UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE DREPT

CLUJ-NAPOCA 2013

ACȚIUNEA CIVILĂ
REFERAT

COORDONATOR :

STUDENT :

ANUL: IV

FORMA: FR

AN UNIVERSITAR 2013-2014

CLUJ-NAPOCA
 ACȚIUNEA CIVILĂ

Acțiunea civilă ca mijloc de stabilire a dreptului subiectiv încălcat

Mijlocul practic de restabilire a încălcării unui drept subiectiv civil al unei persoane, este
acțiunea civilă, care declanșează procesul civil. Prin „drept subiectiv civil” se înțelege
posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ, persoană fizică ori persoană juridică,
în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului și moralei, să aibă o anumită conduită, să
pretindă o conduită corespunzătoare, să dea, să facă ori să nu facă ceva, de la subiectul pasiv și
să ceară concursul forței coercitive a statului, în caz de nevoie.1

Legătura dintre dreptul subiectic și acțiune, face ca acțiunea să împrumute din natura și
caracteristicile dreptului dedus judecății2, astfel încât natura dreptului subiectiv pretins va
determina o anumită calificare a acțiunii, reală sau personală, mobiliară sau imobiliară,
prescriptibilă sai imprescriptibilă extinctiv.

Noțiune. Elemente

Conform prevederilor articolului 29 Cod de procedură civilă, acțiunea civilă este

ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins
de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării
părților în proces.

Orice acțiune civilă presupune existența a trei elemente și anume, părți, obiect și cauză.

Părțile acțiunii sunt titularul dreptului subiectiv încălcat sau contestat sau cel despre care
se pretinde că l-a împiedicat pe titular în exercițiul normal al dreptului. De asemenea, această
calitate de parte o are și cel care a declanșat acțiunea civilă pentru a obține protecția sau
valorificarea unei situații juridice și cel împotriva căruia este pornită acțiunea.

Având în vedere definișia dată acțiunii civle, se constată că obiectul acțiunii este însăși
protecția unui drept sau a unor interese, pentru realizarea cărora calea justiției este obligatorie,
precum și asigurarea părților în proces. În momentul în care se recurge la acțiune, practic la unul
dintre mijloacele din conținutul saă, obiectul acțiunii civile se individualizează în funcție de
elementul procesual folosit.

Cauza acțiunii este scopul urmărit de acela care apelează la acțiune, fie pentru a pretinde,
fie pentru a se apără.3

Acțiunea civilă în procesul penal

1
G. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectul dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2007,
p. 75.
2
M. Constantinescu, Raportul dintre acțiune și situația juridică proteguită, Revista română de drept nr. 9/1969,
p.38.
3
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Teoria generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 160.
 Conform articolului 14 cod de procedură penală, acțiunea civilă are ca obiect tragerea la
răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente.

Astfel, s-a arătat că mijlocul juridic care servește la aducerea raportului de drept civil în
fața organelor judiciare este acțiunea în justiție, care poartă denumirea de acțiune civilă 1, sau că
mijlocul legal prin care persoana păgubită material sau moral cere sa-i fie reparat prejudiciul
cauzat, este acțiunea civilă.2

Condițiile exercitării acțiunii civile în procesul penal sunt următoarele : infracțiunea să fi

cauzat un prejudiciu material sau moral; între infracțiunea săvârșită și prejudiciul cerut să existe
o legătură de cauzalitate; prejudiciul să fie cert; prejudiciul să nu fi fost reparat; în cazul
persoanelor cu capacitate deplină de exercițiusă existe cererea de constituire ca parte civilă în
cadrul procesului penal.3 Aceste condiții trebuie întrunite cumulativ.

Condițiile de exercitare a acțiunii civile

Pentru a se adresa instanței cu o cerere, ca formă de manifstare a acțiunii civile, o

persoană trebuie să îndeplinească mai multe condiții cumulativ. Aceste condiții sunt capacitatea
procesuală, calitatea procesuală, formularea unei pretenții, respectiv justificarea unui interes.

Capacitatea procesuală reprezintă capacitatea de a sta în judecată, fie pentru a pretinde,

fie pentru a se apăra, capacitate care îmbracă două forme, de folosință și de exercițiu.

Potrivit articolului 34 Cod civil, capacitatea de folosință este aptitudinea unei persoane de
a avea drepturi și obligații civile, aceasta dobândindu-se de către persoanele fizice la naștere și în
momentul înregistrării sau a înființării actului constitutiv, în cazul persoanelor juridice.

Conform articolului 40, alineatul 1, teza I Cod de procedură civilă, cererile făcute de
către o persoană fără capacitate procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile, iar actele de
procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută,
potrivit articolului 56, alineatul 3, teza II.

Articolul 37 al Codului de procedură civilă definește capacitatea de exercițiu ca fiind

aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. Capacitatea procesuală de
exercițiu pune în discuție modalitatea în care o persoană poate sta în judecată.

În condițiile articolului 57, alineatul 1, cel care are calitate de parte, își poate exercita
drepturile procesuale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepția cazurile în care legea
prevede altfel.

1
V. Dongoroz si alții, Explicații teoretice ale codului de procedură penală român, Parte generală, vol V, Edit. A II-a,
Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003, p. 75.
2
M. Costin, I. leș, M. Minea, D. Radu, Dicționar de drept procesual civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București,
1983, p.15.
3
S. Siserman, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2009, p. 184.
 Capacitatea de exercițiu se dobândețte de către persoana fizică la vârsta de 18 ani, la data
la care devine majoră, conform articolului 38 Cod civil, iar persoana juridică la data înființării.

Articolul 57 Cod de procedură civilă, alineatul 4, teza I, menționează că actele de

procedură îndeplinite de către cel care nu are exercițiul actelor procedurale, sunt anulabile.

Calitatea procesuală presupune existența unei identități între cel care formulează cererea
și cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății, 1în acest caz fiind vorba de
calitate procesuală activă și, pe de altă parte, între cel împotriva căruia este îndreptată cererea și
cel obligat în același raport juridic dedus judecății, calitatea procesuală pasivă.

Prin urmare, pentru analiza calității procesuale este suficient să se probeze faptul că
reclamantul este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății, iat pârâtul este cel obligat
în același raport juridic.

Articolul 40, alineatul 1, Cod de procedură civilă stabilește că în cazul lipsei calității
procesuale, instanța va respinge acțiunea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva
unei persoane fără calitate.

Întrucât obiectul acțiunii îl constituie protecția unui drept sau a unor interese, o altă
condiție obligatorie este cea privitoare la formularea unei pretenții. „Pretenția” poate avea ca
obiect dreptul subiectiv sau situația juridică a căror protecție este asigurată prin mijloacele
procesuale care alcătuiesc acțiunea.

Pentru a putea fi exercitat prin intermediul acțiunii, dreptul trebuie să îndeplinească

anumite condiții, precum să fie recunoscut de lege și exercitat în limitele materiale și juridice
recunoscute de lege, să fie exercitat cu bună – credință, să fie actual.

Dacă în urma dezbaterilor se constată că dreptul pretins de către reclamant nu există sau
nu îndeplinește condițiile de validitate impuse de lege pentru e fi exercitat, mai puțin cea
referitoare la actualitate, cererea va fi respinsă de către instanța de judecată ca fiinf nefondată sau
neîntemeiată.

În condițiile articolului 32, alineatul 1, litera d), Cod de procedură civilă, orice cerere
poate fi formulată și susținută, numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Întrucât în lege nu s-a definit interesul, în doctrina de specialitate s-a arătat că prin interes
se întelege folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a
procedurii judiciare. Cu alte cuvinte, interesul reprezintă avantajul efectiv pe care îl poate obține
cel care acționează.

1
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Teoria generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 182.
 Interesul poate să fie material, patrimonial, sau moral, nepatrimonial și trebuie justificat
de către reclamant în persoana sa.

Existența, în persoana celui care invocă sau combate o pretenție, a unui interes personal,
juridic și legitim, îi conferă acestuia calitate de a acționa, fie pentru a pretinde, fie pentru a se
apăra, pentru a obține în final o hotărâre judecătorească.1

Pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească

anumite condiții și anume, să fie determinnat, legitim, personal, născut și actual.

În condițțile articolului 48, alineatul 1, Cod de procedură civilă, în cazul lipsei

interesului, instanța va respinge cererea sau apărarea formulată, ca fiind lipsită de interes.

Ca și o concluzie a neîndeplinirii condițiilor impuse de lege pentru ca o acțiune civilă să

fie intentată în fața unei instanțe de judecată, sancțiunile care intervin sunt nulitatea sau
anulabilitatea cererilor făcute de o persoană care nu îndeplinește aceste condiții, respingerea
cererii de către instanță, sau, de asemnea alte sancțiuni prevăzute de lege, potrivit dreptului
comun.

1
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Teoria generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 236.