci presupun că acea fiinţă este om, fiinţă
raţională. Natura omenească, ceea ce pot cunoaşte în fiinţele care mă întâmpină, e pentru mine titlul
personalităţii lor juridice” 3 (s.n.).
În dreptul modern este suficient ca o fiinţă umană să existe pentru ca ea să dobândească în mod automat
şi calitatea de subiect de drept, pentru că astăzi, odată cu abolirea sclaviei în dreptul intern şi în dreptul
internaţional (art. 4 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie, nici în
robie; sclavia şi comerţul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor), existenţa biologică este necesară şi
suficientă pentru a avea capacitate juridică (art. 4 din Convenţia europeană a drepturilor omului).4
Calitatea de subiect de drept a fiinţei umane nu este condiţionată, după cum vom vedea, nici de existenţa
facultăţii sale de a discerne, de aptitudinea şi puterea sa psiho-intelectuală de a aprecia şi de a deosebi între
bine şi rău, licit şi ilicit, moral şi imoral, pentru că existenţa capacităţii juridice nu este condiţionată de
existenţa discernământului juridic. Când susţinem principiul egalităţii juridice a fiinţelor umane este uşor să
acceptăm că minorul şi alienatul mintal (pus sau nu sub interdicţie) sunt şi ei persoane fizice, subiecte de
drept, şi au capacitate juridică.
Este important să reţinem că dacă „omul, prin simplul fapt că e om, este o persoană”, trebuie să admitem
şi că „numai omul este persoană”, fiind exclus ca lucrurile, animalele să se bucure de personalitate
juridică 5 . Este adevărat că animalele au o anumită „sensibilitate” (cum prevedea Legea franceză din 10
iulie 1976) şi o „conştiinţă relativă” care ne obligă să avem faţă de ele anumite responsabilităţi, aşa încât de
multă vreme se discută despre protecţia animalelor şi există legi (chiar instanţe specializate) în acest sens
(în Franţa Legea Grammond din 1857 îi amenda pe cei care chinuiesc animalele, chiar dacă sunt
proprietari). Ca tot ceea ce este viu, animalele trebuie respectate, dar niciunul din aceste aspecte nu face din
ele o persoană, nu le conferă personalitate juridică (Legea franceză din 6 ianuarie 1999 arată că animalul nu
este decât un lucru). Doctrina avertizează că dreptul modern se confruntă nu doar cu „personalizarea”
animalelor sau lucrurilor, dar şi cu „reificarea” persoanei (res/rei – lucru), care este la fel de periculoasă. Se
arată că distincţia între persoana umană şi lucruri constituie un fundament important al civilizaţiei actuale, de
vreme ce susţine demnitatea persoanei şi a permis abolirea sclaviei ori acordarea unui tratament egal
străinilor faţă de naţionali, dar în prezent această distincţie este alterată prin diferite dispoziţii ce determină
treptat o „reificare parţială a persoanei” şi o „personificare parţială a lucrurilor” 6 . Acest proces care poate
apropia poziţia persoanei fizice de cea a unor lucruri se manifestă pe multe planuri: se contractează cu un
distribuitor „automat”, se semnează un act juridic cu un „cod informatic”, dreptul la imagine se
comercializează (un comerciant obţine acordul unei persoane de a-i folosi imaginea pentru a face publicitate
unui produs), un sportiv este „vândut” de la un club la altul (în fotbal sumele acestor tranzacţii sunt
fabuloase), se donează un organ ori se dispune asupra unui embrion uman prelevat de la o persoană şi
implantat alteia, iar exemplele se înmulţesc de la o zi la alta.
Depăşind aceste „riscuri”, vom reţine vocaţia omului de a avea drepturi şi obligaţii în toate ramurile
dreptului, „capacitatea juridică” a persoanei fizice aşezând-o în sistemul dreptului. Pentru a defini
însăcapacitatea civilă, având în vedere sistematizarea dreptului în ramuri, în doctrină s-a subliniat că este
necesar să se ţină seama de două premise: mai întâi, capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice(o
parte a capacităţii de drept); pe de altă parte, pe planul structurii sale, capacitatea civilă este o noţiune
sintetică generală, deoarece capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu alcătuiesc împreună
capacitatea civilă a persoanei 7 .
Pe baza acestor considerente, capacitatea civilă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii sale
juridice care constă în capacitatea de a avea şi a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi a-şi asuma
obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice 8 .
Capacitatea civilă a persoanei fizice este expresia câmpului de acţiune a acesteia ca subiect de drept
civil, iar în lipsa acesteia calitatea de subiect de drept civil ar fi golită de conţinut. După cum vom vedea,
această categorie juridică concepe şi defineşte persoana fizică în puterea ei de a fi titulară de drepturi şi
obligaţii civile şi de a le exercita şi executa, după caz.
10. Elementele capacităţii civile. Este unanim admis că în structura capacităţii civile a persoanei fizice
intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. De altfel, art. 5 alin. (1) din Decretul
31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954) prevede expres
că „persoana fizică are capacitate de folosinţă şi, în afara cazurilor prevăzute de lege, capacitate de
exerciţiu” şi defineşte fiecare dintre cele două elemente ale capacităţii civile.
Distincţia între cele două elemente ale capacităţii civile este mai veche, fiind întâlnită în Codul Calimach,
care prevede în art. 26 capacitatea de folosinţă ( „tot omul are drituri fireşti, care cu desăvârşire se înţeleg
prin povăţuirea minţii cuvântătoare, deci dar trebue a se socoti o personă”), iar în art. 29 capacitatea de
exerciţiu ( „tot omul se socoteşte vrednic a-şi câştiga drituri, însă după rânduielile hotărâte de legi”). De
asemenea, art. 434 C.civ. dispunea, cu privire la capacitatea de exerciţiu, că persoana majoră este capabilă
„a face toate actele privitoare la viaţa civilă”, pentru a menţiona în alte dispoziţii excepţiile de la regula
capacităţii de exerciţiu (art. 950). Dar dacă această parte a capacităţii civile este prevăzută în mod expres şi
în general în Codul civil, capacitatea de folosinţă, în sensul ei general, nu este prevăzută, ci se desprinde din
noţiunea de persoană în sens juridic şi din dispoziţiile speciale pentru anumite raporturi juridice (art. 665, art.
808) 9 .
Capacitatea de folosinţă este, potrivit art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, „capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii” şi pornind de la aceste dispoziţii legale doctrina noastră a definit capacitatea de folosinţă,
în principiu, în acelaşi fel. S-a impus opinia potrivit căreia capacitatea de folosinţă este acea parte a
capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile 10 . O interpretare
sistematică a dispoziţiilor Decretului nr. 31/1954 ne determină să reţinem în definiţia capacităţii de folosinţă
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile, iar nu drepturi subiective şi obligaţii în general:art. 5 cuprins
în capitolul I al actului normativ, intitulat „Persoana fizică”, este precedat de dispoziţii care recunosc
– expresis verbis – drepturile civile (art. 1 şi art. 2).
În esenţă, capacitatea de folosinţă exprimă calitatea omului de a fi subiect de drept civil, adică titular de
drepturi şi obligaţii civile. Sub aspect terminologic în doctrină şi jurisprudenţă se foloseşte alături de expresia
„capacitate de folosinţă” şi expresia „personalitate juridică” (uneori pentru a defini numai capacitatea de
folosinţă a persoanei juridice) sau, preluând definiţia legală, „capacitate de a avea drepturi şi obligaţii”.
Capacitatea de exerciţiu este, potrivit art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, „capacitatea persoanei de a-
şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”. Fără a intra aici în detalii, amintim că
actul juridic este, în dreptul civil, cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii, care implică voinţa conştientă
şi calificată a autorului său, în sensul că doreşte expres producerea unor efecte juridice (drepturi şi obligaţii).
Este motivul pentru care problema capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice apare în perspectiva
unui proces de dezvoltare, în care facultăţile mintale, astfel cum se oglindesc în manifestările de voinţă ale
omului, joacă un rol decisiv. În acest cadru este uşor să înţelegem de ce vârsta devine un criteriu de
recunoaştere a capacităţii de exerciţiu, în virtutea căreia omul dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii prin
încheierea de acte juridice civile personal şi singur, fără intervenţia juridică a altei persoane.
Pornind de la dispoziţiile legale menţionate, doctrina noastră defineşte capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice ca acea parte a capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi
şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice 11 .
Este important să reţinem că împărţirea capacităţii persoanei fizice în capacitate de folosinţă şi capacitate
de exerciţiu întâlnită în dreptul civil nu se va regăsi în toate ramurile dreptului. Determinată de lege,
capacitatea juridică a persoanei fizice se deosebeşte de la o ramură la alta, în unele ramuri se divide în cele
două elemente, iar în alte ramuri o asemenea diviziune nu apare. Practic, se poate divide capacitatea
juridică în cele două elemente menţionate numai în acele ramuri de drept unde drepturile subiective pot
aparţine unui titular fără să necesite simultan şi exerciţiul lor de către acesta. În acest sens, în dreptul
procesual civil se admite că noţiunea de capacitate procesuală nu este altceva decât aplicaţiunea pe plan
procesual a capacităţii civile 12 . Capacitatea procesuală de folosinţă (legitimatio ad processum) este
aptitudinea generală de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, pe plan procesual, iar capacitatea
procesuală de exerciţiu este capacitatea unei persoane, care are folosinţa dreptului, de a angaja şi conduce
personal procesul civil, îndeplinind obligaţiile şi realizând drepturile procesuale, pentru a valorifica în justiţie
dreptul litigios. De altfel, Codul de procedură civilă arată expres că „orice persoană care are folosinţa
drepturilor poate să fie parte în judecată” [art. 41 alin. (1)], iar „persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor
nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate în chipul arătat în legile sau
statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor” (art. 42) şi dispune că „lipsa capacităţii de exerciţiu
a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a pricinii”.
Pe de altă parte, în cazul acelor drepturi subiective care impun, odată cu existenţa lor, şi exercitarea lor de
către titular, aşa cum este cazul drepturilor politice, nu mai vorbim de împărţirea capacităţii juridice. Se va
observa că, în domeniile în care legea stabileşte condiţii identice pentru capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu, acestea apar ca o instituţie unitară care va determina, printre altele, folosirea unei
singure denumiri, precum capacitate juridică de drept constituţional ori „calitate de subiect de drept” cu
menţiunea ramurii ori domeniului respectiv. Spre exemplu, s-a subliniat că în dreptul constituţional nu putem
vorbi de o diviziune a capacităţii, deoarece distincţia dintre capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu,
importantă în dreptul civil, este lipsită de însemnătate în acele ramuri în care capacitatea de exerciţiu se
naşte împreună cu cea de folosinţă şi în aceleaşi condiţii 13 .
11. Vocaţia capacităţii civile. În doctrină s-a conturat o controversă cu privire la întinderea capacităţii
civile, problema fiind dacă aceasta este o capacitate generală (în sensul de „capacitate în toate ramurile
dreptului” sau de „capacitate în societate”) sau este o capacitate de ramură, adică de drept civil 14 .
Într-o primă opinie, se consideră că noţiunea de capacitate civilă are vocaţie generală, iar capacitatea de
folosinţă şi de exerciţiu „alcătuiesc împreună capacitatea civilă în înţeles de capacitate în societate şi nu de
capacitate de drept civil, cu restrângeri ce pot varia de la o ramură la alta a dreptului” 15 .
În cealaltă opinie, pe care o considerăm întemeiată, capacitatea civilă este o capacitate de ramură,
specifică dreptului civil 16 , pentru care au fost aduse mai multe argumente, Mai întâi, un argument de
consecvenţă logico-juridică, pentru că din moment ce se recunoaşte autonomia diferitelor ramuri trebuie să
se admită şi consecinţele care decurg de aici, adică, printre altele, recunoaşterea capacităţii specifice
fiecărei ramuri de drept. Aceasta nu afectează unitatea şi unicitatea capacităţii juridice a persoanei, aşa cum
sistematizarea dreptului în ramuri nu afectează unitatea şi unicitatea sa.
Pe de altă parte, există deosebiri între capacitatea civilă şi capacitatea în alte ramuri de drept, deosebiri
care privesc structura, începutul, conţinutul şi încetarea capacităţii, pentru care diferitele ramuri cuprind
soluţii diferite. Spre exemplu, cât priveşte structura capacităţii, se admite că nu în toate ramurile de drept
este necesară şi posibilă disocierea ei în capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, cum se întâmplă în dreptul
civil şi dreptul procesual civil. Cât priveşte începutul capacităţii, în dreptul constituţional, în materie
electorală, capacitatea se dobândeşte la 18 ani pentru a alege (art. 36 din Constituţie), iar pentru a fi ales
sunt vârste diferite pentru Camera Deputaţilor, Senat sau funcţia de Preşedinte [art. 37 alin. (2) din
Constituţie]; în drept administrativ, în materie contravenţională, capacitatea se dobândeşte la 14 ani; în
dreptul muncii, capacitatea se dobândeşte la 16 ani, şi, în anumite condiţii, 15 ani; în dreptul familiei,
capacitatea se dobândeşte la 18 ani, 16 ani sau 15 ani.
Un alt argument ţine de interpretarea sistematică şi gramaticală a dispoziţiilor Decretului nr.
31/1954,pentru că prevederile art. 4 şi art. 5 (privind capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei
fizice) trebuie înţelese prin conţinutul şi litera art. 1 şi 2 care recunosc „drepturile civile”, iar nu drepturile
subiective în general. În fine, argumentul bazat pe determinarea înţelesului rolului dreptului civil de „drept
comun” are în vedere faptul că dreptul civil nu trebuie extins în alte ramuri de drept atunci când acestea
conţin reglementări proprii, iar în materia capacităţii el nu îndeplineşte rolul de „drept comun”.
12. Corelaţia capacităţii civile cu alte noţiuni. Este important să amintim despre strânsa legătură dintre
capacitatea civilă cu alte noţiuni ori concepte, iar rigurozitatea exprimării juridice impune o clarificare a
corelaţiei cu acestea, pentru a înlătura eventualele confuzii. Am văzut deja că între capacitatea civilă şi
capacitatea juridică sau de drept există un raport ca de la parte la întreg (prima este partea, iar a doua este
întregul).
Corelaţia dintre capacitatea civilă, capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu este mai complexă.
Astfel, dacă luăm în considerare „capacitatea civilă”, pe de o parte, şi celelalte două noţiuni, pe de altă parte,
se poate observa că acestea sunt „elementele” primei, iar între ele există corelaţia dintreîntreg şi părţile
componente. Dacă luăm în considerare „capacitatea de folosinţă”, pe de o parte, şi „capacitatea de
exerciţiu”, pe de altă parte, trebuie să reţinem că prima este premisa necesară şi obligatorie a celeilalte, în
sensul că o persoană nu poate avea capacitate de exerciţiu înainte de a avea capacitate de folosinţă, dar
este posibil ca o persoană să aibă capacitate de folosinţă, fără a avea capacitate de exerciţiu, aşa cum vom
vedea în cele ce urmează.
Pe de altă parte, capacitatea civilă nu poate fi confundată cu drepturile subiective şi nici cu obligaţiile
civile. Capacitatea este o aptitudine generală, dreptul este o posibilitate concretă, iar obligaţia o îndatorire
concretă de a avea o anumită conduită. Dar drepturile şi obligaţiile civile nu există în afara capacităţii civile,
iar aceasta este o aptitudine de a avea şi exercita drepturi subiective civile şi de a avea şi a-şi asuma
obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice. Practic, drepturile şi obligaţiile civile dau sens, conţinutnoţiunii
de capacitate, iar aceasta este premisa drepturilor şi obligaţiilor.
În fine, capacitatea civilă nu se confundă cu „răspunderea civilă”, ca formă a răspunderii juridice. După
cum ştim, principiul responsabilităţii, legat nemijlocit de principiul libertăţii, este un principiu fundamental al
dreptului 17 care exprimă ideea asumării răspunderii pentru rezultatele acţiunilor noastre sociale, aşa încât
orice subiect participant la circuitul juridic îşi asumă consecinţele acţiunilor sale contrare dreptului şi care
implică un risc social.
Răspunderea juridică va fi întâlnită în toate ramurile dreptului, aşa încât există răspundere de
dreptconstituţional, răspundere penală, răspundere administrativă, răspundere civilă etc. Răspunderea
juridică presupune, în orice formă a sa, o faptă ilicită care, ca manifestare exterioară, presupune ca
antecedent un proces psihic complex, de conştiinţă şi de voinţă, proces care se exteriorizează, se
obiectivează sub forma acţiunii ori inacţiunii ilicite. În acest cadru, răspunderea civilă este o formă a
răspunderii juridice care se concretizează, de regulă, într-o obligaţie de despăgubire, de reparare a unui
prejudiciu cauzat altuia prin fapta ilicită. Codul civil sintetizează în art. 998-1003 principiul răspunderii civile
pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, principiu ce corespunde unor cerinţe de etică şi echitate
socială, dar şi unor cerinţe ale securităţii juridice. Indiferent că este vorba de răspundere civilă delictuală
(rezultă din săvârşirea unui delict civil) ori de răspundere civilă contractuală (rezultă din neexecutarea ori
executarea defectuoasă a unui contract) răspunderea civilă este dominată de ideea fundamentală a reparării
unui prejudiciu produs prin fapta ilicită şi culpabilă a unei persoane 18 .
O condiţie generală a răspunderii civile este vinovăţia (vina) celui care a cauzat prejudiciul (alături de
celelalte condiţii: fapta ilicită, prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu), iar o
condiţie a existenţei vinovăţiei este capacitatea de discernământ (capacitatea delictuală). Se consideră că o
persoană răspunde juridic numai în măsura în care are aptitudinea psihică de a evalua şi înţelege
semnificaţia faptei, de a discerne între ceea ce este licit şi ilicit, pentru că în lipsa acestei aptitudini nu se
poate vorbi de vinovăţie, chiar dacă fapta a fost săvârşită, iar săvârşirea ei a atras producerea unui
prejudiciu19 . Dar aptitudinea de a discerne este o noţiune care se află în strânsă legătură cu o parte a
capacităţii civile (capacitatea de exerciţiu). În acest cadru, de o manieră generală, capacitatea civilă
constituie opremisă a răspunderii civile, cu menţiunea că la nivelul elementelor componente ale capacităţii
civile şi condiţiilor răspunderii civile, există o corelaţie complexă, după cum vom vedea.
Capitolul II
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
Secţiunea 1 - Noţiuni generale
Secţiunea a 2-a - Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Secţiunea a 3-a - Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Secţiunea a 4-a - Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Secţiunea 1
Noţiuni generale
§1 - Definiţie şi reglementare
§2 - Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă

§1
Definiţie şi reglementare
13. Definiţie şi terminologie. Potrivit art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, după cum am văzut
deja, „capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”, iar o interpretare
sistematică a dispoziţiilor legale ne determină să reţinem în definiţia capacităţii de folosinţă
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile, iar nu drepturi subiective şi obligaţii în general (art.
5 cuprins în capitolul I al actului normativ, este precedat de dispoziţiile art. 1 şi 2 care recunosc –
expresis verbis – drepturile civile).
Din definiţiile întâlnite în doctrina noastră vom reţine pe acea potrivit căreia capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea
acestuia de a avea drepturi şi obligaţii civile 1 . În esenţă, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
exprimă calitatea omului de a fi subiect de drept civil, adică participant la raporturile juridice civile.
În doctrină a fost criticată alegerea expresiei „capacitate de folosinţă” pentru a desemna capacitatea
„de a avea drepturi şi obligaţii”, considerându-se că termenul „folosinţă” semnifică dreptul de a
folosi un bun şi trimite la ideea de a-l utiliza, întrebuinţa sau de a profita de acesta. S-a criticat, de
asemenea, practica utilizării alternative a altor expresii cu aceeaşi semnificaţie, precum expresia
„personalitate juridică”, considerându-se că această inconsecvenţă terminologică este de natură a
crea incertitudine în ce priveşte semnificaţia acestui concept. Pornind de la ideea că această
capacitate este un element intrinsec, o condiţie sine qua non a calităţii de subiect de drept, se
consideră că expresia „capacitate subiectivală” este cea mai adecvată pentru a-i reda semnificaţia şi
specificitatea, aptă să exprime conţinutul conceptului pe care îl nominalizează 2 . Trebuie însă să
admitem însă că în legislaţie, doctrină şi jurisprudenţă s-a impus expresia „capacitate de folosinţă”,
aşa încât folosirea unei alte noţiuni are de învins o „tradiţie” diferită, cu argumente greu de înlăturat.
14. Reglementare. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este reglementată, sub diferitele sale
aspecte, în Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, care constituie
legea cadru în materie, dar şi în alte izvoare ale dreptului civil, precum: Constituţia, Codul civil,
Codul familiei, Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 32 din 31 ianuarie 1954), Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ (M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004).

§2

Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă

Parte a capacităţii juridice a persoanei fizice, capacitatea de folosinţă va avea trăsăturile acesteia,
aşa încât putem spune că întruneşte următoarele caractere juridice: legalitatea, generalitatea,
inalienabilitatea, egalitatea şi universalitatea, care vor fi analizate în cele ce urmează.
15. Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Prin „legalitatea” capacităţii de folosinţă
a persoanei fizice înţelegem acea însuşire a acestei capacităţi de a fi reglementată numai prin lege,
sub toate aspectele sale: instituire, început, conţinut, încetare. Capacitatea de folosinţă ţine exclusiv
de domeniul legii, este creaţia legii, iar nu de domeniul voinţei individuale 1 , cu menţiunea că
dispoziţiile legale din materia capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sunt de ordine publică.
Instituirea sau recunoaşterea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este realizată, de lege lata,
prin dispoziţii legale, precum: art. 4 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 ( „Capacitatea civilă este
recunoscută tuturor persoanelor”), care, interpretat în sensul care interesează aici, exprimă tocmai
ideea recunoaşterii capacităţii de folosinţă persoanelor fizice; art. 5 alin. (1) din decret ( „Persoana
fizică are capacitatea de folosinţă şi, în afara cazurilor prevăzute de lege, capacitatea de exerciţiu”);
art. 15 alin. (1) din Constituţie: ( „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin
Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”).
Începutul şi încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sunt reglementate în art. 7 din
Decretul nr. 31/1954 ( „Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează la moartea
acesteia”), art. 16-20 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954 (care
reglementează declararea judecătorească a dispariţiei şi a morţii), ce vor fi analizate în cele ce
urmează. În fine, pentru a surprinde ideea reglementării legale a conţinutului capacităţii de folosinţă
a persoanei fizice vom trece la următorul caracter al acesteia.
16. Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Prin „generalitatea” capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice înţelegem însuşirea acestei capacităţi de a fi aptitudinea „generală a
omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile”.
Cu privire la acest caracter, în doctrină s-a subliniat că „fiecare om este deopotrivă susceptibil de
oricare drept privat; sau, cu alte cuvinte, fiecare om posedă deplinătatea capacităţii” 2 . S-a
subliniat, de asemenea, că „în ultimă analiză, capacitatea de folosinţă prefigurează, potenţial, toate
drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană fizică. Ea nu se confundă cu aceste
drepturi, ci exprimă numai aptitudinea generală, abstractă, de a le dobândi” 3 .
Este important să reţinem aici că legea civilă nu poate şi nici nu trebuie să cuprindă un inventar al
drepturilor şi obligaţiilor civile ale persoanelor fizice, ci oferă posibilitatea ca persoana să
dobândească orice drept, intervenind însă acolo unde anumite raţiuni determină interzicerea unui
drept. Practic, după cum vom vedea, conţinutul generos al capacităţii de folosinţă este dat de ideea
că persoana fizică este liberă să dobândească toate drepturile şi să-şi asume toate obligaţiile civile
pe care legea nu i le interzice expres. În dreptul civil, conţinutul capacităţii de folosinţă poate fi
exprimat prin ideea că „persoanei fizice îi este permis tot ce nu este interzis”, aşa încât domeniul
libertăţii este aici foarte larg.
Acest caracter rezultă din definiţia legală a capacităţii de folosinţă cuprinsă de art. 5 alin. (2) din
Decretul nr. 31/1954, „capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”, care
trimite la toate drepturile şi obligaţiile civile, de vreme ce nu menţionează expres unele sau altele.
17. Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. În dreptul civil regula este că
drepturile subiective pot fi transmise liber (prin încheierea unor acte civile; Codul civil
reglementează, exempli gratia, cesiunea de creanţă în art. 1391-1398 şi 1402-1404), iar bunurile pot
forma obiectul unui act de înstrăinare (dreptul de proprietate asupra bunului cuprinde şi prerogativa
dispoziţiei juridice – ius abutendi), aşa încât alienabilitatea constituie regula, iar inalienabilitatea
constituie excepţia. Dar capacitatea de folosinţă a persoanei fizice nu este un drept subiectiv, ci
aptitudinea, vocaţia juridică, de avea toate drepturile şi, cu atât mai puţin, nu este un lucru (res).
Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este expres consacrată în art. 6 alin. (2)
din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea
de folosinţă...”
În stadiul actual al civilizaţiei, capacitatea de folosinţă este o însuşire esenţială şi inerentă a fiinţei
umane, aşa încât este exclus să constituie obiect al unor acte juridice de renunţare din partea
subiectului de drept căruia ea îi aparţine. În doctrină s-a subliniat că actele juridice prin care un
subiect de drept renunţă parţial sau total, temporar sau definitiv, la capacitatea sa de folosinţă vor fi
lovite de nulitate absolută, dar nu trebuie să confundăm „renunţarea la un anume drept subiectiv
civil concret sau înstrăinarea unui astfel de drept, operaţii pe deplin posibile, cu renunţarea la însăşi
aptitudinea generală de a dobândi acel drept sau de a-şi asuma o obligaţie, această din urmă
renunţare fiind de natură a aduce atingere însăşi calităţii de subiect de drept, fiind deci interzisă de
lege” 4 . Spre exemplu, creditorul poate renunţa la dreptul său de creanţă (lăsând să treacă termenul
de prescripţie, spre exemplu) ori reclamantul dintr-un proces civil poate renunţa la judecată (art. 246
C.proc.civ.) sau chiar la dreptul pretins (art. 247 C.proc.civ.), dar niciunul nu poate renunţa la acea
parte din capacitatea sa de folosinţă în virtutea căreia poate dobândi în viitor drepturi de creanţă ori
calitatea de reclamant.
Legea civilă interzice renunţarea parţială la capacitatea de folosinţă şi, a fortiori, renunţarea totală
care ar echivala cu o adevărată moarte civilă a unei fiinţe umane, protejând astfel subiectul de drept
împotriva propriilor tentaţii de moment şi înlăturând o posibilă sursă a sclaviei moderne. Dacă
titularul capacităţii de folosinţă nu poate renunţa singur la aceasta, a fortiori o altă persoană nu
poate dispune în locul său de capacitatea de folosinţă.
18. Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Prin intangibilitatea capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice înţelegem caracteristica acesteia de a nu i se putea aduce limitări,
îngrădiri decât în mod excepţional şi numai prin texte exprese de lege. Consacrând acest caracter,
art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 dispune imperativ că „nimeni nu poate fi îngrădit în
capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege” (s.n.).
Vom observa, mai întâi, că în concepţia actuală, regula în această materie o constituie capacitatea de
folosinţă neîngrădită ( „deplină”, nelimitată prin norme juridice), iar limitarea, „îngrădirea”
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constituie excepţia, care poate exista numai „în cazurile”
prevăzute expres de lege. Pe de altă parte, atunci când legea prevede o anumită limitare a capacităţii
de folosinţă, trebuie să stabilească şi „condiţiile” în care aceasta poate opera.
În doctrină s-a subliniat că legea menţionează corect „îngrădirea” capacităţii de folosinţă şi nu se
referă la „lipsirea” de această capacitate (aşa cum admite în cazul capacităţii de exerciţiu) pentru că
este de neconceput ca o fiinţă umană să fie lipsită de capacitatea de folosinţă. Reglementând numai
posibilitatea de îngrădire a capacităţii de folosinţă, legea exclude implicit, dar categoric,
posibilitatea lipsirii persoanei fizice de întreaga capacitate de folosinţă 5 . Dacă inalienabilitatea
protejează capacitatea de folosinţă chiar împotriva titularului ei şi îi asigură „generalitatea”,
intangibilitatea îi asigură protecţie chiar faţă de lege, garantându-i existenţa şi un minim de conţinut.
Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este consacrat şi în art. 16 al
Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului (ratificat de România prin
Decretul nr. 212/1974), potrivit căruia „orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni
personalitatea juridică”. În plus, art. 53 din Constituţie (care face parte din capitolul al II-lea,
intitulat „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, al titlului al II-lea, „Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale”) prevede condiţiile în care poate opera restrângerea exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi 6 . Sunt astfel impuse limitele intervenţiei legii pentru a îngrădi
capacitatea de folosinţă, pentru că, deşi garanţia constituţională se referă explicit la exercitarea
drepturilor, ea garantează implicit, dar neîndoielnic, şi caracterul intangibil al capacităţii de
folosinţă, pentru că nu ar putea fi garantat exerciţiul drepturilor fără a garanta în prealabil existenţa,
recunoaşterea acestora. Îngrădirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice poate interveni cu
respectarea unui raport rezonabil între mijlocul ales de legiuitor şi gravitatea efectelor sale asupra
situaţiei persoanei 7 .
19. Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. După cum se ştie, egalitatea în drepturi
este un principiu fundamental al dreptului modern şi, deci, al dreptului civil.
În dreptul constituţional egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul potrivit căruia cetăţenii
români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau
apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile
prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică şi socială,
fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal de autorităţile publice şi de ceilalţi
cetăţeni [art. 16 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (2) din Constituţie] 8 .
Pe planul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice acest principiu, reglementat în dreptul intern şi
în dreptul internaţional, se exprimă tocmai în „egalitatea” acesteia. Decretul nr. 31/1954 consacră
acest caracter al capacităţii persoanei în art. 4 alin. (2) şi dispune că „sexul, rasa, naţionalitatea,
religia, gradul de cultură sau originea nu au nicio înrâurire asupra capacităţii”. Termenul
„înrâurire” folosit de lege este sugestiv şi exprimă clar ideea că acele caracteristici personale asupra
cărora individul nu are un control sau are un control slab şi care nu reflectă meritele sau capacităţile
sale nu pot influenţa aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii.
„Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi” proclamă primul articol al
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, pentru a dispune în art. 7 că „toţi oamenii sunt egali în
faţa legii şi au dreptul fără deosebire la o protecţie egală a legii”. Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice ale omului consacră şi el „egalitatea” şi prevede expres că „toate
persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii.
În această privinţă, legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o
ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie,
opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe
orice împrejurare” 9 .
De o importanţă aparte sunt dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără
nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie”.
Din normele menţionate se observă că egalitatea este privită mai ales ca „nediscriminare”,
considerându-se că principiul nediscriminării este o formă modernă şi perfecţionată a principiului
egalităţii, iar enumerarea criteriilor ce nu pot constitui baza vreunei discriminări este
exemplificativă, iar nu limitativă. Practic, „nicio împrejurare” nu poate justifica ideea că persoane
aflate în aceeaşi situaţie vor avea o capacitate de folosinţă diferită, dar nu este exclus a se distinge
între persoane aflate în situaţii diferite.
20. Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Acest caracter al capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice constă în însuşirea acesteia de a fi recunoscută tuturor oamenilor.
Aşadar, universalitatea fixează titularii capacităţii de folosinţă şi afirmă ideea că toţi oamenii au
această capacitate. Asemenea egalităţii, acest caracter al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
este consacrat nu doar în dreptul intern, dar şi în dreptul internaţional.
Decretul nr. 31/1954 dispune, în acest sens în art. 4 alin. (1), „capacitatea civilă este recunoscută
tuturor persoanelor”, iar în art. 6 alin. (1) prevede, după cum am mai văzut, că „nimeni nu poate fi
lipsit de capacitatea de folosinţă”.
Caracterul universal al capacităţii de folosinţă este impus de art. 6 al Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului astfel: „Fiecare are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică, oriunde
s-ar afla”, şi în termeni asemănători în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
art. 16: „Orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică”.
Universalitatea capacităţii de folosinţă exprimă ideea că toţi oameni au această capacitate indiferent
de timpul şi locul unde se află. Potrivit art. 15 alin. (1) din Constituţie (cu denumirea marginală
„universalitatea”), „cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi
prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”.

Secţiunea a 2-a
Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice
§1 - Regula privind dobândirea capacităţii de folosinţă
§2 - Excepţia privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
§1

Regula privind dobândirea capacităţii de

folosinţă
21. Capacitatea se dobândeşte odată cu naşterea. Stabilind această regulă art. 7 alin. (1) din
Decretul nr. 31/1954 dispune: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei...”
Prin urmare, ca regulă, data naşterii este data începutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
sau „omul este subiect de drept din momentul naşterii”, regulă absolut firească ce va fi întâlnită în
toate legislaţiile şi în toate timpurile (în dreptul roman, în dreptul vechi românesc, în sistemul Codul
civil român etc.).
În teoria izvoarelor drepturilor subiective civile naşterea este un eveniment juridic, adică o
împrejurare care se produce independent de voinţa omului (aici, nou născutului) şi de care legea
civilă leagă naşterea unor drepturi (aici, aptitudinea generală de a dobândi drepturi şi obligaţii).
Pentru a fi „eveniment juridic” faptul naşterii (parturitio) este condiţionat, cum este şi firesc, de
împrejurarea ca cel născut să fie viu; pare un truism, dar legătura dintre viaţa „juridică” şi viaţa
„biologică” este indisolubilă. În doctrină 1 s-a susţinut constant, şi pe bună dreptate, că legea
română nu impune condiţia viabilităţii: pentru a dobândi capacitatea de folosinţă copilul trebuie să
se nască viu, nu şi viabil.
Mai întâi, cu privire la naştere, încă din dreptul roman se arăta că omul se consideră născut atunci
când este separat de mamă (natum accipe et si exsecto ventre editus sit – L. 12, in medio, Dig., De
liberis et posthumis, 28.2), pentru că înainte de naştere copilul nu are o existenţă proprie şi face
parte din corpul mamei (partus antequam edatur, mulieris portio est, vel viscerum – L. 1§1, in
medio, Dig., De inspiciendo ventre, 25.4), aşa încât nu poate fi considerat om (partus nondum
editus, homo non recte fuisse dicitur- L. 9 §1, in fine, Dig., Ad legem Falcidiam, 35.2). Pe de altă
parte, pentru ca nou-născutul să fie „persoană fizică”, să dobândească personalitate juridică, trebuie
să se nască viu (vivus). În dreptul roman se sublinia că „acei născuţi morţi nu se consideră nici
născuţi, nici procreaţi, pentru că nu au putut niciodată să aibă titlul de copii” (qui mortui nascuntur,
neque procreati videntur, qui nunquam liberi appellari potuerunt – L. 129, Dig., De verborum
significatione, 50.16; qui nascitur mortus, neque nasci videtur, neque filius dicitur). În acelaşi sens,
C. Calimach dispunea că „pruncul ce se naşte mort în cât se atinge de cele pentru dânsul păstrate
drituri, în nădejdea de a se naşte viu, se socoteşte ca şi cum n-ar fi fost zămislit” (art. 34 in fine), iar,
în prezent, art. 654 alin. (3) C.civ. (din capitolul intitulat „Despre calităţile cerute pentru a succede)
dispune: „Copilul născut mort este considerat că nu există”.
Vom reţine că timpul cât a trăit copilul este indiferent pentru dobândirea capacităţii de folosinţă, aşa
încât are capacitate chiar dacă „a murit de îndată ce s-a născut” (licet illico postquam in terram
cecidit, vel in manibus obstetricis decessit). Pentru a fi considerat născut viu, copilul trebuie, la
limită, să fi respirat cel puţin o dată, ceea ce se poate dovedi prin prezenţa aerului în plămâni, prin
proba numită a docimaziei. În dreptul vechi roman, jurisconsulţii considerau ca o condiţie a vieţii ca
nou-născutul să fi ţipat (voce emissa) sau, cum întâlnim mai târziu în dreptul vechi românesc, „să
slobozească glas în ceasul ce se va naşte”
(A. Donici, art. 1 § 37) 2 , dar Iustinian a respins această opinie, considerând că nu este exclus ca el
„să fie mut” (quod et si mutus fuerat). Este interesant de amintit că art. 35 din Codul Calimach
dispunea: „când există îndoială, de s-a născut pruncul viu sau mort, se socoteşte după iuridica
presumţie, că s-a născut viu, şi cel ce se împotriveşte este datoriu să dovedească împotrivirea sa”,
instituind o prezumţie legală în sensul că faptul naşterii implică pe cel de a fi trăit (in dubio partus
natus praesumitur vivus, quia nemo praesumitur nasci mortuus).
Cu privire la condiţia viabilităţii care ar pretinde copilului să fie capabil să trăiască (vitae habilis),
vom reţine, mai întâi, că nu este impusă în sistemul nostru de drept. Aşadar, copilul care se naşte viu
nu are nevoie, pentru a dobândi capacitate de folosinţă, să fie şi viabil.
Vom aminti că în dreptul roman nu dobândeau capacitate cei născuţi „contra formei naturale” (non
sunt liberi, qui contra formam humani generis converso more procreatur, vel si mulier monstrosum
aliquid, aut prodigiosum enixa sit), pentru că se cerea nu numai ca postumul să se nască viu, dar şi
„să nu aibă forma unui monstru” (hoc tantummodo requirendo, si vivus ad orbem totus processit, ad
nullum declinans monstrum vel prodigium). Controversată sau nu în dreptul roman, condiţia
viabilităţii este înlăturată astăzi în multe sisteme de drept, care pentru a-i acorda personalitate
juridică copilului consideră necesar şi suficient ca el să se nască viu 3 . Respingerea acestei condiţii
a fost subliniată constant în doctrina noastră, unde s-a arătat, pe bună dreptate, că o simplă
comparaţie a art. 288 (în prezent abrogat), art. 654 şi art. 808 din Codul civil român de la 1864, cu
textele corespunzătoare din Codul civil francez, respectiv, art. 314, art. 725 ( „Pour succéder, il faut
nécessairement exister à l’instant de l’ouverture de la succession. Ainsi, sont incapables de
succéder: 1. Celui qui n’ est pas encore conçu; 2. L’ enfant qui n’ est pas né viable”) şi art. 906
( „Pour être capable de recevoir entre vifs, il suffit d’être conçu au moment de la donation. Pour être
capable de recevoir par testament, il suffit d’être conçu à l’ époque du décès du testateur.
Néanmoins la donation ou le testament n’auront leur effet qu’autant que l’enfant sera né viable”),
demonstrează că legiuitorul român a înlăturat sistematic viabilitatea despre care vorbesc textele
franceze.
Există un interes practic deosebit pentru alegerea unuia sau altuia dintre cele două sisteme privind
condiţiile dobândirii capacităţii de folosinţă: trebuie să fie copilul şi viabil sau este suficient să fie
viu? Soluţia din dreptul românesc înlătură riscurile controversei medicale a viabilităţii şi simplifică
dobândirea personalităţii. În consecinţă, va fi considerat „persoană”, copilul născut prematur, dar şi
cel născut cu malformaţii grave, despre care ştiinţa medicală ar susţine că nu poate trăi (nu este
viabil). În astfel de situaţii limită „o singură respiraţie” face diferenţa între dobândirea sau nu a
capacităţii civile 4 . În sistemul francez, unde copilul trebuie să se nască viu şi viabil, este aplicabilă
o prezumţie simplă potrivit căreia „orice copil născut viu este şi viabil”, chiar dacă moare la scurt
timp după naştere. Viabilitatea este o capacitate naturală de a trăi, aşa încât primului semn de viaţă
al nou-născutului i se alătură o prezumţie de viabilitate. Este o prezumţie relativă, care poate fi
răsturnată de toţi cei interesaţi să dovedească contrariul, aşa cum se întâmplă în situaţia copiilor
născuţi prematur ori cu malformaţii. Practic, neviabilitatea este legată de malformaţiile congenitale
sau de anomalii care fac moartea inevitabilă şi iminentă, copilul fiind considerat neviabil în situaţia
în care, deşi născut viu, este lipsit de un organ vital, aşa încât este sigur destinat morţii 5 . Pentru a
fi considerat viabil un copil trebuie să aibă toate organele vitale, care să fie suficient de dezvoltate
pentru a-i conferi capacitatea naturală de a trăi, chestiune asupra căreia se pronunţă medicii
specialişti. Practica medicală consideră că este neviabil un copil care la naştere are o greutate mai
mică de 500 de grame, prezintă anomalii ale sistemului nervos central, hidrocefalie, anomalii grave
ale compartimentelor inimii. Dificultăţile sistemului care impune condiţia viabilităţii apar acolo
unde realitatea demonstrează că astfel de bariere pot fi depăşite (spre exemplu, copii cu o greutate
mult sub cea considerată necesară pentru a fi viabili trăiesc şi se dezvoltă normal).
22. Înregistrarea naşterii. Pentru că data naşterii este momentul iniţial al capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice, vom înţelege interesul apărut pentru stabilirea acestei date. În dreptul modern,
dovedirea acestei date se face, de regulă, cu actul de stare civilă, care este „certificatul de naştere”
eliberat în condiţiile legii, care are o rubrică intitulată, cum altfel?, „data naşterii”, unde se
consemnează anul, luna şi ziua naşterii copilului.
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă 6 reglementează amănunţit procedura
întocmirii actului de naştere (în capitolul al II-lea – „Întocmirea actelor de stare civilă”, prima
secţiune – „Întocmirea actului de naştere”, art. 17-26). Legea impune obligaţia de a face declaraţia
de naştere, mai întâi, părinţilor, după care au această îndatorire: medicul şi personalul medical din
unitatea în care a avut loc naşterea, dar şi rudele sau vecinii care au aflat despre naşterea copilului.
Declararea naşterii se face în termen de 15 zile (de la data naşterii) pentru copilul născut viu şi în
termen de 3 zile pentru copilul născut mort, iar în cazul în care copilul născut viu a decedat
înăuntrul termenului de 15 zile, declararea naşterii se face în 24 de ore de la data decesului.
Când declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea termenului de 15 zile, dar în termen de un
an de la naştere, întocmirea actului de naştere se face cu aprobarea primarului. Dacă a fost făcută
după trecerea unui an de la data naşterii, întocmirea actului de naştere se face în baza hotărârii
judecătoreşti irevocabile, care va conţine toate datele necesare întocmirii actului 7 . Acţiunea se
introduce la judecătoria în a cărei rază are domiciliul persoana interesată, iar participarea
procurorului este obligatorie. Pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită poliţiei verificări pentru
stabilirea identităţii, precum şi avizul medicului legist cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei
act de naştere se cere a fi întocmit. Pentru soluţionarea înregistrării tardive a naşterii, stabilirea datei
naşterii poate deveni dificilă. Expertiza medico-legală poate stabili data aproximativă (an, lună),
fiind foarte greu, dacă nu imposibil, să precizeze, cu exactitate, şi ziua naşterii. Pentru a rezolva
acest aspect există trei sisteme: sistemul primei zile a lunii respective; sistemul intermediar (ziua de
mijloc a lunii) şi sistemul ultimei zile a lunii, considerându-se că cel mai raţional este ultimul sistem
8.

§2

Excepţia privind dobândirea capacităţii de

folosinţă a persoanei fizice
23. Infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur. Prin excepţie de la regula
potrivit căreia capacitatea de folosinţă se dobândeşte de la naştere şi printr-o ficţiune juridică, se
atribuie o capacitate de folosinţă anticipată: copilul conceput „se consideră ca născut” când este în
interesul său, pentru ca prin faptul unei naşteri tardive să nu fie lipsit de drepturile ce i s-ar fi
cuvenit dacă s-ar fi născut mai devreme 1 .
În dreptul roman, în vechiul drept românesc (art. 34 C. Calimach) şi în toate legislaţiile întâlnim
principiul formulat sub următoarea maximă: infans conceptus pro nato habetur, qoutiens de eius
commodis agitur (copilul conceput se consideră ca născut de câte ori este vorba de interesele lui) 2 .
În dreptul nostru actual, această excepţie este reglementată, mai întâi, de art. 7 alin. (2) din Decretul
nr. 31/1954 care dispune: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai
dacă el se naşte viu” (s.n.). Pe de altă parte, art. 654 C.civ. dispune: „Pentru a succede, trebuie
neapărat ca persoana care succede să existe în momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput
se consideră că există. Copilul născut mort este considerat că nu există” (s.n.). În ceea ce priveşte
corelaţia dintre cele două texte legale, în doctrina noastră s-a subliniat că art. 654 C. civ. aplică în
domeniul special al succesiunilor regula generală instituită de art. 7 alin. (2) din Decretul nr.
31/1954 după care, în mod excepţional, calitatea de subiect de drept se dobândeşte chiar anterior
naşterii, de la concepţiune, dacă sunt întrunite anumite condiţii 3 . Tot astfel trebuie interpretate şi
dispoziţiile art. 808 C. civ.: „Este capabil a primi donaţie între vii oricine este conceput în
momentul donaţiunii. Este capabil a primi prin testament oricine este conceput la epoca morţii
testatorului” 4 .
24. Condiţiile excepţiei. Pentru aplicarea excepţiei infans conceptus pro nato habetur, qoutiens de
eius commodis agitur, cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor legale, este necesar să fie întrunite
două condiţii:
a) să fie vorba de dobândirea de drepturi de către copilul conceput, iar nu de obligaţii;
b) copilul să se nască viu (iar nu şi viabil).
Legea prevede expres că sunt recunoscute de la concepţiune „drepturile copilului”, aşa încât
excepţia se aplică dacă este vorba de drepturi în favoarea copilului, iar nu obligaţii în sarcina
acestuia. În dreptul roman, copilul care urma să se nască era considerat născut, existent atunci când
„este vorba de drepturile lui, pentru că dacă este vorba de drepturile altuia”, el va fi considerat că
există atunci când va fi în realitate născut (Quod dicimus eum qui nasci speratur, pro superstite
esse, tunc verum est, cum de ipsius iure quaeritur. Aliis autem non prodest, nisi natus – L. 231, Dig.,
De verborum significatione, 50.16). De asemenea, în Codul Calimach se prevede despre copilul
conceput că este prin ficţiune presupus existent numai în privinţa intereselor sale, nu însă şi în
privinţa terţilor (art. 34 „se socotesc ca nişte născuţi când se atinge pricina de dânşi, iar nu de a
treia persoană”).
Dobândirea capacităţii de folosinţă anticipate cuprinde numai aptitudinea de a avea drepturi, iar nu
şi obligaţii, pentru că este o măsură legislativă în favoarea copilului conceput, care nu se poate
întoarce împotriva acestuia. În doctrină s-a analizat dacă această condiţie este îndeplinită în situaţia
în care copilul conceput este chemat să culeagă o moştenire, ştiut fiind faptul că moştenirea este o
universalitate juridică, adică o „totalitate de drepturi şi obligaţii” (la decesul unei persoane fizice,
patrimoniul ei, intransmisibil în timpul vieţii, se transmite moştenitorilor, legali sau testamentari, iar
transmisiunea priveşte, în egală măsură, activul şi pasivul succesoral). Copilul conceput va primi
întreaga sau o fracţiune din această universalitate, adică atât activ, cât şi pasiv. S-a subliniat, pe bună
dreptate, că această împrejurare nu contrazice regula după care un copil conceput este recunoscut
subiect de drept numai pentru dobândirea de drepturi, nu şi pentru asumarea de obligaţii. Mai întâi
pentru că, dobândind o succesiune, copilul conceput dobândeşte un drept asupra unei universalităţi,
iar, în al doilea rând, şi mai ales, el va răspunde întotdeauna pentru pasivul succesoral în limitele
activului moştenirii 5 . În acest sens, art. 19 din Decretul nr. 32/1954 prevede că „acceptarea
moştenirii cuvenită unui minor, indiferent de vârstă sau unei persoane pusă sub interdicţie, va fi
socotită întotdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar” (s.n.). Or, efectul esenţial al
beneficiului de inventar este acela că succesorul (copilul conceput) va plăti „datoriile succesiunii
numai până în concurenţa valorii bunurilor ce el a primit (art. 713 pct. 1 C.civ.), aşa încât este
înlăturat riscul unei moştenirii al cărei pasiv ar fi mai mare decât activul; copilul conceput răspunde
numai intra vires hereditatis, iar nu ultra vires hereditatis.
Cea de a doua condiţie – copilul să se nască viu – a fost analizată deja, pentru că de ea depinde
dobândirea capacităţii de folosinţă în general, iar nu doar (ci, cu atât mai mult) dobândirea
capacităţii de folosinţă anticipată. Este de observat că această cerinţă legală funcţionează ca o
condiţie rezolutorie, în sensul că este recunoscută de lege capacitatea de folosinţă anticipată sub
condiţia ca cel conceput să se nască viu, iar, în caz contrar, capacitatea este desfiinţată retroactiv.
Pentru acest motiv capacitatea de folosinţă anticipată poate fi calificată ca o capacitate
„condiţionată” sau „sub condiţie”.
În doctrină s-a subliniat că existenţa acestei condiţii – copilul să se nască viu – a cărei îndeplinire nu
poate fi cunoscută la data concepţiei, face preferabilă teoria conform căreia regula infans conceptus
nu se referă la acordarea unei capacităţi de folosinţă copilului conceput, o capacitate „anticipată”, ci
la recunoaşterea retroactivă, chiar din momentul concepţiei, a acestei capacităţi în privinţa copilului
născut viu. Se susţine că această teorie explică mai bine recunoaşterea dreptului femeii de a decide
în privinţa întreruperii cursului sarcinii în primele săptămâni de la concepţie, ceea ce ar fi dificil de
argumentat juridic, dacă recunoaştem copilului conceput capacitate de folosinţă, adică statutul de
subiect de drept 6 .
25. Data concepţiei. Timpul legal al concepţiunii copilului. Am reţinut că momentul de la care sunt
recunoscute drepturile copilului este momentul concepţiunii. Dar dacă data naşterii este uşor de
probat, în stadiul actual al dezvoltării ştiinţei medicale nu se poate determina, cu exactitate, data
concepţiei copilului (întrucât nu se poate determina, cu precizie absolută, durata sarcinii), chiar dacă
gradul de aproximare devine mereu mai apropiat de realitate. În acest cadru, legiuitorul, pornind de
la faptul cert al naşterii, care poate fi constatat direct şi poate fi dovedit prin orice mijloc de probă,
ţinând seama de momentul naşterii şi de durata sarcinii, a instituit prezumţia legală potrivit căreia
„timpul cuprins între a trei suta şi a o suta opt zecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal
al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi” (art. 61 C.fam.).
Mai întâi, vom reţine că legiuitorul s-a văzut nevoit, pentru înlăturarea incertitudinii, să stabilească
o prezumţie cu privire la perioada concepţiei, de vreme ce naşterea unui copil poate fi „prematură”,
„la termen” sau „peste termen”. În stabilirea prezumţiei timpului legal al concepţiei copilului,
legiuitorul a ţinut seama de două limite, extreme: durata celei mai lungi sarcini şi durata celei mai
scurte sarcini şi, adăugând o anumită marjă de siguranţă, a considerat că, pentru ca un copil care s-a
născut viu, cea mai lungă sarcină poate fi de 300 de zile, iar cea mai scurtă de 180 de zile. În
consecinţă, un copil născut la o anumită dată a putut fi conceput, cel mai devreme, la 180 de zile
înainte de naşterea sa, şi cel mai târziu, la 300 de zile înainte de naştere.
Între aceste două limite se află intervalul de 121 de zile care este tocmai timpul legal al conceperii
copilului, cu menţiunea că, teoretic, copilul născut viu poate să invoce oricare din zilele acestui
interval, ca fiind zi a concepţiei sale, aşa încât are capacitate să dobândească orice donaţie încheiată
în favoarea sa în această perioadă 7 şi primească orice moştenire deschisă în această perioadă, la
care este chemat prin testament sau potrivit legii (art. 654 C.civ. şi art. 808 C.civ.). Intervalul este de
121 de zile, iar nu de 120 de zile, pentru că „se socoteşte de la zi la zi”, aşa încât, dies a quo (a 300-
a zi dinaintea naşterii) non computatur in termino, iar dies ad quem (a 180-a dinaintea naşterii)
computatur in termino.
Din interpretarea art. 61 C. fam. se observă că legea instituie două prezumţii:
a) prezumţia celei mai lungi gestaţii (300 de zile) şi cele mai scurte gestaţii (180 de zile);
b) prezumţia că era posibilă conceperea copilului în oricare dintre zilele intervalului cuprins între a
300-a zi şi a 180-a zi dinaintea naşterii.
După cum ştim, prezumţiile legale se clasifică în funcţie de forţa lor doveditoare, în prezumţii
relative (care conferă credibilitate faptului pretins până la proba contrară, având putere doveditoare
iuris tantum) şi prezumţii absolute (nu pot fi răsturnate prin contraprobă, fiind crezute iuris et de
iure). În acest cadru, se pune problema prezumţiilor prevăzute de art. 61 C.fam. şi este important să
vedem dacă sunt relative sau absolute 8 .
În doctrină şi jurisprudenţă există unanimitate asupra calificării primei prezumţii ca fiind absolută
(iuris et de iure). În consecinţă este inadmisibilă proba care ar tinde să dovedească o sarcină mai
lungă de 300 de zile ori mai scurtă de 180 de zile, deoarece s-ar ajunge ca, prin hotărâre
judecătorească, să se modifice legea, ceea ce este nepermis 9 .
Cu privire la cea de-a doua prezumţie, chiar dacă într-o anumită perioadă a existat în doctrină o
controversă, în prezent pare a se impune opinia potrivit căreia această prezumţie este relativă (iuris
tantum). În consecinţă, este admisibilă proba care tinde să stabilească, neîndoielnic, că era posibilă
concepţiunea copilului numai într-o anumită parte a intervalului de 121 de zile, aşa încât cealaltă
parte a acestuia trebuie exclusă 10 .
26. Consideraţii istorice şi vocaţia textului art. 61 C.fam. Reglementarea unei perioade a concepţiei
copilului este mult mai veche, iar efectele sale juridice cunoscute înainte de adoptare a Codului
familiei (Legea nr. 4/1954), care prevede expres timpul legal al concepţiei.
În dreptul roman, pentru a fi înlăturate îndoielile asupra paternităţii copilului (turbatio sanguinis)
născut după încetarea căsătoriei prin moartea soţului era prevăzută obligaţia văduvei de a păstra un
termen de viduitate sau de doliu (tempus lugendi) de zece luni de la decesul soţului, interval în care
nu avea voie să se căsătorească (sub sancţiunea infamiei). Treptat, termenul a fost extins la 1 an, iar
interdicţia recăsătoririi a fost impusă şi după desfacerea căsătoriei prin divorţ
(divortium/divertuntur) 11 . Această interdicţie va fi întâlnită şi în vechiul drept românesc 12 şi în
Codul civil român: „văduva şi femeea a cărei căsătorie a fost declarată nulă, nu poate trece în a
doua căsătorie decât după 10 luni de la desfacerea prin moarte sau anularea căsătoriei precedente,
afară dacă a născut în acest interval” (art. 210); „femeea despărţită nu va putea trece la altă căsătorie
decât după zece luni de la despărţirea ei, sau dacă a făcut cerere de părăsire a domiciliului conjugal,
după zece luni de la data hotărârii care a admis această cerere, afară dacă femeea a născut în acest
interval” (art. 278) 13 .
În Digestele lui Iustinian există regula potrivit căreia „trebuie admis, datorită autorităţii învăţatului
Hypocrate, că un copil se naşte perfect la şapte luni, şi de acea trebuie admis că este un copil
legitim cel care s-a născut la şapte luni dintr-o căsătorie legitimă” (semtimo mense nasci perfectum
partum iam receptum est propter autoritatem doctisimi viri Hippocratis: et ideo credendum est
eum, qui ex iustis nuptiis septimo mense natus est, iustum filium esse, L. 12, De septi menstri partu,
Dig., De statu hominum). Pe de altă parte, Ulpian exclude de la moştenirea bărbatului pe copilul
născut post decem mens (L. 3, §11, Dig., De suis et legitimis heredibus, 28.16), iar Aulus-Gelius ne
spune că aceasta este conform celor 12 Table 14 .
Pe de altă parte, Codul Calimach prevede în art. 181 (cu denumirea marginală „Iuridica prezumţie
pentru naşterea din legiuita însoţire”): „iuridica prezumţie se luptă spre apărarea legiuitei naşteri a
copiilor, carii se nasc la sfârşitul lunii a şaselea sau a zecea, socotindu-se din ziua zămislirii;
slăbeşte însă când s-au născut copilul sau mai înainte de împlinirea a şase luni întregi, socotindu-se
din ziua cununiei sau din ziua întoarcerii bărbatului din străinătate ori după împlinirea lunii a zecea,
socotindu-se de la dezlegarea însoţirei prin moarte sau prin carte de despărţenie, ori prin alte
chipuri”; pentru a explica: nota (13) „cea mai scurtă vreme de la zămislire până la naştere sunt şase
luni întregi, adică una sută optzeci sau una sută opzeci şi două zile (precum se cuprinde în
Vasilicale) după cercarea celor ispitiţi vechi şi noi bărbaţi, iar cea mai îndelungată vreme este zece
luni întregi, adică trei sute zile, pentru că lunile în întregi s-au numărat de cătră cei mai noi câte
treizeci de zile, precum se numără şi de cătră eleni”.
În fine, Codul civil român prevede în art. 286: „Bărbatul este tatăl copilului conceput (zămislit) în
timpul căsătoriei. Bărbatul însă va putea să nu recunoască de al său pe copil, dacă dovedeşte că în
cursul timpului cuprins între a treisutelea zi şi între aceia a una sută opt-zeci mai ‘nainte de
nascerea copilului, a fost în imposibilitate fizică de a coabita cu soţia sa, fie din cauză de depărtare,
fie din orice alt accident” 15 .
Reglementarea actuală a timpului legal al concepţiei este cuprinsă, ca şi în dispoziţiile anterioare ale
Codului civil, în materia paternităţii (art. 61 C.fam. face parte din secţiunea a II-a – „Filiaţia faţă de
tată”; art. 53-61 din capitolul al II-lea – „Filiaţia”, din titlul II – „Rudenia). În acest cadru s-a pus
problema dacă acest text se aplică numai în materia stabilirii paternităţii ori se aplică şi în alte
materii, cum este şi cea a determinării momentului iniţial al capacităţii de folosinţă anticipate.
Doctrina şi jurisprudenţa susţin constant că art. 61 C.fam. are valoarea unui text general aplicabil în
toate situaţiile în care este necesar a se dovedi momentul concepţiei unui copil. Se consideră, pe
bună dreptate, că aceleaşi argumente care au determinat instituirea prezumţiei timpului legal al
concepţiei (imposibilitatea stabilirii unei date anume când a avut loc concepţiunea) impun utilizarea
acestei prezumţii nu doar în materia paternităţii, dar şi în justa interpretare şi aplicare a dispoziţiilor
art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954. Soluţia se impune printr-o interpretare sistematică a
dispoziţiilor legale, pentru că legiuitorul a instituit regula că drepturile copilului sunt recunoscute de
la concepţie şi a înţeles să trimită la dispoziţiile legale care precizează modul în care se stabileşte
când a avut loc aceasta 16 .
Dar dacă vocaţia generală a prezumţiei instituite de art. 61 C.fam. în sistemul juridic este mai
presus de orice dubiu, trebuie să observăm că performanţele ştiinţei medicale şi ingineriei genetice
înlătură aplicabilitatea sa practică în din ce în ce mai multe situaţii. Astfel, în cazul fecundării in
vitro şi inseminării artificiale (denumite generic procreare asistată medical) poate fi stabilit
momentul concepţiei, aşa încât prezumţia unei perioadei de concepţie este înlocuită cu dovada
datei concepţiei, iar calculele, complicate sau nu, propuse de lege sunt depăşite de probele ştiinţifice
17 . În plus, prezumţia legală în discuţie tinde să fie inutilă şi în cazul concepţiei fireşti, naturale, în
situaţiile în care se ridică doar o problemă de paternitate a copilului, de vreme ce testele ADN pot
stabili direct şi precis filiaţia acestuia.

Secţiunea a 3-a

Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei

fizice
§1 - Noţiuni introductive
§2 - Declararea judecătorească a morţii
§3 - Situaţia comorienţilor

§1
Noţiuni introductive
27. Capacitatea de folosinţă încetează odată cu moartea. Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din
Decretul nr. 31/1954, „capacitatea de folosinţă începe de la naştere şi încetează o dată cu moartea
acesteia”. Este de la sine înţeles că odată cu moartea persoanei încetează şi calitatea acesteia de
subiect de drept civil, adică ia sfârşit capacitatea de folosinţă, de vreme ce calitatea de subiect de
drept a persoanei fizice nu poate supravieţui suportului său uman 1 . Aptitudinea de a fi subiect de
drept, capacitatea de folosinţă pentru dreptul civil, presupune o fiinţă umană existentă, concepută
sau născută, în viaţă, care constituie tocmai suportul uman al capacităţii 2 .
În consecinţă, a şti data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice înseamnă a stabili data
morţii (decesului) acesteia. Care este ori cum se stabileşte această dată? Legea civilă, pornind de la
situaţiile ivite în practică, reglementează modul de stabilire a datei morţii pentru două ipoteze
posibile. Prima ipoteză este aceea în care moartea omului se constată în mod direct, prin examinarea
cadavrului uman, ceea ce constituie ipoteza „morţii fizic constatată” 3 . A doua ipoteză este aceea în
care examinarea cadavrului nu este posibilă (pentru că nu poate fi găsit), deşi moartea persoanei
este certă ori aproape certă, ceea ce constituie ipoteza „morţii judecătoreşte declarată”.
Vom reţine de la început că, în ambele ipoteze, sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
coincide cu data morţii, pentru că în această materie nu există astăzi nici o excepţie (cum am văzut
în materia începutului acestei capacităţi; moartea civilă nu este admisă în legislaţia noastră, iar în
legislaţia franceză a fost abolită prin Legea din mai 1854), ceea ce diferă este însă modul diferit de
stabilire a acestei date, după cum vom vedea. Observăm că, dacă în prima ipoteză moartea este
constatată fizic (iar dreptul îi ataşează anumite efecte juridice), în a doua ipoteză este moartea este
declarată juridic (pentru că se presupune, după o anumită procedură, că moartea celui în cauză este
reală).
28. Stabilirea datei morţii în ipoteza morţii fizic constatate. Moartea fizic constatată constituie
ipoteza obişnuită de încetare a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Data morţii este data
trecută în actul de deces (act de stare civilă) la rubrica anume prevăzută ( „data decesului”), iar
dovada acesteia se face cu ajutorul certificatului de deces, eliberat după întocmirea şi în
conformitate cu actul de deces. Completarea acestei rubrici se face de către ofiţerul de stare, civilă
potrivit legii 4 .
Întocmirea actului de deces se face la serviciul public comunitar local de evidenţa persoanelor în a
cărui rază administrativ-teritorială s-a produs decesul, pe baza certificatului medical constatator al
decesului şi declaraţiei făcute de către membrii familiei decedatului, iar, în lipsa acestora, de către
colocatari, vecini, administratorul imobilului, medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a
produs decesul.
Legea prevede termene scurte pentru declararea decesului unei persoane şi ia măsuri pentru
verificarea suspiciunilor ce ar putea să apară. Astfel, declararea decesului se face, de regulă, în
termen de 3 zile de la data încetării din viaţă a persoanei (termenul cuprinde atât ziua în care s-a
produs decesul, cât şi ziua în care se face declaraţia). Prin excepţie, în situaţia în care decesul se
datorează unei sinucideri sau unor cauze violente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru,
declararea se face în 48 de ore din momentul decesului sau al găsirii cadavrului, iar pentru
întocmirea actului de deces este necesară şi dovada eliberată de poliţie sau de parchet, din care să
rezulte că una din aceste autorităţi a fost sesizată despre deces. În situaţia în care, din orice motiv,
decesul nu a fost declarat în termen (3 zile sau 48 de ore), pentru întocmirea actului de deces este
necesară aprobarea Parchetului.
Certificatul medical constatator al decesului, în care se consemnează şi data morţii 5 , se întocmeşte
şi se semnează de către medicul care a făcut constatarea. În situaţia în care decesul s-a produs pe o
navă/aeronavă şi nu există medic la bord, constatarea decesului se va face în primul port/aeroport de
escală. Dacă durata călătoriei navei până la primul port de escală este mai mare de 24 de ore,
constatarea decesului se face de către comandant, împreuna cu consiliul de bord, şi se consemnează
în jurnalul de bord. Pentru înregistrarea unui cadavru neidentificat este necesar şi procesul-verbal
întocmit de medic, care va cuprinde vârsta, sexul, locul unde a fost găsit cadavrul, data şi cauza
decesului.
Data decesului consemnată în certificatul medical constatator va fi trecută de ofiţerul de stare civilă,
la rubrica „data decesului” din actul de deces pe care îl întocmeşte. Rezultă, din cele menţionate, că
stabilirea datei morţii, în ipoteza morţii fizic constatate, nu ridică probleme deosebite.
29. Stabilirea datei morţii în ipoteza morţii judecătoreşte declarată. Trebuie precizat ab initio, că şi
în această ipoteză se întocmeşte un „act de deces” al persoanei, dar pentru a fi completată rubrica
„data morţii”, de vreme ce, prin ipoteză, o constatare medicală directă nu este posibilă, este nevoie
de o „constatare judecătorească”, care impune o procedură judiciară complexă, ce se concretizează
într-o „hotărâre judecătorească declarativă de moarte” 6 .
Pentru a se ajunge la o asemenea hotărâre este necesar să se cunoască circumstanţele şi motivele
care determină pronunţarea acesteia. Este cazul persoanelor dispărute de la domiciliul lor cu privire
la care există o totală incertitudine. În doctrină se subliniază, pe bună dreptate, că se impune
clarificarea situaţiei acestor persoane din interese care nu privesc numai pe succesorii prezumtivi,
pe soţul şi pe descendenţii celui dispărut, dar şi starea patrimonială a celui dispărut şi a persoanelor
cu care acesta se află în raporturi juridice. Înlăturarea acestei incertitudini se realizează prin
declararea judecătorească a morţii persoanei dispărute, care atrage încetarea capacităţii de folosinţă
a persoanei, întemeiată pe o puternică prezumţie de moarte 7 .
Dacă în ipoteza morţii fizic constatate, data morţii este preluată de ofiţerul de stare civilă din
certificatul medical constatator al decesului, în această ipoteză ea este preluată din hotărârea
judecătorească declarativă de moarte. Aşadar, sarcina stabilirii datei morţii revine aici judecătorului.
Chiar dacă există dispoziţii exprese pentru „stabilirea” datei morţii, iar legea dispune că „cel
dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii”, trebuie să
reţinem că suntem pe domeniul „morţii prezumate”, cu toate consecinţele care decurg de aici şi care
vor fi analizate în cele ce urmează 8 .

§2
Declararea judecătorească a morţii
30. Noţiuni introductive. Expresia „declararea judecătorească a morţii” este folosită în două sensuri.
Mai întâi, expresia desemnează instituţia juridică având această denumire şi cuprinde ansamblul
normelor juridice din acest domeniu. Pe de altă parte, expresia desemnează mijlocul juridic de
stabilire a încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, când nu este posibilă constatarea
morţii fizice, direct.
În prezent, declararea judecătorească a morţii este reglementată atât prin norme de drept substanţial
ori material: art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954, cât şi prin norme de drept procesual: art. 36-43 din
Decretul nr. 32/1954, după cum vom vedea în cele ce urmează.
Existenţa acestei instituţii juridice se întemeiază pe necesitatea, social-juridică, a rezolvării
problemelor pe care le ridică incertitudinea existenţei în viaţă a unei persoane. Se poate considera că
există mai multe persoane interesate, dar există şi un interes al statului, pentru ieşirea din această
incertitudine (care nu înseamnă risipirea acesteia, ci, mai degrabă, înlocuirea unei incertitudini mai
mari, cu alta, mai mică 1 ). Mai întâi, pot avea interes în soluţionarea acestei situaţii: soţul rămas
(din punct de vedere al soartei căsătoriei şi al administrării bunurilor comune); copii minori (din
punct de vedere al realizării drepturilor şi îndatoririlor părinteşti faţă de ei şi al drepturilor
succesorale). Pe de altă parte, pot avea interes: prezumtivii moştenitori; creditorii şi debitorii
dispărutului (în legătură cu raporturile juridice în care se află); autorităţile şi persoanele juridice
unde dispărutul îşi desfăşura o anumită activitate profesională; statul (din punct de vedere al
politicii demografice ori al politicii sanitare). Toate acestea constituie raţiunea de a fi, justificarea
instituţiei declarării judecătoreşti a morţii.
În fine, este important să reţinem ab initio, că există două feluri de situaţii în care intervine
declararea judecătorească a morţii, aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 16 din
Decretul nr. 31/1954:
– declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătoreasă a dispariţiei, care
constituie situaţia-regulă;
– declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătoreasă a dispariţiei, care
constituie situaţia-excepţie.
31. Consideraţii istorice privind absenţa. Situaţia persoanei fizice care „lipseşte de la domiciliul
său” nu este nouă, aşa încât reglementări cu privire la aceasta vom întâlni în legislaţiile tuturor
timpurilor. Dreptul roman se ocupă de situaţia absenţilor căzuţi prizonieri de război, pe care îi
consideră morţi (fictio legis Corneliae) 2 .
În vechiul drept românesc, Codul Calimach vorbeşte de cei „aflaţi în străinătate” [art. 33 lit. f) îi
enumeră printre cei care „se apără de cătră lege mai cu din adinsul”] sau „înstrăinaţi” şi înlocuieşte
absenţa printr-o prezumţie şi declaraţie de moarte. Astfel, art. 36 prevede că „fiind îndoială de
trăieşte cel înstrăinat sau ba, are loc iuridica prezumţie pentru moartea lui, numai în următoarele
întâmplări: a) dacă din vremea naşterii lui au trecut optzeci de ani şi locul petrecerii lui nu se ştie în
curgere de zece ani; b) dacă fără cercetarea anilor, ce vor fi trecuţi din vremea naşterii, nu se ştie
locul petrecerii lui, în curgere de treizeci de ani; c) dacă s-au rănit de moarte în război, ori de s-au
aflat în vreo corabie şi s-au primejduit, ori într-o altă primejdie de moarte şi de atunce până la trei
ani nu se ştie de trăieşte sau nu”. În toate aceste situaţii exista posibilitatea să se pretindă „ca prin
stăpânire să se publicarisească moartea aceluia şi să se orânduiască curator asupra averii lui”. Se
arată expres că „ziua, în care publicaţia morţii celui înstrăinat au dobândit legiuită putere, se
socoteşte ca acea firească a morţii sale; însă această publicaţie nu opreşte a dovedi, cum că
înstrăinatul a murit mai înainte, ori pe urmă de acea zi a publicarisirii, sau că el încă trăeşte”.
Codul civil reglementa situaţia absenţilor în Cartea I ( „Despre persoane”), titlul IV, intitulat
„Despre absenţi adică cei care lipsesc de la locul lor”, care avea patru capitole, după cum urmează:
I, art. 98-100, „Despre absenţa prezumată”; II, art. 101-105, „Despre declaraţiunea absenţei”, III,
art. 106-123, „Despre efectele absenţei în privinţa averii ce absentele poseda în ziua dispariţiei
sale”; IV, art. 124-126, „Despre privegherea copiilor minori ai tatălui care a dispărut”. Codul
distingea, în materia absenţei, între trei perioade: 1) perioada absenţei presupuse; 2) perioada
absenţei declarate sau propriu-zise; 3) perioada trimiterii în posesie definitivă. Potrivit acestei
reglementări, prezumţia absenţei (absenţa prezumată) începe odată cu dispariţia persoanei sau cu
încetarea ştirilor despre ea, şi ţine până la declararea absenţei, adică 5 ani dacă nu a lăsat „procură
pentru administrarea averii sale” sau 11 ani dacă a lăsat o astfel de procură generală (art. 101 şi
art. 105) 3 . După împlinirea acestor termene, în urma cercetărilor procurorului, la cererea
persoanelor interesate, persoana dispărută era declarată absentă. În virtutea hotărârii judecătoreşti
definitive prin care s-a declarat absenţa, moştenitorii absentului aveau posibilitatea să ceară
„punerea lor în posesie provizorie pe averea pe care absentul o avea în ziua dispariţiei”, cu obligaţia
de „a da cauţiune despre buna lor administrare”. Posesia provizorie era considerată ca „un depozit”,
aşa încât moştenitorii interesaţi erau detentori precari ( „administratori contabili”) ai bunurilor
absentului, fiind prevăzută obligaţia de a restitui absentului care se întoarce o parte din veniturile
(fructele) averii folosite (parte care se reducea – de la 1/5 la 1/10 – după 15 ani de la dispariţie). În
situaţia în care absenţa se prelungea 30 de ani din momentul punerii în posesie provizorie sau dacă
se împlineau 100 de ani de la naşterea absentului, cei interesaţi puteau cere instanţei împărţirea
averii absentului şi punerea în posesie definitivă (art. 114). În fine, trimiterea în posesie definitivă
încetează prin reîntoarcerea absentului sau prin dovedirea morţii acestuia.
Este interesant de amintit că, în sistemul Codului civil, absenţa, prezumată sau declarată, oricât de
îndelungată ar fi (chiar dacă a trecut termenul de 100 de ani de la naşterea absentului) nu constituia
o cauză legală de încetare a căsătoriei, aşa încât soţul celui dispărut nu putea încheia o nouă
căsătorie (decât după un eventual divorţ) 4 . Soluţia se explică prin aceea că sistemul absenţei este
centrat pe ideea că oricât de mult ar dura absenţa, ea nu dă niciodată certitudinea decesului, aşa
încât absentul era considerat „nici mort, nici viu”. Este motivul pentru care acest sistem a fost
criticat şi, după unele modificări şi completări intervenite la sfârşitul celor două conflagraţii
mondiale, prin care s-au luat, în principal, măsuri pentru persoanele chemate sub arme şi averea lor
5 , a fost înlocuit cu sistemul declarării judecătoreşti a morţii, introdus în anul 1954 (în aceste sens,
art. 49 din Decretul nr. 32/1954 prevede expres că „se abrogă dispoziţiile art. 6-133 din Codul civil
, în măsura în care nu au fost abrogate anterior”).
32. Declararea judecătorească a dispariţiei. Analiza instituţiei declarării judecătoreşti a dispariţiei
presupune observarea, în principal, a condiţiilor în care aceasta poate interveni, procedura de urmat
şi efectele hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei.
A. Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei persoanei fizice. Potrivit art. 16 alin. (1)
din Decretul nr. 31/1954, „cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin
hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor ştiri
din care rezultă că era în viaţă”.
În interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, doctrina şi jurisprudenţa apreciază constant că
singura condiţie de fond impusă pentru a se putea trece la declararea judecătorească a dispariţiei
este ca de la data ultimelor ştiri din care rezulta că persoana este în viaţă să fi trecut un an. Fiecare
element al acestei condiţii necesită însă unele precizări.
Mai întâi, este important să observăm că nu orice lipsă de la domiciliu a persoanei justifică, prin ea
însăşi, trecerea la declararea judecătorească a dispariţiei. Este necesar să fie vorba despre o lipsă
calificată sub dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie să aibă o durată minimă de 1 an, şi, pe de altă
parte, ea trebuie să atragă presupunerea că persoana nu ar mai fi în viaţă, că există incertitudine sub
acest aspect 6 , pentru că ştirile primite sunt alarmante (ele singure sau coroborate cu alte
informaţii). Este uşor să admitem că nu se pune problema declarării dispariţiei persoanei care
lipseşte pentru că, exempli gratia, execută o pedeapsă privativă de libertate ori este plecată în
străinătate. În plus, noţiunea de domiciliu va primi aici un sens larg, fiind vorba de lipsa,
nejustificată şi de neexplicat, de la orice loc în care persoana ar trebui să se afle în mod obişnuit
(reşedinţă sau orice locuinţă, oricare ar fi aceasta). În esenţă, ceea ce caracterizează aici absenţa
persoanei este tocmai incertitudinea asupra existenţei acesteia, sensul expresiei „cel care lipseşte”
fiind acela pe care îl întâlnim încă din dreptul roman: qui ita absit, ut ignoretur ubi sit, et an sit
(care lipseşte în aşa mod, încât nu se ştie unde se găseşte şi dacă mai există) 7 .
Pe de altă parte, vom reţine că termenul de 1 an se calculează de la „data ultimelor ştiri din care
rezultă că persoana era în viaţă”. Nu este vorba neapărat de informaţii care vin direct de la persoana
a cărei dispariţie se discută, pentru că ştirile pot avea orice sursă, important este să fie
„îngrijorătoare” cu privire la viaţa persoanei. Judecătorul este chemat să aprecieze suveran dacă
ştirile primite sunt suficient de grave pentru a fi invocate, credibile, în materia declarării dispariţiei
unei persoane.
Cum se stabileşte data ultimelor ştiri? În situaţia în care există probe (înscrisuri, martori) din care
rezultă, cu certitudine, care este „ziua ultimelor ştiri”, pe baza lor va fi stabilită această dată. Dar
dacă nu există probe, legiuitorul a prevăzut modul de determinare a datei în discuţie, considerând că
va fi „ sfârşitul lunii ultimelor ştiri”, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, „sfârşitul
anului calendaristic” al ultimelor ştiri [art. 17 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954].
În consecinţă, termenul de un an se calculează, după caz, de la: 1) „data stabilită prin probele
administrate în cauză” ca fiind data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă; 2)
„ultima zi a lunii” sau 3) „ziua de 31 decembrie” a anului în care se plasează ultimele ştiri din care
rezultă că persoana era în viaţă. Termenul se socoteşte împlinit în ziua corespunzătoare zilei de
început din anul următor anului dispariţiei (spre exemplu, în situaţia celui considerat dispărut la 31
decembrie 2006, termenul se va împlini la 31 decembrie 2007) 8 .
În fine, este important să reţinem că această condiţie – să fi trecut cel puţin un an de la data
ultimelor ştiri – trebuie îndeplinită nu doar pentru pronunţarea hotărârii judecătoreşti declarative de
dispariţie, dar şi pentru introducerea acţiunii, aşa încât o acţiune introdusă înainte de împlinirea
anului în discuţie va fi respinsă ca prematură. Se observă că legea prevede un termen după care se
va introduce acţiunea, iar nu un termen în care se va introduce acţiunea, aşa încât declararea
dispariţiei poate fi declanşată oricând, acţiunea nefiind supusă prescripţiei extinctive.
B. Procedura declarării dispariţiei. Procedura declarării dispariţiei persoanei fizice presupune
parcurgerea mai multor etape: 1) formularea cererii de declarare a dispariţiei; 2) faza prealabilă
judecăţii; 3) faza judecăţii propriu-zise; 4) faza ulterioară judecăţii sau etapa publicităţii speciale.
Procedura se declanşează prin formularea unei „cereri de declarare a dispariţiei” care va fi introdusă
„la instanţa judecătorească în circumscripţia căreia această persoană şi-a avut ultimul
domiciliu” (art. 36 din Decretul nr. 32/1954). Oricine are interes poate introduce o astfel de cerere:
soţul, copiii, moştenitorii, creditorii ori debitorii persoanei dispărute, dar şi procurorul 9 .
Jurisprudenţa a statuat că în situaţia în care persoana a avut un domiciliu în străinătate, acţiunea va
fi introdusă la instanţa ultimului domiciliul din ţară (înainte de a se stabili în străinătate) 10 .
După învestirea instanţei, faza prealabilă judecăţii este consacrată adunării de informaţii cu privire
la persoana dispărută şi luării unor măsuri de publicitatea a cazului şi de conservare a bunurilor
acesteia. În aceste sens, art. 37 din Decretul 32/1954 prevede că „primind cererea, preşedintele
instanţei dispune ca”, prin organele primăriei şi prin organele poliţiei, „să se culeagă cât mai multe
informaţii cu privire la persoana a cărei dispariţie se cere a fi declarată” şi, totodată, să se afişeze
cererea la ultimul domiciliu al acesteia şi la primărie, cu invitaţia ca orice persoană care ar putea da
informaţii pentru soluţionarea cererii să le comunice instanţei. De asemenea, va putea sesiza
autoritatea tutelară, de la domiciliul celui a cărui dispariţie se cere a fi declarată, pentru a numi, dacă
e cazul, un curator 11 .
După trecerea a cel puţin 45 de zile de la afişarea cererii de declarare a dispariţiei, se va fixa termen
de judecată, cu citarea părţilor, iar persoana a cărei dispariţie se cere a fi declarată se citează la
ultimul domiciliu, în situaţia în care a avut un mandatar general, va fi citat şi acesta.
Faza judecăţii propriu-zise se desfăşoară potrivit regulilor procedurii civile obişnuite, cu
participarea celor interesaţi şi administrarea probelor necesare 12 . Persoana care a introdus acţiunea
va trebui să dovedească lipsa de la domiciliu (dispariţia în fapt) a celui ce urmează a fi declarat
dispărut şi data ultimelor ştiri din care rezultă că acesta era în viaţă. Lipsa de la domiciliu este, de
multe ori, o stare de fapt notorie (cel puţin la nivelul comunităţii din care face parte dispărutul), care
se poate dovedi cu orice mijloc de probă (vor fi utilizate şi informaţiile culese în faza prealabilă
judecăţii). Participarea la judecată şi ascultarea concluziilor procurorului sunt obligatorii [art. 38
alin. (2) din Decretul nr. 32/1954], de vreme ce dispariţia unei persoane fizice depăşeşte interesele
părţilor din proces şi priveşte deopotrivă interesele societăţii. Hotărârea judecătorească este supusă
căilor de atac prevăzute de Codul de procedură civilă.
În fine, faza ulterioară judecăţii este o fază de publicitate care urmăreşte să atragă atenţia asupra
procedurii pornite şi al cărei scop final este declararea judecătorească a morţii. Astfel, potrivit art.
39 din Decretul nr. 32/1954, „prin îngrijirea instanţei, hotărârea de declarare a dispariţiei, rămasă
definitivă, se va afişa timp de 30 de zile la uşa instanţei de fond şi a primăriei ultimului domiciliu al
celui dispărut”. De asemenea, poate fi comunicată autorităţii tutelare pentru a numi un curator
[potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954].
C. Efectele declarării judecătoreşti a dispariţiei. Efectele declarării judecătoreşti a dispariţiei unei
persoane sunt dominate de prezumţia că persoana respectivă „este în viaţă”. În acest sens, art. 19
din Decretul nr. 31/1954 prevede că „cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o
hotărâre judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă”. În consecinţă, în capacitatea de
folosinţă a persoanei dispărute nu intervine nicio modificare.
Hotărârea judecătorească de declararea a dispariţiei, care a rămas irevocabilă, are ca un singur efect:
constată îndeplinirea unei condiţii de fond, necesară declarării judecătoreşti a morţii, în ipoteza
art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 pentru declararea judecătorească. În consecinţă, natura
juridică a declarării dispariţiei este aceea de condiţie de fond, necesară şi prealabilă declarării
judecătoreşti a morţii în „situaţia-regulă” 13 .
Pe de altă parte, dispariţia este o realitate care poate impune luarea unor măsuri legale atunci când
reclamă interesele copiilor minori ai dispărutului ori interesele lui patrimoniale. Esenţial este că,
nici instituirea tutelei minorului dispărutului, şi nici instituirea curatelei dispărutului ori
„declaratului dispărut” nu reprezintă un efect specific al hotărârii judecătoreşti de declarare a
dispariţiei 14 .
O ultimă problemă care s-a ridicat în doctrină priveşte soarta hotărârii judecătoreşti de declarare a
dispariţiei, în ipoteza în care persoana respectivă reapare. Vom sublinia ab ovo că este o situaţie
neîntâlnită în practică, care prezintă, aşadar, un interes redus. Într-o opinie, pornind de la
împrejurarea că declararea dispariţiei nu are niciun efect asupra capacităţii de folosinţă a persoanei
şi nu aduce nicio schimbare în starea civilă a persoanei, se consideră că anularea acestei hotărâri nu
este necesară şi nici utilă, o acţiune în acest sens fiind chiar „lipsită de interes” 15 . Într-o altă
opinie, se consideră, pe bună dreptate, că trebuie să se recunoască oricărei persoane interesate şi, în
primul rând, celui declarat dispărut, posibilitatea să obţină anularea hotărârii judecătoreşti de
declarare a dispariţiei, atunci când cel în cauză revine ori se primesc ştiri din care rezultă indubitabil
că trăieşte 16 . S-a susţinut că de lege ferenda ar trebui să se prevadă expres, în cazul apariţiei celui
declarat dispărut, că hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei este lipsită de orice efect 17 .
33. Declararea judecătorească a morţii precedată de declararea dispariţiei. Reglementarea acestei
ipoteze este prevăzută în art. 16 din Decretul nr. 31/1954, astfel: „Cel declarat dispărut poate fi
declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care
rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de
împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a
declarat dispariţia”.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, trei condiţii
pentru declararea judecătorească a morţii în „situaţia-regulă”, şi anume:
1) să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă irevocabilă, care a fost afişată potrivit art. 39
alin. (1) din Decretul nr. 32/1954;
2) să fi trecut cel puţin patru ani de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă.
Acest termen se calculează ca şi termenul de 1 an (necesar pentru declararea dispariţiei) şi începe de
la data stabilită deja prin hotărârea declarativă de dispariţie ca fiind data ultimelor ştiri (cele două
termene au ca moment iniţial aceeaşi dată, aşa încât nu se adună);
3) să fi trecut cel puţin 6 luni de la data afişărilor şi publicării extrasului de pe hotărârea prin care s-
a declarat dispariţia. Am observat deja că în această materie legiuitorul a impus, pe bună dreptate,
măsuri speciale de publicitate pentru a diminua cât mai mult riscurile pe care o astfel de procedură
le implică. La prima vedere, pare însă inutilă impunerea unui termen distinct care începe să curgă de
la data publicării hotărârii declarative de dispariţie, pentru că, s-ar putea susţine simplu, cele 6 luni
în discuţie au trecut (chiar de mai multe ori), de vreme ce între declararea dispariţiei şi declararea
morţii există o perioadă de 3 ani. În realitate, acest termen este foarte important pentru a delimita în
timp cele două proceduri distincte. În practică, este foarte posibil ca procedura declarării dispariţiei
să fie pornită după ce a trecut mai mult de 4 ani de la data ultimelor ştiri despre cel care lipseşte. În
această ipoteză, declararea dispariţiei poate fi urmată imediat de procedura declarării morţii. Or,
procedura declarării dispariţiei este instituită tocmai ca o măsură de prudenţă, prealabilă declarării
morţii, menită să-i avertizeze pe cei interesaţi, mai ales pe cel în cauză, de efectele juridice
puternice care vor urma. Termenul de 6 luni, împreună cu măsurile de publicitate impuse, departe
de a fi inutil sau exagerat, oferă garanţia că procedura pornită poate fi cunoscută şi cei interesaţi pot
să intervină înainte de a se trece la declararea judecătorească a morţii, care are efecte juridice
importante (unele efecte patrimoniale fiind ireversibile) 18 .
34. Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei. Reglementarea acestei ipoteze este
prevăzută în art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, astfel: „Cel dispărut în cursul unor fapte de
război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare
care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil
dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia”.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiţii
pentru a se putea declara moartea persoanei dispărute, în această ipoteză 19 .
Mai întâi, persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională, „care îndreptăţeşte a se
presupune decesul”. Textul legal prevede expres situaţii, precum: fapte de război, accident de cale
ferată, naufragiu, şi trimite la orice „altă împrejurare asemănătoare”. În consecinţă, instanţa va
verifica in concreto, analizând împrejurările în care persoana a dispărut, dacă este sau nu vorba de o
„împrejurare excepţională” (pot fi considerate astfel: catastrofele naturale, accidentul aviatic,
incendiul puternic, revoluţia etc.) 20 . Pe de altă parte, de la data împrejurării dispariţiei persoanei
să fi trecut cel puţin un an.
Pentru că sunt chestiuni de fapt, împrejurarea excepţională şi data ei, pot fi dovedite cu orice
mijloc de probă. În situaţia în care nu s-ar putea dovedi ziua în care s-a produs împrejurarea în care
a avut loc dispariţia, art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevede că termenul de un an „se va
socoti de la sfârşitul lunii în care această împrejurare s-a produs, iar în cazul în care nu se poate
stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic”. Termenul este considerat împlinit în ziua
corespunzătoare zilei de început din anul următor celui în care a avut loc împrejurarea.
Pe de altă parte, pare curios că, într-o procedură atât de riguroasă ca cea a declarării morţii, legea
prevede cu atât de largă aproximaţie stabilirea datei de început a termenelor prevăzute (la sfârşitul
lunii/la sfârşitul anului). Se observă, mai întâi, că soluţiile adoptate sunt întotdeauna în sensul
„prelungirii/creşterii” termenului în discuţie ( „în favoarea” celui dispărut), tocmai pentru a fi
respectată prudenţa pe care această procedură o impune, cu riscul unei prelungiri „exagerate” a
termenelor 21 . În plus, această procedură se declanşează, în practică, după o perioadă mai mare de
timp (decât termenele minime legale), aşa încât chiar se poate întâmpla ca posibilitatea de probă a
datei în care s-a produs împrejurarea în discuţie să fie realmente redusă.
35. Jurisprudenţa privind corelaţia dintre alin. (2) şi (3) ale art. 16 din Decretul nr. 31/1954. Am
analizat deja cele două ipoteze prevăzute în alineate distincte ale art. 16 şi am menţionat că doctrina
consideră constant că „declararea judecătorească a morţii precedată de declararea dispariţiei”
reprezintă regula [art. 16 alin. (2)], iar „declararea judecătorească a morţii neprecedată de
declararea dispariţiei” reprezintă excepţia [art. 16 alin. (3)]. Amintim aici opinia potrivit căreia,
caracterul excepţional al prevederilor art. 16 alin. (3) impune „o foarte strictă aplicare a lor, cu
luarea în considerare a faptului că regula o constituie declararea judecătorească a morţii după
dreptul comun, care implică, în mod necesar, prealabila declarare a dispariţiei” 22 . Jurisprudenţa a
impus în acelaşi fel distincţia între „situaţia de drept comun” reglementată de art. 16 alin. (2) şi
situaţia de excepţie reglementată de art. 16 alin. (3). Reamintim că în ambele situaţii suntem pe
domeniul excepţional al „morţii prezumate”, legea instituind o procedură judiciară prin care se
stabileşte, cu „puterea” unei prezumţii, faptul morţii unei persoane dispărute şi momentul când
aceasta a survenit.
Într-o cauză, la 24 septembrie 1968 reclamanta a solicitat instanţei să declare moartea prezumată a
fostului soţ, mort în al doilea război mondial, în anul 1944, la Oituz. Instanţa a respins acţiunea cu
motivaţia că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 31/1954, deoarece din
cercetările efectuate decesul celui în cauză rezultă cu certitudine, martorii oculari relatând că acesta
a murit în luna septembrie 1944 la Oituz şi a fost transportat în satul Gotelnic în luna ianuarie 1945,
unde a fost înhumat, omiţându-se la acea dată să se facă înregistrarea decesului. Recursul
extraordinar declarat a fost admis, fiind considerat întemeiat. Din cuprinsul textului legal rezultă că
ori de câte ori este vorba despre o persoană dispărută în cursul unor fapte de război şi dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile de înregistrare a decesului, procedura legală de urmat este aceea prevăzută în
art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954. În speţă, nefăcându-se constatarea decesului şi nefiind
înregistrat decesul, instanţa greşit a respins acţiunea 23 .
Într-o altă cauză, s-a subliniat că în afara unor „situaţii de excepţie care îndreptăţesc a se presupune
decesul, în toate celelalte cazuri, persoana respectivă nu poate fi declarată moartă mai înainte de a
se fi stabilit, prin hotărâre judecătorească, dispariţia ei”. S-a reţinut că prima instanţă a greşit
procedând la declararea judecătorească a morţii persoanei dispărute, fără ca în prealabil să se fi
declarat judecătoreşte dispariţia acesteia şi fără ca în speţă, să se fi făcut proba că acea persoană a
dispărut în împrejurări excepţionale care să îndreptăţească presupunerea decesului, cum ar fi, de
pildă, „participarea ei în cadrul unităţii militare în care a fost încorporată în timpul războiului la o
acţiune operativă de front” 24 .
În fine, s-a decis că situaţia în care o persoană (marinar), aflându-se în stare de ebrietate, s-a
aruncat, la 1 ianuarie 1987, de pe navă în Dunăre, în timp ce nava era ancorată în portul Galaţi şi s-a
înecat, eforturile de salvare ale echipajului fiind zadarnice, fără a se găsi cadavrul, ci doar hainele şi
buletinul de identitate, nu se încadrează în prevederile de excepţie ale art. 16 alin. (3) din Decretul
nr. 31/1954 (aşa încât, mai întâi va fi declarat dispărut) 25 .
36. Procedura declarării judecătoreşti a morţii. Indiferent că declararea morţii este sau nu
precedată de declararea dispariţiei persoanei în cauză, fiind vorba de ipoteza-regulă ori de situaţia-
excepţie, există câteva probleme comune, precum: procedura declarării morţii, stabilirea datei
morţii, efectele hotărârii declarative de moarte, anularea unei asemenea hotărâri. Aceste aspecte vor
fi analizate în continuare.
Cu privire la procedura declarării judecătoreşti a morţii, art. 40 din Decretul nr. 32/1954 dispune:
„pentru declararea morţii prin hotărâre judecătorească se va urma potrivit dispoziţiilor art. 36-38
inclusiv din prezentul decret, care se aplică în mod corespunzător”. Aşadar, procedura de declarare a
dispariţiei, analizată mai sus, este aplicabilă şi declarării morţii.
În plus, potrivit art. 41 din Decretul nr. 32/1954 „hotărârea de declarare a morţii, rămasă definitivă,
va fi comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă”.
37. Stabilirea datei morţii în hotărârea declarativă de moarte şi rectificarea ei. Am subliniat de la
început că expresia „declararea judecătorească a morţii” are şi semnificaţia de mijloc juridic de
stabilire a încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, când nu este posibilă constatarea
morţii fizice, direct. În cele din urmă, întreaga procedură a declarării judecătoreşti a morţii se
desfăşoară în scopul de a se ajunge, în final, la stabilirea datei morţii. Aşadar, data morţii (an, lună,
zi) este un element obligatoriu pe care hotărârea judecătorească trebuie să-l cuprindă 26 .
Regulile de stabilire a datei morţii sunt prevăzute în art. 18 din Decretul nr. 31/1954: (2) „Data
morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările”. (3) „În lipsă de indicii îndestulătoare, se
va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a
morţii” (s.n.).
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că instanţa trebuie să ţină seama de două posibile
situaţii:
a) când există probe suficiente din care rezultă, ca probabilă, o anumită zi, ca dată a morţii, ziua
respectivă va fi considerată „data morţii”.
b) în situaţia în care din probele administrate nu rezultă o asemenea zi, va fi considerată „data
morţii”: 1) ultima zi a termenului de 4 ani [calculat potrivit art. 17 alin. (1) din Decretul nr.
31/1954] în cazul declarării morţii precedată de declararea dispariţiei; 2) ultima zi a termenului de
un an [calculat potrivit art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954] dacă declararea morţii n-a fost
precedată de declararea dispariţiei 27 .
Doctrina arată, pe bună dreptate, că „data morţii” astfel stabilită, nu trebuie confundată cu nici una
din datele următoare: 1) „data ultimelor ştiri” [art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954]; (2) „data
împrejurării care îndreptăţeşte a se presupune decesul” [art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954]; 3)
„data pronunţării” hotărârii declarative de moarte; 4) data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti declarative de moarte.
Rectificarea datei morţii este reglementată de art. 18. alin. final din Decretul nr. 31/1954 astfel:
„Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului
articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată”. Acţiunea în rectificare a datei morţii poate fi
introdusă de orice persoană interesată şi este, ca şi acţiunea în anulare a hotărârii declarative de
moarte, imprescriptibilă 28 . Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 18 [în special alineatele
(2), (3) şi (4)] rezultă că dovada unor împrejurări din care să reiasă că data iniţial stabilită nu este
cea reală, este inexactă, existând mai multe motive pentru a crede că este mai apropiată de adevăr o
altă dată, poate determina rectificarea „datei morţii” 29 . Chiar dacă legea prevede cu o anumită
fermitate condiţia „dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată”, ea trebuie interpretată cu rezerva
specifică instituţiei „morţii prezumate”, fiind greu de susţinut că o dată sau alta a morţii este
„adevărată”.
Legea prevede expres că dispoziţiile care reglementează „anularea hotărârii declarative de moarte
sunt aplicabile prin asemănare şi în caz de rectificare a datei morţii”, aşa încât acţiunea în rectificare
are aici aceeaşi natură juridică şi, în principiu, aceleaşi efecte juridice ca acţiunea în anulare
prevăzută de art. 20 din Decretul nr. 31/1954. Deosebirea rezultată din împrejurarea că anularea
hotărârii înlătură, după cum vom vedea, total efectele acesteia, pe când rectificarea datei înlătură
sau modifică numai efectele care sunt strict legate de această dată: efectele patrimoniale şi
nepatrimoniale ale hotărârii declarative de moarte se vor produce de la data morţii, astfel cum a fost
rectificată.
S-a subliniat corect că rectificarea datei morţii nu poate fi confundată cu: 1) procedura îndreptării
greşelilor materiale strecurate într-o hotărâre, reglementată de art. 281 C.proc. civ. (care nu
afectează cu nimic soluţia de fond, aşa încât efectele de drept substanţial ale hotărârii nu sunt
modificate); 2) „revizuirea”, care este o cale extraordinară de atac reglementată de art. 322-328
C.proc.civ.; 3) „rectificarea actului de stare civilă” reglementată de art. 57-58 din Legea nr.
119/1996.
38. Efectele hotărârii declarative de moarte. Hotărârea declarativă de moarte produce aceleaşi
efecte juridice, în principiu, ca şi moartea fizic constatată, materializate în „încetarea capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice”. Dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 prevăd că „de
îndată ce hotărârea de moarte a rămas definitivă (irevocabilă – n.n.), cel dispărut este socotit că a
murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii”.
Legea instituie o prezumţie legală relativă (dovada contrară este permisă, orice mijloc de probă
putând fi utilizat) privitoare la moartea persoanei ( „cel dispărut este socotit că a murit”) care are un
conţinut complex: 1) afirmă că persoana dispărută a încetat din viaţă; 2) afirmă că decesul s-a
produs la data stabilită prin hotărâre; 3) afirmă că până la această dată dispărutul a fost în viaţă.
Hotărârea declarativă de moarte are, din punctul de vedere al clasificării generale a hotărârilor
judecătoreşti, un caracter constitutiv, însă ea produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc), de la
data rămânerii irevocabile, aşa cum, de regulă, produc efecte hotărârile constitutive, dar şi pentru
trecut (ex tunc). Persoana dispărută este socotită că a murit de la data stabilită în hotărâre ca fiind
data morţii, care, prin ipoteză, este anterioară datei pronunţării hotărârii şi rămânerii ei irevocabile
30 .
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se produce, ca urmare a hotărârii declarative de
moarte, nu numai în dreptul civil, ci şi în alte ramuri de drept 31 . În dreptul civil, de data morţii
sunt legate efecte importante, precum: deschiderea succesiunii ori stingerea drepturilor viagere
(care, prin ipoteză, există numai pe durata vieţii titularului: dreptul de uzufruct, dreptul la o rentă
viageră etc.). Data morţii este foarte importantă pentru dreptul succesoral, pentru că în funcţie de ea
se determină: capacitatea succesorală a moştenitorilor, momentul până la care retroactivează
efectele împărţelii moştenirii, legea care stabileşte cercul moştenitorilor este legea aplicabilă în
momentul deschiderii succesiunii etc. Însă, chiar dacă succesiunea se deschide pe „data morţii”,
astfel cum este stabilită prin hotărâre, prescripţia dreptului de opţiune succesorală (art. 700 C.civ.)
începe să curgă doar de la data rămânerii irevocabile a hotărârii declarative de moarte. Dacă
termenul de 6 luni prevăzut pentru acceptarea moştenirii ar fi calculat începând cu „data morţii”, ar
exista riscul ca dreptul de a accepta moştenirea să se prescrie înainte de a fi putut să fie exercitat,
ceea ce ar fi absurd 32 .
39. Anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte. Reglementând problema anulării
hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, art. 20 din Decretul nr. 31/1954 prevede: (1) „Dacă
cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând anularea hotărârii prin care s-a declarat
moartea”. (2) „Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de
moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să
le înapoieze decât dacă se face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este
în viaţă”.
În doctrină s-a arătat, pe bună dreptate, că hotărârea declarativă de moarte urmează a fi anulată ori
de câte ori există deplină certitudine cu privire la existenţa persoanei respective, fie în sensul că
există certitudine că persoana este în viaţă, fie în sensul că moartea acelei persoane a fost constatată
în mod direct 33 . Chiar dacă potrivit literei textului legal anularea hotărârii se poate face numai
dacă „cel declarat mort este în viaţă”, pentru identitate de raţiune anularea se impune şi atunci când,
ulterior declarării judecătoreşti a morţii, se va descoperi că decesul persoanei în cauză a fost
constatat în mod direct şi a fost înregistrat, ca atare, în registrul de stare civilă.
Aspectele procedurale ale anulării hotărârii declarative de moarte sunt reglementate de art. 42 din
Decretul nr. 32/1954 astfel: (1) „Cererea de anulare a hotărârii care declară moartea unei persoane,
în cazul prevăzut de art. 20 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, se face
la instanţa care a pronunţat hotărârea”. (2) „Judecata se face de urgenţă cu citirea persoanelor care
au fost părţi la procedura declarativă de moarte şi ascultând concluziile procurorului”. (3) „În cazul
în care se dovedeşte că cel declarat mort trăieşte, instanţa va anula hotărârea, dispunând să se
comunice aceasta serviciului de stare civilă pentru a se face cuvenita rectificare în registrul actelor
de stare civilă”.
Procedura anulării presupune intentarea unei acţiuni în anulare, care poate fi formulată „de către
orice persoană interesată” şi, bineînţeles, de către „cel declarat mort”; prezenţa sa în viaţă este mai
puternică decât prezumţia stabilită prin hotărârea declarativă de moarte. Este uşor să înţelegem de
ce o astfel de procedură „se face de urgenţă”( „starea de drept” trebuie imediat „adusă” la realitate,
prudenţa impusă în procedura iniţială de declarare a morţii este înlocuită acum cu urgenţa
procedurii anulării), iar acţiunea în anulare are un caracter imprescriptibil ( „se poate cere oricând”)
34 .
Efectul hotărârii de anulare se produce atât în dreptul civil, cât şi în celelalte ramuri de drept, iar
aspectul esenţial este acela că încetarea capacităţii de folosinţă este înlăturată, considerându-se că
persoana nu a fost niciodată declarată moartă printr-o hotărâre judecătorească.
Aspectul patrimonial, cel mai important, pe planul dreptului civil, este reglementat de alineatul al
doilea al art. 20 din Decretul nr. 31/1954 şi constă în posibilitatea persoanei în cauză de a cere
înapoierea bunurilor sale, cu menţiunea că dobânditorul cu titlu oneros şi de bună-credinţă nu este
obligat să le înapoieze. În doctrină s-a arătat, pe bună dreptate, că aceste dispoziţii legale
reglementează două categorii de raporturi: 1) raporturile dintre cel reapărut şi moştenitorii
prezumtivi, care au primit bunurile succesiunii; 2) raporturile dintre cel reapărut şi subdobânditorul
bunurilor sale (persoana care a dobândit bunuri din moştenire de la succesorii prezumtivi) 35 .
Raportul juridic dintre reapărut şi moştenitorul prezumtiv este un raport de tipul proprietar-posesor,
aşa încât este supus regulilor generale aplicabile acestui raport. Succesiunea celui declarat mort se
deschide la data stabilită prin hotărârea ca fiind „data morţii”, iar anularea hotărârii înlătură
definitiv titlul de moştenitor al persoanelor care au beneficiat de moştenire. Întinderea obligaţiei de
restituire pe care o are moştenitorul aparent faţă de cel reapărut este diferită, după cum a fost de
bună sau de rea credinţă (nu cunoştea sau, dimpotrivă, cunoştea faptul că cel declarat mort este în
viaţă). Moştenitorul prezumtiv de bună-credinţă (bona fides praesumitur) are următoarele obligaţii:
1) să restituie bunurile în natură, ori de câte ori aceasta este posibil; 2) să restituie preţul primit,
atunci când a înstrăinat bunurile cu titlu oneros. Potrivit art. 485 C.civ., el păstrează, în proprietate,
fructele bunurilor pe care le restituie.
Moştenitorul prezumtiv de rea-credinţă (cel reapărut are obligaţia să probeze reaua-credinţă: spre
exemplu, i-a trimis o scrisoare pe care moştenitorul a ascuns-o) are următoarele obligaţii: 1) să
restituie bunurile în natură, ori de câte ori aceasta este posibil; 2) dacă a înstrăinat bunurile, cu titlu
oneros şi către un dobânditor de bună-credinţă, trebuie să restituie, la alegerea proprietarului
reapărut, fie preţul încasat, fie valoarea bunurilor din momentul restituirii (dacă aceasta este mai
mare); 3) să restituie fructele produse de bunuri (naturale, industriale şi civile), pe cele culese
efectiv, dar şi pe cele pe care a neglijat să le culeagă sau echivalentul lor.
Efectele anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte prezintă unele particularităţi în
legătură cu soarta juridică a înstrăinărilor consimţite de moştenitorii prezumtivi în beneficiul
terţilor. Potrivit regulilor de drept comun, ori de câte ori se desfiinţează titlul pe baza căruia au fost
stăpânite bunurile de către moştenitorul prezumtiv, se desfiinţează şi actele juridice încheiate cu
terţele persoane (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis) 36 . În consecinţă, terţul
subdobânditor ar trebui să restituie bunurile în natură (şi ar avea o acţiune împotriva moştenitorului
prezumtiv prin care pretinde sumele plătite). Articolul 20 alin. (2) (teza a două) consacră însă o
excepţie de la acest principiu, dacă sunt întrunite, cumulativ, două condiţii: 1) actul să fie cu titlu
oneros; 2) subdobânditorul să fie de bună-credinţă (buna lui credinţă se prezumă, până la proba
contrară) 37 ; actul încheiat de moştenitorul aparent cu terţul subdobânditor rămâne valabil,
nedesfiinţându-se, aşa încât terţul nu are obligaţia să restituie bunul proprietarului reapărut. Trebuie
să reţinem însă că excepţia este de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis),
aşa încât au obligaţia de restituire a bunurilor: 1) terţul dobânditor cu titlu gratuit, indiferent că a
fost de bună sau de rea-credinţă; soluţia se justifică prin aceea că, pe când proprietarul reapărut se
luptă pentru a evita o pagubă (certat de damno vitando), terţul dobânditor urmăreşte să păstreze un
câştig gratuit (certat de lucro captando), între ei urmând a fi preferat cel care urmăreşte să evite o
pierdere; 2) terţul dobânditor cu titlu oneros care a fost de rea-credinţă, în sensul că ştia (pe orice
cale), la momentul încheierii actului, că cel declarat dispărut era în viaţă (dovada poate fi făcută cu
orice mijloc de probă).

§3
Situaţia comorienţilor
40. Preliminarii. Problema încetării capacităţii de folosinţă prezintă anumite particularităţi în
situaţia persoanelor fizice care au murit sau au dispărut în aceeaşi împrejurare sau în mai multe
împrejurări extraordinare, fără a exista posibilitatea să se stabilească dacă una a supravieţuit alteia.
În dreptul roman, în cazul comorienţilor (commorientes, simul periunt) se prezuma că persoanele
considerate mai puternice după sex şi vârstă au supravieţuit, aşa încât, în materia succesiunilor, fiind
considerate în viaţă la data deschiderii succesiunii, aveau posibilitatea să moştenească. În alte
situaţii, când între comorienţi nu exista rudenie, se considera că ei au murit în acelaşi moment. În
dreptul vechi românesc, Codul Calimach prevedea în art. 37: „Îndoială fiind, care ar fi murit mai
înainte din două sau mai multe persoane ce s-au săvârşit tot întru o vreme, atunce acel ce zice că au
murit mai înainte una sau alta din feţele acele, se îndatoreşte a dovedi zisa sa; iar, neputînd-o
dovedi, se socoteşte că ar fi murit toate feţele tot odată; drept aceia, întru o asemine întâmplare, nu
are loc trecirea driturilor de la o persoană la alta” 1 . Doctrina noastră mai veche a criticat prezumţia
instituită de Codul Calimach, considerând-o arbitrară, de vreme ce din faptul că nu se poate stabili
cine a murit mai întâi, nu rezultă că toţi au murit în acelaşi moment. Mai mult, se susţine că este
inutilă pentru că dacă averea unuia dintre comuritori nu trece la celălalt, aceasta nu este pentru că ei
sunt presupuşi a fi murit simultan, ci pentru că nu se poate stabili cine a murit mai întâi 2 .
Codul civil român nu a preluat dispoziţiile codului francez cuprinse în art. 720-722 care stabilesc
anumite prezumţii întemeiate pe puterea vârstei şi a sexului, aşa încât în această concepţie, părţile
aveau posibilitatea să dovedească, prin orice mijloc de probă, supravieţuirea unuia dintre
comuritori; dacă nu se dovedea cine a murit întâi, averea nu se transmitea de la unul la altul. În
sistemul francez, dacă mai multe persoane, cu vocaţie succesorală reciprocă, mor în aceeaşi
împrejurare, fără să se poată stabili care a decedat prima, prezumţia de supravieţuire este
determinată de circumstanţele de fapt, iar în lipsa lor, de aspecte privind vârsta şi sexul. Astfel, dacă
toţi cei implicaţi aveau mai puţin de 15 ani, va fi prezumat că a supravieţuit cel mai în vârstă, dacă
toţi aveau peste 60 de ani, va fi prezumat că a supravieţuit cel mai tânăr, iar dacă unii aveau mai
puţin de 15 ani, iar alţii peste 60 de ani, primii vor fi prezumaţi că au supravieţuit. În situaţia în care
mai multe persoane au murit împreună, având 15 ani împliniţi, dar mai puţin de 60 de ani, bărbatul
este prezumat că a supravieţuit atunci când au aceeaşi vârstă sau când diferenţa nu depăşeşte 1 an;
dacă au acelaşi sex, cel mai tânăr este prezumat că a supravieţuit celui mai în vârstă 3 .
41. Soluţia dispoziţiilor art. 21 din Decretul nr. 31/1954. În prezent, în sistemul nostru, situaţia
comorienţilor este reglementată de dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 31/1954 astfel: „În cazul în
care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a
supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”. Această soluţie este importantă,
îndeosebi, în materie succesorală, deoarece, art. 654 alin. (1) C. civ. prevede că „pentru a succede
trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii” (s.n.)
În doctrină se arată că prin comorienţi trebuie să înţelegem: (1) două sau mai multe persoane
decedate în aceeaşi împrejurare şi (2) în astfel de condiţii încât nu se poate stabili dacă una a
supravieţuit alteia. La aceste condiţii prevăzute de lege, unii autori mai adaugă încă una, şi anume,
ca între persoanele în cauză să existe vocaţie succesorală reciprocă pentru că numai într-o astfel de
situaţie interesează a se stabili cu precizie momentul morţii fiecăruia (considerându-se că dacă nu
există o astfel de relaţie, problema comorienţilor nu se pune) 4 .
În general, dovada momentului morţii se poate face prin orice mijloc de probă (fiind vorba de un
fapt juridic, eveniment juridic), însă există anumite împrejurări în care o asemenea dovadă este
imposibilă, aşa cum este, prin ipoteză, situaţia comorienţilor. Iată situaţia în care două persoane
între care există vocaţie succesorală reciprocă decedează într-un accident, fără a se putea stabili
dacă una a supravieţuit alteia. Moartea ambelor persoane este constatată în mod direct, dar nu se ştie
când a intervenit exact, iar supravieţuirea este importantă pentru că, dacă ea ar fi durat cât de puţin,
era suficientă pentru a determina ca supravieţuitorul să capete calitatea de moştenitor al celui
predecedat, cu toate drepturile, la rândul lor transmisibile, pe care această calitate le implică. În
acelaşi mod, când două persoane au dispărut în aceeaşi împrejurare, fără a se putea constata direct
moartea lor, în procedura declarării judecătoreşti a morţii, instanţa este în imposibilitate să
precizeze, când va stabili data morţii, care dintre cele două persoane a decedat mai întâi.
Tocmai pentru a înlătura disputele care pot să intervină în asemenea situaţii, legea intervine şi
rezolvă problema necunoscută în discuţie – momentul morţii – prin instituirea unei prezumţii
relative de identitate a momentului morţii, aşa încât persoanele în cauză „sunt socotite că au murit
deodată”. În acest fel, pe planul deschiderii succesiunii şi al capacităţii de a succede, problema
fiecăreia din persoanele care au murit în aceeaşi împrejurare, fără a se putea stabili dacă una a
supravieţuit alteia, se rezolvă în mod separat: 1) succesiunea se deschide pentru toate persoanele
implicate în acelaşi moment; 2) niciuna nu o va succede pe cealaltă, nefiind îndeplinită cerinţa art.
654 alin. (1) C.civ. ( „să existe în momentul deschiderii succesiunii”); 3) cercul moştenitorilor care
vor culege moştenirea se va determina separat pentru fiecare dintre comorienţi.
S-a observat că, la prima vedere, din interpretarea gramaticală a legii, ar rezulta că nu acoperă şi
situaţia persoanelor care au murit în împrejurări diferite, dar produse în acelaşi timp, fără a se putea
stabili care dintre ele a murit mai înainte (situaţia codecedaţilor). Suntem cu totul de acord că pentru
identitate de raţiune (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet) trebuie admis că există comorienţă
şi în situaţia în care persoanele au murit ori dispărut în împrejurări diferite, produse în acelaşi timp
(sau care se suprapun cel puţin în parte), fără a se putea stabili care a supravieţuit (situaţia mai
multor accidente, care pot fi sau nu de aceeaşi natură, produse în acelaşi timp, însă în locuri diferite)
5.
În fine, suntem de acord cu opinia, susţinută în ultimul timp în doctrină, potrivit căreia calitatea de
comorienţi şi aplicabilitatea prezumţiei de identitate a momentului morţii nu trebuie condiţionată de
vocaţia succesorală reciprocă (spre deosebire de art. 720 C.civ.fr., legea noastră nu prevede condiţia
reciprocităţii vocaţiei succesorale), pentru că ea interesează şi în situaţia în care între cei implicaţi
există vocaţie unilaterală (autorul legatului şi legatarul) 6 . De altfel, este de observat că prezumţia
legală în discuţie este prevăzută în Decretul nr. 31/1954, care constituie legea cadru în materia
persoanei fizice şi a capacităţii civile a acesteia şi, mai exact, imediat după reglementarea încetării
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice prin declararea judecătorească a morţii (art. 16-20). În
acest cadru, se poate susţine că prezumţia este de „aplicabilitate generală”, iar nu doar în materie
succesorală (chiar dacă, practic, aici poate să apară cel mai frecvent această problemă) 7 . Pe de altă
parte, după cum am spus, această prezumţie este relativă, aşa încât poate fi răsturnată prin
dovedirea supravieţuirii uneia dintre persoanele implicate, fiind admis aici orice mijloc de probă (cu
atât mai mult, prin anularea hotărârii declarative de moarte a uneia dintre persoanele considerate
iniţial ca fiind decedate).

Secţiunea a 4-a
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice
§1 - Noţiuni generale
§2 - Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

§1
Noţiuni generale
42. Noţiunea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Definind capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice am susţinut că este acea parte a capacităţii civile a omului care constă în
aptitudinea acestuia de a avea drepturi şi obligaţii civile. Pe de altă parte, printre trăsăturile juridice
ale capacităţii de folosinţă a fost analizată şi „generalitatea”, înţeleasă ca acea însuşire a capacităţii
de a fi aptitudinea „generală a omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile”. Definiţia şi
generalitatea capacităţii de folosinţă, care rezultă din dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Decretul nr.
31/1954, „capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii” (de vreme ce nu
menţionează expres anumite drepturi şi obligaţii, se admite că trimite la toate), exprimă, sintetic,
conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
În doctrină se admite constant că toate drepturile şi obligaţiile civile ale omului dau conţinut
capacităţii sale de folosinţă 1 . Se observă, de asemenea, că acest conţinut se obţine din reunirea a
două componente:
a) componenta activă, care cuprinde toate drepturile subiective ale omului;
b) componenta pasivă, care cuprinde toate obligaţiile civile ale omului 2 .
De subliniat că drepturile subiective civile şi obligaţiile civile sunt prezentate separat numai din
punct de vedere metodologic, pentru că, în realitate, ele sunt inseparabile: fiecărui drept îi
corespunde o obligaţie corelativă, după cum fiecărei obligaţii îi corespunde un drept subiectiv civil.
Dacă avem în vedere existenţa diferitelor instituţii juridice ale dreptului civil, se poate admite că
pentru capacitatea de folosinţă a omului conţinutul este dat de drepturile şi obligaţiile civile
aparţinând diferitelor instituţii juridice civile, aşa încât vom întâlni „capacitate contractuală”,
„capacitate delictuală”, „capacitate succesorală” etc. Aceste componente ale conţinutului capacităţii
de folosinţă a persoanei fizice, care primesc o anumită considerare în diferitele materii ale dreptului
civil, nu afectează caracterul unitar al conţinutului „întregului”, determinat, printre altele, de
unicitatea subiectului de drept 3 . Persoana fizică acţionează, în toate raporturile civile, în virtutea
capacităţii sale de folosinţă, dar are în vedere, din conţinutul acesteia, acele elemente necesare
angajamentului concret în care se implică.
O enumerare exhaustivă a drepturilor şi obligaţiilor civile pe care le poate avea persoana fizică nu
este posibilă, dat fiind numărul nelimitat al acestora. Pot fi examinate diferitele categorii de drepturi
şi obligaţii civile, atunci când se prezintă clasificarea acestora 4 .
43. Categorii de drepturi şi obligaţii civile care intră în conţinutul capacităţii de folosinţă a omului.
Nu este cazul să analizăm aici toate categoriile de drepturi şi obligaţii civile, dar, pentru a creiona
conţinutul capacităţii de folosinţă, vom prezenta pe cele mai des întâlnite.
Se admite că, în funcţie de natura conţinutului lor, drepturile subiective civile se împart în
patrimoniale şi nepatrimoniale, iar fiecare diviziune cunoaşte subdiviziuni. Este patrimonial dreptul
civil al cărui conţinut poate fi exprimat pecuniar (dreptul de proprietate, dreptul vânzătorului de a
primi preţul etc.). Drepturile patrimoniale se clasifică în drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real – ius in re – este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita
prerogativele asupra unui bun fără concursul altei persoane 5 (precum, dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale). Dreptul de creanţă – ius ad personam – este acel drept patrimonial în
temeiul căruia titularul său poate pretinde unei alte persoane (debitor, subiect pasiv) să dea, să facă
sau să nu facă ceva.
Dreptul subiectiv civil nepatrimonial este acela care nu are o valoare evaluabilă în bani şi care, în
consecinţă, nu face parte din patrimoniul persoanei (motiv pentru care este numit şi
extrapatrimonial) 6 . Există trei categorii de astfel de drepturi: a) drepturi care privesc existenţa şi
integritatea persoanei (dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare, cinste ori reputaţie
etc.); b) drepturi care privesc identificarea persoanei fizice (dreptul la nume; dreptul la pseudonim;
dreptul la domiciliu; dreptul la stare civilă etc.); c) drepturile decurgând din creaţia intelectuală
(dreptul la paternitatea operei sau invenţiei etc.).
După corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se împart în principale şi accesorii. Este
principal acel drept subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare, aşa încât soarta sa juridică
nu depinde de vreun alt drept (precum: dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale; dreptul
vânzătorului la plata preţului/dreptul cumpărătorului la predarea lucrului). Este accesoriu acel drept
subiectiv civil a cărui soartă juridică depinde de existenţa altui drept subiectiv civil, care are, în
temeiul legii ori potrivit voinţei părţilor, rol de drept principal (accesorium sequitur principale;
precum: dreptul de ipotecă; dreptul de gaj; dreptul de retenţie; dreptul creditorului de a pretinde
dobânda aferentă creanţei principale; dreptul la arvună –1297-1298 C.civ.; dreptul creditorului de a
cere fidejusorului plata datoriei asumate de debitorul principal).
În funcţie de gradul de certitudine conferit titularului, drepturile subiective civile se împart în pure
şi simple şi afectate de modalităţi. Este pur şi simplu dreptul subiectiv civil care conferă maximă
certitudine titularului său, deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo
împrejurare, aşa încât poate fi exercitat deîndată ce s-a născut, necondiţionat. Este afectat de
modalităţi acel drept subiectiv civil care nu oferă deplină siguranţă titularului său, în sensul că
existenţa sau exercitarea lui depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă. Este afectat de
modalităţi dreptul subiectiv civil care este însoţit de o condiţie, un termen sau o sarcină.
La rândul lor, obligaţiile civile se clasifică în funcţie de faptul juridic generator (după izvoare) în
obligaţii născute din: 1) contracte; 2) acte juridice unilaterale; 3) fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii (delicte şi cvasidelicte civile); 4) îmbogăţirea fără just temei; 5) gerarea de către o
persoană a intereselor altei persoane; 6) plata unei prestaţii nedatorate.
Pornind de la natura prestaţiei datorate de subiectul pasiv, se pot reţine mai multe clasificări. O
primă clasificare distinge între: obligaţia de a da; obligaţia de a face; obligaţia de a nu face. O altă
clasificare este aceea în: obligaţii pozitive (obligaţiile de a da şi obligaţiile de a face) şi obligaţii
negative (obligaţiile de a nu face). În fine, se distinge între: obligaţiile determinate (de rezultat) şi
obligaţiile de prudenţă şi diligenţă (de mijloace). Obligaţia de rezultat se caracterizează prin aceea
că este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul obligându-se ca,
desfăşurând o anumită activitate, să atingă un anumit rezultat (spre exemplu, în contractul de
transport, cărăuşul trebuie să transporte încărcătura într-un loc prestabilit). Obligaţia de mijloace se
caracterizează prin aceea că debitorul nu se obligă de la început să atingă un anumit rezultat, ci el
trebuie să depună toată diligenţa necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze (obligaţia
medicului constă în îndatorirea de a acţiona cu toată priceperea profesională pentru însănătoşirea
pacientului).
44. Reguli de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Pentru stabilirea
conţinutului capacităţii de folosinţă a omului se poate ţine seama de anumite principii, menţionate
în doctrina noastră şi aplicate în jurisprudenţă.
Prima regulă este aceea potrivit căreia conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se
stabileşte prin raportarea la sistemul legislativ în vigoare la un moment dat. Pornind de la
legalitatea capacităţii de folosinţă vom observa că întinderea şi structura acesteia se sprijină pe
actele normative în vigoare la momentul analizei, iar dinamica „dreptului pozitiv” determină
îmbogăţirea ori reducerea conţinutului capacităţii.
Pentru conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice în sistemul nostru trebuie să avem în
vedere şi reglementările internaţionale la care România este parte şi care privesc drepturi şi obligaţii
civile (Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, adoptat de Adunarea
generală a O.N.U la 16 decembrie 1966 şi ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974;
Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată la New York de Adunarea generală a O.N.U la
20 noiembrie 1989 ratificată prin Legea nr. 18/1990 7 ş.a.).
Cu privire la forţa juridică a reglementărilor internaţionale în ordinea juridică internă a României,
art. 11 alin. (2) din Constituţie dispune: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte
din dreptul intern”, iar art. 20 prevede: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există
neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului
în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
O importanţă aparte are Convenţia europeană a drepturilor omului, elaborată în cadrul Consiliului
Europei şi încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, care a fost semnată de România la 7 octombrie
1993 şi ratificată prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994). Convenţia a intrat în
vigoare pentru România la data de 20 iunie 1994, momentul depunerii instrumentelor de ratificare
la Secretariatul General al Consiliului Europei. Convenţia este parte integrată a sistemului român de
drept şi are aplicabilitate directă, dispoziţiile sale având forţă „constituţională şi supralegislativă” 8 .
În plus, normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale adiţionale trebuie interpretate şi
aplicate în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene, alcătuind împreună un „bloc de
convenţionalitate”, care se opune autorităţilor naţionale cu forţa juridică a normelor convenţionale 9
.
Trebuie să ţinem seama de dispoziţiile constituţionale pentru că, deşi Constituţia constituie
principalul izvor de drept pentru ramura dreptului constituţional, ea constituie, în acelaşi timp, un
izvor important şi pentru dreptul civil, dacă avem în vedere că: a) o parte din drepturile
fundamentale ale cetăţenilor primesc şi considerarea de drepturi subiective civile al căror titular este
persoana fizică; b) izvorul primar al principiilor fundamentale ale dreptului civil se găseşte în
Constituţie; c) unele norme constituţionale reglementează organele statului din punct de vedere al
regimului persoanelor juridice. În fine, pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice vom avea în vedere Codul civil român şi legile speciale, altfel zis, vom avea în
vedere toate actele normative care constituie izvoare ale dreptului civil 10 .
A doua regulă exprimă ideea că întinderea reală a conţinutului capacităţii de folosinţă a omului se
determină prin luarea în considerare a îngrădirilor acesteia. Când am discutat despre
intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice am arătat că art. 6 alin. (1) din Decretul nr.
31/1954 dispune imperativ că „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit,
în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege” (s.n.). Chiar dacă, în concepţia actuală regula o constituie capacitatea de folosinţă neîngrădită
( „deplină”, nelimitată prin norme juridice), sistemul juridic admite, prin excepţie, şi limitarea,
„îngrădirea” capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
Este important să reamintim că art. 53 din Constituţie (care face parte din capitolul al II-lea, intitulat
„Drepturile şi libertăţile fundamentale”, al titlului al II-lea, „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale”) prevede condiţiile în care poate opera restrângerea exerciţiului unor drepturi sau
al unor libertăţi 11 . Sunt astfel impuse limitele intervenţiei legii pentru a îngrădi capacitatea de
folosinţă şi se asigură acesteia un anumit conţinut. În esenţă, îngrădirea capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice poate interveni numai dacă se respectă un raport rezonabil între mijlocul ales de
legiuitor şi gravitatea efectelor sale asupra situaţiei persoanei 12 .
În concluzie, aşa cum s-a subliniat, mai întâi, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
este dat de ideea că omul are aptitudinea de a a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, iar, în al
doilea rând, în acest conţinut nu intră drepturile civile interzise prin îngrădirile capacităţii de
folosinţă, prevăzute expres de lege, şi drepturile şi obligaţiile ce aparţin altor ramuri de drept.
În prezentarea drepturilor ce dau conţinut capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se poate apela la
anumite criterii, dintre care două sunt mai semnificative: 1) criteriul naturii drepturilor civile
(patrimoniale şi nepatrimoniale); 2) criteriul sursei legislative, după care putem discuta despre
consacrare internă (naţională) şi consacrare internaţională.

§2
Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice
45. Precizări introductive. Restrângerile capacităţii de folosinţă rezultă întotdeauna dintr-o
dispoziţie expresă a legii, pentru că, ştim deja, regula o constituie „capacitatea neîngrădită”. Chiar
dacă, la o primă vedere, îngrădirile capacităţii de folosinţă par numeroase, nu trebuie să uităm că
drepturile şi obligaţiile civile sunt, în principiu, nelimitate, iar persoanele fizice sunt, în dreptul
civil, libere să se implice, de regulă, în orice angajament juridic, ceea ce demonstrează consistenţa
capacităţii în discuţie.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca incapacităţi de drept civil. În
consecinţă, nu trebuie considerate drept restrângeri ale capacităţii de folosinţă anumite limitări,
îngrădiri sau incapacităţi care operează în alte ramuri de drept (precum dreptul administrativ,
dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul comercial etc.), ci doar cele din dreptul civil.
Pot fi amintite aici dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora: „Drepturile
civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale,
materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire” şi „ele
pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social”. În doctrina noastră s-a subliniat că
având în vedere că „cele două articole sunt înscrise, ca un adevărat preambul, la decretul care
reglementează regimul juridic al persoanelor”, trebuie să admitem că aplicarea lor priveşte nu doar
exerciţiul drepturilor civile concrete, dar constituie coordonate importante pentru definirea şi
limitarea capacităţii de folosinţă, care nu este altceva decât o prefigurare in abstracto a tuturor
drepturilor şi a obligaţiilor ce pot fi dobândite sau asumate de către o persoană 1 . Însă, trebuie să
avem în vedere că aceste dispoziţii legale (ca de altfel, întregul Decret nr. 31/1954) sunt în vigoare
numai în măsura în care nu contravin normelor constituţionale actuale 2 .
Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se clasifică în funcţie de mai multe criterii. Mai
întâi, după finalitatea lor, incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în două categorii (poate fi
considerată cea mai importantă clasificare): 1) incapacităţi cu caracter de sancţiune; 2) incapacităţi
cu caracter de măsuri de protecţie sau de ocrotire a persoanei fizice.
După modul în care operează, incapacităţile de drept civil se clasifică în: 1) incapacităţi care
operează de plin drept (ope legis), prin simpla încadrare a persoanei fizice în ipoteza normei civile
care impune incapacitatea; 2) incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile. Este important să reţinem că cele mai multe incapacităţi civile fac parte din categoria
celor care operează de plin drept, care constituie regula în această materie, iar incapacităţile pentru
care trebuie să existe o hotărâre judecătorească irevocabilă constituie excepţia (se încadrează aici
unele incapacităţi-sancţiune, pe care le vom menţiona în cele ce urmează).
În fine, în funcţie de izvorul lor, incapacităţile de drept civil se pot clasifica în: a) incapacităţi
stabilite în legea civilă; b) incapacităţi stabilite în legea penală.
Vom prezenta incapacităţile de drept civil urmărind, în principal, criteriul finalităţii lor, dar şi
celelalte două criterii, în subsidiar.
46. Incapacităţi cu caracter de sancţiune. Această primă categorie de incapacităţi civile este
formată din două subdiviziuni (după izvorul lor): 1) îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală; 2)
îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă.
46.1. Îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală. Codul penal cuprinde în titlul al III-lea, intitulat
„Pedepsele”, reglementări privind categoriile şi particularităţile pedepselor aplicabile persoanei
fizice 3 . Potrivit art. 52 C.pen. „pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a
condamnatului”, scopul ei fiind „prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”. Prin executarea pedepsei
„se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de
regulile de convieţuire socială”, însă aceasta „nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să
înjosească persoana condamnatului”.
Pedepsele aplicabile persoanei fizice sunt principale, complementare şi accesorii. Pedepsele
principale sunt: a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani; c) amenda de la
100 lei la 50.000 lei (art. 53 C.pen.).
Potrivit art. 64 C.pen.: „Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea
unuia sau unora din următoarele drepturi: a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice
sau în funcţii elective publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura
aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; d) drepturile părinteşti; e)
dreptul de a fi tutore şi curator”.
Se observă că aici interesează pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor părinteşti şi a
dreptului de a fi tutore sau curator.
Potrivit art. 71 C.pen. „pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art.
64”. De subliniat că, după modificarea adusă acestui articol prin Legea nr. 278/2006 (art. I pct. 22),
interzicerea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator se aplică „ţinând seama „de
natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de
interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă” 4 . Mai mult, pe durata amânării
sau întreruperii executării pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, condamnatul poate să-şi
exercite drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator, în afară de cazul în care aceste
drepturi au fost anume interzise condamnatului prin hotărârea de condamnare [art. 71 alin. (4)].
Cu excepţia drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore şi curator, persoana aflată în executarea
pedepselor privative de libertate se bucură de toate drepturile civile, pentru că pedeapsa penală nu
priveşte, în principal, capacitatea de folosinţă a persoanei, ci o anumită latură a libertăţii sale. Legea
nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal 5 , prevede în art. 38 alin. (1) că „exercitarea drepturilor persoanelor condamnate
la pedepse privative de libertate nu poate fi îngrădită decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de
Constituţie şi lege”. Legea prevede că „libertatea conştiinţei şi a opiniilor, precum şi libertatea
credinţelor religioase ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate nu pot fi
îngrădite” (art. 40), iar printre drepturile acestor persoane menţionează: dreptul la informaţie (art.
41); dreptul la consultarea documentelor de interes personal (art. 42); dreptul de petiţionare (art.
44); dreptul la corespondenţă (art. 45); dreptul la convorbiri telefonice (art. 47); dreptul de a primi
bunuri (art. 49); dreptul la asistenţă medicală (art. 50); dreptul la încheierea unei căsătorii (art. 54).
În plus, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 aprobat de Hotărârea Guvernului nr.
1897/2006, prevede condiţiile în care se exercită „dreptul de a efectua cumpărături” 6 şi impune
reguli pentru asigurarea legalizării sau autentificării unor acte juridice încheiate de persoanele
private de libertate 7 .
46.2. Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă. Mai întâi, intră în această categorie, decăderea din
drepturile părinteşti.
Potrivit art. 109 din Codul familiei: (1) „Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este
primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţă
gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte 8 , ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea
profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România, instanţa judecătorească,
la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti”. (2)
„Citarea părinţilor şi autorităţii tutelare este obligatorie” (s.n.). Pe de altă parte, potrivit art. 112 din
Codul familiei: „Instanţa judecătorească va reda părintelui decăzut din drepturile părinteşti
exerciţiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere astfel încât, prin
redarea acestor drepturi, creşterea, educarea, învăţătura, pregătirea profesională şi interesele
patrimoniale ale copilului nu mai sunt primejduite” (s.n.) 9 .
Măsura decăderii din drepturile părinteşti, în temeiul art. 109 C.fam., este ca natură juridică, o
pedeapsă mixtă, adică de dreptul familiei şi de drept civil 10 . Pentru dreptul civil, o asemenea
pedeapsă se concretizează în lipsirea părintelui decăzut de următoarele drepturi: a) dreptul de a
reprezenta pe minorul de 14 ani în actele juridice civile; b) dreptul de a încuviinţa actele juridice
civile ale minorului între 14 şi 18 ani; c) dreptul de a fi tutore [art. 117 lit. b) C.fam.].
Este de amintit că prin Legea nr. 47/1993 11 care reglementa declararea judecătorească a
abandonului, prevedea soluţii asemănătoare, iar nu identice, cu măsura impusă prin dispoziţiile
Codului familiei menţionate 12 .
Pe de altă parte, intră în categoria îngrădirilor cu caracter de pedeapsă civilă, limitările stabilite în
materie succesorală de Codul civil român.
Potrivit art. 655 C.civ., sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune: 1.
condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct; 2. acela care a făcut în contra
defunctului o acuzaţie capitală, declarată de instanţă calomnioasă; 3. moştenitorul major care, având
cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei”. Textul reglementează
nedemnitatea succesorală care constă în decăderea moştenitorului legal din dreptul de a culege o
moştenire determinată, inclusiv rezerva la care ar fi avut dreptul din aceasta, pentru că s-a făcut
vinovat de fapte grave faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia. Sancţiunea
operează de drept, iar cel care lasă moştenirea nu poate înlătura efectele ei prin iertarea nedemnului
de fapta sa 13 .
Potrivit art. 703 C.civ., „erezii care au dat la o parte, sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni, nu
mai au facultatea de a se lepăda de dânsa; cu toată renunţarea lor, ei rămân erezi şi nu pot lua nicio
parte din lucruri date la o parte sau ascunse”. Textul reglementează o excepţie de la caracterul
voluntar al actului de opţiune succesorală şi impune o „acceptare pură şi simplă forţată” în cazul în
care moştenitorul a sustras sau a tăinuit bunuri ale moştenirii cu intenţia de a le însuşi în
exclusivitate şi de a păgubi pe comoştenitori sau creditorii moştenirii. Sustragerea sau ascunderea
de bunuri constituie fapte juridice ilicite, delicte civile, iar sancţiunea, constând în efectele speciale
care se produc în urma săvârşirii acestor fapte, reprezintă o pedeapsă civilă, cu toate consecinţele
care decurg de aici 14 .
Potrivit art. 712 C.civ., „eredele care a ascuns obiecte ale succesiunii sau care cu ştiinţă şi rea-
credinţă n-a trecut în inventar efecte dintr-însa, nu se poate folosi de beneficiul de inventar”. Textul
reglementează decăderea din beneficiul de inventar, cu titlu de pedeapsă, aplicată moştenitorului
(inclusiv minorul sau persoana pusă sub interdicţie, dar cu capacitate delictuală) care cu intenţie
frauduloasă a ascuns bunuri succesorale 15 . Fără a intra în amănunte care nu interesează aici,
amintim că acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar este un act de opţiune succesorală,
expres şi solemn, prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de
opţiune succesorală, că îşi însuşeşte titlul de moştenitor al patrimoniului succesoral, dar înţelege să
răspundă de pasivul succesoral numai cu bunurile moştenite. Inventarul care se întocmeşte opreşte
confuziunea dintre patrimoniul succesoral şi patrimoniul moştenitorului interesat. Este o procedură
facultativă, foarte utilă în situaţia în care pasivul depăşeşte activul succesoral. În acest cadru,
înţelegem de ce pedeapsa impusă de art. 712 C.civ. este importantă 16 .
47. Incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie (ocrotire). Nu toate limitările capacităţii de
folosinţă au caracter de sancţiuni, pentru că în unele situaţii legiuitorul le-a instituit din considerente
de ocrotire sau protecţie a intereselor anumitor categorii de persoane, ca urmare a situaţiei speciale
în care se află ori pentru ocrotirea unui interes general.
Mai întâi, pornind de la clasificarea actelor juridice civile după scopul urmărit, în acte cu titlu
oneros şi acte cu titlu gratuit, se ştie că importanţa acestei clasificări, printre altele, priveşte şi
capacitatea de a încheia actul, în sensul că legea este mai pretenţioasă atunci când este vorba de acte
cu titlu gratuit. În această idee, date fiind riscurile actului juridic cu titlu gratuit, Codul civil instituie
o serie de îngrădiri cu caracter de protecţie în scopul de a-l ocroti pe dispunător (fie testator, fie
donator).
Astfel, în capitolul al II-lea – „Despre capacitatea de a dispune sau de primi prin donaţiune între vii
sau prin testament”, din titlul al II-lea – „Despre donaţiuni între vii şi despre testamente”, cartea a
III-a – „Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea”, sunt reglementate
următoarele incapacităţi:
– cea prevăzută de art. 806: „Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel... prin
donaţie sau testament, de bunurile sale”
– cea prevăzută de art. 807: „Minorul de 16 ani poate dispune prin testament şi numai pentru
jumătate din bunurile de care, după lege, poate dispune majorele”;
– cea prevăzută de art. 809: (1) „Minorul de şaisprezece ani nu poate, prin testament, dispune în
favoarea tutorelui său”. (2) „Minorul, ajuns la majoritate, nu poate dispune nici prin donaţiune între
vii, nici prin testament, în favoarea fostului său tutore, dacă socotelile definitive ale tutelei n-au fost
în prealabil date şi primite”. (3) „Sunt exceptaţi în amândouă cazurile de mai sus ascendenţii
minorilor, care sunt sau au fost tutori ai lor”.
Aşadar, incapacităţile de a dispune prin testament privesc următoarele categorii de persoane: 1)
minorul care nu a împlinit 16 ani nu poate dispune prin testament (art. 806 C.civ.), incapacitatea
fiind totală; dispoziţia testamentară fiind esenţialmente personală, el nu poate dispune nici prin
reprezentant sau cu încuviinţarea ocrotitorilor legali (chiar dacă a împlinit vârsta de 14 ani); 2)
minorul care a împlinit 16 ani are o capacitate parţială de a testa, aşa încât poate dispune de
jumătate din averea sa; 3) minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, deşi are capacitate parţială de a
testa, nu poate dispune prin testament în favoarea tutorelui său 17 .
Pe de altă parte, minorii nu pot încheia contract de donaţie, în calitate de donatori, nici prin
reprezentanţi legali, nici personal cu încuviinţarea ocrotitorului legal. În practică se recunoaşte
validitatea darurilor obişnuite făcute de minor sau, în numele său, de ocrotitorul legal dacă sunt
potrivite cu posibilităţile minorului. În favoarea tutorelui, minorul nu poate dispune prin donaţie
nici după ce a ajuns la majorat, cât timp autoritatea tutelară n-a dat tutorelui descărcare pentru
gestiunea sa (art. 809 C.civ, art. 141 C.fam) 18 . Legiuitorul a avut în vedere riscul ca tutorele să
folosească influenţa pe care o are asupra minorului pentru a-l determina să facă liberalităţi, care să
acopere eventualele abuzuri ale administrării tutelei. Prezumţia legală de sugestie impusă de art.
809 C.civ. este iuris et de iure, aşa încât nu poate fi înlăturată prin proba contrară.
Codul civil prevede o importantă incapacitate de a primi prin donaţie sau testament pentru anumite
categorii de persoane care ar avea, în anumite împrejurări, o influenţă puternică asupra donatorului.
Astfel, potrivit art. 810: (1) „Doctorii în medicină sau chirurgie, ofiţerii de sănătate şi spiţerii, care
au tratat pe o persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau
testamentare, ce dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul acestei boli”. (2) „Sunt exceptate: 1.
Dispoziţiile remuneratorii făcute cu titlu particular; se va ţine însă seama de starea dispunătorului şi
de serviciile făcute; 2. Dispoziţiile universale, în caz de rudenie până la al patrulea grad inclusiv,
afară numai dacă mortul va avea erezi în linie dreaptă şi dacă acela, în profitul căruia s-a făcut
dispoziţia, nu este el chiar erede în linie dreaptă”. (3) „Aceleaşi reguli sunt aplicabile în privinţa
preoţilor”. Aşadar, medicii şi farmaciştii, inclusiv persoanele care practică ilegal medicina, care au
tratat o persoană de boala din care moare, dar şi preoţii care au asistat-o din punct de vedere
religios, nu pot primi donaţiile ce bolnavul a făcut în cursul acestei boli. Prohibiţia se întemeiază pe
o prezumţie de sugestie şi captaţie iuris et de iure, aşa încât nu se poate dovedi că aceste liberalităţi
sunt opera unei voinţe libere, care are în vedere calitatea de rudă sau de prieten a beneficiarului, iar
nu calitatea de medic, farmacist ori preot 19 , pentru că ceea ce interesează aici este asistenţa cu
caracter de continuitate acordată bolnavului.
Într-un caz particular, art. 883 C.civ. instituie o incapacitate de a primi prin testament în următorii
termeni: „Testamentul făcut pe mare nu va putea cuprinde nicio dispoziţie în favoarea ofiţerilor
bastimentului, dacă dânşii nu sunt rude cu testatorul”; prohibiţia se întemeiază şi aici pe prezumţia
legală absolută de abuz de influenţă.
În materia contractului de vânzare-cumpărare Codul civil prevede, de asemenea, anumite îngrădiri,
în scopul ocrotirii unor interese particulare ori generale. Astfel, sunt reglementate următoarele
incapacităţi:
– cea din art. 1307 alin. (1) „Vânzarea nu se poate face între soţi...”; interdicţia apără interesele
moştenitorilor şi creditorilor, care ar putea fi vătămaţi prin încheierea unor contracte de vânzare-
cumpărare simulate, având în vedere relaţiile dintre soţi.
– cea din art. 1308: „Sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecatari, nici direct, nici prin
persoane interpuse: 1. Tutorii, ai averii celor de sub tutelă; 2. Mandatarii, ai averii ce sunt
însărcinaţi să vândă; 3. Administratorii, ai averii comunelor sau stabilimentelor încredinţate
îngrijirii lor; 4. Oficianţii publici, ai averilor statului ale căror vânzări se fac printr-înşii”.
– cea consacrată de art. 1309: „Judecătorii şi supleanţii, membrii ministerului public şi avocaţii nu
se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competenţa tribunalului judeţean în a cărui
rază teritorială îşi exercită funcţiile lor sub pedeapsa de nulitate, speze şi daune-interese”. Interdicţia
protejează interesele vânzătorului, care ar putea fi constrâns să vândă, dar, mai ales, un interes de
ordine publică dat de apărarea prestigiului justiţiei.
În fine, pot fi amintite aici şi incapacităţile prevăzute de Codul familiei. Mai întâi, potrivit art. 128
C.fam.: „Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau
surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de alta”; legea nu menţionează o anumită categorie de acte
juridice, cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, aşa încât, din acest punct de vedere, interdicţia este
generală.
Pe de altă parte, potrivit art. 133 alin. (3) C.fam.: „Minorul nu poate să facă, nici chiar cu
încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia”.
48. Caracterul şi sancţiunea nerespectării incapacităţilor. Este important să reţinem că
incapacităţile menţionate mai sus pot avea un caracter absolut sau relativ 20 . Se consideră că este
absolută acea incapacitate care împiedică încheierea actului juridic civil, de către cel incapabil, cu
orice altă persoană. Intră în această categorie incapacităţile prevăzute de art. 806 şi art. 807 C.civ.
şi art. 133 alin. (3) C.fam.
Se consideră că este relativă acea incapacitate care opreşte încheierea actului juridic civil de către
cel incapabil, doar cu anumite persoane, menţionate expres de lege. Intră în această categorie
incapacităţile prevăzute de art. 809, art. 810, art. 833 C.civ., precum şi art. 1307, art. 1308 şi art.
1309 C.civ.
Cu privire la sancţiunea care intervine în situaţia nerespectării incapacităţii, trebuie menţionat că
sancţiunea specifică prevăzută de lege pentru ipoteza încheierii unor acte juridice cu încălcarea
normelor ce instituie îngrădiri ale capacităţii de folosinţă este nulitatea acelor acte 21 .
Pe de altă parte, atunci când nesocotirea normelor legale se concretizează în fapte ilicite de altă
natură, care prezintă o gravitate mai mare, cum ar fi delictele civile, abaterile disciplinare,
contravenţiile sau infracţiunile, devine operantă, după caz, răspunderea civilă delictuală,
răspunderea disciplinară, răspunderea administrativă sau răspunderea penală 22 .
Capitolul III
Capacitatea de exerciţiu a pesoanei fizice
Secţiunea 1 - Noţiuni introductive
Secţiunea a 2-a - Lipsa capacităţii de exerciţiu
Secţiunea a 3-a - Capacitatea de exerciţiu restrânsă
Secţiunea a 4-a - Capacitatea de exerciţiu deplină
Secţiunea a 5-a - Alte aspecte privind capacitatea de exerciţiu

Secţiunea 1
Noţiuni introductive
§1 - Definiţie şi reglementare
§2 - Premisele şi felurile capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
§3 - Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu

§1
Definiţie şi reglementare
49. Definiţia capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
se bucură atât de o definiţie legală, prevăzută în art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, cât şi de
definiţii date în doctrină.
Mai întâi, potrivit art. 5 alin. (3) „capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.
Pe de altă parte, definiţiile doctrinei conţin, în general, aceleaşi elemente, cu diferenţe de formulare
de la un autor la altul 1 . În ceea ce ne priveşte, susţinem opinia potrivit căreia definiţia capacităţii
de exerciţiu a persoanei fizice trebuie să conţină aspecte esenţiale, precum: 1) corelaţia acestei
noţiuni cu noţiunea de gen, „capacitatea civilă” a omului; 2) capacitatea de exerciţiu presupune
încheierea de acte juridice civile, iar nu a oricăror acte juridice, care ar aparţine altor ramuri de
drept; 3) încheierea de acte juridice priveşte nu numai exercitarea de drepturi şi asumarea de
obligaţii civile, dar şi dobândirea de drepturi subiective civile şi executarea obligaţiilor civile.
Faţă de aceste elemente, capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii
civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi
asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile 2 .
Pentru a reţine corelaţia dintre capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
putem să pornim de la particularităţile surselor drepturilor subiective civile. Din analiza capacităţii
de folosinţă a persoanei fizice am reţinut că exprimă „calitatea de subiect de drept civil”, fiind
inerentă calităţii de om, aşa încât aparţine oricui, indiferent de vârstă, începând din momentul
naşterii sau, în condiţiile menţionate, chiar anterior naşterii, de la concepţiune.
Intrarea în raporturi juridice se poate înfăptui prin fapte juridice sau prin acte juridice 3 . Faptele
juridice, în înţeles restrâns, cuprind: în primul rând, evenimentele juridice care se produc
independent de voinţa omului şi, în al doilea rând, acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a
produce efecte juridice (nu fără intenţie în general), efecte care se produc în virtutea legii.
Angajarea unei persoane prin evenimente juridice nu presupune neapărat că acea persoană are
discernământ, de vreme ce, prin ipoteză, evenimentele se produc în afara voinţei sale. La rândul lor,
acţiunile omeneşti cuprinse în noţiunea de fapte juridice comportă următoarea distincţie: 1) pentru a
fi săvârşite implică mai degrabă posibilitatea omului „de a acţiona” decât aptitudinea sa de a
distinge între bine şi rău (este clar că omul poate „acţiona”, înainte de „a avea o maturitate
deplină”); 2) pentru a atrage efecte juridice sau răspunderea autorului (cel care a săvârşit faptul) se
cere un discernământ elementar suficient pentru a permite unei persoane să ştie că anumite fapte nu
trebuie săvârşite, fără a fi necesar ca pentru însuşirea unei astfel de conduite să se aştepte împlinirea
unei anumite vârste. Oricum, efectele juridice ale acţiunilor ilicite (delicte civile) se produc în
virtutea legii şi nu pentru că autorul acţiunii a urmărit producerea lor.
Dar actele juridice sunt, nu-i aşa?, manifestări de voinţă, acţiuni omeneşti săvârşite cu intenţia
precisă de a produce anumite efecte juridice, pe care persoana le urmăreşte în mod conştient. În
consecinţă, nu este suficient să existe un subiect de drept, pentru ca acesta să încheie personal acte
juridice. Este nevoie ca persoana să aibă o maturitate deplină. Dacă nu se poate nega niciunui om
capacitatea de folosinţă, realitatea demonstrează că maturitatea pentru a încheia acte juridice se
dobândeşte la o anumită vârstă. Pentru aceste argumente, legea civilă stabileşte deosebirea dintre
„simpla existenţă a omului”, suficientă pentru a-i conferi calitatea de subiect de drept, şi
„aptitudinea de a acţiona în mod conştient”, necesară pentru a-i conferi capacitatea de a se angaja
juridic, încheind personal acte juridice. Capacitatea de exerciţiu nu se confundă cu „aptitudinea de a
dobândi drepturi şi obligaţii civile”, ea este aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile şi a-şi
asuma şi executa obligaţiile civile prin „încheierea unor acte juridice”.
În doctrină s-a subliniat, pe bună dreptate, că întemeiată pe capacitatea de folosinţă, pe calitatea
omului de subiect de drept, capacitatea de exerciţiu porneşte de la premisa dobândirii unei anumite
maturităţi de către persoană şi exprimă juridiceşte această maturitate prin posibilitatea de a încheia
acte juridice. Legea are în vedere importanţa şi particularităţile acestor izvoare de drepturi şi
obligaţii civile în sistemul surselor drepturilor şi obligaţiilor civile 4 . În plus, în conţinutul
capacităţii de exerciţiu se va reţine nu simpla aptitudine abstractă de a fi parte într-un act juridic,
aptitudine care există în conţinutul capacităţii de folosinţă, ci aptitudinea persoanei de a încheia
personal şi singură aceste acte juridice, iar nu prin intermediul sau cu încuviinţarea altor persoane 5
. De esenţa capacităţii de exerciţiu este, după cum vom vedea, tocmai aptitudinea subiectului de
drept de a încheia personal şi singur acte juridice, iar nu prin intermediul sau cu asistenţa altor
persoane.
50. Reglementarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice. Capacitatea de exerciţiu este
reglementată, alături de capacitatea de folosinţă, în mai multe acte normative.
Mai întâi, în Decretul nr. 31/1954, în dispoziţiile cuprinse în art. 5 alin. (3), art. 8, art. 9, art. 10 alin.
final şi art. 11, dar şi în Decretul nr. 32/1954 în dispoziţiile art. 25; în Codul civil, în dispoziţiile
cuprinse în art. 807 (menţionat deja), art. 950, art. 951, art. 952, dar şi în alte articole; în Codul
familiei, dispoziţiile art. 4, art. 105 alin. (1) şi (2), art. 124, art. 133 şi art. 147.
Iniţial, până după cel de-al doilea război mondial, capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice era
reglementată, cum este firesc, în Codul civil. În doctrină se susţine, pe bună dreptate, reintroducerea
acestor reglementări în Codul civil sau într-un viitor cod civil 6 , de vreme ce materia capacităţii
civile face parte integrantă din problematica instituţiei persoanelor, care la rândul lor trebuie să se
regăsească în Codul civil. Reglementarea instituţiei persoanelor printr-o lege specială, în afara
Codului civil, a fost determinată de „realităţile social-politice” ale perioadei în care s-a realizat, dar
în prezent nimic nu mai justifică această soluţie. De altfel, în Proiectul legii noului Cod civil,
adoptat de Senatul României în septembrie 2004, capacitatea de exerciţiu este prevăzută în
secţiunea a 2-a, titlul al II-lea – „Persoana fizică”, Cartea I – „Despre persoane”, art. 23-35. Spre
exemplu, art. 23 are următorul conţinut „Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a
încheia singură acte juridice civile” 7 .

§2
Premisele şi felurile capacităţii de exerciţiu a
persoanei fizice
51. Premisele capacităţii de exerciţiu. Două sunt premisele capacităţii de exerciţiu a persoanei
fizice:
– existenţa capacităţii de folosinţă a persoanei fizice;
– existenţa discernământului.
Prima premisă nu ridică probleme, de vreme ce, după cum am văzut, în dreptul modern un caracter
juridic al capacităţii de folosinţă a omului este universalitatea sa, în sensul că aparţine tuturor
oamenilor.
A doua premisă aduce în discuţie facultatea omului de a discerne, de a judeca limpede, cu
pătrundere, şi de a aprecia un lucru la justa lui valoare. Sau, pentru că suntem în dreptul civil, vom
admite că discernământul cuprinde puterea omului de a-şi reprezenta corect consecinţele juridice
civile ale manifestării sale de voinţă.
Existenţa fizică, biologică, a omului determină existenţa sa juridică, dar nu este suficientă pentru a
susţine o „viaţă juridică proprie”. Reglementarea legală a capacităţii de exerciţiu este astfel realizată
încât absenţa discernământului sau existenţa lui într-o măsură insuficientă să nu se întoarcă
împotriva intereselor participantului la viaţa juridică. Legea intervine şi condiţionează recunoaşterea
capacităţii de exerciţiu de puterea omului de a înţelege şi a evalua corect semnificaţia participării lui
la viaţa juridică. Discernământul exprimă facultatea omului de a aprecia corect semnificaţia actelor
sale de conduită, iar încheierea oricărui act juridic civil comportă în mod necesar o asemenea
facultate. Existenţa discernământului depinde de atingerea unui anumit stadiu de dezvoltare a vieţii
psihice a omului, la care se ajunge numai la o anumită vârstă, precum şi de desfăşurarea normală a
proceselor gândirii omului. În esenţă, discernământul depinde de vârsta şi de sănătatea minţii
omului, elemente de care legea ţine seama în reglementarea capacităţii de exerciţiu.
Pentru corecta înţelegere a instituţiei capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice trebuie să reţinem
cele două premise ale acesteia: capacitatea de folosinţă şi discernământul. Mai întâi, capacitatea de
folosinţă este acordată omului necondi ţionat, el poate avea drepturi şi obligaţii civile, indiferent de
izvorul lor concret: eveniment, acţiune omenească ori actul juridic. Dimpotrivă, capacitatea de
exerciţiu este acordată în considerarea discernământului şi priveşte exclusiv actele juridice civile (ea
nu are legătură cu faptele juridice stricto sensu) 1 . Iată situaţia unui minor de 5 ani care primeşte o
moştenire importantă, ceea ce este absolut posibil pentru că are capacitate de folosinţă. Dar el nu
poate să vândă bunuri din moştenirea primită, pentru că nu are capacitate de exerciţiu şi asta pentru
că nu are discernământul necesar pentru a încheia personal şi singur un asemenea act. Nu este
exclus ca anumite bunuri din moştenirea primită să necesite măsuri urgente de conservare (care nu
pot aştepta până la majoratul civil al proprietarului). Asemenea măsuri pot fi luate, în numele
minorului şi pentru el, de către reprezentantul său legal (de regulă, părinţii), ceea ce este posibil
pentru că în conţinutul capacităţii de folosinţă intră şi aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii
civile izvorâte din acte juridice civile.
52. Felurile capacităţii de exerciţiu. Ţinând seama de existenţa şi calitatea discernământului,
observând că „experienţa de viaţă” necesară pentru o „viaţă juridică proprie” se dobândeşte treptat,
prin înaintarea în vârstă, legea reglementează în materia capacităţii de exerciţiu trei situaţii
distincte:
– lipsa capacităţii de exerciţiu;
– capacitatea de exerciţiu restrânsă;
– capacitatea de exerciţiu deplină.
Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu: 1) minorii sub 14 ani; 2) alienaţii ori debilii mintali puşi sub
interdicţie judecătorească; situaţia lor este considerată a corespunde unei lipse totale a
discernământului.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă aparţine minorilor între 14 şi 18 ani, perioadă considerată a
corespunde discernământului în formare, situaţie de tranziţie între lipsa discernământului şi
existenţa deplinului discernământ.
În fine, au deplină capacitate de exerciţiu majorii, persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani
considerându-se a avea deplină maturitate pentru o viaţă juridică proprie. Prin excepţie, femeia
măritată înainte de 18 ani, în condiţiile legii, dobândeşte capacitate de exerciţiu.
Înainte de a analiza fiecare dintre cele trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, în
secţiuni distincte, vom prezenta caracterele juridice ale acesteia.

§3
Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu
53. Preliminarii. Capacitatea de exerciţiu este o parte a capacităţii civile, aşa încât, în consecinţă,
are caracterele juridice ale acesteia: legalitate, generalitate, intangibilitate, inalienabilitate. Pe de
altă parte, dispoziţiile legale impun ideea că şi egalitatea constituie un caracter juridic al capacităţii
de exerciţiu, după cum vom observa.
Trebuie precizat că aceste caractere juridice sunt raportate la „capacitatea de exerciţiu deplină” şi la
„capacitatea de exerciţiu restrânsă”, pentru că această chestiune nu se discută în situaţia lipsei
capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice.
Se observă că, în comparaţie cu trăsăturile juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice,
capacitatea de exerciţiu nu se caracterizează prin universalitate, având în vedere că, prin
condiţionarea ei de discernământ, anumite persoane sunt lipsite de această capacitate.
54. Conţinutul caracterelor juridice ale capacităţii de exerciţiu. În doctrină se arată că legalitatea
capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice înseamnă că instituirea, stabilirea conţinutului şi încetarea
acesteia sunt de domeniul exclusiv al legii, iar normele legale referitoare la aceste aspecte ale
capacităţii de exerciţiu au caracter imperativ, aşa încât persoanele fizice nu pot deroga de la ele 1 .
O situaţie specială este aceea a femeii care se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, aşa
încât se poate discuta despre posibilitatea influenţării prin voinţa persoanei fizice a momentului
dobândirii capacităţii de exerciţiu. Decretul nr. 31/1954, art. 8 alin. (3) admite că „minorul care se
căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”, iar art. 4 C.fam. fixează
vârsta matrimonială a femeii la 16 ani şi oferă posibilitatea obţinerii unei „dispense de vârstă” aşa
încât femeia se poate căsători de la 15 ani. Dar trebuie să observăm că această situaţie nu contrazice
legalitatea capacităţii de exerciţiu, de vreme ce legea este cea care devansează majoratul civil al
femeii căsătorite. Este adevărat că încheierea căsătoriei rezultă din voinţa liberă a soţilor, iar prin
căsătorie femeia dobândeşte capacitate deplină înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dar majoratul
rezultă şi aici dintr-o dispoziţie legală expresă 2 .
Generalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se referă la conţinutul acesteia şi constă în
trăsătura acesteia de a permite omului să dobândească drepturi subiective civile, să îşi asume
obligaţii civile, să exercite drepturile şi să execute obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte
juridice civile, cu excepţia celor oprite expres de lege.
Este important să reţinem că, după cum este de aşteptat, gradul de generalitate diferă după cum este
vorba de capacitatea de exerciţiu deplină ori de capacitatea de exerciţiu restrânsă.
Prin inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se desemnează caracterul, consacrat
expres de art. 6 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, conform căruia această capacitate nu poate face
obiectul unei renunţări, nici măcar parţială, şi nici nu poate fi obiect de înstrăinare: „Nimeni nu
poate renunţa nici în tot şi nici în parte... la capacitatea de exerciţiu”.
Prin intangibilitatea capacităţii de exerciţiu se înţelege trăsătura acesteia de a nu i se putea aduce
limitări decât prin dispoziţii exprese ale legii şi cu respectarea limitelor impuse de art. 53 din
Constituţie. Şi acest caracter este reglementat expres de lege, prin art. 6 alin. (1) din Decretul nr.
31/1954, care dispune: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot
sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.
În fine, egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este o consecinţă a egalităţii persoanelor
fizice în faţa legii civile. Acest caracter al capacităţii de exerciţiu rezultă clar din art. 4 alin. (2) al
Decretului nr. 31/1954 care impune regula potrivit căreia sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul
de cultură sau originea, precum şi orice asemenea împrejurare, nu au nicio înrâurire asupra
capacităţii. În plus, egalitatea este prevăzută în art. 3 şi art. 26 din Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice ale omului, dar şi în art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de
prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă,
culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă
la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie” 3 .
Egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice nu intră în contradicţie cu distincţia făcută în
legătură cu gradul de generalitate al conţinutului acestei capacităţi, pentru că ea se verifică între
persoane aflate în aceeaşi situaţie (capacitate de exerciţiu deplină ori capacitate de exerciţiu
restrânsă). Important este ca unei persoane să nu i se interzică încheierea unui anumit act juridic,
invocându-se vreunul din motivele menţionate expres de lege sau altele asemenea (lista legală a
motivelor este exemplificativă, nu limitativă).
Secţiunea a 2-a
Lipsa capacităţii de exerciţiu
§1 - Persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu şi reprezentarea lor legală
§2 - Acte juridice civile permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu
§3 - Încetarea situaţiei juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu

§1
Persoane fizice lipsite de capacitate de
exerciţiu şi reprezentarea lor legală
55. Prevederile art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 sunt de strictă interpretare. Potrivit acestor
dispoziţii legale, nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) persoana pusă sub interdicţie.
Este important să reţinem că enumerarea este limitativă, aşa încât, nu există în dreptul civil român
actual şi alte persoane fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu.
În materie contractuală civilă, lipsa capacităţii de exerciţiu este consacrată şi de art. 950 C.civ. –
„Necapabili de a contracta sunt: 1. Minorii; 2. Interzişii” 1 .
Reamintim că potrivit art. 806 C.civ., în materie testamentară, limita este de 16 ani, iar nu de 14 ani,
de vreme ce textul impune că „minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel...”.
56. Raţiunea textului legal. Motivele care legitimează lipsirea de capacitate de exerciţiu a celor
două categorii de persoane au în vedere lipsa discernământului (care are însă cauze diferite) şi
corespund principiului fundamental al ocrotirii celor lipsiţi de discernământ.
Mai întâi, în situaţia minorului în vârstă de până la 14 ani, o practică socială constantă arată că
acesta nu are discernământ, cauza fiind insuficienta lui dezvoltare somato-psihică. Lipsindu-l de
capacitate de exerciţiu, legea îl protejează împotriva propriilor lui acte de conduită care, săvârşite pe
fondul lipsei de maturitate, ar putea determina în plan juridic consecinţe grave pentru el.
În cazul interzisului judecătoresc, lipsa discernământului se datorează unor maladii psihice care
alterează în mod grav desfăşurarea normală a vieţii psihice a persoanei. Măsura lipsirii de capacitate
de exerciţiu are, şi aici, scopul de a-l proteja pe cel lipsit de discernământ datorită alienaţiei sau
debilităţii mintale.
57. Reprezentarea legală. Potrivit art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954: „Pentru cei ce nu au
capacitate de exerciţiu actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”.
În strânsă legătură cu aceste prevederi sunt câteva dispoziţii ale Codului familiei, care completează
textul de principiu din decret. Mai întâi, art. 105 alin. (1) C.fam., prevede: „Părinţii au dreptul şi
îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile, până la
data la care el împlineşte vârsta de paisprezece ani”, iar art. 124 alin. (1) C.fam. impune: „Tutorele
are dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele
civile, însă numai până la data când acesta împlineşte vârsta de paisprezece ani”. Între cele două
texte nu există nicio contradicţie: primul – art. 105 alin. (1) C.fam. – consacră regula potrivit căreia
reprezentarea legală a intereselor minorului în vârstă de până la 14 ani este asigurată de părinţii
acestuia, soluţie care se aplică întotdeauna când părinţii (sau cel puţin unul dintre ei) sunt în viaţă şi
în măsură să-şi exercite drepturile părinteşti; cel de-al doilea – art. 124 alin. (1) C.fam. – stabileşte
excepţia de la această regulă, în sensul că atunci când părinţii nu pot să-şi exercite drepturile
părinteşti, se instituie tutela, iar tutorele asigură reprezentarea legală a copilului.
Pe de altă parte, cu privire la reprezentarea legală a interzisului judecătoresc, art. 147 C.fam.
prevede: „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani se
aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel”, de unde
rezultă că interzisul judecătoresc este reprezentat de tutore.

§2
Acte juridice civile permise celui lipsit de
capacitate de exerciţiu
58. Argument. În principiu, incapabilul este lipsit de puterea de a încheia direct şi personal acte
juridice civile, tocmai datorită lipsei sale de discernământ. Am reţinut că lipsa capacităţii de
exerciţiu este o măsură de ocrotire a categoriilor de persoane prevăzute de art. 11 alin. (1) din
Decretul nr. 31/1954. În consecinţă, cum subliniază constant doctrina, această măsură nu trebuie să
se întoarcă împotriva finalităţii sale, ci trebuie să funcţioneze numai atât cât este necesar 1 . Aşa se
explică faptul că persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu, atât minorii sub 14 ani, cât şi cei puşi
sub interdicţie judecătorească, au posibilitatea să încheie acele acte juridice civile care nu sunt de
natură să le vatăme interesele.
59. Categorii de acte juridice civile permise. Care sunt actele juridice civile pe care cel lipsit de
capacitate de exerciţiu le poate încheia, în mod valabil, personal şi singur? Legea civilă tace în
această privinţă, însă doctrina şi jurisprudenţa susţin constant că există două categorii de astfel de
acte: 1) actele de conservare şi 2) aşa-zisele acte mărunte, zilnice. În încheierea acestor acte civile,
„cel lipsit de capacitate de exerciţiu” urmează acelaşi tratament juridic, din punct de vedere al
capacităţii, ca şi cel cu deplină capacitate de exerciţiu 2 .
Actele de conservare sunt acele acte care au ca rezultat preîntâmpinarea pierderii unui drept
subiectiv din patrimoniul persoanei, aşa încât, un asemenea act, prin ipoteză, nu poate prezenta
niciun pericol pentru cel care îl face, fiind întotdeauna avantajos. Sunt asemenea acte 3 : somaţia,
punerea peceţilor, înscrierea unui privilegiu sau a unei ipoteci, întreruperea unei prescripţii prin
cererea de chemare în judecată etc.
Actele mărunte sunt actele juridice de mică importanţă care se încheie în mod curent (zilnic). În
mod obişnuit, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu încheie acte necesare pentru satisfacerea
unor necesităţi curente, precum: achiziţionarea de alimente, rechizite şcolare, cumpărarea de bilete
de transport în comun ori pentru diferite spectacole etc. Toate acestea sunt acte juridice civile, cu
caracter patrimonial, însă nimeni nu susţine că ar trebui anulate pentru că au fost încheiate de un
incapabil. Valabilitatea acestor acte este susţinută chiar de caracterul lor curent, obişnuit, de stricta
lor necesitate şi de condiţiile în care se încheie (se execută odată cu încheierea lor), care fac să nu se
pună problema unei atingeri a intereselor autorului 4 . Pentru că nu este prevăzut aici un plafon
legal care să permită caracterizarea actului ca fiind mărunt, această situaţie va fi apreciată in
concreto, în funcţie de circumstanţele de fapt (preţul plătit, situaţia incapabilului, situaţia celeilalte
părţi etc.). Important este ca actul să fie din categoria celor care se încheie „în mod obişnuit”, pentru
că, uneori, legea intervine şi, indiferent de valoarea tranzacţiei, interzice încheierea acesteia cu un
incapabil (exempli gratia, este interzisă vânzarea alcoolului sau tutunului către minori, iar
comercianţii acestor produse au obligaţii clare în acest sens; raţiunea este însă protejarea împotriva
consumului acestor produse, iar nu incapacitatea minorilor).
60. Concluzii. Din cele ce preced, se observă că situaţia minorilor sub 14 ani şi a persoanelor puse
sub interdicţie nu este o totală şi veritabilă lipsă de capacitate de exerciţiu. Există un minim de
conţinut chiar pentru această „lipsă a capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice”, exprimat în cele
două categorii de acte juridice civile, aşa încât persoanele în cauză au o viaţă juridică proprie.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 32/1954: „Actele juridice ce se încheie
de minorii ce nu au împlinit vârsta de paisprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă
nu există leziune”, trebuie interpretate restrictiv. Chiar dacă textul trimite la actele juridice, în
general, fără a distinge între anumite categorii, el nu trebuie interpretat literal, ci restrictiv în sensul
că priveşte numai actele civile patrimoniale, iar nu şi alte acte, cum sunt cele de dreptul familiei 5 .
Iată, exempli gratia, în materia stabilirii filiaţiei prin recunoaştere, se admite constant că singura
condiţie care se cere pentru valabilitatea actului de recunoaştere este ca manifestarea de voinţă să
fie făcută de o persoană cu discernământ, aşa încât recunoaşterea poate fi valabil făcută chiar de o
persoană fără capacitate de exerciţiu.
Este important să amintim aici că Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului a impus, printre altele, principiul ascultării opiniei copilului şi luarea în considerare a
acesteia, ţinând cont de vârsta şi gradul său de maturitate [art. 6 lit. h)] şi prevede dreptul copilului
capabil de discernământ de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte [art.
24 alin. (1)]. Pornind de la art. 12 al Convenţiei cu privire la drepturile copilului adoptată la 20
noiembrie 1989 şi intrată în vigoare la 2 septembrie 1990 6 (la care trimite chiar din primul articol),
legea prevede dreptul copilului de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care
îl priveşte. În funcţie de vârsta acestuia, dispune că ascultarea copilului ce a împlinit 10 ani este
obligatorie, iar înainte de această vârstă lasă autorităţii competente posibilitatea să aprecieze dacă
audierea copilului este sau nu necesară pentru soluţionarea cauzei.
Cu privire la conţinutul juridic al dreptului de a fi ascultat, legea arată că acesta conferă copilului
posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima
opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată,
precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl privesc.
Se poate considera că dispoziţiile art. 24 din Legea 272/2004 sunt de maximă generalitate în sensul
că impun dreptul copilului de a fi ascultat în toate procedurile judiciare sau administrative, fără a
distinge după natura cauzei (civilă, penală, comercială etc.) ori după cum este vorba de drepturi
privind persoana sau bunurile copilului 7 . Condiţia impusă de lege pentru luarea în considerare a
opiniei copilului este discernământul acestuia: „opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare
şi li se va acorda importanţa cuvenită, în raport cu vârsta şi gradul de maturitate a copilului” [art. 24
alin. (4)]. În doctrina franceză 8 se consideră că discernământul intervine între 7-8 ani şi se admite
că verificarea existenţei acestuia este o chestiune lăsată la aprecierea judecătorului, fiind posibil ca
această apreciere să depindă de procedura în cauză. Se arată că legea acordă copilului un veritabil
drept de a fi înţeles, dacă el doreşte, dar judecătorul poate înlătura cererea copilului, invocând
motive privind vârsta şi maturitatea copilului, echilibrul său psihologic etc.
§3
Încetarea situaţiei juridice a lipsei capacităţii
de exerciţiu
61. Cazuri. Starea juridică a lipsei de capacitate civilă de exerciţiu nu este perpetuă. Pentru minorul
sub 14 ani, ea încetează în următoarele cazuri şi moduri:
a) la împlinirea vârstei de 14 ani, când dobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă;
b) prin moarte (fizic constatată ori judecătoreşte declarată).
Pentru interzisul judecătoresc, starea de lipsă a capacităţii de exerciţiu încetează:
a) prin ridicarea interdicţiei judecătoreşti, pentru că au încetat cauzele care au determinat-o;
persoana în cauză va deveni, după caz, o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu ori cu
capacitate restrânsă de exerciţiu;
b) prin moarte (fizic constatată ori judecătoreşte declarată).

Secţiunea a 3-a
Capacitatea de exerciţiu restrânsă
§1 - Noţiune şi reglementare
§2 - Începutul şi încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse
§3 - Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse

§1
Noţiune şi reglementare
62. Reglementarea capacităţii de exerciţiu restrânse. Textul de principiu care reglementează
capacitatea de exerciţiu restrânsă este cel al art. 9 din Decretul nr. 31/1954 care dispune: (1)
„Minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani are capacitate de exerciţiu restrânsă”. (2) „Actele
juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui”.
În completarea acestor dispoziţii, art. 10 alin. (4) din Decretul nr. 31/1954: „Minorul care are
capacitatea restrânsă are dreptul, fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, să
facă depuneri la casele de păstrare de stat şi să dispună de aceste drepturi potrivit cu prevederile
regulamentelor acestor case de păstrare”.
Aceste texte trebuie coroborate cu unele dispoziţii ale Codului familiei. Mai întâi, art. 105 alin. (2)
C.fam. prevede: „După împlinirea vârstei de paisprezece ani minorul îşi exercită singur drepturile şi
îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor spre a-l apăra
împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea”. În acelaşi sens, 105 alin. (2) prevede: „ După
împlinirea vârstei de 14 ani minorul exercită singur şi îşi execută astfel obligaţiile, însă numai cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al
treilea”. „În fine, pentru situaţia în care părinţii nu sunt în măsură să-şi exercite drepturile părinteşti,
art. 133 alin. (1) C. fam. prevede: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte juridice cu
încuviinţarea prealabilă a tutorelui, iar, în cazurile prevăzute în art. 132 şi 152 lit. c), cu
încuviinţarea prealabilă a curatorului”.
63. Definiţia capacităţii de exerciţiu restrânsă. Capacitatea de exerciţiu restrânsă este aptitudinea
minorului de 14-18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii
civile prin încheierea, personal, a anumitor acte juridice civile 1 .
Caracteristicile definitorii ale acestei ipostaze a capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt
următoarele:
– aparţine numai minorilor cuprinşi între 14 şi 18 ani;
– constă în aptitudinea unui astfel de minor de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma
obligaţii civile prin încheierea, personal, a unor acte juridice civile;
– realizarea ei presupune încheierea, personal, numai a anumitor acte juridice civile.
Trebuie să reţinem de la început că această capacitate de exerciţiu este restrânsă pe planul
conţinutului ei, dar şi cât priveşte categoriile de persoane aflate în această situaţie. Mai întâi: a) deşi
presupune încheierea actelor juridice personal de către minorul între 14-18 ani, ea nu înseamnă şi
singur, ci cu anumite încuviinţări prealabile; b) anumite acte civile sunt interzise minorului de 14-18
ani, dar sunt permise persoanei fizice cu deplină capacitate de exerciţiu. Pe de altă parte, titularul ei
este doar minorul între 14-18 ani, aşa încât, în dreptul civil român actual nicio altă categorie de
persoane nu se află în această situaţie.

§2
Începutul şi încetarea capacităţii de exerciţiu
restrânse
64. Modul de dobândire. Din conţinutul dispoziţiilor legale sus-menţionate, care se referă, in
terminis, la minorul „care a împlinit 14 ani”, rezultă că începutul capacităţii de exerciţiu restrânse
este marcat de data împlinirii vârstei de 14 ani. Nu e suficientă intrarea în anul în care se împlineşte
vârsta de 14 ani, ci trebuie ca această vârstă să fie împlinită efectiv (an, lună, zi – doar dacă data
naşterii este 1 ianuarie, intrarea în anul calendaristic coincide cu împlinirea efectivă a vârstei cerute
pentru dobândirea deplinei capacităţi de exerciţiu: spre exemplu copilul născut la 1 ianuarie 2000 va
împlini 14 ani la 1 ianuarie 2014).
Este uşor de acceptat că, pentru a funcţiona regula dobândirii capacităţii de exerciţiu restrânse la
împlinirea vârstei de 14 ani, este necesar ca, până la această vârstă, minorul să nu fi fost pus sub
interdicţie judecătorească. După cum vom vedea, art. 142 alin. (2) C.fam. prevede expres că „pot fi
puşi sub interdicţie şi minorii”. În această situaţie, minorul este şi rămâne lipsit de capacitate de
exerciţiu, iar împlinirea vârstei de 14 ani nu aduce nicio modificare. Dacă minorul a fost pus sub
interdicţie, iar aceasta se ridică la intervalul 14-18 ani, capacitatea de exerciţiu restrânsă va începe
pe data la care hotărârea judecătorească de ridicare a interdicţiei rămâne irevocabilă.
65. Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse. Situaţia juridică a capacităţii civile de exerciţiu
restrânse nu este perpetuă, dimpotrivă, prin ipoteză, are o durată scurtă, limitată la 4 ani (între 14 şi
18 ani ai titularului). Ea este anunţată de legiuitor de la început ca o etapă intermediară, menită să-l
pregătească pe titular pentru asumarea deplinei responsabilităţi juridice. Legea îi acordă minorului
încredere şi îi asigură o anumită libertate în participarea la viaţa juridică. Foarte important este că,
în această perioadă, nu mai vorbim de reprezentare legală, iar minorul dobândeşte o experienţă
importantă prin faptul că participă personal la încheierea tuturor actelor juridice.
În acest cadru, capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează, în mod firesc, la împlinirea vârstei de 18
ani, la majoratul civil, când se dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină. Dar, capacitatea de
exerciţiu restrânsă poate înceta şi în următoarele cazuri: a) dacă femeia se căsătoreşte înainte de 18
ani (de la 16 ani, iar, în anumite condiţii, chiar de la 15 ani), când, de asemenea, ea dobândeşte
deplina capacitate de exerciţiu; b) dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească (ceea ce îl
face să devină lipsit de capacitatea de exerciţiu, total); c) prin moarte, când încetează şi capacitatea
de folosinţă (constatată fizic ori judecătoreşte declarată).

§3
Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse
66. Preliminarii. În determinarea conţinutului capacităţii de exerciţiu restrânse se porneşte de la
caracteristica acesteia de a exprima o situaţie intermediară între lipsa capacităţii de exerciţiu şi
capacitatea de exerciţiu deplină 1 . În consecinţă, şi conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse se
plasează între aceste două extreme.
Două menţiuni se impun. Mai întâi, trebuie să reţinem că actele juridice civile care se încheie,
valabil, de minorul sub 14 ani, pot fi încheiate a fortiori de minorul care a împlinit 14 ani, dar aceste
acte nu fac parte din conţinutul specific al capacităţii de exerciţiu restrânse. Pe de altă parte, nu intră
în conţinutul acestei capacităţi nici actele care sunt interzise, cu desăvârşire, minorului între 14-18
ani, dar pe care le poate încheia, valabil, persoana care a împlinit vârsta de 18 ani.
Este important să reţinem aici consecinţele care decurg din împrejurarea că minorul de 14-18 ani
participă personal la încheierea actelor sale juridice. Mai întâi, nu mai avem de a face cu
reprezentarea legală a minorului. Pe de altă parte, asistarea juridică a minorului se asigură sub
forma încuviinţării prealabile a fiecăruia dintre actele juridice pe care le încheie minorul. A fost
depăşită lipsa capacităţii de exerciţiu, vorbim de o capacitate de exerciţiu restrânsă: capacitate,
pentru că actul se încheie personal de către minor; restrânsă, pentru că actul juridic trebuie să fie, în
prealabil, încuviinţat de ocrotitorul legal al minorului 2 .
Reamintim aici dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954: „Actele juridice ale minorului
cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a
părinţilor sau a tutorelui”. Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că, prin capacitatea de
exerciţiu restrânsă, nu se exprimă un aspect cantitativ al capacităţii, în sensul că anumite acte
juridice ar putea fi încheiate de minor, iar altele nu ar putea fi încheiate. Legea instituie aptitudinea
minorului de a încheia acte juridice, calitate concretizată în principiul că toate actele juridice civile
se încheie personal de către minor, dar este necesară, de regulă, încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorilor săi legali 3 .
Proiectul din 2004 privind Codul civil conţine o prevedere expresă în sensul că minorul care a
împlinit 14 ani „poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu sunt păgubitoare,
precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii
lor” (cu privire la ultima categorie de acte, „acte de dispoziţie de mică valoare”, trebuie evitat a se
înţelege că minorul sub 14 ani nu ar putea face asemenea acte, pentru că această soluţie este astăzi
unanim acceptată).
Pentru determinarea conţinutului capacităţii de exerciţiu restrânse apare ca utilă clasificarea actelor
juridice civile, prin raportarea lor la minorul de 14-18 ani. O asemenea clasificare cuprinde
următoarele categorii:
– actele juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le încheie valabil, personal şi singur, fără vreo
încuviinţare prealabilă;
– actele juridice civile pe care le încheie personal, dar cu încuviinţarea prealabilă, fie numai a
ocrotitorului legal, fie cu încuviinţare dublă: a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare;
– actele juridice civile interzise minorului (pe care nu le poate încheia chiar dacă ar exista
încuviinţare).
67. Actele juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, personal şi singur.
Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are nevoie de încuviinţarea prealabilă, încheind
personal şi singur, următoarele categorii de acte juridice civile:
– actele pe care le putea încheia până la împlinirea vârstei de 14 ani (actele de conservare şi actele
mărunte);
– contracte de depozit bancar, în condiţiile legislaţiei în vigoare, la instituţiile bancare în limita
plafonului garantat de stat 4 ; prin Ordonanţa nr. 39/1996, republicată (aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 178/2004), s-a înfiinţat „Fondul de garantare a depozitelor în sistemul
bancar” al cărui scop declarat este „garantarea depozitelor constituite la instituţiile de credit
autorizate în condiţiile legii şi efectuarea plăţilor sub forma compensaţiilor către persoane fizice,
persoane juridice ori entităţi fără personalitate juridică” (art. 2). Începând cu 1 ianuarie 2007
plafonul per deponent garantat este echivalentul în lei al sumei de 20.000 Euro (art. 5);
– actele de administrare a patrimoniului, dacă nu sunt lezionare, soluţie care rezultă din
interpretarea per a contrario a art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954 care prevede că „aplicare
dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care,
având vârsta de paisprezece ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare” (coroborat cu art. 951, art. 1157-1160
C.civ.); aşadar, dacă un astfel de act nu aduce atingere intereselor minorului, este valabil 5 .
Clasificarea unor acte juridice civile ca fiind de administrare ori de dispoziţie este controversată,
după cum vom vedea imediat.
– dacă a împlinit 16 ani, poate încheia valabil un testament, prin care poate dispune doar de
jumătate din averea sa (art. 807 C. civ.);
– în fine, potrivit art. 102 C.fam., minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să pretindă
schimbarea domiciliului său, fără a avea nevoie de o prealabilă încuviinţare din partea ocrotitorului
său legal.
68. Actele juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, numai cu
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal. Această categorie de acte juridice civile este o
categorie „intermediară”, în sensul că se plasează între actele pe care minorul le încheie personal şi
singur, pe de o parte, şi actele pentru care are nevoie şi de încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare, pe de altă parte. Din această categorie fac parte actele de administrare, atât cele privitoare
la un bun (ut singuli), cât şi cele care privesc patrimoniul minorului.
De o manieră generală, actul juridic civil de administrare este acela prin care se urmăreşte să se
realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu (culegerea fructelor,
asigurarea unui bun etc.), iar actul de dispoziţie are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept
sau grevarea cu sarcini reale a unui bun (vânzarea, donaţia, constituirea unei ipoteci etc.) 6 . Actele
de administrare a patrimoniului sunt acte care, în raport cu un anumit bun, sunt de dispoziţie, dar
privite în raport cu întregul patrimoniu, au ca finalitate o judicioasă utilizare a acestuia; un indiciu
în această privinţă, ne oferă art. 129 alin. final C. fam, care se referă la „înstrăinarea bunurilor
supuse pieirii ori stricăciunii” şi la înstrăinarea bunurilor „devenite nefolositoare pentru minor”
dacă valoarea acestora nu depăşeşte 250 lei.
Se observă că actele de administrare sunt menţionate atât la categoria actelor pe care minorul le
poate încheia singur, cât şi la categoria actelor pentru care acesta are nevoie de încuviinţarea
ocrotitorului legal, ceea ce ar putea face să apară unele nedumeriri. Din ce categorie fac parte aceste
acte? Regula este că minorul de 14-18 ani trebuie să încheie actul de administrare cu încuviinţarea
prealabilă a ocrotitorului legal; dacă îl încheie fără această încuviinţare şi actul este lezionar, el este
anulabil pentru leziune; dacă îl încheie singur, fără încuviinţare, însă actul nu este lezionar, el va fi
perfect valabil. În consecinţă, nu există nicio contradicţie reală în menţionarea acestor acte în
ambele categorii.
Pe de altă parte, nu există unanimitate cu privire la calificarea unor acte juridice civile ca fiind de
administrare ori de dispoziţie. Cu titlu de exemplu, iată situaţia contractului de închiriere a unui
imobil aparţinând minorului. Contractul de locaţiune este un contract prin care locatorul se obligă să
asigure locatarului folosinţa temporară, totală sau parţială a unui bun în schimbul unei sume de bani
sau altei prestaţii, numită chirie. Se admite că, în principiu, locaţiunea este un act de administrare.
În cazul imobilelor, în funcţie de durata locaţiunii, lucrurile se schimbă: într-o opinie, dacă termenul
depăşeşte 5 ani, este considerat ca act de dispoziţie; în altă opinie, primeşte aceeaşi calificare însă
dacă termenul depăşeşte 3 ani. Nu este locul aici pentru a lămuri această chestiune, ceea ce vrem să
subliniem sunt tocmai opiniile diferite cu privire la calificarea locaţiunii 7 .
Pe de altă parte, acceptarea/renunţarea la moştenire constituie un act de dispoziţie, aşa încât, pentru
validitatea opţiunii, succesibilul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Chiar în situaţia în
care acceptarea se face sub beneficiu de inventar, care limitează răspunderea pentru pasivul
succesoral la întinderea activului succesoral cules, există suficiente efecte ale succesiunii (precum,
raportul donaţiilor) care arată că actul acceptării trebuie asimilat actului de dispoziţie şi nu celui de
administrare a patrimoniului 8 .
69. Actele juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia personal, dar cu dublă
încuviinţare (a ocrotitorul legal şi a autorităţii tutelate). Mai întâi, art. 133 alin. (2) C.fam dispune:
„Dacă actul pe care urmează să-l încheie minorul face parte dintre acelea pe care tutorele nu le
poate încheia decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare, va fi necesară şi prealabila încuviinţare a
acesteia”. Această dispoziţie legală are în vedere actele prevăzute de art. 129 alin. (2) C.fam.:
„Tutorele nu poate, fără prealabilă încuviinţare a autorităţii tutelare, să facă valabilă înstrăinarea ori
gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie
orice acte care depăşesc dreptul de administrare”.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă cu claritate că intră în această a treia categorie
actele juridice civile de dispoziţie. Prin urmare, actele de înstrăinare, grevarea cu o sarcină reală
(contractul de gaj ori de ipotecă), renunţarea la un drept, contractul de tranzacţie (art. 1704-1717
C.civ.), precum şi alte acte de dispoziţie, se încheie, valabil, de către minorul între 14-18 ani, numai
dacă există cele două încuviinţări prealabile: a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare 9 .
70. Actele juridice civile interzise minorului de 14-18 ani (dar permise majorului). Această
categorie de acte, interzise minorului între 14-18 ani, dar permise persoanei cu deplină capacitate de
exerciţiu sunt prevăzute de art. 133 alin. (3) şi art. 128 din Codul familiei.
Mai întâi, potrivit art. 133 alin. (3) C.fam.: „minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţare,
donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia”. Pe de altă parte, art. 128 C.fam.: „Este oprit să încheie
acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte şi
minor de alta”. Acest ultim text, instituie o îngrădire a capacităţii de folosinţă, ca măsură de
protecţie, dar este, în acelaşi timp, şi o limitare a capacităţii de exerciţiu restrânsă a minorului.
De o manieră generală 10 , garanţiile sunt mijloace juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj
general şi în plus faţă de acesta, conferă creditorului anumite prerogative suplimentare. Garanţiile
personale constau în angajamentul pe care o persoană şi-l asumă faţă de creditor, de a executa
obligaţia, în situaţia în care debitorul principal nu o face. Este cazul fideiusiunii, denumite şi
cauţiune, care apare ca un accesoriu al obligaţiei principale (art. 1652-1684 C.civ.). Garanţiile reale
constau în afectarea specială a unui bun pentru garantarea obligaţiei prin instituirea unui drept real
accesoriu de garanţie cu privire la acest bun, precum contractul de gaj (art. 1685-1696 C.civ.),
contractul de ipotecă (1746-1779 C.civ.). Legea interzice minorului între 14-18 ani, mai întâi să
garanteze personal obligaţiile altei persoane, oricare ar fi aceasta, dar şi să instituie o garanţie reală
asupra unui bun al său pentru garantarea obligaţiilor altuia. Am observat că, pentru obligaţiile sale,
minorul poate institui personal o garanţie reală asupra bunurilor sale, dar cu dublă încuviinţare, a
ocrotitorul legal şi a autorităţii tutelate.
71. Concluzii. Capacitatea de exerciţiu este acordată în considerarea discernământului persoanei
fizice şi priveşte exclusiv actele juridice civile ale acesteia, aşa încât nu are legătură directǎ cu
faptele juridice stricto sensu. Este ideea pe care am avansat-o când am prezentat premisele
capacităţii de exerciţiu şi care se desprinde din cele menţionate până aici. Aptitudinea omului de a
dobândi drepturi şi obligaţii născute din fapte juridice stricto sensu nu face parte din conţinutul
capacităţii sale de exerciţiu.
Nimic nu se opune ca o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori care are capacitatea de
exerciţiu restrânsă să intre în raporturi juridice civile personal şi singură, nereprezentată şi fără a fi
necesară vreo încuviinţare, în situaţia în care anumite evenimente juridice au creat asemenea
raporturi juridice civile. De asemenea, principiul potrivit căruia nimănui nu-i este permis să se
îmbogăţească în detrimentul altuia, justifică obligaţia pentru orice persoană, indiferent în ce
ipostază a capacităţii de exerciţiu se află, să restituie tot ceea ce reprezintă îmbogăţire injustă 11 . În
plus, în cazul gestiunii intereselor altei persoane (art. 987-991 C.civ.), geratul poate fi şi o persoană
lipsită de capacitate de exerciţiu sau care are capacitate de exerciţiu restrânsă, de vreme ce gerantul
acţionează fără ştirea geratului, independent de vreo manifestare de voinţă a acestuia. În consecinţă,
incapabilul gerat este obligat să plătească gerantului, care a săvârşit acte materiale sau juridice în
interesul geratului, toate cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut (art. 991 teza a doua C.civ.);
faţă de terţi, geratul-incapabil va fi ţinut să execute toate obligaţiile decurgând din actele încheiate
în numele său de gerant (art. 991 prima teză C.civ.) 12 .
Cu privire la drepturile şi obligaţiile născute din fapte voluntare ilicite pot fi făcute câteva precizări.
În materia răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, art. 998 C.civ. impune cu valoare
de principiu: „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui
greşeală s-a ocazionat, a-l repara”; iar art. 999 C.civ. prevede: „omul este responsabil nu numai de
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa
sa”.
Pentru a răspunde de urmările faptei sale ilicite, nu se impune ca autorul faptei să aibă capacitate de
exerciţiu. Se cere ca acesta să fi săvârşit fapta cu vinovăţie (cu intenţie, din neglijenţă ori
imprudenţă). Condiţia generală a răspunderii civile delictuale este culpa, care presupune
întotdeauna discernământul faptelor. Dacă pentru încheierea actelor juridice civile, legea prevede
limita de 18 ani, când se presupune că persoana a acumulat suficient discernământ care să-i permită
să decidă singură în viaţa juridică, pentru răspunderea care rezultă din fapte ilicite, legea nu prevede
o vârstă anume, ci impune o singură condiţie: existenţa în fapt a discernământului.
În acest sens, art. 25 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954 prevede clar: „minorii care nu au împlinit
vârsta de paisprezece ani răspund pentru faptele lor ilicite, decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu
discernământ”. Din interpretarea acestor dispoziţii legale vom reţine două idei: 1) minorul care a
împlinit 14 ani este răspunzător de consecinţele faptelor sale ilicite, printr-o prezumţie legală
relativă fiind prezumat că are discernământ pentru a aprecia asupra faptelor sale; 2) minorul mai
mic de 14 ani răspunde pentru faptele sale ilicite numai dacă se dovedeşte că a lucrat cu
discernământ. În aceleaşi condiţii, persoana pusă sub interdicţie judecătorească răspunde pentru
fapta sa ilicită şi păgubitoare dacă în momentul săvârşirii acesteia avea discernământ, adică se afla
într-un moment de luciditate.
Analiza situaţiei juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu şi a capacităţii de exerciţiu restrânse poate
conduce la reţinerea următoarelor reguli:
a) lipsa capacităţii de exerciţiu face necesară reprezentarea legală a persoanei pentru încheierea
actelor juridice;
b) restrângerea capacităţii de exerciţiu se manifestă în aceea că persoana încheie singură actele
juridice, însă are nevoie de încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal;
c) prin excepţie, există unele acte juridice a căror încheiere valabilă se poate face personal şi singură
de către persoana lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
d) persoana lipsită de capacitate ori care are capacitate de exerciţiu restrânsă poate dobândi drepturi
şi obligaţii prin fapte juridice stricto sensu.

Secţiunea a 4-a
Capacitatea de exerciţiu deplină
§1 - Noţiuni introductive
§2 - Noţiune, conţinut şi încetare

§1
Noţiuni introductive
72. Consideraţii istorice. Regula potrivit căreia persoana fizică poate avea o viaţă juridică proprie
deplină numai de la data împlinirii unei anumite vârste, o regăsim în dreptul roman şi în dreptul
vechi românesc 1 . Codul Calimach (ca şi cel al lui Andronache Donici) împărţea persoanele în: „a)
pruncii care nu au păşit peste al şaptelea an al vârstei; b) nevrîstnicii acei din partea bărbătească,
care n-au păşit peste al 14 an, şi acei din parte femeiască peste al 12 an; c) sprevrîstnicii, adecă acei
ce au trecut peste 14 sau 12 ani şi n-au împlinit încă 25 ani” (art. 33), pentru a dispune în materie de
„părintească putere” că, aceasta încetează „îndată după împlinirea desăvârşitei vrîstă, adică la
împlinirea de douăzeci şi cinci de ani a vrîstei” (art. 228). În fine, în capitolul intitulat „Pentru
tocmele îndeobşte” prevede că „cel lipsit de minte, cum şi acel ce încă n-au împlinit vârsta de
paisprezece ani, fiind parte bărbătească, sau doisprezece ani, fiind parte femeiască, nu sunt vrednici
nici să dee, nici să primească făgăduinţa” 2 .
Codul civil român prevedea în art. 342: „minor este acela care nu are încă etatea de 21 ani
împliniţi, fie parte bărbătească sau femeească”, iar art. 434 arăta că „majori se socotesc atât
bărbatul, cât şi femeea cari au împlinit 21 ani; la această vârstă fiecare este capabil a face toate
actele privitoare la viaţa civilă, afară de restricţiunile prevăzute...” Prin excepţie de la dreptul
comun, regele era major de la 18 ani (art. 87 din Constituţia de la 1866: „Domnul este major de la
vârsta de 18 ani împliniţi” 3 ).
Cu privire la momentul în care se consideră împlinită această vârstă, s-a discutat dacă cei 21 de ani
se calculează pe zile, de die ad diem (art. 1887 C.civ.) sau pe ore, de momento ad momentum, de
hora ad horam. S-a considerat că aici trebuie calculat „pe ore”, iar nu pe zile, pentru că, mai întâi,
legiuitorul a impus calcularea pe zile numai în materia prescripţiei, şi, pe de altă parte, pentru că
actul de naştere tocmai în acest scop menţionează „ora naşterii” (potrivit art. 43, în prezent abrogat).
În consecinţă, copilul născut la ora 8 dimineaţa, va fi major în ziua corespunzătoare din al 21-lea an,
la ora 8 dimineaţa. În situaţia în care în actul de naştere nu este menţionată „ora naşterii” şi nici nu
poate fi dovedită cu alte mijloace de probă (precum însemnările părinţilor, martori), majoratul urma
a se împlini după expirarea zilei corespunzătoare cu ziua naşterii 4 .
73. Începutul capacităţii de exerciţiu depline potrivit art. 8 din Decretul nr. 31/1954. Data la care se
dobândeşte capacitatea de exerciţiu este stabilită de art. 8 din Decretul nr. 31/1954 în termenii
următori: (1) „Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la data când persoana devine majoră”. (2)
„Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani”. (3) „Minorul care se căsătoreşte
dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”.
Din prevederile acestea rezultă că există două moduri de dobândire a deplinei capacităţi de
exerciţiu:
– dobândirea prin împlinirea majoratului civil, adică la data împlinirii vârstei de 18 ani, situaţie care
constituie regula în materie de dobândire a deplinei capacităţi de exerciţiu (pentru că este întâlnită
în cele mai multe cazuri);
– dobândirea prin încheierea căsătoriei, de către femeie, înainte de a împlini vârsta de 18 ani.
Această soluţie rezultă (încă) din coroborarea art. 8 alin. (3) cu art. 4 din C.fam., potrivit căruia: (1)
„Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia dacă a împlinit 16
ani”; (2) „Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a
împlinit 15 ani. Încuviinţarea se poate da de primarul general al municipiului Bucureşti sau de
preşedintele consiliului judeţean în cuprinsul căreia îşi are domiciliul femeia şi numai în temeiul
unui aviz dat de un medic oficial” [în acelaşi sens, art. 28 alin. (2) din Legea nr. 119/1996] 5 .
În doctrină s-a subliniat, pe bună dreptate, că nu este posibil ca dobândirea maturităţii, pe care se
întemeiază capacitatea de exerciţiu, să fie lăsată la o apreciere concretă-individuală, pentru fiecare
persoană. Nu ar fi posibil din punct de vedere practic să se ajungă la o constatare individuală a
dobândirii discernământului necesar şi nici nu ar fi conform intereselor securităţii vieţii juridice, ca
determinarea capacităţii de exerciţiu să se facă individual, în funcţie de dezvoltarea fiecărei
persoane. De aceea, legea adoptă singura soluţie posibilă şi raţională, aceea de a stabili o anumită
vârstă, de la împlinirea căreia persoana poate participa singură la încheierea tuturor actelor sale
juridice civile 6 .
S-a subliniat că, dat fiind că nu este vorba de un termen procedural, vârsta majorităţii – împlinirea
vârstei de 18 ani – trebuie să fie socotită cu începere din momentul naşterii (iar nu pe zile civile
curgând de la orele 24, şi deci făcând abstracţie de ziua naşterii) 7 . Aşadar, un copil născut la 1
ianuarie 1990 va împlini vârsta majoratului său civil la 1 ianuarie 2008, moment din care are
capacitate de exerciţiu deplină.
1
Vl. Hanga, coord., Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 489-490; D.
Alexandresco, op. cit., tom II, ed. a II-a, Bucureşti, 1907, p. 539-543; Manualul juridic al lui A.
Donici, ediţie critică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1959.
2
A. Donici, cap. 29, § 1şi 2, numeşte anilix pe nevârstnicul de 14 ani şi pe nevârstnica de 12 ani, iar
după această vârstă până la 25 de ani, afilix (în dreptul roman, infans era copilul mai mic de 7 ani).
Legiuirea Caragea, cap. 3, partea I: 1. „Vîrstnici să se socotească atît bărbaţii cît şi femeile, de la
două zeci şi cinci de ani ai vîrstei lor şi nevîrstnici pînă la două zeci şi cinci de ani ai lor”; 2. „Cei în
vîrstă sunt stăpîni să-şi chivernisească averea lor cum vor vrea şi să facă or ce vor după pravilă. Iar
cei nevîrstnici nu pot, ci şi chivernisirea averii lor şi faptele lor spînzură de puterea părinţilor lor sau
a epitropului lor”; 3. „Cei nevîrstnici orice tocmeală şi dat vor face, fără adeverirea părintelui lor
sau a epitropului, este fără tărie, de le este spre stricăciune; iar de le este spre folos, este cu tărie”; 4.
„Cei nevîrstnici, de la douăzeci pînă la douăzeci şi cinci de ani ai vârstei lor, au voe a cere de la
Domnie ertarea vîrstei ca să se socotească între vîrstnici”.
3
Pentru textul acestei constituţii, I.M. Bujoreanu, Colecţiune de legiuirile României vechi şi noi câte
s-au promulgat până la finele anului 1870, Noua Tipografie a Laboratorilor români, Bucureşti,
1893; dispoziţiile art. 388 C.civ.fr. (corespunzător art. 342 C.civ.rom.) şi art. 488 C.civ.fr. (art. 434
C.civ.rom.) stabileau majoratul tot la 21 de ani. Prin Legea nr. 74-631 din 5 iulie 1974, în sistemul
francez, majoratul a fost fixat la 18 ani, care în art. 11 dispune: „Dans toutes les dispositions légales
où l’ exercice d’un droit civil est subordonné à une condition d’âge de vingt et un ans, cet âge est
remplacé par celui de dix-huit ans”.
4
D. Alexandresco, op. cit., tom II, ed. a II-a, Bucureşti, 1907, p. 542-543.
5
Diferenţa de tratament juridic între bărbat şi femeie, în materia încheierii căsătoriei, este
„tradiţională”, fiind întâlnită în dreptul roman, în dreptul vechi românesc, în sistemul Codului civil
român, şi menţinută de Codul familiei din 1954. Considerăm că, în prezent, se poate discuta dacă
bărbatul şi femeia se află în situaţii „relevant diferite” pentru a admite un tratament diferenţiat, aşa
încât femeia să dobândească deplina capacitate de exerciţiu înaintea bărbatului, iar dispoziţiile
legale în materie să fie constituţionale. Proiectul noului Cod civil propune în art. 25 următoarea
reglementare: „minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de exerciţiu”, iar în art. 204,
cu privire la capacitatea de a încheia căsătoria, admite, prin excepţie, că se poate încheia căsătoria
de la 16 ani, fără a distinge între bărbat şi femeie. Pentru analiza condiţiilor respectării egalităţii ca
prohibire a arbitrariului, a se vedea, D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituiţii politice, vol. I,
Teoria generală, Ed. Sitech, Craiova, 2006, p. 657-663
6
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 225; „majoratul penal” este la 16 ani, a se vedea art. 99 C.pen.: (1)
„Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”; (2) „Minorul care are vârsta între
14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ”; (3)
„Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal”; a se vedea V. Dongoroz, în Explicaţii
teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p.
410-414; Codul penal român de la 1864 prevedea că minorii până la 8 ani nu răspund penal (art.
61), iar minorii între 8-15 ani răspundeau penal numai dacă se constata că au lucrat cu pricepere
(art. 62); Codul penal român de la 1936 prevedea în art. 139 că minorul nu răspunde penal înainte
de împlinirea vârstei de 12 ani, iar preadolescenţii care nu au împlinit 15 ani nu răspund penal decât
atunci când se constată că la săvârşirea faptei au lucrat cu discernământ (art. 139).
7
Tr. Ionaşcu, în Persoana fizică în dreptul RPR, 1963, p. 154

§2
Noţiune, conţinut şi încetare
74. Noţiunea de capacitate de exerciţiu deplină. În materia capacităţii de exerciţiu a persoanei
fizice, capacitatea deplină formează regula, faţă de capacitatea restrânsă şi lipsa capacităţii de
exerciţiu, care constituie excepţii.
Doctrina noastră defineşte constant deplina capacitate de exerciţiu a persoanei fizice ca aptitudinea
omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi exercita obligaţiile civile prin
încheierea, personal şi singur, a tuturor actelor juridice civile 1 .
Din definiţie rezultă că însuşirea capacităţii de exerciţiu de a fi deplină rezidă din trei caracteristici:
a) actele juridice civile se încheie personal (iar nu prin reprezentant legal, ca în cazul lipsei
capacităţii de exerciţiu); nu este exclus ca persoana cu deplină capacitate de exerciţiu să încheie
actul juridic civil prin reprezentare, dar aceasta este o reprezentare convenţională izvorâtă din
manifestarea ei de voinţă (contractul de mandat), iar nu impusă de lege;
b) actele juridice civile le încheie singur, fără vreo încuviinţare prealabilă, ca în cazul capacităţii de
exerciţiu restrânse;
c) persoana cu capacitate deplină de exerciţiu poate încheia orice act juridic civil, care nu îi este
oprit expres de lege (îngrădirile capacităţii de folosinţă reprezintă, în acelaşi timp, şi îngrădiri ale
capacităţii de exerciţiu).
Aceste trei elemente pun în evidenţă plenitudinea aptitudinii persoanei fizice de a dobândi drepturi
şi obligaţii civile şi de a le exercita şi, respectiv, executa, prin manifestarea sa de voinţă, atunci când
se află în situaţia analizată.
75. Conţinutul capacităţii depline de exerciţiu a persoanei fizice. De această dată nu mai este
necesară o determinare a conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice prin prezentarea
actelor juridice pe care aceasta le poate încheia. Determinarea conţinutului capacităţii de exerciţiu
deplină poate fi realizată generic astfel:
– mai întâi, caracterul juridic numit „generalitatea capacităţii de exerciţiu” evocă tocmai ideea că
aceasta este o aptitudine generală a persoanei fizice de a încheia toate actele juridice prin care
dobândeşte ori exercită drepturi subiective sau îşi asumă ori execută obligaţii civile;
– pe de altă parte, definiţia capacităţii de exerciţiu depline a persoanei fizice exprimă, sintetic,
tocmai conţinutul ei: aptitudinea omului de a încheia, personal şi singur, orice act juridic civil, prin
care dobândeşte ori exercită un drept subiectiv civil sau îşi asumă ori execută o obligaţie civilă.
Este adevărat că legea civilă reglementează anumite acte juridice civile (contracte sau acte
unilaterale) aşa încât acestea pot fi inventariate. Dar există posibilitatea ca persoanele să încheie şi
alte acte juridice civile, nereglementate de lege, acte nenumite, care, prin ipoteză, ţin de nevoile şi
imaginaţia părţilor, aşa încât este imposibil să fie „enumerate”. Pe de altă parte, dacă drepturile
reale sunt prevăzute limitativ de lege, drepturile de creanţă sunt nelimitate. Iată de ce nu poate fi
prezentat conţinutul capacităţii de exerciţiu depline decât generic, iar nu şi printr-o enumerare,
exhaustivă, a actelor juridice civile care sunt la îndemâna persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu
deplină.
Pentru corecta înţelegere a conţinutului capacităţii de exerciţiu deplină este necesar să se arate că nu
intră în acest conţinut acele acte care sunt interzise de lege, printr-o limitare a capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice 2 .
76. Cazuri de încetare a capacităţii de exerciţiu deplină. În mod obişnuit, odată dobândită
capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, ea este păstrată pentru toată viaţa. Dacă legea instituie o
vârstă minimă pentru aceasta, nu are motive să instituie o vârstă maximă, până la care persoana să
se bucure de plenitudinea capacităţii de exerciţiu. În consecinţă, capacitatea de exerciţiu încetează,
mai întâi, odată cu încetarea capacităţii de folosinţă, adică prin moartea persoanei.
Pe de altă parte, capacitatea de exerciţiu care se bazează pe existenţa discernământului persoanei
fizice, rămâne dependentă de acesta. Este motivul pentru care legea prevede că persoana care,
datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, este lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de
interesele sale, poate fi lipsită de capacitate de exerciţiu. Această situaţie intervine, după cum vom
vedea, ca o măsură de ocrotire pentru bolnavul psihic.
În fine, având în vedere situaţia specială a femeii minore care se căsătoreşte, se admite că prin
anularea (desfiinţarea) căsătoriei, înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani, aceasta pierde capacitatea
deplină de exerciţiu, pentru a redeveni o persoană care are capacitate de exerciţiu restrânsă.
Însă, în cazul căsătoriei putative, dacă femeia a fost de bună-credinţă la încheierea acesteia, iar
hotărârea de anulare rămâne definitivă şi irevocabilă înainte ca ea să fi împlinit 18 ani, nu există
unanimitate cu privire la pierderea sau păstrarea capacităţii de exerciţiu depline. Mai întâi, să
amintim că art. 23 alin. (1) C.fam. prevede: „Soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei declarată nulă sau anulată păstrează până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti
rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”. Într-o primă opinie, se consideră că
desfiinţarea căsătoriei nu atrage pierderea capacităţii de exerciţiu depline, dacă soţul „minor” este
de bună-credinţă, adică nu cunoştea cauza de nulitate în momentul încheierii căsătoriei 3 . Într-o
altă opinie, se porneşte de la interpretarea per a contrario a art. 23 alin. (1) C.fam., şi se consideră
că, din punctul de vedere care interesează aici, deplina capacitate de exerciţiu dobândită de femeia
care s-a căsătorit înainte de 18 ani – nu se păstrează după rămânerea irevocabilă a hotărârii
judecătoreşti prin care s-a anulat căsătoria 4 . Se observă că „pierderea” este temporară, pentru că
intervine numai dacă, între timp, femeia nu a împlinit 18 ani, ori dacă nu se încheie o altă căsătorie,
după care dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină.

Secţiunea a 5-a
Alte aspecte privind capacitatea de exerciţiu
77. Sancţiunea nerespectării regulilor capacităţii de exerciţiu. De o manieră generală, încălcarea
regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, în funcţie de circumstanţe, poate
atrage:
a) consecinţe penale, dacă s-a nerespectat intangibilitatea ori egalitatea capacităţii de exerciţiu
(potrivit art. 247 C.pen.);
b) consecinţa aplicabilă încălcării unei incapacităţi de folosinţă, dacă a fost nesocotită o asemenea
limită;
c) nulitatea actului juridic încheiat cu nerespectarea condiţiilor impuse; aceasta este sancţiunea
specifică în materia capacităţii de exerciţiu.
Dispoziţiile normative din materia capacităţii de exerciţiu urmăresc în bună parte protejarea unor
interese personale, aşa încât, în această materie, sancţiunea cea mai frecventă este nulitatea relativă
a actului juridic civil respectiv. În plus, trebuie să reţinem că această nulitate este, în acelaşi timp şi:
1) de fond; 2) expresă, deoarece este consacrată de art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 32/1954, art. 133
alin. final şi art. 147 C.fam.
Este important să amintim dispoziţiile art. 952 C.civ. care impun: „persoanele capabile de a se
obliga nu pot impune minorului şi interzisului incapacitatea lor”. Se admite că actul anulabil poate
fi confirmat chiar de persoana respectivă (când dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu, ori cu
încuviinţarea impusă de lege) sau de ocrotitorul său legal 1 .
78. Capacitatea de exerciţiu anticipată? Proiectul din 2004 privind Codul civil propune o
„capacitate de exerciţiu anticipată” în art. 26 care are următorul cuprins: „Pentru motive temeinice,
instanţa tutelară poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de
exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi părinţii sau tutorele minorului, luându-se când este cazul, şi
avizul consiliului de familie”.
Nu vom insista asupra acestei propuneri 2 , care pare a se înscrie într-o preocupare mai largă a
societăţii moderne de a acorda mai multe drepturi persoanelor cu vârstă sub 18 ani (se discută
despre drepturile politice ale acestora ori de „reducerea” vârstei pentru majoratul civil). Vom aminti
numai că în Codul civil era reglementată „emancipaţiunea” minorului, în capitolul III, titlul X –
„Despre minoritate, despre tutelă şi despre emancipaţiune” al primei cărţi, art. 421-433, care aducea
o îmbogăţire a conţinutului capacităţii sale de exerciţiu, dobândind drepturi importante asupra
persoanei sale şi, mai ales, administrarea şi folosinţa bunurilor sale 3 .

Capitolul IV
Identificarea persoanei fizice
Secţiunea 1 - Consideraţii generale
Secţiunea a 2-a - Numele
Secţiunea a 3-a - Domiciliul şi reşedinţa
Secţiunea a 4-a - Starea civilă

Secţiunea 1
Consideraţii generale
§1 - Noţiunea şi mijloacele identificării persoanei fizice
§2 - Atributele de identificare a persoanei fizice
§1
Noţiunea şi mijloacele identificării persoanei
fizice
79. Noţiune. A „identifica” persoana fizică înseamnă a „constata identitatea” acesteia, a
individualiza omul în societate, în ansamblul relaţiilor sociale la care ia parte. Această problemă
apare pe tot parcursul vieţii omului şi nu numai în viaţa sa juridică, ci şi în cea „extrajuridică”. Este
de la sine înţeles că aici prin „identificarea persoanei fizice”, se are în vedere aspectul juridic al
identificării.
Identitatea omului are în prezent o importanţă aparte prin prisma relaţiilor persoanei fizice cu ea
însăşi şi cu ceilalţi, fiind din ce în ce mai riguros impusă ideea protejării identităţii fiecăruia.
Dreptul la identitate este astăzi prevăzut în reglementările interne şi internaţionale; art. 8 din
Convenţia cu privire la drepturile copilului 1 impune „dreptul copilului de a-şi păstra identitatea,
inclusiv cetăţenia, numele său şi relaţiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege, fără
amestec ilegal”; art. 8 alin. (1) din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului prevede: „Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale”.
Privită în raport cu ceilalţi, identitatea fiecăruia necesită o protecţie specială concretizată în
conceptul de „identificare”, care determină astfel relaţiile dintre individ şi societate. Problema
controlului şi a verificării identităţii persoanelor fizice a determinat diferite intervenţii legislative,
menite să concilieze imperativele libertăţii individuale cu interesele ordinii publice, mai ales ale
securităţii persoanelor şi bunurilor 2 . În sistemul nostru, Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005 privind
evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români 3 , cuprinde dispoziţii
privind evidenţa cetăţenilor români, considerată „un sistem naţional de înregistrare şi actualizare a
datelor cu caracter personal ale acestora, necesar cunoaşterii populaţiei, mişcării acesteia şi
comunicării de date, în interesul cetăţenilor, al statului şi al instituţiilor publice” [art. 2 alin. (1)]. În
jurisprudenţa C.E.D.O. se consideră că identitatea unei persoane face parte din viaţa privată a
acesteia, dar ţine şi de interesul general reflectat în organizarea evidenţei populaţiei de către fiecare
stat contractant. Se admite că practica statelor de a reglementa identificarea naţionalilor pe baza
unui sistem propriu în materie, care impune obligaţia fiecărei persoane de a avea o carte naţională
de identitate şi de a o arăta la cererea organelor de poliţie, nu constituie o ingerinţă în viaţa ei
privată, prohibită de art. 8 al Convenţiei 4 .
Omul are vocaţia de subiect de drept în toate ramurile de drept şi, în consecinţă, identificarea este
necesară şi se face în toate aceste ramuri, aşa încât, în domeniul dreptului, identificarea este
atotcuprinzătoare 5 . Sistemul juridic nu poate admite, în desfăşurarea obişnuită a circuitului civil,
„tăinuirea identităţii”, aşa încât „anonimatul” constituie aici o excepţie. Desemnarea concretă a
titularului dreptului subiectiv ori a subiectului ţinut de executarea obligaţiei înseamnă, în fapt,
identificarea sa.
Prin identificarea persoanei fizice se înţelege, în acest cadru, individualizarea omului, adică
determinarea poziţiei sale, stabilirea identităţii sale, în viaţa juridică. Pentru dreptul civil,
identificarea persoanei fizice înseamnă individualizarea omului în raporturile de drept civil, în care
participă în calitate de subiect activ ori subiect pasiv.
80. Natura juridică a identificării persoanei fizice. Este uşor de acceptat că individualizarea omului
nu se realizează numai în raporturile de drept civil, ci în toate celelalte raporturi juridice în care el
apare ca titular de drepturi şi obligaţii. În consecinţă, în calitate de instituţie juridică, adică
totalitatea de norme care reglementează individualizarea omului în toate raporturile juridice la care
participă, identificarea persoanei fizice este o instituţie juridică complexă.
Numai o parte din această instituţie complexă aparţine dreptului civil, şi anume aceea formată din
normele juridice care reglementează mijloacele de individualizare a omului în raporturile civile.
Analiza preocupărilor noastre din acest capitol are ca obiect tocmai această parte a instituţiei
complexe, „identificarea persoanei fizice”.
81. Necesitatea identificării persoanei fizice. În prezent, doctrina şi jurisprudenţa susţin constant că
identificarea omului este o necesitate permanentă şi generală.
Mai întâi, aşa cum viaţa juridică, expresie a vieţii sociale, este permanentă, din punct de vedere al
existenţei umane, tot astfel este şi nevoia identificării omului. De la naştere până la moarte,
participăm continuu la cele mai diferite raporturi civile (şi nu numai civile), unde se impune
identificarea celor implicaţi. Pe de altă parte, este o necesitate generală pentru că individualizarea
omului se realizează în toate raporturile juridice la care participă, adică în toate raporturile de drept.
În calitate de participant la raporturile civile, individul este însoţit în permanenţă de necesitatea
individualizării sale: la naştere, copilul „se înregistrează”, ceea ce înseamnă o primă identificare 6 ;
minoritatea aduce problema ocrotirii copilului, indiferent că este lipsit de capacitate de exerciţiu sau
are capacitate restrânsă, ceea ce presupune identificarea acestuia; ulterior majoratul şi, de aici
înainte, încheierea diferitelor acte juridice civile, în calitate de titular al deplinei capacităţi de
exerciţiu, implică, iarăşi, identificarea sa; în fine, faptul morţii fizic constatate sau judecătoreşte
declarate reclamă identificarea.
Identificarea persoanei fizice este necesară şi în raporturile guvernate de normele altor ramuri de
drept 7 : în dreptul procesual civil sau penal, „citarea” părţilor (reclamant/pârât,
învinuit/inculpat/parte vătămată etc.), exempli gratia, este de neconceput în afara identificării
persoanei; în dreptul constituţional, în materie electorală, „listele de alegători” impun identificarea
acestora; în dreptul administrativ, în materia contravenţiilor, este importantă identificarea
contravenientului; în dreptul fiscal, pentru stabilirea şi plata impozitelor şi taxelor datorate, este
necesară identificarea contribuabilului; în dreptul penal, calitatea de „autor”, „coautor”, „complice”
ori „instigator”, nu poate fi despărţită de identificarea persoanei care are o astfel de calitate, iar
desfăşurarea întregului proces penal presupune identificarea celor implicaţi (în cursul urmăririi
penale, în cursul judecăţii şi în cursul executării pedepsei penale) 8 .
Mai trebuie subliniat că necesitatea identificării persoanei fizice ţine dată atât de raţiuni ordin
general, cât şi de ordin personal, individual. Necesitatea individualizării este de ordin general, în
sensul că societatea însăşi are interesul ca fiecare component al ei să poată fi identificat în
multiplele raporturi juridice la care participă. Totodată, această nevoie este şi de ordin personal sau
individual pentru că fiecare om, în calitatea sa de participant la diversitatea raporturilor de drept,
este direct interesat să se poată individualiza în aceste raporturi.
82. Sistemul mijloacelor juridice de identificarea a persoanei fizice. Am reţinut că stabilirea
identităţii persoanei fizice este necesară în toate ramurile de drept, este o instituţie complexă, care
cuprinde elemente din toate ramurile de drept.
Sub aspect terminologic, noţiunea de „mijloace de identificare” ( „elemente de identificare” sau
„atribute de identificare”) are două sensuri. Mai întâi, prin „mijloace de identificare” înţelegem
acele atribute ori calităţi, reglementate de lege, care servesc la individualizarea omului, la
distingerea sa faţă de alţi oameni. Aceste elemente (atribute ori calităţi) sunt reglementate de dreptul
civil (când apar ca drepturi subiective civile), dar şi de normele altor ramuri de drept (fără a fi
întotdeauna drepturi subiective). Spre exemplu, în dreptul constituţional, cetăţenia este calitatea ce
exprimă apartenenţa omului la un anumit stat şi îi atribuie posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi
îndatoririlor prevăzute de legile statului respectiv 9 ; în dreptul penal şi procesual penal întâlnim
noţiuni precum „cu/fără antecedente penale” ori „cu/fără cazier judiciar” 10 . În acest sens,
ansamblul mijloacelor reglementate în ramurile dreptului pentru stabilirea identităţii persoanei
fizice constituie un „sistem al mijloacelor de identificare”, coerent şi eficient pentru determinarea
poziţiei individului în viaţa juridică (şi extrajuridică).
În dreptul civil, principalele mijloace de identificare, numite şi atribute de identificare, sunt:
numele, domiciliul şi starea civilă 11 . Este important de reţinut că, în „sistemul mijloacelor de
identificare”, atributele de identificare ocupă locul pe care dreptul civil îl are în sistemul juridic, aşa
încât constituie „dreptul comun” în materia identificării omului 12 . Pe de altă parte, de principiu,
un mijloc de identificare reglementat într-o anumită ramură de drept este folosit şi în alte ramuri,
păstrându-şi semnificaţia.
Într-un al doilea sens, prin „mijloace de identificare” se înţeleg acele mijloace (înscrisuri oficiale)
prin care se dovedesc drepturile subiective ori calităţile care individualizează omul. Sunt astfel de
mijloace de identificare: cartea de identitate, actele de stare civilă (certificat de naştere, certificat de
căsătorie, certificat de deces), înscrisurile ce ţin de „cazierul judiciar”, hotărârile judecătoreşti.
Vom reţine că „sistemul mijloacelor de identificare” a persoanei fizice promovează şi exprimă
juridic cele două coordonate de bază ale identităţii:
a) apartenenţa persoanei la grupul social (familie, societate);
b) singularitatea individului în sânul grupului social.

§2
Atributele de identificare a persoanei fizice
83. Natura juridică şi reglementarea atributelor de identificare a persoanei fizice. Este unanim
admis că nota comună a atributelor de identificare a persoanei fizice o constituie faptul că se
încadrează în categoria drepturilor personale nepatrimoniale şi au, în consecinţă, trăsăturile juridice
ce caracterizează aceste drepturi subiective civile 1 .
Argumentul de text care justifică această calificare ne este oferit de art. 54 din Decretul nr. 31/1954,
care prevede: (1) „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la
denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice,
artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere
instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus
arătate” (s.n.).
Caracterele juridice ale atributelor de identificarea, comune tuturor drepturilor personale
nepatrimoniale, sunt următoarele:
a) sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes, aşa încât au ca obligaţie civilă corespunzătoare
acea obligaţie generală şi negativă de a nu li se aduce atingere (non-facere), obligaţie ce revine
tuturor celorlalte subiecte de drept;
b) fiind inseparabil legate de persoana căreia aparţin, aceste drepturi sunt intransmisibile şi, în
consecinţă, nu pot forma obiectul unei transmisiuni juridice (se admite că în privinţa numelui
persoanei fizice operează o transmisiune sui-generis, după cum vom vedea);
c) imprescriptibiliatea calităţii de subiect de drept a persoanei fizice determină ca drepturile
personale nepatrimoniale care însoţesc indisolubil această calitate să fie imprescriptibile extinctiv şi
achizitiv (cu excepţia unor acţiuni de stare civilă supuse unor termene de prescripţie extinctivă) 2 ;
d) sunt drepturi insesizabile;
e) sunt drepturi subiective strâns legate de persoana titularului, adică au un caracter strict personal
şi, în consecinţă, nu sunt susceptibile de a fi exercitate prin reprezentare (există unele excepţii în
privinţa numelui şi a stării civile, care vor fi menţionate în cele ce urmează);
f) universalitatea caracterizează, de asemenea, drepturile patrimoniale şi, în consecinţă, atributele
persoanei, în sensul că ele aparţin tuturor persoanelor.
Vom reţine că, în afară de aceste caractere juridice, care sunt comune tuturor drepturilor
nepatrimoniale, există şi anumite caractere proprii fiecărui drept nepatrimonial care este „atribut de
identificare” a persoanei fizice. Pe de altă parte, privite ca elemente din conţinutul capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice, ele primesc şi acele caractere juridice ale capacităţii: legalitate,
generalitate, egalitate, inalienabilitate, intangibilitate şi universalitate 3 .
Reglementarea atributelor de identificarea a persoanei fizice este cuprinsă în mai multe acte
normative: Decretul nr. 31/1954; Codul familiei; Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă şi Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr. 119/1996 cu privire la actele
de stare civilă, emisă de Departamentul pentru Administraţie Publică Locală şi Ministerul de
Interne; Legea nr. 290/2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului privind evidenţa,
domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români; Ordonanţa Guvernului nr.
41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice. Sunt,
de asemenea, importante dispoziţiile cuprinse în acte internaţionale, menţionate deja, precum:
Convenţia privind drepturile copilului; Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale
omului; Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
84. Apărarea drepturilor de identificare a persoanei fizice. Am arătat că aceste drepturi au un
conţinut nepatrimonial, ceea ce determină anumite particularităţi şi mijloace juridice (civile, penale,
administrative) prin care pot fi apărate. În esenţă, ceea ce se urmăreşte este restabilirea dreptului
încălcat 4 .
Decretul nr. 31/1954 cuprinde dispoziţii de principiu în această materie în capitolul III – „Ocrotirea
drepturilor nepatrimoniale”, art. 54-56. Dacă în virtutea art. 54 alin. (1) titularul unui astfel de drept
„poate cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere” dreptului său
civil, art. 54 alin. (2) stabileşte: „Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cere ca
instanţa judecătorească să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept, să publice, pe socoteala
acestuia, în condiţiile stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată ori să îndeplinească alte fapte
destinate să restabilească dreptul atins” (s.n.).
În continuarea acestor dispoziţii şi pentru a le spori eficienţa, art. 55 prevede că, dacă autorul faptei
nu îndeplineşte, „în termenul stabilit de hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins,
instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi
de întârziere”, calculată de la expirarea termenului stabilit. Prin aceste amenzi cominatorii legea
instituie aici un mijloc eficient de constrângere a autorului faptei la executarea măsurilor reparatorii
dispuse prin hotărâre, prin presiunea permanentă pe care o exercită asupra sa la plata unei sume de
bani pe zi de întârziere 5 .
În fine, art. 56 prevede că „drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite şi după moarte, în
măsura stabilită de lege sau de regulile de convieţuire” socială.
Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate putem reţine că, la cererea celui interesat, pe cale
judecătorească, pentru ocrotirea drepturilor nepatrimoniale, în general, şi a atributelor persoanei
fizice, în special, se pot lua următoarele măsuri: a) încetarea săvârşirii faptei prin care se aduce
atingere dreptului subiectiv civil nepatrimonial; b) îndeplinirea de către autorul faptei a unor măsuri
necesare restabilirii dreptului atins, cu menţiunea că instanţa poate stabili plata unor amenzi
cominatorii.
În doctrină s-a observat că, deşi foloseşte o terminologie proprie, Decretul nr. 31/1954 prevede, în
realitate, condiţiile clasice ale răspunderii civile delictuale 6 : fapta ilicită şi culpa autorului ( „fapta
săvârşită fără drept”); prejudiciul (decretul vorbeşte de persoana care „a suferit o atingere” în
drepturile sale nepatrimoniale); raportul de cauzalitate [care rezultă din art. 54 alin. (1) ce prevede
că măsurile de ocrotire nu se aplică decât celui căruia i s-a cauzat atingerea dreptului şi numai dacă
se constată că atingerea a fost urmarea neîndoielnică a faptei ilicite].
În fine, este important de reţinut că, în prezent, se admite că atingerea unui drept nepatrimonial
poate da dreptul titularului său la despăgubiri patrimoniale, după ce multă vreme această soluţie a
fost respinsă.

Secţiunea a 2-a
Numele
§1 - Consideraţii generale
§2 - Numele de familie
§3 - Prenumele
§4 - Elemente accesorii de identificare a persoanei fizice

§1
Consideraţii generale
85. Preliminarii. Numele arată, nu-i aşa?, „cum se cheamă” persoana şi este, din cele mai vechi
timpuri, unul din elementele de bază prin intermediul căruia persoana fizică se individualizează în
comunitate. În dreptul roman, numele unei persoane era alcătuit din trei elemente: primul, nomen
sau nomen gentile era comun membrilor aceleiaşi ginţi; al doilea, praenomen, identifica persoanele
între ele în cadrul aceleiaşi ginţi; în fine, al treilea, cognomen, ceea ce înseamnă, într-o traducere
liberă, porecla. Astfel, numele marelui orator roman Cicero era: Marcus (prenumele), Tullius
(numele de familie), Cicero (porecla) 1 . În vechiul drept românesc nu existau dispoziţii privind
numele persoanei fizice (de familie sau de botez), dar sistemul antroponomastic al poporului român,
pe lângă baza lui lingvistică străveche, prezintă şi o bază juridică cutumiară, de asemenea străveche
2.
Mai întâi, Regulamentul Organic cuprinde dispoziţii potrivit cărora „orice persoană trebuie să aibă
un nume dublu”, compus dintr-un prenume şi un nume (şi introduce reglementări privind „actele de
stare civilă”), după care, la 1865, Codul civil român cuprinde dispoziţii privind numele în capitolul
II ( „Despre actele de naştere”), din titlul al II-lea ( „Despre actele stării civile”), cartea I ( „Despre
persoane”): art. 43 prevede că actul de naştere va arăta „cu desluşire” prenumele „ce i se va da la
botez” copilului, precum şi „numele de familie”; art. 44 alin. (2) impune ca în „procesul verbal
arătător de toate împrejurările” întocmit în situaţia copilului găsit se va trece şi „numele ce i se va
da”.
Primul act normativ care reglementează unitar problema numelui persoanei fizice este Legea din 18
martie 1895, potrivit căreia orice persoană trebuia să aibă „un nume de familie”. În situaţia în care
nu avea, trebuia să facă o declaraţie la primăria locului de origine prin care arăta că înţelege să
poarte numele de botez al tatălui său la care se adăuga, de regulă, terminaţiile -escu sau -eanu,
pentru a diferenţia numele de prenume. Spre exemplu, dacă tatăl se numea Ion, fiul urma să se
numească Ionescu. Interesant este că, în concepţia legii, numele patronimic poate face obiectul unei
„adevărate proprietăţi”, cel care fără drept, îşi însuşeşte numele altuia fiind calificat uzurpator (art.
18 şi urm.). Jurisprudenţa a statuat că, pentru a se putea vorbi de o uzurpare de nume, este nevoie ca
numele patronimic al reclamantului să fie identic cu acela al pârâtului, atât ca ortografie, cât şi ca
fonetică, pentru că numai în această situaţie se poate face o adevărată confuzie de nume, pe care
legiuitorul a dorit să o înlăture 3 .
86. Noţiune şi structură. În prezent, dispoziţiile legale în materie reglementează structura, stabilirea,
modificarea numelui, fără a da însă şi definiţia lui. În doctrină s-a arătat că numele „este chemarea
care serveşte la desemnarea grafică şi orală a persoanelor. Înţeles în chipul cel mai larg, el se
compune din diferite elemente de o importanţă foarte variată şi constituită în diferite feluri” 4 . De
asemenea, s-a arătat că, în înţeles general, numele este „cuvântul sau totalitatea cuvintelor care sunt
destinate a individualiza o persoană, prin grai sau prin scris” 5 . S-a impus opinia potrivit căreia
numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi
individualizat, în familie şi societate, prin cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu această
semnificaţie 6 .
Numele este, aşadar, apelativul ce serveşte la desemnarea unei persoane fizice în viaţa juridică şi
socială, în vederea exercitării drepturilor şi satisfacerii îndatoririlor sale, constituind, în acelaşi timp,
un element esenţial al personalităţii persoanei 7 .
Trebuie reţinut de la început că în doctrină, în legislaţie, dar şi în jurisprudenţă, termenul nume
primeşte două sensuri (accepţiuni). Stricto sensu, prin termenul „nume”, se înţelege numai numele
de familie care mai este desemnat şi prin expresia „nume patronimic”. Lato sensu, prin termenul
„nume”, se desemnează, împreună, numele de familie şi prenumele. Ca regulă însă, termenul
„nume” este folosit în înţelesul său larg.
În esenţă, în definirea numelui trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte:
a) numele este un atribut de identificare a persoanei fizice;
b) numele este alcătuit din mai multe cuvinte (cel puţin două cuvinte), iar nu dintr-un singur cuvânt,
de vreme ce el este alcătuit din două elemente, adică numele de familie şi prenumele;
c) numele individualizează persoana fizică atât în societate, cât şi în familie;
d) legea este cea care acordă cuvintelor care alcătuiesc numele semnificaţia de a individualiza
persoana fizică.
Faţă de toate acestea este uşor să acceptăm că în structura numelui intră două elemente: 1) numele
de familie şi 2) prenumele, aşa cum rezultă expres şi din reglementarea numelui 8 . În viaţa socială
însă, numele constituie un întreg, o unitate, pentru că numai astfel numele poate atinge scopul
pentru care există, acela de a stabili identitatea persoanei fizice. Aşadar, numele are un caracter
unitar, chiar dacă are două elemente componente care pot fi, şi vor fi, analizate separat.
87. Conţinutul juridic al dreptului subiectiv la nume. Structura numelui nu trebuie confundată cu
conţinutul juridic al dreptului subiectiv asupra numelui, conţinut dat de prerogativele titularului
numelui (celui numit): dreptul de a folosi numele, dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere
a numelui şi dreptul de a se opune la folosirea numelui de către o altă persoană 9 .
Mai întâi, dreptul de a purta (de a folosi) numele exprimă prerogativa titularului numelui de a se
individualiza astfel în viaţa socială, în raporturile juridice în care intră, în actele juridice pe care le
încheie. În situaţia, rar întâlnită în practică, în care un alt subiect de drept, persoană fizică ori
autoritate publică, ar refuza să desemneze pe titularul numelui cu adevăratul său nume, acesta are
posibilitatea să impună, potrivit legii, acest lucru.
În altă ordine de idei, împrejurarea că un copil poartă un anumit nume şi este considerată ca atare de
mama sa, de familia acesteia şi de societate, adică folosirea unei anumite stări civile, are o
importanţă majoră în materia filiaţiei persoanei. Potrivit art. 51 C.fam., starea civilă care rezultă din
certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat nu poate fi pusă în
discuţie de nimeni, existând o prezumţie absolută că starea civilă corespunde realităţii. Nu trebuie
însă să înţelegem că filiaţia ar fi un element al numelui şi că ea se dobândeşte prin purtarea unui
nume. Dimpotrivă, numele este adeseori un efect al filiaţiei şi purtarea numelui este un element care
intră în cuprinsul posesiei de stat, din care rezultă unele efecte privind filiaţia 10 .
În al doilea rând, dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a numelui în orice act, de stare
civilă, de identitate, de studii etc. este o consecinţă firească a existenţei dreptului la nume, aşa încât
titularul acestuia poate cere întotdeauna rectificarea oricăror erori cu privire la numele său 11 .
De reţinut că, pentru rectificarea actelor de stare civilă, legea prevede o procedură specială. Prin
acţiunea în rectificarea numelui de familie sau a prenumelui, cel interesat cere instanţei de judecată
să constate alcătuirea exactă a numelui pe care are dreptul să-l poarte potrivit legii, astfel încât –
ca urmare a acestei constatări – să poată fi îndreptate greşelile strecurate în înregistrarea acelui
nume în actele de stare civilă. Spre deosebire de schimbarea numelui, rectificarea nu determină
dobândirea unui alt nume, ci numai îndreptarea scrierii acestuia 12 . În consecinţă, judecând o
cerere de rectificare pentru erori materiale a actului de naştere cât priveşte numele de familie şi
prenumele, instanţa trebuie să îşi întemeieze soluţia pe probe concludente şi să-şi exercite rolul
activ pentru a împiedica să se ajungă pe această cale, în mod indirect, la o schimbare de nume.
Astfel, jurisprudenţa a statuat că este admisibilă rectificarea erorii de a se fi trecut în actul de naştere
al unui copil porecla tatălui în loc de numele adevărat al acestuia 13 . În schimb, folosirea
îndelungată a unui alt nume nu conferă dreptul de a-l purta, de vreme ce numele nu este susceptibil
de dobândire prin posesie îndelungată, aşa încât nu se poate cere o rectificare pentru acest motiv.
În prezent, acţiunea în rectificarea actelor de stare civilă este reglementată de art. 571 din Legea nr.
119/1996, care în alin. (1) prevede că rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe
marginea acestora se face în temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale care are
în păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea persoanei interesate 14 .
În fine, dreptul de a se opune la folosirea numelui, de către o altă persoană, fără îndreptăţire,
întregeşte conţinutul juridic al dreptului nepatrimonial civil la nume 15 . Am văzut că această
prerogativă era prevăzută în Legea numelui din 18 martie 1895, dar şi în Legea din 8 aprilie 1936 şi
Legea nr. 646 din 14 august 1945. În doctrină au existat discuţii cu privire la persoanele interesate şi
motivele ce pot fi invocate pentru ca opoziţia să fie admisibilă. S-a arătat că o persoană poate avea
interes să-şi apere numele împotriva uzurpării unui terţ, nu pentru că numele este susceptibil de
proprietate exclusivă, ceea ce ar fi greşit, ci pentru că numele reprezintă un trecut, legat de
amintirea celor care l-au purtat şi ilustrat.
Dreptul de a purta un nume în mod legitim este o prerogativă care se află într-o strânsă legătură cu
ideea de familie şi de filiaţie, aşa încât nu se poate admite ca un nume „onorabil şi glorios să fie luat
de oricine” 16 . Se consideră că exercitarea acestei prerogative a dreptului asupra numelui poate
avea loc atunci când o altă persoană are interes ca prin schimbarea numelui să îmbrace aparent şi
prin confuzie personalitatea titlularului 17 , ceea ce devine aproape imposibil de susţinut în situaţia
în care numele în discuţia în cauză este unul foarte răspândit. În prezent, art. 11 alin. 1 şi art. 19 din
Ordonanţa nr. 41/2003 reglementează dreptul oricărei persoane interesate de a face opoziţie la
cererea de schimbare a numelui.
88. Caractere juridice. Numele este, după cum am arătat, un element al capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice, aşa încât prezintă caracterele juridice ale acesteia, urmând a vorbi despre:
legalitatea numelui, generalitatea numelui, egalitatea numelui, inalienabilitatea numelui,
intangibilitatea numelui şi universalitatea acestuia. Pe de altă parte, numele face parte din categoria
drepturilor personale nepatrimoniale şi, în consecinţă, prezintă caracterele specifice ale acestor
drepturi 18 .
Prin legalitatea numelui, înţelegem, mai întâi, că dreptul la nume este recunoscut, ca aptitudine, de
lege, iar, pe de altă parte, condiţiile dobândirii, modificării ori schimbării numelui sunt stabilite prin
lege. Acest caracter al numelui este consacrat în mod expres de art. 12 din Decretul nr. 31/1954,
care prevede: (1) „Orice persoană are drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii”; (2)
„Schimbarea în orice fel a numelui de familie sau a prenumelui nu este îngăduită decât în cazurile şi
în condiţiile stabilite de lege” (s.n.). În acelaşi sens sunt dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr.
119/1996, care impun: „numele de familie şi prenumele copilului se stabilesc potrivit legii”. În fine,
legalitatea numelui este prevăzută expres şi de alte dispoziţii legale, precum: art. 2 alin. (1), art. 3,
art. 4 din Ordonanţa nr. 41/2003 19 ; art. 8 alin. (3) din Legea nr. 272/2004.
Se observă că legalitatea este însoţită de obligativitatea numelui pentru persoana fizică. Prin
funcţiile sale sociale, numele se prezintă nu numai ca un drept subiectiv, ci, în acelaşi timp, şi ca o
instituţie de evidenţă a persoanelor şi mijloc de identificare a persoanei. În consecinţă, dreptul
subiectiv asupra numelui este însoţit, în mod necesar şi inseparabil, de obligaţia de a purta numele
stabilit potrivit legii 20 .
Fără a insista asupra celorlalte caractere ale numelui care provin din împrejurarea că acesta este un
element al capacităţii de folosinţă a persoanei (care se sprijină, în principiu, pe aceleaşi argumente
ca şi caracterele capacităţii), trebuie să reţinem personalitatea şi unitatea numelui persoanei.
Mai întâi, personalitatea numelui desemnează acel caracter al numelui de a fi strict personal, nefiind
susceptibil, în principiu, de exercitarea pe cale de reprezentare. Prin excepţie, se admite că persoana
lipsită de capacitate de exerciţiu este reprezentată în procedura schimbării numelui pe cale
administrativă (art. 7 din Ordonanţa nr. 41/2003).
În fine, unitatea numelui este acel caracter al numelui persoanei care constă în faptul că, deşi în
structura sa cuprinde două elemente – numele de familie şi prenumele (exprimate în două sau mai
multe cuvinte), acestea formează o unitate, în sensul că ele împreună individualizează aceeaşi
persoană fizică 21 . Aşadar, numai analiza didactică ori reglementarea lor juridică reclamă, uneori,
separarea celor două elemente. Pe de altă parte, unitatea numelui nu se confundă cu unicitatea
acestuia, care exprimă ideea că, la un moment dat, o persoană nu poate avea, alternativ ori
cumulativ, mai multe nume (nume de familie şi prenume), ci doar numele unic stabilit potrivit legii
(unicitatea nu exclude numele multiplu) 22 .
89. Folosirea profesională şi comercială a numelui. Caracterul inalienabil al numelui îl împiedică
pe titular să dispună liber de numele său pentru a identifica în acelaşi mod o altă persoană fizică.
Practica socială a impus însă folosirea profesională a numelui, specifică persoanelor fizice care
exercită o profesie liberală (avocat, notar, medic, arhitect etc.) 23 .
După ce art. 5 din Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat reglementează limitativ
formele de exercitare a profesiei, art. 7 prevede că acestea vor fi individualizate prin denumire, după
cum urmează:
a) în cazul cabinetului individual – numele avocatului titular, urmat de sintagma cabinet de avocat;
b) în cazul cabinetelor asociate – numele tuturor titularilor, urmate de sintagma cabinete de avocat
asociate;
c) în cazul societăţilor civile profesionale şi al societăţilor civile profesionale cu răspundere limitată
– numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, urmat de sintagma „societate civilă de avocaţi” sau, după
caz, „societate civilă de avocaţi cu răspundere limitată”;
d) în cazul cabinetelor grupate – numele fiecărui titular de cabinet, urmat de sintagma „cabinete de
avocat grupate”.
Trebuie să reţinem că normele privind stabilirea denumirii formelor de exercitare a profesiei de
avocat sunt imperative, aşa încât este exclus ca avocatura să se exercite legal sub o altă denumire
decât cea impusă de lege. Se observă că, de fiecare dată, numele avocatului este elementul de bază
al denumirii formei de exercitare a profesiei. Legea permite ca denumirea formei de exercitare a
profesiei, individualizată potrivit regulilor menţionate, să fie păstrată şi după decesul sau plecarea
unuia dintre asociaţi, cu acordul acestuia, sau, după caz, al tuturor moştenitorilor celui decedat,
exprimat în forma autentică.
În dreptul comercial firma comercială este un element de individualizare a comerciantului în
câmpul activităţii comerciale, fiind un important element incorporal al fondului de comerţ 24 . Ea
constă în numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant este înmatriculat în registrul
comerţului, îşi exercită comerţul şi sub care se angajează juridic. În cazul comerciantului persoană
fizică, firma se compune din numele comerciantului (nume de familie şi prenume/iniţiala), aşa
încât, în principiu, coincide cu numele său civil 25 . În cazul societăţilor comerciale, firma are un
conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale, dar numele persoanelor
implicate joacă din nou un rol important. Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din
numele a cel puţin unuia dintre asociaţi cu menţiunea „societate în nume colectiv”. Firma unei
societăţi în comandită simplă se compune din numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi,
cu menţiunea „societate în comandită”.
Legea permite astfel ca numele persoanei să devină un nume comercial, obiect al unui drept de
proprietate incorporală care devine un obiect al fondului de comerţ (este o valoare patrimonială).
Persoana fizică are, aşadar, posibilitatea să detaşeze numele de propria persoană pentru a face din el
un nume comercial. Pe de altă parte, o persoană sau moştenitorii săi poate să recunoască alteia
dreptul de a folosi numele ei în scopuri comerciale, practică obişnuită în domeniul sportului sau al
spectacolului.

§2
Numele de familie
90. Noţiuni generale privind stabilirea (dobândirea) numelui de familie. În prealabil, trebuie să
observăm că terminologia folosită pentru a desemna „stabilirea numelui de familie şi a prenumelui”
nu este unitară, în sensul că, uneori, sunt folosite şi alte expresii, precum: „dobândirea numelui” ori
„determinarea numelui”. Stabilirea (dobândirea, determinarea) numelui de familie şi a prenumelui
reprezintă concretizarea vocaţiei copilului născut de a avea un nume de familie şi un prenume, aşa
încât, prin ipoteză, stabilirea numelui vizează copilul care nu are încă un nume. Modificarea
numelui de familie ori schimbarea acestuia sau a prenumelui presupun că persoana fizică are deja
un nume (nume de familie şi prenume), însă, datorită unor schimbări de stare civilă, ori altor
împrejurări, numele urmează a fi înlocuit.
Stabilirea numelui de familie al copilului (şi a prenumelui) este reglementată de mai multe dispoziţii
legale: art. 62 şi art. 64 alin. (1) şi (3) C.fam.; art. 18 şi art. 24 din Legea nr. 119/1996; art. 1 şi art. 2
din Ordonanţa nr. 41/2003; art. 8-13 din Legea nr. 272/2004.
Este important să reţinem că stabilirea numelui de familie se întemeiază, în principiu, pe filiaţie, aşa
cum prevede expres art. 2, teza întâi, din Ordonanţa nr. 41/2003: „numele de familie se dobândeşte
prin efectul filiaţiei”. Aşadar, modalitatea firească a dobândirii numelui de familie corespunde
stabilirii legăturii de filiaţie, fără a fi vorba de o transmisiune mortis causa, dar nici întotdeauna de
o transmisiune chiar din momentul naşterii, după cum vom vedea.
Este absolut firesc să admitem că numele de familie al unei persoane este cel al familiei căreia îi
aparţine, în acest sens, semnificativ fiind şi faptul că art. 62 şi art. 64 din Codul familiei sunt aşezate
în titlul III ( „Rudenia”), capitolul II ( „Filiaţia”) 1 , dar această apartenenţă se poate manifesta
diferit.
În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, pot fi deosebite trei ipoteze de
stabilire a numelui de familie, care vor fi analizate în continuare, şi anume:
– ipoteza copilului din căsătorie;
– ipoteza copilului din afara căsătoriei;
– ipoteza copilului găsit născut din părinţi necunoscuţi.
91. Stabilirea numelui de familie al copilului din căsătorie. Două reguli, în funcţie de cele două
situaţii ale numelui de familie al părinţilor, se aplică determinării numelui de familie al copilului din
căsătorie, şi anume:
a) copilul ia numele de familie comun al părinţilor, dacă aceştia au un asemenea nume de familie;
este regula, imperativă, prevăzută de art. 62 alin. (1) din Codul familiei, întâlnită în cele mai multe
cazuri în practică şi în concordanţă cu tradiţiile familiei româneşti;
b) copilului i se stabileşte, fie de părinţi, fie de autoritatea tutelară, ca nume de familie, fie numele
de familie al unui părinte, fie numele de familie al părinţilor reunite, în cazul în care părinţii nu au
acelaşi nume de familie; este regula prevăzută de art. 62 alin. (2) C.fam., precum şi de art. 18 alin.
(3) din Legea nr. 119/1996, care prevăd că „dacă părinţii nu au nume de familie comun” pentru
întocmirea actului de naştere este necesară declaraţia „scrisă şi semnată de ambii părinţi, din care să
rezulte numele de familie” al copilului, iar, în caz de neînţelegere între părinţi, va decide primarul
localităţii unde se înregistrează naşterea, prin dispoziţie scrisă [art. 30 alin. (4) din Metodologia nr.
1/1997 privind aplicarea unitară a Legii nr. 119/1996].
Multă vreme s-a considerat că numele de familie al copilului, dacă părinţii sunt căsătoriţi, „este,
după un uz admis de toate legislaţiile, acela al tatălui” 2 , chiar dacă art. 43 C.civ. (art. 57 C.civ.fr.)
nu prevedea expres această soluţie. Chiar dacă acum legea oferă soţilor posibilitatea să stabilească
liber [între mai multe posibilităţi legale; art. 27 alin. (1) C.fam.] numele pe care înţeleg să-l poarte
în timpul căsătoriei 3 , există o puternică practică tradiţională potrivit căreia numele comun al
soţilor este „numele bărbatului”. În consecinţă, de cele mai multe ori numele copilului este numele
tatălui, devenit „nume comun al părinţilor” sau stabilit ca nume al copilului, când părinţii nu au un
nume comun. În Europa, existenţa unui curent egalitarist, din ce în ce mai puternic, consideră
această practică drept o discriminare sexuală şi cere înlăturarea ei prin impunerea egalităţii soţilor.
În Franţa problema a fost amplu dezbătută cu ocazia adoptării Legii din 23 decembrie 1985 privind
regimurile matrimoniale, fiind admisă posibilitatea ca numele mamei să fie alăturat celui al tatălui.
În aplicarea art. 8 din Convenţie, Curtea Europeană a criticat soluţia Tribunalului federal elveţian (la
22 februarie 1994, cu un scor foarte strâns, respectiv, de 5 voturi la 4) care a respins cererea unui soţ
ca numele său de familie să fie format din propriul patronim urmat de cel al soţiei 4 . Fără a nega
principiul egalităţii, este de observat că aplicarea lui absolută în materia stabilirii numelui de familie
riscă să atragă o practică socială greşită, care să prefere „numele de familie dublu”, cu posibilitatea
creşterii, fără încetare, de la o generaţie la alta, şi să înlăture un sistem care şi-a dovedit multă
vreme utilitatea.
Este important să reţinem că nu există şi alte posibilităţi de determinare a numelui de familie al
copilului, în afara celor prevăzute de lege, nici pentru părinţi şi nici pentru autoritatea competentă să
decidă 5 . În consecinţă, copilului nu i se poate stabili un nume de familie total străin de numele de
familie ale părinţilor; desigur, în cazul unor copii succesivi, din aceeaşi căsătorie, de lege lata, este
posibilă stabilirea unor nume de familie diferite, ceea ce practic contravine concepţiei privind
unitatea familiei.
92. Stabilirea numelui de familie al copilului din afara căsătoriei. Pentru ipoteza copilului din afara
căsătoriei există, de asemenea, două reguli, care-şi găsesc aplicaţie în funcţie de modul de stabilire a
filiaţiei lui faţă de ambii părinţi: concomitent ori succesiv.
Mai întâi, în situaţia în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi (la naşterea
sa), copilului i se stabileşte numele de familie în condiţiile art. 62 alin. (2) C.fam., adică el ia
numele de familie al unuia dintre părinţi ori numele lor de familie reunite, fie că părinţii s-au înţeles
în acest sens (printr-o declaraţie scrisă şi semnată de ambii părinţi), fie prin decizia autorităţii
competente, în cazul în care părinţii n-au realizat o învoială în această privinţă. Această soluţie
rezultă din interpretarea sistematică a art. 64 alin. (3) (final), care trimite la art. 62 alin. (2) C.fam. şi
a art. 18 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. Într-o cauză, din extrasul de naştere al minorului rezulta
că declaraţia de înregistrare a naşterii minorului a fost făcută de tatăl său, care a recunoscut cu
această ocazie şi paternitatea, înainte de a se căsători cu reclamanta. În această situaţie, în care
copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, în sensul art. 64 alin. (2) C.fam., el a luat
numele de familie al unuia dintre părinţi, respectiv al tatălui, conform art. 62 alin. (3) C.fam., aşa
încât înregistrarea naşterii minorului cu acest nume este corectă şi nu se impune rectificarea
solicitată. Este eronat a se considera că este nevoie de o hotărâre judecătorească de încuviinţare în
baza art. 64 alin. (2) C.fam., pentru că, în speţă, nu este vorba de „cazul în care filiaţia sa a fost
stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte” (în care instanţa poate da încuviinţare copilului de a purta
numele acestuia din urmă), ci filiaţia fusese stabilită, în acelaşi timp, faţă de ambii părinţi, situaţie în
care copilul ia numele unuia dintre părinţi, prin învoiala lor 6 .
Pe de altă parte, în situaţia copilului care şi-a stabilit filiaţia numai faţă de unul dintre părinţi (de
regulă faţă de mamă), numele de familie al copilului este tocmai numele de familie al acelui părinte.
Această soluţie rezultă din alin. (1) al art. 64 C.fam.
Chiar dacă, în principiu, felul în care se stabileşte filiaţia nu este relevat (recunoaştere voluntară ori
prin acţiune în justiţie) 7 , trebuie observat că este important momentul în care filiaţia este stabilită.
Dacă filiaţia se stabileşte înainte de înregistrarea naşterii, suntem în situaţia în care se pune
problema „stabilirii” numelui de familie al copilului, dar dacă intervine după înregistrarea naşterii,
când copilului i s-a stabilit deja un nume de familie, se va pune problema „modificării” acestuia.
93. Stabilirea numelui de familie al copilului găsit, cu părinţi necunoscuţi. Situaţia copilului găsit
era reglementată în art. 44 C.civ. care avea dispoziţii cu privire la întocmirea actului de naştere: (1)
„Oricine va găsi un copil nou născut va fi dator a-l încredinţa ofiţerului de stare civilă, împreună cu
toate hainele şi obiectele găsite la copil şi a declara toate împrejurările timpului şi locului unde îl va
fi găsit”. (2) „Ofiţerul stării civile va întocmi îndată proces-verbal arătător de toate împrejurările, în
care se va cuprinde vârsta copilului după aparenţă, sexul şi numele ce i se va da şi autoritatea civilă
la care se va fi încredinţat” (art. 58 C.civ.fr.) 8 .
În prezent, stabilirea numelui copilului găsit este reglementată de art. 2 alin. (3) din Ordonanţa nr.
41/2003, art. 22-24 din Legea nr. 119/1996 şi art. 11 şi art. 12 din Legea nr. 272/2004.
Prin „copil găsit” sau „copil părăsit de mamă în maternitate” se înţelege un copil care, până la
înregistrarea naşterii, nu are stabilită filiaţia faţă de cel puţin unul dintre părinţi, adică un copil
născut din părinţi necunoscuţi. Numele de familie al unui asemenea copil se stabileşte pe cale
administrativă, de către primarul localităţii unde a fost găsit copilul. Pentru că legea nu prevede ce
nume va primi un astfel de copil, autoritatea competentă are deplină libertate în determinarea
cuvântului, vocabulei care va fi numele de familie al copilului, fără însă a încălca interesul acestui
copil 9 .
Pentru aceste situaţii legea prevede un termen de 30 de zile, de când copilul a fost găsit ori s-a
constat că a fost părăsit în maternitate, în care poliţia este obligată să întreprindă verificări specifice
pentru identificarea părinţilor. Înregistrarea naşterii copilului, moment în care se va stabili şi numele
său de familie, se efectuează numai după trecerea acestui termen. Obligaţia de a realiza demersurile
legale pentru înregistrarea naşterii copilului revine serviciului public de asistenţă socială din
localitatea în care a fost găsit ori părăsit copilul, care are obligaţia să obţină şi dispoziţia de stabilire
a numelui copilului.
94. Modificarea numelui de familie. Preliminarii. Legalitatea numelui de familie se manifestă şi în
ceea ce priveşte modificarea lui, prin care se înţelege înlocuirea acestuia datorită unor schimbări
intervenite în starea civilă a persoanei fizice.
În acest sens, sunt de menţionat următoarele dispoziţii legale: art. 12 alin. (3) din Decretul nr.
31/1954 care prevede că „schimbarea în orice fel a numelui de familie sau a prenumelui nu este
îngăduită decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”; art. 2 alin. (1) din Ordonanţa nr.
41/2003 care prevede că numele de familie „se schimbă de drept prin modificarea intervenită în
statutul civil al persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de lege” 10 .
Este important să reţinem de la început că modificarea numelui de familie este determinată, generic,
de schimbări intervenite în starea civilă a persoanei. Pe de altă parte, modificarea numelui familiei
nu se confundă cu schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie, care se datorează altor
cauze şi este supusă unui regim juridic distinct, după cum vom vedea.
Schimbările de stare civilă, care determină ori pot determina modificarea numelui de familie, pot fi
grupate (având în vedere succesiunea lor normală) astfel 11 :
– schimbări în filiaţia persoanei fizice;
– schimbări generate de adopţie;
– schimbări determinate de instituţia căsătoriei.
95. Modificarea numelui de familie determinată de schimbări în filiaţie. Există mai multe ipoteze în
care schimbările în filiaţia persoanei fizice pot determina modificarea numelui de familie: a)
stabilirea filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi; b) stabilirea filiaţiei copilului din afara
căsătoriei şi faţă de al doilea părinte; c) admiterea acţiunii în tăgada paternităţii; d) contestarea ori
anularea recunoaşterii de filiaţie.
a) Ipoteza stabilirii filiaţiei copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi. Am văzut că, în această
ipoteză, numele de familie al copilului se stabileşte prin decizie administrativă. Chiar în lipsa unui
text expres se admite constant că, în cazul în care copilul născut din părinţi necunoscuţi, a cărei
naştere a fost înregistrată astfel, îşi stabileşte filiaţia faţă de cel puţin unul dintre părinţi, el îşi
schimbă starea civilă şi devine „copil din căsătorie” ori „din afara căsătoriei”, după caz. Numele său
de familie iniţial va fi înlocuit cu numele de familie care rezultă din aplicarea, fie a art. 62 C.fam.
(dacă este din căsătorie), fie a art. 64 C.fam. (dacă este din afara căsătoriei).
b) Ipoteza stabilirii filiaţiei din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte (de regulă faţă de tată).
Pentru această ipoteză există textul art. 64 alin. (2) C.fam. care prevede: „În cazul în care filiaţia a
fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţarea
copilului să poarte numele acestuia din urmă”.
Este de reţinut că stabilirea filiaţiei şi faţă de celălalt părinte nu conduce automat la modificarea
numelui de familie. La cererea celui interesat, instanţa poate să dea o hotărâre de încuviinţare a
modificării numelui de familie, dacă interesul copilului este în acest sens 12 .
c) Ipoteza tăgăduirii paternităţii copilului din căsătorie. După ce instituie prezumţia de paternitate
a copilului din căsătorie (considerând că acesta are ca tată pe soţul mamei – art. 53), Codul familiei
reglementează în art. 54 acţiunea în tăgada paternităţii pentru situaţiile în care „nu este cu putinţă ca
soţul mamei să fie tatăl copilului”. Prin Decizia nr. 349/2001, Curtea Constituţională a statuat
neconstituţionalitatea art. 54 C.fam. în măsura în care acesta nu recunoaşte decât tatălui, iar nu şi
mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a promova acţiunea în tăgăduirea
paternităţii 13 .
Cu privire la modificarea numelui de familie al copilului ca urmare a admiterii acţiunii în tăgada
paternităţii, nu există un text expres, distinct, ceea ce a condus la soluţii diferite, în doctrină şi
practică. În ceea ce ne priveşte, susţinem opinia potrivit căreia pot interveni următoarele soluţii 14 :
1) când mama copilului nu are nume de familie comun cu al soţului tăgăduitor, copilul trebuie să ia
numele de familie al mamei din momentul naşterii; soluţia se întemeiază pe aplicarea art. 64 alin.
(1) C.fam., deoarece copilul a devenit din afara căsătoriei, cu filiaţia stabilită faţă de mamă;
2) când mama copilului are nume de familie comun cu al soţului tăgăduitor, copilul păstrează acest
nume, dar nu în temeiul art. 62 alin. (1), ci în baza art. 64 alin. (1), fiind numele de familie al
părintelui faţă de care are stabilită filiaţia, adică mama sa;
3) dacă după tăgăduirea paternităţii, se stabileşte paternitatea faţă de alt bărbat, devine aplicabil art.
64 alin. (2) C.fam., situaţie analizată deja.
d) Ipoteza contestării ori anulării recunoaşterii de filiaţie. Dacă recunoaşterea voluntară de filiaţie
nu corespunde adevărului, orice persoană interesată poate să o conteste [art. 49 C.fam, respectiv art.
58 alin. (1) C.fam.], iar dacă această recunoaştere nu a fost făcută cu respectarea condiţiilor de fond
şi de formă prevăzute de lege, poate fi introdusă acţiune în declararea nulităţii recunoaşterii de
filiaţiei.
Admiterea acţiunii în contestarea sau în declararea nulităţii recunoaşterii de filiaţie are drept
consecinţă o schimbare în starea civilă a copilului. Acesta va deveni, după caz, copil din afara
căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de un părinte, fie copil născut din părinţi necunoscuţi. În funcţie de
situaţia în care se va afla, îşi va găsi aplicaţie regula corespunzătoare.
96. Modificarea numelui de familie determinată de adopţie. Legislaţia actuală defineşte adopţia ca
„operaţiune juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi
legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului” 15 . Pe planul modificării numelui de
familie prin adopţie, trebuie distins între încuviinţarea adopţiei, desfacerea şi anularea adopţiei.
a) Ipoteza încuviinţării adopţiei. Această ipoteză este reglementată în art. 53 din Legea nr. 273/2004
privind regimul juridic al adopţiei. Prin norme imperative se prevede că, prin adopţie, copilul
adoptat dobândeşte numele de familie al adoptatorului, iar în situaţia în care este adoptat de către
doi soţi ori de soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au un nume comun, adoptatul va purta
acest nume 16 .
Se poate admite că, dacă adoptatorii nu au un nume comun, adoptatul va lua numele de familie al
unuia dintre adoptatori, fie numele lor reunite, potrivit înţelegerii lor, iar nu un nume de familie
străin de cel al adoptatorilor ori alcătuit dintr-un nume străin şi numele unuia dintre adoptatori.
În cazul adopţiei unei persoanei căsătorite (mai rar întâlnit) care poartă un nume comun în timpul
căsătoriei, soţul adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimţământul
celuilalt soţ, acordat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia [art. 53 alin. (4)].
În toate cazurile hotărârea de încuviinţare a adopţiei va trebui să arate numele de familie pe care
adoptatul urmează să-l poarte.
b) Ipoteza desfacerii adopţiei. În reglementarea actuală desfacerea adopţiei intervine într-un singur
caz, anume atunci când adoptatorul sau părinţii adoptatori au decedat şi s-a încuviinţat o nouă
adopţie [art. 55 coroborat cu art. 7 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 273/2004]; adopţia anterioară se
consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii
adopţii. În această situaţie, adoptatul va dobândi numele adoptatorului din noua adopţie 17 . Dacă
nu este încuviinţată o nouă adopţie, nu se pune problema modificării numelui adoptatului, care
păstrează numele de familie al adoptatorului.
c) Ipoteza anulării adopţiei. Dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 273/2004 prevăd că „adopţia este nulă
dacă s-a încheiat în alt scop decât al ocrotirii interesului superior al copilului ori cu încălcarea
oricăror condiţii de fond sau de formă prevăzute de lege”. Printre efectele desfiinţării adopţiei este
prevăzut expres şi faptul că „adoptatul redobândeşte numele de familie avut înainte de încuviinţarea
adopţiei” [art. 59 alin. (1)]. Doctrina şi jurisprudenţa apreciază că instanţa nu poate încuviinţa ca
fostul adoptat să poarte şi pentru viitor numele fostului adoptator, dar s-a propus ca această soluţie
să fie prevăzută în viitoarea legislaţie, pentru situaţia în care există motive temeinice pentru
păstrarea numelui purtat în perioada adopţiei 18 .
97. Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie. Căsătoria este unirea liber consimţită
dintre bărbat şi femeie, încheiată potrivit dispoziţiile imperative ale legii, în scopul întemeierii unei
familii 19 . Pentru efectele căsătoriei cu privire la numele de familie al soţilor pot fi analizate mai
multe ipoteze: încheierea căsătoriei; desfacerea căsătoriei prin divorţ; anularea căsătoriei; încetarea
căsătoriei.
a) Ipoteza încheierii căsătoriei. Pentru această ipoteză art. 27 C.fam. prevede: (1) „La încheierea
căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l
poarte în căsătorie”. (2) „Soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia
sau altuia dintre ei sau numele lor reunite”.
Încheierea căsătoriei nu atrage, aşadar, întotdeauna, schimbarea stării civile şi, implicit, modificarea
numelui. Mai exact, în două cazuri nu se modifică numele de familie, şi anume: 1) când soţii şi-au
păstrat numele lor dinaintea căsătoriei; 2) când numai un soţ a luat numele de familie al celuilalt.
Dimpotrivă în alte două cazuri se modifică numele de familie, şi anume: 1) când soţii se învoiesc să
poarte ca nume de familie comun, numele lor reunite; 2) pentru soţul care a luat ca nume de familie
numele celuilalt.
Doctrina şi jurisprudenţa noastră susţin constant că posibilităţile oferite de art. 27 sunt limitative,
aşa încât nu e admisibilă luarea unui al treilea nume de familie, total străin, şi nici păstrarea de către
un soţ a numelui de familie, iar celălalt să ia numele de familie reunite. Înţelegerea soţilor cu privire
la numele de familie pe care-l vor purta în căsătorie este irevocabilă, aşa încât ei sunt obligaţi să
poarte în timpul căsătoriei numele de familie declarat 20 . Cu privire la posibilitatea ca unul dintre
viitorii soţi să poată alege, ca nume comun, numele celuilalt soţ, la care să adauge numele său,
prevăzută în Legea nr. 646/1945 (femeia putea, excepţional, să adauge la numele soţului şi propriul
nume), s-a considerat că poate fi admisă potrivit art. 26 din Constituţie şi art. 8 din Convenţia
europeană a drepturilor omului 21 . S-a arătat că egalitatea între soţi nu trebuie înţeleasă în sensul că
ambii soţii trebuie să poarte acelaşi nume comun, pentru că nu presupune identitatea de nume.
b) Ipoteza divorţului. Căsătoria se poate desface prin divorţ la cererea unuia dintre soţi, când,
datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei
nu mai este posibilă [art. 38 alin. (1) C.fam.], ori numai pe baza acordului soţilor (mutuus
consensus / mutuus dissensus), dacă sunt îndeplinite condiţiile legale [art. 38 alin. (2) C.fam.].
Nu se pune nicio problemă de modificare a numelui de familie în cazurile în care, la încheierea
căsătoriei, nu s-a produs nicio modificare a numelui de familie (fiecare soţ a păstrat numele de
familie anterior). Divorţul poate antrena modificarea numelui în cazurile în care un soţ a preluat
numele celuilalt soţ ori au ales ca nume comun numele lor reunite.
În esenţă, în urma divorţului, se va reveni la situaţia dinaintea căsătoriei. Soluţia este prevăzută de
art. 40 C.fam. în următorii termeni: (1) „La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca
soţul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte
acest nume şi după desfacerea căsătoriei”. (2) „Instanţa judecătorească va lua act de această învoială
prin hotărârea de divorţ. Instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept, chiar în
lipsa unei învoieli între soţi” 22 . (3) „Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat
încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie” 23 .
Jurisprudenţa a statuat că, prin „motive temeinice” pentru care se poate încuviinţa purtarea numelui
după divorţ, se are în vedere orice interes, de ordin moral sau material, care ar fi vătămat prin
modificarea numelui 24 . Spre exemplu, s-a decis că în cazul în care, în timpul căsătoriei, soţia a
desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică şi a semnat cu numele de familie dobândit prin căsătorie
lucrări ştiinţifice care au apărut în publicaţii de circulaţie internă şi internaţională, aceasta constituie
un motiv temeinic pentru a i se încuviinţa, în caz de opunere din partea soţului, să poarte şi după
desfacerea căsătoriei acel nume de familie 25 .
c) Ipoteza nulităţii căsătoriei. Nulitatea căsătoriei intervine în situaţia în care aceasta a fost
încheiată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Codului familiei care prevăd condiţiile de fond şi
de formă pentru încheierea căsătoriei. Pentru această situaţie nu există un text legal expres pentru
modificarea numelui. În lumina principiilor efectului nulităţii, nulitatea căsătoriei va conduce,
întotdeauna, la reluarea numelui dinaintea căsătoriei, fără a putea interveni învoiala ori încuviinţarea
instanţei. Dacă nu a existat un nume comun în timpul căsătoriei, nulitatea acesteia nu atrage
modificarea numelui de familie.
Desfiinţarea căsătoriei atrage modificarea numelui de familie (atunci când este cazul) chiar şi pentru
soţul de bună-credinţă, care, potrivit art. 23 alin. (1) C.fam., păstrează situaţia unui soţ dintr-o
căsătorie veritabilă pe perioada cuprinsă între data încheierii căsătoriei şi data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti de anulare a căsătoriei respective.
d) Încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi. Schimbarea intervenită în starea civilă ca
efect al încetării căsătoriei prin deces nu conduce la modificarea numelui de familie al soţului
supravieţuitor. În redactarea sa din momentul adoptării, art. 28 C.fam., după ce instituia obligaţia
soţilor de a purta în timpul căsătoriei numele comun declarat, prevedea în partea a II-a că „după
desfacerea căsătoriei prin moarte, soţul supravieţuitor are dreptul să poarte acest nume, cât timp nu
a încheiat o nouă căsătorie”. Prin Legea nr. 4/1956 a fost înlăturată întreaga parte a doua a textului
iniţial. În doctrină s-a arătat că, prin această abrogare parţială a art. 28, nu se poate trage concluzia
că, odată cu încetarea căsătoriei prin moarte, soţul supravieţuitor nu mai are dreptul să poarte
numele comun, trebuind să revină automat la numele purtat anterior căsătoriei. Dimpotrivă, soţul
supravieţuitor are dreptul să continue a păstra numele comun dobândit prin căsătorie, fără niciun fel
de restricţii în timp, indiferent că se recăsătoreşte ori nu 26 .
98. Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă. Preliminarii. Este de principiu că o
persoană fizică nu-şi poate schimba numele de familie (şi/sau prenumele) în mod arbitrar şi numai
prin voinţa sa. Fiind un atribut de identificare a persoanei fizice în raporturile familiale şi sociale,
este uşor să înţelegem interesul social ca numele să fie, dacă nu imuabil, cât mai statornic.
Pe de altă parte, legalitatea numelui impune, printre altele, ca schimbarea în orice fel a numelui de
familie (şi/sau a prenumelui) să fie posibilă numai în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege. Deşi
nu prevedea nicio sancţiune, Legea din 18 martie 1895 dispunea că orice schimbare voluntară a
numelui patronimic este ilegală, ea fiind îngăduită numai pentru cauze binecuvântate. În prezent,
schimbarea numelui este reglementată prin Ordonanţa nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea
pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice 27 , care păstrează regula potrivit căreia se
obţine schimbarea numelui de familie (şi/sau prenumelui) pentru motive temeinice. Aşadar, deşi
numele este, în principiu, imuabil, o persoană poate să ceară şi să obţină, pentru motive temeinice,
schimbarea numelui de familie şi/sau a prenumelui.
Prin schimbarea numelui de familie (sau a prenumelui) se înţelege înlocuirea, la cerere, a numelui
de familie (sau a prenumelui) cu un alt nume de familie (cu un alt prenume), prin decizie
administrativă sau prin hotărâre judecătorească, după ce a fost parcursă procedura legală 28 .
99. Motive temeinice pentru schimbarea numelui. Potrivit art. 4 alin. (1) din Ordonanţa nr. 41/2003,
„cetăţenii români pot obţine, pentru motive temeinice, schimbarea pe cale administrativă a numelui
de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre ele” (s.n.).
Legea menţionează expres principalele cazuri pe care le consideră a fi motive temeinice pentru
schimbarea numelui pe cale administrativă, explicând în această materie, pentru prima dată în
legislaţia noastră, sensul noţiunii de motiv temeinic. Potrivit art. 4 alin. (2), sunt considerate ca
întemeiate cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri 29 :
a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt
mod 30 ; este de amintit că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 impune ofiţerului de stare civilă
să refuze înscrierea unor prenume „formate din cuvinte indecente ori ridicole”.
b) când persoana în cauză a folosit în mod permanent, în exercitarea profesiei, numele pe care
doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi a faptului că este cunoscută în
societate sub acest nume; legea prevede, practic, posibilitatea transformării pseudonimului
profesional în nume, ceea ce poate crea confuzie în această materie. Pe de altă parte, folosirea
profesională a numelui este specifică persoanelor care exercită o profesie liberală (avocat, notar
public, medic, arhitect etc.), însă legea exclude exercitarea acestor profesii sub acoperirea unui
pseudonim şi-i obligă pe cei în cauză să folosească numele (real). Aplicabilitatea acestei situaţii îi
priveşte pe cei care desfăşoară activităţi în domeniul literar, artistic, religios sau altele asemenea,
unde este răspândită şi acceptată folosirea pseudonimului 31 . Oricum, această situaţie trebuie
interpretată restrictiv, în sensul că este vorba numai de numele folosit pentru exercitarea unei
activităţi cu titlu profesional (iar nu sub alt titlu), pentru că altfel ar fi atins caracterul juridic al
numelui care exprimă imprescriptibilitatea acestuia sub aspect achizitiv.
c) când, din neatenţia ofiţerului de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii reglementărilor legale
în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate
certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte acte 32 ; această
dispoziţie trebuie corelată cu normele privind anularea, rectificarea şi completarea actelor de stare
civilă şi a menţiunilor de pe acestea, cuprinse în Legea nr. 119/1996. Pe de altă parte, trebuie amintit
că orice greşeală comisă de ofiţerul de stare civilă la întocmirea actelor de stare civilă va fi
îndreptată pe una din căile menţionate de această lege [art. 57, 571 alin. (1) din Legea nr. 119/1996].
d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de regulă
reunite, şi doreşte schimbarea acestuia 33 ;
e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină şi doreşte să poarte un
nume românesc; de această dată, legea vine în întâmpinarea dezideratului unei integrări rapide în
societatea românească a străinilor care au dobândit cetăţenia română 34 .
f) când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe cale
administrativă, şi doreşte să revină la numele dobândit la naştere;
g) când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un nume
de familie comun cu al părinţilor lor;
h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalţi membri ai
familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopţiei, a menţinerii numelui la căsătorie, a
stabilirii filiaţiei ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale administrativă; această
situaţie susţine ideea tradiţională a unităţii familiei, aşa încât oferă celor care se află în relaţii de
familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie sau adopţie, posibilitatea să adopte numele de familie
comun 35 .
i) când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite şi ambii
solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la
naştere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei;
j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior înregistrării
naşterii, însă, întrucât nu a sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui de familie al
acestuia în timpul vieţii, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale
administrativă;
k) când prenumele purtat este specific sexului opus;
l) când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă
şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-legal din
care să rezulte sexul acesteia.
Pe de altă parte, legea consideră justificate cererile de schimbare a numelui în cazurile prevăzute de
art. 4 alin. (3):
a) când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte un alt prenume;
b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi,
iar soţul supravieţuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la
numele de familie dobândit la naştere; această reglementare pune capăt controversei din doctrină cu
privire la efectul încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi asupra numelui de familie al
soţului supravieţuitor, căruia îi oferă posibilitatea să revină la numele anterior.
c) când în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat anterior şi care provine
dintr-o altă căsătorie, de asemenea, desfăcută prin divorţ, şi doreşte să poarte numele dobândit la
naştere;
d) când, în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi, celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta doreşte să
poarte numele de familie dobândit la naştere;
e) când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie, pentru a avea un
nume comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi educare, cu consimţământul fostului soţ, dat în
formă autentică;
f) când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, care a
revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia;
g) când s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care are copii minori şi în urma desfacerii
adopţiei persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopţie;
h) când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soţ, nume pe
care acesta l-a dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea adopţiei.
Această reglementare rezolvă acele situaţii în care soţii nu mai au un nume comun, în urma
desfacerii adopţiei, iar pentru identitate de raţiune se va aplica şi în cazul nulităţii adopţiei; ea
trebuie coroborată cu art. 54, art. 55, art. 7 alin. (3) lit. a) şi art. 59 din Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei.
În doctrină 36 s-a subliniat că, deşi art. 4 alin. (2) prevede că „sunt considerate ca întemeiate”
cererile de schimbare a numelui pentru motivele pe care acest text le conţine, iar prin alin. (3) se
prevede că „sunt considerate justificate” şi cererile de schimbare a numelui în cazurile enumerate în
cuprinsul său, totuşi nu există nicio diferenţă de regim juridic între cele două categorii de motive.
Mai mult, deşi lista motivelor prevăzute de lege este bogată [12 situaţii descrise în alin. (2) şi 8
situaţii în alin. (3)] dispoziţiile legale sunt exemplificative, iar nu limitative. În consecinţă, este
posibil ca cererea să fie formulată şi în alte situaţii, soluţie care rezultă din prevederile art. 4 alin.
(2) lit. m): „alte asemenea cazuri temeinic justificate”.
100. Procedura schimbării numelui 37 . Persoana interesată va depune o cerere la serviciul public
comunitar de evidenţă a persoanelor, aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului,
municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, unde îşi are domiciliul. Cererea trebuie să fie
motivată (prin unul dintre cazurile prevăzute de lege) şi va fi însoţită de anumite documente,
prevăzute expres de lege 38 .
Pot solicita schimbarea numelui cetăţenii români (art. 4) şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii) care
domiciliază în România (art. 5). O interpretare logică a dispoziţiilor legale ne determină să reţinem
că: a) schimbarea numelui poate fi cerută şi de cetăţenii români care au domiciliul în străinătate (art.
4 interpretat ţinând seama de regula ubi lex non distiquit, nec nos distinquere debemus); b) nu pot
cere schimbarea numelui potrivit legii române, cetăţenii străini, chiar dacă au domiciliul în
România, şi nici apatrizii care nu au domiciliul în ţară (art. 5 interpretat per a contrario).
Persoana care are capacitate de exerciţiu deplină face personal şi singură cererea de schimbare a
numelui, iar pentru minor cererea se face de către părinţi sau, cu încuviinţarea autorităţii tutelare, de
tutore. Din interpretarea gramaticală a art. 7 alin. (1) se desprinde concluzia că încuviinţarea
autorităţii tutelare este necesară numai când cererea de schimbare a numelui minorului se face de
către tutore, iar nu şi atunci când este formulată de către părinţi. Însă, dacă părinţii nu se înţeleg cu
privire la schimbarea numelui copilului minor, va hotărî autoritatea tutelară [art. 7 alin. (1), teza
finală, şi alin. (2)]. Pentru minorul care a împlinit 14 ani, legea prevede că „cererea va fi semnată şi
de acesta” [art. 7 alin. (3)], dar considerăm că, în realitate, cererea va fi formulată personal de către
minor, dar nu singur, ci asistat de către părinţi (cu încuviinţarea acestora). Oricum, considerăm că
instanţa care analizează o cerere de schimbare a numelui unui minor trebuie să verifice întotdeauna
dacă schimbarea este în interesul superior al acestuia.
Cererea de schimbare a numelui, împreună cu actele depuse de solicitant şi cu eventualele opoziţii,
se trimite de către serviciul public local către serviciul public judeţean (ori al municipiului
Bucureşti), care analizează temeinicia cererii şi propune motivat preşedintelui consiliului judeţean
emiterea dispoziţiei de admitere sau de respingere a cererii de schimbare a numelui 39 . Dispoziţia
de respingere a cererii se comunică solicitantului de către serviciul public judeţean în termen de 10
zile de la emitere şi poate fi contestată în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Persoana căreia i s-a respins cererea de schimbare a numelui poate formula o nouă cerere dacă au
intervenit motive noi.
Dispoziţia prin care s-a admis schimbarea numelui se comunică serviciului public la care a fost
înregistrată cererea, care îl va înştiinţa imediat pe solicitant. Făcând dovada achitării taxei legale,
petentul va primi o copie a dispoziţiei de admitere a schimbării numelui, care face dovada
schimbării numelui 40 . Schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de
naştere (şi de căsătorie, dacă este cazul), în acest scop serviciul public local va trimite, din oficiu,
serviciilor publice care au în evidenţă actele de stare civilă câte o copie de pe dispoziţia de
schimbare a numelui (art. 15). Dispoziţia de schimbare a numelui produce efecte de la data
înscrierii menţiunii corespunzătoare pe marginea actului de naştere, dată de la care solicitantul va
purta numai numele dobândit prin această dispoziţie (art. 16).
101. Intervenţia terţilor interesaţi în procedura administrativă a schimbării numelui. Am văzut că
dreptul de a se opune la folosirea numelui, de către o altă persoană, fără îndreptăţire, este o
prerogativă a dreptului nepatrimonial civil la nume. În exercitarea acestei prerogative a titularului
numelui, legea recunoaşte şi posibilitatea de a interveni în procedura administrativă declanşată de o
altă persoană pentru a-şi schimba numele. În acest sens, art. 11 alin. (1) din Ordonanţa nr. 41/2003
prevede că „orice persoană interesată poate face opoziţie la cererea de schimbare a numelui, în
termen de 30 de zile de la publicarea extrasului de cerere de schimbarea a numelui în Monitorul
Oficial”, cu excepţia situaţiei în care numele a cărui schimbare se solicită este format din expresii
indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod.
Opoziţia se face în scris, trebuie motivată şi se depune la serviciul public de la domiciliul persoanei
care solicită schimbarea numelui. Ea va fi trimisă, împreună cu dosarul de schimbare a numelui,
serviciului judeţean, iar dacă cererea de schimbare a numelui este respinsă ca urmare a admiterii
opoziţiei, o altă cerere, prin care se solicită acelaşi nume, nu poate fi formulată decât dacă încetează
cauzele care au determinat admiterea opoziţiei. Legea pretinde ca opoziţia să fie motivată, însă nu
prevede expres ce situaţii ar putea să o justifice. Dacă se admite că dreptul de a purta un nume în
mod legitim este în strânsă legătură cu ideea de familie şi de filiaţie, se poate înţelege de ce „un
nume onorabil şi glorios nu poate fi luat de oricine”. De asemenea, este situaţia în care „prin puţina
răspândire a unui nume în specifica lui îmbinare dintre numele de familie şi prenume, este posibilă
confuzia dintre titularul numelui”, care formulează opoziţia, şi cel care solicită să poarte pe viitor
acel nume 41 .
Numele este un element al personalităţii şi un semn distinctiv, care are ca scop individualizarea
titularului în societate. De aceea, cel care formulează opoziţie în această materie trebuie să probeze
o „atingere a numelui său”, el nu se poate opune pur şi simplu ca cel interesat să îşi schimbe
numele, ci se va opune ca acesta să poarte pe viitor numele său (al persoanei care face opoziţia). În
acest cadru, pare greşită prevederea legală care interzice opoziţia în situaţia în care „numele a cărui
schimbare se solicită este format din expresii indecente, ridicole” (art. 11). Dacă este uşor să
admitem interesul persoanei de a scăpa de un nume ridicol/indecent, trebuie să observăm că nu este
exclus ca alegerea altui nume să aducă atingere altei persoane. Practic, opoziţia în această situaţie
nu este făcută pentru a bloca renunţarea la un nume, ci pentru a împiedica dobândirea unui nume,
aşa încât interzicerea formulării unei opoziţii depăşeşte interesul celui ocrotit (titularul numelui
ridicol) şi prejudiciază dreptul altor persoane (oponentul). Cel care formulează opoziţie nu cere ca
persoana cu un nume indecent ori ridicol să fie obligată să îl poarte mai departe (ceea ce ar fi absurd
şi, deci, inadmisibil), ci pretinde ca solicitantul să nu dobândească numele de familie al oponentului.
Acest demers poate fi legitim, aşa încât în această situaţie opoziţia trebuie primită, motiv pentru
care credem că dispoziţia legală în cauză – art. 11 alin. (1) – trebuie interpretată în acest fel.
Cel care a formulat opoziţie la cererea de schimbare a numelui, care a fost respinsă, poate ataca
dispoziţia prin care s-a admis schimbarea numelui în contencios administrativ potrivit Legii nr.
554/2004 42 .
Pe de altă parte, art. 21 din Ordonanţa nr. 41/2003 prevede că „în cazul admiterii unei cereri de
schimbare a numelui pe cale administrativă, persona căreia i-a fost vătămat un drept sau un interes
legitim recunoscut de lege poate solicita, pe cale judecătorească, anularea dispoziţiei de schimbare a
numelui”, în condiţiile Legii contenciosului administrativ. Legea prevede în această situaţie un
termen de 6 luni de la data la care a luat la cunoştinţă de schimbarea numelui şi prevede obligaţia
persoanei de a dovedi că „din motive obiective, neimputabile ei, nu a putut formula opoziţie”. Pe
fond, în această situaţie vor fi verificate aceleaşi elemente ca şi în situaţia opoziţiei, dar persoana
interesată trebuie să probeze în prealabil că a fost în imposibilitate să formuleze opoziţie în termen
de 30 de zile de la publicare extrasului din cererea de schimbare a numelui. Observăm că asemenea
motive pot fi invocate, spre exemplu, în cazul schimbării unui nume indecent ori ridicol, pentru că
cererea de schimbare a numelui nu se publică (dacă se admite interpretarea propusă mai sus).
102. Retranscrierea numelui de familie. Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă,
analizată mai sus, nu se confundă cu retranscrierea numelui de familie, reglementată de art. 20 din
Ordonanţa nr. 41/2003.
Potrivit textului, persoana al cărei nume de familie a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus
în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin menţiunea
pe aceste acte, a numelui de familie retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile
privind pe titular, cât şi la cele privind pe părinţii săi 43 .
Cererea de retranscriere se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare civilă 44
şi se aprobă de primar. Pe baza acestei aprobări se efectuează menţiunea pe marginea actelor de
stare civilă respective. Efectele aprobării se extind şi asupra copiilor minori, iar când soţii au un
nume de familie comun, şi asupra celuilalt soţ (dacă acesta îşi dă consimţământul). În situaţia în
care soţii nu se înţeleg cu privire la extinderea efectelor aprobării asupra copiilor minori, decide
autoritatea tutelară, care va verifica interesul superior al copiilor.
În caz de respingere a cererii, petiţionarul are calea contenciosului administrativ potrivit Legii nr.
554/2004.

§3
Prenumele
103. Noţiune şi reglementare. Prenumele este acea parte a numelui lato sensu, care
individualizezază persoana fizică, mai ales în raport cu ceilalţi membri ai familiei din care aceasta
face parte, dar şi în raport cu alte persoane ce au acelaşi nume de familie. După cum am văzut, art.
1 din Ordonanţa nr. 31/2003 dispune: „Numele cuprinde numele de familie şi prenumele” (s.n.).
Prenumele apare astăzi ca un accesoriu necesar şi obligatoriu al numelui de familie, de care se
apropie atât de mult încât este supus aceloraşi reguli. În consecinţă, asupra prenumelui persoana
titulară are un drept subiectiv civil, care are, în principiu, acelaşi conţinut ca şi dreptul subiectiv
asupra numelui de familie 1 . În plus, caracterele juridice ale numelui – lato sensu – privesc atât
numele de familie, cât şi prenumele, aşa încât aceasta va avea următoarele trăsături: legalitate (cu
aspectul său important – obligativitatea), generalitate, egalitate, inalienabilitate ( „transmisibilitatea”
numelui de familie, prin efectul filiaţiei, nu priveşte şi prenumele persoanei fizice), intangibilitate,
universalitate, opozabilitate erga omnes, imprescriptibilitate şi personalitate 2 .
Cu privire la stabilirea prenumelui art. 2 alin. (2) din Ordonanţa nr. 41/2003 dispune cu valoare de
principiu: „Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere
făcute de persoana care declară naşterea”. Pentru situaţia specială a copilului găsit, născut din
părinţi necunoscuţi, precum şi în situaţia în care copilul este abandonat de către mamă în spital, iar
identitatea acesteia nu a fost stabilită în termen de 30 de zile de la constatarea abandonului, se
prevede că numele de familie şi prenumele „se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei,
oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, în a cărui rază a fost găsit copilul ori
s-a constatat abandonul acestuia, în condiţiile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă” [art. 2 alin. (3)]. Pe de altă parte, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului conţine dispoziţii privind „stabilirea şi păstrarea identităţii” copilului şi oferă
soluţii în această materie în dispoziţii cuprinse în capitolul al II-lea, „Drepturile copilului”,
secţiunea 1, „Drepturi şi libertăţi civile”, art. 8-13.
104. Principiul libertăţii părinţilor în alegerea prenumelui copilului. Dispoziţiile legale potrivit
cărora, pe de o parte, prenumele se stabileşte „pe baza declaraţiei de naştere făcute de persoana care
declară naşterea” [art. 2 alin. (2) din Ordonanţa nr. 41/2003], iar, pe de altă parte, au obligaţia de a
face declaraţia de naştere „oricare dintre părinţi”, dar, în subsidiar, şi „medicul, persoanele care au
fost de faţă la naştere, personalul din unitatea în care avut loc naşterea, rudele ori vecinii care au
luat cunoştinţă despre naşterea unui copil” (art. 19 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare
civilă), ar putea fi înţelese, la prima vedere, în sensul că „cel care declară naşterea, stabileşte
prenumele copilului” 3 . Şi, forţând interpretare, s-ar putea susţine, greşit, că, având în vedere că
enumerarea persoanelor obligate să declare naşterea este exemplificativă, iar nu limitativă, „oricine
declară naşterea, stabileşte prenumele copilului”.
Este adevărat că declararea naşterii copilului poate fi făcută, în cele din urmă, de orice persoană, de
vreme ce interesul general este ca orice naştere să fie înregistrată, şi este, de asemenea, exact că
prenumele este „înscris” în această declaraţie. Dar, declararea naşterii nu se confundă cu alegerea
prenumelui. Mai exact, este exclus ca prenumele copilului să fie ales (dat) de oricine, pentru că, în
realitate, el este stabilit de părinţi, chiar dacă in concreto anunţarea oficială a naşterii aparţine altei
persoane 4 . În prezent, dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 sunt clare în acest sens:
„părinţii aleg numele şi prenumele copilului, în condiţiile legii”, dar acest drept natural al părinţilor
nu a fost niciodată contestat anterior acestei reglementări exprese (în acelaşi sens, art. 57 alin. 2.
C.civ.fr. dispune că „prenumele copilului sunt alese de părinţi” în exercitarea autorităţii părinteşti,
sugerând că poate fi vorba de „mai multe prenume”, practică de altfel curentă în sistemul francez).
Dacă numele de familie se transmite prin filiaţie, materie în care legea cuprinde dispoziţii
lămuritoare, cu privire la alegerea prenumelui copilului prevederile legale mai degrabă lipsesc. Se
admite că stabilirea prenumelui copilului este guvernată de principiul libertăţii părinţilor în alegerea
acestuia, cu menţiunea că această libertate poate avea două laturi. Mai întâi, ea implică libertatea
alegerii cuvântului care va primi rolul de prenume, iar, pe de altă parte, ea priveşte libertatea
alegerii numărului cuvintelor care vor primi această semnificaţie. Împreună, cele două laturi, dau
conţinut libertăţii părinţilor aici, care decid ce şi câte prenume va avea copilul.
Afirmând libertatea părinţilor în această materie, apare imediat problema întinderii acestei libertăţi
sau, mai exact, a limitelor în care poate fi exercitată. Practica socială a demonstrat în timp că, oricât
de sensibilă este problema alegerii prenumelui copilului şi oricât de delicată ar fi o intervenţie
legislativă (care trebuie să fie extrem de prudentă) o libertate absolută este riscantă şi poate afecta
interesele generale. În doctrina mai veche s-a arătat că lipsa unor restricţii a dat loc la anarhie cu
privire la prenumele persoanelor, iar fantezia părinţilor este uimitoare aşa încât alături de persoane
purtând prenume răsunătoare de eroi antici, se întâlnesc altele cu nume de plante 5 . Exemplele din
timpurile noastre sunt la fel de neobişnuite oriunde ar fi întâlnite. Iată situaţia unui vietmanez care
şi-a numit copilul „Amendat cu 6500” (Mai Phat Sau Nghin Ruoi), pentru „a protesta” (?) împotriva
dispoziţiilor legale care prevăd amenzi pentru cei care au mai mult de un copil; la insistenţele
autorităţilor a admis să-i schimbe numele şi, când copilul a împlinit 20 de ani!, l-a rebotezat
„Dragonul de aur”. În România, un arădean şi-a înregistrat recent fetiţa cu prenumele „SLK”, după
cunoscutul model de la Mercedes, susţinând că „iubeşte foarte mult maşinile de lux”(!?), iar dacă ar
fi avut un băiat i-ar fi pus numele „BMW” 6 . Copii care au prenume neobişnuite sau mai multe
prenume, nu de puţine ori, „prea multe” (ori, de ce nu?, şi multe şi neobişnuite), sunt din ce în ce
mai des întâlniţi, iar responsabilitatea acestor situaţii aparţine, întotdeauna, părinţilor. În acest cadru,
devine tot mai clar faptul că astfel de „excese” (considerate, culmea!, „demonstraţii de dragoste
părintească”) trebuie temperate, oprite, dar, după cum vom vedea, soluţiile nu sunt uşor de găsit şi
nici de impus 7 .
105. Limitele libertăţii părinţilor în alegerea prenumelui copilului. De o manieră generală se
proclamă, ab initio, că părinţii aleg numele şi prenumele copilului, „în condiţiile legii” [art. 8 alin.
(3) din Legea nr. 272/2004]. În acelaşi sens, art. 18 din Legea nr. 119/1996 prevede că „numele de
familie şi prenumele copilului se stabilesc potrivit legii”.
Două prevederi importante pentru analiza care ne interesează sunt cuprinse în Legea nr. 119/1996.
Mai întâi, „ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din
cuvinte indecente ori ridicole, părinţii putând opta pentru un nume corespunzător” [art. 18 alin. (2)].
Pe de altă parte, „dacă părinţii nu au nume de familie comun sau dacă nu există concordanţă între
prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală a
declarantului, întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei scrise şi semnate de ambii
părinţi, din care să rezulte numele de familie şi prenumele copilului. În caz de neînţelegere între
părinţi, va decide serviciul public comunitar local de evidenţa persoanelor de la locul înregistrării
naşterii, prin dispoziţie scrisă” [art. 18 alin. (3)] (s.n.).
Prima dispoziţie interzice ferm ca prenumele ales de părinţi să fie format din „cuvinte indecente ori
ridicole”. Legea afirmă, absolut îndreptăţit, că nu pot fi încălcate aici regulile decenţei, că părinţii
care aleg prenumele copilului trebuie să respecte bunele moravuri, buna-cuviinţă, pudoarea. În plus,
legea respinge clar caraghioslâcurile şi opreşte folosirea cuvintelor care „ar stârni râsul” (lat.
ridiculus). De amintit că art. 4 alin. (2) lit. a din Ordonanţa nr. 41/2003 prevede, printre altele, că
prenumele alcătuit din expresii indecente ori ridicole este un motiv temeinic pentru schimbarea
acestuia pe cale administrativă, aşa încât dacă ofiţerul de stare civilă înregistrează totuşi un astfel de
prenume, el poate fi înlăturat, relativ uşor, prin procedura administrativă specială.
Cea de-a doua dispoziţie asigură în această materie aplicarea principiului fundamental al egalităţii
în drepturi şi obligaţii a soţilor, consfinţit prin norme constituţionale [art. 48 alin. (1) prevede expres
că familia se întemeiază pe egalitatea soţilor] şi impus prin normele Codului familiei: art. 25
prevede că „bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie”, iar art. 26 dispune că
„soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria” 8 . De altfel, art. 98 C.fam. impune
că „măsurile privitoare la persoana şi bunurile copilului se iau de către părinţi, de comun acord”.
Practic, dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, menţionate mai sus, constituie o
aplicare particulară a principiilor pe care art. 97-99 C.fam. le instituie în privinţa exercitărilor
drepturilor şi îndatoririlor părinteşti.
În ambele situaţii, când părinţii nu sunt de acord cu refuzul autorităţii de a înregistra un prenume
ales (calificat ca indecent ori ridicol) sau când contestă soluţia dată prin dispoziţie scrisă, în cazul
neînţelegerilor existente între ei cu privire la prenumele copilului, litigiul poate fi adus în faţa
judecătorului care va decide în funcţie de interesele aflate în concurs (interesul părinţilor, interesul
general şi, mai ales, interesul copilului).
Dar dispoziţiile legale în discuţie nu sunt singurele limite ale exercitării cu bună-cuviinţă a dreptului
părinţilor de a alege prenumele copilului. În realitate, libertatea în discuţie este ţărmurită de
principiul general al interesului superior al copilului, după cum vom arăta mai departe. Practic,
părinţii sunt liberi să decidă asupra cuvântului şi numărului cuvintelor ce vor primi semnificaţia de
prenume pentru copil, în limitele impuse de acest principiu, care stă la baza raporturilor dintre
părinţi şi copiii lor minori şi care „va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc
copiii” [art. 2 alin. (3) din Legea nr. 272/2004].
Mai întâi, să observăm că alegerea părinţilor în această materie este, în acelaşi timp, „un drept şi o
obligaţie”, aşa cum sunt toate elementele ce dau conţinut conceptului de ocrotire părintească 9 .
Posibilitatea de a alege prenumele copilului apare ca un drept al părinţilor dacă este analizată, spre
exemplu, în raport cu terţii (alte persoane care s-ar considera îndreptăţite să „participe” la alegere,
cum ar fi cele din „familia extinsă” sau, nu-i aşa?, în tradiţia populară, naşii copilului), pe care, prin
poziţia lor, părinţii îi înlătură aici de la orice decizie. În schimb, faţă de copil, părinţii au obligaţia
de a-i alege un prenume (alcătuit din unul sau mai multe cuvinte) care să corespundă interesului său
superior. Dacă acest lucru nu a fost niciodată contestat, cel puţin nu direct, astăzi este expres şi clar
reglementat. Astfel, art. 8 din Legea nr. 272/2004 prevede: „copilul are dreptul la stabilirea şi
păstrarea identităţii sale” (1); „copilul este înregistrat imediat după naştere şi are de la această dată
(data naşterii, nu data înregistrării – p.n.) dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi,
dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia” (2) (s.n.);
„copilul are dreptul de a-şi păstra cetăţenia, numele şi relaţiile de familie, în condiţiile prevăzute de
lege, fără nicio ingerinţă” (s.n.) (4); „dacă se constată că un copil este lipsit, în mod ilegal, de
elementele constitutive ale identităţii sale sau de unele dintre acestea, instituţiile şi autorităţile
publice sunt obligate să ia de urgenţă toate măsurile necesare în vederea restabilirii identităţii
copilului” 10 .
Libertatea părinţilor de a alege cuvântul/cuvintele care va/vor primi semnificaţia de prenume nu
este limitată direct, prin menţionarea prenumelor permise ori a celor interzise, ci indirect, prin
excluderea cuvintelor „indecente ori ridicole”, după cum am văzut. Mai întâi, ofiţerul de stare civilă
este chemat să observe dacă prenumele ales este indecent ori ridicol. Chiar dacă legea prevede că
acesta „poate” refuza înscrierea în actul de naştere a unor astfel de cuvinte, se poate admite că, în
interesul copilului, el „trebuie” să refuze. Soluţia poate rezulta din interpretarea sistematică a
dispoziţiilor Legii nr. 119/1996 şi Legii nr. 272/2004 [care impun principiul interesului superior al
copilului şi dreptul copilului la stabilirea identităţii sale, în principal, art. 2 şi art. 8]. Oricum,
ultimul cuvânt în această chestiune îl are instanţa de judecată care va dispune având în vedere, în
principal, acelaşi principiu.
Pe de altă parte, libertatea părinţilor în alegerea numărului cuvintelor care pot fi atribuite cu titlu de
prenume nu are nicio limită expresă. În doctrina noastră, în perioada în care era în vigoare Decretul
nr. 975/1968 (dar care nu avea reguli foarte diferite de cele din prezent, în materia prenumelui), s-a
subliniat că, dată fiind funcţia social-juridică a prenumelui, de lege ferenda, ar trebui să se limiteze
numărul cuvintelor care desemnează prenumele unei persoane, eventual, cel mult două 11 . Între
timp au fost adoptate alte dispoziţii legale în materia numelui, care nu conţin însă vreo dispoziţie
expresă în chestiunea în discuţie.
Nu există o practică, socială ori judiciară, clară în această materie, dar considerăm că nu se poate
admite, nici aici, o libertate deplină a părinţilor. Se poate afirma că, într-o anumită perioadă, există
tendinţa, obiceiul, prenumelui simplu, duplu, triplu etc.; pot fi analizate cauzele care determină
asemenea „practici”, dar nu se poate admite că voinţa părinţilor este aici discreţionară. Este dificil
de impus prin lege un „număr maxim de prenume”, dar înclinăm să credem că propunerea
menţionată deja îşi păstrează actualitatea, însă limitarea unor practici excesive poate fi impusă aici,
mai de grabă, „prin convingerea” părinţilor, printr-o consiliere de specialitate. De menţionat că, în
Proiectul privind Codul civil adoptat de Senatul României în septembrie 2004, art. 53 alin. (2) are
următorul cuprins: „Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de
naştere şi poate fi alcătuit din cel mult trei cuvinte”.
Considerăm că principiul interesului superior al copilului este cel care impune şi aici limitele
libertăţii părinţilor. Legea nu prevede expres, în prezent, dar credem că ofiţerul de stare civilă are
posibilitatea să refuze şi înscrierea unui număr exagerat de prenume, iar un astfel de „filtru
administrativ” poate fi întemeiat pe dispoziţiile legale care obligă autorităţile publice să ia măsuri
atunci când este în joc interesul superior al copilului şi dreptul său la identitate. În astfel de situaţii,
părinţii pot să renunţe la unul sau mai multe dintre prenumele alese, păstrând un număr „rezonabil”,
ori au posibilitatea să se adreseze instanţei de judecată 12 .
106. Limitele alegerii prenumelui copilului adoptat. Articolul 53 alin. (3) din Legea nr. 273/2004
privind regimul juridic al adopţiei, admite schimbarea prenumelui copilului adoptat „pentru motive
temeinice” şi cu „consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani”. Practica
judecătorească admite frecvent asemenea cereri, iar motivarea deciziilor date are în vedere elemente
precum: crearea unor relaţii familiale solide între adoptat şi adoptatori, dorinţa adoptatorilor,
ataşamentul dintre adoptatori şi adoptat 13 . Se impune precizarea că argumentul „dorinţa
adoptatorilor”, invariabil menţionat de jurisprudenţă, este firesc, dar nu trebuie să exprime simpla
voinţă a adoptatorilor. Legea prevede expres că schimbarea prenumelui se poate dispune „pentru
motive temeinice”, şi dacă „dorinţa” viitorilor părinţi poate fi un început în acest sens, în niciun caz
ea singură nu este suficientă.
Considerăm că şi în această materie trebuie să prevaleze interesul superior al copilului, aşa încât,
cele menţionate mai sus sunt, în principiu, aplicabile. Problema poate fi privită din două unghiuri
diferite. Mai întâi, schimbarea prenumelui copilului poate fi o măsură care favorizează eficienţa
adopţiei cu efectele filiaţiei fireşti, de vreme ce oferă copilului posibilitatea de a se integra în noua
sa familie şi de a se despărţi de situaţia originară, de care i-ar aminti menţinerea prenumelui. Efectul
este evident în situaţia copilului abandonat sau găsit, când „situaţia originară” este tragică, dar scade
atunci când, până în momentul adopţiei, copilul a avut o viaţă obişnuită. Pe de altă parte, alegerea
noului prenume al copilului trebuie să fie supusă respectării interesului său superior, aşa încât,
exempli gratia, este cert că un copil adoptat nu poate primi un prenume „indecent ori ridicol”.
În plus, legea impune libertăţii părinţilor adoptivi o limită specială şi stabileşte că este necesar
acordul copilului adoptat care a împlinit 10 ani. Legea nr. 272/2004 a impus principiul ascultării
opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi gradul său de maturitate
şi proclamă dreptul copilului capabil de discernământ de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei
probleme care îl priveşte [art. 6 lit. h) şi art. 24 alin. (1)] 14 . Dacă, în general, se discută asupra
luării în considerare şi importanţei opiniei copilului, în sensul că se admite, în principiu, că instanţa
poate înlătura, motivat chiar de interesul copilului, opinia acestuia, în materia adopţiei lucrurile
stau altfel. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 273/2004, mai întâi, copilul care a împlinit 10 ani trebuie
să consimtă la adopţie [art. 11 lit. b)] şi, în continuarea acestei logici, el trebuie să consimtă la
schimbarea prenumelui său [art. 53 alin. (3)].
Consimţământul copilului adoptat care a împlinit 10 ani priveşte două aspecte: iniţiativa părinţilor
adoptivi, schimbarea în sine, şi prenumele propus de adoptatori pentru a-l înlocui pe cel vechi. În
termenii legii pare că voinţa copilului este suverană aşa încât, la extremă, chiar atunci când ar fi în
interesul său, schimbarea prenumelui poate fi dispusă numai dacă el este de acord. Deşi este greu de
presupus că o astfel de situaţie poate să apară, considerăm că în spiritul legii ea poate fi depăşită
printr-o consiliere specială a părţilor implicate (adoptatorii şi copilul adoptat). În toate situaţiile,
acordul copilului care a împlinit 10 ani trebuie menţionat expres în considerentele hotărârii care
aprobă cererea adoptatorilor de schimbare a prenumelui, pentru că el constituie o condiţie esenţială
a schimbării.
Aşadar, problema schimbării prenumelui copilului adoptat va fi analizată din perspectiva interesului
său superior, pentru că, în esenţă, măsura adopţiei nu impune automat măsura schimbării
prenumelui. Nu este întotdeauna exact şi folositor ca „o nouă familie” să impună şi „o nouă
identitate”.
107. Drept comparat. În sistemul francez, titlul I al legii din 11 germinal, anul al XI-lea, prevedea
că nu se pot da copiilor ca prenume decât cele „întrebuinţate de diferite calendare” sau prenume ale
persoanelor „istoriei vechi”. Măsura a fost impusă pentru a opri un obicei frecvent în epoca
revoluţionară, preluat din Anglia şi America, şi care consta în a da copiilor prenumele persoanelor
contemporane, care trăiau încă (Robespierre, Marat etc.). Dar legea a omis să spună ce trebuie
înţeles prin „istoria veche”, dacă aceasta cuprinde „ultimele secole” ori „legendele”, aşa încât mult
timp s-a discutat dacă pot fi admise prenumele de „Voltaire” sau „Franklin”, ori, pentru fete,
prenumele de „Urgél” sau „Mélusine”. Chiar dacă o circulară ministerială din 1865 conţinea
enumerarea prenumelor care pot fi acceptate de către ofiţerii de stare civilă, s-a afirmat că, în
această materie, domneşte un fel de „anarhie moderată de arbitrariul administrativ” 15 . Este de
amintit că, după modelul francez, în proiectul iniţial al Legii numelui din 1895 exista o propunere
asemănătoare şi în sistemul nostru, care a fost însă respinsă (considerându-se, printre altele, că s-ar
impune ofiţerului de stare civilă „o competenţă istorică şi bisericească” greu de atins) şi înlocuită cu
prevederea că „nu se poate lua ca prenume numele patronimic de familie”
(art. 2 din lege) 16 .
Legea din 11 germinal a rămas în vigoare până la reforma impusă prin legea din 8 ianuarie 1993. În
practică restricţiile vechii reglementări nu mai erau respectate, admiţându-se de mult numele unor
personaje din istoria contemporană, feminizarea prenumelor masculine ori prenumele străine. O
instrucţiune ministerială din 12 aprilie 1966 încuraja liberalismul ofiţerilor de stare civilă şi îi
sfătuia să admită prenume aparţinând mitologiei ori proprii anumitor idiomuri locale, ori prenume
străine care să fie atribuite copiilor francezi. Jurisprudenţa franceză susţinea că, în principiu,
restricţiile vechii legi nu sunt contrare Convenţiei europene a drepturilor omului, iar în diferite speţe
au fost respinse prenume precum: Cerise (calendarul republican din 1974), Manhattan, Fleur de
Marie 17 . În ideea de a lărgi libertatea părinţilor de a alege prenumele copiilor, legea din 1993 a
abrogat legea din 11 germinal şi a înlocuit ultimele două alineate ale art. 57 C.civ.fr. prin trei noi
alineate 18 .
Potrivit noilor reglementări, părinţii sunt liberi să stabilească prenumele copilului, fără a fi ţinuţi de
prenumele din „diferite calendare ori din istoria veche”. În situaţia în care prenumele alese sau unul
dintre ele, singur ori asociat altor prenume sau nume, apar contrare intereselor copilului sau
intereselor unor terţe persoane de a avea protejat patronimul lor, ofiţerul de stare civilă este obligat
să anunţe imediat procurorul, care, la rândul său, poate să sesizeze judecătorul specializat în litigii
de familie (art. 57 alin. 3). Instanţa este competentă să verifice dacă prenumele contravin interesului
copilului sau încalcă dreptul terţilor cu privire la protejarea patronimului. Când acest lucru se
întâmplă, judecătorul dispune înlăturarea prenumelui din registrele de stare civilă şi atribuie
copilului un alt prenume, ales chiar de el dacă părinţii nu fac o nouă alegere sau aceasta este
contrară intereselor menţionate. În actele de stare civilă ale copilului se vor face menţiunile
corespunzătoare cu privire la decizia respectivă. Legea instituie astfel un important control judiciar,
posibil la iniţiativa procurorului care sesizează instanţa competentă 19 .
108. Jurisprudenţa C.E.D.O. în materia alegerii prenumelui copilului. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a avut ocazia să se pronunţe în această materie, chiar într-un caz împotriva
Franţei, prin hotărârea din 24 octombrie 1996 20 . Soţii Guillot au ales ca prenume pentru fiica lor,
născută la 7 aprilie 1983, „Fleur de Marie (după numele eroinei lui Eugene Sue din „Misterele
Parisului”), Armine, Angéle”. Ofiţerul de stare civilă refuză primul dintre aceste nume pe motiv că
el nu figurează în niciun fel de calendar, iar copilul este declarat la primărie fără menţionarea
primului prenume. Tribunalul de mare instanţă din Nanterre respinge cererea părinţilor de a ordona
adăugarea prenumelui în litigiu ca prim prenume al fiicei lor, în special pe motiv că un prenume „nu
putea fi compus (...) dintr-un amalgam constituit dintr-un dublu cuvânt articulat în jurul unei
prepoziţii”. Tribunalul acceptă însă cererea subsidiară referitoare la adăugarea cuvintelor „Fleur-
Marie”. Curtea de Apel din Versailles confirmă această hotărâre judecătorească, iar Curtea de
Casaţie respinge recursul petiţionarilor.
În cererea adresată Curţii, soţii Guillot au susţinut că a fost violat dreptul lor la respect pentru viaţa
privată şi de familie (art. 8 din Convenţie), ca urmare a refuzului autorităţilor publice de a înscrie în
actul de naştere prenumele ales de ei pentru fiica lor, precum şi o serie de drepturi la apărare (art. 6).
În hotărârea sa Curtea arată, mai întâi, că articolul 8 nu conţine dispoziţii explicite în materie de
prenume. Totuşi, în calitate de mijloc de identificare în sânul familiei şi în societate, prenumele
unei persoane ca patronim priveşte viaţa sa privată şi familială. Mai mult, alegerea prenumelui
copilului de către părinţi îmbracă un caracter intim şi afectiv şi intră, deci, în sfera privată a
acestora din urmă, aşa încât decide că articolul 8 se aplică (unanimitate). Curtea înţelege că soţii
Guillot au fost afectaţi prin refuzarea prenumelui pe care l-au ales pentru fiica lor, care nu poate
figura în actele oficiale. Diferenţa între prenumele legal şi prenumele utilizat al copilului – ea este
chemată „Fleur de Marie de către membrii familiei sale şi este identificată ca atare în societate,
poate să producă anumite complicaţii pentru petiţionari cu ocazia demersurilor pe care ei le
efectuează în calitate de reprezentanţi legali. Totuşi, nu se contestă faptul că respectivul copil poartă
în mod curent şi fără piedici prenumele în litigiu, iar jurisdicţiile franceze – care au luat în
considerare interesele copilului – au acceptat cererea subsidiară de înscriere a prenumelui „Fleur-
Marie”. În consecinţă, Curtea a considerat că neplăcerile denunţate de petiţionar nu sunt suficiente
pentru a pune problema unei lipse de respect a vieţii private şi familiale prin prisma articolului 8 (7
voturi pentru, 2 împotrivă).
109. Repere privind alegerea prenumelui copilului. Observând reglementarea problemei alegerii
prenumelui se poate admite că legea oferă o libertate sporită părinţilor de vreme ce arată care sunt
prenumele excluse 21 (toate celelalte prenume pot fi alese). Pe de altă parte, legea trimite şi aici la
principiul interesului superior al copilului. S-ar putea discuta dacă nu este mai bine ca legea să
prevadă expres interesul copilului în materia alegerii sau schimbării prenumelui său (ca în sistemul
francez), însă, considerăm că şi în actuala reglementare este mai presus de orice dubiu că limita
libertăţii părinţilor de a alege prenumele copilului este interesul superior al acestuia 22 .
S-ar putea discuta despre conţinutul interesului superior al copilului în această materie. De la
început trebuie să admitem că nu este uşor de stabilit conţinutul acestei noţiuni (interesul copilului)
în nicio situaţie în care aceasta este invocată expres de lege ori impus de practică. Se consideră, în
general, că avem de a face cu o noţiune cu caracter complex, determinat de o multitudine de factori,
rezultaţi din circumstanţele cazului şi apreciaţi suveran de instanţă. Nu există o enumerare
exhaustivă, legală ori doctrinară, a elementelor subiective sau obiective care determină conţinutul
acestei noţiuni şi, de asemenea, este dificil de stabilit o ierarhie a elementelor componente 23 .
La fel stau lucrurile în materia alegerii prenumelui copilului, unde par mai uşor de găsit acele
elemente care încalcă interesul copilului, cum de altfel procedează şi legea, decât cele care îi dau
conţinut. Mai întâi, observăm că suntem în spaţiul drepturilor nepatrimoniale ale copilului, aşa
încât s-ar părea că elementele care dau conţinut interesului său vor fi, mai ales, „subiective”, deşi
este dificil să separăm aici elementele obiective de cele subiective. O apreciere generală, folosind o
sintagmă pe care legea o prevede când reglementează drepturile copilului, ar putea susţine că „o
personalitate armonioasă a copilului include un nume armonios” 24 .
Am văzut că legea înlătură „cuvintele indecente şi ridicole”, aşa încât alegerea unui astfel de
prenume încalcă interesul copilului. De asemenea, principiul interesului copilului este cel care
temperează libertatea părinţilor. Proiectul Codului civil propune două reguli importante: 1)
prenumele nu poate fi alcătuit decât din maxim trei cuvinte (observând că, prenumele multiplu,
poate aduce atingere funcţiei social-juridice a acestuia, legea încearcă, pe bună dreptate, să limiteze
o asemenea practică socială; ideea poate fi susţinută şi pentru că persoanele cu mai multe prenume
folosesc, în practica socială, pentru a se identifica, unul sau cel mult două); 2) sunt interzise
prenumele fanteziste, indecente, ridicole şi altele asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi
bunele moravuri [art. 53 alin. (2)].
110. Schimbarea prenumelui pe cale administrativă şi retranscrierea. Spre deosebire de numele de
familie, care este supus modificării ca urmare a schimbărilor în starea civilă, prenumele nu este
supus unor asemenea modificări. El poate fi supus schimbării pe cale administrativă. Regimul
juridic al schimbării pe cale administrativă a numelui de familie se aplică şi schimbării prenumelui,
aşa încât cele menţionate deja sunt perfect aplicabile.
Printre motivele temeinice prevăzute de art. 4 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa nr. 41/2003 se observă
că unele sunt aplicabile numai numelui de familie, iar altele sunt aplicabile şi prenumelui 25 .
În acelaşi fel, retranscrierea reglementată de art. 20 din Ordonanţa nr. 41/2003 priveşte, în egală
măsură, şi prenumele, pentru că se referă expres, nu numai la retranscrierea numelui de familie, ci şi
la retranscrierea prenumelui.

§4
Elemente accesorii de identificare a persoanei
fizice
111. Pseudonimul. Pseudonimul este, alături de nume, un mijloc de identificare a persoanei fizice,
care constă, ca şi acesta, într-un cuvânt ori un grup de cuvinte având această semnificaţie. Dacă
numele de familie, prin excelenţă, individualizează persoana în societate, iar prenumele în familie,
pseudonimul este acela care individualizează omul într-un anumit domeniu de activitate (mai ales,
artistic ori publicistic) 1 . Pseudonimul este un nume de împrumut, de fantezie, ales liber de cel care
îl poartă pentru a-şi ascunde identitatea, în cadrul unei activităţi profesionale ori unor acte private,
cu condiţia ca aceasta să nu aibă ca scop înşelarea sau lezarea terţilor 2 .
Pseudonimul formează obiectul unui drept subiectiv civil din categoria drepturilor personale
nepatrimoniale, dreptul la pseudonim. În acest sens, art. 54 din Decretul nr. 31/1954 dispune, după
cum am văzut, că persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori „la pseudonim” va
putea cere instanţei judecătoreşti „încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere” drepturilor
respective. De asemenea, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, conţine
dispoziţii privitoare la pseudonim 3 . Astfel, art. 4 prevede: (1) „Se prezumă a fi autor, până la proba
contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică”.
(2) „Când opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu
permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de persoana fizică sau juridică ce o face
publică având consimţământul autorului, atât timp cât acesta nu îşi dezvăluie identitatea” 4 (s.n.).
De asemenea, art. 10 [din capitolul IV – Conţinutul dreptului de autor), menţionează printre
drepturile morale ale autorului şi dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa
publică, lit. c). În fine, art. 96 menţionează, în acelaşi fel, printre drepturile morale ale artistului
interpret sau executant, dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori
comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia, lit. b)].
Autodesemnarea constituie caracteristica dominantă a pseudonimului, aşa încât el se deosebeşte de
nume prin aceea că nu este supus regulilor care acţionează în cazul acestuia din urmă privind
stabilirea, modificarea, schimbarea pe cale administrativă ori reînscrierea. În doctrina noastră s-a
subliniat că „alegerea pseudonimului este liberă şi nu presupune niciun fel de procedură specială
pentru înregistrare. Simpla sa folosire este suficientă pentru a crea dreptul asupra lui” 5 .
Libertatea alegerii pseudonimului nu poate fi însă privită ca absolută, aşa încât cel puţin două
precizări se impun. Mai întâi, odată folosit un pseudonim de o anumită persoană, este evident că el
nu mai poate fi folosit de altă persoană (chiar dacă activitatea celor două persoane nu se identifică,
fiind în domenii diferite). Pe de altă parte, alegerea ca pseudonim a unui cuvânt care pentru altă
persoană are semnificaţia de nume, mai ales de nume de familie, poate atrage acţiunea acesteia în
sensul încetării folosirii acestui pseudonim (art. 54 din Decretul nr. 31/1954). Dar, prin noua
reglementare a schimbării administrative a numelui se admite că persoana care a folosit în mod
permanent, în exercitarea profesiei, şi care dovedeşte că este cunoscută în societate sub un anumit
nume, poate cere ca pe viitor să poarte acel nume [art. 4 alin. (2) lit. b) din Ordonanţa nr. 41/2003].
Legea prevede, după cum am arătat, posibilitatea ca pseudonimul să fie transformat în nume.
Caracterul imprescriptibil al numelui impune ideea că acesta nu poate fi pierdut printr-un neuz
prelungit, după cum nu poate fi nici dobândit astfel. În această materie, jurisprudenţa franceză a
atenuat această soluţie şi a admis că posesia foarte îndelungată (centenară, spre exemplu) a unui
nume poate permite unei familii să-l păstreze, dacă a fost vorba de o folosinţă „loială, sinceră,
necontestată”. Se consideră că judecătorul trebuie să verifice, mai ales, durata şi vechimea
posesiilor, precum şi circumstanţele invocate, pentru a aprecia dacă o asemenea cerere este
admisibilă. Pe de altă parte, cel care contestă folosirea numelui său ca pseudonim trebuie să
dovedească „o confuzie generatoare de prejudicii” 6 . În sistemul nostru, acest aspect poate fi
invocat printr-o opoziţie la cererea de schimbare a numelui depusă de titularul pseudonimului ori pe
calea deschisă de art. 21 din Ordonanţa nr. 31/2003, despre care am vorbit deja. Rămâne de verificat
în timp dacă noua reglementare nu încurajează alegerea unor nume fanteziste şi atingerea rolului
tradiţional al numelui.
Există mai multe motive pentru care artiştii, scriitorii, ziariştii ajung să adopte, pentru a semna
lucrările, alt nume decât cel real: teama de persecuţii, rangul social nu admite publicitatea (spre
exemplu, multă vreme actorii au fost desconsideraţi), numele autentic este banal, iar pseudonimul
poate rezuma într-un fel ceea ce purtătorul vrea să exprime prin opera sa 7 . De asemenea, există
mai multe posibilităţi de a forma un pseudonim: folosirea iniţialelor – un epigramist, Nicolae
Grigore Mihăilescu a folosit semnătura Nigrim; anagrama, spre exemplu Voltaire este în loc de
Arouet l(e) J(eune), adică „Arouet junior”; folosirea unui nume geografic: Barbu Ştefănescu este
cunoscut sub pseudonimul Delavrancea 8 ; Alexandru Graur a folosit multă vreme pseudonimul
Gh. Reviga, după comuna în care a copilărit.
112. Porecla. În limbajul uzual, porecla este considerată un „supranume” dat unei persoane, de
obicei „în bătaie de joc”, atribuit în legătură cu o trăsătură caracteristică a fizicului sau a psihicului
său ori a activităţii sale. În Franţa, în virtutea unei legi din perioada Revoluţiei, este interzisă
alăturarea vreunei porecle la propriul nume, cu excepţia situaţiei în care acesta a fost folosit pentru
diferenţierea membrilor aceleiaşi familii, dacă nu aminteşte titluri feudale şi nobiliare 9 .
Porecla nu se confundă cu pseudonimul, deşi, ea constă, ca şi acesta, dintr-un cuvânt sau o grupare
de cuvinte, prin aceea că nu este protejată juridiceşte întrucât nu formează obiectul unui drept
subiectiv.
Adesea însă, porecla se „încetăţeneşte” în aşa măsură încât, faptic, ajută la identificarea unei
persoane. În plus, în materia cazierului judiciar porecla este menţionată expres într-o rubrică
specială a formularelor-tip pentru comunicările din acest domeniu.
Din cele menţionate rezultă că obligativitatea caracterizează numai numele de familie şi prenumele
persoanei fizice, iar nu şi pseudonimul şi porecla. Aşadar, prin opoziţie cu obligativitatea numelui,
pseudonimul şi porecla sunt facultative.
113. Identificarea persoanei prin cifre. Dezvoltarea societăţii omeneşti a cunoscut în ultima vreme o
dezvoltare fără precedent, în cadrul căreia o latură importantă o constituie computerizarea şi
informatizarea, privite ca elementele de bază ale saltului tehnologic. Dezvoltarea sistemelor
informatice a permis realizarea unor baze de date utile sistemelor bancare, burselor de valori,
sistemelor de evidenţă a populaţiei etc. realizate la nivelul întregii ţări. Din punct de vedere tehnic,
astfel de baze de date ridică unele probleme legate de faptul că, în mod curent, apar persoane cu
acelaşi nume sau prenume, cu domiciliul în aceeaşi localitate, aşa încât identificarea lor prin
utilizarea elementelor clasice este dificilă. A apărut astfel necesitatea găsirii unui element care să
înlăture toate aceste inconveniente, soluţia fiind, se pare, codul numeric personal.
Reglementarea juridică actuală este cuprinsă de Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005 privind evidenţa,
domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor, Legea 119/1996 cu privire la actele de
stare civilă şi art. 106-112 din Metodologia de pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr.
119/1996 (Capitolul VI, Atribuirea, înscrierea şi gestionarea codului numeric personal).
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, codul numeric personal este un număr
semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi constituie singurul identificator pentru toate
sistemele informatice care prelucrează date nominale privind persoana fizică. Fiecărei persoane i se
atribuie, începând de la naştere, un C.N.P. care se înscrie în actele şi certificatele de stare civilă şi
se preia în celelalte acte cu caracter oficial, emise pe numele persoanei respective, precum şi în
Registrul naţional de evidenţă a populaţiei [art. 6 alin. (2)] 10 . Atribuirea se face pe baza datelor
înscrise în actul de naştere, referitoare la sex si la data naşterii, iar schimbarea sa este posibilă
numai în cazurile în care se modifică, potrivit legii, datele privind sexul şi data naşterii; la
întocmirea unui nou act de naştere, ca urmare a adopţiei, se preia codul atribuit anterior (art. 106 din
Metodologie). În momentul întocmirii actului de naştere al persoanei şi al completării buletinului
statistic al actului de naştere, funcţionarul competent extrage primul cod numeric personal liber din
lista precalculată care să corespundă datei de naştere şi sexului persoanei. Acest cod numeric
personal se preia integral în actul de naştere, în certificatul de naştere, în buletinul statistic şi
comunicarea de naştere pentru luarea în evidenţa populaţiei [art. 109 alin. (1) din Metodologie].
Codul numeric personal se atribuie tuturor copiilor născuţi vii, chiar dacă în momentul înregistrării
naşterii nu se mai aflau în viaţă [art. 109 alin. (3) din Metodologie].
În doctrina noastră s-a sugerat că, alături de nume, domiciliu şi starea civilă, codul numeric personal
este un mijloc prin care se realizează individualizarea persoanei fizice 11 . Realitatea este că acest
identificator (cum îl numeşte legea) câştigă din ce în ce mai mult teren, iar practica socială şi chiar
legea îi acordă din ce în ce mai multă atenţie 12 . Dar trebuie să observăm că el nu face parte din
categoria juridică a atributelor persoanei fizice, aşa încât este greşit să-l alăturăm acestora; codul
numeric personal nu este mai mult decât legea spune expres: „singurul identificator pentru toate
sistemele informatice care prelucrează date cu caracter personal privind persoana fizică”.
Cel puţin până în prezent, sistemele de identificare a persoanei fizice au în vedere două repere
fundamentale: a) ataşamentul persoanei la un grup social; b) singularitatea persoanei în sânul
grupului. Folosirea numerelor pentru desemnarea persoanei poate să apară ca un semn al
dezumanizării care îl îndepărtează pe om de spiritul şi tehnica dreptului. Nu se poate contesta
utilitatea practică a numerelor în evidenţa persoanelor şi folosirea lor în numeroase situaţii (actele
de identitate au o serie şi un număr, suntem obişnuiţi cu numerele de cont, de cod, de membru în
diferite asociaţii, de client, de telefon etc.). Chiar dacă în societatea modernă identificarea prin cifre
tinde (cantitativ) să o depăşească pe cea realizată prin nume, iar raţiuni de protecţie a sistemelor
informatice au determinat găsirea unei soluţii tehnice, este dificil să admitem că persoana se
individualizează în familie şi societate printr-un „identificator cifric”. Nu este exclus ca progresul
tehnicii să conducă la realizarea unei identificări complete a identităţii juridice a persoanei fizice cu
ajutorul numerelor, dar aceasta poate atrage pierderea conştiinţei propriei identităţii a persoanei
fizice 13 , ceea ce nu este de dorit.
Este adevărat că există un interes general pentru existenţa unui element care să aducă un plus de
siguranţă în materia identificării persoanei fizice în sistemele informatice şi să răspundă nevoilor
moderne privind verificarea cu celeritate a exactităţii datelor din această materie. Nu excludem nici
posibilitatea existenţei unor drepturi subiective în raporturile juridice privind codul numeric
personal: în ipotezele prevăzute de lege pentru schimbarea acestuia, procedura poate fi declanşată
la cererea persoanei, aşa încât există posibilitatea persoanei de a pretinde schimbarea codului.
Poate fi admis şi avantajul codului numeric personal de a se bucura de o stabilitate foarte mare,
fiind practic imuabil, spre deosebire de „mijloacele clasice”.
Dar observăm că în această materie se vorbeşte de atribuirea codului numeric personal şi de faptul
că acesta se înscrie în actele de stare civilă şi se preia în toate actele cu caracter oficial emise pe
numele persoanei respective. Toate aceste operaţiuni exprimă, mai degrabă, obligaţii ale autorităţii
competente (competenţe administrative), decât prerogative conferite persoanei. Ele sunt îndeplinite
indiferent de voinţa persoanei, care nu se poate opune în niciun fel. În acest context, nu credem că
persoana fizică se poate recunoaşte într-un număr la alegerea căruia nu participă în niciun fel (direct
ori prin alte persoane apropiate), fiind doar subiectul unei înmatriculări. În concluzie, codul numeric
personal este mijloc modern, rapid, foarte eficient şi extrem de sigur care identifică persoana numai
în „mediul informatic”, iar nu în societate ori în familie 14 .

Secţiunea a 3-a
Domiciliul şi reşedinţa
§1 - Noţiuni generale
§2 - Felurile domiciliului
§3 - Reşedinţa

§1
Noţiuni generale
114. Noţiunea de domiciliu. Identificarea persoanei fizice în spaţiu se realizează cu ajutorul
domiciliului. Conţinutul juridic al acestei noţiuni nu este cel pe care îl avem în vedere în mod
obişnuit când folosim acest cuvânt, pentru că noţiunea juridică de domiciliu este într-o anumită
măsură fictivă, pe de o parte, şi nu se confundă cu reşedinţa şi nici cu locuinţa unei persoane, pe de
altă parte.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul domiciliu provine din sintagma latină domum colere, ceea
ce desemnează „casa pe care o locuieşte cineva”; în acest sens se afirma nemo de domo suo extrahi
debet (casa unde locuieşte cineva şi din care nu poate fi izgonit) 1 . Dar, trebuie să reţinem, ab
initio, că nu orice locuinţă care aparţine unei persoane are semnificaţia juridică de domiciliu, după
cum noţiunea de domiciliu nu este dependentă nici de dreptul de proprietate asupra unei case (spaţiu
de locuit).
Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice, care cuprinde unele dispoziţii
de principiu în această materie (art. 13-15), prevede că „domiciliul unei persoane fizice este acolo
unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală” (art. 13). De asemenea, Ordonanţa de urgenţă nr.
97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate a cetăţenilor români 2 ,
cuprinde dispoziţii importante în această materie în capitolul IV, intitulat „Domiciliul şi reşedinţa”,
art. 25-40; se prevede că „domiciliul persoanei fizice este la adresa la care aceasta declară că are
locuinţa principală” [art. 26 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005].
Vom reţine, de asemenea, că dispoziţii privind domiciliul sunt cuprinse şi în alte acte normative,
interne sau internaţionale, precum: Codul familiei, Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice ale omului; Convenţia privind drepturile copilului (art. 8); Convenţia europeană a
drepturilor omului, care în art. 8 protejează distinct dreptul la domiciliu: „Orice persoană are dreptul
la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale” 3 ; în plus,
art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la această convenţie (Strasbourg, 19 septembrie 1963) prevede
că „oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi
aleagă în mod liber reşedinţa” (1) (s.n.).
Domiciliul este o noţiune care prezintă importanţă pentru toate ramurile de drept şi, bineînţeles,
pentru dreptul civil. Astfel, acesta prezintă importanţă în materia capacităţii civile, în materia
obligaţiilor civile (obligaţiile se execută, în lipsa altor prevederi legale, la domiciliul debitorului), în
materia succesiunilor (locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al defunctului). De
asemenea, în materia dreptului procesual civil, domiciliul este important pentru stabilirea instanţei
competente din punct de vedere teritorial, pentru determinarea locului comunicării actelor de
procedură 4 .
În doctrina noastră 5 se consideră că domiciliul este acel atribut de identificare a persoanei fizice
care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică.
115. Caracterele juridice ale domiciliului. Domiciliul este un drept personal nepatrimonial, astfel că
posedă caracterele juridice ale oricărui astfel de drept: universalitate, opozabilitate erga omnes,
inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate. La acestea se adaugă şi anumite caractere
specifice: stabilitatea, unicitatea, obligativitatea, inviolabilitatea.
Stabilitatea caracterizează domiciliul de drept comun şi domiciliul legal şi constă în aceea că
domiciliul este locuinţa statornică a unei persoane, acest caracter deosebindu-l de reşedinţă.
Unicitatea este acel caracter al domiciliului potrivit căruia la un anumit moment dat o persoană are
doar un domiciliu şi numai unul (de drept comun sau legal). Concret, dacă o persoană are mai multe
locuinţe statornice, situaţie care poate fi întâlnită adeseori, trebuie să admitem că numai una este
considerată a fi domiciliul, şi anume locuinţa principală (acest aspect va fi analizat in concreto).
În acest sens, art. 25 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005 prevede clar că „cetăţenii
români nu pot avea în acelaşi timp decât un domiciliu şi/sau o singură reşedinţă. În cazul în care
aceştia deţin mai multe locuinţe, îşi pot stabili domiciliul sau reşedinţa în oricare dintre ele”.
Obligativitatea domiciliului decurge din funcţia social-juridică a acestuia de a servi ca mijloc de
individualizare a persoanei fizice în spaţiu, funcţie care prezintă interes şi pentru societate, iar nu
numai pentru titular. Acest caracter juridic exprimă regula că orice persoană trebuie să aibă un
domiciliu, din punctul de vedere al legii civile 6 .
Inviolabilitatea domiciliului este prevăzută expres în normele constituţionale (art. 27) şi impune, în
principiu, interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane fără acordul acesteia (cu excepţia
situaţiilor prevăzute de lege). Inviolabilitatea domiciliului este impusă şi prin normele de drept
penal şi, deşi norma constituţională foloseşte noţiunea tradiţională de domiciliu, totuşi garanţia
inviolabilităţii se extinde asupra tuturor locurilor supuse uzului domestic, care sunt prevăzute expres
în dispoziţiile art. 192 C.pen. (locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit care ţine de
acestea). În acest sens, noţiunea de domiciliu are o accepţiune mai largă în dreptul constituţional şi
în dreptul penal, decât în dreptul civil. Inviolabilitatea domiciliului nu este întemeiată numai pe
dreptul de proprietate ori pe faptul posesiei exercitate asupra locuinţei unde persoana şi-a stabilit
domiciliul, ea se întemeiază pe respectul personalităţii umane 7 , aşa încât violarea de domiciliu este
o faptă împotriva persoanei, iar nu a proprietăţii. Este foarte adevărat că în cele mai multe cazuri
domiciliul este stabilit într-o locuinţă asupra căreia persoana are un drept de proprietate, însă
protecţia juridică a domiciliului nu poate fi condiţionată de existenţa dreptului de proprietate.
§2
Felurile domiciliului
În funcţie de modul în care acesta s-a stabilit, domiciliul este de trei feluri: domiciliul de drept
comun, care este locuinţa statornică, aleasă de o persoană fizică în mod liber; domiciliu legal care
apare în situaţii expres prevăzute de lege pentru anumite persoane, al căror domiciliu este declarat a
fi într-un anume loc; şi, în fine, domiciliul ales sau domiciliul convenţional, care apare în cadrul
anumitor raporturi juridice în care persoana este angajată şi este aplicabil doar în privinţa acestora.
Se poate vorbi de domiciliul politic sau domiciliul civil, dacă ne referim la exerciţiul drepturilor
politice ori drepturilor civile ale persoanei fizice 1 .
116. Domiciliul de drept comun. Domiciliul de drept comun (ordinar), denumit şi domiciliul
voluntar, tocmai pentru a sublinia că este stabilit în mod suveran de subiectul de drept, are ca titular,
în principiu, persoana cu capacitate de exerciţiu deplină. Alegerea domiciliului, garantată prin lege,
este atribuită aşadar numai aceluia care are aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de
a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea – personal şi singur – a tuturor actelor
juridice civile. El este prezumat că are puterea de a-şi reprezenta corect consecinţele juridice civile
ale manifestării sale de voinţă în sensul stabilirii domiciliului într-un anume loc. Regula este,
aşadar, că acela care a dobândit experienţa necesară vieţii juridice proprii este titularul domiciliului
de drept comun 2 .
În mod excepţional, minorul care a împlinit 14 ani şi are, prin aceasta, capacitate de exerciţiu
restrânsă poate avea domiciliu de drept comun. Potrivit art. 102 din Codul familiei, autoritatea
tutelară poate încuviinţa copilului, la cererea acestuia, „după împlinirea vârstei de 14 ani, să-şi
schimbe felul învăţăturii ori pregătirii profesionale stabilită de părinţi sau să aibă locuinţa pe care o
cere desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale”. Pe de altă parte, la majorat domiciliul legal
al fostului minor devine domiciliu de drept comun.
Potrivit art. 25 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005, „cetăţenii români au dreptul să-şi
stabilească sau să-şi schimbe, în mod liber, domiciliul ori reşedinţa, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute de lege” (s.n.). Legea instituie în această materie principiul libertăţii alegerii domiciliului
potrivit căruia persoana fizică este liberă să-şi stabilească sau să-şi schimbe domiciliul în orice
localitate din ţară 3 .
Potrivit art. 27 din Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005, dovada adresei de domiciliu se poate face cu
unul dintre următoarele documente: a) acte privind titlul locativ; b) declaraţia scrisă de primire în
spaţiu a găzduitorului, însoţită de actul de proprietate al acestuia, pentru persoanele care solicită
schimbarea domiciliului la o altă persoană fizică; c) declaraţia pe propria răspundere a
solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică
existenţa unui imobil şi faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată; d) documentul
eliberat de primării din care să rezulte că solicitantul, sau după caz, găzduitorul acestuia figurează
în Registrul agricol, pentru mediul rural.
Este important să reţinem că menţiunile cu privire la domiciliu din actul de identitate nu au efect
constitutiv cu privire la determinarea acestuia, ci doar efect declarativ de evidenţă a persoanei.
Practic, persoana fizică are domiciliul de drept comun în locul ales din momentul manifestării de
voinţă, iar nu din momentul în care această modificare este efectuată în actul de identitate. În
consecinţă, dacă domiciliul de drept comun este la o altă adresă decât cea înscrisă în actul de
identitate, cel puţin pentru dreptul civil, dovada acestuia poate fi făcută, în principiu, cu orice mijloc
de probă 4 .
Această soluţie trebuie privită din perspectiva necesităţii de a asigura libertatea schimbării
domiciliului, garantată de lege. În esenţă, schimbarea domiciliului este, în principiu, totdeauna
posibilă, cu excepţiile prevăzute de legea penală, fiind vorba de o regulă imuabilă, de natură să
completeze libertatea circulaţiei persoanei (art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale). Totuşi este necesară protecţia terţilor, mai ales
împotriva celor care îşi schimbă domiciliul pentru a scăpa de creditori, de efectele angajamentelor
lor juridice, în general, motiv pentru care legea cuprinde norme particulare (în ideea de a-i
determina pe cei care îşi schimbă domiciliul să solicite efectuarea menţiunilor corespunzătoare în
actele de identitate).
Este interesant să amintim, chiar dacă nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile Codului civil în materia
schimbării domiciliului; astfel, art. 88 prevedea: „Schimbarea de domiciliu se operează prin locuinţa
în fapt într-un alt loc, unită cu intenţia de a-şi statornici acolo principala sa aşezare”; în continuare
se menţiona că „dovada intenţiei rezultă din adins declaraţiune, făcută atât la autoritatea comunală a
locului ce se părăseşte, cât şi la acea a locului unde şi-a strămutat domiciliul” (art. 89), iar „în lipsă
de declaraţiune expresă, dovada intenţiunii va depinde de împrejurări”. Doctrina noastră mai veche,
comentând aceste dispoziţii, arăta, pe bună dreptate, că persona fizică îşi menţine solo animo,
animo manendi, domiciliul de origine până când îl strămută în altă parte. Pentru schimbarea
domiciliului trebuie îndeplinite două condiţii: a) faptul locuirii în alt loc; b) intenţia de a-şi strămuta
acolo principala aşezare. Locuinţa fără intenţie constituie numai o reşedinţă, iar intenţia fără faptul
locuinţei nu este decât un proiect 5 .
Pe de altă parte, pentru buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea
învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, se poate lua faţă de acesta anumite măsuri
preventive, printre care „obligarea de a nu părăsi localitatea” ori „obligarea de a nu părăsi ţara” (art.
136 C.proc.pen.). Legea prevede expres condiţiile în care asemenea măsuri pot fi luate şi conţinutul
acestora şi obligaţiile persoanei faţă de care s-a dispus o asemenea măsură 6 . Măsura obligării de a
nu părăsi localitatea constă în îndatorirea învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea în
care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură, iar printre obligaţiile
impuse de lege este prevăzută şi aceea de a nu-şi schimba locuinţa fără încuviinţare. Este evident că
în această perioadă persoana fizică nu mai este liberă să decidă cu privire la alegerea domiciliului
său, iar orice schimbare neautorizată este menită să-i îngreuneze situaţia în procesul penal.
Observăm că legea penală vorbeşte de locuinţă, iar nu de domiciliu, aşa încât sensul acestei noţiuni
este mai larg decât noţiunea de domiciliu din dreptul civil (pe care o include). Legea interzice orice
schimbare în fapt a locului unde persoana îşi desfăşoară viaţa privată, a fortiori schimbarea
domiciliului, în înţelesul legii civile.
117. Domiciliul legal. Domiciliul legal este la adresa la care, potrivit legii, anumite persoane au
locuinţa principală.
Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice cuprinde mai multe dispoziţii în această
materie; mai întâi art. 14 prevede: (1) „Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre
părinţi la care el locuieşte statornic”. (2) „Domiciliul copilului încredinţat de instanţa judecătorească
unei a treia persoane rămâne la părinţii săi, iar în cazul în care aceştia au domicilii separate şi nu se
înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, decide instanţa judecătorească”. (3) „Domiciliul
minorului în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub
tutelă precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie, este la reprezentantul legal”. Pe de altă
parte, art. 15 prevede: (1) „În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a
dispărut, cel dispărut are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să-l
reprezinte”. (2) „Dacă un custode sau un curator a fost numit asupra unor bunuri succesorale, cei
chemaţi la moştenire au domiciliul la custode sau la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit
să-i reprezinte”.
La rândul său, Codul familiei cuprinde dispoziţii privind domiciliul copilului minor şi minorului
aflat sub tutelă 7 ; potrivit art. 100: (1) „Copilul minor locuieşte la părinţii săi”. (2) „Dacă părinţii
nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul”. (3) „În
caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe
copil, dacă acesta a împlinit 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului”; art. 122
prevede: (1) „Minorul pus sub tutelă locuieşte la tutore. Numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare,
minorul poate avea o altă locuinţă”.
Pentru situaţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi, art. 59 şi
art. 64 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 impun regula potrivit căreia pe durata plasamentului ori
plasamentului de urgenţă, domiciliul copilului se află, după caz la persoana, familia, asistentul
maternal sau serviciul de tip rezidenţial care îl are în îngrijire.
În fine, art. 26 din Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005 prevede: (2) „Domiciliul minorului este la
părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte ori, după caz, la reprezentantul său legal sau
la persoana fizică sau juridică la care este încredinţat în plasament”; aceste reguli se aplică şi în
cazul persoanei fizice puse sub interdicţie [art. 26 alin. (3)].
Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că domiciliul legal este stabilit de lege pentru anumite
categorii de persoane fizice, de regulă, persoane lipsite de capacitate de exerciţiu ori care au
capacitate de exerciţiu restrânsă, iar caracteristicile acestuia sunt:
a) este impus de lege prin norme imperative, aşa încât constituie o excepţie de la principiul libertăţii
alegerii domiciliului; stabilirea sa nu depinde de voinţa persoanei în cauză şi nici de voinţa
persoanei la care este stabilit;
b) are semnificaţia unei măsuri de ocrotire a anumitor persoane;
c) coincide cu domiciliul de drept comun (voluntar) al persoanei fizice care exercită ocrotirea;
domiciliul legal se caracterizează prin stabilitate, unicitate, obligativitate şi inviolabilitate, întocmai
ca şi domiciliul persoanei care exercită ocrotirea.
Generic, legea stabileşte acest domiciliu prin indicarea domiciliului persoanei care realizează
ocrotirea, aşa încât se observă că:
– minorul are domiciliul legal, după caz, la: a) părinţii săi; b) părintele la care locuieşte statornic; c)
părintele care-l ocroteşte; d) tutore 8 ;
– interzisul judecătoresc are domiciliul legal la tutore;
– cel ocrotit prin curatelă are domiciliul legal la curatorul său, în măsura în care acesta este în drept
să-l reprezinte.
Este uşor să acceptăm că domiciliul legal se schimbă odată cu schimbarea domiciliului de drept
comun al persoanei fizice care realizează ocrotirea. Pentru minor, schimbarea domiciliului mai
poate interveni în caz de reîncredinţare, prin hotărâre judecătorească, ori prin schimbare sau
încetarea măsurii speciale de ocrotire, după caz.
În fine, domiciliul legal se dovedeşte, în principiu, prin probarea domiciliului de drept comun al
persoanei care asigură ocrotirea celui cu domiciliu legal. În fine, mai trebuie precizat că: a) minorul
de peste 14 ani îşi dovedeşte domiciliul cu cartea de identitate (prima carte de identitate se
eliberează la 14 ani, potrivit art. 14-16 din Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005); b) dacă este necesar,
se poate folosi şi hotărârea judecătorească de încredinţare a minorului ori decizia de instituire a
tutelei ori curatelei (din care reiese domiciliul de drept comun al ocrotitorului).
118. Domiciliul convenţional (domiciliul ales). Pentru a facilita încheierea şi executarea
tranzacţiilor dintre persoane aflate în localităţi depărtate, în ideea susţinerii celerităţii relaţiilor
contractuale ori pentru a răspunde interesului particularilor, legea permite părţilor unui contract
(indiferent de cetăţenie) să îşi aleagă un domiciliu special, fie în locul unde se află domiciliul de
drept comun al uneia dintre ele, fie în alt loc deosebit. În acelaşi fel, în cadrul procesului civil, legea
oferă persoanelor implicate posibilitatea să îşi aleagă un domiciliu „pentru proces”, diferit de
domiciliul de drept comun.
Alegerea domiciliului are loc, de regulă, în situaţia în care două persoane care locuiesc în localităţi
aflate la o distanţă destul de mare (exempli gratia, vânzătorul este din Craiova, iar cumpărătorul din
Timişoara), când poate deveni dificil pentru creditor să fie obligat, ca la nevoie, să-l urmărească pe
debitor la instanţa corespunzătoare domiciliului său 9 . Creditorul are interes ca eventualele litigii ce
s-ar naşte să se judece de către instanţa apropiată de domiciliul său, iar acest scop poate fi atins dacă
obţine de la cealaltă parte o alegere de domiciliu. Pentru că are consecinţe juridice importante (în
principal, afectează competenţa teritorială a instanţei) domiciliul ales, care rezultă, de principiu, din
acordul liber al celor implicaţi, trebuie prevăzut expres şi clar în angajamentul părţilor (el nu se
presupune) 10 .
Domiciliul convenţional nu este un veritabil domiciliu, el desemnează locul (adresa) stabilit prin
acordul de voinţă al părţilor, în vederea executării actului juridic în acel loc ori pentru soluţionarea
litigiului şi comunicarea actelor de procedură 11 . Foarte important în materia dreptului procesual
civil, domiciliul ales este, de regulă, o convenţie de prorogare a competenţei instanţei, prin care
părţile convin să modifice competenţa teritorială normală, în sensul că reclamantul este obligat să-l
cheme în judecată pe pârât la domiciliul ales, iar nu la cel real (de drept comun). Există situaţii când
domiciliul ales nu rezultă dintr-un acord de voinţă, ci este stabilit unilateral de către una din părţi
[art. 93, art. 112 alin. (1) pct. 1 şi art. 1141 alin. (4) C.proc.civ.]. Se poate spune că domiciliul ales
este în aceste situaţii cel declarat de parte, în sensul că adresa indicată de aceasta va fi cea folosită
pentru îndeplinirea procedurii de citare şi de comunicare a actelor de procedură 12 .
119. Delimitarea domiciliului ales de domiciliul de drept comun. În modul în care este conceput,
domiciliul ales nu se confundă cu domiciliul de drept comun, iar principalele deosebiri dintre ele
pot să privească următoarele aspecte: 1) domiciliul de drept comun este general, iar domiciliul
convenţional (de elecţiune) este special pentru o afacere juridică determinată; 2) domiciliul de drept
comun se stinge prin moartea titularului, dar domiciliul ales (pentru contract sau pentru proces) este
transmisibil moştenitorilor; 3) domiciliul de drept comun este unic, în vreme ce o persoană poate
alege câte un domiciliu diferit pentru fiecare afacere în care este implicată; 4) domiciliul de drept
comun poate fi schimbat după libera voinţă a titularului, după cum am văzut, iar domiciliul ales,
când rezultă din acordul părţilor, poate fi schimbat numai printr-un acord de voinţă contrar (mutuus
consensus/mutuus dissensus).
Pentru a fixa mai bine delimitarea dintre cele două noţiuni, vom analiza raportul dintre domiciliul
de drept comun şi cel ales într-o materie aparte a procedurii civile: procedura de citare a părţilor. În
esenţă, în soluţionarea raporturilor juridice pentru care a fost stabilit, va fi luat în considerare
întotdeauna domiciliul ales (declarat), având prioritate faţă de domiciliul de drept comun (real) 13 .
Astfel, este uşor să acceptăm că partea va fi citată, pe tot timpul procesului civil (fond, căi de atac)
la adresa declarată (aleasă), iar nu la adresa menţionată în cartea sa de identitate ori unde îşi are
locuinţa statornică sau vremelnică 14 . Eventualele riscuri determinate de declararea unui domiciliu
pentru proces aparţin celui care alege. Părţile sunt libere a alege şi a schimba domiciliul ales pe tot
timpul judecăţii sub rezerva avertismentului prevăzut în art. 98 C.proc.civ.: nu va fi luată în seamă
schimbarea domiciliului dacă nu este comunică instanţei şi părţii adverse 15 . Pe de altă parte,
domiciliul ales va fi folosit cu această semnificaţie nu doar de cel care l-a ales, dar şi de toţi ceilalţi
participanţi la procesul civil: partea adversă, intervenientul, cel chemat în garanţie, instanţa de
judecată etc. Altfel zis, domiciliul (real sau ales) rămâne dobândit cauzei, aşa încât pe tot parcursul
procesului partea va fi valabil citată 16 (la adresa respectivă).
Practic, în materia procedurii de citare noţiunea de domiciliu (şi reşedinţă) interesează numai prin
prisma (atingerii) finalităţii acestei proceduri (încunoştinţarea părţilor despre: existenţa procesului
civil, locul şi data judecăţii). Ceea ce interesează aici nu este locul căruia dreptul civil îi dă
semnificaţia de domiciliu (sau reşedinţă), ci faptul ca persoana (partea) să cunoască procesul.
Astfel, mai întâi, persoana este citată la domiciliu sau la reşedinţa sa (privite în sensul dreptului
civil), prezumându-se că aici va fi găsită pentru a fi anunţată oficial despre litigiu (pentru a i se
înmâna citaţia) 17 . Imediat însă, se admite că dacă partea are o aşezare agricolă, comercială,
industrială sau profesională în altă parte, înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se va
face la locul acestor aşezări.
În plus, în considerarea situaţiilor în care se poate afla partea (în armată, pe un vas de comerţ, în
arest, în spital) legea arată locul (special) unde va fi înmânată citaţia. În fine, se admite că
înmânarea citaţiei se poate face oriunde, dacă cel citat este de acord. Această soluţie reglementată în
art. 90 alin. (2) C.proc.civ. potrivit căreia înmânarea citaţiei poate fi făcută în orice loc se află
partea 18 (indiferent unde, pretutindeni) arată cel mai bine ce interesează aici şi dezvăluie
semnificaţia aparte a noţiunii de domiciliu în materia procedurii de citare 19 . Dacă alăturăm şi
faptul că domiciliul ales are prioritate faţă de cel real observăm că, faţă de sensul primit în dreptul
civil, pentru dreptul procesual civil domiciliul/reşedinţa se caracterizează printr-o mai mare
mobilitate şi are un conţinut mai larg. În această materie, nu interesează adresa din localitatea unde
persoana îşi are locuinţa statornică ori temporară (ca atribut de identificare în spaţiu), ci adresa unde
poate fi anunţată oficial despre procesul civil, locul unde poate primi corespondenţa privind litigiul,
care poate fi, în cele din urmă, oriunde şi, mai ales, acolo unde partea a decis prin alegerea unui
domiciliu.
Uneori părţile unui contract menţionează locul unde s-a ales domiciliul, dar desemnează şi o
persoană care să-l reprezinte pe debitor, care va primi toată corespondenţa oficială privind derularea
contractului respectiv, persoană care apare ca un mandatar al debitorului (est mandantum de
recipiendis citationibus). Dacă acest mandatar îşi schimbă domiciliul ori mandatul încetează (spre
exemplu, mandatarul moare), domiciliul ales îşi va păstra efectul său atributiv de competenţă
(creditorul este liber să introducă acţiunea la instanţa competentă în funcţie de domiciliul ales), însă
citaţiile şi celelalte acte de procedură vor fi comunicate la domiciliul de drept comun (real) al
debitorului 20 .

§3
Reşedinţa
120. Preliminarii. Potrivit art. 29 din Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005 „reşedinţa este adresa la
care persoana fizică declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu”.
Ca drept personal nepatrimonial, dreptul la reşedinţă este consacrat şi de dispoziţii internaţionale;
mai întâi, art. 12 pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice prevede: „Orice
persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula acolo liber şi de a-şi
alege liber reşedinţa”; pe de altă parte, art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Strasbourg, 16.09.1963) prevede în al doilea
paragraf „dreptul persoanei de a-şi alege în mod liber reşedinţa”: „Oricine se găseşte în mod legal
pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa” 1 .
Pentru dreptul civil, reşedinţa este un atribut de identificare a persoanei fizice în spaţiu, prin
indicarea locuinţei secundare.
Ca drept personal nepatrimonial reşedinţa are caracterele juridice specifice unui asemenea drept,
însă nu are caracterele specifice domiciliului. Mai întâi, dacă domiciliul se caracterizează prin
obligativitate, pentru motivele prezentate deja, reşedinţa este facultativă, aşa încât rămâne la
aprecierea suverană a persoanei dacă îşi stabileşte ori nu o adresă cu semnificaţia de reşedinţă. Pe
de altă parte, stabilitatea care caracterizează domiciliul, nu se regăseşte în situaţia reşedinţei, care
este, prin ipoteză, vremelnică. În fine, cu privire la unicitatea reşedinţei, trebuie să observăm, mai
întâi, că art. 24 alin. (2) din Legea nr. 105/1996 care consacra principiul unicităţii acesteia 2 a fost
abrogat expres de Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005, care nu prevede expres dacă o persoană poate
avea una sau mai multe reşedinţe în acelaşi timp. Doctrina considera anterior adoptării Legii nr.
105/1996 că unicitatea nu caracterizează reşedinţa, iar persoana fizică poate avea, concomitent,
două sau mai multe reşedinţe (teoretic) 3 ; motivaţia acestei soluţii era tocmai împrejurarea că legea
nu interzice ca o persoană să aibă mai multe reşedinţe. S-ar părea că, în cadrul juridic actual,
unicitatea nu mai este un caracter al reşedinţei. Însă, dacă admitem că domiciliul nu se confundă cu
reşedinţa, în sensul că aceasta presupune prezenţa efectivă a persoanei, în timp ce domiciliul poate
fi stabilit într-un loc unde persoana nu locuieşte efectiv, nu este prezentă, soluţia este în sensul că
reşedinţa este, la un moment dat, unică. Este de observat că, potrivit legii, menţiunea de stabilire a
reşedinţei are valabilitate „pe timpul cât persoana locuieşte în mod efectiv la adresa declarată ca
reşedinţă” (s.n.).
Relaţia dintre domiciliu şi reşedinţa persoanei fizice este dată chiar de dispoziţiile legale în materie:
„adresa la care persoana declară că are locuinţa principală” [art. 26 alin. (1) din Ordonanţa de
urgenţă nr. 97/2005], respectiv „adresa la care persoana declară că are locuinţa secundară” (art. 29
din Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005). O interpretare gramaticală a acestor norme ne arată că în
materia individualizării persoanei fizice în spaţiu, domiciliul este „foarte însemnat”, iar reşedinţa
„ocupă locul al doilea”. Realitatea este că reşedinţa tinde să producă efecte juridice în din ce în ce
mai multe domenii, chiar în detrimentul domiciliului, dar rămâne încă departe de importanţa
juridică a acestuia. Pe de altă parte, calificarea unei locuinţe ca fiind principală ori secundară şi, în
consecinţă, având semnificaţia domiciliului ori reşedinţei, ţine de libertatea persoanei care va hotărî
în funcţie de interesele sale.
Relaţia locuinţă – reşedinţă – domiciliu poate fi astfel descrisă: orice locuinţă poate fi domiciliu sau
reşedinţă, după alegerea titularului; locuinţa desemnată ca reşedinţă nu poate fi, în acelaşi timp,
domiciliu, şi invers; o persoană poate avea mai multe locuinţe, însă are, la un moment dat, un singur
domiciliu.
În esenţă, reşedinţa este importantă din punct de vedere juridic, deoarece constituie o metodă
alternativă la localizarea în spaţiu a persoanei fizice 4 . De exemplu, în art. 5 din C.proc.civ. arată
că: „dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliul cunoscut, cererea se face la
instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are reşedinţa cunoscută, la instanţa domiciliului sau
reşedinţei reclamantului”. De asemenea, în art. 112 C.proc.civ. se arată că cererea de chemare în
judecată va cuprinde printre altele „numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor”.
121. Stabilire, schimbare şi dovadă. În ceea ce priveşte stabilirea reşedinţei, am văzut deja că legea
garantează libertatea persoanei de a alege reşedinţa, aşa cum asigură şi libertatea alegerii
domiciliului. Cele două aspecte asigură practic împreună o latură importantă a libertăţii de circulaţie
a persoanei.
Din considerente care privesc evidenţa populaţiei, legea impune o procedură specială 5 cu privire la
schimbarea reşedinţei, care nu atinge cu nimic libertatea alegerii acesteia. Mai întâi, reşedinţa se
înscrie în actul de identitate la cererea persoanei fizice care locuieşte mai mult de 15 zile la adresa
la care are locuinţa secundară [art. 30 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005]. Pe de altă
parte, menţiunea de stabilire a reşedinţei se acordă „pentru perioada solicitată, dar nu mai mare de
1 an” [art. 30 alin. (2) prima teză]. De o manieră generală, legea impune o limită de 1 an pentru
reşedinţă, dar nu trebuie să înţelegem că dacă persoana locuieşte la adresa respectivă mai mult de 1
an, reşedinţa se metamorfozează în domiciliu, pentru că: a) legea permite persoanei să solicite
înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a reşedinţei după trecerea unui an, la aceeaşi adresă, fără să
o oblige să-şi declare acolo domiciliul; b) persoana este liberă să califice o locuinţă ca fiind
principală ori secundară, după cum am văzut.
Dovada reşedinţei se face cu menţiunea înscrisă pe actul de identitate, dar poate fi dovedită, ca şi
domiciliul, şi cu alte mijloace de probă.
În fine, este important să amintim dispoziţiile art. 34 din Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005: (1) „în
cazul în care menţiunea din actul de identitate privind stabilirea domiciliului sau a reşedinţei s-a
efectuat în baza unui document care ulterior a fost anulat, s-a constatat că este nul, fals ori falsificat,
această menţiune este nulă de drept”; (2) „autoritatea care constată nulitatea menţiunii comunică
serviciului comunitar de evidenţă a persoanelor situaţia intervenită”. Aceste dispoziţii sunt relevante
în materia evidenţei persoanelor, dar nu produc efecte cu privire la dreptul subiectiv civil „la
domiciliu ori la reşedinţă”. Reamintim că efectul menţiunilor din actul de identitate privind
domiciliul şi reşedinţa au efect declarativ, iar nu constitutiv. În consecinţă, anularea acestor
menţiuni, ca un efect firesc al anulării actelor în virtutea cărora au fost făcute (resoluto iure dantis,
resolvitur ius accipientis), interzice persoanei să declare adresa respectivă ca având, în ceea ce o
priveşte, semnificaţia juridică de domiciliu/reşedinţă, dar nu afectează dreptul acesteia de a avea
domiciliu/reşedinţă (universalitatea acestui drept nu este atinsă).

Secţiunea a 4-a
Starea civilă
§1 - Noţiunea şi caracterele juridice ale stării civile
§2 - Acţiunile de stare civilă
§3 - Înregistrările de stare civilă
§4 - Actele de stare civilă
§5 - Proba stării civile

§1
Noţiunea şi caracterele juridice ale stării civile
122. Preliminarii. Enumerarea principalelor mijloace de identificare a persoanei fizice cuprinde,
alături de nume şi domiciliu, pe care le-am analizat până aici, starea civilă, noţiune cu un conţinut
complex. Legislaţia actuală, dar şi fostele reglementări în această materie, conţin numeroase
dispoziţii privind actele de stare civilă, însă evită o definiţie a stării civile.
În dreptul roman întâlnim foarte puţine dispoziţii referitoare la actele de stare civilă, iar proba cu
martori, admisibilă pentru dovedirea actelor juridice în general, era admisibilă şi în această materie.
Este de observat că toate legislaţiile anterioare Revoluţiei franceze de la 1789 acordau competenţa
întocmirii şi păstrării actelor de stare civilă preoţilor, pornind de la realitatea că naşterea, căsătoria şi
moartea erau evenimente la care asistenţa religioasă este nelipsită. În sistemul nostru, înainte de
Regulamentele organice, nu au existat nici acte, nici ofiţeri de stare civilă, deşi starea civilă a
cetăţenilor interesează, dintotdeauna, ordinea publică 1 . Începând cu anul 1832, Regulamentul
organic înfiinţează actele stării civile şi acordă preoţilor competenţa păstrării lor, situaţie care se va
schimba după intrarea în vigoare a Codului civil român. În această perioadă preoţii aveau obligaţia
ca la sfârşitul fiecărui an să trimită registrele de stare civilă, ţinute în două exemplare, la protoierie 2
, care, la rândul lor, le trimiteau spre cercetare şi încheiere: în Muntenia, la tribunalele judeţene, iar
în Moldova, la isprăvnicie, unde rămânea câte un exemplar, iar celălalt se restituia preotului, pentru
a fi păstrat, ca un depozit sfânt, în biserica parohială, în Moldova, iar în Muntenia, la judecătoria de
împăciuire, unde preotul era „pravilnic mădulariu”.
Constituţia din 1866 prevedea în art. 22: (1) „Actele statului civile sunt de atribuţiunea autorităţii
civile”. (2) „Întocmirea acestor acte va trebui să preceadă întotdeauna benedicţiunea religioasă, care
pentru căsătorii va fi obligatore, afară de casurile ce se vor prevedea prin anume legi” (s.n.); aşa
încât, pe viitor actele civile sunt de competenţa „autorităţilor comunale”(art. 77 din Legea comunală
din 1887 şi art. 86 din Legea pentru organizarea comunelor rurale din 1 mai 1904). Codul civil
român reglementa această materie în titlul II, „Actele de stare civilă”, Cartea I, „Despre persoane”,
art. 21-86, având capitole separate pentru: actele de naştere; actele de căsătorie; actele de încetare
din viaţă; actele stării civile privitoare la militarii ce se găsesc în afară de teritoriul României sau în
ţară, în timp de război sau de tulburări; rectificarea actelor de stare civilă.
123. Noţiunea stării civile. Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă 3 , cu modificările
şi completările ulterioare, şi Metodologia nr. 1/1997 pentru aplicarea unitară a acestei legi 4 , care
reglementează în prezent domeniul actelor de stare civilă, nu definesc noţiunea stării civile. În lipsa
unei definiţii legale, a revenit doctrinei încercarea determinării conţinutului acestei noţiuni, în
literatura de specialitate fiind formulate mai multe definiţii 5 .
Pentru definirea noţiunii în discuţie s-a arătat, pe bună dreptate, că sunt utile câteva precizări
prealabile. Mai întâi, este important să observăm că sfera noţiunii de „situaţie juridică” ori „statut
juridic”, care se mai desemnează prin expresia „condiţia juridică” a persoanei, este complexă. În
esenţă, starea juridică (statutul persoanei) poate fi privită sub trei aspecte:
a) în raport de relaţiile persoanei faţă de societate; exprimă statutul persoanei în funcţie de calitatea
de cetăţean al unui stat ori de străin, în funcţie de care are sau nu anumite drepturi subiective;
b) în raport de situaţia pur personală a persoanei; exprimă statutul persoanei sub aspectul capacităţii
sale juridice, din perspectiva capacităţii de folosinţă (existenţa unor îngrădiri) şi a capacităţii de
exerciţiu (deplină, restrânsă ori lipsa acesteia, în funcţie de vârsta ori starea sănătăţii persoanei);
c) în raport de relaţiile faţă de familia din care persoana face parte, care are în vedere relaţiile de
filiaţie, rudenie, afinitate).
În acest cadru, „starea civilă” este o parte a statutului juridic al persoanei, care este format din
ansamblul calităţilor persoanei de care legea leagă anumite efecte juridice, dar nu se confundă cu
aceste efecte şi care constau în drepturi şi obligaţii care intră în conţinutul raporturilor juridice în
care interesează starea civilă 6 . Poziţia juridică a persoanei în raport cu familia sa constituie
elementul cel mai important al stării civile.
În al doilea rând, esenţial în definirea stării civile este conţinutul său, adică totalitatea calităţilor, de
stare civilă, ale persoanei, care interesează pentru funcţia sa de mijloc de individualizare a persoanei
fizice, atât în familia din care face parte, cât şi în cadrul societăţii.
Faţă de cele menţionate, s-a impus opinia potrivit căreia starea civilă este mijlocul juridic de
individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale cărora legea le conferă
această semnificaţie 7 .
Starea civilă face parte din categoria atributelor de identificare a persoanei fizice şi este, în esenţă,
un drept subiectiv personal nepatrimonial, al cărui conţinut juridic include: 1) posibilitatea
titularului de a se individualiza, în raport cu alţii, prin starea sa civilă (ansamblul de calităţi „de
stare civilă”); 2) facultatea titularului de a pretinde tuturor celorlalţi să îl individualizeze prin starea
sa civilă; 3) prerogativa titularului de a apela, la nevoie, la concursul forţei de constrângere a
statului, pentru restabilirea stării sale civile. Vom reţine aici că dreptul subiectiv al omului, ca titular
al unei anumite stări civile, are un conţinut juridic propriu, care nu se confundă cu „ansamblul de
calităţi personale” care dau conţinut stării civile.
Pe de altă parte, obiectul dreptului subiectiv la individualizare îl formează „suma calităţilor
personale” care, împreună, formează starea civilă a persoanei. Acest obiect al dreptului subiectiv în
discuţie este mai „simplu” sau mai „complex”, în funcţie de numărul împrejurărilor „de stare civilă”
în care persoana a fost implicată până la un moment dat.
Individualizarea persoanei prin starea civilă, în temeiul dreptului subiectiv specific, priveşte toate
raporturile juridice în care intră persoana, iar nu numai raporturile de familie. În plus, legea leagă
anumite efecte juridice de „calităţile personale de stare civilă”, dar aceste efecte nu aparţin numai
dreptului civil, ci şi altor ramuri de drept.
124. Terminologie. Expresia „stare civilă” primeşte mai multe înţelesuri. Mai întâi, după cum am
văzut, este vorba despre dreptul omului de a se individualiza ori identifica prin anumite calităţi.
Pe de altă parte, starea civilă exprimă obiectul dreptului subiectiv: ansamblul calităţilor personale
(de stare civilă); în acest sens, starea civilă este o noţiune de sinteză.
Expresia „stare civilă” este folosită şi în asociere cu alte cuvinte, iar expresia astfel formată
dobândeşte un înţeles propriu, precum: „acţiunea de stare civilă”; „folosinţa stării civile”;
„înregistrările de stare civilă”; „act de stare civilă”; „fapt de stare civilă”; „proba stării civile”. Toate
aceste expresii vor fi folosite şi explicate imediat.
În fine, expresia „stare civilă” este sinonimă cu expresia „statut civil”, folosită ca atare în legislaţia
noastră mai veche (spre exemplu, art. 40 din Legea actelor de stare civilă din 1928), în doctrină şi în
jurisprudenţă. În prezent, în doctrina noastră şi în legislaţie s-a impus expresia „stare civilă”, iar
termenul „statut” primeşte alte înţelesuri 8 .
125. Izvoarele stării civile. Mai întâi, prin izvor normativ al stării civile înţelegem ansamblul
reglementării stării civile; în acest sens, este izvor al stării civile actul normativ care conţine
dispoziţii ce reglementează un aspect al stării civile. Am văzut deja că acest domeniu este
reglementat de Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă şi Metodologia nr. 1/1997
pentru aplicarea unitară a acestei legi.
Pe de altă parte, prin izvor concret al stării civile înţelegem acea împrejurare – eveniment sau
acţiune – de care legea civilă leagă efecte de stare civilă. În acest înţeles, izvorul stării civile
înseamnă „fapt juridic lato sensu”. În doctrină şi practică pentru desemnarea izvorului stării civile
în acest sens se utilizează expresia „acte şi fapte de stare civilă”.
Există, prin urmare, două categorii de izvoare concrete ale stării civile: „actele de stare civilă”, în
sensul de negotium iuris şi „fapte de stare civilă”, care sunt, de fapt, „evenimentele” de stare civilă
9.
Sunt considerate „fapte de stare civilă”, în sensul că sunt împrejurări (ce produc efecte de stare
civilă) şi care nu depind de voinţa omului, naşterea şi moartea persoanei, dar şi sexul ori vârsta.
Sunt considerate „acte de stare civilă”, în sensul că sunt împrejurări care depind de voinţa omului
(şi produc efecte de stare civilă), căsătoria, adopţia, recunoaşterea de filiaţie (maternitate sau
paternitate), hotărârile judecătoreşti irevocabile care rezolvă cauze care au ca obiect starea civilă a
persoanei.
126. Conţinutul stării civile. Am văzut conţinutul dreptului subiectiv de individualizare prin starea
civilă dat de prerogativele specifice. Aici ne interesează conţinutul stării civile ca sumă a unor
calităţi personale (care sunt aceste calităţi personale).
Generic, este vorba de calităţile personale care individualizează persoana în familie şi societate,
izvorâte din actele şi faptele de stare civilă, de care legea leagă o seamă de efecte juridice şi care
trebuie evidenţiate în actele de stare civilă (în sens de instrumentum probationis) 10 .
O primă categorie de calităţi personale care dau conţinut stării civile privesc situaţia familială a
persoanei, inclusiv filiaţia şi natura acesteia; sunt acele calităţi pereche, precum: 1) din căsătorie/din
afara căsătoriei; 2) cu filiaţia stabilită/cu filiaţia nestabilită; 3) căsătorit (sau recăsătorit)/necăsătorit
(situaţie care poate să rezulte din faptul că persoana se află în una din situaţiile: celibatar, divorţat,
văduv).
O altă categorie de calităţi personale cuprinde acele „atribute de fapt” care individualizează
persoana: sexul şi vârsta.
În doctrină sunt cuprinse în conţinutul stării civile şi alte elemente, precum: locul naşterii (credem
că, deşi este înscris în actul de naştere, nu produce efecte de stare civilă), grupa sanguină (credem că
este un element biologic, care prezintă interes medical, dar nu juridic), cetăţenia (credem că face
parte din starea juridică a persoanei, dar nu din starea civilă).
În materia situaţiei persoanei fizice, luarea în considerare a sexului de către drept datează din
timpuri străvechi. De o manieră generală, la naştere se pune problema declarării sexului copilului
(actul de naştere are o rubrică specială pentru acest aspect), iar în materia încheierii căsătoriei,
diferenţa de sex este o condiţie esenţială a acesteia (neîndeplinirea acestei condiţii atrage nulitatea
absolută a căsătoriei 11 ). În ultima perioadă principiul egalităţii între sexe şi problema
transsexualismului (apărută ca urmare a dezvoltării spectaculoase a ştiinţei şi tehnicii medicale) au
adus elemente noi în această materie.
Lupta împotriva inegalităţii între bărbaţi şi femei a avut rezultate notabile în dreptul public, mai ales
după cel de-al doilea război mondial, prin recunoaşterea drepturilor politice pentru femei şi
afirmarea egalităţii sexelor în constituţiile statelor moderne. În prezent, universalitatea recunoaşterii
şi apărării drepturilor omului impune în mod necesar aplicarea lor egală pentru toţi indivizii ( „toate
fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”, proclamă primul articol al
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948). Principiul nediscriminării este înscris,
practic, în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului, iar
discriminarea bazată pe sex este interzisă de dispoziţii exprese. În dreptul familiei, egalitatea dintre
soţi este o idee fundamentală care se regăseşte în întreaga legislaţie.
Ştiinţa a demonstrat că sexul este o noţiune complexă, fiind rezultatul juxtapunerii mai multor
elemente anatomice, genetice şi psihologice. Dacă în general există deplină armonie între aceste
elemente, se poate întâmpla ca ele să prezinte şi contradicţii, aşa încât individul are un sex dat de
factorii genetici şi anatomici, şi altul determinat de cei psihologici; persoana în cauză trăieşte
sentimentul ineluctabil că aparţine sexului opus celui anatomic, iar medicina are soluţii pentru a-i
crea imaginea fizică a unui individ de sex opus. În dreptul civil, apare problema: această persoană
poate obţine schimbarea menţiunii în privinţa sexului din actele de stare civilă, pentru a-i se
recunoaşte ceea ce ea consideră că este adevărata sa identitate?. Într-o asemenea situaţie interesele
persoanei respective nu sunt singurele care trebuie evaluate, fiind posibil să intre în conflict cu
interesele particulare ale altora ori cu interesele generale. Multă vreme dreptul comparat a refuzat
admiterea unor asemenea cereri, pornind de la caracterul indisponibil al stării civile, considerând că
transformarea fizică ce rezultă dintr-o alegere deliberată nu poate fi urmată de o schimbare a stării
civile pentru că s-ar încălca ordinea publică.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat, într-o primă etapă, că nu există o obligaţie
pozitivă care să impună statelor, pe temeiul art. 8 din Convenţie, să stabilească o modalitate juridică
de schimbare a stării civile a unei persoane care a suferit o operaţie de schimbare de sex, în aşa fel
încât ea să-şi poată dovedi noua identitate sexuală 12 . Realitatea este că aceste persoane prezintă o
anumită înfăţişare fizică şi elemente ale personalităţii lor, ale identităţii morfologice, psihice şi
sexuale, care nu corespund identităţii lor juridice pe planul dreptului civil, astfel cum sunt înscrise
în actele lor de stare civilă.
Două cauze soluţionate în 2002 marchează schimbarea jurisprudenţei instanţei europene în acest
domeniu 13 . Instanţa a observat, mai întâi, că în această delicată materie nu există un punct de
vedere comun al statelor membre ale Consiliului Europei, dar aceasta nu este o situaţie neobişnuită,
având în vedere diversitatea sistemelor şi tradiţiilor juridice în prezent. Curtea a reţinut existenţa
unor elemente clare şi incontestabile care demonstrează o tendinţă internaţională continuă de
acceptare socială a persoanelor transsexuale, dar şi „de recunoaştere juridică a noii identităţi
sexuale” a transsexualilor care au suferit o operaţie de schimbare a sexului. S-a considerat că
demnitatea şi libertatea omului constituie esenţa Convenţiei, în special pe domeniul art. 8, în care
noţiunea de „autonomie personală” reflectă un principiu deosebit de important, care presupune a se
asigura pe deplin protecţia sferei personale a fiecărui individ, inclusiv dreptul său de a-şi stabili
„detaliile identităţii sale ca fiinţă umană”. În acest cadru, s-a admis necesitatea recunoaşterii juridice
a conversiei sexuale. De asemenea, Curtea franceză de casaţie şi-a schimbat jurisprudenţa (decizia
din 11 decembrie 1992) şi a admis că un transsexual ale cărui elemente anatomice modificate îi
conferă, alături de comportamentul social, o aparenţă care îl apropie de sexul pe care-l revendică,
poate obţine schimbarea stării sale civile 14 .
În România, Legea nr. 119/1996 privitoare la actele de stare civilă, enumeră printre situaţiile în care
actele de stare civilă se înscriu modificările intervenite în starea civilă a persoanei şi pe aceea a
schimbării sexului acesteia, după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti [art. 44 lit. i)]. În
plus, art. 106 alin. (2) din Metodologia nr. 1/1997 privind aplicarea unitară a Legii nr. 119/1996,
admite schimbarea codului numeric personal atribuit unei persoanei atunci când se modifică,
potrivit legii, datele privind sexul (având în vedere că prima cifră din codul numeric personal este
specifică sexului masculin sau feminin, dacă acesta nu ar fi schimbat are fi contrar noii identităţi
sexuale a persoanei).
La rândul ei, vârsta exprimă timpul socotit de la naşterea unei persoane până la un anumit moment
din viaţa ei. În actul de naştere există o rubrică specială pentru data naşterii, care va fi folosită
pentru determinarea vârstei persoanei pe tot parcursul vieţii. Am văzut că în dreptul civil, în funcţie
de vârstă, persoana fizică este lipsită de capacitate de exerciţiu (sub 14 ani), are capacitate restrânsă
(14 -18 ani) ori deplină de exerciţiu (de la 18 ani). Acest element al stării civile produce efecte
juridice nu numai în dreptul civil, dar şi în alte ramuri de drept 15 .
127. Corelaţia stării civile cu alte instituţii juridice. Starea civilă a persoanei trebuie să se
delimiteze de unele noţiuni juridice, precum: numele, domiciliul, capacitatea civilă, cetăţenie,
elemente de stare civilă (izvoare), folosinţa stării civile (posesia de stat). Această delimitare nu
înseamnă însă că între aceste elemente nu există nicio legătură. Dimpotrivă, ele se află într-o relaţie
apropiată, dacă sunt privite ca aparţinând aceleiaşi persoane fizice 16 .
Stare civilă – nume. Atât starea civilă, cât şi numele, reprezintă atribute (mijloace) de identificare
pentru orice persoană fizică. După cum am arătat, felul filiaţiei (din căsătorie, din afara căsătoriei,
din părinţi necunoscuţi), are incidenţă asupra stabilirii numelui de familie. Tot astfel, schimbările de
stare civilă (în filiaţie, adopţie, căsătorie) determină ori pot determina schimbarea numelui de
familie. Cu toate că numele lato sensu este trecut în „actul de stare civilă” el nu face parte din
„starea civilă” a persoanei fizice, fiind distinct de aceasta.
Stare civilă – domiciliu. Ambele noţiuni sunt atribute de identificare a persoanei fizice, iar starea
civilă are incidenţă asupra domiciliului. Aceasta poate fi observată, cu uşurinţă, în cazul
domiciliului legal al minorului. Însă se admite unanim că domiciliul şi reşedinţa nu trebuie, însă,
incluse în starea civilă.
Corelaţia dintre stare civilă, nume şi domiciliu, ca şi specificitatea lor a fost sugestiv evidenţiate în
doctrină, arătându-se că „starea civilă stabileşte identitatea juridică a persoanei, numele permite să o
recunoaştem şi să o desemnăm, iar domiciliul ne indică locul unde ea poate fi găsită” 17 .
Stare civilă – capacitate civilă. Componentele capacităţii civile a persoanei fizice – capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu – nu intră în structura stării civile. Totuşi, anumite schimbări în
starea civilă pot determina sau determină anumite modificări şi în capacitate. După cum am văzut,
femeia sub 18 ani care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, deplina capacitate de exerciţiu; de
asemenea, între soţi sau între rude legea impune anumite incapacităţi.
Stare civilă – cetăţenie. Dacă starea civilă este o noţiune de drept civil, cetăţenia este o noţiune de
drept constituţional. Chiar dacă trebuie să admitem că unele elemente din starea civilă pot
determina anumite modificări ale cetăţeniei (precum: adopţia, căsătoria), nu trebuie să considerăm
că cetăţenia este un element al stării civile (ea este un element al stării juridice a persoanei) 18 .
Stare civilă – folosinţa stării civile (ori posesia de stat). Deşi distincte, aceste două noţiuni sunt în
strânsă legătură, cum e şi firesc. „Starea civilă” are în vedere statica, pe când „folosinţa stării
civile” are în vedere dinamica atributului de identificare a persoanei fizice, care este tocmai starea
sa civilă.
În doctrină 19 se arată constat că „folosinţa stării civile” ori „posesia de stat” este starea juridică ce
rezultă din întrunirea, cumulativă, a trei elemente: nomen, tractatus şi fama. Nomen înseamnă
individualizarea prin purtarea numelui ce corespunde stării civile pretinse de o persoană fizică.
Tractatus constă în tratarea, considerarea, de către cei apropiaţi, ca fiind persoana căreia îi aparţine
starea civilă folosită. Fama înseamnă recunoaşterea, în familie şi societate, ca fiind persoana căreia
îi aparţine starea civilă de care se prelevează.
Posesia stării civile atrage mai multe efecte:
1) prezumă că ea corespunde realităţii (e o prezumţie simplă, care poate fi combătută ori chiar
completată);
2) unită cu actul de naştere concordant, creează prezumţia irefragabilă (iuris et de iure) de existenţă
a acelei stări civile. Potrivit art. 51 C.fam.: (1) „Copilul nu poate reclama o stare civilă contrarie
celeia care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat”.
(2) „De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosirea unei stări
civile conforme cu certificatul său de naştere”.
Jurisprudenţa a statuat că dispoziţiile art. 51 C.fam. nu se aplică în caz de substituire de copil,
întrucât în această situaţie folosirea stării civile nu mai este conformă cu certificatul de naştere 20 .
128. Caracterele juridice ale stării civile. În calitatea sa de drept personal nepatrimonial, starea
civilă se bucură de caracterele juridice, cunoscute, ale acestei clase de drepturi: opozabilitatea erga
omnes, inalienabilitatea, personalitatea şi universalitatea.
Universalitatea stării civile se exprimă prin ideea că „orice om are o anumită stare civilă”. Pe plan
legislativ, este de semnalat consacrarea dreptului copilului la o anumită stare civilă, în Convenţia
privind drepturile copilului; potrivit art. 8 din Convenţie: 1. „Statele părţi se angajează să respecte
dreptul copilului de a-şi păstra identitatea, inclusiv cetăţenia, numele său şi relaţiile familiale, astfel
cum sunt recunoscute de lege, fără amestec ilegal”. 2. „Dacă un copil este lipsit, în mod ilegal, de
elementele constitutive ale identităţii sale sau de unele din acestea, statele părţi vor acorda asistenţa
şi protecţia corespunzătoare pentru ca identificarea sa să fie restabilită cât mai repede posibil”. În
acelaşi sens sunt dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului.
Indisponibilitatea stării civile exprimă ideea că aceasta nu poate forma obiect de înstrăinare ori
renunţare, prin acte juridice, după cum nu se poate tranzacţiona asupra stării civile. Nu trebuie să
avem în vedere aici acele acte juridice generatoare de modificări în starea civilă a unei persoane
(căsătoria, adopţia, divorţul), care sunt prevăzute de lege să producă efecte de stare civilă şi care nu
pot fi considerate că aduc atingere principiului în discuţie. Indisponibilitatea stării civile rezultă din
caracterul inalienabil al dreptului personal nepatrimonial la stare civilă.
Legalitatea stării civile arată că stabilirea regulilor privind starea civilă este de domeniul legii, iar
nu de domeniul voinţei individuale, de vreme ce identificarea persoanei, prin starea sa civilă, nu
interesează numai individul, ci interesează întreaga societate. În consecinţă, persoana este obligată
să aibă starea civilă stabilită ori modificată în conformitate cu legea, iar nu în conformitate cu
voinţa sa.
La caracterele juridice comune drepturilor personale nepatrimoniale, trebuie adăugat un veritabil
caracter juridic specific al stării civile care este indivizibilitatea sa. Acest caracter exprimă ideea că
o persoană fizică are, la un moment dat, una şi aceeaşi stare civilă faţă de toate celelalte subiecte de
drept civil, deci starea civilă nu poate fi scindată, indiferent de raporturile juridice la care participă
persoana fizică respectivă (o persoană căsătorită va avea această stare civilă nu doar în raport cu
celălalt soţ, ci în raport cu toţi ceilalţi). El prezintă un deosebit interes în înţelegerea efectelor (erga
omnes) hotărârilor judecătoreşti date în materia stării civile: efectele substanţiale (de drept material)
ale acestor hotărâri pot fi opuse şi terţelor persoane, care nu au avut calitatea de parte în procesul
respectiv 21 .

§2
Acţiunile de stare civilă
129. Preliminarii. În dreptul civil orice drept subiectiv civil şi orice situaţie juridică îşi află, de
regulă, o protecţie, în forma acţiunii în justiţie, prin care se tinde a se înlătura orice atingere adusă
acelui drept 1 . Prin „acţiuni de stare civilă” se înţeleg acele acţiuni în justiţie care au ca obiect
elemente ale stării civile a persoanei fizice.
Există mai multe clasificări ale acţiunilor de stare civilă, cea mai importantă fiind cea după obiectul
ori finalitatea lor; potrivit acestui criteriu acţiunile de stare civilă se împart în: acţiuni în reclamaţie
de stat; acţiuni în contestaţie de stat; acţiuni în modificare de stat.
130. Felurile acţiunilor de stare civilă 2 . Acţiunea în reclamaţie de stat este acea acţiune prin care
se urmăreşte dobândirea altei stări decât cea de la data intentării acţiunii; în această categorie intră:
acţiunea în stabilirea maternităţii (art. 52 C.fam.); acţiunea în stabilirea paternităţii copilului în afara
căsătoriei (art. 53 C.fam.).
Acţiunea în contestaţie de stat este acea acţiune prin care se urmăreşte înlăturarea unei stări civile,
pretins nereale, şi înlocuirea ei cu alta, pretins reală, adevărată. Sunt acţiuni de acest fel: acţiunea în
tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie (art. 54 C.fam.), acţiunea în contestarea recunoaşterii
de maternitate şi de paternitate, acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie, precum şi acţiunea în
anularea căsătoriei, adopţiei şi a recunoaşterii de filiaţie.
Acţiunea în modificare de stat este acea acţiune prin care se urmăreşte o schimbare, doar pentru
viitor, în starea civilă a persoanei, cea anterioară fiind necontestată. Sunt asemenea acţiuni cea de
divorţ (art. 37-44 C.fam.), cea în desfacerea adopţiei.
Pe de altă parte, după sfera persoanelor îndreptăţite să le exercite, acţiunile de stare civilă se împart
în:
– acţiuni ce pot fi pornite numai de către titularul stării civile, cu excluderea altor persoane (din
care fac parte: acţiunea de divorţ, acţiunea în anulabilitatea căsătoriei);
– acţiuni ce pot fi intentate de titular, reprezentantul legal şi procuror (din care fac parte: acţiunea în
stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii, acţiunea în desfacerea adopţiei);
– acţiuni ce pot fi intentate de orice persoană interesată (precum: acţiunea în contestarea
recunoaşterii de maternitate ori de paternitate, acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie, acţiunea
în nulitate absolută a căsătoriei ori a adopţiei).
În fine, după corelaţia lor cu prescripţia extinctivă, acţiunile de stare civilă se împart în:
– acţiuni imprescriptibile, care formează regula (pentru că imprescriptibilitatea acţiunilor de stare
civilă ţine de imprescriptibilitatea însăşi a stării civile);
– acţiuni prescriptibile, care formează excepţia, cum ar fi: 1) acţiunea în tăgăduirea paternităţii este
supusă prescripţiei extinctive în termen de 6 luni de la data când soţul ori, după caz, fostul soţ al
mamei a cunoscut naşterea copilului. Dacă între timp, înainte de împlinirea acestui termen, soţul sau
fostul soţ al mamei a fost pus sub interdicţie judecătorească, un nou termen de prescripţie extinctivă
curge pentru tutore de la data de la care acesta a aflat de naşterea copilului, iar dacă acţiunea nu a
fost pornită de tutore, atunci soţul sau fostul soţ al mamei va putea tăgădui paternitatea în termen de
6 luni de la ridicarea interdicţiei (art. 55 C.fam.); 2) acţiunea în declararea nulităţii relative a
căsătoriei, care este prescriptibilă în termen de 6 luni de la încetarea violenţei sau, după caz, de la
descoperirea erorii sau a vicleniei (art. 21 C.fam.); 3) acţiunea în stabilirea paternităţii, care este
prescriptibilă în termen de un 1 an de la naşterea copilului sau, după caz, de la încetarea convieţuirii
mamei copilului cu pretinsul tată ori de la data la care pretinsul tată a încetat să presteze întreţinere
copilului; când copilul a pierdut calitatea de copil din căsătorie, termenul de 1 an curge de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis cererea de tăgăduire a paternităţii
(art. 60 C.fam.).

§3
Înregistrările de stare civilă
131. Noţiune şi feluri. Prin înregistrările de stare civilă se înţeleg operaţiunile juridice prin care se
consemnează în registrele de stare civilă actele şi faptele de stare civilă, precum şi alte elemente
prevăzute de lege, operaţii care sunt efectuate de către organele cu atribuţii de stare civilă, în
condiţiile legii 1 .
Se înregistrează în actele de stare civilă diverse elemente ale stării civile care pot avea drept cauză
fie un act juridic sau jurisdicţional (de exemplu, căsătoria, divorţul, adopţia etc.) fie un fapt juridic
stricto sensu (de exemplu naşterea, decesul etc.).
Necesitatea şi rolul înregistrărilor de stare civilă sunt relevate de art. 1 din Legea 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă. Astfel, se arată că actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin
care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în interesul
statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei
demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Înregistrările de stare civilă sunt de două feluri (categorii):
– înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă. Aceste înregistrări sunt utilizate în cazul
naşterii, căsătoriei şi decesului, întocmindu-se, în mod corespunzător, actul de naştere, actul de
căsătorie şi actul de deces 2 ;
– înregistrări sub forma înscrierii de menţiuni marginale în registrul de stare civilă (pe actele de
stare civilă). Aceste înregistrări sunt utilizate în următoarele situaţii: stabilirea filiaţiei faţă de mamă
(prin recunoaştere sau acţiune în justiţie); stabilirea filiaţiei faţă de tată [prin recunoaştere sau
acţiune în justiţie; în încuviinţarea, desfiinţarea sau desfacerea adopţiei; în cazul desfacerii
(divorţului), desfiinţării sau încetării căsătoriei; în cazul schimbării numelui pe cale administrativă;
în cazul schimbării sexului].
Conform dispoziţiilor art. 9 şi art. 44 din Legea nr. 119/1996, centralizatorul înregistrărilor de stare
civilă este actul de naştere. Astfel, art. 9 dispune că „orice modificare intervenită în statutul civil al
unei persoane, ca urmare a întocmirii unui act de stare civilă, sau, după caz, dispusă printr-o
hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ori printr-un act administrativ, se comunică din
oficiu, în termen de zece zile, autorităţii administraţiei publice locale unde s-a întocmit actul de
naştere, de căsătorie sau de deces al persoanei la care această modificare se referă, în vederea
înscrierii menţiunilor corespunzătoare”. De asemenea art. 44 din lege statuează că „în actele de
naştere şi atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se întocmesc menţiuni cu privire
la modificările intervenite în starea civilă a persoanei” în următoarele cazuri: stabilirea filiaţiei prin
recunoaştere sau hotărâre judecătorească irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui; contestarea
recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii; căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea acesteia;
adopţie, desfacerea sau anularea adopţiei; pierderea sau dobândirea cetăţeniei române; schimbarea
numelui; deces; rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise
pe ele; schimbarea sexului, după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
132. Organizarea înregistrărilor de stare civilă. Ofiţerii de stare civilă. Organizarea înregistrărilor
de stare civilă comportă două elemente: organele competente să efectueze înregistrări de stare civilă
şi registrele de stare civilă.
Au competenţă să facă înregistrări de stare civilă următoarele organe:
– consiliile judeţene şi autorităţile administraţiei publice locale ale municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor prin ofiţerii de stare civilă 3 ;
– primăriile locului de coborâre sau debarcare pentru naşterea ori decesul care are loc în tren, pe o
navă ori aeronavă, în timpul unei călătorii în interiorul ţării;
– comandantul navei, în cazul în care naşterea, căsătoria sau decesul are loc pe o navă în timpul
unei călătorii în afara graniţelor ţării 4 ;
– comandantul aeronavei, în cazul în care naşterea sau decesul survenit în timpul în care aeronava
se afla într-o călătorie în afara graniţelor ţării 5 ;
– reprezentaţii diplomatici sau consulari ai României, care au competenţa să efectueze înregistrări
de stare civilă privitoare la cetăţenii români aflaţi în străinătate, precum şi în legătură cu apatrizii.
Potrivit art. 2 din Metodologia nr. 1/1997, competenţa ofiţerului de stare civilă este materială şi
teritorială; ei îşi exercită atribuţiile numai în limita unităţii administrativ-teritoriale, determinată de
lege, ori a spaţiului geografic în care reprezintă misiunea geografică în străinătate, a navei ori a
aeronavei aflate în afara apelor teritoriale şi respectiv, a spaţiului aerian al României, în cazul
comandanţilor de nave şi aeronave.
133. Regulile înregistrărilor de stare civilă. Potrivit dispoziţiilor legale în materie există două
categorii de reguli privind înregistrările de stare civilă: reguli generale şi reguli speciale.
Regulile generale sunt următoarele:
– înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la cerere, pe baza
declaraţiei persoanei obligate la aceasta, din oficiu, în condiţiile prevăzute de prezenta lege [art. 5
alin. (1) din Legea nr. 119/1996];
– actele de stare civilă întocmite de o persoană care a executat în public atribuţiile de ofiţer de stare
civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile chiar dacă acea persoană nu avea
acea calitate (art. 7 din Legea nr. 119/1996) 6 ;
– în cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce
intră în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază
(art. 10 din Legea nr. 119/1996);
– înregistrările se fac în limba română, folosindu-se alfabetul latin [art. 5 alin. (3) din Legea nr.
119/1996];
– anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise
pe acestea se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (art.
57-571 din lege). Sesizarea instanţei se face de către persoana interesată sau de către autoritatea
administraţiei publice locale, de către consiliul judeţean sau de către parchet. Cererea este
soluţionată de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul acestora, în baza
cercetărilor efectuate de poliţie şi a concluziilor procurorului;
– pe baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se eliberează numai celui îndreptăţit sau
reprezentaţilor legali ai acestora un certificat original constatator (art. 11 din lege), iar duplicatele
certificatelor se eliberează numai în condiţiile legii. Nimeni nu poate reţine certificatele de stare
civilă ale altei persoane, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege [art. 12 alin. (1) din lege]. Este
interzis să se facă menţiuni, ştersături, răzuiri, prescurtări şi adăugiri, pe certificatele originale sau
pe duplicate cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege [art. 6 alin. (4) din lege].
La rândul lor, regulile speciale pot să privească înregistrările de: naştere (art. 17-25 din Legea nr.
119/1996 şi art. 28-37, art. 58-60 din Metodologie); recunoaştere ori hotărâre judecătorească de
stabilire a filiaţiei (art. 45 din Legea nr. 119/1996 şi art. 75-77 din Metodologie); adopţie (art. 26 din
Legea nr. 119/1996 şi art. 79-82 din Metodologie); anulare şi desfacere a adopţiei (art. 47 din lege şi
art. 83 din Metodologie); căsătorie (art. 27-33 din lege şi art. 38-46 şi art. 59 din Metodologie);
divorţ, anulare şi încetare a căsătoriei (art. 48 din lege şi art. 84-86 din Metodologie); schimbarea
numelui pe cale administrativă (art. 49 din lege şi art. 87-94 din Metodologie); deces (art. 34-41 din
lege şi art. 47-57 şi art. 58-60 din Metodologie); acte de stare civilă ale cetăţenilor români aflaţi în
străinătate (art. 42 din lege şi art. 61-64 din Metodologie); acte de stare civilă în caz de mobilizare,
război sau participare la misiuni de menţinere a păcii ori în scop umanitar [art. 8 alin. (7) din lege şi
art. 113-117 din Metodologie].

§4
Actele de stare civilă
134. Noţiune şi natură juridică. După cum se ştie, termenul act are două înţelesuri: cel de negotium
iuris (negotium) şi cel de instrumentum probationis (instrumentum), înţelesuri pe care le întâlnim şi
în cazul actelor de stare civilă 1 .
Actele de stare civilă în înţelesul de instrumentum sunt acele acte din registrele de stare civilă, în
care sunt consemnate de către organele cu atribuţii de stare civilă în condiţiile legii, elementele
stării civile a persoanei 2 . În sens restrâns, sunt acte de stare civilă: actul de naştere, actul de
căsătorie şi actul de deces. În sens larg, în cadrul acestei categorii intră cele trei acte de stare civilă,
dar şi certificatul de naştere, certificatul de căsătorie şi certificatul de deces ca şi duplicatele acestor
certificate eliberate în condiţiile legii.
Actul de stare civilă are o natură juridică complexă ori mixtă, natură care se determină, în concret,
atât din punct de vedere al dreptului civil cât şi din punctul de vedere al actului administrativ. Din
punct de vedere al dreptului civil, actele de stare civilă reprezintă o specie de acte autentice 3 ,
prezentând toate consecinţele juridice care decurg din această calificare, mai ales sub aspectul
valabilităţii şi al puterilor doveditoare. Acest lucru este, de altfel, prevăzut expres în art. 1 din Legea
119/1996 în care se prevede că „actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se
dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane”. Din punct de vedere al dreptului
administrativ, actul de stare civilă este înscrisul doveditor (instrumentum) al actului administrativ
individual (negotium) care este înregistrarea de stare civilă. De asemenea, pentru dreptul
administrativ, actul de stare civilă este şi un mijloc de evidenţă a populaţiei 4 .
135. Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. Potrivit art. 52 din lege,
reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă:
– registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte;
– actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de
pe acest act.
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere (art. 53) dacă:
– întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse actele întocmirii
acestuia;
– întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul soţilor de către
ofiţerul de stare civilă.
De subliniat că procedura reconstituirii sau întocmirii ulterioare a actelor de stare civilă nu este o
procedură judecătorească, ci administrativă (reglementată de art. 54-55 din Lege şi art. 97-100 din
Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr. 119/1996). Cererea de reconstituire
sau de întocmire ulterioară a actelor de stare civilă se depune la primăria competentă să
întocmească actul [în cazurile prevăzute de art. 52 lit. a) şi art. 53 din lege] sau a locului de
domiciliu a persoanei interesate [art. 52 lit. b)]. Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile prin
dispoziţia primarului care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere. În caz de
admitere i se pune în vedere solicitantului să ceară înregistrarea dispoziţiei.
Dacă cererea este respinsă, solicitantul sau altă persoană interesată [art. 99 alin. (2) din
Metodologie] poate contesta dispoziţia de respingere a cererii la instanţa judecătorească în a cărei
rază teritorială îşi are sediul primăria. În cazul în care judecătoria, prin sentinţă irevocabilă, admite
cererea, primăria primeşte declaraţia cetăţeanului, la care ataşează o copie legalizată a sentinţei
judecătoreşti, procedând ca şi în cazul în care cererea a fost admisă prin dispoziţia primarului.
Dispoziţiile de admitere a cererii de reconstituire sau de întocmire ulterioară a unor acte de stare
civilă se înregistrează, pe baza declaraţiei scrise, în registrele de naştere, de căsătorie sau deces, la
primăria competentă (naşterea şi decesul la locul unde s-au produs, căsătoria la locul unde a fost
oficiată).
136. Anularea, modificarea, rectificarea ori completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor de
pe acestea. Prin anularea (desfiinţarea) actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea
acestora se înţelege sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile de
valabilitate a actelor de stare civilă 5 .
Prin rectificarea sau completarea actelor de stare civilă se înţelege îndreptarea unor erori materiale
comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă ori de punere de acord a datelor cuprinse în ele [art.
104 alin. (1) din Metodologie]. Potrivit art. 105 din Metodologie, prin modificarea actelor de stare
civilă se înţelege înscrierea unor menţiuni privitoare la statutul civil al titularului.
Potrivit art. 103 alin. (3) din Metodologie, anularea (desfiinţarea) se poate cere dacă: actul de stare
civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător; actul nu trebuia întocmit la primăria
respectivă; faptul sau actul de stare civilă nu există; nu s-au respectat prevederile legale la întocmire
actului de stare civilă; menţiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă; menţiunea a fost
operată cu un text greşit.
Considerăm că această enumerare legală nu are însă un caracter limitativ, deoarece aşa cum s-a
arătat în doctrină şi a fost reţinut de jurisprudenţă, anularea intervine şi atunci când înregistrarea a
fost făcută de o persoană necompetentă, cu excepţia situaţiei în care şi-ar găsi aplicarea art. 7 din
Legea 119/1996 6 ; alte două cazuri de anulare pot apărea când înregistrarea nu s-a făcut în registrul
de stare civilă sau când actul reconstituit a fost procurat.
Pe de altă parte, situaţiile privind modificarea sunt prevăzute în art. 105 din Metodologie coroborat
cu art. 65 şi urm., şi constau în:
– înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei;
– înscrierea adopţiei, a anulării sau desfacerii acesteia;
– înscrierea divorţului, anulării sau desfacerii căsătoriei;
– înscrierea schimbării pe cale administrativă a numelui de familie şi/sau a prenumelui;
– înscrierea acordării sau pierderii cetăţeniei române.
Rectificarea unor rubrici din actul de stare civilă se aplică în cazurile prevăzute de art. 104 alin. (1)
din Metodologie, cum ar fi: neconcordanţa dintre cele două exemplare ale registrelor de stare civilă;
înregistrarea la rubrica „numele tatălui”, din actul de naştere a unui alt nume decât cel care trebuia
trecut.
În fine, completarea, referindu-se la întregirea actului de stare civilă cu menţiunile omise, dacă din
diferite motive, unele rubrici au rămas libere, deşi trebuiau completate, au o natură juridică diferită
faţă de rectificare.
Este importantă pentru determinarea înţelesului noţiunii de rectificare sau completare a actelor de
stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea distincţia dintre aceste operaţii şi acţiunea de stat. Spre
deosebire de acţiunea de stat, rectificarea sau completarea nu urmăreşte să aducă niciun fel de
modificare sau atingere stării civile, ci au ca scop doar înlăturarea eventualelor erori, omisiuni sau
neconcordanţe din cuprinsul înregistrărilor unor împrejurări de stare civilă, acte sau fapte juridice,
împrejurări ce nu sunt contestate. Criteriul esenţial ce trebuie avut în vedere este obiectul acţiunii; la
acţiunea de stat, el este starea civilă sau un element al acesteia, pe când rectificarea sau completarea
nu privesc starea civilă, ci modul în care această stare civilă, legalmente precis stabilită, a fost
înregistrată în registrele de stare civilă 7 .
137. Procedura de anulare (desfiinţare), modificare, rectificare şi completare a actelor de stare
civilă şi a menţiunilor de pe acestea. Anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi
completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea se realizează doar prin hotărâre
judecătorească irevocabilă [art. 57 alin. (1) din Legea 119/1996 şi art. 101 alin. (1) din
Metodologie] 8 .
Cu privire la sesizarea instanţei judecătoreşti, trebuie spus că aceasta poate fi făcută de orice
persoană interesată, de autoritatea administraţiei publice locale (primar) 9 , de consiliul judeţean
sau de procuror. Instanţa competentă să soluţioneze cererile referitoare la anularea (desfiinţarea),
modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea este
judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul, sau după caz, sediul solicitantului. Dacă
petentul este cetăţean străin sau cetăţean român cu domiciliul în străinătate, competentă este
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. Cererea se judecă în baza cercetărilor efectuate de poliţie, iar
concluziile procurorului sunt obligatorii. Potrivit art. 2821 C.proc.civ., hotărârile referitoare la
înregistrările în registrele de stare civilă nu sunt supuse apelului, ceea ce înseamnă că pot fi atacate
cu recurs.
În cazul în care cererea este admisă printr-o hotărâre judecătorească care devine irevocabilă, se va
înscrie, prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzător, anularea (desfiinţarea), modificarea,
rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea. În ceea ce priveşte
efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate, acestea sunt opozabile oricărei persoane, terţii având însă
posibilitatea de a face dovada contrară [art. 23 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954; art. 15 din Legea
nr. 119/1996]. Opozabilitatea erga omnes a efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în această
materie decurge din caracte rul indivizibil al stării civile. Este important să reţinem că, în cazul în
care eroarea priveşte certificatul de stare civilă, nu se va recurge la procedura judiciară, ci se aplică
o procedură administrativă, îndreptarea realizându-se chiar de organul care a efectuat înregistrarea
de stare civilă 10 .
§5
Proba stării civile
138. Regula dovedirii stării civile prin actele de stare civilă. Starea civilă a unei anumite persoane
prezintă importanţă atât din punct de vedere a intereselor persoanei fizice, cât şi din acela al
intereselor statului, deoarece de starea civilă sunt legate un complex de drepturi şi obligaţii al căror
exerciţiu implică dovedirea stării civile a persoanei.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 din Decretul nr. 31/1954, dovedirea stării civile se face prin actele
întocmite sau cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă. Certificatele eliberate în
temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în
registre. În acelaşi sens, art. 13 din Legea nr. 119/1996 prevede că starea civilă se dovedeşte cu acte
întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza
acestora.
Actele de stare civilă, aşa cum s-a arătat, sunt înscrisuri autentice întocmite în registre publice de un
funcţionar de stare civilă şi care au ca scop să ofere o probă sigură cu privire la starea civilă a
persoanelor fizice. Prin înregistrările de stare civilă se probează, în mod direct, actele şi faptele de
stare civilă şi, numai ca o consecinţă a dovedirii acestora, se face proba însăşi a stării civile. Este
important să reţinem că, potrivit art. 14 din Legea 119/1996, constatările personale ale ofiţerului de
stare civilă din actele de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului prin hotărâre
judecătorească irevocabilă, iar pentru celelalte înscrieri până la proba contrară 1 .
139. Excepţia dovedirii stării civile prin alte mijloace de probă. Reglementând această excepţie, art.
24 din acelaşi Decret nr. 31/1954 prevede că: „Starea civilă se va putea dovedi, înaintea instanţei
judecătoreşti, prin orice mijloc de probă admis de lege dacă: a) nu a existat registrul de stare civilă;
b) registrul de stare civilă s-a pierdut ori este distrus, în tot sau în parte; c) întocmirea actului de
stare civilă a fost omisă; d) procurarea certificatului de stare civilă este cu neputinţă”.
Pe de altă parte, potrivit art. 16 din Legea nr. 119/1996, starea civilă se poate dovedi prin orice
mijloace de probă:
1) în faţa instanţei judecătoreşti în cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act
sau să înscrie o menţiune ce intră în atribuţiile sale (art. 10 din lege)
2) în faţa serviciilor publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor când se solicită
reconstituirea actelor de stare civilă, în următoarele situaţii: a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse în totalitate sau în parte; c) nu este posibilă
procurarea din străinătate a certificatelor de stare civilă sau a extraselor după actele de stare civilă;
d) întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă.
Se poate observa că, în esenţă, starea civilă se poate dovedi cu alte mijloace de probă, decât actele şi
certificatele de stare civilă în cazurile în care poate interveni reconstituirea ori întocmirea ulterioară,
în condiţii derogatorii, a actelor de stare civilă.
Doctrina şi jurisprudenţa au mai precizat că dovada stării civile poate fi făcută cu alte mijloace de
probă, decât actele de stare civilă, şi atunci când se urmăresc alte efecte (patrimoniale ori
nepatrimoniale) decât cele de stare civilă 2 .
Capitolul V
Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de
drept civil
140. Noţiuni introductive. De o manieră generală se poate susţine că dreptul are în centrul atenţiei
sale ideea protecţiei omului, iar fiecare ramură a sistemului de drept reglementează mijloace
juridice specifice pentru asigurarea protecţiei fiinţei umane. Totalitatea acestor mijloace formează,
ceea ce putem numi sistemul mijloacelor de ocrotire a omului care, prin ipoteză, este alcătuit din
mijloace juridice de ocrotire de ramură, adică: de drept constituţional, de drept administrativ, de
drept financiar, de drept civil, de drept comercial, de dreptul muncii şi securităţii sociale, de drept
penal, de drept procesual (civil şi penal), de drept internaţional (public şi privat), de dreptul familiei
etc. 1
În dreptul civil, instituţia juridică a ocrotirii persoanei fizice nu este destinată ocrotirii tuturor
oamenilor, aşa cum s-ar putea crede pornind de la denumirea sa, ci numai acelor categorii care nu-şi
pot administra bunurile sau proteja singure interesele datorită vârstei, stării de sănătate mintală sau
altor situaţii speciale în care se află 2 .
Ideea protecţiei persoanei fizice este întâlnită în cadrul mai multor instituţii de drept civil, dintre
care amintim: 1) în materia actului juridic civil, nulitatea relativă este o nulitate de protecţie a unui
interes personal, individual; 2) în materia protecţiei drepturilor subiective civile şi a prescripţiei
extinctive, suspendarea prescripţiei şi repunerea în termen de prescripţie sunt dominate de principiul
ocrotirii drepturilor subiective ale persoanelor aflate în anumite situaţii; 3) în materia capacităţii
civile a persoanei fizice: capacitatea de folosinţă anticipată (infans conceptus pro nato habetur
quotiens de commodis eius agitur) este o măsură de protecţie; cele mai multe îngrădiri ale
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice reprezintă măsuri de ocrotire; lipsa capacităţii de exerciţiu
şi capacitatea de exerciţiu restrânsă sunt, de asemenea, soluţii de protejare a persoanei fizice.
În capitolul de faţă vom avea în vedere următoarele categorii de persoane fizice şi mijloace de drept
civil, pentru ocrotirea lor:
a) minorii, a căror ocrotire de drept civil se realizează prin părinţi, prin tutelă sau curatelă; Codul
familiei, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (în special,
capitolul III – Protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi)
şi Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, sunt principalele acte normative care
cuprind reglementări în această materie.
b) alienaţii şi debilii mintal, pentru care există interdicţia judecătorească (urmată de instituţia tutelei
ori curatelei); Decretul nr. 31/1954, Decretul nr. 32/1954 (secţiunea I a capitolului III, „Procedura
interdicţiei”) şi Codul familiei, sunt actele normative care cuprind reglementări privind această
instituţie.
c) persoane aflate în situaţii deosebite, pentru care există măsura de ocrotire numită curatelă;
Decretul nr. 31/1954, Decretul nr. 32/1954, Codul familiei, dar şi Codul civil, Legea nr. 36/1995 au
reglementări în această materie.
Este important să reţinem de la început că cele trei categorii de persoane fizice menţionate aici sunt
avute în vedere şi de normele altor ramuri de drept (drept procesual civil, drept procesual penal,
drept penal, dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul familiei etc.), dar aceste aspecte sunt
analizate în cadrul ramurilor corespunzătoare ale ştiinţei dreptului român.
1
Pentru analiza finalităţii dreptului: D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a
dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 38-55; pentru „sistemul mijloacelor de ocrotire a
persoanelor fizice”, Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 136-138
2
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 354-356; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 375; E. Chelaru,
Drept civil. Persoanele, 2003, p. 103-104; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 411-412; V.V.
Popa, op. cit., 358; E. Lupan, op. cit., 1999, p. 219-220.
Secţiunea 1 - Ocrotirea minorului
Secţiunea a 2-a - Ocrotirea bolnavului psihic prin interdicţia judecătorească
Secţiunea a 3-a - Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă

Secţiunea 1
Ocrotirea minorului
§1 - Ocrotirea părintească
§2 - Tutela copilului
§3 - Curatela copilului

§1
Ocrotirea părintească
141. Consideraţii istorice. Este cunoscută organizarea rigidă şi patriarhală a familiei romane, care
avea în centrul său pe pater familias, a cărui putere se întindea asupra tuturor membrilor familiei;
autoritatea sa asupra copiilor şi descendenţilor era denumită patria potestas 1 . În epoca veche a
dreptului roman, puterea părintească pare a fi absolută: pater familias avea dreptul să le impună
descendenţilor aflaţi sub autoritatea sa să părăsească familia; poate să atribuie victimei unui delict
săvârşit de copil, pe copilul vinovat (ius noxae dandi); poate să-i vândă (ius vendendi), să-i
căsătorească fără a ţine seama de voinţa lor, să-i abandoneze (ius exponendi) ori chiar să-i omoare
(ius vitae ac necis); toate bunurile dobândite de copil aparţineau, în principiu, tatălui (quidquid ex
mea re venit, meum est) 2 .
Treptat prerogativele puterii părinteşti se restrâng, iar caracterul său unilateral dispare: este interzisă
părăsirea copiilor nou-născuţi ori căsătoria copiilor fără consimţământul lor, apar obligaţii pentru
pater familias (de înzestrare a fiicelor, de asigurare a hranei pentru copii). În timpul lui Iustinian,
puterea părintească avea un caracter domestic, dar îşi păstra durata viageră şi imposibilitatea de a
aparţine femeii. În situaţia în care copilul săvârşea fapte grave, părintele putea cere magistratului să
cerceteze şi să dispună pedeapsa cuvenită. Tatăl are posibilitatea să vândă numai copii de vârstă
fragedă (sanguinolentos) şi numai în situaţia în care familia se afla într-o stare grea de sărăcie
(propter nimiam paupertatem egestatemque), iar vânzarea se putea încheia cu clauză de
răscumpărare a copilului 3 . În plus, îngrădirile capacităţii patrimoniale a fiilor de familie dispar şi
se instituie regula conform căreia tot ceea ce dobândeşte copilul îi aparţine.
În vechiul drept românesc, Codul Calimah avea un capitol întreg dedicat puterii părinteşti (Capitolul
III, intitulat „Despre driturile între părinţi şi fii”). Puterea părintească aparţinea, în principal, tatălui,
în calitate de şef al familiei, şi se exercita asupra copiilor din căsătorie (rezultaţi din „legiuita
însocire”, art. 180). Părinţii sunt obligaţi să dea fiilor lor „cuviinciosă creştere, adecă îngrijindu-se
pentru viéţa şi sănătatea lor”, să le asigure hrana pentru a deprinde puterile trupeşti şi iscusinţele
sufleteşti şi să le asigure educaţia, mai întâi prin învăţătura dogmelor şi mai apoi prin celelalte
„folositóre sciinţe” (art. 182). Tatăl avea, în principal, obligaţia de a se îngriji de hrana copiilor,
„până ce vor fi în vârsta de a se hrăni singuri”, iar mama era obligată „să privegheze la nevătămarea
trupului şi a sănătăţii lor” (art. 183). Părinţii aveau dreptul de a îndrepta „cu unită socotinţă lucrările
şi faptele fiilor lor”(art. 187), aveau dreptul de a căuta copiii „care fără de voia lor s’au făcut
neveduţi fără de veste şi să întoarcă pe fugari, (...) ajuntându-se la acésta şi de către judecători, şi de
către ênsuşi stăpênire, décă va cere trebuinţa” (art. 189); puteau să-i pedepsească pe copiii lor cu
năravuri rele, pe cei nesupuşi sau pe cei care tulburau „casnica liniştire; înse cu unu chipu
cuviinciosu şi nepricinuitoru de vătémare”(§ 190) 4 . Tatăl avea dreptul să-l crească pe copil
„potrivit rangului şi cum va socoti de cuviinţă”, însă copilul putea să ceară o anumită educaţie şi să
solicite instanţei schimbarea învăţăturii conform „plecării inimei şi a puterilor sale”(art. 195). Copiii
erau obligaţi „a păzi cucernicia către părinţi şi a se supune la tóte poruncile cuviincióse şi drepte,
macar de voru fi părinţii şi de altă credinţă” (art. 188) 5 . Părinţii sunt datori să apere drepturile
copiilor lor (art. 204).
Puterea părintească înceta prin ajungerea la vârsta de 25 de ani a copilului sau prin hotărârea
judecătoriei înainte de împlinirea acestei vârste (art. 228), iar fata care se căsătorea înaintea
împlinirii vârstei de 25 ani trecea sub puterea bărbatului. Dacă tatăl „îşi pierdea minţile, cădea în
desfrâu, era condamnat la închisoare pe mai mult de un an sau lipsea fără să lase nici o ştire mai
mult de un an”, se instituia epitropia (art. 232). Părinţii care nu se îngrijeau în niciun fel de hrana şi
buna creştere a fiilor, pierdeau puterea părintească (art. 233). Pentru reaua întrebuinţare a puterii
părinteşti prin care se vătămau drepturile copilului, se putea cere instanţei să cerceteze pricina şi să
facă propuneri potrivit împrejurărilor (ar. 234) 6 .
În Codul civil român puterea părintească este reglementată astfel încât ideea asigurării autorităţii
„şefului familiei”, de origine romană, este înlocuită cu ideea ocrotirii copilului, aşa încât se
caracterizează prin: 1) aparţine ambilor părinţi; este adevărat că în timpul căsătoriei ea apaţine
tatălui, considerat mai departe „şef al familiei”, iar numai în lipsa lui puterea părintească este
exercitată de mamă (sau în cazul copilului natural); 2) încetează în momentul emancipării copilului
sau la majorat; 3) aparţinea exclusiv părinţilor, cu excluderea ascendenţilor; 4) puterea părintească
dă naştere, pe lângă drepturi, şi la obligaţii ale părinţilor faţă de copii (sunt drepturi referitoare la
persoana copilului şi drepturi privind patrimoniul acestuia) 7 .
Cu privire la persoana copilului erau reglementate: dreptul de supraveghere (art. 328 prevedea:
„copilul nu poate părăsi casa părintească, fără voia tatălui său”); dreptul de corecţie (art. 329),
dreptul de a consimţi la căsătoria copilului (art. 131), dreptul de a consimţi la adopţia copilului (art.
311), dreptul de a-l emancipa (art. 422); corelativ, părinţii avea obligaţia de educare şi de întreţinere
a copiilor 8 .
Drepturile părinţilor asupra patrimoniului copilului priveau: dreptul de a administra bunurile
copilului (art. 343), dreptul de uzufruct sau folosinţa legală asupra bunurilor copilului minor (art.
338); dreptul de a consimţi la încheierea convenţiilor matrimoniale de către copilul lor (art. 1231).
În calitate de administrator legal, părintele avea dreptul să încheie orice act juridic civil de
conservare sau de administrare (arendarea, închirierea, încasarea veniturilor, întrebuinţarea sumelor
de bani), iar pentru actele de dispoziţie avea nevoie de autorizarea instanţei. Este obligat să păstreze
bunurile care fac obiectul administrării şi să le administreze ca un bonus pater familias 9 .
În fine, uzufructul sau folosinţa legală asupra bunurilor copilului este dreptul pe care „tatăl, în
timpul căsătoriei şi, după desfacerea căsătoriei, acela dintre soţi care a rămas în viaţă, îl au asupra
averii copiilor, până la vârsta de 20 de ani împliniţi sau până la emanciparea lor” (art. 338 C.civ.).
Acest drept are ca obiect toate bunurile copilului, căci are caracter general şi universal 10 , iar în
virtutea lui „părintele uzufructuar” este îndreptăţit să dobândească toate fructele bunurilor copilului,
după regulile uzufructului obişnuit (art. 521); dacă veniturile bunurilor copilului depăşesc nevoile
sale, părintele dispune liber de excedent 11 .
142. Noţiunea ocrotirii părinteşti. Titlul al III-lea al Codului familiei este intitulat „Ocrotirea celor
lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane”; primul capitol
reglementează „Ocrotirea minorului”, iar Secţiunea I a acestui capitol este intitulată „Drepturile şi
îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori” (art. 97-112).
Dacă iniţial „puterea părintească” era centrată pe ideea asigurării autorităţii „şefului de familie”
pentru gestionarea patrimoniului familiei, iar numai în subsidiar se întâlneau elemente de protecţie a
membrilor familiei, treptat lucrurile se schimbă. După intrarea în vigoare a Codului civil român,
care prevede anumite obligaţii ale părinţilor faţă de copii, doctrina începe să discute despre relaţia
dintre drepturile părintelui şi drepturile copilului, iar puterea părintească reflectă un anumit
echilibru între finalitatea patrimonială şi ideea protecţiei copilului. După al doilea război mondial,
noile reglementări transformă esenţial vechea instituţie, care pentru viitor este bazată pe ideea de
protecţie a copilului, iar drepturile părinţilor sunt mijloace juridice prin care să-şi îndeplinească
îndatoririle legale privind ocrotirea minorului. Reglementarea priveşte ocrotirea copilului, iar nu
puterea părinţilor, ceea ce aduce o schimbare de fond, aşa încât, în esenţă, drepturile părinţilor sunt
subordonate drepturilor copilului 12 .
În prezent, ocrotirea părintească este mijlocul juridic obişnuit de ocrotire a minorului. În doctrină,
s-a impus definiţia potrivit căreia ocrotirea părintească este mijlocul juridic de ocrotire a minorului
în care drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului se exercită, respectiv,
se îndeplinesc de către părinţii săi.
De menţionat că noţiunea de părinţi cuprinde în acestă materie, atât pe părinţii fireşti (de sânge), cât
şi pe părinţii adoptatori, aşa încât noţiunea de copil minor cuprinde, în egală măsură, copilul din
căsătorie, din afara căsătoriei (natural) şi copilul adoptat (art. 51 din Legea nr. 273/2004).
Ca natură juridică, ocrotirea părintească este o instituţie juridică de natură complexă, în sensul că ea
aparţine dreptului familiei, mai ales în ceea ce priveşte persoana minorului, dar aparţine şi dreptului
civil, îndeosebi cu privire la bunurile minorului, după cum aparţine şi altor ramuri de drept (dreptul
procesual civil, dreptul muncii şi securităţii sociale etc.) 13 .
143. Principiile ocrotirii părinteşti. Ocrotirea părintească este cârmuită de următoarele principii:
a) drepturile părinteşti se exercită şi îndatoririle părinteşti se îndeplinesc numai în interesul
copilului [art. 1 alin. (5) şi art. 97 alin. (2) C.fam.]; principiul interesului superior al copilului este
reglementat recent prin Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului:
„principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile
ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora
acesta le-a fost plasat în mod legal” [art. 2 alin. (2)];
b) părinţii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii minori [art. 1 alin. (3) şi art. 97 alin. (1) –
prima teză – C.fam.]; este vorba de principiul egalităţii părinţilor în privinţa exercitării ocrotirii
părinteşti 14 .
c) conţinutul ocrotirii părinteşti nu diferă după cum copilul minor este din căsătorie, din afara
căsătoriei ori din adopţie [art. 63 şi 97 alin. (1) teza finală C.fam.; art. 48 alin. (3) din Constituţie,
care proclamă principiul potrivit căruia copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu copiii
din căsătorie];
d) părinţii nu au niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui,
în afară de dreptul la moştenire şi dreptul la întreţinere (art. 106 C.fam.); acest principiu este numit
şi principiul independenţei patrimoniale;
e) exercitarea ocrotirii părinteşti se realizează sub controlul societăţii, îndeosebi al statului (art. 108
C.fam.); Legea nr. 272/2004 reglementează în capitolul a VII-lea, intitulat „Instituţii şi servicii cu
atribuţii în protecţia copilului”, două categorii de instituţii: la nivel central (Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Municii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, care
coordonează şi controlează activitatea de protecţie şi promovare a drepturilor copilului şi
monitorizează respectarea principiilor şi drepturilor stabilite de lege); la nivel local (Comisia pentru
protecţia copilului este un organ de specialitate al Consiliului judeţean, fără personalitate juridică,
cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului; Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului este o instituţie publică cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea Consiliului
judeţean; Serviciile publice de asistenţă socială organizate la nivelul municipiilor şi oraşelor,
precum şi persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale
comunale au atribuţii în domeniul protecţiei copilului).
144. Modalităţi de exercitare. Potrivit art. 98 alin. (1) C.fam. „măsurile privitoare la persoana şi
bunurile copiilor se iau de către părinţi, de comun acord”. În consecinţă, în privinţa modalităţilor de
exercitare a ocrotirii părinteşti, regula este cea a exercitării ocrotirii părinteşti de către ambii
părinţi.
Excepţia o constituie exercitarea ocrotirii părinteşti de către unul din părinţi 15 . În acest sens, art.
98 alin. (2) C.fam. dispune că: „Dacă unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti,
pus sub interdicţie sau, din orice împrejurare, se află în neputinţa de a-şi manifesta voinţa, celălalt
părinte exercită singur drepturile părinteşti”.
Anumite particularităţi ale exercitării ocrotirii părinteşti există în caz de divorţ, încredinţare a
copilului unei terţe persoane, protecţie specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea
părintească (art. 42 C.fam.; art. 62 din Legea nr. 272/2004).
În privinţa modalităţilor exercitării drepturilor părinteşti, în Convenţia privind drepturile copilului
se prevede – în art. 9 – că: „1. Statele părţi vor veghea ca niciun copil să nu fie separat de părinţii
săi împotriva voinţei lor, cu excepţia situaţiei în care autorităţile competente decid, sub rezerva
revizuirii judiciare şi în conformitate cu legile şi procedurile aplicabile, că această separare este
necesară, în interesul superior al copilului. O decizie în acest sens poate să fie necesară în anumite
cazuri particulare, de exemplu atunci când părinţii maltratează sau neglijează copiii sau când
părinţii trăiesc separat şi când urmează să se ia o hotărâre cu privire la locul de reşedinţă al
copilului. 2. În toate cazurile prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol, toate părţile interesate
trebuie să aibă posibilitatea de a participa la dezbateri şi de a-şi face cunoscute părerile lor. 3.
Statele părţi vor respecta dreptul copilului separat de cei doi părinţi ai săi sau de unul din ei, de a
întreţine relaţii personale şi contacte directe cu cei doi părinţi ai săi, afară dacă acest lucru este
contrar interesului superior al copilului. 4. Când separarea rezultă din măsuri luate de către un stat
parte, precum şi detenţia, închisoarea, exilul, expulzarea sau moartea (înţelegându-se moartea
indiferent de cauză, survenită în timpul detenţiei), celor doi părinţi sau a unuia din ei, sau a
copilului, statul parte dă, la cererea părinţilor, a copilului sau, dacă este cazul, a unui alt membru al
familiei, informaţiile esenţiale asupra locului unde se găseşte membrul sau membrii familiei, afară
dacă divulgarea acestor informaţii ar aduce prejudicii bunăstării copilului. Statele părţi vor veghea,
de asemenea, ca prezentarea unei astfel de cereri să nu antreneze prin ea însăşi consecinţe
dăunătoare pentru persoana sau persoanele în cauză” 16 .
145. Conţinutul ocrotirii părinteşti. Ocrotirea părintească are, în conţinutul ei, o latură personală şi
o latură patrimonială.
Latura personală vizează ocrotirea persoanei copilului şi priveşte preponderent raporturile de
familie (această latură aparţine dreptului familiei). În acest sens, art. 101 C.fam. prevede că: (1)
„părinţii sunt datori să îngrijească de persoana copilului”. (2) „Ei sunt obligaţi să crească copilul,
îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
acestuia”.
Latura educativă a ocrotirii persoanei minorului este foarte importantă în angajarea răspunderii
civile delictuale a părintelui pentru fapta ilicită a minorului, în condiţiile art. 1000 alin. (2) C.civ.,
care impune regula potrivit căreia părinţii sunt răspunzători pentru faptele copiilor minori;
răspunderea părinţilor se fundamentează tocmai pe strânsa legătură dintre modul în care îşi
îndeplinesc îndatoririle legale care le revin faţă de copii (considerat necorespunzător) şi faptele
ilicite comise de cei din urmă 17 . Din răspunderea faţă de societate pentru modul în care îşi
îndeplinesc îndatoririle părinteşti decurge şi răspunderea pentru pagubele provocate de copiii lor
minori, prin fapte ilicite. Se admite, aşadar, că există o relaţie cauzală între modul de îndeplinire a
îndatoririlor părinteşti şi faptele copiilor minori, relaţie care trebuie avută în vedere atunci când se
pune problema acoperirii prejudiciilor suferite de o altă persoană.
Dau conţinut acestei laturi a ocrotirii părinteşti, drepturi şi îndatoriri, precum 18 : a) de a creşte
copilul, de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea lui, de educaţia şi pregătirea profesională a copilului;
b) de a ţine copilul, de a-l cere de la orice persoană care îl ţine fără drept şi dreptul de a-i stabili
locuinţa; c) de a avea legături personale şi de a veghea la creşterea şi educarea copilului; d) dreptul
de a consimţi la adopţia copilului ori de a cere desfiinţarea acesteia.
Legea nr. 272/2004, în capitolul al II-lea, intitulat „Drepturile copilului”, în secţiunea I, „Drepturile
şi libertăţile civile”, art. 8-29, consacră expres mai multe drepturi ale copilului: dreptul la stabilirea
şi păstrarea identităţii (art. 8); dreptul de a menţine relaţii persoanale şi contacte directe cu părinţii,
rudele şi alte persoane de care este ataşat (art. 14); dreptul la protejarea imaginii publice, vieţii
intime, private şi familiale (art. 22); dreptul la liberă exprimare (art. 23); dreptul de a-şi exprima
liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte şi de a fi ascultat (art. 24); dreptul la libertate
de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 25).
La rândul său, latura patrimonială a ocrotirii părinteşti interesează, preponderent, raporturile de
drept civil şi se referă la:
a) administrarea bunurilor şi reprezentarea minorului sub 14 ani în actele juridice civile;
b) încuviinţarea actelor juridice civile ale minorului de 14-18 ani.
Conţinutul ei este stabilit de art. 105 C.fam., astfel: (1) „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a
administra bunurile copilului minor şi de a-l reprezenta în actele civile, până la data când el
împlineşte vârsta de 14 ani”. (2) „După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul îşi exercită singur
drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor spre
a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de al treilea”.
Drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la bunurile copilului minor constituie, aşadar, o grupă
distinctă de drepturi şi obligaţii în conţinutul ocrotirii părinteşti. În sistemul actual, părintele este
supus aceluiaşi regim juridic ca şi tutorele în ceea ce priveşte administrarea bunurilor copilului său
minor. Această asimilare îşi găseşte explicaţia în principiul independenţei patrimoniale în raporturile
patrimoniale dintre părinte şi minor 19 . În consecinţă, părintelui nu-i este permis să se folosească în
interes propriu de bunurile copilului minor, iar poziţia sa juridică în această materie nu diferă de cea
a tutorelui: amândoi sunt administratori 20 .
De o manieră generală, a administra (lat. administrare) înseamnă a conduce, a gospodări, iar în
materia ocrotirii părinteşti administrarea bunurilor copilului înseamnă îndeplinirea sarcinilor de
ocrotire prin realizarea unor fapte şi acte juridice, necesare şi utile pentru patrimoniul copilului.
După importanţa lor, actele juridice civile pot fi de conservare, de administrare şi chiar acte de
dispoziţie (dacă în raport de întregul patrimoniu al minorului pot fi considerate de administrare).
Titularii dreptului şi îndatoririi de administare sunt părinţii, care acţionează „de comun acord”, cu
menţiunea că este aplicabilă o prezumţie simplă de mandat tacit reciproc 21 ; obiectul administrării
este patrimoniul minorului. Vom reţine că administrarea bunurilor copilului minor nu are în vedere
„obţinerea unor profituri” pentru copil (dar nici nu le exclude), ci este centrată pe ideea de protecţie
a copilului; este o administrare civilă, nu una comercială.
Strict juridic, pornind de la norma de trimitere a art. 105 alin. (3) C.fam., părinţii ar avea, în
exercitarea administrării bunurilor copilului, obligaţii: 1) la începerea ocrotirii părinteşti, adică la
naştere; 2) pe parcursul ocrotirii părinteşti; 3) la încetarea ocrotirii părinteşti. Îndeplinirea acestor
obligaţii este însoţită de anumite formalităţi prevăzute de lege (precum: întocmirea unui inventar,
prezentarea unor dări de seamă, solicitarea stabilirii unei sume necesare anual pentru întreţinerea
minorului). Realitatea este că, în practică, nu vom întâlni niciuna din aceste formalităţi, ceea ce nu
înseamnă că părinţii, de regulă, nu administrează bunurile copiilor. Raţiunea pentru care legea
pretinde, în cazul părinţilor, întocmirea inventarului bunurilor minorului numai dacă acesta are şi
„alte bunuri decât cele de uz personal”, se extinde firesc şi asupra celorlalte formalităţi. Mai întâi,
bunurile copilului „de uz personal” (şi nu numai) sunt, de regulă, oferite chiar de părinţi (aşa încât o
inventariere a lor ar fi exagerată) iar, pe de altă parte, relaţiile dintre părinţi şi copii sunt întemeiate
pe afecţiune puternică şi durabilă, aşa încât îndeplinirea unor formalităţi exagerate ar fi de natură să
le afecteze 22 .
146. Încetarea ocrotirii părinteşti şi răspunderea părinţilor. În principiu, ocrotirea părintească
încetează atunci când copilul dobândeşte deplină capacitate de exerciţiu (la împlinirea vârstei de 18
ani; la data la care femeia mai mică de 18 ani se căsătoreşte). Prin excepţie, ocrotirea părintească
poate înceta înainte de acest moment, în cazurile în care se instituie tutela minorului, care vor fi
analizate în cele ce urmează.
Pentru neexercitarea ori exercitarea necorespunzătoare a drepturilor părinteşti şi pentru
neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti, părinţii răspund potrivit
legii. Răspunderea părinţilor priveşte ambele laturi ale ocrotirii (personală şi patrimonială). În
funcţie de consecinţele faptei lor negative, răspunderea părinţilor poate îmbrăca forma răspunderii
penale, contravenţionale, de dreptul familiei sau civilă 23 .
Pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor părinteşti privind persoana
copilului, răspunderea părinţilor poate îmbrăca forme, precum: decăderea, totală sau parţială, a
părinţilor sau a unuia dintre ei din exerciţiul drepturilor părinteşti [art. 109 alin. (1) C.fam.; art.
36-38 din Legea nr. 272/2004] 24 ; răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copilului
[art. 1000 alin. (2) şi (4) C.civ.]; abandonul de familie (art. 305 C.pen.) sau rele tratamente
aplicabile minorului (306 C.pen.) etc.
Răspunderea părinţilor pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor cu
privire la administrarea bunurilor copilului minor, poate îmbrăca forme precum: a) răspunderea
civilă, care se angajează ca răspundere delictuală pentru fapta proprie, în condiţiile art. 998-999
C.civ. (minorul poate introduce o acţiune în revendicare sau o acţiune în despăgubiri; prescripţia
extinctivă este suspendată în perioada ocrotirii părinteşti); b) răspunderea penală, dacă faptele
săvârşite constituie infracţiuni (precum, furtul – art. 208-210 C.pen.; gestiunea frauduloasă – art.
214 C.pen.).

§2
Tutela copilului
147. Consideraţii istorice. Tutela (lat. tueri, a proteja) era organizată, în dreptul roman, pentru
incapabilii nevârstnici (până la 14 ani) „independenţi” (sui iuris), pentru că cei „dependenţi” (alieni
iuris) se aflau sub supravegherea capului de familie (pater familias) şi beneficiau de ajutorul
acestuia 1 . Tutela este puterea dată şi îngăduită de dreptul civil asupra unei persoane libere, în
vederea ocrotirii celui care, din pricina vârstei, nu poate să se apere singur. Se arată că funcţia
principală a tutorelui roman era de a îngriji de patrimoniul pupilului, nu de persoana acestuia 2 .
În vechiul drept românesc, Codul Calimah, în capitolul al IV-lea, intitulat „Pentru epitropie şi
curatorie” (art. 255-356) şi Legiuirea Caragea, în partea a treia, capitolul XXI, intitulat „Pentru
epitropie” (art. 1-39) cuprind dispoziţii importante în această materie 3 . Vom reţine de la început
ideea intervenţiei statului în raporturile de ocrotire prin organe specializate: „Comisia
epitropicească” în Moldova şi „Obşteasca epitropie” în Ţara Românească. Epitropia era un drept şi
o putere care se dădea asupra unei persoane slobode şi asupra cârmuirii averii ei, spre siguranţă, „în
câtă vreme persóna acésta din pricina nevêrstniciei, nu póte povăţui pe sine şi nici averea sa” (art.
255 C. Calimah).
Legea reglementa competenţa comisiei cu privire la numirea epitropului şi supravegherea activităţii
acestuia: nici o persoană nu putea primi epitropia fără „şcirea şi porunca comisiei
epitropicésci” (art. 272 C. Calimach), iar atribuţiile epitropului erau stabilite prin scrisoarea prin
care comisia îl numea (art 273 C. Calimach). Epitropia avea o latură personală, privind drepturile şi
obligaţiile epitropului legate de persoana copilului, şi o latură patrimonială, cu drepturi şi obligaţii
legate de averea sa (art 277 C. Calimach). Epitropul era dator „a chivernisi pe sărmani şi casa lor ca
un părinte” (art. 18 Legiuirea Caragea) şi este răspunzător „de orice face, or cu vicleşug, sau din
greşeală, spre paguba nevârsnicului”(art. 19 Legiuirea Caragea) 4 .
Codul civil român reglementa tutela în capitolul al II-lea ( „Despre tutelă”) al titlului al X-lea
( „Despre minoritate, despre tutelă şi despre emancipaţiune) al primei cărţi, art. 343-420.
În acest sistem, tutela era instituită: prin lege (art. 344-345, când a decedat unul dintre părinţi; art.
352-354, tutela legitimă a ascendenţilor); prin testament, de către „acel din urmă dintre părinţi care
încetează din viaţă” (art. 349); de către consiliul de familie (tutela dativă; art. 355).
Obligaţiile tutorelui priveau, în principal: a) îngrijirea persoanei minorului şi reprezentarea
minorului în actele civile [art. 390 alin. (1) C.civ.] 5 ; b) administrarea averii minorului; se distinge
între mai multe categorii de acte: acte pe care tutorele le poate face singur; acte interzise tutorelui
[art. 390 alin. (2)]; acte pe care le poate face cu autorizarea consiliului de familie (art. 405-412);
acte pe care le poate face cu autorizarea consiliului de familie şi omologarea justiţiei (art. 401-404);
c) darea socotelilor (art. 415-420).
148. Noţiune şi reglementare. În prezent, sediul materiei îl constituie secţiunea a II-a, intitulată
„Tutela minorului”, art. 113-141, capitolul I, Titlul III din Codul familiei. De asemenea, art. 39-42
din Legea nr. 272/2004, din secţiunea a II-a ( „Mediul familial şi îngrijirea alternativă”), capitolul II
( „Drepturile copilului”), cuprind dispoziţii privind tutela minorului. Astfel, se prevede că orice
copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării
intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă [art. 39 alin.
(1)]. În înţelesul legii, protecţia alternativă include, în ordine, instituirea tutelei, adopţia sau
măsurile de protecţie specială (plasamentul, plasamentul de urgenţă sau supravegherea specializată)
6.
Prin tutela copilului, ca instituţie juridică, se înţelege ansamblul dispoziţiilor legale care
reglementează ocrotirea unui minor de către o altă persoană decât părinţii săi – o persoană căreia i
s-a atribuit funcţia de tutore – sub supravegherea, controlul şi îndrumarea permanentă a autorităţii
competente 7 . Ca natură juridică, tutela este o instituţie juridică de natură complexă, în sensul că
aparţine, după cum vom vedea, atât de dreptului civil, cât şi dreptului familiei.
Pe de altă parte, prin tutela copilului se înţelege mijlocul juridic de ocrotire a copilului lipsit de
ocrotirea părintească 8 .
149. Caractere juridice. Dacă pentru minorul lipsit de ocrotire părintească, tutela se înfăţişează ca
mijloc juridic de ocrotire, pentru tutore ea se prezintă ca o sarcină. Caracterele juridice ale tutelei,
privită ca sarcină, sunt următoarele:
– legalitatea, în sensul că instituirea tutelei, cazurile de deschidere, procedura de numire a tutorelui,
conţinutul ocrotirii prin tutelă şi încetarea tutelei copilului sunt stabilite de lege, prin norme
imperative, aşa încât aceste aspecte nu pot fi modificate prin voinţa particularilor;
– obligativitatea, în sensul că persoana desemnată tutore al unui copil nu poate refuza această
sarcină decât în cazurile expres prevăzute de lege [art. 118 C.fam. alin. (1) impune: „Cel numit
tutore nu poate refuza această sarcină”, iar alin. (2) prevede situaţiile în care „acesta poate refuza
sarcina tutelei” 9 ];
– gratuitatea [art. 121 alin. (1) C.fam. prevede: „Tutela este o sarcină gratuită”], în sensul că
tutorele nu primeşte, de regulă, nicio remuneraţie pentru activitatea sa; dar acest caracter ţine de
natura, iar nu de esenţa tutelei, pentru că art. 121 alin. (2) C.fam. admite că în funcţie de „munca
depusă în administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a tutorelui” autoritatea tutelară
poate acorda o remuneraţie care nu va depăşi 10 % din veniturile bunurilor copilului 10 ;
– personalitatea, în sensul că tutela trebuie exercitată personal de către tutore, iar nu prin
intermediul altei persoane; ceea ce se explică prin faptul că la numirea tutorelui se ţine seama de
calităţile sale personale (tutela este intuitu personae). Nu este exclus ca tutorele să poată
împuternici o altă persoană care să încheie, în numele minorului şi pentru acesta, un act juridic civil
determinat, dacă este în imposibilitate să încheie el acel act, însă mandatul acordat altuia nu poate fi
general.
150. Principiile tutelei copilului. Principiile care guvernează tutela minorului sunt următoarele:
a) tutela se exercită exclusiv în interesul copilului; în acest sens, art. 114 C.fam. prevede: „Tutela se
exercită numai în interesul minorului” [în acelaşi sens art. 2 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, care
instituie principiul interesului superior al copilului];
b) autonomia patrimonială, care exprimă ideea potrivit căreia minorul nu are vreun drept asupra
bunurilor tutorelui, după cum nici tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului; în acest
sens, art. 125 C.fam., din materia tutelei, trimite la art. 106 C.fam., din materia ocrotirii părinteşti,
care conţine principiul independenţei patrimoniale dintre minor şi părinte, menţionat mai sus;
c) tutela se exercită sub un permanent control; în acest sens, art. 136 alin. (1) C.fam. prevede că
„autoritatea tutelară va exercita un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele îşi
îndeplineşte îndatoririle sale cu privire la persoana şi bunurile minorului”; pentru exercitarea acestui
control, autoritatea tutelară poate cere „colaborarea organelor administraţiei de stat şi instituţiilor de
ocrotire” [art. 136 alin. (2) C.fam.; art. 100-112 din Legea nr. 272/2004, pentru instituţiile şi
serviciile cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului 11 ].
151. Cazurile de instituire a tutelei. Potrivit art. 113 C.fam. „în cazul în care ambii părinţi fiind
morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi
morţi, copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, copilul va fi pus sub tutelă”.
Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere dispoziţiile Legii nr. 272/2004 cu privire la situaţiile în
care se instituie tutela. Mai întâi, generic, tutela se deschide „când copilul este, temporar sau
definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi” [art. 39 alin. (1) prima parte]. În al doilea rând, tutela
copilului este, alături de măsurile de protecţie specială (art. 55) şi adopţie (Legea nr. 273/2004), o
formă a protecţiei alternative, dar între aceste măsuri, tutela copilului are întâietate; legea instituie o
ordine de preferinţă: tutelă; măsurile de protecţie specială; adopţie [art. 39 alin. (2)] 12 . În al treilea
rând, art. 40 din Legea nr. 272/2004 prevede situaţii aproximativ asemănătoare cu cele stipulate în
art. 113 C.fam.: tutela se instituie în situaţia în care ambii părinţi sunt: 1) decedaţi, 2) necunoscuţi,
3) decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau 4) li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti, 5) puşi sub interdicţie, 6) declaraţi judecătoreşte morţi sau 7) dispăruţi, precum şi în cazul
în care, 8) la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul copilului instituirea tutelei (art.
54 din Legea nr. 273/2004).
152. Persoanele obligate să anunţe ivirea unui caz de deschidere a tutelei minorului. Potrivit art.
115 C.fam. au obligaţia ca, în termen de cel mult 5 zile de la data când află de existenţa unui copil
lipsit de ocrotire părintească, să înştiinţeze autoritatea tutelară:
a) persoanele apropiate copilului, adică rudele şi prietenii, precum şi administratorii şi locatarii
casei în care locuieşte copilul;
b) serviciul comunitar local de evidenţă a persoanelor, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane
(părintelui copilului), precum şi biroul notarului public, cu prilejul deschiderii unei moşteniri;
c) instanţele judecătoreşti, reprezentanţii parchetului şi poliţia, cu prilejul pronunţării, luării sau
executării unor măsuri privative de libertate;
d) autorităţile administraţiei publice, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană 13 .
Nu trebuie să se confunde obligaţia oricărei persoane, care află de situaţia unui copil lipsit de
ocrotire părintească, de a înştiinţa autoritatea tutelară, cu sesizarea instanţei judecătoreşti pentru
numirea tutorelui. În condiţiile Legii nr. 272/2004, sesizarea instanţei se face de către autoritatea
tutelară (care acţionează ex officio sau la înştiinţarea persoanelor prevăzute de art. 115 C.fam.) sau
de procuror (în baza art. 45 C.proc.civ.) 14 .
153. Numirea tutorelui. În reglementarea Codului familiei, competenţa numirii tutorelui aparţinea
autorităţii tutelare de la domiciliul copilului (art. 116) 15 . Prin Legea nr. 272/2004, procedura
administrativă, care se caracteriza prin celeritate, a fost înlocuită printr-o procedură judecătorească,
aşa încât competenţa instituirii tutelei aparţine judecătoriei 16 în a cărei circumscripţie teritorială
domiciliază sau a fost găsit copilul [art. 40 alin. (2)] 17 . În acest fel, numirea tutorelui este supusă
regulilor procedurii judecătoreşti, cu riscul încălcării principiului celerităţii în luarea oricărei decizii
cu privire la copil, instituit de art. 6 lit. j) din Legea nr. 272/2004.
Cu privire la capacitatea de a fi tutore, de o manieră generală, are capacitatea de a fi tutore orice
persoană fizică „cu deplină capacitate de exerciţiu şi bune purtări”. Ca şi în alte domenii, şi aici
regula este capacitatea, iar excepţia este incapacitatea, cu menţiunea că art. 117 C.fam. impune
imperativ că anumite categorii de persoane nu pot avea calitatea de tutore. În plus, în concepţia
Legii nr. 272/2004, tutorele trebuie să prezinte garanţii morale şi să îndeplinească condiţii
materiale pentru a primi un copil în îngrijire. Practic, pentru a fi tutore o persoană trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a) să fie o persoană cu domiciliul în România [art. 41 alin. (1)]; condiţia nu este îndeplinită dacă
persoana are domiciliul în străinătate sau are numai reşedinţa în România;
b) să nu fie în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate menţionate de art. 117 C.fam.;
c) persoana sau familia să fie evaluată de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
şi să fie propusă pentru a fi numită tutore. Raportul de evaluare al direcţiei şi propunerea acesteia
trebuie să ţină seama de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor (tutorelui şi copilului) şi de
opinia copilului, iar legea prevede că au prioritate membrii „familiei extinse” a copilului, adică
rudele copilului până la gradul IV inclusiv [art. 41 alin. (2), teza finală, coroborat cu art. 4 lit. c)].
Dacă în sistemul Codului familiei nu era stabilită vreo ierarhie între persoanele ce pot avea calitatea
de tutore, aşa încât autoritatea tutelară era suverană în această privinţă (esenţial fiind să respecte
interesului copilului), noua reglementare prevede o anumită ordine de preferinţă: a) pentru evaluare
au prioritate rudele copilului până la gradul IV (fără a înlătura absolut alte persoane); b) instanţa
numeşte cu prioritate ca tutore, dacă motive întemeiate nu se opun, o rudă sau un afin ori un prieten
al familiei copilului [art. 42 alin. (1)] 18 .
Legea nr. 272/2004 aduce o condiţie nouă în materia instituirii tutelei: opinia copilului. În acest
sens, art. 42 alin. (2) prevede expres că propunerea cu privire la persoana tutorelui va ţine seama de
opinia copilului, dar această condiţie priveşte şi numirea tutorelui. Câteva aspecte trebuie reţinute
aici cu privire la această condiţie: a) copilul în vârstă de 10 ani trebuie să fie ascultat, în prealabil,
cu privire la numirea tutorelui (instituirea tutelei); b) copilul cu vârsta sub 10 ani poate fi ascultat; c)
copilul are dreptul de a cere şi a primi informaţii cu privire la persoana care urmează să fie numită
ca tutore; d) opinia copilului va fi luată în considerare în raport cu vârsta şi gradul de maturitate 19 .
În fine, este important să reţinem că în întreaga procedură de instituire a tutelei, aşadar şi cu privire
la numirea (alegerea) tutorelui, instanţa trebuie să verifice dacă: a) instituirea tutelei este în
interesul superior al copilului [art. 38 şi art. 39 alin. (1)]; b) prin instituirea tutelei se asigură
continuitate în educarea copilului [art. 39 alin. (2)].
154. Conţinutul ocrotirii copilului prin tutelă. Preliminarii. Ca şi ocrotirea părintească, ocrotirea
prin tutelă are în conţinutul său cele două laturi: personală şi patrimonială. Întrucât primul aspect
este preponderent de dreptul familiei, vom avea în vedere, în continuare, latura patrimonială a
ocrotirii, aceasta fiind, preponderent, de drept civil. Dacă pentru latura personală a conţinutului
tutelei copilului, Legea nr. 272/2004 aduce modificări şi completări importante, latura patrimonială
este reglementată în continuare de dispoziţiile Codului familiei, în principal. În acest context, se
admite că latura patrimonială a ocrotirii copilului prin tutelă cuprinde: a) administrarea bunurilor
copilului de până la 14 ani; b) reprezentarea, în actele civile, a copilului sub 14 ani; c) încuviinţarea
prealabilă a actelor civile ale copilului de peste 14 ani 20 .
155. Administrarea bunurilor minorului. Administrarea bunurilor copilului implică, potrivit
dispoziţiilor Codului familiei, unele obligaţii pentru tutore: 1) la deschiderea tutelei; 2) pe parcursul
tutelei; şi 3) la încetarea tutelei.
La deschiderea tutelei există pentru tutore următoarele obligaţii:
– în prezenţa tutorelui, un delegat al autorităţii tutelare întocmeşte un inventar al bunurilor
copilului, care se supune aprobării autorităţii tutelare 21 ; creanţele pe care le are minorul faţă de
tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii şi surorile tutorelui nu pot fi plătite decât cu aprobarea
autorităţii tutelare (art. 126 C.fam.);
– autoritatea tutelară stabileşte suma anuală pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor
sale; pe parcursul tutelei, această sumă poate fi modificată, potrivit cu împrejurările; cheltuielile
necesare întreţinerii minorului şi administrării bunurilor sale se stabilesc din veniturile bunurilor lui;
dacă veniturile nu ajung, se va dispune vânzarea bunurilor [art. 127 alin. (1) şi (2) C.fam.] 22 ;
– sumele de bani care întrec nevoile întreţinerii copilului şi administrării bunurilor sale, precum şi
hârtiile de valoare se depun, pe numele minorului, la ( „o casă de păstrare de stat”) bancă (cu
respectarea normelor privind fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar) de unde pot fi
ridicate cu încuviinţarea autorităţii tutelare 23 ; tutorele poate depune şi sumele necesare întreţinerii,
tot pe numele minorului, într-un cont separat, putându-le ridica fără încuviinţarea autorităţii tutelare
(art. 131 C.fam.).
Pe parcursul tutelei copilului se iau următoarele măsuri:
– anual, tutorele trebuie să prezinte autorităţii tutelare o dare de seamă despre modul cum a îngrijit
de bunurile minorului; aceasta se face în 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic;
– la cererea autorităţii tutelare, tutorele e obligat să dea oricând dări de seamă despre modul în care
s-a îngrijit de persoana şi bunurile minorului;
– autoritatea tutelară verifică socotelile privind veniturile minorului şi cheltuielile făcute cu
întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor sale şi dacă sunt bine întocmite, dă descărcarea
tutorelui (art. 134-135 C.fam.) 24 .
La încetarea tutelei copilului se iau următoarele măsuri:
– tutorele trebuie ca, în cel mult 30 de zile, să prezinte autorităţii tutelare o dare de seamă generală;
– bunurile se predau, după caz, fostului minor, moştenitorilor lui, noului tutore (art. 140 C.fam.);
– după predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, autoritatea tutelară dă tutorelui
descărcare de gestiune. Este important să reţinem că, deşi a fost dată descărcare de gestiune,
tutorele rămâne răspunzător pentru paguba cauzată prin culpa sa; tutorele care înlocuieşte alt tutore,
este obligat să ceară fostului tutore repararea pagubelor pe care le-a cauzat minorului prin culpa sa
(art. 141 C.fam.) 25 .
156 Reprezentarea legală, în actele civile, a minorului sub 14 ani. Administrarea bunurilor copilului
presupune, ca şi în cazul părinţilor, efectuarea unor operaţiuni materiale, dar şi încheierea de acte
juridice civile.
Potrivit art. 124 alin. (1) C.fam. „Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-l
reprezenta în actele civile, însă numai până la data la care acesta împlineşte vârsta de 14 ani”.
Pentru a şti în ce condiţii funcţionează această reprezentare legală, este necesar să arătăm ce acte
civile poate să încheie tutorele. Sub acest aspect, distingem trei categorii de acte juridice civile:
1) Actele pe care tutorele minorului sub 14 ani le poate încheia singur, fără încuviinţarea prealabilă
a autorităţii tutelare.
Fac parte din această categorie actele de conservare şi actele de administrare a patrimoniului. De
reţinut că în această ultimă categorie se încadrează nu numai acele acte de administrare a unui bun
(ut singuli), ci şi actele de administrare a patrimoniului, care includ şi acte care, raportate la un bun
determinat, sunt acte de dispoziţie. În sprijinul acestei soluţii sunt dispoziţiile art. 129 alin. final
C.fam.: „tutorele poate înstrăina, fără prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, bunurile supuse
pierii ori stricăciunii, precum şi bunurile devenite nefolositoare pentru minor, dacă valoarea
acestora din urmă nu depăşeşte suma de 250 lei”.
2) Actele pe care tutorele minorului sub 14 ani nu le poate încheia valabil decât cu încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare.
În acest sens, art. 129 alin. (2) C.fam. prevede că: „Tutorele nu poate, fără prealabila încuviinţare a
autorităţii tutelare, să facă valabil înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunţarea la
drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie orice acte care depăşesc dreptul de
administrare”. Se admite că textul are în vedere actele juridice civile de dispoziţie 26 . De amintit
că, art. 131 alin. (1) C.fam. califică drept act de dispoziţie şi ridicarea de la bancă a sumelor de bani
care întrec nevoile de întreţinere a minorului şi a administrării bunurilor sale, precum şi a hârtiilor
de valoare;
3) Actele pe care tutorele nu le poate încheia nici cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
În această categorie intră actele juridice civile menţionate expres de art. 128 şi 129 alin. (1) C.fam.;
astfel, mai întâi, potrivit art. 128: „Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în
linie dreaptă ori fraţii şi surorile tutorelui, de o parte şi minorul de alta”; pe de altă parte, art. 129
alin. (1) C.fam. dispune că: „Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să
garanteze obligaţia altuia”.
157. Încuviinţarea prealabilă a actelor civile de către tutorele minorului între 14 şi 18 ani. Pe
fondul distincţiei de principiu pe care legea o face între minorul sub 14 ani (lipsit total de capacitate
de exerciţiu) şi cel care a împlinit 14 ani (care are capacitate restrânsă de exerciţiu), se explică şi
distincţia dintre obligaţiile pe care le are tutorele cu privire la bunurile copilului, în raport cu vârsta
acestuia. Dacă, în cazul copilului sub 14 ani, tutorele îi administrează el personal bunurile şi îl
reprezintă în actele civile, aşa încât se substituie total acestuia, după vârsta de 14 ani a copilului
tutorele este chemat doar să încuviinţeze actele juridice civile pe care acesta le încheie personal (dar
nu singur).
În acest sens, art. 133 C.fam. prevede: (1) „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte
juridice cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui”. (2) „Dacă actul pe care minorul urmează să-l
încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate încheia decât cu încuviinţarea autorităţii
tutelare, va fi necesară şi prealabila încuviinţare a acesteia”.
158. Încetarea tutelei minorului. Încetarea tutelei minorului se poate datora unor cauze care privesc
persoana tutorelui – când vorbim despre încetarea funcţiei tutorelui, fie unor cauze care privesc
persoana minorului – când vorbim despre încetarea tutelei.
Încetarea funcţiei tutorelui intervine în următoarele situaţii:
a) moartea tutorelui (având în vedere caracterul intuitu personae);
b) îndepărtarea de la tutelă, potrivit art. 117 alin. (2) şi art. 138 alin. (2) C.fam. 27 ;
c) în locul tutorelui minorului este numit tutorele interzisului, potrivit art. 150 alin. (2)-(3) C.fam.;
d) la cererea sa, tutorele este înlocuit [pentru una din situaţiile prevăzute la art. 118 alin. (2) C.fam.,
care intervine în timpul tutelei].
Încetarea tutelei intervine în următoarele situaţii: a) dobândirea deplinei capacităţi de exerciţiu; b)
stabilirea filiaţiei faţă de cel puţin unul dintre părinţi; c) ridicarea decăderii din drepturile părinteşti;
d) ridicarea interdicţiei judecătoreşti pentru cel puţin unul dintre părinţi; e) reapariţia a cel puţin
unuia dintre părinţii declaraţi dispăruţi ori morţi; f) moartea minorului.
159. Răspunderea tutorelui minorului. Tutorele este răspunzător pentru felul în care asigură
ocrotirea persoanei minorului şi îngrijeşte de interesele patrimoniale ale acestuia.
Tutorele poate avea o răspundere penală şi una civilă, după caz. Mai întâi, răspunderea penală poate
fi angajată, în condiţiile art. 214 C.pen. pentru infracţiunea de gestiune frauduloasă. Pe de altă parte,
răspunderea civilă poate fi nepatrimonială ori patrimonială.
Răspunderea nepatrimonială se concretizează în îndepărtarea de la tutelă, potrivit art. 138 C.fam.:
(1) „Minorul, precum şi toţi cei prevăzuţi în art. 115 pot face plângere autorităţii tutelare cu privire
la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor”. (2) „Tutorele va fi îndepărtat dacă
săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum şi dacă
nu şi-a îndeplinit mulţumitor sarcina”. Este important să reţinem că, în condiţiile Legii nr.
272/2004, îndepărtarea tutorelui din tutelă este de competenţa judecătoriei. Chiar dacă art. 40 alin.
(2) din Legea nr. 272/2004 se referă exclusiv la instituirea tutelei, sunt de competenţa instanţei de
judecată şi alte măsuri prevăzute în Codul familiei cu privire la tutelă, precum: îndepărtarea
tutorelui care devine incompatibil [art. 117 alin. (2)]; înlocuirea tutorelui la cererea acestuia [art.
118 alin. (2)]; încetarea tutelei (art. 140) 28 .
Răspunderea patrimonială civilă este angajată ca o răspundere civilă delictuală, în condiţiile art.
998-999 C.civ.; această răspundere pentru fapta proprie intervine, în principiu, în toate situaţiile în
care tutorele, prin exercitarea deficitară a atribuţiilor sale, a cauzat prejudicii copilului pus sub tutela
sa ori altor persoane. Este de reţinut că, faţă de terţi, tutorele nu răspunde civil pentru fapta ilicită a
copilului aflat sub tutelă, potrivit art. 1000 alin. (2) şi (4) C.civ. (care este o răpundere instituită
special pentru părinţi, aşa încât nu poate fi extinsă către tutore); el va răspunde, nu pentru „fapta
altuia”, ci pentru „fapta proprie” (constând în neîndeplinirea atribuţiilor de tutore). În fine, amintim
că, potrivit art. 141 alin. (2) C.fam., „chiar dacă autoritatea tutelară a dat tutorelui descărcare de
gestiune, acesta răspunde pentru paguba pricinuită prin culpa sa”.
§3
Curatela copilului
160. Preliminarii. În dreptul roman Legea celor XII table reglementa curatela nebunilor (furiosi) şi
risipitorilor (prodigi), iar mult mai târziu legea Plaetoria prevedea curatela minorilor (anul 192-191
î.Hr.), luând în considerare lipsa de experienţă a tinerilor sub vârsta de 25 ani, cei care profitau de
aceasta erau notaţi cu infamia.
Măsura îi proteja pe tineri, dar le bloca practic posibilitea de a încheia acte juridice, pentru că terţii
renunţau să discute cu asemenea persoane din dorinţa de a evita complicaţiile 1 . Pentru a se înlătura
aceste incoveniente care impietau asupra desfăşurării sigure a relaţiilor juridice, minorului
contractant i se numea un curator; el era numit pentru un act determinat (ad certam causam) şi
veghea ca interesele minorului să nu fie lezate. Din timpul împăratului Marcus Aurelius, s-a
obişnuit ca minorului să i se numească un curator permanent, iar nu numai cu ocazia încheierii
anumitor acte juridice, pentru ca în epoca lui Iustinian curatela persoanelor sub 25 de ani să devină
permanentă şi obligatorie 2 .
În vechiul drept românesc, Codul Calimah reglementează, alături de epitropie, instituţia
„curatoriei”. În acest sens, art. 356 prevedea: „Asupra persoanelor, ce nu sunt destoinice sau nu pot
de sine a se îngriji pentru lucrurile lor, nici a-şi apăra driturile lor, datoare este Comisia
Epitropicească, în lipsa părinteştii sau epitropiceştii puteri a rândui curator”.
Pentru situaţiile în care se instituia un curator art. 357 arăta: „Curatoria sau apărarea se orânduieşte:
1. asupra averii tânărului, cei nemişcătoare, ce se află în ţară străină; 2. asupra acelor ce, întru
deosebită împregiurare, nu se pot apăra de cătră tatăl sau epitropul lor; 3. asupra celor în desăvârşită
vârstă căzuţi în nebunie sau într-alte metehne a minţii; 4. asupra celor vădiţi întru răsăpire; 5. asupra
celor zămisliţi (curatot ventris); 6. şi uneori asupra celor surdo-muţi; 7. celor în străinătate; 8.
asupra celor osândiţi pentru o vinovăţie” 3 .
În sistemul Codului civil român curatela minorului apare în cadrul instituţiei emancipării. Potrivit
art. 425 „minorul emancipat va avea un curator până la etatea majoră, care se va numi de consiliul
de familie” 4 .
161. Noţiune şi conţinut. Curatela minorului este mijlocul juridic, temporar şi subsidiar, de ocrotire
a copilului.
Ca şi ocrotirea părintească şi tutela, curatela copilului este tot un mijloc juridic de ocrotire, dar se
deosebeşte faţă de ele prin caracterul său temporar şi subsidiar 5 .
Din finalitatea sa, dată de ideea ocrotirii copilului aflat în situaţii speciale, rezultă şi natura sa
juridică: curatela copilului este o tutelă ad-hoc. Cea mai importantă consecinţă care rezultă din
această calificare juridică este aceea că, în esenţă, curatelei copilului îi sunt aplicabile regulile
tutelei acestuia.
Dacă, pe de o parte, în condiţiile Legii nr. 272/2004 numirea tutorelui, precum şi alte măsuri
privitoare la tutelă (înlocuirea tutorelui, îndepărtarea tutorelui, încetarea tutelei etc.) sunt de
competenţa judecătoriei de la domiciliul copilului (sau locul unde a fost găsit), iar, pe de altă parte,
curatela este supusă regulilor privind tutela, ar rezulta că instituirea curatelei copilului este de
competenţa instanţei de judecată 6 . Practic, dacă în anumite situaţii numirea curatorului de către
instanţă nu ridică probleme, deoarece copilul se află deja în faţa instanţei într-o anumită cauză (spre
exemplu, în situaţia înlocuirii tutorelui), sunt situaţii în care această soluţie nu face decât să
complice procedura şi să pună în discuţie ideea ocrotirii copilului prin instituirea curatelei (care
impune o intervenţie urgentă). În aceste condiţii, considerăm că autoritatea tutelară este competentă
să instituie curatela copilului cel puţin în situaţia în care evaluarea împrejurării care determină
curatela nu pune în discuţie o măsură luată printr-o hotărâre judecătorească, aşa cum este cazul în
situaţiile prevăzute de art. 152 lit. c) ori de art. 132 C.fam. 7 . De altfel, art. 24 alin. (6) teza finală
din Legea nr. 272/2004 dispune că „prevederile referitoare la desemnarea unui curator, în caz de
conflict de interese, sunt şi rămân aplicabile”.
Pe de altă parte, ocrotirea prin curatelă priveşte, atât persoana cât şi bunurile minorului. Pentru
dreptul civil este de reţinut latura patrimonială a ocrotirii, care cuprinde, prin asemănare cu cele
menţionate la tutela copilului: a) administrarea bunurilor copilului; b) reprezentarea copilului de
până la 14 ani în actele civile; c) încuviinţarea prealabilă a actelor civile ale copilului între 14 şi 18
ani.
Cu privire la încetarea curatelei, art. 157 C.fam. prevede: „Dacă au încetat cauzele care au provocat
instituirea curatelei, aceasta va putea fi ridicată de autoritatea tutelară la cererea curatorului, celui
reprezentat, a oricăruia din cei prevăzuţi în art. 115 ori din oficiu”. Cele menţionate cu privire la
competenţa instituirii curatelei sunt aplicabile şi aici, aşa încât, în principiu, ridicarea curatelei este
de competenţa instanţei de judecată (cu rezervele arătate deja).
În fine, regulile privind răspunderea tutorelui copilului, se aplică şi în situaţia curatorului acestuia.
162. Cazuri de instituire a curatelei minorului. Codul familiei reglementează patru cazuri de
instituire a curatelei minorului.
a) Cazul contrarietăţii de interese între copil şi reprezentantul ori ocrotitorul legal. Potrivit art. 132
C.fam.: „ori de câte ori se ivesc între tutore şi minor interese contrare, care nu sunt dintre cele care
trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, autoritatea tutelară va numi un curator”; în baza art. 105 alin.
final C.fam., care trimite la regulile tutelei, art. 132 se aplică şi în caz de contrarietate de interese
între copil şi părinte.
Noţiunea de contrarietate de interese trebuie înţeleasă în sens larg, aşa încât nu trebuie să fie
actuală, ci poate fi numai virtuală, iminentă. Jurisprudenţa a statuat că noţiunea de „interese
contrare” cuprinde nu numai pe acelea care au dat naştere unui conflict, ci şi pe acelea care sunt
susceptibile de a intra în conflict; în esenţă, în procesele în care sunt mai multe părţi există
întotdeauna interese contrare 8 . Acest caz de instituire a curatelei poate fi întâlnit în materie
succesorală (în litigiul de ieşire din indiviziune în care sunt implicaţi copilul şi tutorele sau părinţii
săi; cu ocazia dezbaterii succesiunii la notar), în materia executării silite a unor bunuri aflate în
coproprietate între părinţi/tutore şi minori;
b) Cazul înlocuirii unui tutore al minorului cu alt tutore, dar nu imediat, potrivit art. 139 C.fam:
„Până la intrarea în funcţiune a noului tutore” se va numi un curator;
c) Cazul punerii sub interdicţie a minorului, prevăzut de art. 146 C.fam.: „În caz de nevoie şi până
la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie, autoritatea tutelară va putea numi un curator pentru
îngrijirea persoanei şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru
administrarea bunurilor”;
d) Cazul împiedicării vremelnice a părintelui ori tutorelui minorului de a-l ocroti, prevăzut de art.
152 lit. c): se poate institui curatela „dacă din cauza bolii sau alte motive, părintele sau tutorele este
împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale cărei acte le
încuviinţează”.
Secţiunea a 2-a
Ocrotirea bolnavului psihic prin interdicţia
judecătorească
§1 - Noţiuni introductive
§2 - Procedura punerii sub interdicţie
§3 - Efectele punerii sub interdicţie judecătorească
§4 - Ridicarea interdicţiei judecătoreşti

§1
Noţiuni introductive
163. Consideraţii istorice. În dreptul roman, numai risipitorii erau interzişi (prodigi, eversores), iar
majorul care era într-o stare obişnuită de imbecilitate, demenţă sau furie sau care era surdo-mut sau
avea altă infirmitate perpetuă (qui morbo perpetuo laborat), avea numai un curator pentru
administrarea bunurilor sale. Furiosul aflat sub curatelă nu era interzis, aşa încât în momentele sale
de luciditate (per intervalla quæ perfectissima sunt) era capabil să încheie acte cu privire la
administararea bunurilor sale 1 .
În dreptul vechi românesc, Legiuirea Caragea arăta (partea întâia, „Despre obraze”, cap. IV, „Pentru
cei fără minte”) că „fără minte numim pre cei ce sunt întru adevăr nebuni sau lipsiţi de minte,
smintiţi”. Dar smintitul nu avea nici curator, nici tutore, singura protecţie fiind că „orice tocmeală
sau dar vor face se socotesc drept nimicu şi se strică”; în plus „veri ce greşélă vor face, nu se
învinovăţesc”. În schimb, Codul Calimah avea soluţii mult mai potrivite pentru asemenea situaţii.
Comisia epitropicească putea la cererea epitropului sau a rudelor celui protejat să rânduiască
„urmarea epitropiei pêne la uă vreme mai îndelungată şi neotărâtă ori pentru metehnele minţii séu
ale trupului ori pentru risipire séu alte pricini mari a epitropisitului” (art. 331). Comisia era
abilitată să declare o persoană nebună, după „cercetarea amănunţită a lucrurilor” şi după „cercetarea
socotinţei doctorilor rânduiţi” la acesta, iar hotărârea era supusă publicităţii pentru opozabilitate faţă
de terţi (art. 362). Curatela persoanei nebune era supusă regulilor epitropiei, iar curatorul avea
drepturi şi obligaţii legate de persoana nebunului, dar şi de averea acestuia. Legea reglementa
încetarea curatelei „când încetează pricinile care au fost” (art. 376). Comisia era chemată „să
desluşească şi să hotărască, dacă plecarea spre risipire s-au îndreptat cu temeiu şi cu statornicie,
cercetînd cu amăruntul pe casnicii lui, pe celelate rudenii, pe megieşii lui, şi însuţi ispitind adesă; iar
pentru cel nebun sau lipsit de minte, trebue, pe lângă cele pomenite chipuri, să orînduiască şi doftori
spre cercetare şi, luînd mărturia lor, aşa să dee hotărîrea” (art. 377).
Codul civil român, după modelul francez, a consacrat instituţia interdicţiei judecătoreşti (art.
435-457) 2 . Vom reţine de la început că, în acea perioadă, interdicţia era de două feluri: a)
judiciară, care rezulta dintr-o hotărâre civilă, era determinată de slăbirea facultăţilor intelectuale şi
îi ridica interzisului libera administrare şi dispoziţie asupra bunurilor sale (instituind tutela) şi b)
legală, care rezulta din condamnarea unei persoane la muncă silnică sau recluziune (potrivit legii
penale) şi avea aceleaşi efecte 3 . În fine, dacă starea sănătăţii mintale nu impunea interdicţia
judecătorească, instanţa putea aprecia că persoana are nevoie de asistenţa unui consiliu judiciar (art.
445, 458-460 C.civ.; considerată o interdicţie parţială).
Procedura instituirii interdicţiei prevedea convocarea consiliului de familie pentru a da lămuriri,
Parchetul era obligat să întreprindă verificări asupra situaţiei, se ordona efectuarea unei expertize
medicale, persoana a cărei punere sub interdicţie urma a se asculta obligatoriu. Actele juridice
încheiate după ce persoana era pusă sub interdicţie erau lovite de nulitate relativă. Interzisului îi era
permis să încheie singur, în intervale de luciditate, acte precum: căsătoria, recunoaşterea unui copil
natural, înzestrarea copilului, iar jurisprudenţa arăta că se putea obliga, în acelaşi mod, prin delictele
şi cvasidelictele sale, săvârşite în mod conştient 4 .
164. Noţiune şi reglementare. În prezent, instituţia interdicţiei judecătoreşti este reglementată în
titlul al III-lea, capitolul al II-lea – intitulat „Interdicţia”, art. 142-151 Codul familiei. La rândul său,
Decretul nr. 32/1954 reglementează în capitolul al III-lea, prima secţiune, art. 30-35, „Procedura
interdicţiei”.
În doctrină se susţine constant că interdicţia judecătorească este măsura de ocrotire, de drept civil,
care se ia de către instanţă faţă de persoana fizică lipsită de discernământul necesar pentru a se
îngriji de interesele sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, constând în lipsirea de
capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei 5 .
Vom reţine de la început trăsăturile caracteristice ale interdicţiei:
– este o măsură de ocrotire de drept civil (prin aceasta asemănându-se cu ocrotirea părintească,
tutela şi curatela);
– este judecătorească, în sensul că numai instanţa are competenţa de a dispune ca o persoană să fie
pusă sub interdicţie, în condiţiile legii.
165. Delimitarea interdicţiei judecătoreşti faţă de alte instituţii. Interdicţia judecătorească nu
trebuie confundată cu alte noţiuni juridice. Mai întâi, această instituţie nu trebuie confundată cu
ceea ce am examinat sub denumirea de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice,
indiferent că acestea sunt măsuri – sancţiuni ori măsuri – de ocrotire. În esenţă, dacă aceste îngrădiri
privesc conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi numai indirect se răsfrâng şi asupra
conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, interdicţia judecătorească priveşte numai
capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice 6 .
În al doilea rând, interdicţia judecătorească nu se confundă cu tratamentul medical obligatoriu, prin
internarea într-o unitate de psihiatrie a persoanei cu tulburări psihice, potrivit procedurii
reglementate de Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002,
principalele deosebiri fiind următoarele 7 :
a) interdicţia este judecătorească, pe când tratamentul medical obligatoriu se dispune de o autoritate
medicală, pe cale administrativă (instanţa poate verifica legalitatea acestei măsuri);
b) dacă punerea sub interdicţie judecătorească conduce la lipsirea de capacitate de exerciţiu,
tratamentul medical obligatoriu nu are niciun efect cu privire la capacitatea civilă de exerciţiu a
persoanei fizice.
În fine, interdicţia judecătorească nu se confundă cu „obligarea la tratament medical” sau
„internarea medicală” reglementate în Codul penal ca măsuri de siguranţă, principalele deosebiri
fiind următoarele: a) măsurile de singuranţă se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute
de legea penală şi au ca scop înlăturarea unei stări de pericol, ipoteză care nu se întâlneşte în cazul
interdicţiei judecătoreşti; b) obligarea la tratament medical îl priveşte pe făptuitorul care din cauza
unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă
pericol pentru societate; acesta trebuie să se prezinte regulat la tratament medical până la
însănătoşire, iar, dacă nu se prezintă, se poate dispune internarea medicală (art. 113 C.pen.); c)
obligarea la tratament medical îl priveşte pe făptuitorul care este bolnav mintal sau toxicoman şi se
află într-o stare care prezintă pericol pentru societate; el este internat într-un institut medical până la
însănătoşire (art. 114 C.pen.).
166. Condiţiile de fond cerute pentru punerea sub interdicţie. Condiţiile de fond cerute pentru ca o
persoană să poată fi pusă sub interdicţie judecătorească rezultă din dispoziţiile art. 142 C.fam.: „Cel
care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei or debilităţii
mintale, va fi pus sub interdicţie”.
Doctrina reţine că punerea sub interdicţie presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond
8 , pe care le prezentăm în continuare.
a) Persoana să fie lipsită de discernământ. De o manieră generală, lipsa de discernământ înseamnă
incapacitatea persoanei de a-şi manifesta conştient voinţa în anumite împrejurări concrete; lipsa
discernământului trebuie apreciată, atât sub raport intelectiv (adică, persoana nu are reprezentarea
actelor şi faptelor sale şi ale efectelor lor), cât şi sub aspect volitiv (adică, persoana nu-şi poate
controla, dirija voinţa).
b) Cauza lipsei de discernământ să fie alienaţia ori debilitatea mintală. Pentru a fi îndeplinită
această condiţie se cere ca lipsa de discernământ să provină din alienaţie sau debilitate mintală 9 .
Prin alienaţie mintală se înţelege absenţa, distrugerea sau alterarea parţială sau generală a funcţiilor
psihice, determinată de cauze patologice (diferite boli infecţioase cu reacţii meningoencefalitice),
intoxicaţii, compresiuni tumorale intracerebrale, leziuni encefalitice, precum şi cauze fiziologice şi
psihologice. Adeseori, alienarea mintală (denumită popular şi în vechile legiuiri româneşti nebunie)
este urmarea unor boli psihice, precum schizofrenia, sindroamele maniaco-depresive. Prin
debilitate mintală se înţelege forma de înapoiere mintală mai uşoară decât idioţenia şi imbecilitatea,
în care individul nu poate depăşi însuşirea cunoştinţelor corespunzătoare primelor patru clase
primare.
Înapoierea mintală are trei grade: idioţia, imbecilitatea şi debilitatea mintală 10 . Idioţia este stadiul
cel mai grav al înapoierii mintale, persoana care prezintă acest tip de handicap are şi o dezvoltare
fizică deficitară, gândirea este extrem de rudimentară şi după exersări îndelungate poate executa
mişcări de autoservire şi necesită îngrijire permanentă, nedepăşind niciodată nivelul unui copil
normal de doi ani. Imbecilitatea este un grad intermediar de înapoiere mintală, în care persoana nu-
şi poate însuşi limbajul scris şi nu poate depăşi nivelul vârstei preşcolare, însă reuşeşte să înveţe să
meargă, să vorbească şi să achiziţioneze cunoştinţe fragmentare. Debilitatea mintală este gradul cel
mai uşor al întârzierii mintale, însă deficitul intelectual se manifestă în capacitate redusă de
generalizare şi de abstractizare. Cu toate că, din cauza lipsei unor deficienţe fizice la prima vedere,
debilul mintal nu se deosebeşte de un om normal, din cauza criticismului redus al gândirii, a
caracterului pueril al afectivităţii, el are nevoie de îndrumarea adulţilor şi atunci când reuşeşte să-şi
câştige singur existenţa.
Aşa se explică de ce legea s-a ocupat expres în materia mijloacelor de ocrotire civilă numai de
situaţia debililor mintali, nu şi de cea a celorlalţi deficienţi mintali. Chiar dacă din punct de vedere
medical există diferenţe importante între cele trei stadii, din punct de vedere juridic, termenul de
debil mintal este interpretat în sens larg, cuprinzând şi cazurile de idioţie şi de imbecilitate, pe care
legea nu le include expres printre situaţiile de interdicţie. Este adevărat că aceste persoane nu au
decât o autonomie fizică relativă şi au în permanenţă nevoie de îngrijire specială, aşa încât este greu
de presupus că pot intra singure în raporturi juridice cu alte persoane, dar aplicabilitatea interdicţiei
judecătoreşti ca măsură de ocrotire nu este exclusă.
Se observă că punerea sub interdicţie priveşte persoanele a căror capacitate psihică este deficitară
fie din naştere, fie datorită unor cauze intervenite pe parcursul vieţii. Starea fiziologică anormală de
alienaţie sau debilitate mintală trebuie să aibă un caracter de durată, nu crize accidentale. S-a reţinut
că nu se pretinde o continuitate absolută, iar existenţa unor intervale lucide sporadice, în cazul
alienaţiei, nu exclude punerea sub interdicţie, pentru că art. 142 C.fam. condiţionează această
măsură de existenţa unei stări de deficienţă mintală cu caracter general şi permanent 11 .
c) Lipsa de discernământ să nu-i permită persoanei să se îngrijească de interesele sale. Luarea
acestei măsuri de ocrotire se justifică tocmai prin aceea că persoana nu se poate îngriji de interesele
sale în cadrul circuitului civil, datorită lipsei de discernământ. În principiu, fiind o stare de fapt,
îndeplinirea acestei condiţii poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
În ipoteza în care discernământul există, persoana este capabilă, dar se poate găsi în situaţii sau stări
care să o împiedice să-şi apere interesele în mod satisfăcător, de exemplu: bătrâneţea, boala
(paralizie) sau infirmităţi fizice (surdomutismul), deci nu se justifică punerea sub interdicţie, ci
eventual instituirea unei curatele 12 . De asemenea, unele tulburări psihice, forme uşoare de
nevroze, psihoze sau manii nu justifică o punere sub interdicţie, dacă manifestarea lor „nu
influenţează în atare măsură discernământul, încât să-l facă pe cel a cărui punere sub interdicţie se
cere inapt de a-şi îngriji interesele” 13 . În cazul viciilor, alcoolismul cronic sau jocurile de noroc nu
justifică prin ele însele punerea sub interdicţie 14 , ci trimit spre o problemă mai delicată, aceea a
risipirii bunurilor 15 . În fine, un comportament agresiv al unei persoane, cu ameninţări şi
manifestări neplăcute pentru cei din jurul său, nu poate îndreptăţi punerea sub interdicţie 16 .
În final, vom reţine că doctrina şi jurisprudenţa subliniază, pe bună dreptate, caracterul limitativ al
condiţiilor prevăzute de art. 142 C.fam. pentru punerea sub interdicţie.

§2
Procedura punerii sub interdicţie
167. Preliminarii. Procedura punerii sub interdicţie este riguros reglementată pentru a garanta
drepturile persoanei implicate şi a respecta interesul general care se manifestă într-o asemenea
situaţie. Efectele juridice produse asupra capacităţii persoanei sunt foarte importante, aşa încât
trebuie înlăturat riscul adoptării unei asemenea măsuri faţă de persoane care nu fac parte din
categoria prevăzută de lege (debilii şi alienaţii mintal). Pe de altă parte, nevoia securităţii
raporturilor juridice civile (şi nu numai) impune ca această măsură să fie dispusă faţă de toate
persoanele aflate în această situaţie. Aceste repere sunt cele care stau la baza procedurii legale în
acestă materie.
Mai întâi, se admite că punerea sub interdicţie judecătorească poate fi cerută de orice persoană care
are interes. Soluţia rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 143 C.fam.: „interdicţia poate fi cerută
de autoritatea tutelară şi de toţi cei prevăzuţi în art. 115”. Se admite că procedura poate fi declanşată
chiar de către persoana fizică ce urmează a fi pusă sub interdicţie, de vreme ce este vorba de o
măsură de ocrotire 1 . Pe de altă parte, competenţa de soluţionare a cererii aparţine instanţei
judecătoreşti (judecătoria) de la domiciliul pârâtului (actor sequitur forum rei) 2 .
168. Fazele procedurii. Această procedură are două faze: a) faza necontradictorie şi b) faza
contradictorie.
În faza necontradictorie sunt pregătite elementele necesare celei de a doua faze. Potrivit art. 30-32
din Decretul nr. 32/1954 această fază cuprinde următoarele acte şi fapte procesuale:
– după ce s-a primit cererea de punere sub interdicţie, preşedintele instanţei ia măsuri ca aceasta,
împreună cu înscrierile anexate să fie comunicată procurorului;
– procurorul dispune efectuarea cercetărilor pe care le consideră necesare; procurorul este obligat
să ia părerea unei comisii de medici specialişti; dacă cel a cărui punere sub interdicţie se află
internat într-o unitate sanitară, trebuie să se ia părerea medicului sub supravegherea căruia se află;
– dacă e cazul, se va face aplicaţia art. 146 C.fam. care prevede: „În caz de nevoie şi până la
rezolvarea cererii de punere sub interdicţie, autoritatea tutelară va putea numi un curator pentru
îngrijirea persoanei şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută precum şi pentru
administrarea bunurilor”;
– având concluziile procurorului, instanţa poate dispune internarea provizorie a celui în cauză, pe
timp de cel puţin 6 săptămâni; aceasta se dispune numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două
condiţii: 1) este necesară observarea mai îndelungată a stării mintale a persoanei potrivit avizului
medicului specialist; 2) această observare nu se poate face altfel;
– după ce primeşte rezultatul cercetărilor procurorului şi avizul comisiei de medici specialişti
precum şi, dacă este cazul, părerea medicului curant, preşedintele instanţei fixează termen de
judecată, dispunând citarea părţilor şi comunicarea cererii şi a tuturor înscrisurilor celui a cărui
punere sub interdicţie este cerută 3 .
Pe de altă parte, faza contradictorie îmbracă forma unui proces civil obişnuit, cu următoarele
particularităţi:
– procurorul participă la judecată şi pune concluzii cu privire la cerere;
– între probele administate, interogatoriul pârâtului este obligatoriu (în acelaşi fel, art. 442 şi 446
C.civ. impuneau această probă; este o garanţie pentru pârât şi o aplicare a principiului nemijlocirii
în virtutea căruia instanţa trebuie să cerceteze direct, nemijlocit, elementele cauzei); expertiza
medicală (psihiatrică) este câştigată cauzei din faza necontradictorie, dar poate fi completată; fără a
fi legată de concluziile negative sau pozitive ale expertizei, instanţa trebuie să administreze această
probă, jurisprudenţa fiind constantă în acest sens 4 .
Pe baza probelor administrative, după deliberare, instanţa va da hotărârea de admitere ori respingere
a cererii. Faza contradictorie se încheie pe data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.

§3
Efectele punerii sub interdicţie judecătorească
169. Lipsirea de capacitate de exerciţiu. Hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie constată
starea de alienaţie sau debilitate mintală din care rezultă lipsa de discernământ a persoanei, care
justifică soluţia. Ea produce două efecte; a) lipsirea de capacitate de exerciţiu; b) instituirea tutelei
interzisului.
Potrivit art. 11 din Decretul nr. 31/1954, în afară de minorul sub 14 ani, este lipsită de capacitate de
exerciţiu şi persoana pusă sub interdicţie.
De la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, cel pus sub interdicţie este prezumat de a
nu avea discernământ, cu caracter de continuitate.
Efectul imediat al punerii sub interdicţie – lipsirea de capacitate de exerciţiu – se manifestă diferit,
în funcţie de capacitatea pe care o avea persoana la data punerii sub interdicţie, după cum urmează:
– dacă este un minor sub 14 ani, efectul lipsirii de capacitate de exerciţiu nu se produce de la data
rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii (căci el este, oricum lipsit de capacitatea de exerciţiu,
datorită vârstei), ci de la data când va împlini 14 ani;
– dacă este un minor între 14 şi 18 ani, se trece de la capacitatea de exerciţiu restrânsă la lipsa
capacităţii de exerciţiu;
– în celelalte cazuri, persoana cu deplină capacitate de exerciţiu devine o persoană lipsită de
capacitatea de exerciţiu.
Aşa cum prevede art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, pentru cei ce nu au capacitate de
exerciţiu actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali.
170. Tutela interzisului judecătoresc. Incapacitatea născută prin hotărârea de punere sub interdicţie
se întregeşte în mod necesar cu instituirea concretă a ocrotirii persoanei respective, sub forma unei
tutele asemănătoare aceleia a minorului sub 14 ani (lipsit de ocrotire părintească).
Potrivit art. 145 alin. (1) C.fam.: „Hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie rămasă
definitivă va fi comunicată de instanţa judecătorească autorităţii tutelare, care va desemna un
tutore”. De asemenea, art. 147 C.fam. prevede: „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a
împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea
nu dispune altfel” 1 .
Dată fiind situaţia specială a persoanei puse sub interdicţie şi, în consecinţă, particularităţile tutelei
instituite, art. 148 C.fam. prevede că: „Tutorele celui pus sub interdicţie este în drept să ceară
înlocuirea sa după 3 ani de la numire” (este o cauză specială de înlocuire, neprevăzută în art. 118
C.fam.).
Conţinutul ocrotirii interzisului prin tutelă este stabilit astfel de art. 149 C.fam.: (1) „Tutorele este
dator să îngrijească de persoana celui pus sub interdicţie, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţi
condiţiile de viaţă; în acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi, la nevoie, toate bunurile celui pus
sub interdicţie”. (2) „Autoritatea tutelară, de acord cu serviciul sanitar competent şi ţinând seama de
împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicţie va fi îngrijit la locuinţa lui ori într-o instituţie
sanitară”.
Corelaţia dintre ocrotirea părintească şi tutela minorului interzis este stabilită de art. 150 C.fam.,
astfel: (1) „Minorul care, la epoca punerii sub interdicţie, se afla sub ocrotirea părinţilor, va rămâne
sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore. Dispoziţiile art. 149
sunt aplicabile şi situaţiei prevăzute în prezentul alineat”. (2) „Dacă la data când minorul devine
major el se află sub interdicţie, autoritatea tutelară va numi un tutore”. (3) „În cazul în care la epoca
punerii sub interdicţie minorul se află sub tutelă, autoritatea tutelară va hotărî dacă fostul tutore al
minorului păstrează sarcina tutelei sau va numi un nou tutore”. Reamintim că, în condiţiile Legii nr.
272/2004, competenţa numirii tutorelului copilului revine instanţei de judecată.
Dacă între tutore şi interzis se ivesc interese potrivnice, dar nu de natură a determina îndepărtarea
din tutelă, se va numi un curator special 2 .
171. Data producerii efectelor punerii sub interdicţie. În această privinţă art. 144 C.fam. alin. (1)
dispune că interdicţia „îşi produce efectele de la data când hotărârea a rămas
definitivă” (irevocabilă); „după ce a rămas definitivă, hotărârea se va comunica, fără întârziere, de
către instanţa judecătorească ce a pronunţat-o, instanţei locului unde actul de naştere a celui pus sub
interdicţie a fost înregistrat spre a fi transcrisă în registrul anume destinat” [alin. (2) art. 144];
„când sentinţa judecătorească prin care s-a pronunţat interdicţia a fost atacată cu recurs şi acesta a
fost respins, instanţa de recurs va face ea însăşi comunicarea prevăzută de acest articol trimiţând, în
copie, dispozitivul sentinţei” [alin. (3) art. 144]; „incapacitatea celui pus sub interdicţie nu va putea
fi opusă unui al treilea decât de la data transcrierii hotărârii, afară numai dacă cel de-al treilea a
cunoscut interdicţia pe altă cale” [alin. (4) art. 144].
În aceste condiţii, actul juridic încheiat anterior transcrierii hotărârii de punere sub interdicţie de
către cel care a fost pus sub interdicţie cu un terţ de bună-credinţă, nu va putea fi anulat pentru lipsa
capacităţii de exerciţiu; el poate fi anulat pentru lipsa discernământului, care trebuie probată în
procesul ce are ca obiect anularea actului 3 .
§4
Ridicarea interdicţiei judecătoreşti
172. Prezentare. Potrivit art. 151 C.fam.: (1) „Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia,
instanţa judecătorească va pronunţa, ascultând concluziile procurorului, ridicarea ei.
Cererea de ridicare a interdicţiei judecătoreşti poate fi susţinută chiar de cel pus sub interdicţie, de
tutore, de procuror sau de orice altă persoană interesată.
Hotărârea care pronunţă ridicarea interdicţiei îşi produce efectele de la data când rămâne
irevocabilă. Ea se va comunica de către instanţa judecătorească care a pronunţat-o, instanţei locului
unde s-a transcris hotărârea de punere sub interdicţie, spre a fi de asemenea, transcrisă în registrul
special şi totodată spre a face în acelaşi registru menţiune despre ridicarea interdicţiei, pe marginea
hotărârii care a pronunţat interdicţia [art. 151 alin. (3) C.fam.].
Cu privire la procedura ridicării interdicţiei, art. 35 din Decretul nr. 32/1954 prevede: „Ridicarea
interdicţiei se face cu aceeaşi procedură ca şi pronunţarea ei” 1 .

Secţiunea a 3-a
Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă
§1 - Noţiuni generale
§2 - Procedura instituirii, conţinutul ocrotirii şi încetarea curatelei
§3 - Asistarea persoanelor în vârstă la încheierea unor acte juridice

§1
Noţiuni generale
173. Felurile curatelei. Din dispoziţiile legale care formează sediul materiei 1 rezultă că există două
feluri de curatelă:
– curatela incapabilului, adică măsura de ocrotire luată în favoarea celui lipsit de capacitatea de
exerciţiu (minorul sub 14 ani şi interzisul judecătoresc) sau cu capacitatea de exerciţiu restrânsă
(minorul de 14-18 ani), care a fost analizată
– curatela capabilului, adică măsura de ocrotire luată în favoarea persoanei fizice cu capacitate de
exerciţiu deplină, dar aflată în anumite situaţii speciale 2 .
Distincţia între curatela incapabilului este esenţială în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil
fiecăreia. În esenţă, pe când curatelei capabilului i se aplică regulile de la mandat, curatelei
incapabilului i se aplică regulile de la tutelă. În acest sens, art. 155 alin. (1) C.fam. dispune: „În
cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat”, iar pentru curatela
incapabilului, considerată o tutelă ad-hoc, am văzut că se aplică regulile tutelei.
174. Cazuri de instituire a curatelei. Mai întâi, art. 152 C.fam. prevede 3 : „În afară de alte cazuri
prevăzute de lege, autoritatea tutelară va putea institui curatela:
a) dacă din cauza bătrâneţii, a bolii sau a infirmităţii fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate,
personal, să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din
motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant;
b) dacă din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici
prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
c) dacă din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un
anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează;
d) dacă persoana, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un
mandatar general;
e) dacă o persoană a dispărut fără a avea ştiri despre ea şi nu a lăsat un mandatar general.
Pe de altă parte, legea instituie curatela în situaţii, precum:
a) curatela succesorală notarială; acest caz de curatelă este prevăzut de art. 72 din Legea nr.
36/1995 şi art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954. Este o curatelă specială, care se instituie de
către notar dacă nu există un custode al succesiunii, iar conservarea bunurilor succesorale necesită
anumite cheltuieli;
b) curatela surdomutului; acest caz este prevăzut de art. 816 C.civ.: „Surdomutul ce nu ştie să scrie
nu poate accepta o donaţie decât cu asistarea unui curator special numit” după regulile stabilite
pentru minori; curatorul va avea rolul de interpret al voinţei surdo-mutului (surdului sau mutului) în
sensul Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 4 . Per a contrario, surdo-mutul
care ştie să scrie (să îşi comunice voinţa şi ideiile prin scris) poate să primească donaţia el însuşi sau
printr-un mandatar cu procură autentică.

§2
Procedura instituirii, conţinutul ocrotirii şi
încetarea curatelei
175. Procedura instituirii curatelei. Instituirea curatelei se face fie la cerere, fie din oficiu. Potrivit
art. 154 alin. (1) C.fam.: „Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a
soţului său, a rudelor, a celor arătaţi în art. 115, precum şi a tutorelui, în cazul prevăzut de art. 152
lit. c). Autoritatea tutelară poate institui curatela şi din oficiu”. Cu privire la competenţa autorităţii
tutelare de a institui curatela capabilului Legea nr. 272/2004 nu aduce nicio modificare, pentru că,
prin ipoteză, ea priveşte numai situaţia copilului.
Este important să reţinem că, spre deosebire de tutelă, „curatela nu se poate institui decât cu
consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimţământul nu poate fi dat” [art.
154 alin. (2)]. Confirmarea celui reprezentat priveşte măsura ca atare, precum şi persoana
curatorului. Între tutore, a cărui împuternicire se întemeiază pe actul de numire încheiat potrivit
legii, şi mandatar, ale cărui puteri izvorăsc numai din contractul prin care mandantul îi conferă
împuternicirea, curatorul propriu-zis are o situaţie intermediară, pentru că puterile sale de
reprezentare îi sunt conferite de actul de numire, dar curatela nu poate fi instituită decât cu
consimţământul celui ce urmează a fi ocrotit.
Excepţia de la acest principiu, prevăzută de art. 154 alin. (2) C.fam. „cazurile în care acest
consimţământ nu poate fi dat”, trebuie interpretată, ca orice excepţie, restrictiv.
176. Conţinutul ocrotirii prin curatelă. Pentru a stabili conţinutul curatelei capabilului trebuie să
avem în vedere următoarele reguli:
a) întrucât, potrivit art. 155 alin. (1) C.fam.: „În cazurile în care se instituie curatela, se aplică
regulile de la mandat”, înseamnă că conţinutul ocrotirii este exprimat în puterile încredinţate de
persoana reprezentată;
b) potrivit art. 155 alin. (2) C.fam.: „Autoritatea tutelară poate da instrucţiuni curatorului, în locul
celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă”;
c) potrivit art. 153 C.fam.: „În cazurile prevăzute de art. 152, instituirea curatelei nu aduce nicio
atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă”; în consecinţă, cel reprezentat îl poate
revoca pe curator, după cum poate încheia el, personal, actul juridic civil;
d) în îndeplinirea sarcinilor sale, în fiecare caz în parte, curatorul trebuie să ţină seama de cauza ori
motivul instituirii curatelei.
177. Încetarea curatelei. Prin încetarea curatelei, se poate înţelege atât încetarea funcţiei
curatorului, cât şi încetarea măsurii curatelei.
Funcţia curatorului poate înceta: 1) prin voinţa persoanei reprezentate (ceea ce echivalează cu
revocarea curatorului); 2) prin înlocuirea curatorului (art. 156 C.fam. prevede: „Curatorul este în
drept să ceară înlocuirea sa după trei ani de la numire”).
Măsura curatelei încetează, prin ridicarea ei, la încetarea cauzelor care au generat-o. În acest sens,
art. 157 C.fam. prevede că: „Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta
va fi ridicată de autoritatea tutelară, la cererea curatorului, a celui reprezentat, a oricăruia din cei
prevăzuţi în art. 115 ori din oficiu”. În caz de deces al persoanei ocrotite, curatela încetează.
Anularea deciziei prin care a fost instituită curatela poate fi admisă de instanţa judecătorească chiar
dacă, între timp, curatela a încetat 1

§3
Asistarea persoanelor în vârstă la încheierea
unor acte juridice
178. Prezentare. Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice a introdus un
mijloc de ocrotire a persoanelor cu capacitate deplină de exerciţiu, care nu se confundă cu
instituirea curatelei 1 . În condiţiile legii, persoanele vârstnice (care au împlinit vârsta legală pentru
pensionare) vor fi asistate, la cerere sau din oficiu, de către un reprezentant al autorităţii tutelare a
consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază, atunci când încheie acte juridice de
înstrăinare cu titlu oneros sau cu titlu gratuit a bunurilor care le aparţin în schimbul întreţinerii şi
îngrijirii lor (art. 30). Legea prevede că în astfel de acte juridice civile obligaţia de întreţinere şi de
îngrijire, precum şi modalităţile practice de executare a lor vor fi menţionate expres în înscrisul
autentic încheiat de notarul public. Este de reţinut că autoritatea tutelară poate fi sesizată de orice
persoană interesată în legătură cu neexecutarea obligaţiei de întreţinere de către noul proprietar al
bunurilor, trebuie să efectueze o anchetă socială în legătură cu situaţia anunţată şi „va propune
măsurile necesare de executare legală” a obligaţiilor asumate prin astfel de acte juridice civile (art.
34).
Acest mijloc suplimentar de ocrotire a persoanelor în vârstă, menit să stopeze unele probleme
întâlnite în practică în materia contractului de întreţinere, nu afectează capacitatea de exerciţiu a
acestora. De aceea, dacă actul juridic se încheie fără ca înstrăinătorul să fie asistat, este perfect
valabil şi nu se poate cere anularea lui pe motiv că persoana respectivă nu a fost asistată 2 .

TITLUL II
PERSOANA JURIDICĂ
Capitolul I - Noţiuni generale privind persoana juridică
Capitolul II - Statutul persoanelor juridice

Capitolul I
Noţiuni generale privind persoana juridică
Secţiunea 1 - Consideraţii istorice privind persoana juridică
Secţiunea a 2-a - Consideraţii privind natura personalităţii juridice
Secţiunea a 3-a - Noţiunea de persoană juridică

Secţiunea 1
Consideraţii istorice privind persoana juridică
1. Preliminarii. Se admite unanim că există două categorii de subiecte de drept civil: persoana
fizică, analizată în prima parte a lucrării de faţă, şi persoana juridică. De o manieră generală,
subiectul de drept civil este acel subiect de drept care este titular de drepturi şi obligaţii civile. Este
adevărat că afirmarea personalităţii juridice a individului este „produsul unei lente şi sângeroase
cuceriri a vieţii sociale”, dar astăzi noţiunea tehnico-juridică de „persoană fizică” exprimă fără dubii
calitatea omului de a fi subiect de drept civil, aşa încât prin simpla pronunţare a expresiei „persoană
fizică” este subînţeleasă calitatea de subiect de drept civil a omului 1 . La rândul său, conceptul de
„persoană juridică”, admis în prezent fără rezerve, este rezultatul unor transformări importante care
s-au derulat pe o perioadă îndelungată, ale cărei etape vom încerca să le punctăm în cele ce
urmează.
Noţiunea de drept subiectiv şi de persoană în înţelesul juridic al termenului, chiar în situaţia în care
se aplică individului, nu este „un adevăr de ordine naturală”, ci un concept juridic (nomen
intellectuale), care corespunde unei realităţi sociale, dar care constă într-o relaţie pur intelectuală
între „nevoile şi puterile individului şi normele juridice menite a le proteja, a le satisface şi a le
armoniza cu nevoile şi puterile altora, şi ale colectivităţii întregi” 2 . Este important de observat că
„sintezele de puteri şi de interese individuale organizate”, ca origine şi ca finalitate, ca mijloc
eficient pentru individ de a-şi cuceri şi a-şi manifesta autonomia, au avut şi au, din perspectiva
conceptului de drept subiectiv şi de persoană, „precădere asupra individului izolat”. Istoria
demonstrează că rolul pe care individul l-a jucat în decursul timpului şi îl joacă pe scena vieţii
sociale a fost cucerit şi este menţinut prin „colaborare” cu alţii, iar nu izolat, prin „sinteze de nevoi
şi de puteri, familiale, comunale, teritoriale, economice sau profesionale” 3 .

§1
Persoana juridică în dreptul roman
2. Statul roman. Cea mai veche persoană juridică este însuşi statul roman, care avea patrimoniul său
– ager publicus, aerarium –, primea moşteniri şi avea debitori, iar modelul său a fost urmat în
organizarea coloniilor şi municipiilor. Pe de altă parte, fără a încerca să căutăm în dreptul roman
sensul de astăzi al conceptului de persoană juridică, este cert că dreptul clasic distingea deja între:
grupările de persoane, universitates personarum (precum: societăţile de bancheri, colegiile de
preoţi, confreriile) şi universitates bonorum (stabilimentele şi fundaţiile, iar mai târziu, aşezămintele
pioase, mânăstirile, spitalele) 1 .
Pământurile provinciilor cucerite aparţineau statului roman cu titlu de „ogor public” (ager publicus)
şi dat în folosinţă particularilor care plăteau un impozit funciar (vectigal). De asemenea, prizonierii
de război deveneau sclavi (mancipia) şi intrau în proprietatea satului, care îi vindea (sub corona
vendere) sau îi folosea pentru diferite munci (servi publici). Populus romanus participă la circuitul
civil prin aerarium. Sub împăraţi a apărut alături de aerarium, controlat de Senat, fiscus, care
constituia o administraţie a finanţelor publice supusă numai împăratului şi a cărei importanţă a
crescut pe măsura dezvoltării puterii împăratului şi a decăderii Senatului (sub Diocliţian se pare că
aerarium este absorbit în întregime de fiscus). Spre deosebire de res publicae populi romani, fiscus
res privata, era res familiaris a împăratului 2 .
3. Lex Iulia de collegiis . Există în dreptul roman anumite corporaţii (precum sodalitates), ale căror
origini sunt foarte vechi şi care puteau fi constituite liber, fără a exista vreo reglementare care să
limiteze funcţionarea lor, dar şi fără a avea personalitate juridică distinctă de a membrilor săi 3 . Pe
de altă parte, colegiul servea unor interese mai largi (organizarea serviciului divin, apărarea unor
interese profesionale), iar dispariţia unor membrii nu afecta existenţa sa. Importanţa lor socială şi
politică determină intervenţia statului care prevede un mod de autorizare, ce permite asocierea şi
acordă personalitate colegiului. Implicarea lor în diferite probleme, de multe ori în competiţie cu
interesele statului, atrage chiar dizolvarea lor, în timpul lui Cicero (anul 64 î.Hr.), pentru a fi
restabilite după scurt timp (anul 58) şi iar dizolvate în timpul lui Cezar (cu excepţia celor antiqu et
legitima ale preoţilor şi funcţionarilor). În fine, Lex Iulia de collegiis instituie statutul legal al
asociaţiilor şi impune sistemul autorizării prealabile, orice asociaţie fiind obligată să obţină o
autorizare specială (în caz contrar era illicita collegia), cu excepţia colegiilor religioase. Această
autorizare avea la început un caracter prealabil şi expres, dar printr-o evoluţie lentă primeşte un
caracter implicit, ajungând o autorizare tacită (în secolul al III-lea pare a fi generalizată autorizarea
tacită).
4. Universitates personarum. În domeniul dreptului privat, ideea de unitate corporativă se
accentuează prin introducerea conceptului de universitas personarum prin care dreptul roman
recunoaşte calitatea de subiect de drept colegiului însuşi, privit ca unitate corporativă distinctă de
pluralitatea membrilor individuali, care la un moment dat compun gruparea 4 . Se distinge între
universitas şi singuli, iar textele afirmă despre collegium ceea ce afirmau despre ereditas
( „Personae vice fungitur”. „Pesonae vicem sustinet”). Personalitatea corpului unitar este distinctă
de pluralitatea membrilor corporaţiei, iar din punct de vedere patrimonial, asociaţia avea bunuri
distincte de cele ale membrilor săi. Colegiile erau asociaţii înfiinţate prin voinţa liberă şi în interesul
membrilor, iar univeritas, ca personalitate distinctă, era concepută în vederea realizării acestor
interese colective şi în puterea pluralităţii de voinţe individuale, care determinau scopul asociaţiei şi
mijloacele juridice de realizare şi elaborau statutul acesteia, în limitele dreptului. Conceptul unitar
de universitas apare ca un procedeu juridic de coordonare şi de armonizare a voinţelor membrilor
asociaţiei, iar „voinţa comună” se manifestă prin procedeul „majoritar” ( „quod maior pars curiae
efficit, pro eo habetur ao si omnes egerit”- L. 19 D. 50.1) sau prin funcţionarea „organului
reprezentativ” al pluralităţii ( „muncipii intelliguntur scire quod sciant hi quibus summa reipublicae
comuna est” – Papinian, L. 14 D. 51.1). Colegiile aveau o organizare asemănătoare cu cea a
comunelor orăşeneşti şi erau administrate de persoane fizice alese potrivit statutului de funcţionare,
iar capacitatea lor procesuală era reglementată „ad exemplum Reipublicae” 5 .
Conceptul de universitas susţine ideea de unitate corporativă pentru satisfacerea intereselor generale
ale membrilor asociaţiei, potrivit scopului unitar asumat, şi permite colegiilor să dobândească
bunuri. În privinţa transmiterilor cu titlu oneros sau a dobândirilor prin uzucapiune, dificultatea
provenea din formele solemne sau din necesitatea unui animus possidens, incompatibile cu
pluralitatea neindividualizată de voinţe. Soluţia a fost dată de noţiunea de „intermediar”, mai întâi
prin persoana unui servus comunis (ca în situaţia dobândirii în favoarea unui infans), iar mai târziu
prin organul de conducere al colegiului ( „Sed hoc jure utitur ut et posidere et uzucapare muncipes
possint, id que eis et per servum et per liberam personam adquiratur” – Ulpian, L. 7. D. 41.2). În
privinţa dobândirii cu titlu gratuit, în special prin testament, dificultăţile persistau în timpul lui
Iustinian, mai ales cu privire la desemnarea asociaţiei ca moştenitor, pentru că noţiunea de
continuare a personalităţii defunctului presupunea o transmitere de la individ la individ
( „Collegium, si nullo speciali privilegio subnixum sit, haereditam capere non pose, non dubium
est” – L. 8 C. Iust. II. 94). Excepţia este dată de corporaţiile privilegiate, în special fundaţiile „piae
causae”.
Colegiile încetau să mai existe, exempli gratia, când scopul pentru care au fost create fusese atins,
când desfăşurau o activitate contrară ordinii publice, ori prin scăderea numărului de membrii sub
necesităţile minime. În acest sens, s-a păstrat o interesantă tăbliţă cerată găsită la Alburnus Maior
(Roşia Montană), care aminteşte de dizolvarea unui colegiu funerar: colegiul credincioşilor zeului
Iupiter Cernenus care, percepând anumite taxe, putea oferi familiilor membrilor săi anumite
ajutoare în caz de deces. Conducerea colegiului aduce în ziua de 9 februarie 167 la cunoştinţa
tuturor că, deoarece din 54 de membri rămăseseră numai 17, care nu-şi mai plăteau cotizaţiile,
asociaţia încetează să mai existe. Cu această ocazie, fondurile s-au împărţit membrilor colegiului,
iar magistrul acestuia (magister collegii) şi-a reţinut cauţiunea cu care garantase buna administrare a
fondurilor asociaţiei (et cautionem suam, in qua eis cauerat, recipisset) 6 .
5. Fundaţia. Ceea ce caracterizează fundaţia este afectarea unui patrimoniu în vederea unui interes
colectiv (general), diferit de interesul autorului/autorilor acestei operaţiuni juridice. La început
fundaţia era un act juridic civil, o donaţie sau un legat cu sarcini (sub modo), care nu dădea naştere
unui subiect de drept. Scopul lor iniţial a fost cultul funerar (pentru a nu fi uitat, donatorul sau
testatorul impunea sarcina unor prestaţii periodice, în general, privind ajutorarea unor persoane
nevoiaşe), iar originea lor pare a fi grecească. Important este că afectarea patrimoniului corespunde
unei anumite categorii de beneficiari (copii abandonaţi, persoane în vârstă etc.).
Deosebirea esenţială dintre colegiu şi fundaţie este dată de faptul că, dacă în collegia decide „voinţa
comună” a membrilor grupului, în cazul fundaţiei predomină „voinţa autorului”, voinţa
întemeietoare a scopului şi a patrimoniului fundaţiei. În consecinţă, în colllegia, ca şi mai târziu în
breslele sau societăţile moderne, asociaţii au un rol activ şi participă la puterile asociaţiei,
corespunzător scopului permanent al acesteia; dimpotrivă, în fundaţie beneficiarii aşezământului au
un rol pasiv, ei profită de scopul funcţional al persoanei juridice şi trebuie să accepte mereu
obiectivul stabilit de fondator.
În dreptul roman, sub înrâurirea ideilor creştine, stabilimentele religioase se dezvoltă. Dacă până la
edictul de la Milano (dat în anul 313 de împăraţii Constantin şi Licinius) comunităţile creştine erau
organizate, de regulă, sub forma colegiilor sărăcimii, iar patrimoniul lor era alcătuit din donaţiile
sau legatele credincioşilor ( „fundaţiile indirecte”), de aici înainte ele erau înfiinţate direct prin
efectul unor asemenea donaţii, iar fundaţia bisericească devine treptat o persoană juridică foarte
importantă ( „fundaţia directă”) 7 . La început, în constituirea unei biserici sau mănăstiri, cu toată
ideea de închinare către divinitate a bunurilor respective, fundaţia nu se delimitează de noţiunea de
asociaţie de credincioşi. Distincţia este mai accentuată în piae causae privite ca aşezăminte
autonome înfiinţate la iniţiativa unui particular, când elementul esenţial devine personificarea
aşezământului şi a patrimoniului care îi este afectat. Textele romane arată clar că aceste fundaţii
erau subiecte de drept de sine stătătoare în virtutea voinţei autorului şi independent de vreo
autorizare a statului. Episcopul are asupra acestor aşezăminte o anumită autoritate, împărţită cu
„praeses provinciae”, fără însă ca piae causae să fie privite ca simple organe ale bisericii sau ale
administraţiei locale.
Pe de altă parte, bisericile şi mănăstirile sunt privite ca subiecte de drept de sine stătătoare şi pot
primi, fiecare în parte, orice donaţie sau legat (mănăstirile capătă autonomie faţă de episcop
începând cu secolul al VI-lea) 8 . Statul poate, ca şi particularii, să facă diferite donaţii, dar nu se
poate amesteca în administrarea bunurilor ecleziastice, indiferent de originea lor. Pe lângă
aşezămintele religioase se înfiinţează, încă de la sfârşitul secolului al IV-lea, spitale, orfelinate,
ospicii.

§2
Persoana juridică în vechiul drept românesc
6. Aşezămintele bisericeşti. Documentele istorice consemnează o activitate juridică importantă a
aşezămintelor bisericeşti în statele feudale româneşti, aşa încât pot fi considerate principalele
persoane juridice ale timpului 1 . Există documente originale privind legate, donaţii, vânzări-
cumpărări, schimburi, diferite privilegii şi întăriri de drepturi patrimoniale, diverse acţiuni cu
caracter patrimonial în care bisericile şi mănăstirile apar ca subiecte de drept de sine stătătoare.
Calitatea de persoană juridică a aşezămintelor bisericeşti este consfinţită de vechile legislaţii
româneşti. Astfel, în Cartea românească de învăţătură, tipărită la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi în
1646, din porunca lui Vasile Lupu, precum şi în Îndreptarea legii tipărită la 1652 la Târgovişte, din
porunca lui Matei Basarb, sunt reglementări privind condiţiile de întemeiere a unor biserici şi
mânăstiri, dar şi anumite aspecte de apărare a proprietăţii acestora. În sobornicescul hrisov al lui
Alexandru Mavrocordat, domnul Moldovei din 28 decembrie 1785, prin care sunt oprite daniile
făcute „de către cei săraci şi de starea de jos la cei mai bogaţi şi puternici”, se prevede că donaţiile
sunt permise când sunt făcute mănăstirilor şi bisericilor, dispoziţie care va fi cuprinsă, mai târziu, în
codicele lui Andronache Donici (capitolul XXIV, art. 12) 2 .
Statutul de drept civil al mănăstirilor şi bisericilor este însă reglementat sistematic în Codul
Calimach, care consacră personalitatea lor juridică printr-o serie de norme prin care reglementează
condiţiile de existenţă şi conţinutul capacităţii civile a aşezămintelor bisericeşti (art. 17:
„Privileghiile pământului, a mănăstirilor, a bisericilor, a cliricilor şi a boerilor se socotesc drituri, ca
şi alte drituri cuprinse în codica aceasta”).
După adoptarea Legii din 17 decembrie 1863 privind secularizarea averilor mănăstireşti, s-a
discutat dacă mănăstirile mai sunt persoane juridice 3 . După ce, mai întâi, a considerat că, prin
secularizare, mănăstirile au pierdut personalitatea juridică, Curtea de Casaţie a admis prin decizia
nr. 269 din 21 septembrie 1894 că îşi păstrează calitatea de subiecte de drept. În doctrină s-a arătat
că în situaţia persoanei morale nu este suficient că îi sunt confiscate bunurile pentru ca ea să
înceteze a exista, ci este necesar a-i ridica şi personalitatea, cum s-a procedat în Franţa, unde după
secularizarea bunurilor ecleziastice, prin Decretul din 2 noiembrie 1789, au fost adoptate alte
decrete pentru ridicarea personalităţii congregaţiilor 4 .
7. Breslele. La rândul lor, breslele şi ghidele aveau personalitate juridică şi cuprindeau meseriaşii
din numeroase şi variate câmpuri de activitate. Ele erau conduse de adunarea generală a meşterilor,
care alegea anual „stărostia” (curatela), compusă din trei membri, „întărită de guvern şi prezidată de
cel mai bătrân dintre cei trei, care se numea staroste” 5 . Curatela avea cancelarie, registre, arhivă şi
personal necesar funcţionării, fiind competentă să judece procesele dintre membrii săi privind
disciplina sau specialitatea corporaţiei respective, dar şi litigiile cu terţii privind fraudele,
falsificarea, nepriceperea sau neexecutarea la timp a angajamentelor luate de meseriaşi, ori
practicarea profesiei fără autorizaţia curatelei. Chiar dacă breslele nu sunt menţionate în vechile
legislaţii româneşti (Vasile Lupu, Matei Basarab), sunt reglementate în Codul Calimach (art. 15
„Aşezările ce se fac între bresle sau între alte obştimi, spre a lor bună orânduială şi folos, vor avea
între ele putere legiuită, dacă cercându-se şi găsindu-se cu cale, se vor întării de cătră stăpânire”) şi
în Regulamentul organic.
8. Persoanele juridice în Codul Calimach. Pentru prima dată în dreptul român, Codul Calimach, în
vigoare în Moldova din 1817 până în 1865, a prevăzut o reglementare generală a persoanei juridice,
foarte asemănătoare (nu identică) cu aceea din Codul civil austriac, după care s-a inspirat 6 . Cele
două coduri pornesc de la realitatea socială a asocierii persoanelor, care poate fi conformă cu legea
şi deci permisă sau poate fi potrivnică securităţii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi deci
interzisă. Când este permisă, asocierea poate îmbrăca forma fără personalitate juridică 7 sau forma
(superioară) cu personalitate juridică.
În acest sens, art. 38 C. Calimach (art. 26 Codul austriac) prevedea: „Driturile mădularilor unei
tovărăşii iertate încât privesc către tovărăşia sa se hotărăsc prin tocmeală sau prin scopul tovărăşiei;
iar încât aceste tovărăşii privesc către alţii ce nu sunt din aceeaşi tovărăşie, după regulă, se
împărtăşesc de aceleaşi drituri pe care îndeosebi le câştigă fiecare persoană”; art. 41 C. Calimach
prevedea: „Neertatele tovărăşii, atât cu privire către însuşi ale lor mădulari, cât şi către alţii, sunt
depărtate de la politiceştile drituri, ca nişte nevrednice de împărtăşirea lor”: art. 42 „Neertate
tovărăşii sunt acele cu hotărâri oprite de legi sau care vederat sunt împotrivitoare obşteştii siguranţi
sau a bunelor obiceiuri sau a moralului”.
Codul vorbeşte clar de persoana morală şi are în vedere două categori distincte de raporturi juridice:
art. 39 prevede: „La ertata tovărăşie se păzesc două feliuri de legiuite legături: a) legătura cea din
lăutru, adecă a tovărăşiei în deosebit cătră fieştecare mădulariu a ei, sau a unui sîngur mădulariu
cătră întrega tovărăşie şi a fieştecăruia dintre lele, unul cătră altul; şi b) legătura cea din afară,
adecă a tovărăşiei cătră alţii, ce nu sunt din mădularile ei”; iar art. 40 dispune: „O asemenea
tovărăşie se socoteşte cătră stat ca o singură persoană şi se numeşte persoană moralicească, spre
deosebire de cea firească, pentru că toate mădularile ei au tot aceleaşi drituri şi tot aceiaş stare
politicească”.
În ce priveşte diferitele forme de persoane juridice, Codul Calimach le enunţă în câteva texte, astfel:
art. 15 – breslele şi „alte obştimi” (acest articol prevede şi principiul autorizării prealabile din partea
statului); art. 17 – mănăstirile şi bisericile; art. 379 – statul, societăţile, mici şi mari, „precum sunt
negustoreştile tovărâşii, breslele meşterilor, mănăstirile, bisericile”; art. 382 vorbeşte despre „avere
a statului” (veniturile poştiilor, a vămii, moşiile stăpânirii, băile, ocnile dăjdiile ş.c.l.”); art. 383
vorbeşte despre averea „obştimii” în sens de patrimoniu al comunei (urbane sau rurale); art. 385
vorbeşte de „lucrurile ţării şi obştimii”.
De asemenea, în capitolul „Pentru uzucapie şi pentru prescripţie” (din Partea a III-a, „Pentru
înmărginirile ce privesc cătră dritul persoanelor dimpreună şi a lucrurilor”) există dispoziţii care
prevăd că uzucapiunea şi prescripţia se aplică şi „asupra bisericilor, asupra obştimilor şi a altor
persoane moraliceşti, cum şi asupra caselor de averi publice”(art. 1909) 8 . Se observă un statut de
drept civil pentru persoanele juridice, diferit de cel al persoanelor fizice, când se admite că pot fi
reglementate în mod osebit, prin „hrisoave”, „câştigarea, păstrarea şi mutarea la alţii” a „lucrurilor
ţării şi obştimii” (art. 385), dar şi prin normele pentru uzucapiune şi prescripţie pentru persoanele
morale.

§3
Persoanele juridice după adoptarea Codului
civil român
9. Codul civil nu reglementează persoana juridică. Codul civil român nu cuprinde dispoziţii privind
instituţia persoanei juridice, pentru că, prin receparea Codului civil francez, se renunţă la
reglementarea generală care existase în Codul Calimach. În Franţa, deşi Revoluţia de la 1789 a
proclamat principiul libertăţii de asociere, i-a adus drastice limitări, fiind celebră Legea Chapelier
din 17 iunie 1791 care interzice orice asociaţie profesională, considerându-se că o asemenea grupare
este incompatibilă cu libertatea individuală şi puterea statului, singurul apărător al interesului
general.
Ideea era de a nu admite nicio grupare intermediară între individ şi stat, colectivitatea urmând a fi
reprezentată numai de „poporul suveran”. Realitatea era că numeroase corporaţii (considerate a
avea „mâna deschisă pentru a dobândi şi moartă pentru a înstrăina”) acumulaseră averi
impresionante, iar prin forţa lor economică erau un pericol public. De aceea, toate persoanele de
„mână moartă”, religioase şi laice, au fost desfiinţate, iar bunurile lor atribuite statului 1 . Această
concepţie apare şi în dispoziţiile codificărilor napoleoniene care consideră principiul libertăţii de
asociere periculos pentru puterile publice. Codul civil francez nu reglementează persoana juridică,
iar Codul penal stabileşte că dreptul de asociere se poate exercita numai cu autorizaţie
administrativă; în lipsa acestei autorizaţii, asociaţia era ilicită şi membrii ei riscau sancţiuni penale
(art. 291, abrogat prin Legea din 1 iulie 1901). Mai mult, prin simpla autorizare, asociaţia nu
dobândea personalitate juridică, aşa încât nu avea posibilitatea să dobândească ori să posede bunuri.
Ea nu poate dobândi drepturi decât prin recunoaşterea utilităţii sale publice, acordată în mod
excepţional numai asociaţiilor vechi, care aveau un anumit capital, la cerere, printr-un decret emis
după avizul dat de Consiliul de Stat.
Prin receptarea reglementărilor franceze este abandonată reglementarea generală a persoanei
juridice care existase în Codul Calimach, iar Codul civil român cuprinde puţine dispoziţii privind
această instituţie. Astfel, în capitolul III, „Despre bunuri în raportul lor cu cei care le posedă”, art.
475-479 (Cartea II, Titlul I), menţionează statul şi domeniul public; de asemenea, cu privire la
durata uzufructului art. 559 arată că „uzufructul care nu este acordat particularilor nu poate trece
peste treizeci de ani”. În materia „capacităţii de a dispune sau de a primi prin donaţie între vii sau
prin testament”: art. 811 prevede: „Dispoziţiile între vii sau prin testament, făcute în favoarea
ospiciilor, săracilor dintr-o comună, sau stabilimentelor de utilitate publică, nu pot avea efect decât
de sunt autorizate prin ordonanţe domneşti în urma avizului Consiliului de Stat” (art. 910 C.civ.fr.);
art. 817 impune: „Donaţiunile făcute persoanelor morale nu pot fi acceptate decât prin ordonanţă
domnească, dată în urma avizului Consiliului de Stat” (art. 937 C.civ.fr.) 2 .
10. Societăţile comerciale. Dacă societatea civilă, reglementată în art. 1491-1531 C.civ., nu avea
personalitate juridică, societăţile comerciale au primit această personalitate. Primul nostru cod
comercial a fost întocmit, după modelul Codului comercial francez din 1807, în Muntenia în anul
1840, iar prin efectul legii din 1864 el a devenit aplicabil şi în Moldova. În anul 1868 un regulament
special a fost introdus pentru societăţile anonime, care puteau să se înfiinţeze numai la propunerea
ministrului comerţului, cu aprobarea domnitorului, dată cu avizul Consiliului de Stat. Acest sistem
este schimbat prin Codul comercial din 10 mai 1887, care prevedea că societăţile în comandită pe
acţiuni şi societăţile anonime pe acţiuni se pot înfiinţa cu autorizarea tribunalului, după avizul
Camerei de comerţ (privind utilitatea întreprinderii, moralitatea fondatorilor şi administratorilor,
exactitatea inventarului şi estimării bunurilor aduse în societate). Practic, sistemul autorizării
persoanei juridice de drept comercial a fost înlocuit cu sistemul verificarea îndeplinirii condiţiilor
legale (sistemul recunoaşterii).
În această perioadă se dezvoltă persoanele juridice de drept public care îndeplineau scopuri
economice, precum: Casa de depuneri şi consemnaţiuni creată prin Legea din 3 august 1876; prin
legea din 16 ianuarie 1880 „se înfiinţează pentru România o Casă de economii ca institut de stat”.
Sunt constituite ca societăţi anonime pe acţiuni: calea ferată în 1871; Banca Naţională, prin Legea
din 17 aprilie 1880; Loteria de stat, prin Legea din 13 iulie 1906 etc.
11. Persoanele juridice de drept privat între 1865-1924. Până în anul 1924 nu există o reglementare
generală a peroanelor morale, aşa încât, lăsând la o parte aşezămintele bisericeşti a căror
personalitate juridică este recunoscută de instanţe, după cum am văzut, posibilitatea particularilor de
a constitui persoane juridice este recunoscută, mai mult sau mai puţin, de jurisprudenţă.
Se sublinia că legiuitorul român a instituit sistemul concesiunii legale, în care personalitatea
juridică, fiind considerată o emanaţie directă a voinţei statului, este acordată prin lege, care
stabileşte limitele personalităţii şi o poate ridica. Sistemul concesiunii legale presupune fie legi
individuale, care intervin în fiecare caz în parte, fie legi generale, care stabilesc condiţiile ce trebuie
îndeplinite pentru a dobândi această personalitate. Dacă în Franţa legea din 1 iulie 1901 stabilea că
asociaţiile dobândesc personalitate juridică dacă îndeplinesc anumite formalităţi de publicitate 3 ,
ceea ce a produs o renaştere a spiritului de asociere, în România o asemenea reglementare întârzia.
În aceste condiţii, se considera că numai voinţa statului exprimată prin lege specială creează
personalitatea juridică, aşa încât niciun alt organ al statului, în afara legiuitorului, poate exprima
această voinţă. Cu toate aceste, printr-un decret al guvernului român din 13 decembrie 1901 se
recunoaşte societăţii greceşti „Olimpicelor” personalitatea juridică şi este autorizată să primească
(art. 811 şi 817 C.civ.) un legat al defunctului Zappa 4 .
Curtea de Casaţie decide, cu valoare de principiu, că persoanele morale se deosebesc prin natura lor
de cele fizice, deoarece sunt nişte ficţiuni, aşa încât îşi dobândesc personalitatea şi existenţa prin
recunoaşterea specială a statului; „acest principiu a fost consacrat şi de Codul Calimach şi de alte
legi, de vreme ce orice instituţie poate fi înfiinţată numai printr-un hrisov domnesc, prin care i se
recunoaşte personalitatea sa ca persoană morală” 5 . Într-o cauză a comunităţii elene din Galaţi,
curtea a statuat, dimpotrivă, că sub imperiul Codului Calimach simpla voinţă a particularilor putea
să determine înfiinţarea unei persoane morale, precum o fundaţie pioasă ori o corporaţie, fără
concursul statului şi fără necesitatea vreunei autorizări, pentru că autorizarea statului era necesară
numai în privinţa corporaţiilor neertate, care erau oprite de legi sau contrare ordinii publice ori
bunelor moravuri.
În fine, Curtea admite, în cunoscutul proces Otetelişteanu-Calinderu că un testament prin care se
instituie obligaţia de a înfiinţa o persoană morală este valabil 6 . În speţă, prin testamentul din 1876
Ion Otetelişteanu a lăsat toată averea imobiliară, în uzufruct, soţiei sale Elena, născută Filipescu,
sub condiţia ca, după moartea sa, toată averea să fie folosită pentru înfiinţarea unui institut perpetuu
de fete românce, cărora să li se dea o educaţie de bune mame de familie şi o dotă de 200 de galbeni.
Sunt numiţi administratori ai acestei averi Ion Câmpeanu şi Ion Calinderu, iar printr-o dispoziţie
expresă testatorul arată că „în situaţia în care s-ar susţine şi s-ar admite de cineva că legatul averii
sale pe care îl face institutului care se va crea este nul, neavând o existenţă materială în momentul
încetării sale din viaţă, sau pentru orice altă împrejurare, atunci legatul, în întregul său, va fi
considerat ca făcut d-lui Ion Calinderu, cu îndatorire şi rugăciune de a îndeplini dispoziţiile privind
înfiinţarea stabilimentului”. Moştenitorii legali ai defunctului au cerut nulitatea testamentului pentru
trei motive: 1) legatul este făcut în favoarea unei persoane civile inexistente; 2) I. Calinderu nu este
un legatar universal serios, ci o persoană interpusă pentru a transmite averea unei persoane
incapabile; 3) legatul făcut lui Calinderu nu are un obiect şi o cauză licită.
În hotărârea Tribunalului Ilfov (nr. 297 din 8 mai 1889), menţinută de curtea de apel şi de instanţa
supremă, se arată, mai întâi, că în legislaţia noastră o fundaţie nu se poate forma direct printr-o
dispoziţie testamentară şi că, aceasta neputând primi pentru că nu are o existenţă legală, prima
dispoziţie a testamentului este nulă. Dar testatorul, prevăzând această împrejurare, a lăsat pe Ion
Calinderu legatar universal şi la-a rugat să execute dorinţa sa de a înfiinţa un institut, iar Calinderu
este un legatar serios, nicidecum o persoană interpusă. Aşadar, liberalitatea nu era lăsată fundaţiei
care nu exista, ci unei fundaţii care trebuia să se creeze, iar o asemenea dispoziţie testamentară nu
contravine art. 808 C.civ., motiv pentru care cererea a fost respinsă.
12. Reglementarea persoanelor juridice prin legea din 1924. În esenţă, înainte de 1924,
personalitatea juridică se dobândea prin lege, dar soluţia nu rezulta din texte exprese, ci numai din
tradiţia constantă, întărită de convingerea doctrinei şi de jurisprudenţă. Este adevărat că legea din 11
februarie 1864 care înfiinţa Consiliul de Stat îi dădea competenţa de-şi da avizul „asupra formării
stabilimentelor de utilitate publică” [art. 45 alin. (2)] şi de atunci a intervenit în mod regulat câte o
lege ori de câte ori a fost vorba de o nouă asemenea persoană juridică, dar regimul celorlalte
persoane juridice era nereglementat 7 . Această situaţie încetează când Legea nr. 21 din 5 februarie
1924 pentru persoanele juridice aduce o reglementare unitară a persoanelor juridice de drept privat.
În primul articol legea dispune: (1) „Persoanele juridice de drept public se creează numai prin lege”;
(2) „Asociaţiunile şi fundaţiunile, fără scop lucrativ sau patrimonial, create şi organizate de
particulari, nu pot dobândi personalitate juridică decât în condiţiile legii de faţă”; (4) „Societăţile şi
asociaţiunile prevăzute de codurile de comerţ şi alte legi vor avea acelaşi caracter şi rămân supuse
dispoziţiilor acelor legi”.
Legea stabileşte că personalitatea juridică a asociaţiilor şi fundaţiilor se dobândeşte „decât în
temeiul unei deciziuni motivate a tribunalului civil în circumscripţia căruia s-a constituit” [art. 3
alin. (1)], de la data „înscrierii deciziunii de recunoaştere rămasă definitivă, în registrul special care
va fi ţinut în acest scop la grefa fiecărui tribunal civil” 8 .
În afara acestor formalităţi asociaţia sau fundaţia rămâne într-o stare inferioară de adunare a mai
multor persoane fizice, coproprietate a unui patrimoniu colectiv sau de patrimoniu afectat unei
destinaţii, dar fără a fi un subiect de drept de sine stătător.
Legea instituie prin art. 15-24 o procedură de supraveghere a asociaţiilor şi fundaţiilor pentru a
verifica dacă îşi îndeplinesc scopul pentru care au fost înfiinţate şi dacă desfăşoară activităţi
contrare ordinii publice şi bunelor moravuri; acţiunea de supraveghere şi control se exercită [art. 15
alin. (2) din lege] prin inspectori şi delegaţi ai ministerului, sub autoritatea şi controlul căruia intră
persoana juridică, precum şi prin „comisia superioară a persoanelor juridice” (capitolul VI, art.
99-101).
Legea cuprindea dispoziţii generale privind: personalitatea juridică (art. 1-8); folosinţa drepturilor
civile (art. 9-12); sediul (art. 13-14); încetarea personalităţii juridice (art. 25-26); destinaţia
bunurilor (art. 27-28); lichidarea şi radierea înscrierii (art. 29-30). În capitolul II este reglementată
„asociaţiunea”: condiţii de constituire (art. 31-34); organizarea (art. 35-46); calitatea de asociat (art.
47-52); dizolvarea asociaţiei (art. 53); lichidarea (art. 54-65). În capitolul III este reglementată
fundaţia, sistematizarea fiind asemănătoare (art. 66-83).
Din expunerea de motive la proiectul acestei legi rezulta că se urmărea să stimuleze cooperarea
particularilor la „progresul social şi civilizator al ţării”, (parcă afirmaţiile sunt făcute acum!) prin
„instrumentele asociaţiunii şi fundaţiunii, bine şi lămurit reglementate” în ideea de a racorda ţara
noastră la evoluţia „ţărilor civilizate, în care expansiunea iniţiativei private este continuu
ascendentă”.

Secţiunea a 2-a
Consideraţii privind natura personalităţii
juridice
13. Preliminarii. Persoana juridică este o construcţie juridică utilă, un instrument juridic pus în
slujba persoanelor fizice, care exprimă aspiraţiile colective ce corespund firii omului ca fiinţă
socială, nevoii sale de a-şi depăşi izolarea. Nu este exclus ca în anumite perioade istorice acest
procedeu să fi fost folosit astfel încât să pară util numai pentru unii, dar este sigur starea actuală a
dreptului nu poate fi analizată fără a recurge la conceptul de persoană juridică.
Realitatea este că numărul persoanelor juridice creşte neîncetat, că formele pe care le îmbracă sunt
din ce în ce mai variate, iar rolul jucat în viaţa socială actuală este din ce în ce mai însemnat. Dar
când se afirmă că persoana juridică nu are o existenţă metafizică, ci este o construcţie juridică
necesară, nu este stabilită şi natura acesteia. Ce sunt persoanele juridice? Sunt construcţii artificiale
ale legii sau, dimpotrivă, sunt realităţi cărora legea le acordă numai protecţia sa? Este una dintre
cele mai interesante probleme ale dreptului şi mai dificile de rezolvat: o întâlnim, în egală măsură,
în dreptul public şi în dreptul privat (în dreptul civil, dar şi în dreptul comercial), de unde şi
complexitatea soluţiilor ce i s-au dat.
Nu ne propunem aici o analiză a opiniile exprimate în doctrină, ci numai o succintă prezentare a
celor mai importante susţineri în această materie 1 . Să reţinem că nu toate grupările de persoane
sunt înzestrate cu personalitate juridică (o mulţime, un public sunt numai „colecţii” de persoane
fizice 2 ), iar pragul dobândirii acestei personalităţi este întotdeauna stabilit de stat, care îşi
motivează intervenţia prin invocarea interesului general. Am arătat că în Codul civil român nu
există dispoziţii privind persoana juridică, iar în perioada 1865-1924 nu există o reglementare
sistematică a acestei instituţii juridice. Chiar dacă această atitudine este un răspuns împotriva
anumitor organizaţii pe care statul intenţionase să le reducă la tăcere, totuşi individualismul nu
putea fi împins la extreme. Existenţa intereselor colective nu putea fi ignorată în mod absolut. Pe de
altă parte, niciodată nu a fost negată personalitatea statului ori a altor colectivităţi publice. De
asemenea, în dreptul privat, societăţile comerciale primiseră o personalitate distinctă de aceea a
asociaţilor. O anumită tradiţie susţinea ideea personalităţii juridice a anumitor grupări private. Toate
acestea dau cadru general al controversei.
De o manieră generală, teoriile susţinute pot fi grupate în: a) dualiste, care recunosc că în drept
există alături de personalitatea individului, o personalitate distinctă, care aparţine persoanelor
juridice; b) moniste, care neagă existenţa unor persoane juridice alături şi în afara individului,
considerând că personalitatea ascunde numai anumite fenomene ale vieţii juridice individuale.
14. Teoria ficţiunii. Cea mai veche teorie care a admis, alături de persoanele fizice, existenţa
persoanelor juridice este teoria ficţiunii, dezvoltată şi sistematizată magistral de Frederic Carol de
Savigny (1779-1861), renumitul profesor al Universităţii din Berlin.
Originea sa istorică este legată de numele cunoscutului jurist medieval Sinibaldus Fliscus (Papa
Inocenţiu al IV-lea) care a elaborat-o în anul 1245. Analizând situaţia aşezămintelor bisericeşti, el
susţine că o asociaţie de persoane (colegium) este considerată ca o singură persoană numai în
virtutea unei ficţiuni (fingatur una persona). Persoana juridică nu este decât un concept juridic, o
persoană închipuită, o imagine care se percepe mai degrabă cu mintea decât cu simţurile (persona
ficta, nomen iuris, imago quaedam quae magis intellectu quam sensu percipitur) 3 .
Pornind de aici Savigni arată că omul îşi proclamă titlul la capacitate juridică prin simplul fapt al
existenţei sale, dar când capacitatea naturală a omului este extinsă în mod fictiv la o fiinţă ideală,
acest semn vizibil lipseşte şi numai voinţa statului îl poate înlocui creând subiecte artificiale de
drept. Pentru ca o grupare de persoane fizice să alcătuiască o persoană juridică, trebuie să
îndeplinească anumite condiţii impuse de lege. Persoana juridică este o fiinţă ideală, fictivă, pe care
numai intervenţia dreptului o învesteşte cu personalitate juridică. Dreptul persoanei juridice se
întemeiază nu pe membrii săi luaţi individualmente, nici chiar pe toţi împreună, ci „pe un tot ideal”.
Aşadar, capacitatea juridică este extinsă artificial unor fiinţe fictive denumite persoane juridice,
care nu există decât pentru scopuri juridice. În consecinţă, nu este suficient ca anumiţi indivizi să se
grupeze pentru a se naşte o persoană distinctă de ei, ci legea trebuie să acorde acestei grupări
capacitate juridică 4 .
Teoria ficţiunii persoanelor juridice a avut ca rezultat principiul specialităţii capacităţii persoanei
juridice, considerându-se că actul statal de concesiune, fiind singurul generator de capacitate, o
poate limita ori poate stabili, în mod diferit, întinderea ei, pentru diferitele categorii de persoane
juridice.
Teoria afirma că o grupare este personificată, ca şi când ar fi fost o persoană fizică, dar ea rămâne o
ficţiune, pentru că gruparea nu este o fiinţă viem deosebită de membrii săi, aşa încât ea nu poate, în
realitate, să fie un titular de drepturi. Concluzia ar fi că ficţiunea personalităţii este un procedeu pe
care legiuitorul nu trebuie să-l folosească decât în măsura în care îl consideră necesar. El decide
dacă acordă sau nu personalitatea şi îi stabileşte limitele, pentru că persoana juridică, spre deosebire
de persoana fizică, are numai drepturile pe care legea i le recunoaşte 5 .
Declinul individualismului, aşa cum a fost el cunoscut în secolul al XIX-lea, legat de o înţelegere
mai precisă a nevoilor sociale, a determinat critica acestei teorii. Mai întâi, partizanii acesteia legau
de ideea de ficţiune, care poate fi înţeleasă în mai multe feluri, anumite consecinţe care nu se
impuneau. Până la urmă, de ce are nevoie legislatorul de ficţiune în această materie pentru a decide
ce are de decis şi nu poate să procedeze direct? Pe de altă parte, de ce este recurgerea la ficţiune
apanajul legiuitorului? În fine, dacă puterea de a recunoaşte unei anumite grupări existenţa unei
personalităţi juridice şi, pe cale de consecinţă, şi puterea de a măsura întinderea acesteia, i-ar fi
rezervată exclusiv legiuitorului, acest fapt ar însemna adoptarea unei poziţii contrare libertăţilor
individuale.
15. Teoria realităţii persoanelor juridice. În secolul al XIX-lea împotriva teoriei ficţiunii s-a produs
o mişcare care susţine, dimpotrivă, realitatea persoanei juridice. Practic, nu există o singură teorie a
realităţii, ci mai multe, sau, mai bine zis, vom întâlni mai multe variante de susţinere ale aceleiaşi
idei. Spre deosebire de Savigny, susţinătorii acestei teorii arată că, departe de a fi vorba de
construcţii artificiale, persoanele juridice sunt adevărate realităţi din perspectiva dreptului. Originea
acestei mişcări, care explică personalitatea juridică, este dată de teoria germană a voinţei
(Willenstheorie) care susţine, în esenţă, că dreptul presupune existenţa unei voinţe care-l exercită şi
cu care aproape se identifică 6 . Pentru a înţelege conceptul personalităţii este necesar şi suficient să
constatăm voinţa, fără a fi nevoie de elementul corporalităţii. Ceea ce caracterizează personalitatea,
susţine Zitelmann, ca pe o realitate juridică este existenţa unei voinţe autonome, care se deosebeşte
de suveranitatea socială. El observă că această voinţă există în cazul individului, dar şi în situaţia
colectivităţilor, care au o voinţă proprie deosebită de voinţa fiecăruia dintre asociaţi. În consecinţă,
persona juridică, fără a fi o persoană corporală, cum sunt indivizii, este o persoană juridiceşte reală.
În continuarea acestei argumentări, Gierke adaugă „voinţei” un nou element: „organul” împuternicit
să exprime şi să realizeze voinţa. El observă că persoana juridică este înzestrată cu o voinţă proprie
dar şi cu un organ propriu care exteriorizează această voinţă. În esenţă, orice colectivitate înzestrată
cu voinţă proprie şi un organ de manifestare a acesteia este, din perspectiva dreptului, o persoană
reală, ca una care posedă toate elementele realităţii juridice, iar nu o persoană fictivă.
Este adevărat că persoana juridică nu constituie o realitate concretă, dar nu se poate contesta că este
o realitate socială juridică 7 , pentru că există, în mod indiscutabil, interese sociale deosebite de
acelea ale individului, precum şi o voinţă colectivă. Juristul nu trebuie să se preocupe dacă
persoanele morale există ca realităţi fizice, pentru că lumea dreptului nu este lumea fizică. Omul a
creat numeroase abstractizări, generalizări, bazându-se pe realităţi concrete. De pildă, în
matematică, punctul, linia, rădăcinile pătrate nimeni nu le-a văzut, dar cu toate astea nimeni nu le
contestă pentru că ar fi simple ficţiuni. În acelaşi mod, în drept, o grupare fiziceşte există ca indivizi
izolaţi, dar se poate constata că aceste persoane urmăresc un scop comun şi formează deci o unitate
din punct de vedere al scopului.
Este locul aici să amintim opinia lui M.B. Cantacuzino, profesor la Facultatea de Drept din Iaşi,
care a susţinut în doctrina noastră teoria realităţii persoanei juridice 8 . Renumitul civilist susţine că
atribuirea conceptului de persoană unor colectivităţi de interese, departe de a constitui o simplă
ficţiune, adică o închipuire, apare ca rezultatul unei nevoi reale, consacrat prin procesul de
diferenţiere şi de sinteză socială, de diviziune a puterilor care constituie esenţa vieţii. Energiile
individuale se unesc pentru satisfacerea intereselor comune şi alcătuiesc aşezăminte care, prin
puterea voinţelor care le-au pus în mişcare, capătă o voinţă juridică, un patrimoniu şi un câmp de
autonomie proprie, adică distincte de vieţile, patrimoniile şi de câmpurile de autonomie individuale.
Instituţia astfel alcătuită rămâne, chiar dacă indivizii se succed şi sunt înlocuiţi cu alţii, ca un subiect
distinct de drepturi, ca o persoană în sensul juridic al cuvântului.
Pentru ca o persoană juridică să existe trebuie, mai întâi, ca un fragment de puteri sau de valori din
câmpul de drept subiectiv individual să fie înstrăinat, în sensul că individul să renunţe la această
parte a autonomiei sale pentru a se naşte o autonomie nouă, adică un nou subiect care corespunde
interesului colectiv al celor implicaţi. În al doilea rând, trebuie o voinţă ca mijloc de exteriorizare a
autonomiei create, care rezultă din voinţele individuale ale membrilor, dar rămâne deosebită de ele,
autonomă, aşa încât este nevoie de un organ compus din unul sau mai mulţi indivizi (colegiu,
consiliu etc.), care să pună în mişcare prin fapte şi acte toate puterile şi facultăţile cuprinse în
câmpul de acţiune al persoanei juridice.
Cantacuzino critică teoria ficţiunii şi observă că nu trebuie confundată noţiunea naturală de fiinţă
omenească individuală, cu noţiunea juridică de persoană, adică de subiect de drept. Dreptul
subiectiv nu este o însuşire naturală, ci o putere socială în stare continuă de cucerire şi menită a
satisface nevoi umane, iar fiinţa individuală ca atare nu este persoană decât în măsura în care
puterile sale sunt recunoscute de societate. În mod greşit ficţiunea nu mai funcţionează ca un
procedeu doctrinar menit să recunoască libertăţii individuale cea mai deplină viaţă juridică în
domeniul nevoilor colective şi sociale. Nu se poate admite ca ficţiunea să apară ca o negare a
libertăţii individuale pe terenul intereselor colective şi o absorbire a acestor interese în puterile
statului.
Înfiinţarea unei persoane juridice derivă, susţine el, nu din puterea de stat, ci din dreptul individului
de a dispune de libertatea şi de proprietatea sa pentru satisfacerea unor nevoi sociale. În situaţia în
care statul pentru motive de ordine publică pretinde o autorizaţie expresă şi prealabilă de
funcţionare, aceasta, constatând caracterul licit al aşezământului, este doar o consacrare a unei
realităţi juridice de mai înainte înfiinţată prin puterea creatoare a autonomiei individuale.
Observând diferitele variante ale teoriei realităţii persoanei juridice 9 vom reţine susţinerea că
realitatea acesteia există în afara voinţei legislatorului şi i se opune acestuia, deoarece grupările
colective sunt fiinţe sociale al căror rol este indispensabil pentru viaţa statului. Persoana juridică
există din momentul în care există o voinţă colectivă şi un scop colectiv. Este adevărat că persoana
juridică nu poate acţiona ea însăşi, aşa încât participă la viaţa juridică prin organele sale, dar această
necesitate tehnică nu contrazice realitatea juridică a acestui subiect de drept: chiar unele persoane
fizice, cum sunt copiii sau interzişii judecătoreşti, participă la viaţa juridică prin reprezentare.
În acest cadru, susţine teoria realităţii, toate grupările autonome trebuie să aibă, de drept,
personalitate şi o capacitate cât se poate de extinsă. Dar imediat ce facem această afirmaţie încep şi
problemele. Când se susţine că în faţa unei realităţi, cât de bine structurată ar fi ea, legiuitorul
trebuie să se încline, înseamnă a susţine că faptul prevalează asupra dreptului, ceea ce este greşit 10
.
16. Teoriile moniste. Cea de-a doua grupă de teorii privind natura personalităţii juridice, neagă
existenţa unei personalităţi fictive sau reale, dar, în toate cazurile, deosebită de aceea a indivizilor
grupaţi. Se susţine că nu există, în afara individului, o altă persoană, iar personalitate juridică este
numai o modalitate de a exprima ideea de asociere sau drepturile beneficiarilor într-o fundaţie.
Aceste teorii atacă însăşi noţiunea de persoană juridică (morală). Se afirmă că teoria clasică are
dreptate când vorbeşte de ficţiune, în această materie, dar este nevoie ca dreptul să se debaraseze de
ficţiuni. Este adevărat că nu există doar indivizi izolaţi şi interese individuale, dimpotrivă, domină
solidaritatea între oameni şi recunoaşterea intereselor colective. Dar acest fapt nu trebuie mascat
folosindu-se ideea unei persoane juridice, ci drepturilor înseşi trebuie să li se dea o reglementare
colectivă.
Într-o asemenea teorie se susţine că nu fără a fi nevoie de intervenţia vreunui subiect de drept, fiinţă
fizică sau construcţie juridică, personalitatea juridică se reduce în realitate la existenţa unei mase de
bunuri, a unui patrimoniu căruia i s-a determinat un scop anumit, iar titularul tuturor drepturilor este
tocmai acest patrimoniu 11 . Întemeiată pe anumite texte de drept roman din materia servituţilor
această concepţie admite existenţa unor drepturi fără subiect, de unde şi denumirea de teoria
drepturilor fără subiect (die Lehre den subjectlosen Rechten), dar sfârşeşte prin a se contrazice când
afirmă că patrimoniul este titularul drepturilor, creând astfel acestora un subiect.
La rândul său, renumitul jurist francez M. Planiol, profesor al facultăţii de drept din Paris, susţine că
ideea de personalitate morală se poate explica sau, mai bine zis, nu este altceva decât un aspect
deosebit sub care se pot prezenta bunurile 12 . Constatăm, susţine el, bunuri care sunt proprietate
privată şi bunuri care nu sunt proprietatea nimănui, dar care au o anumită afecţiune şi au
administratori împuterniciţi să le păstreze această afecţiune. Personalitatea nu este altceva decât o
masă de bunuri, iar teoria personalităţii morale îşi are locul mai bine în studiul bunurilor.
Berthélemy, care împărtăşeşte această teorie, explică ideea de ficţiune ca pe un mijloc care permite
a se explica funcţionarea regulilor de drept în cazul proprietăţii colective. În situaţia în care, explică
el, mai mulţi indivizi sunt proprietari în mod colectiv se vor aplica aceleaşi reguli de drept ca şi cum
acei indivizi ar fi format o singură persoană, persoana juridică. El aplică această teorie şi statului şi
susţine că toţi francezii sunt proprietarii colectivi ai întregului teritoriu al Franţei, aşa încât fiecare
francez este proprietar indiviz pe o porţiune din teritoriu 13 . În continuarea acestor idei, Sommiéres
arată că personalitatea este o simplă expresie care desemnează gruparea „indivizilor interesaţi”. Ei
sunt asociaţii dintr-o societate sau cetăţenii care formează populaţia unei ţări, iar patrimoniul
persoanei juridice nu aparţine în realitate unei fiinţe deosebite de indivizii care o alcătuiesc, ci chiar
acestora, pentru că ei sunt singurele subiecte de drept.
Se observă că aceste concepţii care neagă existenţa persoanelor juridice, încearcă însă să explice
această noţiune prin ceea ce presupun că este realitatea (patrimoniul de afecţiune sau patrimoniul
colectiv). Există însă şi teorii care exclud personalitatea juridică, fără a încerca să o înlocuiască
printr-o altă noţiune. Chiar dacă nu abordează problema persoanei juridice în dreptul civil, ele pot fi
amintite aici pentru consecinţele pe care le produc în această materie.
Mai întâi, Léon Duguit susţine că „un subiect de drept subiectiv nu există, fiindcă dreptul subiectiv
este o noţiune ireală”, ci există numai subiecte de drept obiectiv 14 . El arată că ceea ce interesează
este dacă o colectivitate, asociaţie, corporaţie, fundaţie urmăreşte „un scop conform cu solidaritatea
socială”, aşa cum este înţeleasă la un moment dat şi, prin urmare, „conform cu dreptul obiectiv”.
Dacă răspunsul este afirmativ, toate actele făcute trebuie recunoscute şi apărate din punct de vedere
juridic, fără a interesa dacă asociaţia este sau nu subiect de drept. Important este dacă scopul urmărit
de acea colectivitate este conform cu interdependenţa socială, dacă anumite bunuri sunt destinate
unui scop colectiv, conform cu solidaritatea socială, această destinaţie trebuie să fie protejată. Nu
interesează dacă individul care lucrează într-un scop colectiv este organul, mandatarul sau prepusul
pretinsei persoane colective, pentru că dreptul protejază într-un act, mai înainte de toate, scopul
care-l determină mai mult decât voinţa însăşi. În continuarea acestor idei s-a considerat chiar că
personalitatea morală este o dogmă, o religie, care a fost depăşită, iar dreptul public poate fi explicat
fără a se recurge la ficţiunea persoanelor juridice 15 .
În acelaşi mod, pentru H. Kelsen, ceea ce există este numai dreptul obiectiv, ordinea normativă, aşa
încât persoana fizică sau juridică nu este decât personificarea unităţii pe care o reprezintă complexul
de norme care obligă şi de norme care învestesc cu drepturi acea persoană 16 .
17. Apreciere asupra personalităţii juridice. Dacă putem observa ceva astăzi este că importanţa
practică a noţiunii de persoană juridică nu a scăzut prin criticile care i s-au adus în timp, căci ea
explică foarte bine permanenţa şi generalitatea pe care le implică interesele colective. În general,
personalitatea fiinţelor umane, privite individual ori în cadrul unui grup, reclamă o anumită
reglementare, care presupune intervenţia statului, acceptată acum fără a considera aceasta un atentat
la libertate, ci, mai degrabă, o garanţie a libertăţii moderne. Cele două mari teorii, a ficţiunii şi a
realităţii, care încearcă să explice conceptul analizat, se întâlnesc până la urmă ca să recunoască
necesitatea acestuia, dar se despart în privinţa rolului atribuit puterilor publice. Teoria ficţiunii
admite o masivă intervenţie a statului, care atribuie personalitatea juridică şi îi stabileşte limitele, în
mod suveran, iar teoria realităţii nu admite decât o intervenţie moderată a statului în această
materie.
Experienţa dovedeşte că individul membru într-o grupare este mai puternic decât individul izolat,
iar grupurile omeneşti constituie forţe reale 17 . Fie că este vorba de persoane fizice ori de persoane
juridice, recunoaşterea calităţii de subiect de drept este o operaţiune care decurge din jocul
sistemului juridic. Persoana juridică este asociată, de regulă, cu o grupare, cu un colectiv de oameni,
chiar a fost susţinută multă vreme în doctrina noastră, mai ales înainte de 1990, teoria colectivului,
pentru a explica această noţiune 18 . Realitatea arată că atribuirea personalităţii juridice de către
sistemul juridic s-a despărţit de exigenţa unei pluralităţi de asociaţi (situaţia societăţii comerciale cu
răspundere limitată cu unic asociat este un exemplu).
Pe parcursul analizei persoanei juridice se va observa tentaţia de a o compara, sub diferite aspecte,
cu persoana fizică, ceea ce este absolut firesc dacă avem în vedere că la originea acesteia este, prin
ipoteză, o manifestare de voinţă a individului, care primeşte de o manieră sau alta acordul societăţii.
Vom reţine că, aşa cum este şi cazul persoanei fizice, persoana juridică este întâlnită nu doar în
dreptul civil, dar şi în alte ramuri ale dreptului. Nu trebuie să credem că dreptul civil deţine
monopolul asupra conceptului de persoană juridică, pentru că sunt ramuri de drept în care aceasta
este mult mai bine reglementată şi considerată actorul principal al raporturilor reglementate (dreptul
comercial).
În mod firesc, pe de altă parte, nu trebuie să căutăm persoana juridică atunci când analizăm
raporturi care cuprind drepturi politice, drepturi de familie sau altele asemenea, pentru că acestea
sunt domeniul exclusiv al persoanei fizice, un domeniu mereu asaltat însă de persoana juridică. Iată,
spre exemplu, după ce multă vreme s-a considerat că răspunderea penală revine exclusiv persoanei
fizice, astăzi legea penală pedepseşte şi persoana juridică, fără ca acest lucru să mai mire pe cineva
19 . Toate aceste nu fac decât să demonstreze importanţa şi necesitatea conceptului de persoană
juridică în dreptul modern.
18. Libertatea de asociere şi persoana juridică. Dreptul de asociere este un drept fundamental,
social-politic, clasificat de regulă în categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei
sau libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români (şi nu numai) de a
se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate, patronate sau alte forme şi
tipuri de asociaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi
culturală, pentru realizarea unor interese comune 20 .
De asemenea, art. 11 din Convenţia europeană a drepturilor omului prevede: (1) „Orice persoană
are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a
constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale”. În aplicarea
acestor dispoziţii, C.E.D.O a decis că „libertatea de gândire şi de opinie, ca şi libertatea de
exprimare, garantate de art. 9 şi art. 10 ale Convenţiei, ar avea aplicare limitată dacă nu ar fi însoţite
de garantarea posibilităţii de a împărtăşi convingerile şi ideile în mod colectiv, în special în cadrul
unor asociaţii de persoane ce au aceleaşi convingeri, idei sau interese” (Chassagnou et autres c.
Franţei, 29 aprilie 1999) 21 .
Raportul dintre dreptul fundamental la asociere şi dreptul particularilor de a înfiinţa persoane
juridice era reglementat expres în art. 29 din Constituţia din 1923 care, garantând libertatea de
asociere, adăuga: „Dreptul de asociaţiune nu implică în sine dreptul de a crea persoane juridice.
Condiţiile în care se acordă personalitatea juridică se vor stabili prin lege specială”. Am văzut că
în temeiul acestor norme constituţionale a fost adoptată Legea nr. 20/1924 (abrogată prin Ordonanţa
nr. 26/2000).
În prezent, art. 40 din Constituţie care garantează dreptul de asociere dispune: (1) „Cetăţenii se pot
asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”; alin. (2) arată
că sunt neconstituţionale partidele sau organizaţiile care militează împotriva pluralismului politic, a
principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României; alin. (3)
dispune că anumite categorii de persoane nu pot face parte din partide politice (judecătorii Curţii
Constituţionale, magistraţii, avocaţii poporului, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii
de funcţionari publici); în fine, alin. (4) interzice asociaţiile cu caracter secret.
Dispoziţiile constituţionale nu mai prevăd direct raportul dintre dreptul de asociere şi dreptul de a
înfiinţa persoane juridice, dar acesta este stabilit de Ordonanţa nr. 26/2000 cu modificările
ulterioare. Mai întâi, acest act normativ prevede clar că „partidele politice, sindicatele şi cultele
religioase” nu intră sub incidenţa sa [art. 1 alin. (3)]. În art. 2 se arată că această lege are ca scop,
printre altele, crearea cadrului pentru „exercitarea dreptului la libera asociere” [lit. a)]. În fine, în
art. 5 prevede că „în temeiul dreptului constituţional la asociere, persoanele fizice se pot asocia
fără a constitui o persoană juridică atunci când realizarea scopului propus permite aceasta”.
Aşadar, înfiinţarea asociaţiilor şi fundaţiilor constituie o modalitate de exercitare a dreptului
fundamental de asociere.

Secţiunea a 3-a
Noţiunea de persoană juridică
§1 - Consideraţii introductive
§2 - Elementele constitutive ale persoanei juridice

§1
Consideraţii introductive
19. Sediul materiei. În doctrina noastră se admite că sediul principal al materiei îl constituie,
deocamdată, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice (art. 2 şi art. 25-53) 1 , ale
cărui dispoziţii sunt în vigoare, nu-i aşa?, în măsura în care nu au fost abrogate prin dispoziţii legale
adoptate după 1990. Este adevărat că acest act normativ a fost invocat în numeroase rânduri în
materia persoanei fizice şi este, în principiu, cadrul general al instituţiei persoanei juridice (cel puţin
dacă avem în vedere denumirea sa).
Realitatea este că, dacă pentru persoana fizică dispoziţiile cuprinse îşi păstrează actualitatea, cu
menţiunile făcute când au fost analizate diferitele aspecte ale acestei instituţii, pentru persoana
juridică se impun câteva precizări. Contextul politico-istoric în care a fost adoptat Decretul nr.
31/1954 de „Marea Adunare Naţională” face ca reglementările sale să privească ceea ce la acea
vreme se considera a fi „persoana juridică de stat”. Or, realităţile social-economice avute în vedere
la momentul adoptării sale erau complet diferite de ceea ce există astăzi în societatea românească 2 .
În aceeaşi perioadă, pentru persoanele juridice de drept comercial, trecerea la economia planificată
a determinat încetarea aplicării Codului comercial român adoptat în anul 1887, care însă nu a fost
abrogat. În anul 1990 dispoziţiile Codului comercial, pentru societăţile comerciale, şi dispoziţiile
Legii nr. 20/1924, pentru asociaţii şi fundaţii, au fost redescoperite, iar aceste acte normative au
revenit la viaţă, devenind reglementarea generală pentru persoanele juridice din cele două categorii.
Realitatea este că după 1990 au fost adoptate acte normative speciale pentru numeroase categorii de
persoane juridice, aşa încât acestea vor fi supuse regimului special astfel consacrat (specialia
generalibus derogant). Pentru persoanele juridice de drept privat fără scop lucrativ reglementarea
generală este dată de Ordonanţa nr. 26/2000, care arată că „actele juridice de constituire a
asociaţiilor şi fundaţiilor, încheiate în condiţiile prezentei ordonanţe, sunt guvernate de legea
civilă” (art. 3).
20. Definiţie. Pornindu-se de la textul art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia este
persoană juridică orice organizaţie „care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu
afectat realizării unui anumit scop în acord cu interesul obştesc”, în doctrina noastră multă vreme s-
a considerat că „persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni
care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile” 3 .
Această definiţie surprinde elementele esenţiale ale noţiunii în discuţie, dar este tributară teoriei
colectivului şi dispoziţiilor legale invocate (aşa încât poate fi acceptată cu menţiunile făcute cu
privire la aceste aspecte). În ultima perioadă în doctrina noastră s-a considerat, pe bună dreptate, că
persoana juridică este entitatea (ansamblul de elemente umane şi materiale) care, îndeplinind
condiţiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii 4 .
De altfel, în Proiectul Codului civil, art. 13, cu privire la subiectele de drept civil, se arată: (1)
„Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice”; (2) „Persoana fizică este
omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile”; (3) „Persoana juridică este orice
formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii
civile” (s.n.).
Am reţinut că în doctrina mai veche, mai ales, ceea ce în prezent se desemnează prin expresia
„persoană juridică” era desemnat prin formula persoană morală (pentru a o deosebi de persoana
fizică; adică omul, privit individual, care este subiect natural).
În alte ramuri de drept, entităţile juridice, care pentru dreptul civil sunt persoane juridice, sunt
desemnate prin alte cuvinte ori expresii, precum: organe de stat, partide politice, societăţi
comerciale (comercianţi) etc.
În prezent denumirea de persoană juridică este legală, în sensul că este utilizată de lege (Legea din
6 februarie 1924, chiar în titlul său, preciza că priveşte „persoanele juridice”; Ordonanţa nr. 26/2000
cu privire la asociaţii şi fundaţii arată în art. 1 că „persoanele fizice şi persoanele juridice care
urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după
caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii” (s.n.).
§2
Elementele constitutive ale persoanei juridice
21. Reglementare. Prevederile art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 dispun că este persoană
juridică „orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat
realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc”.
Din această dispoziţie, de principiu, rezultă că sunt trei elemente constitutive ale calităţii de
persoană juridică, şi anume:
– o organizaţie de sine stătătoare adică proprie;
– un patrimoniu propriu, adică distinct;
– un scop propriu, determinat şi în acord cu interesul general obştesc.
Este important de reţinut de la început că în actele normative aplicabile anumitor categorii de
persoane juridice există unele dispoziţii care circumstanţiază un element constitutiv ori altul, dintre
cele trei enumerate. Spre exemplu, Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
1 în art. 7 prevede: (1) „Societatea cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane fizice şi/sau
juridice, după caz, constituită pe baza consimţământului liber exprimat de acestea, în scopul
promovării intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori, fiind deţinută în
comun şi controlată democratic de către membrii săi, in conformitate cu principiile cooperatiste”;
(2) „Societatea cooperativă este un agent economic cu capital privat”. Cu privire la realizarea
scopului acestei persoane juridice, art. 8 din lege prevede: (1) „În vederea realizării scopului pentru
care s-a constituit, societatea cooperativa poate desfăşura orice activităţi permise de lege”. (2)
„Activităţile desfăşurate de societăţile cooperative sunt supuse regimului de autorizare prevăzut de
legislaţia specifică în vigoare”.
Cu privire la capitalul social art. 9 din lege dispune: (1) „Capitalul social al societăţii cooperative
este variabil si nu poate fi mai mic de 5.000.000 lei”; (2) „Capitalul social minim trebuie subscris şi
vărsat integral la data înfiinţării societăţii cooperative”; (3) „Capitalul social al societăţii
cooperative se divide în parţi sociale egale, a căror valoare nominală se stabileşte prin actul
constitutiv, care nu poate fi mai mică de 100.000 lei”; art. 10 dispune: „Participarea cumulată a
societăţilor cooperative de gradul 1 la constituirea capitalului social al societăţii cooperative de
gradul 2 nu poate fi mai mică de 67%”; art. 11: „Un membru cooperator poate deţine părţi sociale în
limita şi în condiţiile prevăzute de actul constitutiv, fără a putea depăşi 20% din capitalul social”. În
fine, cu privire la numărul membrilor art. 12 prevede: „Numărul minim de membri cooperatori ai
unei societăţi cooperative se stabileşte prin statut, dar nu este mai mic de 5”.
Vom aminti şi dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 21/1924 privind persoanele juridice (în prezent
abrogată), care prevăd că pentru a dobândi personalitate juridică, asociaţia trebuie „să prezinte în
statute o organizare din care să rezulte o voinţă corporativă, independentă de voinţa asociaţilor ca
indivizi, constituirea unui patrimoniu social, distinct şi autonom de patrimoniul individual al
fiecărui asociat. Patrimoniul social de fondare va trebui să fie în măsură de a realiza cel puţin parţial
scopul pentru care se constituie asociaţia”.
22. Caracteristici. În doctrina românească, după adoptarea Decretului nr. 31/1954, opinia majoritară
este în sensul că cele trei elemente – organizare proprie, patrimoniu propriu şi scop propriu – sunt
nu numai necesare, ci şi suficiente. Ele se caracterizează prin aceea că sunt, în acelaşi timp: legale,
generale, cumulative, exclusive şi diverse 2 .
Mai întâi, generalitatea elementelor constitutive reţinute – organizare, patrimoniu şi scop – este
caracteristica acestora de a fi aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice.
Legalitatea elementelor constitutive înseamnă că ele sunt instituite prin lege şi numai legea poate
institui un asemenea element constitutiv; în consecinţă, nici în doctrină şi nici în jurisprudenţă nu
este permis ca interpretul legii să adauge la aceste elemente constitutive altceva.
Pe de altă parte, cumulative sunt cele trei elemente constitutive în înţelesul că, pentru existenţa
calităţii de persoană juridică, o anumită entitate trebuie să le întrunească pe toate; în lipsa, fie şi
numai a unuia dintre ele, nu va exista calitatea de persoană juridică. Exclusive sunt cele trei
elemente constitutive pentru că, după cum am subliniat, ele sunt nu numai necesare, ci şi suficiente.
În fine, diversitatea elementelor constitutive se referă la conţinutul celor trei elemente constitutive,
conţinut care comportă anumite particularităţi de la o persoană juridică la alta, de la o categorie la
alta de persoane juridice. Spre exemplu, cele trei elemente constitutive au o anumită configuraţie în
cazul unei instituţii de stat, dar au o altă configuraţie în cazul unei societăţi comerciale ori al unui
cult religios.
23. Organizarea de sine stătătoare (organizarea proprie). Prin organizarea de sine stătătoare ori
organizarea proprie se înţelege acel element al persoanei juridice care constă în alcătuirea ca un tot
unitar ori structurarea, compartimentarea entităţii pe activităţi ce urmează a se desfăşura, precum şi
precizarea persoanei ori persoanelor care vor reprezenta persoana juridică.
Vom reţine două aspecte esenţiale cu privire la organizarea proprie a persoanei juridice: a)
compartimentarea pe activităţi; b) desemnarea persoanei sau persoanelor care o vor reprezenta
(altfel spus, desemnarea reprezentanţilor).
Acest element constitutiv al persoanei juridice priveşte acea „voinţă ca mijloc de exteriorizare a
autonomiei create, care rezultă din voinţele individuale ale membrilor” persoanei juridice
menţionată de profesorul M.B. Cantacuzino, adică stabilirea acelui „organ compus din unul sau mai
mulţi indivizi care să pună în mişcare prin fapte şi acte toate puterile şi facultăţile cuprinse în
câmpul de acţiune al persoanei juridice” 3 .
În esenţă importanţa organizării proprii constă în aceea că permite persoanei juridice să se
înfăţişeze, în raporturile cu alte subiecte de drept, ca un tot unitar. Totodată, acest element
constitutiv este important pentru cunoaşterea modului de valorificare, practică, a capacităţii de
exerciţiu a persoanei juridice.
24. Patrimoniul propriu. Patrimoniul propriu este acel element constitutiv care constă în totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care au ca titular pe însăşi persoana juridică”.
Este important să reţinem că patrimoniul propriu al persoanei juridice este distinct atât faţă de
patrimoniile altor persoane juridice, cât şi faţă de patrimoniul fiecărei persoane (fizice ori juridice)
care alcătuieşte persoana juridică în cauză.
Ca şi la persoana fizică, patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din două laturi 4 : cea
activă, cuprinzând drepturile şi patrimoniile (reale ori de creanţă) şi cea pasivă, cuprinzând
obligaţiile patrimoniale (contractuale ori extracontractuale). Pe de altă parte, structura, conţinutul şi
regimul juridic al drepturilor şi obligaţiilor diferă, adesea, la categoriile distincte de persoane
juridice.
Patrimoniul propriu are o importanţă deosebită, care, în esenţă, arată că, deşi o grupare de persoane
are organizare proprie şi scop propriu, ea nu va avea calitatea de persoană juridică dacă nu are
patrimoniu propriu, distinct. În consecinţă, acest element constitutiv diferenţiază persoana juridică
faţă de „o colecţie de persoane fizice” sau de anumite departamente ale unei persoane juridice, care
au o activitate specifică, dar nu au independenţă patrimonială
25. Scopul propriu (obiectul de activitate propriu). Ca element constitutiv al persoanei juridice,
scopul propriu este obiectul de activitate al subiectului de drept civil, el arată însăşi raţiunea de a fi
a persoanei juridice.
Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii: a) să
fie determinat; b) să fie în concordanţă cu interesul general.
Scopul persoanei juridice este prevăzut clar în actele ei constitutive, condiţie care rezultă expres din
dispoziţiile actelor normative care reglementează diferitele categorii de persoane juridice. Aspectele
în care se exprimă importanţa scopului propriu sunt, în esenţă, următoarele:
– scopul persoanei juridice exprimă însăşi raţiunea de a fi a fiecărei persoane juridice;
– scopul propriu determină limitele capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, în conformitate cu
principiul specialităţii acestei capacităţi, după cum vom vedea;
– scopul propriu dă sens celorlalte două elemente constitutive în înţelesul că organizarea proprie şi
patrimoniul propriu sunt afectate realizării obiectului de activitate al persoanei juridice constituite.
Dacă persoana fizică este subiectul natural de drept, aşa încât „existenţa sa nu trebuie justificată”,
persoana juridică este înfiinţată pentru atingerea unor rezultate, iar întreaga ei viaţă/existenţă
juridică este îndreptată către împlinirea acestui scop, care trebuie declarat ab initio şi urmărit
permanent 5 .

Capitolul II
Statutul persoanelor juridice
Secţiunea 1 - Clasificarea persoanelor juridice
Secţiunea a 2-a - Înfiinţarea persoanei juridice
Secţiunea a 3-a - Capacitatea civilă a persoanei juridice
Secţiunea a 4-a - Identificarea persoanei juridice
Secţiunea a 5-a - Reorganizarea persoanei juridice
Secţiunea a 6-a - Încetarea persoanei juridice
Secţiunea a 7-a - Regimul juridic general al asociaţiilor şi fundaţiilor

Secţiunea 1
Clasificarea persoanelor juridice
§1 - Noţiuni introductive
§2 - Persoane juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat

§1
Noţiuni introductive
26. Diversitatea persoanelor juridice. Persoanele juridice sunt numeroase şi variate, diferenţiindu-
se prin activitatea desfăşurată, varietatea scopurilor şi intereselor a căror împlinire a determinat
crearea acestui subiect de drept. De origine atât de complexă, persoanele juridice nu alcătuiesc un
tot uniform, ci se caracterizează printr-o mare diversitate.
Există o multitudine de criterii pe baza cărora persoanele juridice se pot împărţii în diferite grupe
sau subgrupe cu arie de cuprindere mai întinsă sau mai restrânsă. Din criteriile de clasificare
reţinute în doctrină în această materie vom prezenta câteva, care prezintă o importanţă mai mare
pentru teoria dreptului civil, cu menţiunea că aceste criterii nu sunt unanim acceptate ori nu primesc
aceeaşi considerare 1 .
27. Criterii de clasificare. Pornind de la importanţa juridică a patrimoniului ca element constitutiv
al persoanei juridice, se consideră că în funcţie de natura subiectelor de drept ale căror aporturi au
constituit patrimoniul lor iniţial persoanele juridice se clasifică în:
– persoane juridice de stat – din această categorie fac parte: statul; organele de stat şi cele ale celor
trei autorităţi (legislativă, executivă şi judecătorească); instituţiile de stat; unităţile administrativ-
teritoriale; regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat; instituţiile şi serviciile
publice înfiinţate de consiliile judeţene sau de consiliile locale etc.;
– persoane juridice private sau particulare: societăţile comerciale (cu excepţia celor care au capital
de stat sau aparţinând consiliilor locale ori judeţene); socie-tăţile agricole; cultele religioase 2 ,
asociaţiile de proprietari, majoritatea asociaţiilor şi fundaţiilor;
– persoanele juridice supuse regimului Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei şi persoanele juridice cu caracter obştesc (partide politice, organizaţii profesionale,
sindicate);
– persoanele juridice mixte, categorie în care se încadrează societăţile înfiinţate prin participarea de
asociaţi români şi străini.
Această clasificare este importantă sub mai multe aspecte, precum: modul de înfiinţare aplicabil,
regimul bunurilor din patrimoniu, reorganizare şi încetare.
Un alt criteriu de clasificare este naţionalitatea persoanele juridice, potrivit căruia se împart în două
categorii:
– persoane juridice române;
– persoane juridice străine.
Naţionalitatea unei persoane juridice este dată de locul unde aceasta îşi are sediul principal: dacă
sediul principal este situat în România ea va fi o persoană juridică română, indiferent care ar fi
cetăţenia sau naţionalitatea membrilor săi; dacă sediul principal este în altă ţară, persoana juridică
va avea naţionalitate juridică, chiar dacă ea a fost înfiinţată de persoane fizice cu cetăţenie română
sau de persoane juridice cu naţionalitate română. Principalul aspect al importanţei acestei clasificări
se manifestă pe planul capacităţii lor juridice, în general, al celei civile, în special.
Vom reţine, de asemenea, că o altă clasificare, ce prezintă însă importanţa teoretică şi practică a
clasificării după criteriul naţionalităţii, poate fi făcută după sediul persoanele juridice, şi există: a)
persoane juridice cu sediul în România; b) persoane juridice cu sediul în străinătate.
Un alt criteriu de clasificare priveşte corelaţia dintre persoanele juridice, în funcţie de care acestea
se împart în: a) persoane juridice principale şi b) persoane juridice anexe.
Regimul juridic al persoanei juridice anexă este, în principiu acelaşi ca al persoanei juridice
principale 3 . Astfel, potrivit art. 13 din Ordonanţa nr. 26/2000, „asociaţia îşi poate constitui filiale,
ca structuri teritoriale, cu un număr minim de 3 membri, organe de conducere proprii si un
patrimoniu distinct de cel al asociaţiei” [alin. (1)]; „Filialele sunt entităţi cu personalitate juridică,
putând încheia, în nume propriu, acte juridice în condiţiile stabilite de asociaţie prin actul constitutiv
al filialei. Ele pot încheia acte juridice de dispoziţie, în numele şi pe seama asociaţiei, numai pe
baza hotărârii prealabile a consiliului director al asociaţiei” [alin. (2)]; „Filiala se constituie prin
hotărârea adunării generale a asociaţiei”.

§2
Persoane juridice de drept public şi persoane
juridice de drept privat
28. Preliminarii. Cea mai importantă clasificarea a persoanelor juridice este dată de criteriul
regimului juridic aplicabil, în funcţie de care se distinge între două mari categorii: a) persoane
juridice de drept public; b) persoane juridice de drept privat 1 .
În doctrina mai veche de drept civil se considera că sunt persoane de drept public cele care
urmăresc un scop de interes general, categorie în care regăsim, în primul rând, statul, unităţile
administrativ-teritoriale, dar şi „marile servicii publice şi instituţiile create pentru îndeplinirea unui
serviciu public ori înfăptuirea unui scop public”. Pe de altă parte, se considera că persoanele de
drept privat sunt cele constituite prin iniţiativa particularilor, fie sub formă de asociaţie, fie sub
formă de fundaţii; ele sunt „infinit de variate” şi constituie „un instrument care serveşte la sporirea
activităţii şi energiilor individuale” 2 . S-a observat că între cele două categorii există deosebiri, dar
şi numeroase asemănări, aşa încât nu întotdeauna o anumită persoană poate fi calificată tranşant din
acest punct de vedere (sau poate face parte, în anumite condiţii, din ambele categorii); este însă
sigur că „statul şi subdiviziunile sale” sunt o creaţie a dreptului public, iar „persoanele morale
propriu-zise”, chiar şi atunci când sunt subvenţionate de stat, aparţin dreptului privat.
În doctrina noastră mai veche de drept administrativ, în contextul preocupărilor doctrinare cu privire
la personalitatea statului, s-a impus conceptul de „persoană morală de drept public” sau de
„persoană politico-teritorială”, considerându-se că statul, judeţul, comuna şi stabilimentele publice
sunt persoane de drept public, în sensul că ele sunt destinate să facă administraţie publică, „iar
activitatea lor, făcută pentru şi în interesul colectivităţii, este reglementată de dreptul public”; „ele
au dreptul de comandament, de constrângere şi sunt ataşate unui teritoriu asupra căruia îşi exercită
acţiunea lor” 3 . Recent, după o analiză riguroasă a evoluţiei noţiunii de organ al administraţiei
publice se arată 4 că acesta este „o structură organizaţională care, potrivit Constituţiei şi legii, are
personalitate de drept public şi acţionează, din oficiu, pentru exercitarea legii sau pentru prestarea
serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul, direct sau indirect, al Parlamentului” (s.n.-S.C.).
În cadrul juridic actual se consideră că din administraţia centrală fac parte: a) organele supreme ale
administraţiei publice – Preşedinţia României şi Guvernul; b) organele centrale de specialitate –
ministerele şi alte organe subordonate Guvernului; autorităţile autonome. La rândul său,
administraţia de stat din teritoriu cuprinde: a) prefectul; b) serviciile deconcentrate ale ministerelor
şi ale celorlalte organe centrale: În fine, din administraţia locală fac parte: a) consiliul local şi
primarul; b) consiliul judeţean.
Nu vom încheia acest punct fără a aminti că din calificarea unei persoane juridice ca fiind de drept
public ori de drept privat nu trebuie să tragem concluzia că acea persoană juridică va avea
capacitate juridică numai într-unul sau altul dintre marile domenii ale dreptului. Dimpotrivă, este
posibil ca statul să intre în raporturi juridice de drept privat (şi în cadrul acestora, în raporturi de
drept civil), după cum este posibil ca o persoană juridică de drept privat să intre în raporturi juridice
de drept public 5 .
29. Persoane juridice de drept public. Sunt persoane juridice de drept public, dar care vor fi
întâlnite şi în raporturi juridice civile:
a) Statul român; în enumerarea persoanelor juridice art. 25 din Decretul nr. 31/1954 (Cap. II
intitulat „Persoana juridică”) prevede: (1) „Statul este persoana juridică în raporturile în care
participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii” (civile-n.n.); (2) „El
participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte
anume alte organe în acest scop”.
Am văzut că personalitatea juridică a statului a fost recunoscută încă din dreptul roman şi, pornind
de aici, noţiunea a fost extinsă şi asupra altor entităţi 6 . În calitatea sa de persoană juridică statul
este titular al dreptului de proprietate publică asupra bunurilor din domeniul public de interes
naţional, dar şi titular al dreptului de proprietate privată asupra altor bunuri. Aceste bunuri fiind
cuprinse în patrimoniul statului, cu privire la ele pot fi încheiate anumite acte juridice, dintre care
unele vor fi acte juridice civile. În plus, pe planul dreptului civil, statul este, ca persoană juridică,
cel care culege moştenirile vacante, în condiţiile art. 680 C.civ. 7 .
Calitatea statului de subiect de drept civil [adică „persoană juridică” cum îl califică art. 25 alin. (1)]
nu se confundă cu calitatea de persoane juridice care aparţin organelor statului din cele trei puteri:
legislativă, executivă şi judecătorească;
b) Organele puterii legislative; au calitate de persoană juridică, cele două Camere ale
Parlamentului: Camera Deputaţilor şi Senatul. În realizarea funcţiei legislative, Parlamentul este
ajutat de un organ consultativ de specialitate, Consiliul legislativ, care are şi calitatea de persoană
juridică;
c) Organele puterii executive, unde sunt incluse: Preşedinţia României 8 ; Guvernul României care,
potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice; ministerele şi alte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului sau ministerelor, după caz; autorităţile
administrative autonome, nesubordonate Guvernului, înfiinţate prin lege, şi care au calitatea de
persoane juridice (Banca Naţională a României, Curtea de Conturi, Societatea Română de
Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune etc.); prefecturile şi organele locale de
specialitate ale administraţiei de stat (adică serviciile publice descentralizate ale organelor
administraţiei publice centrale) 9 ; misiunile diplomatice şi oficiile consulare (Legea nr. 37/1991);
d) Organele autorităţii judecătoreşti; Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară 10 , în art. 1
prevede: (1) „Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie şi de celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. (2) „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul
independenţei justiţiei”. (3) „Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în
parchete, în condiţiile legii”; art. 2 prevede: (1) „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică,
imparţială şi egală pentru toţi”. (2) „Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; curţi de apel; tribunale; tribunale specializate; judecătorii”;
e) Curtea Constituţională ; Legea nr. 47/1992, modificată, prevede în art. 1: „Curtea Constituţională
este garantul supremaţiei Constituţiei” (1); Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie
constituţionala în România” (2) „Curtea Constituţională este independenta faţă de orice altă
autoritate publică şi se supune numai Constituţiei si prezentei legi” (3);
f) Instituţiile bugetare de stat din domeniile: învăţământ, ştiinţă, cultură şi sănătate. Spre exemplu,
potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 752/2001 (reactualizată) privind organizarea şi funcţionarea
Academiei Române, această instituţie este „de interes public naţional de cercetare în domeniile
fundamentale ale ştiinţei, autonomă, cu personalitate juridică de drept public” 11 ;
g) Unităţile administrativ-teritoriale (judeţul, municipiul, sectorul municipiului Bucureşti, oraşul,
comuna), instituţiile şi organele locale de specialitate din subordinea consiliilor locale şi judeţene 12
.
30. Persoane juridice de drept privat. Mai întâi, trebuie să arătăm că, la rândul lor, persoanele de
drept privat, se clasifică, după natura scopului lor, în două mari categorii:
a) persoane juridice cu scop patrimonial (numit uneori, impropriu lucrativ), unde sunt incluse
societăţile comerciale;
b) persoane juridice cu scop nepatrimonial (non-profit), unde sunt incluse, asociaţiile şi fundaţiile;
cu menţiunea că această clasificare prezintă interes pe planul înfiinţării, al regimului juridic al
bunurilor din patrimoniu, ca şi sub aspect fiscal 13 .
Din prima categorie fac parte societăţile comerciale care formează obiect de studiu pentru dreptul
comercial. Din cea de-a doua categorie fac parte asociaţiile şi fundaţiile reglementate de Ordonanţa
nr. 26/2000, care la rândul lor pot fi clasificate după mai multe criterii 14 .
La rândul lor, sindicatele profesionale sunt grupări de persoane ce exercită aceeaşi profesie, meserii
similare sau conexe, în vederea apărării intereselor lor profesionale. Legea le defineşte ca persoane
juridice independente, fără scop patrimonial, constituite în scopul apărării şi promovării drepturilor
colective şi individuale, precum şi a intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi
sportive ale membrilor lor [art. 217 C. muncii; art. 40 alin. (1) din Constituţie]. Constituirea liberă a
sindicatelor este garantată şi priveşte, în principal, absenţa oricărei autorizări prealabile,
imposibilitatea dizolvării sau suspendării activităţii lor în baza unor acte de dispoziţie ale
autorităţilor administraţiei publice sau ale patronatelor şi reducerea formalităţilor necesare
dobândirii personalităţii juridice (Legea nr. 54/2003 privind sindicatele). Sindicatul funcţionează în
baza statutului propriu (conform dispoziţiilor legale şi contractului colectiv de muncă) şi nu poate
desfăşura activităţi politice sau comerciale 15 .
Legea nr. 14/2003 16 defineşte partidele politice astfel: „asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor
români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice,
îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie” (art. 1 prima teză). Partidul politic
dobândeşte personalitate juridică de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii instanţei
privind admiterea cererii de înregistrare şi se înscrie în Registrul partidelor politice (art. 22). Prin
activitatea lor, partidele politice promovează valorile şi interesele naţionale, pluralismul politic,
contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor
autorităţi publice şi stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii (art. 2).
Tradiţional, partidele politice sunt organizaţii asociative private, fără scop lucrativ, care
funcţionează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. Este adevărat că ele au o misiune publică,
dar aceasta nu trebuie confundată cu misiunea de serviciu public care ar justifica transformarea
partidelor în persoane juridice de drept public. Cu toate acestea, legea română consideră că partidele
„sunt persoane juridice de drept public” (art. 1 teza finală), calificare ce a fost considerată, pe bună
dreptate, „o regretabilă eroare” 17 .
31. Situaţia profesiilor liberale. Distincţia între dreptul public şi dreptul privat poate fi dificil de
făcut şi în situaţia ordinelor profesionale, precum cele constituite de medici, avocaţi, notari publici
etc. Se consideră că printr-o adevărată delegare din partea statului ordinul profesional este
îndreptăţit să exercite o parte din puterea disciplinară asupra membrilor profesiei respective, aşa
încât tendinţa este de a le considera persoane morale care ţin, simultan, „de dreptul public şi de
dreptul privat” 18 . Pe de altă parte, formele de exercitare a acestor profesii nu au întotdeauna
personalitate juridică.
De pildă, Ordonanţa nr. 124 din 29 august 1998, republicată 19 , privind organizarea şi funcţionarea
cabinetelor medicale, republicată, în art. 1 alin. (1) prevede: „Cabinetul medical este unitatea cu sau
fără personalitate juridică, furnizoare de servicii publice, de stat sau private, de asistenţă medicală
umană preventivă, curativă, de recuperare şi de urgenţă”. De asemenea, Normele metodologice
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale (aprobate prin Ordinul
ministrului sănătăţii şi familiei nr. 153 din 26 februarie 2003) prevede în art. 1: „Furnizarea
serviciilor medicale în regim ambulatoriu se realizează prin intermediul cabinetelor medicale,
furnizoare de servicii medicale publice, de stat sau private, al unităţilor medicale cu personalitate
juridică înfiinţate în temeiul Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, ori al
cabinetelor medicale”. Indiferent de forma de înfiinţare şi funcţionare a cabinetelor medicale,
activitatea în cadrul acestor unităţi medicale se organizează şi se desfăşoară cu respectarea unor
„principii fundamentale” impuse de lege, printre care: „medicului i se vor respecta independenţa
profesională şi dreptul de iniţiativă”, aşa încât „raporturile de subordonare privesc doar aspectele
legate de organizarea funcţionala şi administrativă a unităţii medicale, ordinea interioară şi de
disciplina la locul de muncă”; „activitatea medicală se desfăşoară conform reglementărilor în
vigoare, Regulamentului Colegiului Medicilor din România şi Codului de deontologie medical”;
32. Organizarea profesiei de avocat. De asemenea, profesia de avocat este „liberă şi independentă,
cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile legii şi ale statutului” (Legea nr. 51/1995
privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat). Profesia de avocat se exercită numai de
avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, component al Uniunii Naţionale a Barourilor
din România, iar avocatul se supune regulilor eticii profesionale. Statutul profesiei de avocat din 31
mai 2001 prevede că scopul exercitării profesie de avocat îl constituie „apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice”, iar avocatul este obligat să
acţioneze pentru „asigurarea liberului acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil” 20 .
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis la 12 octombrie 2004 în unanimitate că cerere unei
asociaţii care a constituit în România „barouri constituţionale”, este inadmisibilă. Curtea a avut în
vedere că membrii asociaţiei au făcut acte concrete, anume crearea unui barou, şi că ei şi-au arogat
prerogative care erau de competenţa exclusivă a Uniunii Avocaţilor din România. În consecinţă,
ţinând seama de marja de apreciere de care beneficiază statele în această materie, a considerat că
dizolvarea asociaţiei respective este proporţională cu scopul urmărit şi că motivele invocate de
jurisdicţiile interne se dovedesc pertinente şi suficiente. Curtea a subliniat că, potrivit jurisprudenţei
sale constante, profesiile liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege, şi urmăresc
scopuri de interes general, de aceea ele nu sunt supuse art. 11 al Convenţiei. În acest sens, Curtea a
statuat că participarea avocatului la administrarea justiţiei „îl asociază funcţionării unui serviciu
public” 21 .
Formele de exercitare a profesiei de avocat sunt, la alegere: cabinete individuale, cabinete asociate,
societăţi civile profesionale sau societăţi civile profesionale cu răspundere limitată [art. 5 alin. (1)
din Legea nr. 51/1995, modificată prin Legea nr. 255 din 16 iunie 2004]. În cabinetul individual îşi
poate exercita profesia un avocat definitiv, singur sau împreuna cu alţi avocaţi colaboratori.
Cabinetele individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun a profesiei; în mod
corespunzător cabinetele individuale se pot asocia şi cu societăţile civile profesionale. Cabinetele
individuale se pot grupa pentru a-şi crea facilităţi tehnico-economice în vederea exercitării profesiei
şi îşi păstrează individualitatea în relaţiile cu clienţii. Societatea civilă profesională se constituie din
2 sau mai mulţi avocaţi definitivi, dar îşi pot exercita profesia şi avocaţi colaboratori sau avocaţi
salarizaţi [art. 5 alin. (5)].
Societatea civilă profesională cu răspundere limitată se constituie prin asocierea a cel puţin 2
avocaţi definitivi şi aflaţi în exerciţiul profesiei, are personalitate juridică şi patrimoniu propriu.
Aporturile asociaţilor la capitalul social pot fi în industrie, în bani sau în natură, reprezentat de
activitatea profesională, inclusiv aportul de clientelă. Capitalul social al societăţii este reprezentat de
părţi sociale transmisibile şi negociabile şi este de cel puţin echivalentul în lei al sumei de 10.000
Euro. Transmiterea părţilor sociale se poate face numai către avocaţi aflaţi în exerciţiul profesiei.
Avocaţii care îşi exercită profesia în cadrul societăţii civile profesionale cu răspundere limitată îşi
angajează răspunderea profesională numai în limitele capitalului social subscris şi vărsat.
Dobândirea personalităţii juridice a societăţii civile profesionale cu răspundere limitată are loc la
data înregistrării la barou a deciziei emise de către consiliul baroului în a cărui rază teritorială se
afla sediul ei principal (art. 51 din Legea nr. 51/1995 a fost introdus prin Legea nr. 255/2004) 22
Secţiunea a 2-a
Înfiinţarea persoanei juridice
§1 - Intervenţia statului în înfiinţarea persoanei juridice
§2 - Conţinutul modurilor de înfiinţare

§1
Intervenţia statului în înfiinţarea persoanei
juridice
33. Preliminarii. Prin înfiinţarea persoanei juridice înţelegem crearea, în condiţiile legii, a acestui
subiect de drept. Dacă în situaţia persoanei fizice, naşterea este un eveniment juridic, în cazul
persoanei juridice, înfiinţarea este întotdeauna un act juridic, o manifestare de voinţă a unei
persoane fizice ori a unei persoane juridice (existente) făcută cu intenţia de a constitui un asemenea
subiect de drept. Această delimitare iniţială între cele două categorii de subiecte de drept, care
trimite la binomul surselor drepturilor subiective (fapt juridic-act juridic), le va urmări pe parcursul
întregii lor existenţe juridice, chiar dacă tendinţa este de asimilare a trăsăturilor juridice.
În unele cazuri, înfiinţarea persoanei juridice presupune un singur act juridic, căruia lege îi
recunoaşte efectul creator, dar alteori (şi tendinţa este în acest sens) înfiinţarea persoanei juridice
presupune o serie de acte juridice care, numai luate împreună, conduc la efectul creator de persoană
juridică. În această ultimă situaţie, înfiinţarea persoanei juridice este un adevărat „proces de
constituire” a subiectului de drept 1 .
Împărţirea în persoane de drept public şi persoane juridice de drept privat este relevantă şi pe planul
„naşterii” persoanei juridice, în sensul că persoana juridică de drept public se înfiinţează prin actul
de decizie al autorităţii publice competente (lege, hotărâre de guvern etc.), iar persoana juridică de
drept privat se înfiinţează, de regulă, prin actul juridic încheiat între particulari în acest scop.
34. Justificarea rolului statului. Este important de reţinut că în ambele situaţii – înfiinţarea
persoanelor morale de drept public ori de drept privat – statul joacă un rol important în înfiinţarea
persoanelor juridice, verificând respectarea interesului general, în modalităţi juridice diferite. Mai
întâi, de o manieră generală, statul decide prin reglementare particularităţile modurilor şi condiţiilor
înfiinţării diferitelor categorii de persoane juridice. Pe de altă parte, participarea statului la
înfiinţarea persoanelor juridice se concretizează în aceea că, prin acte ale organelor sale competente,
înfiinţează direct unele persoane juridice de drept public. Alteori, participarea statului la înfiinţarea
persoanelor juridice se concretizează în recunoaşterea actului de înfiinţare al celor care constituie
persoana juridică ori împuterniceşte unele organisme să recunoască înfiinţarea unor persoane
juridice, sub aspectul legalităţii creării lor. În fine, în alte cazuri, statul îşi face simţită prezenţa la
înfiinţarea persoanelor juridice prin învestirea unor organe ale sale cu prerogativa autorizării
înfiinţării, care presupune verificarea legalităţii procesului de înfiinţare.
În situaţia înfiinţării persoanelor juridice de drept privat, la iniţiativa particularilor, se pune
problema dacă intervenţia statului în procesul de înfiinţare a persoanelor juridice este sau nu
justificată. Libertatea de asociere este astăzi garantată, iar individul este liber să dispună de bunurile
sale cum doreşte, aşa încât ar părea că statul nu trebuie să se amestece. În principiu, individul este
liber să înfiinţeze orice persoană juridică, aşa încât putem vorbi de un drept subiectiv în acest sens,
dar exerciţiul acestui drept – de a înfiinţa o persoană juridică – trebuie exercitat, ca orice alt drept
subiectiv, în condiţiile legii. Acordarea personalităţii juridice rămâne atributul exclusiv al statului,
având în vedere importantele consecinţe juridice atrase: apariţia unui nou subiect de drept este o
chestiune care interesează întreaga societate, nu doar pe cei implicaţi direct. În consecinţă, dreptul
de intervenţie al statului în înfiinţarea persoanelor juridice (şi de drept privat) este determinat de
interese generale de ordin politic, economic, fiscal etc.; pentru o anumită categorie de persoane
juridice unul sau altul dintre aceste interese impun intervenţia statului în această materie. Mai mult,
legea prevede diferite forme de supraveghere şi control a activităţii, „vieţii” persoanelor juridice 2 .
Dispoziţiile generale privind înfiinţarea persoanelor juridice se găsesc cuprinse în art. 28 din
Decretul nr. 31/1954, dar se admite că redactarea acestui articol este depăşită, tocmai de aceea după
1990 au fost adoptate norme speciale referitoare la înfiinţarea diferitelor categorii de persoane
juridice.
Se admite că potrivit art. 28 din Decretul nr. 31/1954, modurile de înfiinţare pot fi împărţite în patru
mari categorii: a) înfiinţarea prin actul de dispoziţie al organului de stat competent; b) înfiinţarea
prin actul de înfiinţare recunoscut; c) înfiinţarea prin actul de înfiinţare autorizat; c) înfiinţarea prin
alt mod reglementat de lege.

§2
Conţinutul modurilor de înfiinţare
35. Înfiinţarea persoanei juridice prin actul de dispoziţie al organului de stat competent. În
concepţia care a stat la baza adoptării Decretului nr. 31/1954, acest mod de înfiinţare privea
„persoanele juridice de stat”. În prezent, prin act de dispoziţie al organului de stat competent, care
are ca efect crearea persoanei juridice, trebuie să se înţeleagă: legea adoptată de Parlamentul
României; hotărâre a guvernului; hotărâre a consiliului judeţean ori consiliului local.
După 1990, spre exemplu, Senatul şi Camera Deputaţilor s-au înfiinţat ca persoane juridice în
temeiul Legii nr. 68/1992; Guvernul s-a înfiinţat în baza Legii nr. 37/1990; organele autorităţii
judecătoreşti s-au înfiinţat, de asemenea, prin lege.
În ceea ce priveşte cluburile sportive de drept public, acestea se înfiinţează prin actul de dispoziţie
emis de organul administraţiei publice centrale sau locale în subordinea căruia funcţionează 1 .
36. Înfiinţarea persoanei juridice prin actul de înfiinţare recunoscut. La adoptarea Decretului nr.
31/1954, acest mod de înfiinţare a persoanei juridice, enunţat de art. 28 lit. b), a fost rezervat pentru
organizaţiile cooperatiste şi unităţile lor anexe. Aceasta se desprinde din art. 30 din decret, potrivit
cu care organizaţiile cooperatiste precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe, create de acestea,
sunt persoane juridice prin recunoaşterea înfiinţării lor de către organele şi condiţiile prevăzute de
lege.
Dar, în prezent, cadrul general de organizare si funcţionare a cooperaţiei este reglementat în Legea
nr. 1/2005. În concepţia acestui act normativ „cooperaţia reprezintă un sector specific al economiei
care funcţionează prin societăţi cooperative şi alte forme de asociere a acestora la nivel teritorial şi
naţional (art. 2). Legea prevede expres că nu fac obiectul ei de reglementare „cooperativele de
credit si casele centrale ale cooperativelor de credit, care sunt reglementate prin lege speciala” (art.
3). Societăţile cooperative de gradul 1 se pot constitui, potrivit art. 4, în una dintre următoarele
forme:
a) societăţi cooperative meşteşugăreşti – asociaţii de persoane fizice care desfăşoară în comun
activităţi de producţie, de comercializare a mărfurilor, de executare de lucrări şi prestări de
servicii, care contribuie, direct sau indirect, la dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti ale membrilor
lor cooperatori;
b) societăţi cooperative de consum – asociaţii de persoane fizice care desfăşoară în comun activităţi
de aprovizionare a membrilor cooperatori şi a terţilor cu produse pe care le cumpără sau le produc
şi activităţi de prestări de servicii către membrii lor cooperatori şi către terţi;
c) societăţi cooperative de valorificare – asociaţii de persoane fizice care se constituie în scopul de a
valorifica produsele proprii sau achiziţionate prin distribuţie directă sau prin prelucrare şi distribuţie
directă;
d) societăţi cooperative agricole – asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de a
exploata în comun suprafeţele agricole deţinute de membrii cooperatori, de a efectua în comun
lucrări de îmbunătăţiri funciare, de a utiliza în comun maşini şi instalaţii şi de a valorifica produsele
agricole;
e) societăţi cooperative de locuinţe – asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de a
construi, cumpăra, conserva, renova şi administra locuinţe pentru membrii lor cooperatori;
f) societăţi cooperative pescăreşti – asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de a
înfiinţa ferme piscicole şi de acvacultură, de a produce, repara, întreţine şi cumpăra echipamente,
utilaje, instalaţii, ambarcaţiuni de pescuit, precum şi de a pescui, prelucra şi distribui produse
piscicole;
g) societăţi cooperative de transporturi – asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de
a realiza activităţi de transport şi activităţi conexe acestora, pentru membrii cooperatori şi pentru
terţi, pentru îmbunătăţirea tehnică şi economică a activităţilor de transport desfăşurate de membrii
cooperatori;
h) societăţi cooperative forestiere – asociaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de a
amenaja, exploata, regenera si proteja fondul forestier deţinut de membrii cooperatori, ţinând seama
de condiţiile impuse de regimul silvic;
i) societăţi cooperative de alte forme, care se vor constitui cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi
2.
Societatea cooperativă se constituie prin contract de societate şi statut, care pot fi încheiate sub
forma unui înscris unic denumit act constitutiv. Acesta se încheie sub semnătură privată şi se
semnează de către toţi membrii fondatori, dar forma autentică este obligatorie când printre bunurile
subscrise ca aport la capitalul social se află un teren (având în vedere că actele juridice privind
terenurile trebuie încheiate în formă autentică).
Societatea cooperativă trebuie înregistrată în registrul comerţului în a cărui raza teritoriala îşi va
avea sediul, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, în vederea obţinerii certificatului unic
de înregistrare, prin încheiere a judecătorului-delegat 3 . După verificarea îndeplinirii condiţiilor
stabilite de lege, judecătorul-delegat va dispune, prin încheiere, înmatricularea societăţii cooperative
în registrul comerţului şi publicarea în Monitorul Oficial al României. Societatea cooperativă este
persoană juridică de la data înmatriculării in registrul comerţului (art. 14).
37. Înfiinţarea persoanei juridice prin actul de înfiinţare autorizat. În concepţia Decretului nr.
31/1954 acest mod de înfiinţare, prevăzut de art. 28 lit. c), era aplicabil persoanelor juridice
menţionate în art. 31, astfel: „Organizaţiile obşteşti, ca sindicatele, uniunile de scriitori, artişti sau
compozitori, asociaţiile cu scop nepatrimonial, precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe create
de acestea sunt persoane juridice, dacă au autorizarea prealabilă a înfiinţării lor, dată de către
organele şi în condiţiile prevăzute de lege”. În prezent „autorizarea înfiinţării persoanelor juridice”
este reglementată, de mai multe acte normative, şi presupune:
a) actul de înfiinţare sau actul constitutiv, alcătuit, de regulă, din actul de constituire (contractul de
societate sau contractul de asociere) şi statutul viitoarei persoane juridice;
b) autorizarea, care este actul ce provine, de regulă, de la o instanţă judecătorească sau, după caz,
de la un organ al puterii executive.
Pentru a completa înfiinţarea persoanei juridice, se mai impune uneori, de către lege, să se
îndeplinească încă o operaţiune juridică: înmatriculare, înregistrare ori înscriere, după caz (această
ultimă formalitate condiţionează, de regulă, dobândirea capacităţii de folosinţă deplină de către
persoana juridică). Sunt supuse acestui mod de înfiinţare, aplicabil, de regulă, persoanelor juridice
de drept privat 4 : partidele politice, sindicatele, societăţile comerciale, societăţile agricole,
asociaţiile şi fundaţiile, asociaţiile de proprietari etc.
38. Înfiinţarea persoanei juridice printr-un alt mod reglementat de lege. Legea lasă deschisă calea
altor moduri de înfiinţare a persoanelor juridice, altele decât cele menţionate. Spre exemplu,
misiunile diplomatice şi oficiile consulare se înfiinţează, potrivit Legii nr. 37/1991, prin decret
prezidenţial, la propunerea Guvernului 5 .

Secţiunea a 3-a
Capacitatea civilă a persoanei juridice
§1 - Noţiuni generale
§2 - Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
§3 - Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

§1
Noţiuni generale
39. Preliminarii. Persoana juridică are aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, adică are
capacitate de drept sau juridică. Ca şi subiect individual de drept civil – persoana fizică – şi
persoana juridică – este titulara capacităţii de drept, care este unică, adică una singură, pentru
fiecare asemenea subiect de drept.
O parte a capacităţii de drept a persoanei juridice este tocmai capacitatea sa civilă. Această
capacitate coexistă alături de capacităţile din alte ramuri de drept, precum: drept constituţional,
drept administrativ, drept financiar, drept comercial, drept procesual penal ori drept procesual civil
1.
În doctrină, prin capacitate civilă a persoanei juridice se înţelege aptitudinea acestui subiect de
drept de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de folosinţă) şi aptitudinea de a dobândi şi
exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de
acte juridice civile, de către organele sale de conducere (capacitate de exerciţiu) 2 .
40. Vocaţia capacităţii civile a persoanei juridice. Problema întinderii capacităţii civile nu se pune
numai în cazul persoanei fizice, aşa cum am arătat, ci şi în cazul persoanei juridice. Consecvenţi
concluziei la care am ajuns cu privire la această problemă în situaţia persoanei fizice, susţinem şi
aici: capacitatea civilă a persoanei juridice este o capacitate de ramură, adică de drept civil. În
consecinţă, regulile privind capacitatea civilă a persoanei juridice îşi găsesc aplicaţie în raporturile
juridice civile, iar nu şi în raporturile aparţinând altor ramuri de drept (unde se aplică regulile
stabilite de normele fiecărei ramuri de drept).
41. Structura capacităţii civile a persoanei juridice. Şi în cazul persoanei juridice, ca şi în cazul
capacităţii civile a persoanei fizice, capacitatea civilă este alcătuită din două elemente: 1)
capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile; 2)
capacitatea de exerciţiu, adică aptitudinea sa, de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi
asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organul de
conducere.
Dar asemănarea dintre cele două subiecte de drept pe acest plan nu trebuie să ducă la concluzia că
există identitate între ele, pentru că lucrurile nu stau astfel. În cazul persoanei fizice, am observat că
apariţia capacităţii de exerciţiu este condiţionată de un proces de dezvoltare a posibilităţilor sale de
discernământ, aşa încât în funcţie de vârsta sa va avea capacitate deplină de exerciţiu, capacitate de
exerciţiu restrânsă ori nu va avea deloc o asemenea capacitate.
S-a reţinut că distincţia dintre capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu în situaţia persoanei fizice
şi atribuirea capacităţii de exerciţiu în funcţie de gradul de maturitate al individului (apreciat in
abstracto, iar nu in concreto) are în vedere ideea protecţiei juridice: omul are capacitate de folosinţă
de la naştere, prin acest simplu fapt, dar are aptitudinea de a se angaja singur în raporturi civile
numai de la vârsta majoratului civil (de regulă 18 ani). Într-o perioadă tranzitorie, individul poate
încheia personal acte juridice civile, dar nu singur, fiind „asistat juridic” de ocrotitorul său legal.
Dacă nu se poate nega niciunui om capacitatea de folosinţă, realitatea demonstrează că maturitatea
pentru a încheia acte juridice se dobândeşte la o anumită vârstă. Pentru aceste argumente, legea
civilă stabileşte deosebirea dintre „simpla existenţă a omului”, suficientă pentru a-i conferi calitatea
de subiect de drept, şi „aptitudinea de a acţiona în mod conştient”, necesară pentru a-i conferi
capacitatea de a se angaja juridic încheind personal şi singur. Se poate spune că deosebirea dintre
cele două elemente ale capacităţii civile a persoanei fizice este susţinută de două argumente: 1)
deosebirea între acte juridice civile şi fapte juridice stricto sensu, în sistemul surselor drepturilor
subiective civile; 2) ideea de protecţie a individului.
Dar, în situaţia persoanei juridice, prin ipoteză, problema „procesului de maturizare” nu se pune,
pentru că, aşa cum sugestiv s-a spus, aceasta „se naşte matură, nu are nevoie de educaţie ori de
ucenicie, pentru că este inteligentă şi activă din prima zi” 3 . Pentru că înfiinţarea persoanei juridice
este un act juridic (civil), prin ipoteză, vor participa la încheierea sa numai persoane cu capacitate
deplină de exerciţiu, aşa încât fondatorii persoanei juridice sunt maturi. În aceste condiţii, apare în
mod firesc întrebarea, capacitatea civilă a persoanei juridice mai este structurată pe cele două
elemente întâlnite în cazul persoanei fizice? Răspunsul este afirmativ.
42. Deosebirea faţă de capacitatea civilă a persoanei fizice. Am observat până aici specificul
persoanei juridice ca subiect de drept civil în comparaţie cu persoana fizică pe planul condiţiilor de
existenţă (una se naşte, cealaltă se înfiinţează). Deosebirea pe planul structurii capacităţii civile a
celor două categorii de subiecte de drept civil este oglindită clar chiar în normele juridice. Mai întâi,
art. 4 din Decretul nr. 31/1954 afirmă: „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”,
fără a distinge între persoana fizică şi cea juridică (ubi lex non distinquit, nec nos distinguere
debemus). Imediat, în articolul următor prevede însă: „Persoana fizică are capacitate de folosinţă şi,
în afară de cazurile prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu” [art. 5 alin. (1)], pentru ca, mai
departe, să definească ambele elemente ale capacităţii civile a persoanei fizice [art. 5 alin (2) şi (3);
art. 8 şi art. 9]. Este cert acum că legea are în vedere numai persoana fizică.
Când reglementează capacitatea civilă a persoanei juridice, legea nu mai este atât de fermă, nu mai
foloseşte expres noţiunea de capacitate de folosinţă ori de capacitate de exerciţiu. Însă prevede, fără
echivoc: 1) persoanele juridice au „capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării
lor”, ceea ce înseamnă „capacitate de folosinţă” [art. 33 din Decretul nr. 31/1954]; 2) persoana
juridică „îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale”, (art. 35) ceea ce
înseamnă, nu-i aşa?, „capacitate de exerciţiu”. Quod erat demonstrandum.
Din argumentele care susţin delimitarea capacităţii de folosinţă faţă de capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice, în situaţia persoanei juridice se va regăsi distincţia între actele juridice civile şi
faptele juridice civil stricto sensu; este un argument suficient de puternic pentru a susţine această
distincţie. Este adevărat că persoana juridică se naşte matură şi, în consecinţă, din acest punct de
vedere, nu are nevoie de ocrotire, dar ea va avea drepturi şi obligaţii civile dobândite fie prin acte
juridice, fie prin fapte juridice stricto sensu, iar consecinţele juridice ale acestei clasificări a surselor
drepturilor subiective civile sunt importante 4 . Rămâne, aşadar, relevantă distincţia între „calitatea
de subiect de drept” a persoanei juridice, pe de o parte, şi „exercitarea drepturilor civile şi
îndeplinirea obligaţiilor civile”, pe de altă parte.

§2
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
43. Noţiune. Dacă, pentru capacitatea de folosinţă a persoanei juridice există o definiţie legală,
cuprinsă în art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, pentru capacitatea de folosinţă a persoanei
juridice legea nu defineşte direct această noţiune.
Alături de alţi autori, vom defini capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ca fiind acea parte a
capacităţii civile a acestui subiect de drept care constă în aptitudinea sa de a avea drepturi şi
obligaţii civile, indiferent de izvorul acestora 1 .
Sub aspect terminologic, al desemnării capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, este de semnalat
diferenţa ce există între doctrină, pe de o parte, şi legislaţie, de cealaltă parte. Dacă în doctrină se
foloseşte expresia „capacitate de folosinţă”, în legislaţie se folosesc expresii, precum: „personalitate
juridică”, „capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. De fiecare dată este vorba de aceeaşi vocaţie
de a avea drepturi şi obligaţii.
44. Caractere juridice. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin:
legalitate; inalienabilitate; intangibilitate; generalitate; şi specialitate.
Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice înseamnă însuşirea acesteia de a fi instituită
numai de către lege, de a i se stabili începutul, conţinutul şi încetarea doar prin norme legale. În alţi
termeni, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice – ca şi cea a persoanei fizice – este exclusiv de
domeniul legii.
Inalienabilitatea este trăsătura capacităţii de folosinţă a persoanei juridice de a nu putea fi
înstrăinată ori cedată şi de a nu se putea renunţa la ea, nici de tot şi nici în parte. De menţionat că
inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice nu se opune acordării de împuterniciri
de reprezentare, pentru că acest aspect ţine de valorificarea capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice.
Intangibilitatea este caracterul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice care constă în însuşirea
acesteia de a nu i se putea aduce îngrădiri decât în cazurile stabilite de lege. Acest caracter este o
consecinţă a acelui caracter care este legalitatea ei.
Generalitatea capacităţii de folosinţă desemnează însuşirea acesteia de a exprima vocaţia persoanei
juridice a avea drepturi şi obligaţii în general, fără o enumerare limitativă a acestora.
Cele patru caractere succint prezentate se regăsesc şi în cazul capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice. Dar, caracterul juridic distinctiv al capacităţii de folosinţă a persoanei juridice îl constituie
specialitatea ei şi constă în însuşirea acesteia de a cuprinde doar posibilitatea acestui subiect de
drept civil de a avea acele drepturi şi obligaţii civile care sunt în acord cu scopul pentru care
persoana juridică a fost înfiinţată.
Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice stabileşte limitele activităţii sale
juridice şi demonstrează intenţia statului de a supraveghea actele încheiate de aceasta, pe toată
perioada existenţei sale, în ideea garantării intereselor generale. De la înfiinţarea persoanei juridice
statul îşi afirmă competenţa verificării legalităţii acestui subiect de drept, prin reglementarea
procesului de înfiinţare, aşa încât urmăreşte permanent să menţină echilibrul stabilit între interesele
fondatorilor persoanei juridice şi interesele generale. În acest sens, un mijloc eficient este
specialitatea capacităţii persoanei juridice. Dacă în dreptul public specialitatea serviciilor publice
este o consecinţă normală şi o necesitate pentru activitatea acestora, în dreptul privat principiul
specialităţii poate deveni, în măsura tehnicizării exagerate, o piedică adusă liberei iniţiative 2 .
Între generalitatea şi specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice nu există nicio
contradicţie, pentru că, în realitate, ele se completează reciproc.
45. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Pentru a stabili momentul iniţial al
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice se poate porni de la dispoziţiile legale în materie. Mai
întâi, potrivit art. 32 din Decretul nr. 31/1954: „Persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau
înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere”. În
continuare, art. 33 prevede: (1) „Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de
a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor”. (2) „Celelalte persoane juridice au
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit dispoziţiilor art. 28, de la data actului
de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la
data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege”. (3) „Cu toate acestea, chiar înainte de data
înregistrării sau de la data actului de recunoaştere ori de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe ce ar
fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte
drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi
necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod
valabil”.
În interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale jurisprudenţa şi doctrina a reţinut că, mai întâi,
legea distinge din punctul de vedere al începutului capacităţii de folosinţă între două mari categorii:
a) persoanele juridice supuse înregistrării [art. 33 alin. (1)];
b) celelalte persoane juridice, nesupuse înregistrării, a căror capacitate de folosinţă începe, în
funcţie de modul de înfiinţare care li se aplică [art. 33 alin. (2)].
Pe de altă parte, trebuie să mai reţinem distincţia între:
a) începutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice [art. 33 alin. (1) şi (2)];
b) începutul capacităţii de folosinţă restrânsă ori limitată a persoanei juridice [art. 33 alin. (2)].
În fine, prevederile art. 32-33 din Decretul nr. 31/1954 sunt dispoziţii de principiu cu privire la
începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, dar există dispoziţii speciale aplicabile
diferitelor categorii de persoane juridice. De altfel, art. 32 din Decretul nr. 31/1954 trimite expres la
„legile care le sunt aplicabile” 3 .
46. Începutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice. Din conţinutul art. 33 alin. (1)-
(2) rezultă că începutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice este dat de unul din
următoarele momente:
a) data înregistrării la organul competent, pentru persoanele juridice supuse acesteia;
b) data actului de dispoziţie care înfiinţează persoana juridică (în cazul organelor de stat,
instituţiilor de stat, unităţilor administrativ-teritoriale, autorităţilor administraţiei publice locale şi
instituţiilor şi organelor de specialitate din subordinea lor; persoane juridice nesupuse înregistrării);
fiind vorba de un act normativ (lege decret, hotărâre de guvern etc.), începutul capacităţii va fi
momentul intrării în vigoare a actului normativ (la trei zile de la publicare sau la data ulterioară
prevăzută în textul acestuia, potrivit art. 78 din Constituţie)
c) data recunoaşterii actului de înfiinţare (dacă persoana juridică nu este supusă înregistrării);
d) data autorizării înfiinţării (de asemenea, pentru persoana juridică nesupusă cerinţei înregistrării);
e) data îndeplinirii altei cerinţe prevăzute de lege.
Reţinem că înfiinţarea persoanei juridice este un proces complex, care se desfăşoară uneori pe
etape, aşa încât momentul dobândirii capacităţii civile este determinat prin lege şi diferă în funcţie
de modul de înfiinţare şi de categoria de persoane juridice în discuţie; în principiu, finalizarea
procesului de înfiinţare este momentul iniţial al capacităţii depline a persoanei juridice 4 .
47. Începutul capacităţii de folosinţă limitată. Pentru că procesul de constituire a unei persoane
juridice are o anumită durată, iar pe parcursul acestui proces persoana juridică are nevoie să se
manifeste ca atare şi să săvârşească anumite fapte şi acte juridice, fără de care ea nu ar putea să ia
fiinţă în mod valabil, legea îi recunoaşte o anumită capacitate juridică persoanei în curs de
constituire.
Soluţia de principiu este prevăzută în art. 33 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 care acordă persoanei
juridice o capacitate de folosinţă limitată la parcurgerea procesului de înfiinţare 5 .
Din interpretarea textului legal rezultă:
a) această capacitate începe de la data actului de înfiinţare, adică din primul moment important al
procesului de înfiinţare;
b) această capacitate este limitată la „drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi
oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil” [art. 33 alin. (3) ultima teză].
Este important să reţinem că problema începutului de folosinţă limitate nu se pune în cazul tuturor
persoanelor juridice, pentru că, spre exemplu, instituţiile de stat, unităţile administrativ-teritoriale şi
autorităţile publice locale nu trec prin etapa capacităţii de folosinţă limitată, ci dobândesc de la
început capacitate de exerciţiu deplină 6 . Ea se aplică, în general, persoanelor juridice de drept
privat, în situaţia cărora de la iniţiativa particularilor de a înfiinţa o persoană juridică exprimată în
încheierea actului de asociere ori contractului de societate şi până la finalizarea procesului de
înfiinţare, când persoana juridică „ia fiinţă în mod legal”, capacitatea de folosinţă „anticipată” îşi
justifică utilitatea.
48. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Pentru a determina conţinutul
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice trebuie să pornim de la generalitatea acesteia: ea
exprimă aptitudinea acestui subiect de drept civil de a avea toate drepturile patrimoniale şi
nepatrimoniale, precum şi toate obligaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale, indiferent de izvorul
acestora, în condiţiile legii.
În determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice trebuie să mai
ţinem seama de anumite reguli, care privesc limitele acestei capacităţi, precum:
– persoana juridică nu are aptitudinea de a avea acele drepturi şi obligaţii civile care nu pot aparţine
decât persoanei fizice;
– conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat şi de caracterul sau natura
fiecărei categorii de persoane juridice, după criteriul ramurilor de drept în care sunt subiecte
reprezentative (organele puterii legislative sunt subiecte reprezentative în raporturile de drept
constituţional; organele puterii executive sunt subiecte reprezentative în raporturile de drept
administrativ; organele puterii judecătoreşti sunt subiecte reprezentative în raporturile de drept
procesual; societăţile comerciale sunt subiecte reprezentative pentru dreptul comercial; asociaţiile şi
fundaţiile sunt subiecte reprezentative pentru dreptul civil); de principiu, o persoană juridică
reprezentativă în altă ramură de drept decât dreptul civil, va avea un conţinut redus al capacităţii de
folosinţă, de vreme ce, prin ipoteză, ea nu este constituită pentru a participa, în principal, la
raporturi de drept civil
– conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat şi de principiul specialităţii
În acest sens art. 34 din Decretul nr. 31/1954 dispune: (1) „Persoana juridică nu poate avea decât
acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”. (2) „Orice
act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.
Am arătat deja că principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice a fost consacrat
legislativ prin art. 9 din Legea nr. 21/1924, dar era acceptat în sistemul nostru anterior acestui act
normativ, mai ales în jurisprudenţa de drept administrativ. El poate fi definit aici ca regula de drept
civil potrivit căreia, prin acte juridice, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi şi
obligaţii civile care sunt în concordanţă cu scopul ei.
Trebuie să reţinem că principiul specialităţii nu acoperă întregul conţinut al capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice, el limitându-se la aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile care au ca
izvor actele juridice civile. În consecinţă, acestui principiu îi scapă aria drepturilor şi obligaţiilor
civile care au ca izvor legea (care, prin ipoteză, nu pot fi contrare scopului persoanei juridice) şi
faptul juridic stricto sensu (delictul civil, faptul juridic civil licit, evenimentul juridic) 7 .
Circumscrierea aplicării acestui principiu numai la actele juridice se justifică prin aceea că
verificarea conformităţii drepturilor şi obligaţiilor cu scopul pentru care persoana a fost înfiinţată
este necesară numai atunci când se au în vedere motivele pentru care aceste drepturi şi obligaţii sunt
exercitate. Or, după cum se ştie, numai în situaţia actelor juridice există acea condiţie de validitate
care este cauza, adică scopul urmărit de subiectul de drept prin manifestarea sa de voinţă.
Conţinutul acelei părţi a capacităţii de folosinţă a persoanei juridice ce constă în aptitudinea acesteia
de a încheia acte juridice este determinat de scopul (obiectul de activitate) pentru care persoana a
fost înfiinţată. Va cuprinde aptitudinea generală a persoane juridice de a avea toate drepturile şi
obligaţiile care servesc la realizarea acestui scop.
În aplicarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice se va ţine seama
atât de scopul generic al persoanei juridice, stabilit de lege pe categorii de persoane juridice, dar şi
scopul concret al fiecărei persoane juridice, stabilit liber de persoanele care au iniţiativa înfiinţării
persoanei juridice prin actul de constituire ori statut 8 .
49. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Mai întâi, capacitatea de folosinţă
restrânsă a persoanei juridice este nu numai limitată, ci şi anticipată şi tranzitorie. În consecinţă, ea
încetează odată cu dobândirea deplinei capacităţi de folosinţă de către persoana juridică.
Cât priveşte capacitatea de folosinţă deplină a persoanei juridice, aceasta încetează odată cu
încetarea fiinţei persoanei juridice printr-unul din modurile prevăzute de lege, după cum vom vedea.
50. Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de folosinţă a persoanei juridice.
Nerespectarea regulilor privind capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se poate concretiza în:
a) încheierea actului juridic în lipsa capacităţii de folosinţă; cum se ştie, capacitatea de a face actul
juridic civil este o condiţie de fond, generală şi esenţială, deci de validitate pentru actul juridic civil.
b) încheierea actului juridic civil cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.
În ambele situaţii, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută a actului juridic civil astfel
încheiat. Pentru ipoteza încălcării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă este o nulitate
absolută expresă [art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954], iar pentru situaţia încheierii actului în
lipsa capacităţii de folosinţă, este o nulitate absolută virtuală 9 .
§3
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
51. Noţiune şi reglementare generală. Pentru capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice sunt
importante două articole din Decretul nr. 31/1954. Mai întâi, art. 35 prevede: (1) „Persoana juridică
îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale”. (2) „Actele juridice făcute de
organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei
juridice însăşi”. (3) „Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana
juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor”. (4) „Faptele ilicite atrag şi
răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al
treilea”.
Pe de altă parte, art. 36 dispune: „Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele
sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de
înfiinţare ori statut”– (s.n.).
Persoana juridică trebuie să participe la circuitul civil şi prin încheierea de acte, juridice civile, acte
de a căror esenţă este voinţa, bazată pe discernământ. Dar spre deosebire de persoana fizică, dotată
cu discernământ, persoana juridică nu poate avea, naturalmente, o voinţă proprie, distinctă de voinţa
celor care au înfiinţat-o. În aceste condiţii, legiuitorul a adoptat soluţia considerării voinţei unei sau
unor persoane fizice care fac parte din conducerea persoanei juridice, ca fiind însăşi voinţa
subiectului colectiv de drept civil. Acest procedeu juridic conţine organic ideea de reprezentarea
legală a persoanei juridice, de către organele sale de conducere. Prin urmare, aşa cum s-a subliniat
în doctrină 1 , pentru persoana juridică, reprezentarea sa legală este obligatorie pentru că este
organic necesară.
În acest context, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este acea parte a capacităţii civile
care constă în aptitudinea acestui subiect de drept civil de a dobândi şi exercita drepturi subiecte
civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile, de către
organele sale de conducere.
52. Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice. În lipsa unei dispoziţii legale, care să
determine începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, în literatura de specialitate au fost
formulate două opinii. Într-o opinie se arată că momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu este
marcat de desemnarea organelor sale de conducere 2 .
Potrivit celeilalte opinii, momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu coincide cu acela al dobândirii
capacităţii de folosinţă. În susţinerea acestei opinii s-a subliniat, pe bună dreptate, că începutul
capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinat de data înfiinţării sale, iar această
capacitate de exerciţiu, astfel dobândită, poate fi pusă în valoare numai de la data desemnării,
progresive şi efective, a organelor de conducere ale persoanei juridice 3 .
Această soluţie se întemeiază pe interpretarea gramaticală şi logică a dispoziţiilor art. 33 alin. (3)
din Decretul nr. 31/1954 (menţionat mai sus). Mai întâi, textul nu se referă, in terminis, numai la
capacitatea de folosinţă (cum se întâmplă în primele două alineate ale art. 33), ci utilizează termenul
general de capacitate; prin urmare, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În plus,
textul referindu-se la îndeplinirea „obligaţiilor”, iar îndeplinirea „obligaţiei”, presupune, cel mai
des, încheierea de acte juridice, aşa încât nu poate fi interpretat decât în sensul că, deşi implicit,
totuşi, neîndoielnic, el conţine ideea încheierii de acte juridice, ceea ce ţine de capacitatea de
exerciţiu.
Organele de conducere şi constituirea acestora sunt reglementate de o serie de acte normative ce
privesc organizarea şi funcţionarea diferitelor categorii de persoane juridice, iar desemnarea lor este
efectul unui act juridic sau unor acte juridice individuale. Organele de conducere constituie o parte
componentă a persoanei juridice a cărei capacitate acestea o pun în valoare, aşa încât titular al
capacităţii de exerciţiu este persoana juridică, iar nu organul de conducere. Este adevărat că, practic,
capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice „se vede” pe data desemnării organelor sale, care o vor
exercita, însă această capacitate este atribuită de lege persoanei juridice însăşi. În esenţă, capacitatea
de exerciţiu se dobândeşte la data înfiinţării, iar exerciţiul ei poate fi marcat de mai multe momente,
succesive, care sunt datele desemnării organelor de conducere ale persoanei juridice.
53. Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice. Pentru a stabili conţinutul capacităţii de
exerciţiu a persoanei juridice trebuie să avem în vedere două limite ale acestuia:
a) capacitatea de folosinţă a persoanei juridice;
b) pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice.
Mai întâi, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu poate fi mai întinsă decât capacitatea de
folosinţă, această afirmaţie fiind valabilă atât în ce priveşte capacitatea de folosinţă limitată,
restrânsă (anticipată), cât şi cea deplină. Concret, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
înseamnă aptitudinea ei de a avea drepturi şi obligaţii civile, indiferent de izvorul lor (acte juridice
şi fapte juridice strico sensu), iar capacitatea de exerciţiu înseamnă aptitudinea de a dobândi şi
exercita drepturi civile şi de a-şi asuma obligaţii civile exclusiv prin încheierea de acte juridice
civile. În consecinţă, sub aspectul „izvorului”, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este mai
redusă decât capacitatea de folosinţă.
Pe de altă parte, pluralitatea organelor de conducere ale persoanelor juridice impune o anumită
specificitate capacităţii sale de exerciţiu. Majoritatea persoanelor juridice au mai multe organe de
conducere, din care unul este unipersonal, iar celelalte sunt colegiale sau colective. Tocmai de
aceea, este necesar să se respecte delimitarea atribuţiilor între diferitele organe de conducere ale
aceleiaşi persoane juridice, deoarece actul juridic este considerat ca fiind al persoanei juridice
numai dacă a fost încheiat de organul de conducere în limitele puterilor conferite acestuia.
Înţelegerea exactă a conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice presupune reţinerea
ideii că această capacitate înseamnă nu numai prerogativa încheierii de acte juridice civile directe,
personal, de către persoanele fizice care reprezintă persoana pentru că au calitate de organ de
conducere, ci şi prerogativa de a da mandat altor persoane, pentru ca acestea, în numele şi pe seama
persoanei juridice, să încheie acte juridice civile, care vor avea ca parte pe însăşi persoana juridică
astfel reprezentată.
În fine, este important să reţinem principiul răspunderii persoanelor fizice care alcătuiesc organele
de conducere ale persoanei juridice. În exercitarea atribuţiilor ce le revin acestea răspund, mai întâi,
faţă de persoana juridică (poate fi o răspundere civilă, de dreptul muncii, de drept comercial), iar, pe
de altă parte, faţă de terţi.
54. Încetarea capacităţii de exerciţiu al persoanei juridice. Având în vedere corelaţia care există
între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, rezultă că sfârşitul capacităţii de exerciţiu al
persoanei juridice este marcat de momentul încetării capacităţii de folosinţă (momentul încetării
fiinţei persoanei juridice înseşi).
55. Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.
Nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice ar putea consta în:
– încheierea actului de către o persoană fizică ce nu are calitatea de „organ al persoanei juridice”;
– încheierea actului juridic civil de către o persoană care are această calitate, dar cu depăşirea
puterilor încredinţate sau în lipsa împuternicirii
Nu există un punct de vedere unitar în legătură cu sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării
regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice. Se susţine fie teza
inopozabilităţii actului, fie teza nulităţii actului juridic civil astfel încheiat.
În ce ne priveşte, apreciem că actul juridic încheiat cu încălcarea regulilor în discuţie este lovit de
nulitate relativă (care, nefiind prevăzută expres de lege, este virtuală) 4 .

Secţiunea a 4-a
Identificarea persoanei juridice
§1 - Noţiuni generale
§2 - Analiza atributelor de identificare a persoanei juridice

§1
Noţiuni generale
56. Noţiune şi importanţă juridică. Din punctul de vedere al dreptului civil, prin identificarea
persoanei juridice înţelegem individualizarea acestui subiect de drept în raporturile civile la care
participă.
Ca şi în situaţia persoanei fizice, identificarea persoanei juridice are două înţelesuri. Într-un prim
sens identificarea persoanei juridice înseamnă instituţia juridică cu această denumire, adică
totalitatea normelor care reglementează mijloacele de individualizare a subiectului colectiv de drept
civil. În al doilea sens prin identificarea persoanei juridice se înţeleg chiar mijloacele ori atributele
de identificare: denumire, sediu, naţionalitate etc.
Importanţa juridică a identificării persoanei juridice rezultă din necesitatea individualizării acestui
subiect de drept. Această necesitate este atât de ordin general, în sensul că interesează întreaga
societate, din perspectiva securităţii circuitului civil, cât şi de ordin individual, în sensul că fiecare
persoană juridică are nevoie de autoidentificare în raporturile civile la care participă.
Persoana juridică participă la raporturi juridice din mai multe ramuri de drept, aşa încât problema
identificării se pune în toate raporturile din celelalte ramuri de drept la care participă. În acest cadru,
ca instituţie juridică identificarea persoanei juridice trebuie calificată ca o instituţie complexă,
deoarece normele care o alcătuiesc nu aparţin unei singure ramuri de drept, ci mai multor asemenea
ramuri (drept constituţional, drept administrativ, drept civil, drept comercial, drept fiscal etc.).
57. Natura juridică şi ocrotirea atributelor de identificare. Din punctul de vedere al dreptului civil,
atributele de identificare a persoanei juridice sunt drepturi subiective personale nepatrimoniale, cu
toate consecinţele juridice care decurg de aici. Dar această calificare nu epuizează natura juridică a
tuturor atributelor de identificare a persoanei juridice, pentru că un anumit atribut de identificare
poate fi calificat şi din punctul de vedere al altei ramuri de drept 1 . Spre exemplu, naţionalitatea se
califică şi din punctul de vedere al dreptului constituţional şi din acela al dreptului internaţional
privat ori al dreptului comercial. Tot astfel, marca, deşi are şi funcţia de mijloc de identificare,
aparţine dreptului de proprietate industrială şi dreptului comercial.
Pe cale civilă, atributele de identificare a persoanei juridice sunt ocrotite în condiţiile prevăzute de
art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954. Reglementând ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale în
general, art. 54 oferă persoanei juridice care a suferit o atingere în dreptul său la denumire
posibilitatea de a cere instanţei judecătoreşti încetarea faptei care aduce atingere acestui drept. În
acelaşi timp, dacă persoana juridică poate să solicite ca instanţa să-l oblige pe autorul faptei, să
publice, pe cheltuiala sa, în condiţiile stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată ori să îndeplinească
alte fapte destinate să restabilească dreptul atins [art. 54 alin. (2)].
Protecţia penală ori administrativă este asigurată prin norme speciale, precum cele cuprinse în
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, care prevede infracţiuni şi contravenţii
2 . În esenţă, în cazul săvârşirii unor fapte de concurenţă neloială autorul faptei poate fi tras la
răspundere penală ori administrativă, după caz.

§2
Analiza atributelor de identificare a persoanei
juridice
58. Denumirea persoanei juridice. Prin denumirea persoanei juridice înţelegem acel mijloc de
identificare a acestui subiect de drept care constă în cuvântul ori grupul de cuvinte stabilit, cu
această semnificaţie, în condiţiile legii.
Trebuie să reţinem că denumirea nu este numai un drept personal nepatrimonial, ci o obligaţie care
decurge din funcţia socială pe care o îndeplineşte. Ca drept subiectiv personal nepatrimonial al
persoanei juridice, denumirea conţine următoarele prerogative: 1) posibilitatea de a folosi
denumirea aleasă pentru a se individualiza în raporturile civile concrete la care participă; 2)
posibilitatea de a cere tuturor celorlalte subiecte de drept, persoane fizice sau juridice, să o
individualizeze prin denumirea sa; 3) posibilitatea de a cere restabilirea dreptului la denumire atunci
când o altă persoană i-a adus vreo atingere 1 .
Potrivit art. 38 din Decretul nr. 31/1954: (1) „Persoana juridică va purta denumirea stabilită prin
actul care a înfiinţat-o sau prin statut”. (2) „Odată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice,
se va trece în registru şi denumirea ei”.
Pentru schimbarea denumirii este aplicabil principiul simetriei juridice, în sensul că cine a stabilit
denumirea, poate cere schimbarea acesteia.
59. Sediul persoanei juridice. Prin sediul persoanei juridice înţelegem acel mijloc de identificare
prin indicarea unui anumit loc stabilit, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.
În doctrină există câteva clasificări ale sediului persoanei juridice. Astfel, după ponderea sa în
volumul activităţii persoanei juridice se distinge între sediul principal (care priveşte întreaga
activitate ori activitatea de ansamblu) şi sediul secundar (care priveşte o parte a activităţii). De
asemenea, după teritoriul ţării, pe care se găseşte, se distinge între sediul în ţară (în România) şi
sediul în străinătate.
Este important să reţinem că dreptul subiectiv nepatrimonial la sediu conferă persoanei juridice
aceleaşi prerogative pe care le conferă dreptul la denumire; folosirea acestuia pentru identificare;
opunerea sa celorlalte persoane; posibilitatea restabilirii dreptului atins.
Textul, de principiu care priveşte stabilirea ori determinarea sediului este acela al art. 39 din
Decretul nr. 31/1954 care prevede: „Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului care a
înfiinţat-o sau statutului” 2 .
60. Naţionalitatea persoanei juridice. Se admite că ceea ce este cetăţenia pentru persoana fizică,
este naţionalitatea pentru persoana juridică, adică apartenenţa la un anumit stat şi, prin aceasta, la
un sistem de drept naţional.
Naţionalitatea, ca atribut de identificare a persoanei juridice, nu prezintă acelaşi interes practic
pentru toate categoriile de persoane, iar, pe de altă parte, ea prezintă interes practic nu atât în dreptul
civil, cât în dreptul internaţional privat (în special în dreptul comerţului internaţional). În principiu,
persoana juridică are naţionalitatea ţării unde are sediul principal, aşa încât este supusă regimului
juridic prescris prin această lege, cu toate consecinţele juridice care decurg de aici 3 .

Secţiunea a 5-a
Reorganizarea persoanei juridice
§1 - Noţiuni generale
§2 - Formele reorganizării persoanei juridice
§3 - Efectele reorganizării persoanei juridice

§1
Noţiuni generale
61. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice. Reglementarea generală a reorganizării
persoanei juridice este cuprinsă în dispoziţiile art. 40-44 şi art. 46-50 din Decretul nr. 31/1954, care
nu folosesc însă, în mod expres, sintagma reorganizare. Pentru diferite categorii de persoane
juridice există dispoziţii speciale privind reorganizarea lor în diferite acte normative.
În doctrină s-a arătat că „reorganizarea este un proces de contopire sau de divizare în care sunt
antrenate cel puţin două persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă. În cadrul acestui
proces se produc unele modificări care afectează pe toate persoanele juridice participante” 1 .
Reorganizarea este operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin două persoane juridice şi care
produce efecte creatoare, modificatoare ori de încetare a lor 2 .
Vom reţine că, în esenţă, reorganizarea persoanei juridice conţine două elemente definitorii: 1)
antrenează cel puţin două persoane juridice; 2) presupune efecte creatoare, modificatoare ori
extinctive, care pot fi întâlnite toate ori în parte, în funcţie de formele reorganizării, după cum vom
vedea.
62. Necesitatea reorganizării persoanelor juridice. Reorganizarea persoanelor juridice este impusă,
în general, de nevoile economico-sociale, în continuă mişcare. Aceasta înseamnă că dinamica vieţii,
manifestată sub multiple aspecte, se reflectă, pe plan juridic, şi în ceea ce numim reorganizarea
persoanelor juridice. După anul 1990 reorganizarea persoanelor juridice de stat a fost un important
instrument juridic de implementare a reformei pe plan instituţional (în acest sens sunt dispoziţiile
Legii nr. 15/1990 „privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale”)
Reorganizarea persoanei juridice apare, aşadar, ca un mijloc juridic necesar şi eficient de realizare a
dinamicii nevoilor economico-sociale, care dă expresie juridică măsurilor de continuă perfecţionare
şi adaptare a activităţii persoanei juridice. Adeseori, pentru continuarea activităţii pentru care a fost
înfiinţată persoana juridică poate fi supusă unui proces de modernizare care poate însemna şi
„reorganizarea” sa.
63. Competenţa de a decide reorganizarea. În lege nu există un text, de principiu, care să
reglementeze competenţa de a dispune reorganizarea, iar în doctrină se admite că devin aplicabile,
în virtutea principiului simetriei juridice, dispoziţiile legale ce reglementează înfiinţarea persoanelor
juridice.
Cu privire la asociaţii şi fundaţii, Ordonanţa de Guvern nr. 26/2000 are dispoziţii clare; mai întâi,
art. 342 alin. (1) prevede că în cazul asociaţiilor „decizia de fuziune sau de divizare se ia prin
hotărârea a cel puţin două treimi din numărul total al membrilor organului de conducere”.
În cazul fundaţiei, divizarea sau fuziunea se decide de către fondator sau de majoritatea
fondatorilor în viaţă, iar dacă niciunul dintre fondatori nu mai trăieşte, se decide cu întrunirea
votului a patru cincimi din numărul membrilor consiliului director [art. 342 alin. (2) coroborat cu
art. 29 din lege] 3 .

§2
Formele reorganizării persoanei juridice
64. Preliminarii. Formele reorganizării sunt enunţate în art. 40-42 din Decretul nr. 31/1954. Mai
întâi, potrivit art. 40: „Persoana juridică încetează a avea fiinţă prin comasare, divizare sau
dizolvare” (s.n.).
La rândul său, art. 41 prevede: (1) „Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de
către o altă persoană sau prin fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o altă persoană
juridică nouă”. (2) „Dizolvarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice între mai multe persoane juridice care există sau care iau, astfel, fiinţă”.
În plus, art. 42 prevede: „Persoana juridică nu încetează a avea fiinţă în cazul în care o parte din
patrimoniul ei se desprinde şi se transmite la una sau mai multe alte persoane juridice existente sau
care iau, astfel, fiinţă”.
Din aceste dispoziţii rezultă că reorganizarea cunoaşte două forme: a) comasarea; b) divizarea. La
rândul ei, comasarea se realizează în una din următoarele două forme: 1) absorbţie; 2) fuziune. Tot
astfel, divizarea poate îmbrăca una din următoarele două forme: 1) divizarea totală; 2) divizarea
parţială.
65. Comasarea. Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, noţiunea de comasare este o
denumire generică, menită să desemneze cele două forme ale sale: absorbţia şi fuziunea 1 .
Mai întâi, absorbţia este acea formă a comasării care constă în absorbirea unei persoane juridice,
care-şi încetează existenţa, de către o altă persoană juridică, care-şi sporeşte, astfel, fiinţa,
activitatea.
În al doilea rând, fuziunea este acea formă a comasării care constă în unirea, contopirea a două sau
mai multe persoane juridice, care-şi încetează astfel existenţa şi înfiinţarea, astfel, a altei persoane
juridice.
66. Divizarea. Termenul divizare este denumirea generică a celei de-a doua forme a reorganizării.
Decretul nr. 31/1954 nu foloseşte expresiile divizare totală şi divizare parţială, prin care se
desemnează, de către doctrină, cele două forme ale divizării, ci utilizează formule desfăşurate,
adică: împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice şi desprinderea şi transmiterea unei
părţi din patrimoniul persoanei juridice.
Mai întâi, diviziunea totală este acea formă a divizării care constă în împărţirea întregului
patrimoniu al unei persoane juridice, care-şi încetează existenţa, către două sau mai multe
persoane juridice existente ori care iau, astfel, naştere.
În al doilea rând, diviziunea parţială este acea formă a divizării care constă în desprinderea unei
părţi din patrimoniul unei persoane juridice, care-şi menţine fiinţa, şi transmiterea acestei părţi
către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest fel.

§3
Efectele reorganizării persoanei juridice
67. Preliminarii. Înfiinţarea şi încetarea persoanei juridice produc efecte pentru dreptul civil, dar şi
pentru alte ramuri de drept (administrativ, comercial, procesual civil ori procesual penal etc.). În
acelaşi mod, reorganizarea persoanei juridice produce efecte de drept civil şi pentru alte ramuri de
drept.
Reglementarea generală a efectelor reorganizării este cuprinsă în dispoziţiile Decretului nr. 31/1954.
Unele dispoziţii au fost deja menţionate, aşa încât le amintim pe celelalte. Iată, spre exemplu, art. 47
dispune: (1) „Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare se împarte
în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-a
stabilit o altă proporţie”. (2) „În cazul în care o parte din patrimoniul unei persoane juridice se
desprinde şi se transmite la o singură persoană juridică existentă sau care ia astfel fiinţă, împărţirea
patrimoniului se face în proporţia părţii desprinse şi transmise”. (3) „În cazul în care partea
desprinsă se transmite la mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă, împărţirea
patrimoniului între persoana juridică de la care s-a făcut desprinderea şi persoanele juridice
dobânditoare se va face potrivit dispoziţiilor alineatului (2), iar între persoanele juridice
dobânditoare, împărţirea părţii desprinse se va face potrivit dispoziţiilor alin. (1), care se vor aplica
în mod corespunzător”.
În continuare, art. 48 prevede: (1) „Persoanele juridice care dobândesc bunuri prin efectul divizării
răspund faţă de creditori pentru obligaţiile persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin
divizare, proporţional cu valoarea bunurilor dobândite, stabilită la data dobândirii, dacă prin actul
care a dispus divizarea persoanei juridice nu s-a prevăzut altfel. În cazul organizaţiilor cooperatiste
sau al oricăror organizaţii obşteşti, răspunderea nu poate fi decât proporţională cu valoarea
bunurilor dobândite”; (2) „Dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi persoanelor juridice care au
dobândit bunuri ca urmare a desprinderii şi transmiterii unei părţi din patrimoniul altei persoane
juridice” 1 .
Reorganizarea partidelor politice este reglementată în capitolul VI din Legea nr. 14/2003, care
prevede în art. 37 alin. (2) reorganizarea „poate consta în comasare, prin absorbţie sau fuziune, ori
în divizare, totală sau parţială”.
Comasarea a două sau mai multe partide legal constituite se realizează prin aprobarea protocolului
de comasare de către organele supreme de decizie ale fiecărui partid, în cadrul şedinţei comune a
[art. 38 alin. (1)], în care se vor menţiona în mod expres modalităţile de transfer al sumelor,
bunurilor si contractelor deţinute de partidele comasate, precum şi procedura de garantare a
continuităţii vechimii în partid a membrilor partidelor politice care fuzionează.
În situaţia comasării prin absorbţie, unul dintre partidele politice îşi păstrează personalitatea
juridică, subrogându-se în drepturile şi obligaţiile partidelor absorbite care îşi încetează activitatea,
inclusiv prin cumularea subvenţiilor acestora. În protocolul de comasare se va preciza care partid îşi
păstrează personalitatea juridică, având drept consecinţă păstrarea denumirii integrale, a denumirii
prescurtate, a semnului permanent şi electoral, precum şi a programului politic. Protocolul de
comasare şi, dacă este cazul, modificările la statutul partidului care îşi păstrează personalitatea
juridică se comunică, în termen de 10 zile de la adoptarea acestora, Tribunalului Bucureşti, iar
partidul politic absorbit va fi radiat din Registrul partidelor politice (art. 39).
În urma comasării prin fuziune a unor partide politice rezultă un partid politic nou, care se subrogă
în drepturile şi obligaţiile partidelor politice care au fuzionat. Denumirea integrală, denumirea
prescurtată, semnul permanent, semnul electoral şi programul politic ale noului partid pot fi noi sau
pot proveni de la unul sau mai multe dintre partidele care participă la fuziune. Tribunalul Bucureşti
va examina documentele depuse de partidul politic nou format din comasarea prin fuziune, iar ca
urmare a hotărârii irevocabile a instanţei de înregistrare a noului partid rezultat, acesta va fi înscris
în Registrul partidelor politice, iar partidele care au procedat la comasare vor fi radiate (art. 40).
De asemenea, un partid politic legal constituit se poate diviza prin hotărârea organului său suprem
de decizie. Divizarea totală constă în împărţirea întregului patrimoniu al unui partid politic care îşi
încetează existenţa către două sau mai multe partide existente sau care iau naştere astfel. În cazul
divizării totale, prin hotărârea de admitere a cererii de înscriere a ultimului partid care ia astfel fiinţă
se va dispune şi radierea din Registrul partidelor politice de la Tribunalul Bucureşti a partidului
divizat. La rândul ei, divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unui partid
politic, care îşi păstrează personalitatea juridică, şi transmiterea acestei părţi către unul sau mai
multe partide care există sau care se înfiinţează în acest fel.
68. Efectul creator şi efectul extinctiv. Mai întâi, efectul creator al reorganizării înseamnă
înfiinţarea unei persoane juridice ca urmare a operaţiunii juridice de reorganizare.
Având în vedere formele reorganizării, efectul creator se înfăţişează astfel:
1) fuziunea produce, întotdeauna, efectul creator [art. 41 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954];
2) absorbţia nu produce niciodată efect creator;
3) divizarea (totală sau parţială) poate produce efectul creator; deci, în caz de divizare, efectul
creator este facultativ.
Pe de altă parte, efectul extinctiv al reorganizării înseamnă încetarea fiinţei persoanei juridice. În
cadrul formelor reorganizării, el se prezintă astfel 2 :
1) comasarea produce, întotdeauna, efectul extinctiv; mai întâi, în cazul fuziunii îşi încetează fiinţa
toate persoanele juridice fuzionate, iar, pe de altă parte, în cazul absorbţiei încetează persoana
juridică absorbită;
2) divizarea totală produce, întotdeauna, încetarea persoanei juridice; divizarea parţială nu produce,
niciodată, efectul extinctiv.
69. Efectul translativ. În cazul comasării operează o transmisiune universală, adică o totalitate de
drepturi şi obligaţii patrimoniale. Acest fel al transmisiunii rezultă, cu claritate din art. 46 al
Decretului nr. 31/1954: (1) „În cazul fuziunii, drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice fuzionate
trec asupra noii persoane juridice astfel înfiinţate. (2) „În cazul absorbţiei, persoana juridică
dobândeşte drepturile şi este ţinută de obligaţiile persoanei juridice pe care o absoarbe”
În cazul divizării operează o transmisiune cu titlu universal; acesta este felul transmisiunii atât în
caz de divizare totală, cât şi de divizare parţială (art. 47 din Decretul nr. 31/1954, care consacră
acest efect, îl desemnează prin folosirea termenului proporţie, care înseamnă o fracţiune de
patrimoniu).
În concluzie, în caz de comasare are loc o transmisiune universală, în caz de divizare operează o
transmisiune cu titlu universal.
70. Întinderea răspunderii persoanei juridice dobânditoare. Pentru determinarea acestei întinderi
este necesară distincţia între ipoteza comasării şi cea a divizării.
În caz de comasare, indiferent că e vorba de absorbţie sau fuziune, persoana juridică dobânditoare,
preluând o universalitate juridică, răspunde pentru toate obligaţiile preluate, indiferent de raportul
concret dintre drepturi şi obligaţii, adică între activ şi pasiv.
În caz de divizare, totală ori parţială, principiul este acela al răspunderii proporţionale (art. 48 din
Decretul nr. 31/1954), deci corespunzător cotei dobândite din activ; persoana juridică dobânditoare
primind o fracţiune matematică din activul persoanei juridice divizate, va primi aceeaşi fracţiune şi
din pasivul patrimonial al persoanei juridice divizate.
71. Transmiterea contractelor în caz de reorganizare. Este foarte posibil ca în momentul declanşării
procesului de reorganizare a persoanei juridice, aceasta să se afle în raporturi contractuale cu
diferite persoane juridice sau fizice. Aceste contracte trebuie executate în condiţiile în care au fost
încheiate, pentru că reorganizarea persoanei juridice nu înlătură nici pe departe răspunderea acesteia
faţă de creditori. Se pune astfel problema transmiterii contractelor care se află în curs de executare.
În cazul comasării, contractele se transmit ca elemente ale patrimoniului supus transmiterii
universale. În cazul divizării [art. 50 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954] principiul aplicabil este
acela al transmiterii contractului nefracţionat (executarea contractului urmând a se face de o
singură persoană juridică dobânditoare). Prin excepţie, când natura contractului permite, poate avea
loc şi o transmitere fracţionată a unui contract (executarea lui urmând a se face pro parte de o
persoană juridică şi pro parte de o altă persoană juridică dobânditoare).
72. Data producerii efectelor reorganizării. Pentru persoanele juridice supuse înregistrării, efectele
reorganizării nu se produc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, decât prin înregistrare şi de la data
efectuării acestei formalităţi.
Pentru persoanele juridice nesupuse înregistrării, efectele reorganizării, atât între părţi, cât şi faţă de
terţi, se produc de la data aprobării, de către organele competente, a documentelor întocmite în acest
scop, adică: inventarul, bilanţul contabil pentru predare-primire, evidenţa contractelor şi
repartizarea acestora, alte asemenea.
De la aceste soluţii generale prevăzute de art. 49 din Decretul nr. 32/1954, există soluţii derogatorii
prevăzute de alte acte normative 3 .

Secţiunea a 6-a
Încetarea persoanei juridice
§1 - Noţiuni generale
§2 - Efectele dizolvării. Lichidarea

§1
Noţiuni generale
73. Definiţie. Legea civilă reglementează modurile de încetare a persoanei juridice, dar nu defineşte
ce înseamnă „încetarea persoanei juridice”. În doctrină prin încetarea persoanei juridice se înţelege
sfârşitul calităţii de subiect de drept civil.
Reglementarea generală a încetării persoanei juridice se găseşte, cum e firesc, în Decretul nr.
31/1954. După cum am văzut, art. 40 din Decretul nr. 31/1954 dispune „Persoana juridică încetează
de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare”, iar art. 41 reglementează efectul extinctiv al
reorganizării persoanei juridice.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că legea distinge între trei moduri de încetare a
fiinţei persoanei juridice, şi anume:
– prin consumare (deci, absorbţie şi fuziune);
– prin divizare totală (nu şi prin divizare parţială);
– prin dizolvare.
Dacă avem în vedere că „divizarea” şi „consumarea” sunt formele reorganizării, reţinem că, în
general, există două moduri de încetare a persoanei juridice 1 , şi anume:
a) prin reorganizare şi
b) prin dizolvare.
În fine, este important să reţinem că, în funcţie de categoria de drept public sau de drept privat din
care face parte, persoana juridică încetează diferit. În principiu, persoanele juridice de drept public
încetează prin actul de dispoziţie al organului de stat competent (actul normativ al autorităţii care a
dispus înfiinţarea), iar persoanele de drept privat încetează prin dizolvare (în condiţiile prevăzute în
actul constitutiv).
74. Definiţia dizolvării persoanei juridice. În doctrină dizolvarea este definită ca acel mod de
încetare a persoanei juridice care se aplică în cazurile prevăzute de lege şi care presupune
lichidarea.
Este cazul să reţinem, de la început, că între dizolvare şi reorganizare, există unele deosebiri
esenţiale, precum:
– legea stabileşte în mod expres cazurile în care intervine dizolvarea, dar pentru reorganizarea
persoanei juridice nu enumeră aceste cazuri;
– dizolvarea presupune, obligatoriu, lichidarea persoanei juridice, iar reorganizarea nu presupune o
asemenea fază în mecanismul încetării acestui subiect de drept civil;
– domeniul reorganizării este general, în sensul că se aplică tuturor categoriilor de persoane juridice,
iar domeniul dizolvării este, în principiu, mai restrâns, referindu-se la persoanele juridice de tip
asociativ;
– felul transmisiunii este diferit, în sensul că, pe când în caz de reorganizare operează, după caz, o
transmisiune universală ori cu titlu universal, dizolvarea presupune, după cum vom vedea, o
transmisiune cu titlu particular.
75. Clasificarea cauzelor de dizolvare. Cauzele de dizolvare a persoanelor juridice se pot clasifica
după mai multe criterii, fiecare astfel de clasificare având consecinţe juridice importante.
Un prim criteriu de clasificare este cel al modului cum operează, distingând între 2 :
– cauze care conduc la dizolvarea de drept a persoanei juridice (de exemplu, împlinirea termenului
pentru care a fost constituită persoana juridică, realizarea scopului pentru care a fost constituită,
scăderea numărului membrilor sub limita stabilită de lege, de actul constitutiv ori de statut);
– cauze care produc dizolvarea numai dacă există un act al organului competent, în acest sens; acest
act poate fi, după caz, hotărârea adunării generale a persoanei juridice, hotărârea instanţei
judecătoreşti ori actul autorităţii executive.
Un al doilea criteriu de clasificare este acela al vocaţiei cauzelor de dizolvare, după care putem
deosebi între:
– cauze generale, adică aplicabile oricărei persoane juridice care poate înceta prin dizolvare
(majoritatea cauzelor de dizolvare se încadrează în această categorie)
– cauze speciale sau specifice, adică cele aplicabile numai anumitor persoane juridice; intră în
această categorie, spre exemplu: retragerea autorizaţiei pentru persoanele juridice autorizate;
moartea, incapacitatea, retragerea ori falimentul unui asociat pentru anumite societăţii comerciale.
În fine, în funcţie de natura ori caracterul lor, cauzele de dizolvare se împart în:
– cauze de dizolvare forţată şi silită şi
– cauze de dizolvare voluntară.
Vom reţine că majoritatea cauzelor de dizolvare fac parte din a doua categorie (care constituie
regula în această materie), iar în prima categorie intră acele cazuri în care obiectul ori mijloacele de
realizare a lui au devenit ilicite ori imorale.
Cu privire la cazurile ori cauzele de dizolvare art. 45 din Decretul nr. 31/1954 prevede: (1)
„Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se dizolvă dacă: a) termenul pentru care au
fost constituite s-a împlinit; b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit; c) scopul pe care
îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori
regulilor de convieţuire socială sau urmăresc alt scop decât cel declarat; d) numărul membrilor a
scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau statut”. (2) „În cazurile prevăzute la lit. a),
b) şi d), dizolvarea se produce de plin drept; în cazul prevăzut la lit. c) ea se face prin actul
organului competent”. (3) „Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se pot dizolva, de
asemenea, în condiţiile prevăzute în art. 44, care se vor aplica prin asemănare” 3 .
În prezent. Legea 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, prevede în art. 82: (1)
„Societatea cooperativă se dizolvă prin: a) împlinirea termenului pentru care a fost constituită, dacă
nu s-a hotărât continuarea activităţii de către adunarea generală; b) imposibilitatea realizării
obiectului de activitate sau realizarea acestuia; c) hotărârea adunării generale; d) falimentul
societăţii cooperative; e) scăderea numărului membrilor cooperatori sub minimul legal; f) reducerea
capitalului social sub minimul legal; g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al
societăţii cooperative”. (2) „În situaţia în care o societate cooperativă, la sfârşitul unui exerciţiu
financiar, a înregistrat pierderi neimputabile care depăşesc capitalul social şi rezervele prevăzute de
prezenta lege şi de actul constitutiv şi dacă adunarea generală nu a hotărât reîntregirea capitalului
social prin noi aporturi, societatea cooperativă respectivă se dizolvă”. 3) „Pierderile imputabile se
constată de cenzori, se aduc la cunoştinţa membrilor cooperatori şi se recuperează, conform legii, de
la persoanele care se fac vinovate de producerea prejudiciului”. (4) „Dispoziţiile alin. (1) lit. e) şi f)
nu se aplică în situaţia în care, în termen de 9 luni de la data constatării scăderii numărului de
membri cooperatori, respectiv reducerii capitalului social sub minimul legal, societatea cooperativă
completează numărul de membri cooperatori, respectiv reîntregeşte capitalul social până la minimul
legal” 4 .
Pe de altă parte, Legea nr. 14/2003 reglementează încetarea activităţii partidelor politice în capitolul
VII şi prevede că „un partid politic îşi încetează activitatea prin: a) dizolvare, prin hotărâre
pronunţată de Curtea Constituţională, pentru încălcarea art. 37 alin. (2) si (4) din Constituţia
României; b) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Tribunalul Bucureşti; c) autodizolvare, hotărâtă
de organele competente prevăzute în statut; d) reorganizare, în situaţiile prevăzute” de lege 5 (art.
44).
Printre situaţiile în care un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească, art. 46 din lege prevede 6
:
a) când se constată încălcarea prevederilor art. 30 alin. (7) si ale art. 37 alin. (2) şi (4) din
Constituţie, de către Curtea Constituţională;
b) când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice;
c) când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii
publice;
d) când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezultă din statutul şi programul politic ale
acestuia;
e) ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul Bucureşti
Inactivitatea unui partid politic se poate constata în situaţiile prevăzute de art. 47 din lege: a) nu a
ţinut nicio adunare generală timp de 5 ani; b) nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două
campanii electorale parlamentare succesive, în cel puţin 18 circumscripţii electorale.
Pe de altă parte, neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru un partid politic, conform art. 1 şi art. 2
din lege, se poate constata când un partid politic nu obţine la două alegeri generale succesive un
număr minim de voturi. Numărul minim necesar este de cel puţin 50.000 de voturi la nivel naţional,
pentru candidaturile depuse în oricare dintre următoarele scrutinuri: consilii judeţene, consilii
locale, Camera Deputaţilor, Senat (art. 48).
De asemenea, reorganizarea şi dizolvarea organizaţiilor sindicale este reglementată în capitolul III
din Legea nr. 54/2003, care prevede că aceste persoane juridice se pot dizolva prin hotărârea
membrilor sau a delegaţilor acestora, adoptată conform statutelor proprii. În cazul dizolvării
patrimoniul organizaţiei sindicale se împarte conform dispoziţiilor din statut sau, în lipsa unor
astfel de prevederi, potrivit hotărârii adunării de dizolvare. Dacă statutul nu prevede modul de
distribuire a patrimoniului şi nici adunarea de dizolvare nu a luat o hotărâre în această privinţa,
tribunalul judeţean, sesizat de oricare membru al organizaţiei sindicale, hotărăşte asupra distribuirii
patrimoniului, atribuindu-l unei organizaţii din care face parte sindicatul sau, dacă nu face parte din
nicio organizaţie, unei alte organizaţii sindicale cu specific asemănător (art. 37). În termen de 5 zile
de la dizolvare, conducătorii organizaţiei sindicale dizolvate sau lichidatorii patrimoniului sunt
obligaţi să ceară instanţei care a operat înscrierea ei în registrul special ca persoană juridică, să facă
menţiunea dizolvării. După împlinirea termenului de 5 zile orice persoană interesată din rândul
membrilor organizaţiei sindicale poate să ceară instanţei acestei menţiuni (art. 38). Organizaţiile
sindicale nu pot fi dizolvate şi nu li se poate suspenda activitatea în baza unor acte de dispoziţie ale
autorităţilor administraţiei publice sau ale patronatelor. În cazul reorganizării unei organizaţii
sindicale, hotărârile asupra patrimoniului se iau de către organele de conducere ale acesteia, dacă
statutul nu prevede altfel.

§2
Efectele dizolvării. Lichidarea
76. Preliminarii. Aşa cum înfiinţarea persoanei juridice este un proces care presupune mai multe
etape (şi numai la finalizarea acestuia persoana dobândeşte personalitate juridică) şi încetarea
personalităţii juridice a acestui subiect de drept presupune parcurgerea mai multor etape.
Persoana juridică nu îşi încetează existenţa de îndată ce a fost dizolvată, ci numai după ce a fost
realizat activul şi plătit pasivul său, pentru a fi respectat principiul securităţii şi stabilităţii circuitului
civil.
Dizolvarea este calificată de art. 40 din Decretul nr. 31/1954 ca un mod de încetare a persoanei
juridice, iar art. 51 din acelaşi act normative dispune că „prin efectul dizolvării, persoana juridică
intră în lichidare, în vederea realizării activului şi a plăţii pasivului” (s.n.).
77. Noţiunea de lichidare. Prin lichidare se înţelege acel efect direct şi obligatoriu al dizolvării
persoanei juridice care constă în operaţiunile juridce de realizare a activului şi de plată a pasivului
acesteia.
Între momentul înfiinţării persoanei juridice şi momentul apariţiei cauzei care determină încetarea
sa, patrimoniul avut iniţial a cunoscut numeroase modificări, iar persoana juridică a intrat în diferite
raporturi juridice cu alte subiect de drept, care au determinat dobândirea unor drepturi subiective
civile ori asumarea unor obligaţii civile. În acest cadru, este uşor de observat că dispariţia acestui
subiect de drept implică şi problema finalizării raporturilor juridice în care este implicat. Dacă în
situaţia persoanei fizice, drepturile şi obligaţiile pe care aceasta le are în momentul decesului se
transmit către moştenitorii săi legali ori testamentari, în situaţia persoanei juridice intervine
operaţiunea juridică a lichidării.
În esenţă, realizarea activului persoanei juridice înseamnă încasarea drepturilor ce se cuvin acesteia
de la alte subiecte de drept. Pe de altă parte, plata pasivului însemnă îndeplinirea obligaţiilor
persoanei juridice în lichidare faţă de alte subiecte de drept.
78. Soarta bunurilor rămase după lichidare. Nu este exclus ca după încheierea operaţiunilor de
lichidare să mai rămână elemente de activ (bunuri privite ut singuli) ale persoanei juridice dizolvate.
Reglementarea generală a situaţiei juridice a bunurilor rămase după lichidare 1 este stabilită în art.
52-53 din Decretul nr. 31/1954. Mai întâi, potrivit art. 52: (1) „Bunurile organizaţiei cooperatiste
sau ale organizaţiei obşteşti dizolvate, rămase după lichidare, vor primi destinaţia arătată prin actul
de înfiinţare, prin statut sau prin hotărârea luată cel mai târziu la data dizolvării, de organele
chemate a o decide”. (2) „În lipsa unei alte prevederi în actul de înfiinţare sau statut, ori în lipsa
unei hotărâri luate în condiţiile alineatului precedent, precum şi în cazul în care prevederea sau
hotărârea este contrară legii ori regulilor de convieţuire socială, bunurile rămase după lichidare vor
fi atribuite de organul competent unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător”. De
asemenea, potrivit art. 53: „În cazul în care persoana juridică este dizolvată pentru că scopul ei sau
mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori potrivnice regulilor
de convieţuire socială, bunurile rămase după lichidare trec la stat”.
Sintetizând dispoziţiile legale incidente, putem spune că regulile de care trebuie să se ţină seama în
această privinţă, sunt următoarele:
– după lichidare, bunurile au soarta stabilită în actul de înfiinţare ori statut, deci soarta juridică este
prestabilită;
– în lipsă de prevedere în actul de înfiinţare ori statut, repartizarea bunurilor rămase după lichidare
este cea hotărâtă de adunarea generală care a decis dizolvarea;
– în lipsa criteriilor de mai sus, bunurile rămase după lichidare vor fi atribuite unei persoane juridice
cu scop asemănător;
– când cauza de dizolvare constă în caracterul ilicit ori imoral al scopului sau mijloacelor de
realizare a scopului persoanei juridice, bunurile trec la stat, cu titlul de sancţiune civilă (este o
veritabilă pedeapsă civilă) 2 .
După lichidare pot rămâne elemente de activ concrete, determinate, adică bunuri ut singuli, numite
în doctrină elemente de activ net. Caracterul transmisiunii patrimoniale, având ca obiect asemenea
elemente de activ, poate fi uşor de stabilit, deoarece, după cum se poate observa, nu se transmite un
patrimoniu ori o fracţiune de patrimoniu, cum se întâmplă în caz de reorganizare, ci transmisiunea
nu poate fi decât cu titlu particular. Prin urmare, dobânditorul unui asemenea element de activ poate
fi având cauză, dar din categoria succesorilor cu titlu particular.
79. Capacitatea civilă a persoanei juridice pe durata lichidării. Intrarea persoanei juridice în
dizolvare nu înseamnă încetarea automată a capacităţii sale civile. Dimpotrivă, persoana juridică îşi
păstrează fiinţa juridică, adică şi capacitatea sa civilă, pe toată durata lichidării.
De reţinut că, aşa cum este de aşteptat, capacitatea civilă a persoanei juridice intrate în dizolvare,
respectiv lichidare, diferă de cea de dinaintea acestui moment, diferenţă ce se referă la ambele
componente ale capacităţii sale civile: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Mai întâi, în ce priveşte capacitatea de folosinţă, este de reţinut că, principiul specialităţii capacităţii
de folosinţă, aplicabil pe durata lichidării, suferă o reducere a limitelor sale, la ceea ce înseamnă
realizarea activului şi plata pasivului (persoana juridică este titulara aptitudinii de a avea drepturile
şi obligaţiile civile necesare realizării activului şi plăţii pasivului). Se observă că este o capacitate
de folosinţă limitată ori restrânsă, faţă de cea de dinaintea intrării în lichidare.
Pe de altă parte, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, pe durata lichidării, se realizează prin
lichidatori, indiferent de cine sunt aceştia numiţi (adunarea generală, justiţia, alt organ prevăzut de
lege). Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, pe această perioadă, nu poate depăşi
conţinutul capacităţii de folosinţă, restrâns la scopul „realizării activului şi plăţii pasivului”.
80. Momentul la care încetează persoana juridică dizolvată. Data producerii efectelor lichidării
înseamnă, practic, data producerii efectelor înseşi dizolvării, în rândul cărora, pe prim plan se
situează încetarea fiinţei persoanei juridice, adică încetarea calităţii de subiect de drept civil.
Teoretic, persoana juridică dizolvată încetează pe data ultimului act de lichidare. Practic, această
dată se concretizează în moduri diferite, precum: a) înregistrarea dizolvării, la organul competent,
dacă legea prevede această formalitate; b) înscrierea dizolvării şi lichidării, în registrul prevăzut de
lege (cum este cazul societăţilor comerciale); c) radierea din registrul asociaţiilor şi fundaţiilor (art.
30 din Legea nr. 21/1924; în prezent, art. 71 din Ordonanţa nr. 26/2000).
La o asemenea dată încetează fiinţa persoanei juridice şi, în consecinţă, capacitatea sa de drept civil,
cu cele două componente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Observăm că statul,
care joacă un rol important la înfiinţarea persoanei juridice (şi pe perioada existenţei persoanei
juridice), are un asemenea rol şi în situaţia încetării acesteia, prin reglementarea diferitelor
modalităţi tehnice de încetare şi supraveghere a respectării acestora.
81. Transformarea persoanei juridice. Transformarea persoanei juridice este operaţiunea juridică
intervenită în cazurile şi condiţiile special reglementate de lege, prin care o persoană juridică îşi
încetează fiinţa juridică concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a altei persoane juridice.
Trăsăturile definitorii ale transformării persoanei juridice sunt:
– are un domeniu restrâns de aplicaţie, distinct de domeniul reorganizării şi cel al dizolvării, fiind
limitat la cazurile special reglementate de lege (transformarea persoanei juridice nu este un mod
general de încetare a persoanei juridice, ci unul special, limitat la anumite categorii);
– transformarea are, obligatoriu, un dublu efect juridic: pe de o parte, încetarea persoanei juridice,
iar pe de altă parte, crearea, în locul ei, a altei persoane juridice;
– efectul extinctiv şi efectul creator se produc în acelaşi timp.
Transformarea persoanei juridice nu se confundă cu reorganizarea şi nici cu dizolvarea acesteia,
fiind o noţiune juridică distinctă. Asemănarea celor trei noţiuni (reorganizare, dizolvare,
transformare) constă în aceea că toate înseamnă moduri de încetare a persoanei juridice.
Între reorganizare, de o parte, şi transformare, de cealaltă parte, există importante deosebiri 3 ,
dintre care menţionăm:
– domeniul de aplicare este diferit, în sensul că reorganizarea (prin comasare şi divizare totală) este
de aplicaţie generală (adică tuturor categoriilor de persoane juridice), iar transformarea are un câmp
de acţiune limitat (numai în ipotezele special determinate de lege). În consecinţă, reorganizarea este
mod comun de încetare, iar transformarea este mod specific de încetare a persoanei juridice;
– efecte juridice sunt diferite, în sensul că dacă reorganizarea produce efecte diferenţiate (de
încetare ori înfiinţare, obligatorii sau facultative), la rândul său transformarea produce totdeauna
aceleaşi efecte, adică încetarea unei persoane este însoţită de crearea altei persoane juridice, în locul
ei;
– natura transmisiunii drepturilor şi obligaţiilor este diferită, în sensul că în cazul reorganizării
operează o transmisiune universală (cazul comasării) ori cu titlul universal (cazul divizării), iar în
cazul transformării se produce, întotdeauna o transmisiune universală.
Pe de altă parte, între transformare, de o parte, şi dizolvare, de cealaltă parte, deosebirile sunt
evidente, atât sub aspectul domeniului de aplicare, cât şi sub acela al felului transmisiunii şi, mai
ales, al efectelor. Concret, dizolvarea înseamnă numai încetarea persoanei juridice, care trece,
obligatoriu, prin lichidare, ceea ce nu se întâlneşte în cazul transformării persoanei juridice.
Dintre cazurile de transformare a persoanelor juridice, menţionăm:
– transformarea fostelor unităţi economice de stat în regii autonome ori societăţi comerciale (prin
Legea nr. 15/1990 care utilizează însă termenul „reorganizare”);
– transformarea întreprinderilor mici şi asociaţiilor cu scop lucrativ, persoane juridice, înfiinţate în
baza Decretului-lege nr. 54/1990, în societăţi comerciale (potrivit fostului art. 222 din Legea nr.
31/1990,);
– transformarea unor regii autonome, prin hotărâre de Guvern, în societăţi comerciale (în temeiul
fostei Legi nr. 58/1991 şi al Ordonanţei de urgenţă nr. 30/1997).

Secţiunea a 7-a
Regimul juridic general al asociaţiilor şi
fundaţiilor
§1 - Noţiuni generale
§2 - Înfiinţarea asociaţiilor şi fundaţiilor
§3 - Organizarea şi funcţionarea asociaţiei şi fundaţiei
§4 - Reorganizarea asociaţiilor şi fundaţiilor
§5 - Recunoaşterea statutului de utilitate publică al asociaţiilor sau fundaţiilor
§6 - Dizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor

§1
Noţiuni generale
82. Noţiunea de asociaţie. Potrivit art. 4 din Ordonanţa nr. 26/2000, cu modificările şi completările
ulterioare 1 , asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe
baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau
aportul lor în muncă pentru realizarea unor activităţi în interes general, al unor colectivităţi sau,
după caz, în interesul lor personal nepatrimonial 2 .
Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice, care a reglementat pentru prima dată în România
regimul juridic al asociaţiilor şi fundaţiilor şi care a fost abrogată expres prin art. 86 din Ordonanţa
nr. 26/2000, impunea un număr minim de 20 de asociaţi pentru constituirea acesteia 3 .
83. Noţiunea de fundaţie. La rândul său, fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai
multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un
patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după
caz, al unor colectivităţi [art. 15 alin. (1) din Ordonanţa nr. 26/2000] 4 .
Profesorul Tudor R. Popescu arăta că, din punct de vedere al dreptului comparat, fundaţia este „o
afectare a unor bunuri, spre îndeplinirea unui scop licit, moral şi fără caracter pecuniar, cât
priveşte personal pe fondatorul ei, cu tendinţa de a garanta, în măsura în care permite tehnica
juridică specifică fiecărei legislaţii, înfăptuirea acestui scop, indiferent de întâmplările ce pot
surveni în cursul existenţei sale” 5 .
84. Corelaţia cu societatea civilă. De o manieră generală se poate afirma că societatea civilă
cuprinde ansamblul raporturilor intergrupale şi interindividuale care se desfăşoară în afara cadrului
instituţiilor statului şi fără intervenţia acestuia. Formarea societăţii civile este rezultatul unei mişcări
spontane şi creatoare a indivizilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică,
economică, culturală etc.
Aceste forme de asociere reprezintă cadrul de manifestare a drepturilor cetăţenilor şi, mai ales, o
contrapondere în raport cu forţa covârşitoare a statului 6 .
Dacă societatea civilă reprezintă ansamblul tuturor formelor de organizare nestatale fundamentate
pe dreptul constituţional la liberă asociere, asociaţiile şi fundaţiile (supuse dispoziţiilor Ordonanţei
nr. 26/2000) constituie numai o parte a societăţii civile.
Este important să reţinem de la început că, spre deosebire de alte categorii de persoane juridice,
asociaţiile şi fundaţiile urmăresc, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa nr. 26/2000, desfăşurarea
unor activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori în interesul personal
nepatrimonial al membrilor lor. Prin ipoteză, sectorul din care aceste fac parte (denumite şi ONG-
uri, organizaţii nonguvernamentale) nu este organizat pentru a produce profit şi nici ca o entitate
guvernamentală.
Împrejurarea că prin lege se impune că aceste persoane au un scop nepatrimonial (non-profit), iar nu
patrimonial (cum sunt, spre exemplu, societăţile comerciale), nu trebuie înţeleasă în sensul că
implică lipsa absolută a profitului.
Legea permite ca o asociaţie ori fundaţie să înfiinţeze o societate comercială, ceea ce presupune,
dimpotrivă, realizarea unui profit. Termenul „non-profit” înseamnă aici interzicerea împărţirii
eventualului profit între membrii asociaţiei sau fundaţiei şi obligativitatea folosirii tuturor surselor
pentru „realizarea scopului” persoanei juridice. În acest sens, art. 47 din Ordonanţa nr. 26/2000
prevede: „Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale. Dividendele obţinute
de asociaţii, fundaţii şi federaţii din activităţile acestor societăţi comerciale, dacă nu se reinvestesc
în aceleaşi societăţi comerciale, se folosesc în mod obligatoriu pentru realizarea scopului
asociaţiei, fundaţiei sau federaţiei” (s.n.). Mai mult, art. 48 prevede că „asociaţiile, fundaţiile şi
federaţiile pot desfăşura orice alte activităţi economice directe dacă acestea au caracter accesoriu şi
sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice” (s.n) 7 .

§2
Înfiinţarea asociaţiilor şi fundaţiilor
A. - Înfiinţarea asociaţiei
B. - Înfiinţarea fundaţiei
A.
Înfiinţarea asociaţiei
85. Actul constitutiv şi statutul asociaţiei. În vederea dobândirii personalităţii juridice, membrii
asociaţi încheie actul constitutiv şi statutul asociaţiei, în formă autentică 1 . Potrivit art. 6 alin. (2)
din Ordonanţa nr. 26/2000, actul constitutiv al asociaţiei trebuie să cuprindă următoarele elemente,
sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) datele de identificare a membrilor asociaţi (numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau
sediul acestora);
b) exprimarea voinţei de asociere şi precizarea scopului propus;
c) denumirea asociaţiei 2 ;
d) sediul asociaţiei;
e) durata de funcţionare a asociaţiei (pe termen determinat, cu indicarea expresă a termenului, sau,
după caz, pe termen nedeterminat);
f) patrimoniul iniţial al asociaţiei; activul patrimonial, în valoare de cel puţin un salariu minim brut
pe economie, la data constituirii asociaţiei, este alcătuit din aportul în natura şi/sau în bani al
asociaţilor;
g) componenta nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale asociaţiei;
h) persoana sau, după caz, persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a
personalităţii juridice;
i) semnăturile membrilor asociaţi.
La rândul său, statutul asociaţiei trebuie să cuprindă următoarele elemente, de asemenea, sub
sancţiunea nulităţii absolute:
a) aceleaşi elemente ca şi actul constitutiv, cu excepţia celor privind nominalizarea persoanelor
fizice care alcătuiesc organele de conducere, administrare şi control, precum şi persoana
împuternicită să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice;
b) precizarea scopului şi a obiectivelor asociaţiei;
c) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;
d) drepturile şi obligaţiile asociaţilor;
e) categoriile de resurse patrimoniale ale asociaţiei;
f) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale asociaţiei;
g) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării asociaţiei, cu respectarea dispoziţiilor legale.
86. Procedura judiciară. Membrul asociaţiei împuternicit să desfăşoare procedura de dobândire a
personalităţii juridice va depune o cerere de înscriere a asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială urmează să-şi aibă sediul
asociaţia.
Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente: a) actul constitutiv; b) statutul
asociaţiei; c) actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial; d) dovada disponibilităţii
denumirii eliberată de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul motivat al eliberării acesteia.
În cadrul procedurii de verificare a legalităţii cererii de înscriere, judecătorul verifică îndeplinirea
condiţiilor legale pentru constituirea asociaţiei. Dacă acestea nu sunt îndeplinite, judecătorul va cita,
în camera de consiliu, pe reprezentantul asociaţiei, punându-i în vedere, în scris, să remedieze
neregularităţile constatate până la termenul următor. Dacă neregularităţile constatate privesc
dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Constituţie 3 , pentru termenul fixat va fi citat şi parchetul de pe
lângă instanţa sesizată, iar concluziile procurorului sunt obligatorii în acest caz.
În cadrul procedurii de verificare a legalităţii cererii de înscriere, judecătorul verifică şi problema
denumirii asociaţiei şi poate dispune, prin încheiere motivată, înscrierea asociaţiei în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor, chiar dacă există un refuz motivat al Ministerului Justiţiei de a elibera
dovada disponibilităţii denumirii, pe care îl apreciază ca neîntemeiat. Dacă la termenul fixat,
neregularităţile observate sunt înlăturate, judecătorul va lua act despre aceasta prin încheiere şi va
dispune înscrierea asociaţiei în registru. Dacă, dimpotrivă, neregularităţile nu au fost înlăturate sau
reprezentantul asociaţiei lipseşte în mod nejustificat, judecătorul va respinge cererea de înscriere
prin încheiere motivata 4 .
87. Dobândirea personalităţii juridice. Asociaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii ei
în Registrul asociaţiilor si fundaţiilor. Odată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus
înscrierea se comunică din oficiu, pentru evidenţă fiscală, organului financiar local în a cărui rază
teritorială se află sediul asociaţiei, cu menţionarea numărului de înscriere în Registrul asociaţiilor si
fundaţiilor.
Înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor se efectuează în ziua rămânerii irevocabile a
încheierii de admitere. La cerere se eliberează reprezentantului asociaţiei un certificat de înscriere
care va cuprinde: denumirea asociaţiei, sediul acesteia, durata de funcţionare, numărul şi data
înscrierii în registru, care face dovada personalităţii juridice a asociaţiei în relaţiile cu terţii 5 .
88. Filialele şi sucursalele asociaţiei. Filiala este o entitate cu personalitate juridică şi are
capacitatea să încheie, în nume propriu, acte juridice în condiţiile stabilite de asociaţie prin actul
constitutiv al filialei. Ea pot încheia acte juridice de dispoziţie, în numele şi pe seama asociaţiei,
numai pe baza hotărârii prealabile a consiliului director al asociaţiei.
Asociaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim de 3 membri, organe
de conducere proprii şi un patrimoniu distinct de cel al asociaţiei. Filiala se constituie prin
hotărârea adunării generale a asociaţiei, iar personalitatea juridică se dobândeşte de la data
înscrierii filialei în Registrul asociaţiilor si fundaţiilor, după procedura legală prevăzută pentru
înfiinţarea asociaţiei.
În vederea înscrierii filialei, reprezentantul asociaţiei va depune o cerere de înscriere, împreună cu
hotărârea de constituire a filialei, statutul, actul constitutiv, actele doveditoare ale sediului şi
patrimoniului iniţial ale acesteia, la judecătoria în a cărei circumscripţie teritoriala urmează să-şi
aibă sediul filiala.
Pe de altă parte, asociaţia legal înfiinţată îşi poate constitui, prin hotărâre a adunării generale,
sucursale, ca structuri teritoriale fără personalitate juridică. Sucursalele desfăşoară activităţile date
în competenţa lor de către asociaţie (art. 131 din Ordonanţa nr. 26/2000)

B.
Înfiinţarea fundaţiei
89. Actul constitutiv şi statutul fundaţiei. În vederea dobândirii personalităţii juridice, fondatorul
(fondatorii) încheie, sub sancţiunea nulităţii absolute, actul constitutiv şi statutul fundaţiei, în formă
autentică (spre deosebire de asociaţie, nu este posibilă încheierea acestora în forma atestată de
avocat) 1 .
Potrivit art. 16 alin. (2) din Ordonanţa nr. 26/2000, actul constitutiv al fundaţiei trebuie să cuprindă,
sub sancţiunea nulităţii absolute, următoarele elemente:
a) datele de identificare a fondatorului sau, după caz, a fondatorilor (numele sau denumirea şi, după
caz, domiciliul sau sediul acestora);
b) scopul fundaţiei;
c) denumirea fundaţiei;
d) sediul fundaţiei;
e) durata de funcţionare a fundaţiei (pe termen determinat, cu indicarea expresă a termenului sau,
după caz, pe termen nedeterminat);
f) patrimoniul iniţial al fundaţiei 2 ;
g) componenta nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale fundaţiei ori
regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe;
h) persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii
juridice;
i) semnăturile fondatorului sau, după caz, ale fondatorilor.
La rândul său, statutul fundaţiei trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, următoarele
elemente:
a) aceleaşi elemente ca şi actul constitutiv, cu excepţia celor privind nominalizarea persoanelor
fizice care alcătuiesc organele de conducere, administrare şi control, precum şi persoana
împuternicită să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice;
b) explicitarea scopului şi a obiectivelor fundaţiei;
c) categoriile de resurse patrimoniale ale fundaţiei;
d) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale fundaţiei;
e) procedura de desemnare şi de modificare a componentei organelor de conducere, administrare şi
control, pe parcursul existenţei fundaţiei;
f) destinaţia bunurilor în cazul dizolvării fundaţiei, cu respectarea dispoziţiilor imperative ale legii.
90. Dobândirea personalităţii juridice. Fundaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea sa
în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială
îşi are sediul. Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente: actul constitutiv;
statutul; acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial; dovada disponibilităţii denumirii
eliberată de Ministerul Justiţiei.
Regulile privind înfiinţarea asociaţiei sunt aplicabile şi fundaţiei, aşa încât judecătorul va verifica
îndeplinirea condiţiilor legale de constituire a fundaţiei şi va dispune motivat prin încheiere 3 .
91. Filialele fundaţiei. Potrivit art. 18 din Ordonanţa nr. 26/2000, fundaţia îşi poate constitui filiale,
ca structuri teritoriale, pe baza hotărârii consiliului director, prin care le este alocat patrimoniul.
Filiala este condusă de un consiliu director propriu, alcătuit din cel puţin 3 membri. Procedura de
înscriere a filialei fundaţiei şi capacitatea lor juridică sunt supuse aceloraşi reguli ca şi filiala
asociaţiei.
§3
Organizarea şi funcţionarea asociaţiei şi
fundaţiei
92. Preliminarii. Legea cadru a asociaţiilor şi fundaţiilor cuprinde dispoziţii privitoare la toate
elementele constitutive ale acestor persoane juridice: organizare de sine stătătoare; patrimoniul
propriu; scopul propriu.
În legătură cu patrimoniul iniţial, am observat că legea instituie reguli diferite pentru cele două
categorii de persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial:
a) pentru asociaţie legea instituie regula potrivit căreia activul patrimonial iniţial trebuie să fie cel
puţin un salariu minim brut pe economie, la data constituirii acesteia [art. 6 alin. (2) lit. f), prima
teză];
b) pentru fundaţie plafonul minim legal este de 100 de ori salariu minim brut pe economie [prin
excepţie, de 20 de ori salariu minim brut pe economie, art. 15 alin. (2) şi (3)]. Dispoziţiile legale cu
privire la minimul activului patrimonial sunt imperative, aşa încât în lipsa acestuia nu poate fi legal
constituită asociaţia ori fundaţia 1 .
Cu privire la scopul acestor persoane juridice, am văzut că legea impune un scop nepatrimonial,
care nu exclude însă activităţile economice directe aducătoare de profit, ci impune doar ca acest
profit să nu fie împărţit între membrii asociaţiei sau fundaţiei (trebuie să fie folosit pentru atingerea
scopului pentru care au fost înfiinţate). Scopul asociaţiilor şi fundaţiilor înfiinţate în temeiul
Ordonanţei nr. 26/20000, nu se confundă cu scopul partidelor politice, sindicatelor ori cultelor
religioase, care sunt supuse altor dispoziţii legale
Al treilea element constitutiv, organizarea asociaţiei şi fundaţiei, este reglementat în capitolul III al
Ordonanţei nr. 26/2000 (art. 20-32).

1
Cu privire la veniturile asociaţiilor, art. 46 din Ordonanţa nr. 26/2000 arată că pot să provină din: a)
cotizaţiile membrilor; b) dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în
condiţii legale; c) dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţii; d) venituri realizate din
activităţi economice directe; e) donaţii, sponsorizări sau legate; f) resurse obţinute de la bugetul de
stat sau de la bugetele locale. Cu privire la veniturile fundaţiilor se arată că pot să provină din
sursele prevăzute la lit. b)-g) art. 46 din ordonanţă.
A. - Organizarea şi funcţionarea asociaţiei
B. - Organizarea şi funcţionarea fundaţiei

A.
Organizarea şi funcţionarea asociaţiei
93. Adunarea generală. Potrivit art. 20 din Ordonanţa nr. 26/2000, organele asociaţiei „sunt: a)
adunarea generală; b) consiliul director; c) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori” 1 .
Adunarea generală este organul de conducere, alcătuit din totalitatea asociaţilor, iar competenţa sa
cuprinde:
a) stabilirea strategiei şi a obiectivelor generale ale asociaţiei;
b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil;
c) alegerea şi revocarea membrilor consiliului director;
d) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de cenzori;
e) înfiinţarea de filiale;
f) modificarea actului constitutiv şi a statutului;
g) dizolvarea şi lichidarea asociaţiei, precum şi stabilirea destinaţiei bunurilor rămase după
lichidare;
h) orice alte atribuţii prevăzute în lege sau în statut.
Adunarea generală se întruneşte cel puţin o data pe an şi are drept de control permanent asupra
consiliul director şi a cenzorului (comisiei de cenzori) 2 .
Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii, ale actului constitutiv şi ale statutului sunt
obligatorii chiar şi pentru membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat
împotrivă. Hotărârile adunării generale, contrare legii, actului constitutiv sau dispoziţiilor cuprinse
în statut, pot fi atacate în justiţie de către oricare dintre membrii asociaţi care nu au luat parte la
adunarea generală sau care au votat împotrivă şi au cerut să se însereze aceasta în procesul-verbal
de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când au luat cunoştinţă despre hotărâre sau de la data
când a avut loc şedinţa, după caz. Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către
judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul (hotărârea instanţei este supusă numai
recursului).
Asociatul care, într-o anumită problemă supusă hotărârii adunării generale, este interesat personal
sau prin soţul său, ascendenţii sau descendenţii săi, rudele în linie colaterală sau afinii săi până la
gradul al patrulea inclusiv nu va putea lua parte la deliberare şi nici la vot 3 . Asociatul care încalcă
această regulă imperativă este răspunzător de daunele cauzate asociaţiei dacă fără votul său nu s-ar
fi putut obţine majoritatea cerută.
94. Consiliul director. Este organul asociaţiei care asigură punerea în executare a hotărârilor
adunării generale. El este alcătuit din membrii asociaţiei, dar şi din persoane din afara acesteia, în
limita a cel mult o pătrime din componenţa sa. Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea
consiliului director se stabilesc prin statut, iar consiliul îşi poate elabora un regulament intern de
funcţionare 4 .
În exercitarea competenţei sale, consiliul director:
a) prezintă adunării generale raportul de activitate pe perioada anterioară, executarea bugetului de
venituri şi cheltuieli, bilanţul contabil, proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli şi proiectul
programelor asociaţiei;
b) încheie acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei;
c) aprobă organigrama şi politica de personal ale asociaţiei, dacă prin statut nu se prevede altfel;
d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală 5 .
Consiliul director poate împuternici una sau mai multe persoane cu funcţii executive, inclusiv
persoane care nu au calitatea de asociat ori sunt străine de asociaţie, pentru a încheia un anumit act
juridic în numele şi pe seama asociaţiei ori a îndeplini alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite
de adunarea generală.
95. Comisia de cenzori. Actul constitutiv poate prevede numirea unui cenzor sau a unei comisii de
cenzori, iar dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15, numirea unui cenzor este obligatorie (el
poate fi o persoană din afara asociaţiei). În cazul în care asociaţia nu are obligaţia numirii unui
cenzor, fiecare dintre asociaţi care nu este membru al consiliului director poate exercita dreptul de
control (art. 27). Regulile generale de organizare şi funcţionare a comisiei de cenzori se aprobă de
adunarea generală, iar comisia de cenzori îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.
Pentru asociaţiile cu mai mult de 100 de membri înscrişi până la data întrunirii ultimei adunări
generale, controlul financiar intern se exercită de către o comisie de cenzori, care este alcătuită
dintr-un număr impar de membri 6 . Cel puţin unul dintre cenzori trebuie să fie contabil autorizat
sau expert contabil, în condiţiile legii (art. 271).
În realizarea competenţei sale cenzorul (comisia): a) verifică modul în care este administrat
patrimoniul asociaţiei; b) întocmeşte rapoarte şi le prezintă adunării generale; c) poate participa la
şedinţele consiliului director, fără drept de vot; d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut
sau stabilite de adunarea generală (art. 272).

B.
Organizarea şi funcţionarea fundaţiei
96. Consiliul director. Potrivit art. 28 din Ordonanţa nr. 26/2000, organele fundaţiei sunt: „a)
consiliul director; b) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori” 1 .
Consiliul director al fundaţiei este organul de conducere şi de administrare al acesteia care asigură
realizarea scopului şi obiectivelor fundaţiei. Consiliul director se compune din cel puţin 3 membri
desemnaţi de fondator sau, după caz, de fondatori, la momentul constituirii fundaţiei. În cazul în
care, pe parcursul funcţionării fundaţiei, componenţa consiliului director nu se poate modifica în
condiţiile stabilite de statut, instanţa de la sediul fundaţiei va desemna, pe cale de ordonanţă
preşedinţială, la cererea oricărei persoane interesate, persoanele care vor intra în componenţa
consiliului director. Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea sa se stabilesc prin
statutul fundaţiei, iar consiliul director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare 2 .
Consiliul director are atribuţii precum: a) stabilirea strategiei generale şi a programelor fundaţiei; b)
aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil; c) alegerea şi revocarea
cenzorului (membrilor comisiei de cenzori); d) înfiinţarea de filiale; e) încheierea de acte juridice,
în numele şi pe seama fundaţiei; f) executarea bugetului de venituri şi cheltuieli; g) aprobarea
organigramei şi a strategiei de personal ale fundaţiei; h) modificarea statutului fundaţiei 3 .
97. Cenzorii. Comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri, iar dispoziţiile
privind cenzorii asociaţiei se aplică şi în cazul fundaţiei.
În cazul în care actul constitutiv nu cuprinde componenţa nominală a celor dintâi organe ale
fundaţiei, ci numai regulile stabilite de fondatori pentru desemnarea membrilor acestora şi dacă
niciunul dintre fondatori nu mai este în viaţă la data constituirii fundaţiei, instanţa de la sediul
fundaţiei va desemna, pe cale de ordonanţă preşedinţială, la cererea oricărei persoane interesate,
persoanele care vor intra în componenţa comisiei de cenzori.
§4
Reorganizarea asociaţiilor şi fundaţiilor
98. Fuziunea şi divizarea. Potrivit art. 341 din Ordonanţa nr. 26/2000, fuziunea se face prin
absorbţia unei asociaţii de către o altă asociaţie sau prin contopirea a două ori mai multe asociaţii
pentru a alcătui o asociaţie nouă. Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei
asociaţii care îşi încetează existenţa între două sau mai multe asociaţii existente ori care iau astfel
fiinţă. În acelaşi mod poate interveni şi fuziunea sau divizarea unei fundaţii.
În cazul asociaţiilor, decizia de fuziune sau de divizare se ia prin hotărârea a cel puţin două treimi
din numărul total al membrilor organului de conducere. În cazul fundaţiilor, decizia se ia de
fondator sau de majoritatea fondatorilor în viaţă (sau dacă niciunul dintre fondatori nu mai este în
viaţă, cu întrunirea votului a patru cincimi din numărul membrilor consiliului director).
Este important de reţinut că potrivit art. 343 din Ordonanţa nr. 26/2000, dispoziţiile art. 39-44 din
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice „se aplică în mod
corespunzător”.
99. Modificarea actului constitutiv sau a statutului. Modificarea actului constitutiv sau a statutului
asociaţiei sau fundaţiei se face prin înscrierea modificării în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat
la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia sau fundaţia, cu
respectarea procedurii aplicabile constituirii.
Cererea de înscriere a modificării va fi însoţită de hotărârea adunării generale, iar în cazul
modificării sediului, de hotărârea consiliului director, pentru asociaţie, şi de hotărârea fondatorului,
a majorităţii fondatorilor în viaţă sau, după caz, a consiliului director, în cazul fundaţiei 1 .

§5
Recunoaşterea statutului de utilitate publică al
asociaţiilor sau fundaţiilor
100. Condiţiile recunoaşterii acestui statut. O asociaţie sau o fundaţie poate fi recunoscută de
Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă sunt întrunite cumulativ următoarele patru
condiţii:
a) activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau al unor colectivităţi, după caz;
b) funcţionează de cel puţin 3 ani;
c) prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi anterioare
semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoţit de situaţiile
financiare anuale şi de bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani anteriori datei depunerii
cererii privind recunoaşterea statutului de utilitate publică;
d) valoarea activului patrimonial pe fiecare dintre cei 3 ani anteriori în parte este cel puţin egală cu
valoarea patrimoniului iniţial.
Guvernul României poate, la propunerea autorităţii administrative competente, să acorde o dispensă
de la îndeplinirea primelor două condiţii, dacă:
1) asociaţia sau fundaţia solicitantă a rezultat din fuziunea a două sau mai multe asociaţii sau
fundaţii preexistente; şi,
2) fiecare dintre asociaţiile sau fundaţiile preexistente ar fi îndeplinit cele două condiţii, dacă ar fi
formulat solicitarea în mod independent.
101. Procedura recunoaşterii statutului de utilitate publică. Asociaţia sau fundaţia interesată
adresează o cerere Secretariatului General al Guvernului, care o înaintează, în termen de 15 zile,
ministerului sau organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de
competenţă îşi desfăşoară activitatea. Cererea trebuie să motiveze îndeplinirea celor patru condiţii şi
să fie însoţită de documente justificative 1 .
Recunoaşterea unei asociaţii sau fundaţii de utilitate publică se face prin hotărâre a guvernului.
Conflictele de competenţă apărute între autorităţile publice implicate se soluţionează, la sesizarea
oricăreia dintre părţi, de către Secretariatul General al Guvernului (în termen de 5 zile de la data
înregistrării sesizării).
Autoritatea administrativă competentă trebuie să examineze cererea şi îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege în termen de 60 de zile. Dacă va constata îndeplinirea acestor condiţii, va propune
guvernului recunoaşterea, iar în caz contrar acesta va transmite persoanelor juridice solicitante un
răspuns motivat, în termen de 30 de zile de la data luării deciziei 2 .
Litigiile referitoare la recunoaşterea utilităţii publice a asociaţiilor şi fundaţiilor se soluţionează
potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
102. Efectele recunoaşterii statutului de utilitate publică. Recunoaşterea utilităţii publice conferă
asociaţiei sau fundaţiei următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul de a i se atribui în folosinţă gratuită bunuri proprietate publică;
b) dreptul de a menţiona în toate documentele pe care le întocmeşte că asociaţia sau fundaţia este
recunoscută ca fiind de utilitate publică;
c) obligaţia de a menţine cel puţin nivelul activităţii şi performanţele care au determinat
recunoaşterea;
d) obligaţia de a comunica autorităţii administrative competente orice modificări ale actului
constitutiv şi ale statutului, precum şi rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale;
autoritatea administrativă are obligaţia să asigure consultarea acestor documente de către orice
persoană interesată;
e) obligaţia de a publica, în extras, în termen de 3 luni de la încheierea anului calendaristic,
rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale în Monitorul Oficial al României (Partea a IV-
a), precum şi în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial
În evidenţele contabile ale asociaţiei sau fundaţiei se vor înregistra separat bunurile achiziţionate
sau edificate din bani publici. În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei recunoscute ca fiind de
utilitate publică, bunurile provenite din resurse bugetare şi rămase în urma lichidării se vor
repartiza, prin hotărâre a Guvernului, către alte asociaţii ori fundaţii cu scop similar sau către
instituţii publice cu acelaşi obiect de activitate.
Recunoaşterea utilităţii publice se face pe durată nedeterminată. Dacă asociaţia sau fundaţia nu mai
îndeplineşte una sau mai multe dintre condiţiile care au stat la baza recunoaşterii utilităţii publice,
Guvernul, la propunerea autorităţii administrative competente sau a Ministerului Justiţiei, va retrage
actul de recunoaştere 3 .
§6
Dizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi
fundaţiilor
103. Preliminarii. Cu privire la dizolvare, art. 54 din Ordonanţa nr. 26/2000 prevede că: (1)
„Asociaţiile şi federaţiile se dizolvă: a) de drept; b) prin hotărârea judecătoriei sau a tribunalului,
după caz; c) prin hotărârea adunării generale. (2) „Fundaţiile se dizolvă: a) de drept; b) prin
hotărârea judecătoriei” 1 .
104. Dizolvarea asociaţiei. Mai întâi, asociaţia se dizolvă de drept în una din următoarele situaţii:
a) la împlinirea duratei pentru care a fost constituită;
b) prin realizarea sau, după caz, imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituită,
dacă în termen de 3 luni de la constatarea unui astfel de fapt nu se produce schimbarea acestui scop;
c) prin imposibilitatea constituirii adunării generale sau a consiliului director în conformitate cu
statutul asociaţiei, dacă această situaţie durează mai mult de un an de la data la care, potrivit
statutului, adunarea generală sau, după caz, consiliul director trebuia să se constituie;
d) reducerea numărului de asociaţi sub limita fixată de lege, dacă acesta nu a fost complinit timp de
3 luni.
Constatarea dizolvării se realizează prin hotărârea judecătoriei în a cărei circumscripţie se află
sediul asociaţiei, la cererea oricărei persoane interesate.
În al doilea rând, asociaţia se dizolvă, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane
interesate:
a) când scopul sau activitatea asociaţiei a devenit ilicită sau contrară ordinii publice;
b) când realizarea scopului este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice;
c) când asociaţia urmăreşte un alt scop decât cel pentru care s-a constituit (chiar dacă acesta nu este
contrar ordinii publice);
d) când asociaţia a devenit insolvabilă;
e) dacă nu obţine autorizaţiile administrative prealabile necesare desfăşurării activităţii sale, potrivit
naturii scopului sau obiectivelor sale.
Instanţa competentă să hotărască dizolvarea este judecătoria de la sediul asociaţiei.
În fine, în al treilea rând, asociaţia se poate dizolva prin hotărârea adunării generale. În termen de
15 zile de la data şedinţei de dizolvare, hotărârea adunării generale se depune la judecătoria în a
cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul, pentru a fi înscrisă în Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor.
105. Dizolvarea fundaţiei. Mai întâi, fundaţia se dizolvă de drept în una din următoarele situaţii 2 :
a) la împlinirea duratei pentru care a fost constituită;
b) prin realizarea sau, după caz, imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituită,
dacă în termen de 3 luni de la constatarea unui astfel de fapt nu se produce schimbarea acestui scop;
c) în situaţia imposibilităţii constituirii consiliului director în conformitate cu statutul fundaţiei, dacă
această situaţie durează mai mult de un an de la data la care, potrivit statutului, consiliul director
trebuia constituit.
În al doilea rând, dizolvarea fundaţiei prin hotărâre judecătorească se face în aceleaşi condiţii ca şi
în cazul asociaţiei 3 .
106. Soarta bunurilor după dizolvare. Legea cuprinde norme speciale privind soarta bunurilor
asociaţiei sau fundaţiei după dizolvare şi instituie regula potrivit căreia bunurile ramase în urma
lichidării nu se pot transmite către persoane fizice.
Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop
identic sau asemănător asociaţiei sau fundaţiei dizolvate, potrivit statutului. Dacă în termen de 6
luni de la terminarea lichidării, lichidatorii nu au reuşit să transmită astfel bunurile, precum şi în
cazul în care statutul nu prevede o procedură de transmitere a bunurilor ori dacă prevederea este
contrară legii sau ordinii publice, bunurile rămase după lichidare vor fi atribuite de instanţa
competentă unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător.
În cazul în care asociaţia sau fundaţia a fost dizolvată pentru că scopul sau activitatea lor a devenit
ilicită sau contrară ordinii publice, ori au fost folosite mijloace ilicite sau imorale pentru atingerea
scopului sau când a urmărit alt scop decât cel pentru care s-a constituit, bunurile rămase după
lichidare vor fi preluate de către stat, prin Ministerul Finanţelor, sau, după caz, de comuna sau
oraşul în a cărui rază teritorială asociaţia sau fundaţia îşi avea sediul (dacă aceasta era de interes
local).
Data transmiterii bunurilor este cea a întocmirii procesului-verbal de predare-preluare, dacă prin
acesta nu s-a stabilit o dată ulterioară.
107. Lichidarea. Dacă dizolvarea a fost dispusă prin hotărâre judecătorească, lichidatorii vor fi
numiţi prin aceasta, iar dacă este dispusă prin hotărârea adunării asociaţilor, lichidatorii vor fi
numiţi de către adunarea generală, sub sancţiunea lipsirii de efecte juridice a hotărârii de dizolvare.
În toate cazurile, mandatul consiliului director încetează odată cu numirea lichidatorilor, care pot fi
persoane fizice sau persoane juridice, autorizate în condiţiile legii.
Imediat după intrarea lor în funcţie, lichidatorii vor face inventarul şi vor încheia un bilanţ care să
constate situaţia exactă a activului şi pasivului asociaţiei sau ale fundaţiei. Ei sunt obligaţi să
primească şi să păstreze registrele şi orice alte acte ale asociaţiei sau fundaţiei şi vor ţine un registru
cu toate operaţiunile lichidării în ordinea datei acestora.
Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor. Ei sunt obligaţi să continue
operaţiunile juridice în curs, să încaseze creanţele, să plătească creditorii şi, dacă numerarul este
insuficient, să transforme şi restul activului în bani, procedând la vânzarea prin licitaţie publică a
bunurilor mobile şi imobile. Ei pot realiza numai acele operaţiuni noi care sunt necesare finalizării
celor aflate în curs.
Lichidatorii răspund solidar pentru daunele cauzate creditorilor din culpa lor. Atât faţă de asociaţie
sau fundaţie, cât şi faţă de asociaţi sau, după caz, fondatori, lichidatorii sunt supuşi regulilor
mandatului.
După terminarea lichidării, lichidatorii sunt obligaţi ca în termen de două luni să depună bilanţul,
registrul jurnal şi un memorandum, declarând operaţiunile de lichidare la Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor al judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia sau fundaţia. Ei
vor îndeplini toate procedurile pentru publicarea lichidării şi radierea asociaţiei sau fundaţiei din
registru 4 .
Dacă în termen de 30 de zile libere de la depunerea bilanţului nu se înregistrează nicio contestaţie,
bilanţul se consideră definitiv aprobat şi lichidatorii, cu autorizarea judecătoriei, vor remite celor în
drept bunurile şi sumele rămase de la lichidare, împreună cu toate registrele şi actele asociaţiei sau
fundaţiei şi ale lichidării. Numai după aceasta lichidatorii vor fi consideraţi descărcaţi şi li se va
elibera, în acest scop, un act constatator. Contestaţiile la bilanţul lichidatorilor se pot formula de
orice persoană interesată la judecătoria sediului persoanei juridice lichidate. Toate contestaţiile se
soluţionează printr-o singură hotărâre 5 .
După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea asociaţiei sau fundaţiei din
Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. Radierea se face în baza actului constatator eliberat
lichidatorilor, prin care se atestă descărcarea acestora de obligaţiile asumate. Personalitatea juridică
a asociaţiei sau fundaţiei încetează la data radierii.