CAPITOLUL I

Procesul civil – mijloc de realizare a justiţiei

Procedura civilă este „copilul minune” al familiei juridice,

nu numai prin complexitatea sa, ci mai ales pentru că
este instrumentul de neînlocuit al uneia din libertăţile
fundamentale ale omului – a acţiona în justiţie
pentru realizarea drepturilor

1. Forma judiciară de apărare a drepturilor şi intereselor ocrotite prin

lege

Legile de drept material recunosc persoanelor fizice şi juridice drepturi subiective civile,
cărora le corespund obligaţii corelative. Cel mai adesea regulile de drept sunt respectate şi
astfel drepturile subiective satisfăcute, iar obligaţiile îndeplinite fără a fi nevoie să se recurgă
la constrângere. În acest fel, există un domeniu imens al aplicării necontencioase a dreptului.
Dar este totuşi imposibil ca oamenii să trăiască în societate fără ca interesele sau
pasiunile lor să nu dea naştere la diferende. Acestea se datorează faptului că regulile dreptului
obiectiv nu sunt respectate, drepturile subiective civile satisfăcute ori obligaţiile îndeplinite.
Când se produc astfel de incidente şi când voinţa titularului dreptului se manifestă pentru a
lupta contra lor, dreptul capătă un caracter nou, caracteristic – el devine pretenţie.
Uneori litigiul apărut se rezolvă printr-un compromis tacit, fiecare dintre subiecţii
raportului antagonic renunţând la partea din pretenţiile proprii. În viaţa curentă compromisul
nu este formulat, ci constituie o practică socială. Aşa, de exemplu, multe din neînţelegerile
care apar între soţi se rezolvă, fără vreo intervenţie exterioară, prin concesii reciproce.
Există şi modalităţi nejurisdicţionale de soluţionare a diferendelor, în care
compromisul este conştientizat şi formulat sau în care intervine o terţă persoană pentru a
realiza concilierea. Ex: tranzacţia de împăcare, concilierea sindicatelor şi patronatelor.
Din principiul, potrivit căruia nimeni nu-şi poate face singur dreptate rezultă că atunci
când titularul este tulburat în exerciţiul dreptului său şi nu poate obţine satisfacţie printr-o
modalitate nejurisdicţională, va trebui să exercite o acţiune ]n judecată şi să obţină o hotărâre
susceptibilă de executare. Aici, fiind vorba despre justiţia statală, înfăptuită prin instanţele
judecătoreşti.
Așadar, apărarea drepturilor subiective civile este activitatea titularilor drepturilor
subiective civile încălcate ori contestate și a unui organ jurisdicțional desfășurată în vederea
restabilirii situației anterioare încălcării sau contestării, în scopul exercitării firești, fără
impedimente a drepturilor încălcate sau intereselor legitime contestate.
Din componentele apărării vom distinge între conceptele formă de apărare și metodă de
apărare.
Mijloacele de apărare sunt prevăzute în art.16 Cod civil al RM. Deși Codul civil
utilizează sintagma „metode de apărare”, iar art.6 CPC folosește sintagma „modalități de
apărare”, literatura de specialitate se referă la mijloace de apărare. Astfel, considerăm
sinonime sintagmele „metodă de apărare”, „modalitate de apărare” și „mijloc de apărare”. În
caz de încălcare a unui drept subiectiv din partea altor persoane apare necesitatea aplicării
mijloacelor de apărare a acestuia. Mijlocul de apărare a drepturilor reprezintă o categorie de
drept material și constituie acele măsuri de protecție care necesită a fi întreprinse în vederea
apărării unui drept subiectiv, având ca scop înlăturarea impedimentelor de realizare a acestui
drept. Apărarea dreptului civil se face prin: - recunoașterea dreptului; -restabilirea situației
anterioare încălcării dreptului și suprimarea acțiunilor prin care se încalcă dreptul sau se
creează pericolul încălcării lui; -constatarea sau, după caz, declararea nulității actului juridic; -
declararea nulității actului emis de o autoritate publică; - impunerea la executarea obligației în
natură;-autoapărarea; -repararea prejudiciului patrimonial și, în cazurile prevăzute de lege, a
celui nepatrimonial; - încasarea dobînzii de întîrziere sau, după caz, a penalității; -
rezoluțiunea sau modificarea contractului; - neaplicarea de către instanța de judecată a actului
ce contravine legii emis de o autoritate publică și prin alte căi prevăzute de lege.
Forma de apărare a dreptului este o categorie de drept procesual. Prin formă de
apărare a dreptului se subînţelege o activitate legală cumulativă și consecutivă a unor organe
jurisdicționasle și judiciare competente de a apăra anumite drepturi ale persoanelor fizice şi
juridice. Astfel, Constituţia RM precizează că justiţia în pricinile civile se înfăptuieşte cu
preponderenţă de către instanţele judecătoreşti. Însă interesele statale şi obşteşti, unele
drepturi subiective şi interese ale persoanelor fizice şi juridice reclamă că anumite conflicte de
interese din circuitul civil să fie rezolvate şi de alte organe ale statului sau de organe obşteşti,
cărora prin normele speciale li se recunoaşte o competenţă în examinarea şi soluţionarea unor
litigii. În acest sens, Codul Civil stabileşte că apărarea dreptului civil se înfăptuieşte de
instanţe judecătoreşti, arbitrii aleşi, sau pe cale administrativă. Anume aceste organe sunt
capabile să determine circumstanţele şi împrejurările importante pentru soluţionarea litigiilor,
să aplice normele de drept, să determine măsurile de apărare a drepturilor şi intereselor
contestate şi să emită o hotărâre legală.
I – forma judiciară de apărare a drepturilor lezate şi intereselor contestate determină
garanţii sigure de aplicare justă a legilor, stabilirii reale a drepturilor şi obligaţiilor existente
între părţi. Această formă de apărare este consacrată în art.20 al Constituţiei RM, care
reglementează dreptul oricărei persoane la satisfacerea efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti împotriva actelor ce violează drepturile, libertăţile şi interesele legitime. Nici o
lege nu poate îngrădi accesul la justiţie. Se realizează această formă exclusiv prin intermediul
instanţelor judecătoreşti ale RM, este unică și universală, fiind realizată într-o formă strict
prestabilită. Activitatea judiciară se particularizează prin complexitatea operaţiilor realizate în
scopul restabilirii drepturilor subiective încălcate sau intereselor contestate. Complexitatea
operaţiilor juridice este determinată, într-o anumită măsură, şi de multitudinea actelor
procedurale pe care le implică activitatea judiciară. Printre cele mai semnificative acte,
menţionăm: cererea de chemare în judecată, ce reprezintă actul de învestire a instanţei cu
soluţionarea unei pretenţii civile şi hotărârea judecătorească, ce constituie actul de dispoziţie
al instanţei prin care se rezolvă conflictul dedus judecăţii. Activitatea de jurisdicţie nu se
încheie, în toate cazurile, cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, adeseori recurgându-se la
faza executării silite;
II – forma obştească de apărare a drepturilor lezate se realizează prin intermediul
organelor obștești cum ar fi de exemplu, arbitrajul, modalitate privată de soluționare a
litigiului dintre părți de către o persoană aleasă de către acestea. Arbitrajul reprezintă
activitatea alternativă celei judiciare desfășurată de persoanele de drept privat numite arbitri.
Hotărîrea arbitrală are aceeași putere juridică ca și hotărîrea judecătorească.
III – forma administrativă. În cazurile special prevăzute în lege apărarea drepturilor se
înfăptuieşte pe cale administrativă de către un organ administrativ ce nu face parte din puterea
judecătorească, ci din cea executivă. Ex: în contenciosul administrativ – procedura prealabilă
se realizează de către diverse autorități publice, exponente ale puterii executive: autoritățile
tutelare, organele de stare civilă, organele electorale, organele notariale ș.a.;
IV. În sfârşit, există şi o formă mixtă de apărare a drepturilor lezate. În prealabil, pricina
se examinează de organul administrativ sau obștesc, iar după aceea de instanţa de judecată.
Ex: Comisia de conciliere a litigiilor de muncă dă o hotărâre, cu care persoana nu-i de acord
şi o contestă la instanţa de judecată.
 2. Noţiunea de drept procesual civil. Obiectul, metoda şi sistemul
dreptului procesual civil

Modalitatea specifică prin care se înfăptuieşte justiţia în pricinile civile este – procesul
civil.
Din punct de vedere etimologic, prin „proces” se înţelege mers, evoluţie, dezvoltare,
desfăşurare a unui eveniment sau fenomen. Nu se îndepărtează prea mult de acest înţeles
obişnuit nici noţiunea de proces în sens juridic, deoarece şi acesta presupune o evoluţie de la
sesizarea instanţei şi până la actul final al judecăţii, care este hotărârea judecătorească. Între
cele două puncte extreme se situează dezbaterile.
Termenul „proces civil” se foloseşte în mai multe sensuri:
a) ca procedură de examinare şi soluţionare a pricinii civile concrete;
b) ca denumire a ştiinţei şi a disciplinei de studiu;
c) ca denumire succintă a ramurii de drept procesual civil.
Procesul civil reprezintă activitatea instanţei de judecată, participanților la proces și auxiliarilor
justiției, reglementată de normele de drept procesual civil cu privire la examinarea şi soluţionarea
pricinilor civile.
Dreptul procesual civil este o ramură de drept autonomă, care include în sine totalitatea
normelor procedurale dislocate într-un sistem strict prestabilit, ce reglementează relaţiile care apar
între instanţa de judecată, participanţii la proces și persoanele care contribuie la înfăptuirea justiției în
cadrul examinării și soluţionării de către instanţa de judecată a pricinilor civile.
Obiectul dreptului procesual civil îl constituie totalitatea relațiilor sociale din cadrul
procesului civil, adică activitatea instanţei de judecată, a participanţilor la proces şi auxiliarilor
justiției. Trebuie de delimitat obiectul Dreptului procesual civil de obiectul procesului civil – care este
cauza civilă concretă.
Metoda dreptului procesual civil stabilește în ce mod instanța de judecată, participanții la
proces și auxiliarii justiției realizează drepturile și îndeplinesc obligațiile procesuale. Dreptul procesual
civil reglementează relaţiile sociale prin metoda disponibilității şi admisibilității. Ceea ce înseamnă că
instanţa de judecată, din iniţiativa sa proprie nu intentează dosare civile; cauza civilă se intentează
doar la cererea părţilor. Metoda admisibilității presupune că majoritatea normelor procesual – civile
au caracter de admitere a unui sau altui comportament al subiecţilor raportului procesual – civil.
Aceste norme nu au caracter de interdicţie, rezultă deci, că participaţii la proces pot săvârşi numai
acele acţiuni care sunt permise de normele dreptului procesual civil.
Cert este caracterul mixt: dispozitiv și imperativ al metodei dreptului procesual civil, deoarece
realizarea conduitei de către instanța de judecată, participanții la proces și auxiliarii justiției este
determinată în majoritatea cazurilor de manifestarea de voință a justițiabililor.
Sistemul dreptului procesual civil îl formează totalitatea normelor și instituțiilor juridice care
reglementează actele procesuale îndeplinite de către subiecții procesului civil. Toate normele dreptului
procesual civil sunt legate între ele şi formează o sistemă logică şi unică. În această sistemă găsim
norme de o însemnătate generală şi specială, care după legătura şi interacţiunea lor formează sistemul
dreptului procesual civil.
Normele generale reglementează relaţiile din cadrul procesului civil şi se referă la toate
aspectele procesului. Aceste norme determină sarcinile dreptului procesual civil, stabilesc cercul de
persoane participante la proces, precum şi dovezile administrate în perioada dezbaterilor judiciare;
determină termenele de procedură şi regulile de citare şi comunicare a actelor procesuale. Toate aceste
norme sunt incluse în compartimentul „Dispoziţii generale” din CPC. Celelalte sunt norme speciale şi
deoarece procesul civil reprezintă o mişcare de la o etapă a procesului la alta, normele speciale
formează grupe aparte. Astfel, deosebim norme ce se aplică la intentarea procesului, la pregătirea
cauzei pentru dezbateri, la judecarea cauzei în fond, norme ce reglementează exercitarea căilor de atac,
precum și norme ce se aplică la soluționarea diferitor feluri de proceduri civile: contencioasă, de
contencios administrativ, specială, în ordonanță, de contestare a hotărîrilor arbitrale ș.a..
 3. Corelaţia dreptului procesual civil cu alte ramuri de drept

Având un obiect propriu şi dispunând de metode specifice de reglementare, dreptul

procesual civil reprezintă o ramură autonomă în sistemul de drept, dar nu este izolat de
celelalte ramuri, aflându-se într-o strânsă legătură cu acestea.
A. Drept procesual civil şi drept constituţional. La baza dreptului procesual civil, ca
de altfel și la baza oricărei ramuri de drept, stau normele fundamentale ale dreptului
constituţional, care stabilesc principiile dreptului în ansamblul său.
Constituţia RM, izvorul principal al dreptului constituţional, consacră autorităţii
judecătoreşti întregul capitol IX, precizând modul de înfăptuire a justiţiei, organizarea
instanţelor judecătoreşti, statutul judecătorului şi principiile care guvernează activitatea de
judecată.
B. Drept procesual civil şi drept civil. Dreptul material cuprinde totalitatea normelor
juridice care reglementează relaţiile sociale. Caracterul juridic asigură realizarea lor pe cale
judiciară prin folosirea, la nevoie a forţei coercitive a statutului.
Dreptul material civil ar fi însă ineficient fără existenţa dreptului procesual civil care
să asigure realizarea lui, după cum dreptul procesual civil nu s-ar justifica fără existenţa
dreptului civil pe care să-l apere la nevoie. Rezultă că norma procesuală este menită să ofere
căile cele mai potrivite pentru realizarea drepturilor subiective consacrate de dreptul material;
norma procesuală fiind necesară pentru ca dreptul material să se poată realiza în integralitatea
sa.
C. Drept procesual civil şi drept administrativ. Potrivit Legii contenciosului
administrativ „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale,
recunoscute de lege printr-un act administrativ, sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi
administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege se poate adresa
instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi
repararea pagubei cauzate”. Aşadar, corelaţia dintre dreptul procesual civil şi dreptul
administrativ are la bază prevederile legale, potrivit cărora instanţele judecătoreşti de drept
comun au obligaţia să judece cererile celor vătămaţi în drepturile lor, prin acte administrative,
urmând să se pronunţe asupra legalităţii acestor acte.
D. Drept procesual civil şi drept procesual penal.
Aspecte tangenţiale:
a. aceleaşi instanţe judecătoreşti soluţionează atât cauzele civile cât şi cele
penale;
b. judecătorii sunt selectaţi în acelaşi mod şi pot soluţiona atât procese civile cât
şi procese penale;
c. şi procesul civil şi cel penal se desfăşoară după unele principii comune, cum ar
fi independenţa judecătorilor, legalitatea, publicitatea şi oralitatea dezbaterilor
judiciare; asigurarea dreptului la apărare şi altele;
d. ambele procese parcurg etape asemănătoare: - sesizarea instanţei, dezbaterile
judiciare, deliberarea şi pronunţarea hotărârii;
e. în ambele procese pot fi exercitate aceleaşi căi de atac - apelul, recursul,
revizuirea.
Deosebiri:
a) Procedura civilă, fiind legată de interesul privat al părţilor, este guvernată de
principiul disponibilităţii, adică de drepturile părţii de a porni sau nu procesul şi de a
dispune de el; în timp ce procedura penală este caracterizată de oficialitate,
mecanismele procesual – penale fiind declanşate din oficiu.
b) Modul de pornire este diferit. În procesul civil este nevoie de sesizarea părţii
interesate, iar procesul penal porneşte la sesizarea unui organ de stat;
 c) Contradictorialitatea în procesul civil se manifestă prin participarea la proces a celor
două părţi cu interese contrare; în timp ce în procesul penal, contradictorialitatea se
bazează pe existenţa unor organe diferite pentru acuzare şi decizie, la care se adaugă şi
poziţia contradictorie dintre acuzator şi acuzat.
d) Prima fază a procesului penal – constituie o activitate judiciară unipersonală, care nu
este publică şi are un caracter preponderent scris;
e) Măsurile de constrângere ordonate de instanţă sunt diferite: pedeapsa penală
(închisoare, amendă) în procesele penale, iar în cele civile – restabilirea dreptului
subiectiv încălcat;
f) Spre deosebire de hotărârea civilă, care produce, de regulă, numai efecte relative,
inter partes, sentinţa penală produce efecte erga omnes.
g) Sentinţa penală are putere de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la
existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia, în timp ce hotărârea
definitivă civilă nu are putere de lucru judecat în privinţa acestor elemente în faţa
organului de urmărire penală şi a instanţei care soluţionează procesul penal, dar poate
produce efecte cu privire la alte aspecte, cum ar fi întinderea prejudiciului.

4. Izvoarele dreptului procesual civil

Izvoarele dreptului procesual civil, similar izvoarelor altor ramuri de drept, se concep
ca izvoare în sens material și în sens formal.
Izvor, în sens material, reprezintă voinţa poporului ridicată la rang de lege, fiind bazată
pe condiţiile materiale ale societăţii, reprezentînd acei factori cu caracter social, economic,
politic, existența cărora au dus la apariția reglementărilor concrete.
Prin izvor de drept, în sens formal, înţelegem forma de exprimare a normei juridice, a
dreptului, pentru a căpăta putere obligatorie. Este vorba despre diferite categorii de acte
normative, ca forme de exprimare a regulilor de drept procesual civil.
Un rol important în sistemul izvoarelor dreptului procesual civil îl au actele normative
internaționale. Tratatele şi convenţiile internaţionale ratificate de RM, reprezintă un izvor de
drept procesual civil, atunci când cuprind reguli de procedură civilă, De ex: Declarația
Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților
fundamentale, Convenția privind procedura civilă de la Haga din 1954, Convenția Europeană
de Arbitraj Comercial Internațional din 1961; Tratatul între R. Moldova şi România cu
privire la asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06.07.1996; Tratatul între R.
Moldova şi Federația Rusă cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie
civilă şi penală din 25.02.1993; b Tratatul între R. Moldova şi Ucraina cu privire la asistenţa
juridică şi la raporturile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993 sau Convenţia cu
privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală a
ţărilor CSI din 22.01.1993.
Primul loc printre izvoarele naționale ale dreptului procesual civil, îi revine legii, iar în
ierarhia lor – Constituţiei RM, care asigură temeiurile de organizare şi activitate a instanţelor
judecătoreşti. În capitolul IX sunt stabilite principiile fundamentale pe baza cărora se
desfăşoară activitatea procesuală a instanţelor judecătoreşti, principii care configurează
conţinutul principalelor instituţii ale dreptului procesual civil. Legile organice, care conţin
dispoziţii cu caracter procesual reprezintă un important izvor de Drept procesual civil. Legea
organică de drept comun în materie este Codul de procedură civilă, care reglementează
amănunţit desfăşurarea procesului. Ca exemplu de alte legi organice pot servi: „Legea privind
organizarea judecătorească”, „Legea cu privire la statutul judecătorului”, „Legea cu privire la
taxa de stat”, „Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție”, „Legea contenciosului
administrativ”, „Legea insolvabilității”, „Legea cu privire la avocatură”, „Legea cu privire la
procuratură”, „Legea cu privire la notariat”, „Legea cu privire la arbitrajul național și
internațional”.
Norme de procedură civilă întâlnim şi în legile de drept material; astfel Codul Civil
cuprinde dispoziţii privind regimul probelor, în special, admisibilitatea lor. Codul Familiei
cuprinde dispoziţii privind desfacerea căsătoriei, stabilirea paternităţii. Codul Muncii cuprinde
un întreg capitol consacrat jurisdicţiei muncii, respectiv soluţionării litigiilor, izvorând din
contractul de muncă.

5. Clasificarea normelor de procedură civilă. Acţiunea lor în timp,

spaţiu şi asupra persoanelor.

Norma de drept procesual civil reprezintă o scară, o măsură de reglementare a conduitei

instanţei de judecată, a participanţilor la proces și persoanelor care contribuie la înfăptuirea
justiției în cadrul judecării pricinilor civile.
Normele de drept procesual civil pot fi clasificate după mai multe criterii, clasificare ce
reprezintă o deosebită importanţă teoretică şi practică.
A. După obiectul normelor:
1) norme de organizare judecătorească reglementează organizarea şi
funcţionarea instanţelor judecătoreşti, numirea şi avansarea judecătorilor,
statutul judecătorilor, compunerea şi constituirea completelor de judecată;
2) norme de competenţă reglementează sarcinile instanţelor judecătoreşti faţă de
atribuţiile altor organe cu activitatea jurisdicţională (competenţa generală),
modul în care pricinile civile sunt repartizate între instanţe de grad diferit
(competenţa jurisdicţională materială) şi între instanţe de acelaşi grad
(competenţa jurisdicţională teritorială);
3) norme de procedură propriu – zise reglementează modul de judecată a
cauzelor civile.
B. După sfera de aplicare:
1) norme generale sunt acele norme care se aplică în toate cazurile şi în orice
materie, dacă legea nu prevede altfel;
2) norme speciale cuprind dispoziţii derogatorii de la norma dreptului comun şi
se aplică numai într-o anumită materie expres stabilită.
C. După caracterul conduitei pe care o prescriu:
1) norme imperative prescriu reguli de procedură, de la care nu se admite nici o
abatere; impun o conduită strict determinată;
2) norme dispozitive (supletive), conţinutul cărora se formulează în aşa mod, ca
instanţei şi participanţilor la proces li se dă libertatea de a alege o conduită
respectivă.
D. După conținutul normei deosebim:
1) norme regulatorii, care conțin reguli de conduită a instanței judecătorești, a
participanților la proces și auxiliarilor justiției;
2) norme definitorii, ce conțin definiții ale anumitor noțiuni procesual civile.

Aplicarea normelor de procedură asupra persoanelor

 La aplicarea asupra persoanelor a normelor de procedură civilă se are în vedere
principiul egalităţii în faţa instanţelor judecătoreşti a tuturor persoanelor, indiferent de:
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, apartenenţă politică sau origine socială –
principiu consfinţit în Constituţie, care se aplică în egală măsură cetăţenilor RM şi străini sau
fără cetăţenie. Aceste egalităţi se acordă sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau
de domiciliu al persoanei străine. (Titlul IV CPC)

Aplicarea normelor de procedură civilă în timp

Întrucât procesul civil se desfăşoară pe o perioadă mai îndelungată de timp, este

posibil ca până la terminarea lui să apară o nouă lege de procedură civilă. Se pune întrebarea:
unde încetează puterea legii vechi care a fost abrogată şi unde începe legea nouă.
Art.22 din Constituţia RM consacră principiul neretroactivităţii legii.
În materia dreptului procesual civil, actele de procedură efectuate sub imperiul legii
vechi rămân valabil efectuate dacă au fost respectate dispoziţiile legii respective, iar după
intrarea în vigoare a legii noi, actele de procedură vor fi efectuate potrivit prevederilor
acesteia.
Noua lege procedurală nu duce la modificarea efectelor juridice deja produse ca
rezultat al aplicării legii abrogate şi nu le desfiinţează. De la data intrării în vigoare a noii legi
procedurale, efectele vechii legi încetează dacă noua lege nu prevede altfel. Legea
procedurală civilă care impune obligaţii noi, anulează sau reduce drepturile procedurale ale
participanţilor la proces, limitează exercitarea unor drepturi ori stabileşte sancţiuni
procedurale noi sau suplimentare nu are putere retroactivă.
Rezultă deci că normele de procedură civilă nu retroactivează şi nici nu supravieţuiesc,
ci sunt de imediată aplicare.

Aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu

Prin conflict de norme de procedură civilă în spaţiu înţelegem situaţia creată prin
aducerea în faţa instanţei a unui litigiu cu element de extraneitate, cu posibilitatea de a alege
dintre noi mai multe legi care să ajute la soluţionarea raportului juridic litigios.
Legile de procedură civilă sunt legi teritoriale şi se aplică pe teritoriul ţării unde se
desfăşoară judecata excluzând legea altui stat.
La judecarea pricinilor civile, instanţa judecătorească aplică legislaţia unui altui stat în
conformitate cu legea sau cu tratatele internaţionale la care RM este parte. Aplicabilitatea
legislaţiei unui altui stat se va dovedi de persoanele care o invocă în măsură în care ea nu este
cunoscută instanţei judecătoreşti. La elucidarea normelor de drept ale legislaţiei străine,
instanţa va utiliza şi alte surse de informaţie, luând cunoştinţă de practica aplicării ei în statul
respectiv. În cazul imposibilităţii de a obţine informaţia necesară, deşi a întreprins măsurile de
rigoare, instanţa aplică legea naţională.

6. Noţiunea, sarcinile şi felurile procedurii civile

Din cauza lipsei unor prevederi legale exprese, definirea noțiunilor de proces civil și
procedură civilă devine cu atît mai dificilă, cu cît în doctrina juridică nu există o opinie unică,
bine determinată în privința acestora. Literatura de specialitate, în cele mai multe cazuri, vede
cele două noțiuni de proces civil și procedură civilă drept sinonime, cu același conținut.
 Procedura civilă este un ansamblu de norme procesuale ce reglementează modalitatea de
organizare și desfăşurare a activității instanței de judecată în pricinile civile în vederea
înfăptuirii justiției.
Printre sarcinile procedurii civile, art. 4 CPC evidenţiază următoarele:
- judecarea justă, în termen rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau
contestate, a libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice şi
asociaţiilor lor, ale autorităţilor publice şi ale altor persoane care sunt subiecte ale
raporturilor juridice civile, familiale, de muncă şi ale altor raporturi juridice;
- apărarea intereselor statului şi ale societăţii;
- consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept;
- prevenirea cazurilor de încălcare a legii.
Fel de procedură civilă reprezintă ordinea procesuală de intentare, examinare și
soluționare a anumitor categorii de cauze, determinată de natura juridică diferită a
acestora.
Legislaţia RM reglementează următoarele feluri de proceduri ce se examinează în cadrul
procesului civil:
1) procedura contencioasă;
2) procedura în pricinile de contencios administrativ;
3) procedura specială;
4) procedura în ordonanţă;
5) procedura de declarare a insolvabilităţii;
6) procedura de recunoaștere a hotărîrilor judecătorești și arbitrale străine;
7) procedura de contestare a hotărîrilor arbitrale;
8) procedura de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrilor arbitrale.
Procedura contencioasă se caracterizează prin prezenţa părţilor în proces (reclamant şi
pârât); existenţa unui litigiu de drept care izvorăşte din raporturile juridice civile, de familie,
de muncă, agrare etc. În toate cazurile obiectul litigiului îl constituie dreptul subiectiv al unei
persoane și obligația corelativă a alteia, care decurg dintr-un raport material litigios.
Procedura contenciosului administrativ se caracterizează prin prezenţa părţilor în proces
(de data aceasta petiţionar şi autoritatea publică sau persoana cu funcţii de răspundere) şi
existenţa unui litigiu de contencios administrativ, care este generat fie de un act administrativ,
fie de nesoluţionarea în termeni legali a unei cereri privind recunoaşterea unui drept de litigiu.
Examinarea acestor cauze se reduce la controlul judecătoresc al acțiunilor și actelor
autorităților și funcționarilor publici.
Procedura specială se caracterizează prin lipsa unui litigiu cu privire la un drept, deci şi
lipsa părţilor în proces. În astfel de procedură participă petiţionarii şi persoanele interesate şi
se ocroteşte un interes sau drept incontestabil. Petiționarul nu are oponent procesual, dar nu e
exclusă apariția opiniei controversate între persoanele interesate și petiționar cu privire la
faptul juridic, ce reprezintă un conflict de fapt, care nicidecum nu trebuie să se transforme în
litigiu de drept.
Scopul procedurii speciale constă nu în soluţionarea unui litigiu de drept material, ci în
confirmarea incontestabilă şi unilaterală a împrejurărilor, faptelor care au valoare juridică; de
asemenea confirmarea drepturilor şi intereselor petiţionarului ce ţin de realizarea acestor
drepturi incontestabile.
Procedura în ordonanţă reprezintă o formă simplificată, aşa cum nu include multe
mijloace procedurale caracteristice celorlalte proceduri, cum ar fi de exemplu, acţiunea şi
mijloacele de apărare împotriva acţiunii, probaţiunea şi integritatea sa, citarea părţilor şi etapa
dezbaterilor judiciare. În cadrul procedurii în ordonanţă se examinează şi se soluţionează un
şir de pretenţii incontestabile, prevăzute de art.345 CPC al RM.
 Procedura de declarare a insolvabilităţii reprezintă o procedură aparte, necontencioasă,
desfășurată conform normelor CPC cu excepţiile şi completările stabilite de legislaţia
insolvabilităţii în vederea satisfacerii colective a creanțelor creditorilor din contul
patrimoniului debitorului prin aplicarea față de acesta a procedurii planului sau prin lichidarea
patrimoniului lui și distribuirea produsului obținut.

7. Fazele şi etapele procesului civil

Faza procesuală este o totalitate a actelor procedurale îndeplinite succesiv de către

instanţa de judecată, participanţii la proces şi alte persoane care contribuie la înfăptuirea
justiţiei la o anumită etapă a desfăşurării procesului pentru a-şi atinge scopul pus în faţa
acestei faze a procesului.
Procesul civil parcurge faza judecății propriu – zise în cadrul mai multor etape, fiecare din
ele având obiective proprii:
- I etapă – intentarea procesului – se face prin cererea de chemare în judecată depusă de
către reclamant în apărarea intereselor sale sau de către procuror, organele autorităţilor
publice, organizaţii şi persoane fizice în apărarea drepturilor şi interesele altor
persoane;
- II etapă – pregătirea pricinii pentru dezbateri – etapă la care se prezintă referinţa sau o
eventuală cerere reconvenţională de către pârât. La aceeaşi etapă se fixează termenul
pentru dezbateri şi se soluţionează şi alte chestiuni de pregătire a acuzei pentru
dezbateri;
- III etapă – dezbaterile judiciare - se desfăşoară, de regulă, la mai multe termene de
judecată, dând posibilitate părţilor să-şi susţină în mod real şi contradictoriu pretenţiile
şi apărările şi să administreze probe;
- IV etapă – deliberarea şi pronunţarea hotărârii – deliberarea făcându-se prin
retragerea completului de judecată în camera de consiliu, iar pronunţarea hotărârii
făcându-se în public.
Prin epuizarea acestor etape obligatorii se finalizează judecata la instanţa de fond; după
care pot urma una sau mai multe etape facultative, care oferă posibilitatea părţii nemulţumite
să poată declanşa etapa apelului, care provoacă o nouă judecată în fond, iar după rămânerea
definitivă a hotărârii e posibilă şi etapa recursului.
În sfârşit, poate exista şi o etapă a căilor extraordinare de atac (revizuirea hotărârii) care
vizează, în condiţiile legii, hotărâri irevocabile.
Pentru declanșarea oricărei etape facultative este necesară solicitarea
(cererea) persoanei interesate, aceasta fiind o veritabilă manifestare practică a principiului
disponibilității.

8. Metoda, obiectul şi sistemul ştiinţei dreptului procesual civil

Până spre sfârşitul veacului trecut şi începutul acestuia o întrebare, poate „egoistă”, a
stăruit între atâtea alte întrebări din spaţiul vieţii juridice: de unde provine starea de lasitudine
a ştiinţei dreptului procesual civil ? Este oare o stare imanentă acestei ştiinţe şi fatalmente
imposibil de înlăturat? Sau este vorba de o concepţie neinspirată, de o greşeală, de o metodă,
şi atunci există remediu? Se pare că acest al doilea plan a rămas şi trebuie să rămână locul
căutărilor.
 Există, fireşte, mai multe metode pentru studiul procedurii, fiecare cu avantajele şi
dezavantajele ei. Procedura poate fi abordată ca „iniţiere în arta de conduce un proces”. O
astfel de metodă s-ar dovedi, poate, utilă pentru a forma practicieni, nu însă şi jurişti.
Din perspectiva unei metode analitice, procedând la comentarea detaliată a legii,
studiul procedurii s-ar reduce la formularul judiciar. Interpretul adeseori alunecă pe cărări
bătătorite repetând lecţiile altora. Practicianul este orientat aproape exclusiv spre un sistem de
forme, în activitatea de judecată tot ceea ce interesează este aspectul exterior, pe când numai
interiorul formei poate fi găsită cheia noţiunilor fundamentale care se află la baza întregii
proceduri.
Conştientizând pe deplin că procedura nu se dobândeşte prin efectul practicii sau prin
simpla cunoştinţă a mecanismului judecătoresc, întrucât aplicaţiunea legilor de procedură
oferă cele mai multe dificultăţi practice, studiul lor cere ă îngrijire deosebită şi o metodă
impecabilă, constatăm, cu modestie, că teoria dreptului procesual civil este una din cele mai
complexe, mai delicate şi mai atrăgătoare, în orişice caz, din cele mai utile.
Ştiinţa dreptului procesual civil studiază relaţiile sociale, care apar între instanţele
judecătoreşti, participanţii la proces şi auxiliarii justiţiei la soluţionarea pricinilor civile şi
realizarea sarcinilor puse în faţa instanţei, ca organ de înfăptuire a justiţiei. Nemijlocit ştiinţa
Dreptului procesual civil cercetează, analizează normele procesual – civile şi locul acestora
în sistemul de drept, analizează cauzele apariţiei litigiului şi principiile de drept ce stau la
baza soluţionării acestuia; formează practica judiciară şi pune în evidenţă noi soluţii pentru
examinarea cât mai rapidă şi justă a cauzei sub toate aspectele.
În aşa fel, obiectul ştiinţei dreptului procesual civil îl constituie însăşi dreptul
procesual civil ca ramură de drept şi relaţiile sociale care apar în procesul înfăptuirii justiţiei
de către instanţele judecătoreşti. Ca obiect al ştiinţei servesc şi întrebările ce ţin de istoricul
Dreptului procesual civil. În procesul de studiere a teoriei şi practicii judecătoreşti se scot la
iveală lacunele legislaţiei procedurale în vigoare şi se fac propuneri de lege ferenda. În
legătură cu aceasta în faţa ştiinţei apare sarcina de a elabora şi desfăşura unele soluţii
întemeiate în vederea perfecţionării legislaţiei şi prevenirii litigiilor de drept.