ACŢIUNEA PENALĂ - Noţiunea de acţiune penală

1. NOŢIUNEA DE ACŢIUNE PENALĂ

După cum corect a fost apreciat, instrumentul juridic (instituţia) cu ajutorul căruia conflictul de drept penal
este adus spre soluţionare organelor judiciare poartă denumirea de acţiune penală. . Doctrina procesual
penală română a tratat noţiunea de acţiune, în general, sub două aspecte: cel al dreptului material
(substanţial) şi cel al dreptului formal (procesual). Sub aspect material, acţiunea penală constituie expresia
dreptului de a trage la răspundere penală autorul infracţiunii, echivalând cu dreptul statului de a promova
acţiunea penală născută din încalcarea normei juridice de incriminare. Altfel spus, dreptul pe care îl are unul
dintre subiecţii raportului juridic de conflict (subiectul pasiv al infracţiunii) de a impune, prin intermediul
organelor judiciare competente, celuilalt subiect (subiectul activ al infracţiunii) respectarea dreptului
încalcat. Săvârşirea unei infracţiuni face ca dreptul virtual al statului, de a obţine, prin organele sale,
aplicarea sancţiunilor de drept penal infractorilor, să capete eficienţă reală. Sub aspect procesual, acţiunea
penală reprezintă instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în
faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal, în vederea dinamizării procesului penal şi a
realizării scopului său. Aşadar, acţiunea în justiţie – în accepţiune substanţială – este un drept (dreptul de a-l
trage la răspundere penală pe cel care a săvârşit fapta ilicită), iar în accepţiune procesuală este un instrument
juridic acordat de lege pentru valorificarea acelui drept. Ca o concluzie a celor de mai sus, acţiunea în sens
procesual se pune în mişcare şi se exercită numai pe baza dreptului la acţiune în sens material. În legea
penală, care reglementează faptele considerate infracţiuni, este instituţionalizată implicit aducerea
conflictului, născut prin încălcarea legii penale, în faţa organelor judiciare în vederea tragerii la răspundere
penală a celor ce se fac vinovaţi de săvârşirea unor astfel de fapte. Aşadar, posibilitatea aducerii conflictului
în faţa organelor judiciare, prin intermediul unui mijloc legal, este prevăzută în norma incriminatoare. De
aceea, se subliniază pe bună dreptate, că acţiunea penală, ca instrument juridic de aducere a raportului de
conflict în faţa organelor judiciare, există virtual în norma juridică de drept penal, ea devenind însă un
instrument concret, susceptibil de a fi folosit, numai în momentul în care norma juridică penală a fost
încălcată prin săvârşirea unei infracţiuni. Formularea împărtăşită de unii autori, conform căreia acţiunea
penală izvorăşte automat şi invariabil din faptul penal săvârşit, fără nici o excepţie, a fost criticată pe
considerentul că ea nu exprima corect relaţia dintre norma juridică de drept substanţial, care stă la baza
dreptului la acţiune, şi norma juridică procesuală, care reglementează exerciţiul acţiunii. Pe bună dreptate s-a
susţinut şi se susţine că ceea ce se naşte din infracţiune nu este acţiunea, ci dreptul la acţiune care poate fi
valorificat, apoi, în faţa organelor judiciare. Acţiunea nu se naşte din săvârşirea faptului ilicit, ci din norma
juridică ce proclamă ilicitul. Ceea ce apare din săvârşirea faptului ilicit este folosinţa (exerciţiul) acţiunii.
Până în momentul în care s-a comis faptul ilicit acţiunea conferită de norma juridică există numai virtual, ca
putere juridiceşte creată, din acel moment acţiunea devenind exercitabilă, adică o putere cu o eficienţă reală
(potestas agendi). Dreptul la acţiune există în mod virtual, ca instituţie juridică, din momentul prescrierii
normei penale. Folosinţa ei este determinată însă, numai de comiterea infracţiunii, întrucât prin violarea
normei penale se dă naştere raportului juridic care trebuie adus în faţa organelor judiciare - prin exercitarea
acţiunii penale. Dată fiind autonomia acţiunii penale, precum şi funcţionalitatea ei deosebită în cadrul
procesului penal, se poate spune că aceasta reprezintă o instituţie procesuală de o deosebită importanţă,
constituind mijlocul legal prin intermediul căruia se realizează scopul procesului penal. Aceasta explică şi
faptul că unele legislaţii au înscris la loc de frunte acţiunea penală în concertul celorlalte instituţii
procesuale, semnificativă sub acest aspect fiind reglementarea din codul de procedură penală francez, care,
în art. 1, precizează cum se pune în mişcare şi cum se exercită acţiunea penală. În doctrina occidentală s-a
subliniat adesea că acţiunea nu trebuie confundată cu exercitarea acesteia. Acţiunea reprezintă puterea sau
capacitatea de a supune judecătorului o solicitare, respectiv dreptul subiectiv, în plan procesual, de a obţine
o decizie de fond, faţă de o pretenţie formulată. Întrucât acţiunea se distinge de cererea în justiţie, s-a
concluzionat că în procedura penală acţiunea publică trebuie deosebită de punerea în mişcare şi exercitarea
acesteia, adică aşa-numita urmărire penală, cum este denumită instituţia respectivă în terminologia juridică
franceză. Acţiunea penală are importanţă şi sub aspectul determinării poziţiei procesuale a făptuitorului. Prin
pornirea acţiunii penale împotriva unei persoane, aceasta devine inculpat. Acest fapt transformă pe faptuitor
din subiect de drepturi procesuale în parte în proces, constituind temeiul în virtutea căruia autorul
infracţiunii exercită în deplinătate drepturile ce revin oricărei părţi. Deşi numeroasele definiţii date în
literatura de specialitate acţiunii penale se deosebesc între ele, acestea au totuşi o trăsătură esenţială comună,
prefigurând în acelaşi mod obiectul acţiunii penale.

Obiectul acţiunii penale

Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanei (sau persoanelor)
care au săvârşit infracţiunea (art. 9 alin. 1 Cod procedură penală). El se deosebeşte de obiectul oricărei
alte acţiuni, indiferent că ea ar avea caracter judiciar sau extrajudiciar (acţiune civilă, administrativă sau
disciplinară). Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia, ce rezidă în judecarea şi
pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni.
Potrivit reglementărilor din codul penal, săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală poate
atrage nu numai aplicarea unei sancţiuni penale (pedepse), ci şi luarea unor măsuri cu caracter educativ sau
de siguranţă.

Subiecţii acţiunii penale

Pentru realizarea, în sens procesual, a obiectului acţiunii penale, tragerea la răspundere penală a
persoanelor care au săvârşit infracţiuni, este necesară efectuarea unor acte procesuale ce implică intervenţia
anumitor organe şi persoane, în anumite forme şi după reguli bine determinate.
Acţiunea penală, ca orice altă acţiune în justiţie, are mai mulţi termeni (factori), fără de care nu se
poate ajunge la realizarea scopului său, aplicarea sancţiunilor de drept penal.
 Între aceşti factori sunt şi subiecţii acţiunii penale: titularul interesului ocrotit de norma de
incriminare şi destinatarul acestei norme între care s-a născut un conflict (deci un raport de drept penal), ca
urmare a săvârşirii infracţiunii, primul, având dreptul de a folosi acţiunea penală pentru rezolvarea lui. Ca
atare, acţiunea penală priveşte anumite persoane şi nu se referă la un conflict impersonal, întrucât nici
conflictul de drept penal nu este impersonal.
Subiecţii acţiunii penale nu se confundă cu subiecţii procesului penal, al cărui cadru este mai
cuprinzător.
Subiectul activ al raportului juridic penal este infractorul, iar subiectul pasiv generic îl reprezintă
comunitatea, respectiv statul cu dreptul său de a trage la răspundere penală. În mod corespunzător, nici
acţiunea penală nu poate avea alţi subiecţi decât statul şi inculpatul, primul având calitatea de subiect activ,
iar cel de-al doilea de subiect pasiv.
Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la acţiune, calitate pe care o are exclusiv
statul.
Infracţiunile au şi un subiect pasiv, prin aceasta înţelegându-se victima infracţiunii. Persoana
vătămată nu este niciodată titular al acţiunii penale, întrucât dreptul de a trage la răspundere penală aparţine
numai statului.
În cauzele privind infracţiunile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă,
un drept de dispoziţie referitor la exercitarea acţiunii penale poate avea şi partea vătămată. Partea vătămată
poate determina, în asemenea cauze, prin voinţa şi punerea în mişcare sau stingerea acţiunii introducând
plângerea prealabilă ori retrăgând-o sau împăcându-se cu inculpatul. În aceste cazuri, partea vătămată, deşi
manifestă drepturi legate de exerciţiul acţiunii penale, nu are calitatea de subiect activ al acţiunii.
Pe lângă subiectul activ, acţiunea penală are şi anumiţi subiecţi pasivi, persoanele împotriva cărora
se exercită acţiunea.
Acţiunea penală se pune în mişcare în contra subiectului activ al raportului juridic conflictual, care
capătă în felul acesta calitatea de inculpat în cauză.
Acţiunea penală se exercită in personam.
Cercetarea se poate începe şi desfăşura până la un punct fără cunoaşterea făptuitorului, dar punerea
în mişcare a acţiunii penale exclude posibilitatea exercitării ei in rem.
Subiectul activ al infracţiunii devine, în cadrul raportului juridic procesual penal, subiectul pasiv al
acţiunii penale. Având ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatului, acţiunea penală este îndreptată
în mod direct împotriva acestuia.
Aşadar, subiecţii acţiunii penale sunt, în realitate, subiecţii principali ai raportului juridic procesual
penal, şi anume statul, ca subiect activ al acţiunii penale, şi persoana autorului infracţiunii, ca subiect pasiv
al acestei acţiuni.
• Subiecţii activi ai acţiunii penale sunt:
– statul ca titular general al acţiunii penale;
– procurorul ca subiect al acţiunii penale;
– partea vătămată ca subiect activ secundar al acţiunii penale;
– alte organe şi persoane ca subiecţi ai acţiunii penale.
Acţinea penală poate fi pusă în mişcare şi exercitată, în mod excepţional, şi de către instanţa de
judecată, numai în situaţiile în care legiuitorul a transmis instanţei dreptul de a promova şi exercita acţiunea
penală; astfel, este cazul extinderii acţiunii penale când pe parcursul judecăţii se descoperă că inculpatul a
săvârşit şi alte acte materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată,
precum şi în cazul în care, pe parcursul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la
săvârşirea unei alte fapte penale, în legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată, iar procurorul
nu participă la judecată (art. 336 alin. 2 Cod procedură penală).
În această situaţie din urmă, instanţa, din oficiu, extinde procesul penal şi procedează fie la
judecarea cauzei, în întregul ei, sau, după caz, sesizează, prin încheiere, organul de urmărire penală
competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită (art. 336 alin. 2 raportat la art. 336
alin. 1 lit. a şi b din Codul de procedură penală).
• Subiecţii pasivi ai acţiunii penale pot deveni numai persoanele fizice: participanţii ca subiecţi
pasivi ai acţiunii penale; tăinuitorii şi favorizatorii ca subiecţi pasivi ai acţiunii penale, întrucât ei nu au
calitatea de participanţi la infracţiunea pentru care au tăinuit ori favorizat, ci sunt autori individualizaţi ai
unor infracţiuni distincte. Drept urmare, acţiunea penală îndreptată împotriva participanţilor este separată de
cea îndreptată împotriva tăinuitorului sau favorizatorului.

Trăsăturile acţiunii penale

Ca instituţie de bază în reglementarea procesului penal, acţiunea penală prezintă anumite trăsături
specifice ce o deosebesc de oricare altă acţiune judiciară.
Aceste trăsături privesc acţiunea penală în accepţiunea sa substanţială şi procesuală, factorii
acţiunii, precum şi folosirea sa. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale pot fi rezumate în următoarele:
a) Acţiunea penală aparţine statului. Numai statul este cel care stabileşte, prin norme de
incriminare, ce fapte antisociale sunt considerate infracţiuni şi ce sancţiuni se aplică în cazul comiterii lor. În
consecinţă, numai statul are dreptul să acţioneze împotriva celor vinovaţi, fiind singurul titular al acţiunii
penale.
b) Acţiunea penală este obligatorie. Prin săvârşirea infracţiunii, acţiunea penală devine
exercitabilă, iar exercitarea sa devine obligatorie. Obligativitatea acţiunii penale rezultă atât din prevederile
art. 9 din Codul de procedură penală, care determină obiectul ei, cât şi din prevederile art: 234; 235; 262;
336 şi 337, acelaşi cod, care se referă la punerea în mişcare a acţiunii penale.
c) Acţiunea penală este irevocabilă şi indisponibilă. Din momentul folosirii ei şi până la
rezolvarea cauzei, acţiunea penală îşi urmează cursul său normal. Odată învestit cu soluţionarea ei, organul
competent efectuează toate actele procesuale necesare sau dispuse de către partea vătămată, inculpat sau
procuror, în calitate de reprezentant calificat al titularului acţiunii, până la realizarea scopului procesului
penal. Cursul procesului penal nu poate fi oprit decât în cazurile anume prevăzute de lege. Aşadar,
irevocabilitatea şi indisponibilitatea nu sunt principii absolute, existând cazuri legale în care statul poate
dispune de acţiunea penală (renunţă la realizarea ei).
d) Acţiunea penală este indivizibilă. Indivizibilitatea acţiunii penale decurge din unitatea
infracţiunii ca fapt juridic, din indivizibilitatea normei de incriminare care include virtual dreptul la o
singură acţiune. Indivizibilitate există chiar atunci când la săvârşirea faptei au luat parte mai multe persoane.
În consecinţă, într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni câţi autori, instigatori sau complici există, ci
efectele acţiunii unice şi indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor, când aceştia sunt toţi cunoscuţi.
Ceea ce determină unitatea, şi deci indivizibilitatea acţiunii penale din punct de vedere substanţial,
este infracţiunea ca fapt juridic indivizibil şi nu numărul participanţilor la comiterea ei. „Din săvârşirea
unei infracţiuni se naşte o singură acţiune penală împotriva inculpatului, care, dacă a fost soluţionată
definitiv de către instanţa penală, se stinge şi nu mai poate fi exercitabilă“.
e) Acţiunea penală este individuală. Principiul răspunderii penale are drept consecinţă
procedurală necesară individualizarea acţiunii penale. Acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva
inculpatului, cu excluderea tuturor persoanelor care participă în cauza penală sau pretind să intervină în
cauză.
f) Autonomia acţiunii penale. Toate trăsăturile caracteristice acţiunii penale dau acesteia o
autonomie juridică care o fac să se deosebească, conceptual şi funcţional, de alte categorii de acţiuni în
justiţie. În desfăşurarea procesului penal aceste trăsături apar în mod firesc prezente, ele răsfrângându-se
asupra întregii reglementări a procesului penal.

Momentele desfăşurării acţiunii penale

Codul de procedură penală, în articolul 9 alin. 3, prevede că acţiunea penală poate fi exercitată în
tot cursul procesului penal. Prin această prevedere se subliniază că acţiunea penală constituie suportul juridic
al întregii activităţi procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Deşi
legea nu precizează, reiese că acţiunea penală se poate porni numai după identificarea făptuitorului.

Acţiunea penală este o instituţie cu conţinut dinamic, în continuă devenire şi care presupune o
acţiune îndelungată, deoarece se leagă întotdeauna de ideea de desfăşurare materială în timp, de unde rezultă
un punct de plecare (momentul iniţial), o desfăşurare (momentul exercitării) şi un sfârşit (momentul final)24.

Realizarea acţiunii penale presupune în consecinţă trei împrejurări:

a) punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii;

exercitarea acţiunii penale;
epuizarea sau stingerea acţiunii penale. Punerea în mişcare a acţiunii penale
 Momentul în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Deşi acţiunea penală devine exercitabilă
imediat după săvârşirea infracţiunii, punerea în mişcare a acesteia poate avea loc în momente diferite plasate
pe parcursul urmăririi penale, dar, în orice caz, înainte de începerea judecăţii, cu excepţia cazurilor în care
legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare şi în faza de judecată. În faza de judecată, acţiunea
penală se pune în mişcare în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte şi persoane noi (art. 336 şi
337 Cod procedură penală).

Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu se confundă cu începerea urmăririi penale, care
este momentul declanşării procesului penal.
Organele competente pot declanşa procesul penal, pornind în acest scop urmărirea penală, de îndată
ce au luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, printr-unul dintre modurile de sesizare prevăzute de
lege: plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu, când se află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune
(art. 221 alin. 1 Cod procedură penală). În afara acestor moduri de sesizare ordinare există şi moduri speciale
de sesizare, în lipsa cărora începerea urmăririi penale nu este posibilă, cum ar fi cazul plângerii prealabile a
persoanei vătămate, a sesizării sau autorizării organului prevăzut de lege, când acţiunea penală nu poate fi
folosită decât după obţinerea lor (exprimarea dorinţei statului străin, în cazul infracţiunilor prevăzute de art.
279 şi 280 Cod penal).

Dar, atât modurile obişnuite de sesizare, cât şi cele speciale servesc la încunoştinţarea organelor
judiciare cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea începerii urmăririi penale.
Toate modurile de sesizare, din punctul de vedere al dreptului penal material, sunt puse în legătură cu
promovarea acţiunii penale. Aceasta înseamnă că, deşi există dreptul la acţiune, el nu poate fi folosit decât în
prezenţa unuia din modurile speciale de sesizare.

Corelativ, pe plan procesual, pentru infracţiunile în conţinutul cărora legea condiţionează punerea
în mişcare a acţiunii penale de existenţa acestor moduri speciale de sesizare, nici urmărirea penală nu poate
să înceapă, decât prin folosirea lor efectivă (art. 221 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală). Ceea ce înseamnă că,
în toate aceste cazuri, lipsa sesizărilor speciale constituie impedimente în urmărirea faptelor şi a persoanelor
care le-au comis (art. 10 alin. 1 lit. f Cod procedură penală).

În cazurile în care urmărirea penală a început, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare fără
existenţa acestor sesizări speciale, ambele sunt considerate nelegale, urmând să fie efectuate ulterior în
condiţiile legale (art. 10 alin. 2 Cod procedură penală).

Sesizările speciale menţionate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să provină de la organul ori persoana fizică în drept să facă asemenea
 - sesizări sau să dea astfel de autorizări (organele competente ale căilor ferate, comandantul unităţii
militare, procurorul general etc.);
- să fie făcute în formă scrisă, cu excepţia plângerii prealabile, care poate fi făcută şi oral;
- să se refere la una din infracţiunile pentru care legea condiţionează atât începerea urmăririi penale,
cât şi punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa sesizării speciale respective;
- să cuprindă date suficiente în legătură cu fapta şi făptuitorul, în aşa fel încât să existe temeiuri
pentru a se proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale;
- să fie introduse sau obţinute în termenele legale, acolo unde legea impune aşa ceva.
Sesizările speciale odată introduse nu mai pot fi retrase, cu excepţia plângerii prealabile.
Momentul iniţial al folosirii acţiunii penale nu coincide întotdeauna cu momentul iniţial al
procesului penal.Pot exista însă situaţii în care, odată cu începerea urmăririi penale, deci odată cu pornirea
procesului penal, organele competente pun în mişcare acţiunea penală (când ambele activităţi se realizează
de acelaşi organ -procurorul).
Începerea urmăririi penale are loc in rem; ori de câte ori organele competente au date în legătură cu
săvârşirea unei infracţiuni, ele pot trece la declanşarea procesului penal pentru a crea cadrul legal în care să
se acţioneze în vederea realizării activităţilor procesuale.
Spre deosebire de începerea urmăririi penale care se face in rem, punerea în mişcare a acţiunii
penale se face in personam, deci pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară cunoaşterea
persoanei fizice sau juridice care urmează să fie trasă la răspundere penală.
De asemenea, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane este necesară
existenţa unor probe temeinice.
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în măsura în care persoana făptuitorului este cunoscută şi
sunt probe suficiente de vinovăţie, lucru ce se realizează printr-o ordonanţă, fie la începutul urmăririi penale,
fie pe parcursul acesteia, iar la sfârşitul acestei faze, prin rechizitoriul procurorului (art. 262 pct. 1 lit. a Cod
procedură penală).
Uneori acţiunea penală este pusă în mişcare în timpul judecăţii dacă în sarcina inculpatului se
descoperă fapte noi care au legătură cu infracţiunea care face obiectul cauzei penale. Asemenea situaţii le
întâlnim în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte sau alte persoane (fapte sau persoane noi
- art. 336 şi art. 337 Cod procedură penală).
Actul procesual prin care procurorul pune în mişcare acţiunea penală în cazul extinderii procesului
penal, cu privire la fapte noi, este declaraţia orală pe care acesta o face în faţa instanţei.
În anumite situaţii, instanţa de judecată pune şi ea în mişcare acţiunea penală, în cazul extinderii
procesului penal, cu privire la fapte noi, în situaţiile în care procurorul nu participă la judecată (art. 336 Cod
procedură penală).
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face de către instanţă prin încheiere, când, în cursul
judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea
penală, faptă care are legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul este trimis în judecată şi, procurorul nu
participă la şedinţa de judecată.
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în cursul urmăririi penale de către procuror, iar în faza de
judecată de către procuror sau instanţă. Actele procesuale prin care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare
sunt: ordonanţa, rechizitoriul şi declaraţia orală, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către procuror,
şi încheierea, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către instanţă.
Concluzii:
Concluzionând cele prezentate mai sus, putem afirma faptul că procesul penal trebuie să contribuie la
apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea
infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. Acţiunea penală reprezintă una
dintre cele mai importante instituţii ale procesului penal.
Ca instrumente juridice de materializare subiectivă şi de dinamizare a procesului penal, acţiunea
penală este susceptibilă de investigaţii ştiinţifice multiple, mai ales că, în raport cu reglementările din Codul
penal şi din Codul de procedură penală, ne apare ca instituţie reconsiderată. În acestă lucrare am
urmărit să prezentăm aspectele teoretice şi practice care caracterizează acţiunea penală. Prin intermediul
acţiunii penale, în cadrul procesului penal, se realizează aplicarea normelor penale privitoare la infracţiuni şi
pedepse, se valorifică dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, se constată infracţiunea
săvârşită, se stabileşte periculozitatea şi vinovăţia făptuitorului, în vederea aplicării unei pedepse
corespunzătoare. În alte cazuri, se constată inexistenţa infracţiunii sau nevinovăţia celui supus judecăţii, ori
se constată existenţa vreunei cauze care înlătură sau exclude aptitudinea funcţională a acţiunii penale.