Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Facultatea de Drept ,, Simion Barnuțiu

Drept Procesual Civil I

Tema De Control

Acţiunea Civilă. Elementele Acţiunii. Actele De Procedură. Investirea

Instanței – Cereri, Apărări

Student: Indrumator:
Ostafe Ovidiu – Iulian – An IV- ID Conf. univ.dr. Sebastian Spinei

Sibiu
2020
 Cuprins

I. Acțiunea civilă
1. Noţiunea de acţiune civilă şi trăsăturile acesteia
2 Acţiunea şi dreptul la acţiune
3. Caracterele acţiunii civile
3.1 Caracterul facultativ
3.2 Caracterul liber
4. Elementele acţiunii civile
4.1 Obiectul acţiunii civile
4.2 Cauza acţiunii civile
4.3 Parţile acţiunii civile
II. Judecata în primă instanţă
1. Cererea de chemare în judecată
1.2 Cuprinsul cererii de chemare în judecată
1.2 Taxele de timbru
1.3 Efectele introducerii cererii de chemare în judecată
2. Întâmpinarea
3. Cererea reconvenţională
4. Participanţii la judecată
4.1 Instanţa
4.2 Părţile în procesul civil
4.2.1 Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor
4.3. Reprezentanţii
4.3.1 Avocatul
4.4 Procurorul
4.5 Alte persoane participante la procesul civil
5. Hotărârea judecătorească
III. Căile de atac
1. Apelul
2. Recursul
3. Contestaţia în anulare obişnuită
4. Revizuirea
IV. Executarea silită
V. Bibliografie

Sibiu
2020
I. Acţiunea civilă
1. Noţiunea de acţiune civilă şi trăsăturile acesteia
Acţiunea civilă este un ansamblu de mijloace procesuale prin intermediul cărora partea
interesată poate solicita şi îşi poate asigura concursul unei autorităţi jurisdicţionale în
vederea recunoaşterii sau realizării unui drept subiectiv ori unui interes legitim, inclusiv prin
punerea în aplicare a unor măsuri de executare silită.
Acţiunea este mijlocul legal prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti fie
recunoaşterea dreptului său, fie realizarea acestui drept, prin încetarea piedicilor puse în
exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare.
Acţiunea civilă nu se identifică cu cererea de chemare în judecată şi nici nu se reduce
la aceasta, acţiunea derulându-se pe întreg parcursul procesului civil, în cele două faze ale
acestuia: judecata şi executarea silită.
Este important de precizat că, într-un proces civil, se intersectează două acţiuni civile:
acţiunea reclamantului şi acţiunea pârâtului, deoarece acţiunea constă în dreptul de a urmări
în justiţie ceea ce ţi se datorează (ius persequendi iudicio quam sibi debetur).
2. Acţiunea şi dreptul la acţiune
Noţiunea de acţiune este folosită cu dublu sens.
Într-o primă accepţiune, prin acţiune se înţelege posibilitatea titularului de drept
subiectiv de a sesiza instanţa de judecată, solicitându-i să hotărască asupra cererii sale,
indiferent dacă această cerere este sau nu justificată în drept. Acţiunea este, în acest sens, o
facultate procesuală a cărei funcţie este aceea de a obliga instanţa de judecată să se pronunţe
asupra litigiului. În acest prim sens, se subliniază diferenţa dintre acţiune şi existenţa efectivă
a dreptului care stă la baza promovării acţiunii.
Într-un alt sens, mai larg, acţiunea cuprinde, pe lângă posibilitatea sesizării instanţei de
judecată, şi dreptul de a obţine ca instanţa să acorde protecţie dreptului dedus judecăţii, adică
să dea reclamantului câştig de cauză. În acest al doilea sens, acţiunea apare ca o manifestare
în faţa instanţelor de judecată a dreptului subiectiv a cărui existenţă o implică, în sensul că,
fiind titularul unui drept, reclamantul are o acţiune, iar dacă dreptul său este iluzoriu,
acţiunea sa nu există.
Acţiunea în sens procesual este cererea adresată instanţei de judecată pentru apărarea
unui drept subiectiv, iar în sensul dreptului material ea este cererea adresată prin intermediul
instanţei pârâtului, pentru ca acesta să îşi execute obligaţia corelativă dreptului subiectiv.
Dreptul la acţiune, în sens material, înseamnă dreptul reclamantului de a cere de la
pârât prin intermediul instanţei de judecată executarea obligaţiilor sale.
Dreptul la acţiune, în sens procesual, înseamnă dreptul de a te adresa instanţei de
judecată, dreptul de a intenta acţiunea de chemare în judecată.
3. Caracterele acţiunii civile

3.1 Caracterul facultativ

Caracterul facultativ al acţiunii civile semnifică faptul că persoana care se pretinde

titulara unui drept subiectiv civil poate să decidă dacă va apela sau nu la acţiune, dacă va
declanşa sau nu procedura judiciară pentru protejarea dreptului său subiectiv.

Sibiu
2020
 Caracterul facultativ al acţiunii civile are limite. Astfel, în cazul incapabilului, se poate
spune că reprezentantul legal al acestuia este obligat să acţioneze sub sancţiunea de a fi
angajată răspunderea sa civilă pentru abstenţiune.
3.2 Caracterul liber
Caracterul liber al acţiunii semnifică faptul că legea acordă un fel de protecţie celui care
pune în mişcare acţiunea civilă, în sensul ca simplul fapt al pierderii procesului nu
antrenează răspunderea sa civilă. Acest caracter nu exclude obligaţia părţii care a pierdut
procesul civil de a achita părţii adverse, la cererea sa, cheltuielile de judecată avansate.
De asemenea, caracterul liber al acţiunii civile nu îi protejează pe cei care îşi exercită
în mod abuziv drepturile lor procesuale.
4. Elementele acţiunii civile
Este unanim acceptat în literatura de specialitate că orice acţiune civilă presupune
existenţa a trei elemente şi anume: două elemente obiective - obiectul şi cauza acţiunii şi un
element subiectiv - părţile.
4.1 Obiectul acţiunii civile
Obiectul acţiunii este un element obiectiv al acţiunii civile şi constă în ceea ce se cere
prin acţiune, pretenţia concretă a reclamantului. Astfel obiectul cererii de chemare în
judecată îl formează pretenţia concretă a reclamantului (res in judicium deducta): plata unei
sume de bani, anularea unui contract, desfacerea căsătoriei ş.a.m.d.
Obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat. Obiectul este ilicit atunci când s-ar
pretinde valorificare unui drept care s-a stins prin neuz. Cu privire la cea de-a doua condiţie,
nu se poate cere pe calea acţiunii predarea în natură a unui bun determinat care a pierit (ad
imposibilium nulla obligatio). În acest caz, reclamantul va trebui să ceară echivalentul
bănesc al acestui bun.
Determinarea obiectului acţiunii prezintă însemnătate din punct de vedere procedural,
deoarece dacă acţiunea este admisă, acest obiect va figura în dispozitivul hotărârii
judecătoreşti şi determinarea sa va înlesni executarea silită a acesteia. Pe de altă parte,
întinderea şi efectele lucrului judecat sunt în funcţie şi de obiectul acţiunii.
4.2 Cauza acţiunii civile
Cauza unei acţiuni este temeiul juridic al cererii (cause pretendi) fundamentul legal al
dreptului pe care una dintre părţi îl valorifică împotriva celeilalte părţi. Uneori, cauza
dreptului (cause debendi) diferă de cauza acţiunii (cause pretendi) deoarece reclamantul şi-a
fundamentat greşit acţiunea sa.
Cauza acţiunii reprezintă un element important de identificare a acţiunii civile.
Prin cauza acţiunii exercitate se înţelege scopul către care se îndreaptă voinţa celui care
reclamă în justiţie sau care se apără în procesul civil.
Cauza acţiunii civile trebuie, la rândul ei, să fie licită, adică să nu urmărească un scop contrar
ordinii publice, să existe, să fie reală, pornirea acţiunii să fie determinată de scopul pe care
titularul dreptului urmăreşte să îl obţină prin hotărârea judecătorească, să fie morală.
Cauza acţiunii civile nu trebuie confundată cu obiectul acesteia. Cu privire la acelaşi obiect
pot exista mai multe acţiuni întemeiate pe cauze diferite. De exemplu, se va putea pretinde
de la acelaşi debitor acelaşi obiect
4.3 Părţile acţiunii civile
Acţiunea civilă, în cazul judecăţii, nu poate fi concepută fără existenţa a cel puţin doua
părţi: o persoană care se adresează instanţei judecătoreşti, cerând apărarea unui drept pe care
pretinde că îl are ori a unui interes ocrotit, şi o persoană care este chemată în judecată,
Sibiu
2020
deoarece se pretinde că ar fi încălcat sau contestat dreptul afirmat, ori faţă de care se doreşte
realizarea unui interes ocrotit de lege.
Prin reprezentare judiciară înţelegem situaţia în care o persoană numită reprezentant
îndeplineşte actele procesuale într-un proces şi participă la raporturile procesuale în numele
şi pentru altă persoană, numită reprezentat, care este titularul dreptului litigios.
Codul de procedură civilă distinge în cadrul reprezentării judiciare pe de o parte,
reprezentarea persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, denumită şi reprezentarea legală
sau obligatorie, şi, pe de altă parte, reprezentarea voluntară sau convenţională a părţii care
are capacitate de exerciţiu, dar care doreşte să îşi conducă procesul prin mandatar.
II. Judecata în primă instanţă
1. Cererea de chemare în judecată
În afara unor situaţii de excepţie, instanţa nu se sesizează din oficiu. Judecata presupune o
iniţiativă din partea celui care va avea calitatea de reclamant în proces. Este o cerere
„iniţială” pentru că, pe de o parte, exprimă iniţiativa reclamantului iar, pe de altă parte,
iniţiază judecata.
Cererea de chemare în judecata a fost definită ca fiind actul procedural prin care reclamantul,
punând în mişcare acţiunea civilă şi, totodată, de regulă, învestind instanţa cu soluţionarea ei,
îşi formulează pretenţiile faţa de cel chemat în judecată, solicitând concursul instanţei pentru
satisfacerea lor.
Actul prin care partea interesată se adresează justiţiei pentru a invoca aplicarea legii la un caz
determinat, punând în mişcare acţiunea civilă, poartă denumirea de cerere de chemare în
judecată.
Cuprinsul cererii de chemare în judecată
Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie sa fie făcută în scris şi să cuprindă:
arătarea instanţei, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul
lor şi ale reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura. În cazul în care din orice motive
cererea nu poate fi semnată, judecătorul va stabili mai întâi identitatea părţii şi îi va citi
acesteia conţinutul cererii. Despre toate acestea judecătorul va face menţiune pe cerere.
Cuprinsul cererii de chemare în judecată este prevăzut în dispoziţiile articolului 112 din
Codul de procedură civilă:
• numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi
sediul lor, precum ş,i după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de
înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul
locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România unde urmează a i se face toate
comunicările privind procesul. Deşi legea nu se referă la prenume este util să se treacă şi
prenumele părţilor.
• Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin
avocat, numele acestuia şi sediul profesional. Dacă chemarea în judecată este făcută de
altcineva decât titularul dreptului, de un reprezentant convenţional, legal sau judiciar,
precum şi situaţia în care cererea este îndreptată împotriva reprezentantului unei persoane
fizice sau judiciare, trebuie ca în cerere sa se indice atât reprezentantul cât şi reprezentatul.
Dacă reprezentantul nu îşi arată această calitate în cererea pe care o face, se presupune că
acţionează în nume propriu iar cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca fiind
introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, deoarece reclamantul nu este titularul
dreptului dedus judecăţii.

Sibiu
2020
• Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este
cu putinţă. Evaluarea obiectului revine reclamantului, însă pârâtul poate contesta valoarea
indicată de reclamant.
• Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. Prin motivele de
fapt şi de drept sunt desemnate toate acele împrejurări, circumstanţe, instituţii, principii şi
reguli judiciare, a căror cunoaştere este necesară pentru explicarea şi lămurirea obiectului
procesului. Chiar dacă arătarea acestora este sumară, ea este esenţială pentru a permite
pârâtului să-şi formuleze excepţiile, apărările sau explicaţiile, pentru fixarea cadrului
procesului şi pentru prefigurarea fondului acestuia, dar şi pentru verificarea unuia dintre
elementele autorităţii lucrului judecat: cauza juridică.
• Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Pentru admiterea cererii
pretenţiile trebuie să se sprijine pe probe. De la început, prin chiar cererea de judecată, unele
probe – mai ales cele ce susţin obiectul şi valoarea cererii, motivele de fapt şi temeiul juridic,
trebuie indicate
• Semnătura. Acest element este necesar deoarece semnătura constituie certificarea
manifestării de voinţă a reclamantului.
Dintre aceste elemente, conform articolului 133, aliniatul (1) din Codul de procedură civilă,
numele, obiectul şi semnătura sunt prevăzute sub acţiunea nulităţii. De exemplu reclamantele
I.M.L. şi S.E. au formulat contestaţie împotriva deciziei nr.205 din 1.04.2004 emisă de R.A.
A.P.P.S., în temeiul Legii 10/2001. Cererea de chemare în judecată a fost anulată prin
sentinţa civilă nr.898/21.09.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV a civilă, cu
motivarea că cererea de chemare în judecată nu este semnată de contestatoare, făcându-se
aplicarea dispoziţiilor art.133 Cod procedură civilă.
1.2 Taxele de timbru
Acţiunile sau cererile introduse la instanţele judecătoreşti, executori judecătoreşti, cererile
pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, precum şi eliberarea
copiilor de pe aceste acte, se taxează diferenţiat, după criteriul evaluării sau al neevaluării lor
în bani.
Valoarea la care se calculează taxa de timbru este cea declarată în acţiune sau în cerere.
Timbrarea cererii de chemare în judecată trebuie să se facă anticipat, altfel ea va fi anulată.
Timbrul trebuie plătit de atâtea parţi câte există, altfel va fi anulată cererea de chemare în
judecată. De exemplu, prin decizia civilă nr. 734/R/2005 a Curţii de Apel Galaţi s-a casat
decizia civilă nr. 297/A/2004 a Curţii de Apel Galaţi şi s-a trimis cauza spre rejudecare
constatându-se că, în mod greşit, s-a anulat apelul ca urmare a netimbrării atâta vreme cât
erau 2 apelanţi şi numai unul din ei a fost citat cu menţiunea achitării taxei de timbru si a
timbrului judiciar.
Instanţa are obligaţia de a aduce la cunoştinţa părţii despre taxa de timbru ce trebuie achitată
până la termenul de judecata, în acest scop putând acorda un nou termen.
Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de
reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de
la data comunicării sumei datorate.
În cazul admiterii integrale sau parţiale a cererii de reexaminare, taxa de timbru se restituie
total ori, după caz, proporţional cu reducerea sumei contestate.
1.3 Efectele introducerii cererii de chemare în judecată
Cererea de chemare în judecată se depune fie direct la instanţă, fie se transmite
acesteia prin poştă, fie se depune la registratura instanţei, primind dată certă. Primind cererea
Sibiu
2020
şi constatând plata timbrului, precum şi îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege,
preşedintele va fixa ziua înfăţişării şi va cita părţile în faţa instanţei. Când reclamantul este
de faţă la fixarea termenului, el ia termenul în cunoştinţă. Preşedintele, dacă este cazul, va
sesiza reclamantului lipsurile cererii de chemare în judecată, pentru ca acesta să le înlăture,
înainte de comunicarea cererii de către pârât.
Instanţa, la prima zi de înfăţişare, va putea da reclamantului un termen pentru
înregistrarea sau modificarea cererii.
Pentru ca pârâtul să aibă timpul necesar pregătirii apărării, primul termen de judecată
va fi fixat, de la data primirii citaţiei, astfel încât pârâtul să aibă la dispoziţie 15 zile, iar în
cazuri de urgenţă, cel puţin 5 zile.
Daca pârâtul locuieşte în afara ţării, se va putea stabili un termen mai îndelungat.
2. Întâmpinarea
Actul de procedură prin care pârâtul mai înainte de dezbaterea orală, răspunde la cererea de
chemare în judecată, urmărind să se apere faţă de pretenţiile reclamantului, şi prin care îşi
formulează excepţiile şi apărările sale, se numeşte întâmpinare.
Întâmpinarea este obligatorie dar este şi utilă pentru asigurarea celerităţii judecăţii,
exprimarea principiului simetriei şi echilibrului între părţile procesului, prevenirea formelor
abuzive de manifestare a pârâtului în procesul civil, prin încercarea de surprindere a
reclamantului.
În conţinutul său, întâmpinarea implică aceleaşi elemente ca şi cererea de chemare în
judecată.
Neformularea de către pârât prin întâmpinare la prima zi de înfăţişare a apărărilor sale faţă de
pretenţiile reclamantului îl poate expune la consecinţe negative în valorificarea drepturilor
sale procedurale. Astfel pârâtul nu va mai putea invoca excepţiile relative pe care trebuia să
le ridice cel mai târziu la prima zi de înfăţişare şi consecinţa va fi decăderea din dreptul de a
mai propune probe, cu excepţia situaţiilor prevăzute de articolul 138 din Codul de procedură
civilă (când nevoia dovezii a rezultat din dezbateri şi partea nu a putut-o prevedea, când
administrarea dovezilor nu atrage amânarea judecăţii, când dovada nu a fost ceruta din cauza
neştiinţei şi a lipsei de pregătire a părţii care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat).
3. Cererea reconvenţională
Dacă pârâtul are pretenţii proprii împotriva reclamantului, urmărind ca instanţa să-l oblige pe
reclamant faţă de pârât, mijlocul procedural prin care se valorifică asemenea pretenţii este
cererea reconvenţională.
Cererea reconvenţională are o natura hibridă, ea se apropie de o apărare de fond, dar în
acelaşi timp este o veritabilă contraacţiune. Ea urmăreşte neutralizarea cererii reclamantului,
evitarea sau atenuarea pretenţiilor reclamantului şi este o cerere de chemare în judecată
autonomă când se urmăreşte obţinerea de către autorul ei a unui avantaj propriu, distinct.
Introducerea cererii reconvenţionale prezintă anumite avantaje: rezolvându-se în cursul
aceluiaşi proces şi de către aceeaşi instanţă două cereri, care, altfel, s-ar fi rezolvat de către
instanţe diferite şi la date diferite, realizându-se astfel o mai bună administrare a justiţiei,
economisind timp şi mijloace prin rezolvarea anticipată a unui viitor litigiu.
Cererea reconvenţională se depune o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare.
Deşi cererea reconvenţională are, în principiu, un caracter facultativ, sunt şi cazuri în care
pârâtul este obligat să-şi valorifice pretenţiile sale pe această cale (în procesele de divorţ

Sibiu
2020
soţul pârât este obligat să depună cerere reconvenţională până la prima zi de înfăţişare dacă
doreşte să obţină desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soţului reclamant).

4. Participanţii la judecată
În doctrină se face distincţia între participanţi procesuali principali, a căror activitate
influenţează desfăşurarea şi soarta procesului civil: instanţa, părţile, organele de executare şi
procurorul; şi participanţii procesuali auxiliari, care au un rol subsidiar ce vizează doar
lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei: martori, experţi, interpreţi etc.
Cercul participanţilor la proces este deseori lărgit; părţile se prezintă prin mandatar ori sunt
apărate de avocaţi.
4.1 Instanţa
Prin acest cuvânt se înţelege în primul rând judecătorul (sau judecătorii) din completul
de judecată, adică acele persoane ce conduc întregul proces civil şi care soluţionează cauza
ce le-a fost dedusă.
Totodată, din instanţă fac parte şi grefierul de şedinţă şi aprodul care îndeplinesc actele
procedurale şi măsurile dispuse de judecător, registratorul care primeşte cererea de chemare
în judecată şi orice alte cereri sau înscrisuri ce nu se depun în şedinţa publică, preşedintele
care fixează primul termen şi completul de judecată.
De asemenea, prin instanţă se înţelege şi arhivarul care ţine dosarele şi evidenţa lor,
executorul judecătoresc ce aduce la îndeplinire hotărârile date de judecător, magistratul
asistent de la Curtea Supremă de Justiţie.
4.2 Părţile în procesul civil
Acţiunea civilă nu poate fi concepută fără existenţa a cel puţin două părţi. Denumirea
acestor părţi este diferită în cadrul fazelor şi etapelor procesului civil: reclamant şi pârât în
cadrul judecării în primă instanţă, apelant şi intimat în apel, recurent şi intimat în recurs,
contestatar şi intimat în contestaţia în anulare, revizuent şi intimat în revizuire, creditor şi
debitor în faza executării silite.
Dispoziţiile articolului 47 din Codul de procedură civilă permit ca mai multe persoane
să fie împreună reclamante sau pârâte, însă pun condiţia ca obiectul pricinii să fie un drept
sau o obligaţie comună, ori ca drepturile şi obligaţiile lor să aibă aceeaşi cauză. În principiu
coparticiparea procesuală este facultativă, însă există şi situaţii de coparticipare obligatorie,
în situaţia în care mai multe persoane se găsesc într-un raport juridic unic şi indivizibil.
Deşi legea are în vedere numai coparticipare subiectivă (care poate fi activă, pasivă sau
mixtă, după cum sunt mai mulţi reclamanţi, mai mulţi pârâţi, sau mai mulţi reclamanţi şi
pârâţi) poate exista şi o coparticipare obiectivă (când se unesc într-un singur proces mai
multe cereri, nu numai între aceleaşi părţi, ci şi împreună cu alte părţi, dacă între cereri există
o strânsă legătură).
4.2.1 Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor
Activitatea de înfăptuire a justiţiei se poate realiza numai prin instituirea unor drepturi
şi obligaţii procesuale în favoarea, respectiv în sarcina părţilor.
Din drepturile procesuale comune părţilor amintesc: dreptul la apărare, dreptul de a
folosi limba maternă în justiţie sau de a recurge la un interpret, dreptul de a exercita căile de
atac, dreptul de a dispune de soarta procesului, dreptul de a solicita strămutarea pricinilor în
altă instanţă, dreptul de a fi asistat şi reprezentat de un avocat sau de un mandatar.
Obligaţiile comune părţilor sunt: îndeplinirea actelor de procedură în forma şi la
termenele prevăzute de lege şi exercitarea cu bună-credinţa a drepturilor procesuale.
Sibiu
2020
 Drepturile procesuale specifice reclamantului sunt numeroase, dintre acestea
menţionez:
• Dreptul de a sesiza în instanţa de judecată precum şi determinarea limitelor iniţiale
ale litigiului, sub aspectul obiectului şi al părţilor acestuia.
• La prima zi de înfăţişare reclamantul va putea solicita instanţei un termen pentru
întregirea sau modificare cererii precum şi pentru a propune noi dovezi.
• Reclamantul poate renunţa oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie printr-o cerere
scrisă.
Obligaţiile procesuale specifice reclamantului sunt de asemenea numeroase, dintre ele
amintesc:
• Reclamantul trebuie să indice domiciliul pârâtului sau dacă este cazul, să învedereze
instanţei că nu a izbutit să afle domiciliul acestuia.
• Reclamantul trebuie să asigure o copie de pe cererea de chemare în judecată, precum
şi de pe înscrisurile cu care se face dovada.
• Reclamantului îi revine obligaţia de a face dovada plăţii timbrului pentru cererea de
chemare în judecată şi a timbrului judiciar.
La rândul său pârâtul are drepturi procesuale specifice:
• Pârâtul îşi poate manifesta voinţa, unilateral şi voluntar, de a achiesa la pretenţiile
reclamantului sau la cele stabilite de instanţă prin hotărârea asupra fondului.
• Dacă are pretenţii proprii în legătură cu cererea sau cu mijloacele de apărare ale
reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională.
Obligaţiile procesuale ale procesuale ale pârâtului sunt corelative drepturilor sale:
• Pârâtul este obligat să depună întâmpinarea la cererea de chemare în judecată,
formulându-şi răspunsul la toate motivele de fapt şi de drept ale cererii şi arătând dovezile cu
care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere.
• Cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de
chemare în judecată şi să o depună o dată cu întâmpinarea sau, după caz, cel mai târziu în
prima zi de înfăţişare.
• El trebuie să manifeste diligenţă pentru pregătirea apărării, astfel încât motivat să nu
solicite decât un singur termen pentru lipsă de apărare.
4.3. Reprezentanţii
Aşa cum arată şi denumirea, această categorie de participanţi desemnează pe acei ce
sunt mandataţi a acţiona în procesul civil în numele şi pentru părţi. Reprezentanţii pot fi
convenţionali (mandatari sau procuratori neavocaţi, avocaţi şi jurisconsulţi), legali (părinţi,
tutori, curatori) şi judiciari (de exemplu judecătorul sindic, administratorul judiciar,
lichidatorul judiciar).
4.3.1 Avocatul
Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care
fac parte, barou component al uniunii naţionale a barourilor din România.
În exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului
profesiei şi codului deontologic.
Poate fi membru al unui barou din România cel care îndeplineşte următoarele condiţii:
• Este cetăţean român şi are exerciţiul drepturilor civile şi politice.
• Este licenţiat al unei facultăţi de drept sau doctor în drept.
• Nu se găseşte în vreunul din cazurile de nedemnitate prevăzute de lege.
• Este apt din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei.
Sibiu
2020
Membrul unui barou din altă ţară poate exercita profesia de avocat în România dacă
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, mai puţin cea cu privire la cetăţenia română.

4.4 Procurorul
Procurorul în procesul civil are calitatea de „parte”, el participă la o activitate specifică
de natură procesuală.
Rolul procurorului în procesul civil este, în esenţă, acela de a contribui la o cât mai eficace
ocrotire a intereselor publice, a intereselor minorilor şi a celor puşi sub interdicţie, întreaga
sa activitate în procesul civil fiind circumscrisă acestor două obiective. El beneficiază de
instrumente juridice ce stau, în mod egal, şi la îndemâna părţilor, a persoanelor ale căror
drepturi sunt puse în discuţie în faţa judecătorului.
Procurorul participă voluntar în procesul civil, însă în anumite situaţii participarea lui este
obligatorie. Dintre aceste situaţii amintesc: soluţionare cererii de expropriere, judecarea
contestaţiilor împotriva hotărârilor comisiei medicale - în cazul asistenţei bolnavilor psihici
periculoşi, judecarea cererii de reexaminare în materia contravenţiilor, privind protejarea
populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, judecarea cererilor privind punerea sub
interdicţie şi ridicarea interdicţiei, judecarea cererilor privind declararea dispariţiei şi
declararea morţii, încuviinţarea, anularea sau desfacerea adopţiei.
Procurorul va putea exercita căile de atac, indiferent dacă el a participat sau nu la judecata
cauzei în care s-a pronunţat hotărârea care face obiectul căii de atac. De asemenea, el poate
să exercite căile extraordinare de atac care stau la îndemâna părţilor – contestaţia în anulare
şi revizuirea – dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru exerciţiul lor.
Procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii şi are rol activ în aflarea
adevărului. Procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră
întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză.
4.5 Alte persoane participante la procesul civil
Activitatea procesului civil este de neconceput fără participarea celor deja enumeraţi.
Ea s-ar desfăşura însă în condiţii mult mai grele în lipsa altor persoane precum martorii,
experţii, interpreţii, agenţii procedurali.
Martorii sunt cei ce pot descrie faptele relevante în proces în condiţii de credibilitate
mai mare decât a părţilor, pe declaraţiile lor fiind întemeiate adeseori hotărârile judecătoreşti.
Experţii vin să suplinească lipsa cunoştinţelor de specialitate ale judecătorului în
domenii nejudiciare, atunci când aceste cunoştinţe sunt absolut necesare pentru dezlegarea
pricinii. Interpretul este participant la procesul civil ce se întâlneşte mai rar în practica
instanţelor noastre, deoarece majoritatea litigiilor civile se poartă între cetăţeni români
capabili să se exprime verbal şi în scris în limba română. Totuşi, atunci când o parte sau un
martor nu cunoaşte limba română sau, din cauza unor deficienţe fizice sau psihice, nu se
poate exprima nici verbal şi nici în scris în limba română, instanţa are îndatorirea de a apela
la o persoană care să poată transpune limbajul (limbă străină, gesturi, mimică) persoanei
respective în semnele fonetice sau grafice ale limbii române.
5. Hotărârea judecătorească
Hotărârea judecătorească este actul de dispoziţie al instanţei de judecată. Hotărârea
desemnează toate actele instanţei, indiferent dacă prin ele se tranşează un litigiu sau nu.
Se disting două categorii de hotărâri judecătoreşti: hotărâri prin care se rezolva fondul cauzei
în prima instanţă, care se numesc sentinţe, precum şi hotărâri prin care se soluţionează
Sibiu
2020
apelul, recursul şi recursul în interesul legii care se numesc decizii şi celelalte hotărâri date
de instanţă în cursul judecăţii, care poartă denumirea de încheieri.
Hotărârea judecătoreasca trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente:
practicaua, considerentele sau motivarea şi dispozitivul (minuta).
1. Practicaua sau partea expozitivă a hotărârii judecătoreşti cuprinde potrivit legii
următoarele elemente: arătarea instanţei care a pronunţat hotărârea şi numele judecătorilor
care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi
sediul părţilor, calitatea în care s-au judecat, numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali
şi ale avocaţilor; obiectul cererii.
Pe lângă menţiunile expres prevăzute de lege, în partea expozitivă trebuie să fie menţionat şi
faptul că procedura de citare a părţilor a fost completă, toate aceste menţiuni fiind necesare
pentru aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, verificarea competenţei instanţei,
compunerea legală a completului de judecată.
2. Considerentele sau motivele de fapt şi de drept ale hotărârii judecătoreşti sunt premisele
de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţionarea litigiului cuprinsă în dispozitiv.
În considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate fiecare capăt de cerere şi apărările
părţilor, probele care au fost administrate, motivându-se pentru ce unele dintre ele au fost
reţinute, iar altele înlăturate, excepţiile invocate şi modul în care au fost soluţionate, normele
juridice pe care le-a aplicat la situaţia de fapt stabilită.
Motivarea hotărârii urmăreşte să înlăture arbitrarul şi face posibil controlul judiciar, precum
şi exercitarea căilor de atac de retractare.
3. Dispozitivul cuprinde soluţia dată de judecătorii litigiului care au fost învestiţi şi se
întocmeşte la sfârşitul deliberării. Prin el trebuie să îşi găsească rezolvare toate cererile
părţilor. Pe lângă soluţie trebuie să fie arătate şi calea de atac şi termenul în care se poate
exercita.
III. Căile de atac
1. Apelul
Apelul este singura cale de atac ordinară prevăzută de Codul de procedură civilă, în
titlul IV, în articolele 282-298. Această cale de atac reprezintă mijlocul procedural pus la
îndemâna părţii nemulţumite de soluţia dată de prima instanţă, în litigiile civile şi comerciale
prin intermediul căreia se învesteşte instanţa superioară cu controlul hotărârii primei instanţe.
Nepromovarea acestei căi de atac duce la inadmisibilitatea promovării unei alte căi de
atac.
Apelul nu reprezintă un proces distinct de cel declanşat prin cererea de chemare în
judecată, ci o continuarea a acestuia, hotărârea primei instanţe neconstituind decât actul prin
care se finalizează o etapă a procesului respectiv.
Articolul 294 aliniatul (1) din Codul procedurii civile precizează că în apel nu se poate
schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot
face alte cereri noi. Părţile, în faza de judecată a apelului, se numesc apelant şi intimat.
Depunerea apelului se va face de partea nemulţumită de hotărârea la instanţa a cărei hotărâre
se atacă sub sancţiunea nulităţii apelului. Preşedintele instanţei de apel, îndată ce primeşte
dosarul de la instanţa a cărei hotărâre este apelată, are obligaţia de a fixa termenul de
judecată şi a dispune citarea părţilor şi comunicarea către intimat o dată cu citarea a unei
copii de pe cererea de apel şi de pe motivele de apel împreună cu copiile celorlalte înscrisuri
depuse o dată cu apelul, punându-se totodată în vedere de a depune la dosar întâmpinarea cu
cel puţin cinci zile înainte de termenul stabilit pentru judecată.
Sibiu
2020
Dacă la judecata în faţa primei instanţe a existat o coparticipare procesuală, actele de
procedură, apărările şi concluziile formulate de una din părţi nu pot folosi, nici păgubi
celorlalţi. Aceasta înseamnă că se aplică principul independenţei procesuale, oricare dintre
coparticipanţi având posibilitatea de a declara apel numai pentru apărarea propriilor interese.
Apelul suspendă, în principiu, executarea hotărârii care a fost atacată, cu excepţia cazului în
care hotărârea primei instanţe a fost dată cu execuţie vremelnică, indiferent dacă aceasta este
de drept sau judecătorească.
Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea părţilor de a supune judecării în
apel litigiul în ansamblul lui. Devoluţia este limitată de două reguli exprimate prin adagiile
tantum devolutum quantum appellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.
Tantum devolutum quantum appellatum înseamnă că efectul devolutiv nu vizează toate
problemele de fapt şi de drept care s-au pus în faţa primei instanţe, ci numai acelea care sunt
criticate expres sau implicit de către apelant. În stabilirea întinderii devoluţiunii, trebuie să ne
raportăm nu numai la cererea de apel ci şi la întâmpinarea intimatului deoarece şi acesta
poate invoca împrejurări de fapt şi de drept care să influenţeze soluţia instanţei.
Tantum devolutum quantum iudicatum semnifică faptul că apelul fiind îndreptat
împotriva unei hotărâri nedefinitive, reprezintă un mijloc de continuare a procesului, iar nu
un mijloc de dezvoltarea a cadrului procesual prin care să se formulete noi pretenţii între
părţi sau să se atragă la judecată şi alte persoane.
2. Recursul
Recursul este o cale extraordinară de atac care suspendă executarea hotărârilor care
privesc strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări
având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege.
În faza de recurs a procesului civil părţile poartă numele de recurent şi intimat.
Motivarea se poate face chiar în cererea de recurs, dar şi printr-un memoriu făcut
separat, caz în care se va face această mențiune în cererea de recurs. Cererea de recurs va
cuprinde arătarea motivelor de recurs și dezvoltarea lor.
Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații numai pentru
motive de nelegalitate:
• când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale;
• când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în
fond a pricinii;
• când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe;
• când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
• când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub
sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă;
• dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut;
• când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive
contradictorii sau străine de natura pricinii;
• când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori
înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia;
• când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greşita a legii.
3. Contestația în anulare obișnuită

Sibiu
2020
 Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractarea prin care se cere
însăşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege
să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Părţile contestaţiei se numesc contestatar şi intimat.
Poate avea calitate de contestatar oricare dintre părţile care au participat la judecarea cauzei a
cărei hotărâre se atacă, inclusiv procurorul poate promova această cale de atac.
Pentru a se putea promova calea de atac a contestaţiei în anulare de drept comun trebuie, pe
de o parte, ca obiectul contestaţiei să fie o hotărâre judecătorească irevocabilă şi, pe de altă
parte, motivul pe care se sprijină această cale de atac să nu fi putut fi invocat prin
intermediul unei alte căi de atac.
Primul motiv prevăzut de lege pentru contestaţia în anulare obişnuită presupune că citarea
este obligatorie sau că instanţa a dispus citarea părţilor şi partea nu a fost deloc citată sau
citarea a fost neregulată la termenul când s-a judecat cauza şi s-a pronunţat hotărârea şi
partea a lipsit.
Al doilea motiv vizează situaţia în care hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea
dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă. Şi acest motiv al contestaţiei este
condiţionat de faptul că el nu a putut fi invocat pe calea ordinară de atac.
Condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare obişnuite sunt următoarele:
1. Obiectul contestaţiei în anulare obişnuite nu trebuie sa fie constituit de o hotărâre
irevocabilă. Nu interesează dacă hotărârea a fost pronunţată în apel, în recurs, în revizuire,
sau într-o altă contestaţie în anulare sau în executarea silită. Sunt susceptibile de contestaţia
în anulare şi deciziile de casare intermediară, hotărârile de expedient şi cele prin care s-a
pronunţat o soluţie formală, cele prin care s-a luat o măsură de urgenţă, cu caracter
vremelnic, ori o măsură de bună administrare a justiţiei precum şi încheierile judecătoreşti
care se pronunţă înaintea sau în urma judecaţii.
2. Partea să nu fi putut invoca motivele contestaţiei pe calea apelului sau a recursului.
Contestaţia în anulare nu se substituie apelului sau recursului, aşa încât ea nu este admisibilă
pentru motive care puteau fi invocate prin apel sau prin recurs. Pe de altă parte, dacă
motivele au fost invocate în recurs şi ele au fost respinse, nu este admisibilă contestaţia în
anulare întrucât aceasta ar echivala unui recurs la recurs.
4. Revizuirea
Revizuirea este calea de atac care are ca obiect cererea adresată, de regulă, instanţei
care a pronunţat hotărârea atacată de a şi-o retracta, în considerarea unei erori involuntare
săvârşite la pronunţarea acesteia.
Revizuirea are ca obiect hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin
neapelare, sau hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când evoca fondul. Nu fac
obiectul căii de atac a revizuirii: hotărârile instanţelor de recurs prin care s-a respins recursul,
ori deşi a fost admis, cauza s-a trimis spre rejudecare.
Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare,
precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul se poate cere
în următoarele cazuri:
• dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la
îndeplinire;
• dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra
unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
• dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă;
Sibiu
2020
• dacă un judecător, martor sau expert, care au luat parte la judecată, a fost condamnat
definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea a fost dată în temeiul
unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii. În cazul în care, în ambele situaţii,
constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se
va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii
invocate. La judecarea cererii se va cita şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii.
• dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea
potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor,
ori dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a
cărei revizuire se cere;
• dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţi,
incapabili sau cei puşi sub curatelă sau consiliu judiciar nu au fost apăraţi deloc sau au fost
apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere;
• dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade
diferite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Această
dispoziţie se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date instanţe de recurs;
• dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată şi să înștiințeze instanța
despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa;
• dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințe grave ale acestei
încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii
pronunţate.

IV. Executarea silită

Executarea silită reprezintă ansamblul de măsuri prevăzute de lege prin care creditorul
realizează, cu ajutorul constrângerii de stat, drepturi patrimoniale recunoscute prin hotărârea
unui organ de jurisdicție sau prin alt titlu, dacă debitorul nu-şi îndeplinește de bună voie
obligaţiile.
Executarea silită constituie faza ultimă a procesului civil şi reprezintă, în ţara noastră, o
importantă garanţie a înfăptuirii justiţiei, întemeindu-se, în toate fazele ei, pe principiul
legalităţii.
Concomitent cu realizarea drepturilor creditorului, legea ocroteşte debitorul şi orice alte
persoane împotriva oricăror măsuri excesive. Urmărirea se efectuează numai asupra
patrimoniului debitorului, fiind cu desăvârşire interzisă orice măsură de constrângere asupra
persoanei acestuia.
Deşi de regulă, executarea silită se aplică aspra întregului patrimoniu al debitorului, legea
exceptează de la urmărire unele bunuri strict necesare pentru existența sa şi întreţinerea
familiei sale, pentru exercitarea meseriei sau profesiei ori alte bunuri cu destinaţie specială.
Executarea silită poate fi directă sau în natură, de exemplu: ridicarea de la debitor a unui bun
pe care îl deţine fără drept, demolarea unei construcţii, evacuarea dintr-o locuinţa etc., ori
indirectă sau prin echivalent, constând în încasarea de către creditor a unor sume băneşti
obţinute prin vânzarea bunurilor debitorului ori prin poprire.

Sibiu
2020
V. Bibliografie

Beleiu, Gheorghe, Drept civil român: Introducere în dreptul civil; Subiectele dreptului civil,
Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015
Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil. Vol. I. Principii şi instituţii generale. Judecata în
faţa primei instanţe, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014;.

Sibiu
2020