DPPpg1

Titlul I {I PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL PENAL Cap. I. Obiectul dreptului procesual penal
I.1.

Locul dreptului procesual penal in sistemul de drept

1.

Obiectul de reglementare a Dreptului procesual penal

1) Procesul penal

|n vederea apararii intereselor societatii si ale ordinii de drept, a drepturilor si libertatilor cetatenilor impotriva faptelor care le-ar aduce atingere, legea penala prevede faptele care constituie infractiuni si sanctiunile penale care se pot aplica celor ce le savirsesc. Aplicarea pedepselor si a altor sanctiuni prevazute de legea penala constituie sarcina autoritatilor pe care societatea le-a imputernicit in acest scop, iar activitatea prin care se realizeaza tragerea la raspundere penala a infractorilor trebuie sa se desfasoare organizat, in conformitate cu anumite reguli, care sa satisfaca cerintele a doua interese majore:

interesul societatii care impune o activitate de natura a realiza descoperirea rapida a infractiunilor si identificarea imediata a infractorilor, dovedirea completa si obiectiva a vinovatiei acestora, precum si aplicarea unor sanctiuni penale legale, care sa constituie mijloace eficiente de combatere si prevenire a fenomenului infractional;

interesul individual care impune ca aceasta activitate sa fie strict reglementata de lege si sa se desfasoare in conformitate cu aceasta, fiind interzise abuzurile si nedreptatile, ceea ce implica acordarea de mijloace eficiente cetatenilor pentru a se apara impotriva unei invinuiri neintemeiate sau mai grave decit cea reala, precum si instituirea de puternice garantii pentru deplina realizare a dreptului de aparare. Activitatea prin care se asigura aplicarea legii penale celor care au savirsit

infractiuni poarta denumirea de proces penal, fiind obiectul de reglementare al unui ansamblu de norme juridice denumit drept procesual penal. Denumirea de proces penal deriva pe de o parte, din cuvintul latinesc processus, care inseamna inaintare, desfasurare, progres, ceea ce in materie juridica caracterizeaza o activitate desfasurata in timp, prin acte succesive, de la simplu la complex, avind ca finalitate rezolvarea unui litigiu juridic; astfel, dupa

DPPpg2

ce s-a descoperit savirsirea unei infractiuni, se trece la identificarea faptuitorilor, la cercetarea vinovatiei lor, la trimiterea in judecata si la judecarea lor, la punerea in executare a hotaririi judecatoresti de condamnare, ceea ce subliniaza o desfasurare progresiva si coordonata a activitatii judiciare; pe de alta parte, se foloseste calificativul de penal, care-l deosebeste de alte forme de proces, definind astfel finalitatea desfasurarii procesului, anume aplicarea de pedepse (penale) celor vinovati de savirsirea de infractiuni. Prin proces penal se intelege activitatea reglementata de lege pe care o desfasoara autoritatea judecatoreasca, cu participarea activa a persoanelor interesate, ca titulare de drepturi si obligatii, in scopul constatarii la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care a savirsit o infractiune sa fie sanctionata potrivit legii si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala. Deci procesul penal consta intr-o activitate prin care infractorul este supus raspunderii penale. Aceasta activitate cuprinde, in principal, activitatea de judecata, desfasurata de instantele judecatoresti care, potrivit art. 124 din Constitutia Romniei, infaptuiesc justitia; prin hotarirea instantei de judecata, data in urma unei dezbateri orale si contradictorii, in sedinta publica, se stabileste vinovatia celor trimisi in judecata si li se aplica celor vinovati de comiterea de infractiuni pedepsele si alte masuri prevazute de legea penala. Pentru a se stabili daca este sau nu cazul ca o persoana invinuita de comiterea unei infractiuni sa fie trimisa in fata instantei judecatoresti, se desfasoara o activitate premergatoare judecatii, denumita urmarire penala, prin care Ministerul Public, impreuna cu organele pe care le supravegheaza, denumite organe de cercetare penala, asigura descoperirea infractiunilor, identificarea faptuitorilor si, atunci cind s-au strins probele necesare, trimiterea in judecata a celor vinovati. |n fine, dupa pronuntarea unei hotariri definitive de condamnare, se desfasoara activitatea de punere in executare a acesteia, potrivit legii. Asadar, procesul penal cuprinde, ca parti componente, in ordinea desfasurarii lor: urmarirea penala, judecata si punerea in executare a hotaririi definitive de condamnare. Procesul penal constituie o activitate reglementata de lege; urmarirea si judecarea infractorilor, precum si punerea in executare a pedepselor prevazute de lege nu se pot desfasura de oricine si oricum, ci numai de anumite autoritati publice imputernicite de lege, care trebuie sa desfasoare activitatea in conditiile si formele prevazute de lege. |n acest mod, legea instituie autoritati publice

DPPpg3

specializate in combaterea fenomenului infractional, iar mijloacele pe care le prevede sint selectionate dintre acelea care, in practica de zi cu zi, si-au dovedit atit eficienta in descoperirea oricarei infractiuni si sanctionarea oricarui infractor, dar care prezinta si garantia unei depline realizari a dreptului la aparare, de respectare a celorlalte drepturi fundamentale ale omului. Statul de drept implica in cel mai inalt grad legalitatea in activitatea de combatere a infractiunilor. De aceea, statul de drept impune nu numai reglementarea prin norme clare si ferme a procesului penal, in vederea apararii atit a intereselor societatii in intregul ei, cit si a intereselor fiecarui cetatean in parte, dar si asigurarea respectarii in practica a acestor norme, astfel incit sanctiunile penale sa nu fie aplicate decit celor care s-au facut vinovati de incalcarea legii penale. Activitatea constituind procesul penal se efectueaza de o anumita autoritate publica, pe care Constitutia Romniei o denumeste autoritatea judecatoreasca. Din autoritatea judecatoreasca fac parte in primul rind instantele judecatoresti, reprezentate de Curtea Suprema de Justitie, curtile de apel, tribunalele si judecatoriile, precum si instantele militare. Instantele judecatoresti sint compuse din judecatori. |n al doilea rind, face parte Ministerul Public, autoritatea care reprezinta interesele generale ale societatii si ale ordinii de drept; Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori, constituiti in parchete pe linga fiecare instanta judecatoreasca si sint ajutati de organele de cercetare penala. La procesul penal participa si persoanele care au legatura cu savirsirea unei infractiuni. Unele dintre aceste persoane fizice sau juridice se numesc parti. Sint parti in procesul penal:

inculpatul persoana care este adusa in fata autoritatii judecatoresti pentru a raspunde penal de infractiunea savirsita si civil de pagubele pe care le-a produs prin acea infractiune;

partea vatamata victima a infractiunii, care actioneaza in vederea sanctionarii penale a inculpatului; partea civila persoana prejudiciata prin infractiune, care pretinde repararea pagubei ce i s-a produs de catre inculpat; partea responsabila civilmente chemata sa raspunda fata de partea civila, impreuna cu inculpatul, pentru paguba ce i s-a produs acesteia. Partile intervin in fata autoritatilor judecatoresti in vederea sustinerii sau

apararii intereselor proprii, exercitindu-si in acest scop drepturile acordate de lege si indeplinindu-si obligatiile pe care aceeasi lege le prevede.

DPPpg4

|n afara de parti, la activitatea judiciara mai participa aparatorii si reprezentantii, care, desi persoane distincte de parti, exercita drepturile si indeplinesc obligatiile procesuale in numele sau interesul partilor. |n activitatea pe care o desfasoara, instantele judecatoresti, Ministerul Public si organele de cercetare penala stabilesac raporturi juridice intre ele; raporturi juridice se stabilesc intre aceste autoritati si partile din proces, intre parti si aparatori. Aceste raporturi denumite raporturi procesual penale avind ca finalitate tragerea la raspundere penala a infractorilor, au caracter juridic, deoarece se stabilesc in temeiul normelor de drept care le reglementeaza. Ca urmare, autoritatile judiciare, partile, aparatorii devin subiecte ale unor raporturi juridice, cu caracter procesual penal, avind drepturi si obligatii procesuale. Includerea in conceptul de proces penal a raporturilor juridice procesual penale, in care partile (printre care si cel care este tras la raspundere penala) sint titulare de drepturi si obligatii, scoate in relief o conceptie umanista si democratica cu privire la procesul penal, potrivit careia justitia trebuie infaptuita cu asigurarea celor mai largi posibilitati de aparare pentru persoanele implicate. Activitatea autoritatilor judiciare penale, cu participarea partilor, se desfasoara in scopul constatarii la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni, in vederea tragerii la raspundere numai a celor vinovati de savirsirea lor si numai in limitele prevazute de lege; se exprima, asadar, cerinta de a se actiona imediat si de urgenta pentru descoperirea infractiunilor, identificarea infractorilor si apoi sanctionarea lor, dindu-se astfel eficienta necesara combaterii si prevenirii infractiunilor; totodata, se cere si cunoasterea exacta si completa a faptelor, spre a se evita orice condamnare contrara legii si adevarului. Aceste cerinte trebuie sa satisfaca atit interesul general al societatii ca orice infractiune sa fie descoperita si orice infractor pedepsit cit si interesul individual, care impune ca nici un nevinovat sa nu fie tras la raspundere penala, iar cel vinovat sa raspunda numai in masura vinovatiei sale. Prin realizarea scopului de mai sus se asigura si indeplinirea unui scop educativ, cu efect preventiv, prin dezvoltarea constiintei cetatenilor in spiritul respectarii ordinii constitutionale si a ordinii de drept, a drepturilor si libertatilor omului, ceea ce creaza climatul necesar pentru prevenirea savirsirii de noi infractiuni. Cu cit in constiinta cetatenilor se formeaza convingerea ca justitia penala nu va lasa nici un infractor nepedepsit, cu atit se sadeste mai adinc ideea necesitatii repsectarii legilor tarii, in special a legii penale.

DPPpg5 2) Procesul penal si alte forme de proces

Exista si alte forme de proces, care asigura solutionarea litigiilor dintre persoanele fizice intre ele, dintre persoanele fizice si juridice, dintre persoanele juridice intre ele, ori prin care se aplica unele masuri administrative sau disciplinare; astfel de procese capata denumirea litigiului pe care il solutioneaza: proces civil, administrativ, disciplinar. Datorita trasaturilor caracteristice ale activitatii de rezolvare a unui litigiu juridic, toate formele de proces, inclusiv procesul penal, au citeva elemente comune: desfasurarea unei activitati de un organ de jurisdictie, cu privire la un conflict de drept, nascut din nerespectarea unei dispozitii legale, activitate finalizata printr-o hotarire supusa unei cai de atac la un organ superior si care, dupa ce a ramas definitiva, este pusa in executare. |n cazul procesului penal si civil, organul jurisdictional este, de regula, o instanta judecatoreasca; in cazul procesului administrativ si disciplinar, organul care solutioneaza litigiul poate fi si un organ administrativ sau disciplinar. Natura diferita a litigiilor determina trasaturi specifice pentru fiecare fel de proces, fie in legatura cu organele in fata carora se desfasoara, fie in ceea ce priveste structura procesului, principiile acestuia, persoanele implicate, mijloacele de proba folosite, solutiile ce se pot pronunta, caile de atac. Trasaturile specifice impun ca fiecare forma de proces sa aiba autonomia sa, diferentiindu-se de celelalte forme de proces. Procesul penal, avind ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanei care a savirsit o infractiune, presupune o confruntare intre societate si infractor, in care societatea, prin Ministerul Public si instantele judecatoresti, actioneaza pentru pedepsirea acestuia, iar infractorul incearca sa ramina nedescoperit sau sa-si ascunda vinovatia. De aceea, societatea trebuie sa foloseasca constringerea de stat si sa depuna eforturi sustinute pentru ca, in final, sa se asigure punerea in executare a pedepsei aplicate celui a carui vinovatie a fost dovedita. Ca urmare, pe linga interventia instantelor judecatoresti, comuna si altor forme de proces, numai procesul penal cunoaste interventia organelor de urmarire penala procuror si organe de cercetare penala activitate care, sub denumirea de urmarire penala, este parte componenta a procesului penal. Pentru ca orice infractiune sa fie descoperita si orice infractor identificat, legea impune ca organele de urmarire penala si instantele judecatoresti penale sa-si desfasoare, de regula, activitatea din proprie initiativa (din oficiu), nelasind activitatea de aplicare a legii penale numai la initiativa persoanelor vatamate prin infractiune.

DPPpg6

Procesul penal cunoaste o reglementare a probelor adaptata conditiilor specifice in care se savirseste o infractiune, de multe ori fara prezenta martorilor sau fara acte preconstituite, care, asigurind evitarea erorilor, creaza totusi facilitati in stabilirea corecta si completa a faptelor. Procesul penal se finalizeaza printr-o hotarire de condamnare a inculpatului la o pedeapsa sau alta masura penala (daca se constata raspunderea sa penala) ori prin achitare (in caz contrar). Fiind posibila aplicarea de pedepse privative de libertate, in cursul procesului penal se pot lua, cu caracter temporar, masuri preventive sau masuri de siguranta, privative de libertate sau alte drepturi, necesare pentru a impiedica pe inculpat sa se sustraga de la urmarire, judecata sau executarea pedepselor; aceste masuri preventive si de siguranta sint caracteristice numai procesului penal. Procesul civil se deosebeste de procesul penal prin obiectul sau, care consta in judecarea si solutionarea litigiilor privind drepturile civile, de familie, de munca, precum si in executarea hotaririlor judecatoresti civile. Obiectul procesului civil, in sensul larg al cuvintului, se refera la litigii patrimoniale sau nepatrimoniale intre cetateni, intre cetateni si persoanele juridice sau autoritatile publice (contenciosul administrativ), intre persoanele juridice intre ele. Caracteristic pentru procesul civil este principiul egalitatii dintre partile in conflict reclamant si pirit care da un anumit specific structurii procesului (numai judecata si executarea hotaririi); de asemenea, restringerea mijloacelor de proba, obiect al probatiunii fiind raporturile juridice; specifice sint si solutiile ce se pot pronunta. Procesul civil este dominat de dreptul de dispozitie al partilor, potrivit caruia instanta de judecata actioneaza numai daca este sesizata de reclamant printr-o cerere in justitie, al carui obiect nu poate fi depasit de instanta, iar procesul inceteaza la vointa partilor, atit prin renuntarea la judecata, cit si prin renuntarea la executarea hotaririi. Procesul administrativ are ca obiect judecarea si solutionarea cazurilor de incalcare a legii administrative si financiare, avind loc in fata autoritatilor administratiei publice cu atributii jurisdictionale (Curtea de Conturi, comisiile care judeca contestatiile in materia pensiilor si in alte materii). Activitatea de jurisdictie a acestor organe se diferentiaza de activitatea de judecata desfasurata de instantele judecatoresti, apropiindu-se mai mult de o dezbatere administrativa a litigiului, fara insa a fi inlaturat caracterul de proces, finalizat printr-o hotarire, ce urmeaza a fi executata. Unele litigii cu caracter administrativ (cum sint actiunile pentru anularea unor acte administrative ilegale, aplicarea unor

DPPpg7

sanctiuni contraventionale) se judeca si se solutioneaza dupa regulile unui proces civil. Procesul disciplinar intervine in cazul in care, in urma unor abateri disciplinare, se desfasoara activitatea organelor de jurisdictie disciplinara, pentru aplicarea unei sanctiuni disciplinare celui vinovat de comiterea abaterii. Aplicarea sanctiunii disciplinare ia forma de proces atunci cind, prin lege, sint instituite comisii de disciplina, a caror activitate de judecata se desfasoara dupa o procedura proprie (cazul comisiilor disciplinare ale magistratilor, avocatilor, cadrelor didactice etc.). Procesul disciplinar se apropie de procesul penal prin aplicarea principiului interventiei din oficiu a organelor disciplinare si desfasurarea unei proceduri prealabila judecatii, dar judecata urmeaza, ca regula, normele procesului civil. Desi fiecare forma de proces isi are caracteristicile sale, se pot intilni si interferente intre aceste caracterisitici. Astfel, procedura plingerii prealabile din procesul penal implica un drept de dispozitie al partii vatamate asupra inceperii si desfasurarii procesului, care este caracteristic procesului civil; in procesul civil sint cazuri in care actiunea este introdusa de partea lezata, interventia directa a societatii fiind caracterisitica procesului penal. |nsemnatatea luptei impotriva infractiunilor, ca cele mai grave incalcari ale legii, precum si dreptul autoritatilor judiciare penale de a interveni din proprie initiativa in vederea tragerii la raspundere penala a infractorilor, creaza procesului penal o pozitie prioritara fata de celelalte forme de proces. Astfel, procesul penal poate prelua spre solutionare si litigiul civil intervenit intre persoana vatamata si inculpat, prin care se asigura repararea pagubei produse prin infractiune; uneori, desfasurarea procesului civil este suspendata cit timp are loc inca procesul penal cu privire la aceeasi fapta si faptuitor; hotarirea definitiva data in procesul penal devine obligatorie pentru organul jurisdictional care urmeaza sa se pronunte in procesul civil, administrativ sau disciplinar asupra aceleiasi fapte si persoane. Fiecare forma de proces este reglementata de norme legale proprii, care-i determina particularitatea si-i confera autonomie. Normele care reglementeaza cele mai importante forme de proces cel penal si cel civil se constituie in ramuri distincte de drept, in drept procesual penal si drept procesual civil; normele care reglementeaza procesul administrativ si disciplinar, fiind intr-un numar mai restrins, formeaza, impreuna cu normele care reglementeaza

DPPpg8

activitatea autoritatilor administratiei publice, dreptul administrativ si dreptul financiar, iar cele care reglementeaza procesul disciplinar fac parte din dreptul muncii. Datorita legaturilor care exista intre diferitele forme de proces, legea prevede si posibilitatea ca unele norme care reglementeaza un anumit proces sa se aplice in desfasurarea altui proces; astfel, normele din dreptul procesual civil se pot aplica in procesul penal cind se judeca o chestiune prealabila de natura civila (art. 44 al. 2), precum si in procesul administrativ si disciplinar, daca nu exista o reglementare potrivnica (art. 721 Cod procedura civila).
3) Tipurile istorice de proces penal

|n dezvoltarea sa istorica, procesul penal a cunoscut din punct de vedere al structurii si al principiilor sale de baza trei tipuri distincte: acuzatorial, inchizitorial si mixt. A. Procesul penal acuzatorial Procesul penal acuzatorial isi trage denumirea de la modul cum era sesizata instanta de judecata, fiind necesar un acuzator care sa aduca o acuzatie unei persoane. Acuzarea era adusa de victima infractiunii, dupa ideea straveche ca victima si familia ei trebuiau sa se razbune impotriva celui care le-a cauzat un rau. Fara acuzatia adusa de acuzator nu putea exista un proces. Dreptul de a acuza a trecut apoi si la alte persoane, denumite acuzatori populari. |n stadiul incipient in care se afla organizatia statala, la inceput nu erau judecatori de profesie, judecata avind loc in fata unui tribunal compus din cetateni. Judecata in procesul acuzatorial se caracterizeaza prin dezbaterea publica, orala si contradictoriala a litigiului in fata organului de judecata, in care acuzatorul trebuia sa-si dovedeasca acuzatia pe care o aducea, iar acuzatul sa-si dovedeasca nevinovatia. |n dovedirea acuzatiei sau apararii se foloseau ca probe recunoasterea publica din partea acuzatului, relatarile martorilor, luarea pe garantie sub juramint de catre persoanele care-l cunosteau pe acuzat, judecatorii avind o libertate deplina in a da sau nu crezare probelor ce li se infatisau. Judecatorii interveneau in dezbaterea dintre acuzator si acuzat numai pentru a pastra regulile judecatii, neavind dreptul sa actioneze in vederea cunoasterii altor imprejurari decit cele aratate de partile din proces. Ulterior, in prima perioada a feudalismului, procesul penal acuzatorial a cunoscut un pronuntat caracter religios, folosindu-se asa-numitele semne ale lui Dumnezeu:

DPPpg9

duelul judiciar dintre acuzator si acuzat sau reprezentantii lor, in care cine invingea in lupta avea si dreptatea de partea sa, ca semn al vointei divine; ordaliile incercarea cu apa fiarta, fier inrosit etc. implineau vointa lui Dumnezeu ca cel ce avea dreptate sa poata trece peste incercarile la care era supus. Procesul penal acuzatorial s-a aplicat, cu unele trasaturi specifice, la greci,

romani, unele popoare barbare, iar in timpul farimitarii feudale in fata justitiei senioriale. Din Evul Mediu si pina astazi procesul penal acuzatorial este caracteristic dreptului anglo-saxon, de unde s-a extins si la statele care au preluat acest drept. |n linii mari, acest tip de proces penal a fost cunoscut in perioada feudala si in tarile rom#ne. Procesul penal acuzatorial este caracteristic statelor in care s-a dezvoltat democratia prin participarea cetatenilor la treburile publice si prin acordarea de largi drepturi individuale (bineinteles, in conditiile privilegiate de care se bucurau unele clase sociale). Acest tip de proces a prezentat avantajul pentru acuzat de a se bucura de garantii pentru dreptul sau la aparare, cu toata cruzimea unora dintre mijloacele folosite (duel judiciar, ordalii), dar a prezentat si dezavanatajul de a nu fi eficient in combaterea infractiunilor, caci in lipsa persoanei vatamate faptuitorul nu putea fi adus in fata instantei de judecata, iar in lipsa unei cercetari preliminare din partea unor persoane specializate era dificila identificarea faptuitorilor. B. Procesul penal inchizitorial Centralizarea puterii in miinile monarhului absolut, in a doua parte a Evului Mediu, a atras formarea unui stat autoritar, in care predominau interesele puterii fata de interesele individuale. |n noua conceptie infractiunile aduceau atingere nu numai victimei, ci si statului, ratiune pentru care acestuia trebuia sa-i revina sarcina de a organiza activitatea de represiune penala, pedeapsa simbolizind reactia publica impotriva celor care au comis fapte penale. Reprimarea infractiunilor numai la plingerea victimei fiind insuficienta, a devenit necesara o oficializare a actiunii de pedepseire a infractiunilor si asezarea procesului penal pe noi principii, corespunzatoare caracterului autoritar al statului feudal centralizat. Acest proces penal a fost denumit inchizitorial, dupa procedura de investigatie (per inquisitionem) desfasurata de persoana insarcinata oficial cu descoperirea si cercetarea infractiunilor.

DPPpg10

Spre deosebire de procesul acuzatorial, sesizarea organului de judecata a fost incredintata unui magistrat, denumit mai intii procurorul regelui, iar apoi primind denumirea de Minister Public, ca reprezentant al puterii centrale; pentru a putea acoperi toate cazurile de represiune penala, judecatorul se putea sesiza si din proprie initiativa cu judecarea oricarei infractiuni. Instanta de judecata era formata numai din judecatori de profesie, care au capatat dreptul de a interveni in desfasurarea procesului, pentru cunoasterea faptelor, independent de pozitia si activitatea partilor. Judecata se desfasura in secret, in scris si necontradictoriu, principii deosebite de cele ale procesului acuzatorial, dreptul la aparare fiind restrins. Pentru dovedirea nevinovatiei s-a instituit un sistem de probe legale, a caror valoare era prestabilita de lege, judecatorul neavind voie sa evalueze probele pe baza convingerii sale, ci numai in raport cu valoarea prevazuta de lege. Proba probationum (regina probelor) era marturisirea acuzatului, care se putea obtine si prin tortura, chiar si in cadrul judecatii (chestiunea prealabila). Folosirea torturii isi avea o baza religioasa, in sensul ca divinitatea ajuta pe nevinovati sa suporte chinurile la care erau supusi. Procesul penal inchizitorial isi are radacinile in dreptul procesual canonic, desfasurat in fata organelor de jurisdictie ecleziastice, cristalizindu-si principiile in Ordonanta franceza din 1670. Daca procesul penal inchizitorial asigura mai bine reprimarea infractiunilor, Ministerul Public si judecatorii avind obligatia de a actiona din proprie initiativa in acest scop, dreptul la aparare al inculpatului era mai slab asigurat, atit prin restringerea drepturilor acestuia, dar si prin caracterul scris si necontradictoriu al procesului. Desi astazi este privit in ceea ce priveste judecata ca un proces care a incalcat elementare drepturi ale omului, prin sistemul probelor legale pe care le-a introdus, procesul penal inchizitorial a constituit totusi un progres fata de duelul judiciar si ordalii, fiind o frina in calea arbitrariului, judecatorii avind obligatia sa solutioneze cauza pe baza de probe, iar hotarirea lor fiind supusa apelului la alti judecatori. C. Procesul penal mixt Procesul penal mixt a constituit o reactie impotriva exceselor si inechitatilor procesului penal inchizitorial, condamnate de ideile noi ale sec. XVIII, premergatoare revolutiei burgheze din Franta. Acest tip de proces s-a format prin imbinarea unor trasaturi ale procesului inchizitorial, mentinute in faza prealabila judecatii, si trasaturile procesului penal acuzatorial, consacrate in faza de judecata. Sesizarea organului de judecata este incredintata, in principal, unui

DPPpg11

organ specializat, Ministerul Public, prin procurorii constituiti in parchete, cu posibilitatea ca, intr-un numar de cauze, instanta de judecata sa fie sesizata direct de persoana vatamata. Pentru a descoperi infractiunile si a identifica pe infractori, pentru a stringe probele din care sa se poata trage concluzia daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata, desfasoara o activitate de informare si de instructie prealabila, care urmeaza regulile procesului inchizitorial, procedura fiind, in general, secreta, scrisa si necontradictorie; tortura a fost oficial abolita. |n faza de judecata, instanta compusa din judecatori de profesie si, in unele cazuri, si din cetateni (jurati) dezbate cauza in prezenta Ministerului Public, a partilor si a aparatorilor lor, in sedinta publica, orala si contradictorie, cu asigurarea dreptului la aparare. |n acest mod erau adoptate, in faza de judecata, elementele pozitive ale procesului penal acuzatorial. |n locul probelor legale a fost adoptat regimul probelor libere, evaluarea lor facindu-se pe baza convingerii intime a judecatorilor. Exista si elemente de intrepatrundere, unele elemente acuzatoriale patrunzind in faza preliminara (de exemplu existenta unei anumite contradictorialitati prin prezenta aparatorului la unele acte de instructie prealabila), dupa cum unele elemente inchizitoriale se pot manifesta in faza de judecata (sedinta de judecata secreta). Introdus mai intii in Franta, prin codul de instructie criminala din 1808, procesul penal mixt s-a extins apoi la cea mai mare parte a legislatiei moderne, fiind adoptat si de Codurile de procedura penala rom#ne din 1864 si 1936. |ntre cele doua razboaie mondiale, in evolutia procesului penal mixt s-au manifestat doua variante:

procesul penal din tarile cu democratie liberala in care au fost aparate cu fermitate interesele individuale in raport cu cele ale statului, dezvoltindu-se garantii procesuale importante pentru asigurarea respectarii neabatute a drepturilor fundamentale ale omului1;

procesul penal in tarile cu regim autoritar: in Germania hitlerista s-a instituit un regim de teroare judiciara impotriva oponentilor regimului, in care un rol predominant l-a judecat politia secreta si magistratii incadrati in partidul national-socialist, supusi dispozitiilor date de conducerea acestuia; cind s-a socotit necesar, s-a

libertatea individual`, inviolabilitatea domiciliului [i a coresponden]ei, prezum]ia de nevinov`]ie, dreptul la ap`rare

DPPpg12

renuntat si la procesele politice, trecindu-se la rafuiala directa, prin exterminari individuale si in masa, in cadrul lagarelor de detinuti politici; in U.R.S.S. abandonindu-se principiul separarii puterilor in stat si supunindu-se intreaga activitate de stat (inclusiv justitia) puterii unice a sovietelor, sub conducerea politica a partidului comunist s-a instaurat un proces penal autoritar, indreptat mai intii impotriva fostilor mosieri si capitalisti, apoi impotriva oricarui oponent al regimului comunist; ancheta penala a fost incredintata organelor de militie, securitate si procuratura (organe de represiune ale statului autoritar comunist); completele de judecata s-au format cu asesori populari, avind majoritatea in luarea hotaririlor; s-a desfiintat apelul, s-au restrins garantiile in ce priveste libertatea individuala, inviolabilitatea domiciliului si corespondentei, dreptul la aparare; dupa 1945, sub influenta politica a U.R.S.S. asupra tarilor socialiste din centrul si estul Europei, caracteristicile procesului penal sovietic au fost introduse si in legislatia acestor tari, formindu-se un bloc al statelor cu proces penal mixt, dar de conceptie si de practica autoritara. |n perioada interbelica si in prezent a continuat sa functioneze in Anglia, SUA si tarile aflate sub influenta legislatiei engleze un procesul penal acuzatorial.
4) Procesul penal modern si cerintele drepturilor omului

recunoscute pe plan international Dupa al doilea razboi mondial s-a produs o miscare umanista pe plan international, mai intii teoretica si apoi transpusa in acorduri internationale, pentru asigurarea unei mai mari protectii a omului impotriva abuzurilor posibile ale autoritatilor judiciare. Pe plan teoretic, in cadrul unor congrese, conferinte, colocvii initiate de asociatii stiintifice internationale din domeniul stiintelor penale (Asociatia Internationala de Drept Penal, Societatea Internationala de Aparare Sociala, Societatea Internationala de Criminologie) s-au examinat si teme legate de modul de organizare si functionare a procesului penal, in spiritul unei mai intense ocrotiri a drepturilor fundamentale ale omului, in special in cursul urmaririi penale2.

|n raport de aceste direc]ii de dezvoltare a legisla]iei procesual penale, unii autori sus]in c` ar exista cel pu]in teoretic [i un al patrulea tip de proces: cel de ap`rare social`.

DPPpg13

Conceptia liberala privind reglementarea procesului penal, preconizind institutii si reglementari care sa garanteze in mai mare masura drepturile fundamentale ale cetatenilor, in contactul lor cu autoritatile judiciare penale, in special in acele legislatii cu caracter autoritar, s-a manifestat si in cadrul unor acorduri internationale in cadrul sau in afara ONU. La 10 noiembrie 1948, Adunarea Generala a ONU a adoptat Declaratia Universala a Drepturilor Omului, in care au fost inscrise ca drepturi fundamentale inviolabilitatea persoanei, a domiciliului si a corespondentei, prezumtia de nevinovatie, garantarea dreptului la aparare, principiile publicitatii, contradictorialitatii si oralitatii sedintei de judecata. Statele care au ratificat declaratia s-au obligat sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si sa treaca la aplicarea lor universala si efectiva. La 4 noiembrie 1950 a fost semnata la Roma Conventia Europeana de aparare a Drepturilor omului si a libertatilor fundamentale prin care statele occidentale au adoptat dispozitii si in domeniul procedurii penale, sub forma unor garantii privind arestarea si detinerea preventiva, prezumtia de nevinovatie, desfasurarea echitabila a judecatii si asigurarea dreptului la aparare. |n acest spirit a fost elaborat Codul de procedura penala francez din 1958 si, mai ales, au fost adoptate modificarile acestui Cod prin legile din 1970 si 1975, cind s-a introdus masura controlului judiciar, care reduce in mod simtitor sfera de aplicare a detinerii preventive. Dispozitiile liberale ale Conventiei de la Roma din 1950 se impun, in baza unei prevederi constitutionale, instantelor judecatoresti franceze, chiar daca nu-si au corespondent in legislatia franceza. Adunarea Generala ONU a adoptat la 16 decembrie 1966 Pactul International cu privire la drepturile civile si politice, in care un loc insemnat il ocupa dispozitiile privind ocrotirea drepturilor fundamentale ale omului in derularea procesului penal. Acest Pact, intrat in vigoare prin ratificarea sa de cele mai multe membre ONU, printre care si Romnia (1974), reflecta conceptia liberala cu privire la procesul penal, fie sub forma procesului acuzatorial (anglosaxon), fie a procesului mixt (tarile occidentale), accentul fiind pus pe garantiile impotriva arbitrariului autoritatilor judiciare, pe respectarea drepturilor fundamentale ale cetatenilor, a dreptului la aparare. Ca urmare a acestui act cu caracter international, s-au produs modificari in legislatia procesual penala a multor state, spre a se adapta conceptiei liberale dominante pe plan mondial. Carta de la Paris pentru o noua Europa, semnata si de Romnia, confirma inca o data caracterul universal al conceptiei liberale despre procesul penal si pune

DPPpg14

baza perfectionarii reglementarilor in domeniul represiunii penale, pe plan international, in spiritul documentelor internationale amintite. O contributie la extinderea conceptiei liberale in reglementarea procesului penal din tarile cu orientare autoritarista il are si Comitetul Natiunilor Unite pentru prevenirea crimei si tratamentul infractorilor care, prin congresele, sesiunile grupurilor consultative si studiile efectuate, a initiat propuneri de introducere a unor institutii si reglementari de natura a asigura o protectie mai mare drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor in cadrul activitatii autoritatilor judiciare.
5) Procesul penal din Romnia moderna

Transformarile legislative ce au urmat Unirii Principatelor Rom#ne si apoi a proclamarii Rom#niei ca stat independent s-au produs sub influenta legislatiei franceze, astfel incit procedura penala adoptata in 1864 a fost sub forma procesului penal mixt, in varianta sa liberala. Aceasta varianta liberala a fost mentinuta si dupa unificarea legislatiei penale si procesual penale ce a avut loc in 1936, fiind mult largite si intarite garantiile dreptului la aparare, justitia constituind una din cele trei puteri ale statului de drept. |n conditiile evolutiei Rom#niei spre un stat autoritar, mai intii in cadrul dictaturii regale si apoi a celei militare, procesul penal mentinut in structura procesului mixt a suferit unele transformari de natura a intari represiunea penala, incepindu-se cu desfiintarea Curtilor cu jurati si infiintarea sectiilor criminale la Curtile de apel (1939) si apoi, in cursul razboiului, prin trecerea in competenta tribunalelor militare a judecarii unui mare numar de infractiuni de drept comun. Dupa razboi (din 1948) s-a trecut la folosirea represiunii penale, prin intermediul procesului penal, in scopul apararii noii puteri populare impotriva adversarilor politici. Caracterul mixt al procesului penal s-a intarit prin acordarea unei ponderi mai mari urmaririi penale, care a fost scoasa din competenta judecatorilor de instructie si incredintata noilor organe ale puterii socialiste (militie, securitate, procuratura); justitia a pierdut caracterul de a treia putere in stat, fiind considerata doar o forma a activitatii statului socialist, supusa puterii politice reprezentata de partidul unic al clasei muncitoare. Cu scopul de a apara si consolida puterea clasei muncitoare, completele de judecata au fost formate astfel incit asesorii populari (proveniti dintre muncitorii din fabrici si dintre taranii cooperativizati) aveau cuvintul decisiv in solutionarea cauzelor penale; totodata, s-a desfiintat apelul, pentru a reduce durata procesului, iar dreptul la

DPPpg15

aparare a fost restrins in cursul urmaririi penale, avocatura imbracind o forma colectivista dependenta de administratia de stat si de puterea politica. Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948, precum si Pactul International cu privire la drepturile civile si politice din 1966 au avut, tardiv, o influenta si asupra legislatiei noastre; dreptul la aparare a fost trecut in Constitutia din 1965 ca un drept fundamental al cetatenilor, iar in Codul de procedura penala din 1968, desi pastra un caracter autoritar, a constituit un pas spre o intarire a dreptului la aparare si acordarea mai multor garantii pentru drepturile fundamentale ale omului. O miscare de idei progresiste a inceput sa se desfasoare din 1977, in vederea reformarii urmaririi penale, prin introducerea unor elemente de contradictorialitate si publicitate, de participare a aparatorului la toate actele de urmarire penala. |nsa aceasta miscare de idei nu a adus nici o modificare legislativa corespunzatoare si nici transformari in practica autoritatilor judiciare. Proclamarea de catre Revolutia din 1989 a separatiei puterilor in stat, confirmata prin Constitutia din 1991, a determinat o schimbare de directie a reglementarii procesului penal si a practicii judiciare spre varianta liberala a procesului penal mixt. |n conditiile mentinerii in vigoare a Codului de procedura penala din 1968, s-a intervenit prin modificari legislative pentru a readuce in prim plan apararea intereselor individuale, a drepturilor fundamentale ale cetatenilor (care, anterior, fusesera subordonate intereselor partidului unic). Justitia a capatat pozitia de a treia putere a statului, independenta de puterea executiva si de lupta politica, introducindu-se garantia inamovibilitatii judecatorilor si a desfiintarii institutiei asesorilor populari; activitatea de urmarire a Ministerului Public a fost pusa sub controlul instantelor judecatoresti; s-a reintrodus apelul, ca prima cale de atac ordinara, in vederea inlaturarii erorilor de fapt ce s-ar produce la judecata in prima instanta; s-a perfectionat reglementarea urmaririi penale, admitindu-se participarea avocatului la efectuarea instructiei prealabile; avocatura a fost scoasa de sub conducerea Ministerului Justitiei, fiind asezata pe baze autonome, cu largi posibilitati de asigurare a dreptului la aparare in cadrul procesului penal. |n Constitutia Romniei s-au prevazut numeroase garantii pentru drepturile fundamentale ale cetateanului, care au incidenta in procesul penal. S-au inscris astfel de drepturi si libertati fundamentale: egalitatea in drepturi, libertatea individuala, dreptul la aparare si prezumtia de nevinovatie, inviolabilitatea

DPPpg16

domiciliului si secretul corespondentei, libertatea de exprimare etc. S-a adoptat dispozitia potrivit careia prevederile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si tratatele la care Romnia este parte, acestea avind prioritate fata de legile interne. Cadrul nou constitutional impune concluzia ca procesul nostru penal, de tip mixt, a fost reasezat intr-o conceptie liberala, dupa modelul democratiilor occidentale, capatind astfel, sub aspect legislativ, caracterele unui proces modern si democratic; sub aspectul activitatii practice sint create conditiile unei depline aparari a drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor, prin acordarea unei reale independente a factorilor care concura la realizarea justitiei instantele judecatoresti, Ministerul Public, avocatura.
2.

Dreptul procesual penal ramura a sistemului de drept drept al Romniei

1) Dreptul procesual penal parte componenta a sistemului de

Statul de drept exprima cerinta adoptarii unei reglementari amanuntite a activitatii prin care se realizeaza tragerea la raspundere penala a celor care comit infractiuni, deoarece aceasta reglementare trebuie sa asigure atit interesul societatii pentru descoperirea imediata a infractiunilor, dovedirea cu certitudine a acelora care le-au savirsit, precum si justa lor sanctionare, potrivit legii penale, cit si interesul individual al cetatenilor, ca drepturile persoanelor nevinovate sa fie intru totul respectate. Normele juridice care reglementeaza desfasurarea procesului penal formeaza o ramura a dreptului nostru, sub denumirea de drept procesual penal. Dreptul procesual penal este o ramura a sistemului de drept al Rom#niei, cuprinzind totalitatea normelor juridice care reglementeaza activitatea autoritatilor judiciare si a partilor, precum si raporturile ce se stabilesc in procesul de constatare a faptelor ce constituie infractiuni si a aplicarii pedepselor si a masurilor prevazute de legea penala celor care le-au savirsit. |n ce priveste denumirea acestei ramuri de drept, s-a folosit multa vreme denumirea de procedura penala, iar uneori, pentru a sublinia caracterul derivat din dreptul penal, si denumirea de drept penal formal sau drept penal procedural. Denumirea de procedura penala era legata de Codul de procedura penala, reflectind ansamblul procedeelor prin care se asigura aplicarea pedepselor celor care au savirsit infractiuni. Aceasta denumire este folosita si

DPPpg17

astazi de autorii francezi, ale caror lucrari sint intitulate Procdure pnale. Denumirea de drept procesual penal a fost folosita in literatura de specialitate italiana si germana si a fost preluata la noi de Traian Pop, considerind ca pentru aceasta denumire exista o tendinta generala in celelalte tari de a o adopta si credem ca in curind va deveni termenul tehnic universal. Dupa 1948, in Romnia a fost folosita denumirea de drept procesual penal in toate materialele de specialitate care au aparut, indicate in bibliografia generala, precum si a disciplinei care se preda in invatamintul juridic superior. Preferinta acordata in prezent denumirii de drept procesual penal are in vedere obiectul principal al reglementarii, in sensul ca s-a pus accentul pe procesul penal, care cuprinde intreaga activitate a autoritatilor judiciare si a partilor in dinamica sa, inclusiv prerogativele si drepturile acestora, in timp ce procedura semnifica mai ales procedeele prin care se actioneaza; normele de drept procesual penal reglementeaza in primul rind actele procesuale si masurile procesuale, ca acte de dispozitie necesare pentru ca infractorul sa fie adus in fata autoritatilor judiciare si sa fie sanctionat potrivit legii penale; in al doilea rind, reglementeaza si actele procedurale prin care actele procesuale de dispozitie sint aduse la indeplinire; or, normele de procedura se considera a fi complementare fata de regulile care reglementeaza procesul, ratiune pentru care se considera ca au prioritate normele procesuale, justificind astfel si denumirea de drept procesual penal. Dreptul procesual penal, ca ansamblu de norme juridice in vigoare, este drept pozitiv, iar prin obiectul sau face parte din dreptul public. Instituind autoritatile publice judiciare care desfasoara activitatea de tragere la raspundere penala a infractorilor, prin aplicarea constringerii de stat, in interesul societatii, dreptul procesual penal nu se poate situa decit in cadrul sistemului de drept denumit drept public. Ca urmare, normele dreptului procesual penal, interesind infaptuirea justitiei in materie penala, ca una dintre puterile ce se exercita in stat, sint, in principiu, de ordine publica. Fiind o parte componenta a sistemului de drept al Rom#niei, dreptul procesual penal reflecta si esenta sistemului de drept din care face parte. |n conditiile sistemului de drept autoritar de dinainte de 1989, in reglementarea procesului penal au existat numeroase elemente de autoritarism, supraevaluindu-se interesul colectiv in detrimentul interesului individual al cetatenilor; in conditiile unei reglementari de conceptie liberala, spre care se indreapta sistemul nostru de drept in baza noii Constitutii, dominanta va fi

DPPpg18

asigurarea unei cit mai ferme aparari a drepturilor si intereselor cetatenilor, prin inlaturarea abuzurilor, atitudinii discretionare, a nedreptatilor, fara a se slabi insa activitatea de combatere a infractiunilor. Pentru a se asigura un judicios echilibru intre interesele societatii si interesele individuale ale fiecarui cetatean, normele dreptului procesual penal trebuie sa conduca la constatarea la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care a savirsit o infractiune sa fie sanctionata potrivit legii penale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala. Acest obiectiv presupune in primul rind aflarea adevarului cu privire la faptele savirsite si persoanele care le-au comis, orice eroare judiciara aducind atingere prestigiului justitiei si suferinte morale, fizice sau materiale celor nevinovati. |n acest scop, normele care reglementeaza procesul penal trebuie sa fie simple, clare si sa asigure promptitudinea reactiei societatii in cazul incalcarii legii penale. O norma simpla si clara este de natura a putea fi cunoscuta de toti si aplicata cu precizie, inlaturind orice arbitrar din partea autoritatilor si orice incercare de sustragere de la raspundere din partea celor vinovati. Promptitudinea (celeritatea) in declansarea si desfasurarea activitatii judiciare constituie o calitate a procesului penal, caci in caz de condamnare a infractorului constringerea penala intervine imediat, producind puternice efecte represive si preventive, iar in caz de achitare a inculpatului se intrerupe o clipa mai devreme orice constringere procesuala asupra lui. Dreptul procesual penal este, de regula, codificat, in sensul ca aproape totalitatea normelor juridice pe care le cuprinde sint sistematizate intr-o singura lege, intr-un cod de procedura penala. Codificarea prezinta avantajul ca permite o mai buna insusire si aplicare a normelor sistematizate intr-un cod, dar asigura si conditiile unei stabilitati in reglementarea procesului penal, deoarece un cod are o mai mare durata in timp decit o lege obisnuita. Astfel, Codul de procedura penala francez din 1808 a dainuit pina in 1958, Codul de procedura penala rom#n din 1864 a fost in vigoare timp de 72 de ani, iar codul actual a depasit 30 de ani de la punerea sa in aplicare. Codificarea normelor de drept procesual penal nu exclude cuprinderea unor norme si in alte legi, cum sint cele de organizare si functionare a autoritatilor judecatoresti sau cele prin care se prevad dispozitii legale speciale, aplicabile numai in anumite cauze penale, sau prin care se instituie norme procesuale noi. Dreptul procesual penal, ca ansamblu de norme

DPPpg19

ce reglementeaza procesul penal, are o sfera mai cuprinzatoare decit Codul de procedura penala.
2) Autonomia dreptului procesual penal

|n literatura de specialitate se recunoaste astazi autonomia dreptului procesual penal, fiind considerat ca o ramura de sine statatoare a sistemului de drept. Au fost exprimate si puncte de vedere deosebite, care, punind accentul fie pe aspectul sau procesual, fie pe cel penal, au considerat dreptul procesual penal ca o subramura a sistemului de drept, incluzindu-l intr-un asa-zis drept procesual general ori drept judiciar sau in dreptul penal. Unii autori fac o deosebire intre dreptul substantial si dreptul formal, ultimul constituind procedura dupa care se aplica dreptul material; ca urmare, s-a considerat ca exista un drept formal sau procesual general, cu mai multe subramuri penal, civil, administrativ astfel incit dreptul procesual penal isi pierde autonomia in cadrul sistemului de drept. Acest punct de vedere a pornit de la dreptul aceleiasi instante de a judeca atit procese penale, cit si civile, precum si de la existenta unor principii si elemente de tehnica procedurala comune celor doua forme de proces; se argumenta ca partile comune ale tuturor procedurilor constituie o unitate, care se diversifica numai in raport cu specificul fiecarui proces; ceea ce este specific formeaza subramurile drept procesual penal si drept procesual civil iar toate subramurile impreuna cu ceea ce este comun formeaza ramura dreptului procesual. O alta opinie, formulata mai ales in dreptul sovietic si preluata apoi si de juristii rom#ni in perioada 19501964, include dreptul procesual penal, ca subramura de drept, intr-o ramura mai mare cu denumirea de drept judiciar, format din norme care reglementeaza constituirea si functionarea organelor judiciare, comune procesului penal si civil. |n argumentarea acestui punct de vedere se sustine ca trebuie sa fi unificate normele cu caracter organizatoric, care privesc organele judecatoresti, procuratura, avocatura, oficiile juridice, cu normele cu caracter functional, care privesc modul de desfasurare a activitatii acestor organe, unele dintre ele fiind comune procesului penal si civil, iar altele fiind specifice fiecarui proces. Aceste opinii au fost criticate pe considerentul ca se intemeiaza pe legaturi externe si formale, pe existenta unor principii si prevederi asemanatoare, omitindu-se a se avea in vedere continutul normelor, cu specificul relatiilor sociale reglementate de norme, care conduc la concluzia

DPPpg20

existentei a doua ramuri distincte, autonome, de drept procesual civil si drept procesual penal. Autorii care pun accentul pe unitatea normelor care reglementeaza represiunea penala considera ca exista o singura ramura de drept dreptul penal cu doua subramuri dreptul penal substantial si dreptul penal procedural (formal). Pornindu-se de la ideea ca dreptul penal nu se poate aplica decit prin intermediul dreptului procesual penal, deci de la existenta unei legaturi organice intre aceste ramuri ale dreptului, se considera ca trebuie sa existe o singura ramura a dreptului referitoare la pedepsirea celor ce comit infractiuni, cu o subramura cuprinzind normele care prevad faptele ce constituie infractiuni, persoanele ce pot fi trase la raspundere penala si sanctiunile ce li se pot aplica dreptul penal substantial (material) si cu o alta subramura cuprinzind normele care prevad organele implicate in tragerea la raspundere penala a infractorilor si in aplicarea pedepselor si normele care reglementeaza procesul prin care se realizeaza represiunea dreptul penal procedural (formal). Desi exista o strinsa legatura intre dreptul penal substantial si dreptul procesual penal, literatura juridica in majoritatea ei considera ca exista doua ramuri distincte ale sistemului de drept dreptul penal si dreptul procesual penal fiecare dintre ele cuprinzind norme care reglementeaza relatii sociale distincte. Argumentele autonomiei dreptului procesual penal sint urmatoarele:

|n activitatea pe care o desfasoara, autoritatile judiciare stabilesc raporturi juridice intre ele, intre ele si partile din proces, intre ele si alti participanti la proces; si partile stabilesc raporturi juridice intre ele sau cu aparatorii si reprezentantii lor. Dintre toate raporturile procesual-penale dinstingem, insa, un raport specific, care se stabileste intre autoritatea judecatoreasca ca reprezentant al societatii si inculpat ca persoana trasa la raspundere penala pentru savirsirea unei infractiuni. |ntrucit acest raport juridic procesual penal constituie mijlocul prin care se aplica legea penala celui care a comis o infractiune, este considerat ca raportul juridic procesual penal fundamental (principal) si determina specificitatea tuturor raporturilor juridice care se stabilesc in cadrul activitatii de pedepsire a infractorilor.

Specificitatea raporturilor de drept procesual penal fata de cele de drept penal si de drept procesual civil, cu care s-a incercat a se forma corp comun, rezulta din mai multe trasaturi caracteristice:

DPPpg21

Fiind mijlocul prin care se realizeaza constringerea de stat si

aplicarea de pedepse celui ce a comis o infractiune, raportul de drept procesual penal fundamental este un raport juridic de putere, de autoritate, trasatura comuna raportului de drept procesual civil si de drept penal, dar deosebita de cea a raporturilor juridice bazate pe echivalent. Fata de alte raporturi juridice de autoritate (de drept constitutional, administrativ, financiar), raportul de drept procesual penal fundamental se distinge prin autoritatea publica ce exericta contringerea autoritatea judecatoreasca (Ministerul Public, instanta judecatoreasca); prin aceasta se distinge si de raportul de drept penal care se stabileste intre stat si infractor.

|ntrucit si la raportul de drept procesual civil unul dintre subiecte

este instanta de judecata, o alta trasatura a raportului de drept procesual penal fundamental care-l diferentiaza de cel procesual civil se refera la obiect; raportul de drept procesual penal constituie mijlocul prin care se definitiveaza raportul de drept penal de conflict dintre societate si infractor, prin determinarea identitatii infractorului in persoana celui condamnat si prin fixarea sanctiunii penale pe care acesta trebuie sa o sufere, in timp ce raportul de drept procesual civil are ca obiect solutionarea unui conflict cu caracter personal sau patrimonial intre persoanele fizice, intre cele fizice si juridice, intre cele juridice.

{i prin continutul sau, raportul de drept procesual penal

fundamental prezinta trasaturi specifice; autoritatile judiciare au ca sarcina de serviciu combaterea si prevenirea infractiunilor, astfel incit ele nu-si exercita doar un drept, o prerogativa, ci si o obligatie ce trebuie indeplinita, ce se exercita din oficiu. Daca raportul de drept procesual civil se stabileste la cererea partilor adresata instantelor judecatoresti, raportul procesual penal fundamental prezinta in continutul sau particularitatea ca autoritatile judiciare trebuie sa-si indeplineasca din proprie initiativa (din oficiu), obligatiile corelative din continutul raportului juridic, fara sa astepte formularea de cereri prin exercitarea de catre inculpat a drepturilor ce-i sint conferite. Avind trasaturi specifice, care le deosebesc de celelalte raporturi juridice, raporturile de drept procesual penal determina specificul si normele de drept care le reglementeaza, iar acest criteriu principal de clasificare a normelor de drept in

DPPpg22

ramuri ale sistemului de drept conduce la parerea aproape unanima a existentei unei ramuri de drept autonome, denumita drept procesual penal.
3) Legatura organica si functionala dintre dreptul penal si

dreptul procesual penal Facind parte din acelasi sistem, ramurile de drept au legaturi intre ele, unele mai strinse, altele mai reduse. |ntrucit dreptul constitutional cuprinde prevederi care se refera la garantarea libertatii persoanei impotriva oricarei arestari abuzive, la prezumtia de nevinovatie, la egalitatea in fata legii si justitiei, precum si la principiile de organizare si functionare a autoritatii judecatoresti, care stau si la baza procesului penal, exista o legatura strinsa intre dreptul constitutional si drept procesual penal. Activitatea organelor de cercetare penala ale politiei se desfasoara pe baza normelor dreptului administrativ, care isi pastreaza o anumita influenta si in activitatea de cercetare penala pe care o desfasoara pe baza normelor de drept procesual penal. Procesul penal, ca si procesul civil, se desfasoara in fata acelorasi instante judecatoresti, aceiasi judecatori judeca si cauze penale si cauze civile, pe baza unor principii apropiate, in esenta lor, a unor procedee de judecata asemanatoare, pronuntindu-se sentinte si decizii cu forme comune; ca urmare, intre dreptul procesual penal si dreptul procesual civil exista suficiente legaturi, mai ales ca in cadrul procesului penal se exercita o actiune civila sau se ridica chestiuni prealabile, ce implica si norme ale dreptului procesual civil. Cea mai strinsa legatura exista insa intre dreptul penal si dreptul procesual penal, ratiune pentru care unii autori l-au denumit dreptul penal procedural (formal). Aceasta legatura are un caracter organic si functional, deoarece ea se refera la normele care reglementeaza, pe de o parte, dreptul statului de a pedepsi pe infractori, iar pe de alta parte, mijlocul prin care se realizeaza acest drept. Pentru a se exprima legatura organica dintre drept si procedura sa se obisnuieste a se spune ca normele de drept penal fara proces sint fara aplicare in practica sociala, intrucit activitatea prin care se aplica pedepsele celor ce au comis infractiuni este reglementata de normele dreptului procesual penal; totodata, procesul penal fara normele de drept penal este lipsit de obiect, deoarece infractiunile ce trebuie descoperite si pedepsele ce trebuie aplicate infractorilor in cadrul procesului penal sint prevazute de normele dreptului penal.

DPPpg23

Asadar, dreptul penal fara drept procesual penal ar fi ineficient, iar drept procesual penal fara drept penal nu ar avea ratiune de a exista. Aceasta legatura organica se manifesta si intre raportul de drept penal si raportul de drept procesual penal. Desi se naste odata cu savirsirea infractiunii, raportul de drept penal dintre stat si infractor nu se poate definitiva decit prin intermediul raportului de drept procesual penal, dintre instanta de judecata si inculpat, care stabileste cine este infractorul si pedeapsa ce ar trebui sa o sufere; fara raport de drept penal nu trebuie sa existe raporturi de drept procesual penal, caci fara infractiune savirsita de o persoana responsabila penal nu exista nici o justificare de a se declansa reactia societatii prin procesul penal; insa odata ce s-a nascut raportul de drept penal prin savirsirea unei infractiuni, devine obligatorie stabilirea raportului de drept procesual penal pentru tragerea la raspundere si condamnarea penala a inculpatului vinovat de savirsirea infractiunii. Exprimind aceasta legatura, unele institutii juridice au caracter mixt, fiind reglementate atit de normele dreptului penal, cit si de cele ale dreptului procesual penal; in aceasta situatie juridica sint plingerea prealabila, sesizarea din partea organului competent, regimul special al minorilor infractori etc. |n unele cazuri aceste institutii mixte sint reglementate prin acelasi act normativ, astfel incit se pune problema de a determina care sint normele de drept penal si care sint normele de drept procesual penal. Normele de drept penal se pot distinge usor prin referirea lor la dreptul de a pedepsi al statului, instituind infractiuni si pedepse, cauze de excludere si de inlaturare a raspunderii penale, circumstante de atenuare sau de agravare a acestei raspunderi. Normele de drept procesual penal se refera la organizarea, functionarea si atributiile autoritatii judecatoresti, la desfasurarea procesului penal si la formele procesuale ce trebuie respectate. Determinarea exacta a normelor care apartin dreptului procesual penal prezinta interes practic, interpretarea si aplicarea lor in timp si spatiu urmind reguli diferite.
I.2.

Locul dreptului procesual penal in sistemul de stiinte juridice

1.

Obiectul si metodele stiintifice ale dreptului procesual penal

1) Obiectul stiintei dreptului procesual penal

|n afara de sensul de ramura a sistemului de drept, dreptul procesual penal are si sensul de stiinta juridica, de sistem de cunostinte, cu valoare de adevar,

DPPpg24

despre dreptul procesual penal ca ansamblu de norme juridice. |n timp ce obiectul de reglementare al dreptului procesual penal, ca ramura de drept, il constituie procesul penal, obiectul de studiu al dreptului procesual penal, in sensul de stiinta juridica, il constituie normele de drept procesual penal. Avind caracterul de cercetare stiintifica, studiul normelor dreptului procesual penal nu se rezuma la o acumulare de cunostinte despre continutul si sfera de aplicare a fiecarei norme in parte, ci aceste cunostinte sint reunite intr-un ansamblu sistematizat de concepte, principii, teorii proprii. {tiinta dreptului procesual penal elaboreaza, astfel, prin generalizarea elementelor comune ale ansamblului de norme juridice, conceptele fundamentale ale procesului penal (actiune, functie procesuala, probe, mijloace de proba, acte si masuri procesuale etc.) si stabileste legaturile strinse dintre acestea; prin abstractizarea a ceea ce este esential si determinant in reglementarea procesului penal, deduce principiile de baza ale intregului drept procesual penal (de exemplu principiul legalitatii, aflarii adevarului, asigurarii dreptului la aparare) sau ale unora dintre institutiile sale, ale unora din fazele sale procesuale (libera apreciere a probelor, publicitatea sedintei de judecata etc.); construieste teorii ale unor institutii ale procesului penal (teoria probelor, a cailor de atac); stabileste necesitatile de perfectionare a reglementarii procesului penal, in baza studiului eficientei unor norme in realizarea scopului pentru care au fost edictate. Folosind o conceptie unitara in elaborarea conceptelor, principiilor, teoriilor cu privire la normele dreptului procesual penal pe care le studiaza, stiinta dreptului procesual penal construieste un sistem de cunostinte in cadrul caruia conceptele, principiile, institutiile devin parti ale aceluiasi intreg. Reflectind in mod just realitatea reglementarii procesului penal, obtinind conceptualizari exacte si sistematizari dupa criterii riguros verificate, stabilind legitati de dezvoltare si servind, prin toate rezultatele obtinute, la perfectionarea practicii sociale in combaterea si prevenirea fenomenului infractional, studiul normelor de drept procesual penal isi justifica caracterul de stiinta juridica. Cercetarea stiintifica in domeniul dreptului procesual penal se desfasoara in urmatoarele directii:
a) Cercetarea multilaterala a normelor de drept procesual penal in vigoare ,

implicind: conditiile obiective care au determinat o anumita reglementare, pentru a putea explica inlocuirea unei reglementari cu alta;

DPPpg25

Studiul

continutul reglementarii, in vederea insusirii si aplicarii corecte, normelor de drept procesual penal se face sistematizat,

in spiritul legii, a normelor in vigoare. examinindu-se atit problemele teoretice ale ansamblului normelor (locul ramurii in sistemul de drept, modul de aplicare a normelor in timp si spatiu, interpretarea lor, principii fundamentale etc.), cit si ale fiecarei institutii procesuale (actiuni, competenta, probe etc.), ale fiecarei faze, etape, stadiu de desfasurare a procesului (urmarire penala, judecata in prima instanta, in apel, in recurs), ale fiecarei norme de drept procesual penal (mod de citare, nulitate relativa si absoluta). Studiul trebuie sa verifice justetea fiecarei noi reglementari atit in raport de vechea reglementare, dar si de conditiile care au determinat-o, sa constate normele care nu sint corespunzatoare, sa faca propuneri pentru inlocuirea lor, de perfectionare a reglementarii (de lege ferenda). Cercetarea stiintifica trebuie sa se intemeieze pe o conceptie progresista care, luind in considerare interesul societatii pentru o reactie prompta si ferma impotriva infractorilor, sa asigure totodata cea mai puternica protectie a drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor.
b) Studiul practicii judiciare in aplicarea normelor de drept procesual penal,

verificindu-se astfel justetea tezelor teoretice in lamurirea continutului fiecarei norme, eficienta normelor in descoperirea, judecarea si condamnarea celor vinovati, dar totdata in asigurarea ca nici o persoana nevinovata sa nu sufere constringeri din partea autoritatilor judiciare. Practica judiciara ofera omului de stiinta elemente noi, nediscutate in teorie, care, dupa verificarea lor din punct de vedere teoretic, sint generalizate si pot conduce la propunerea de a fi reglementate ca norme de drept procesual penal.
c) Studiul legislatiei, practicii judiciare si a lucrarilor teoretice in domeniul

dreptului procesual penal din alte tari, pentru a cunoaste si folosi experienta dobindita de acestea in domeniul activitatii judiciare. Aceasta cercetare trebuie sa se intemeieze pe o conceptie stiintifica pentru a se opri la acele institutii care corespund tarii noastre, atit conditiilor social-economice dintr-un anumit moment, dar si traditiilor noastre legislative.
d) Valorificarea ideilor progresiste din trecut ale oamenilor de stiinta rom#ni

din domeniul procedurii penale, pentru a pune in evidenta traditiile inaintate ale gindirii judiciare rom#nesti.

DPPpg26

Dupa 1989 au intervenit si pentru stiinta dreptului procesual penal directii prioritare de cercetare. Adoptind o conceptie liberala asupra procesului penal, in care drepturile fundamentale ale omului impun o protectie deosebita, stiinta dreptului procesual penal trebuie sa evidentieze acele reglementari decurgind din conceptia socialista autoritara, in lumina careia a fost redactat Codul de procedura penala din 1968, care nu mai corespund statului de drept, si sa propuna schimbarile legislative de procedura penala de natura a corespunde noii conceptii si reglementarilor la nivel mondial. |n acest scop, cercetarea in domeniul dreptului procesual penal trebuie sa manifeste spirit critic si cutezanta atit in abandonarea unor reglementari depasite, cit si in abordarea solutiilor propuse in disputa de idei din cadrul manifestarilor stiintifice internationale. Cercetarile stiintifice in domeniul dreptului procesual penal se concretizeaza in tratate, manuale, cursuri, monografii, studii, comentarii. Pentru a corespunde unei cercetari stiintifice, notiunile, principiile, institutiile elaborate trebuie sa fie in concordanta cu adevarul; existenta unor pareri diferite in unele probleme generale sau de amanunt nu exclude caracterul stiintific al cercetarii, deoarece adevarul rezulta din dispute de idei.
2) Metodele stiintei dreptului procesual penal

|n literatura de specialitate rom#na dinainte de 1944, sub influenta doctrinei occidentale, s-a sustinut ca in cercetarea stiintifica in domeniul juridic trebuie folosita metoda tehnico-juridica, care consta in studiul dogmatic, exegetic si critic. {tiinta dogmatica a dreptului are de obiect normele juridice, principiile constitutive si fundamentale, terminologia si forma lor, legaturile dintre ele, tehnica de interpretare si de aplicare a lor.3 Fata de excesul la care s-a ajuns prin abstractionism, s-a considerat ca dogmatica trebuie completata prin studiu exegetic, care consta in cunoasterea antecedentelor, evolutiei si complexului de elemente care au condus la statornicirea unor institutii sau norme de drept pozitiv, precum si prin studiul critic, care exprima cerinta ca cercetarea normelor pozitive sa se faca sub raportul valorii lor calitative, prin punerea in lumina a tuturor imperfectiunilor, lacunelor si viciilor unei legi. Tehnicismul juridic, in forma in care predominanta este dogmatica, se indeparta de metodologia lui Ioan Tanoviceanu care, pe linga doctrina si jurisprudenta, in unitatea lor necesara, s-a preocupat foarte de aproape de filosofie si istorie, deci de trecutul si de viitorul

V. Manzini

DPPpg27

institutiilor penale, precum si de critica dreptului prezent in vederea imbunatatirii lui. Dupa instaurarea statului socialist, ideologia unica fiind marxism-leninismul, in stiintele juridice s-a considerat ca metoda generala de cercetare este dialectica materialista, care a devenit astfel fundamentul teoretic al metodelor particulare. Potrivit dialecticii materialiste, normele juridice sint studiate ca fenomene sociale, in legatura lor organica cu conditiile concrete ale realitatii, in aparitia si dezvoltarea lor. Ca urmare, studiul dreptului procesual penal trebuie sa patrunda in esenta si continutul social-politic al reglementarii, raspunzindu-se in primul rind intrebarii referitoare la interesele carei clase sint aparate de reglementarea juridica, ceea ce, in ultima instanta, insemna a se interpreta dispozitiile legale de pe pozitiile clasei muncitoare si a partidului sau marxist-leninist. |ndepartind incarcatura ideologica ce implica folosirea dialecticii materialiste, ajungem la concluzia ca studiul dogmatic, exegetic si critic al normelor de drept procesual penal, intr-o imbinare armonioasa, raspunde cerintelor unei cercetari stiintifice, fiind, in general, corespunzator si cerintelor metodologice invocate de dialectica materialista. |n cercetarea stiintifica a dreptului procesual penal se folosesc procedeele logice ale gindirii: analiza si sinteza, deductia si inductia, in special la interpretarea normelor de drept procesual penal in vigoare, a caror aplicare trebuie sa fie in concordanta cu litera si spiritul legii, ca parte integranta a unui ansamblu unitar de norme. Metoda istorica este folosita in studiul evolutiei in timp a normelor de drept procesual penal, tinindu-se seama de conditiile socialeconomice si politice dintr-o anumita perioada de timp, explicind noua reglementare, iar metoda comparativa situeaza reglementarea in vigoare in raport cu legislatiile altor tari, cu sisteme procesuale diferite. Studiul critic al normelor de drept procesual penal foloseste ca metode, pe linga metoda comparativa, si studierea sub aspect cantitativ si calitativ a fenomenului judiciar in aplicarea reglementarii, evaluat prin metodele sociologica, statistica, cibernetica.
2.

Autonomia stiintei dreptului procesual penal

1) Caracterul autonom al stiintei dreptului procesual penal

Obiectul de studiu al stiintei dreptului procesual penal fiind un ansamblu de norme juridice care, prin particularitatile pe care le prezinta, determina pozitia sa autonoma fata de celelalte ramuri ale sistemului de drept, este firesc ca aceeasi pozitie sa o aiba si stiinta dreptului procesual penal in sistemul de stiinte juridice.

DPPpg28

Aceasta concluzie este sustinuta si de metodologia stiintei dreptului procesual penal care, avind trasaturi distincte de ale altor stiinte juridice, are o anumita pondere in determinarea caracterului sau autonom. |n lucrarile stiintifice publicate se observa caracterul autonom al stiintei dreptului procesual penal, caci in marea lor majoritate acestea se refera la dreptul procesual penal sau la procedura penala, titluri distincte de al altor stiinte cu care se afla in legatura, cum sint dreptul penal si dreptul procesual civil. De asemenea, autonomia stiintei dreptului procesual penal se manifesta si in existenta unei discipline de drept procesual penal sau de procedura penala in invatamintul juridic superior, distincta de dreptul penal si de procedura civila. Aceasta subliniere este necesara deoarece, desi se recunoaste autonomia stiintei dreptului procesual penal, in unele lucrari de specialitate dreptul procesual penal este inclus in titluri mai cuprinzatoare, al caror obiect de studiu il constituie si dreptul penal, mai ales partea sa generala. Astfel, in literatura juridica franceza, unele lucrari stiintifice studiaza dreptul procesual penal ca o parte a dreptului penal, in ideea ca este un drept penal formal; ca urmare, lucrarile poarta titluri ca Drept penal sau Drept criminal. De asemenea, unele organizatii stiintifice internationale, care au ca obiect de studiu dreptul penal si dreptul procesual penal, in denumirea lor se refera numai la dreptul penal (cum a fost Uniunea Internationala de Drept penal si cum este actuala Asociatie Internationala de Drept penal). |nainte de al doilea razboi mondial, in facultatile de drept din tara noastra exista o singura disciplina de drept penal, in care era inclusa si predarea procedurii penale. Explicatia acestor titluri este data de conceptia dominanta in legatura cu raporturile dintre dreptul procesual penal si dreptul penal, pe de o parte, si intre dreptul procesual penal si alte forme de drept procedural (civil, administrativ, disciplinar), pe de alta parte. Considerind ca dreptul procesual penal este in realitate un drept penal formal sau procedural, acesta este inclus intr-o ramura mai mare, in care s-ar include dreptul penal general, dreptul penal special si dreptul procesual penal; totusi, si in aceasta conceptie i se recunoaste stiintei dreptului procesual penal caracterul sau autonom.
2) Legaturile dreptului procesual penal cu alte stiinte juridice

Autonomia stiintei dreptului procesual penal nu exclude legaturile acestuia cu alte stiinte juridice. Astfel, sarcinile principale si modul de organizare ale autoritatii judecatoresti, fundamentate de stiinta dreptului constitutional, sint

DPPpg29

aprofundate si adaptate la necesitatile procesului penal de catre stiinta dreptului procesual penal. |n legatura cu exercitarea actiunii civile determinate de paguba produsa printr-o infractiune, atit in cazul in care este exercitata in fata instantei civile, sint folosite realizarile stiintei dreptului procesual civil; de altfel, unele notiuni ale stiintei dreptului procesual civil le intilnim, cu unele particularitati, si la stiinta dreptului procesual penal (instanta de judecata, compunerea completului de judecata, Ministerul Public, asistenta juridica, probe si mijloace de proba, cai de atac, sentinta, decizie, incheiere). Cea mai strinsa legatura exista intre stiinta dreptului procesual penal si stiinta dreptului penal partea generala si partea speciala. Astfel, stiinta dreptului procesual penal, in elaborarea tezelor sale teoretice si in examinarea normelor de drept procesual penal, foloseste conceptele, categoriile si institutiile dreptului penal4. La rindul sau stiinta dreptului penal foloseste rezultatele cercetarilor in domeniul procedurii penale5. Aceasta legatura este prezenta in examinarea tuturor institutiilor dreptului procesual penal, ratiune pentru care de multe ori dreptul procesual penal este inclus intr-o ramura cu caracter mai general dreptul penal sau dreptul criminal. {tiinta dreptului procesual penal foloseste si rezultatele obtinute in domeniul unor stiinte cu aplicatii la activitatea judiciara, dintre care mai importante sint criminalistica, medicina legala, chimia, sociologia si psihologia judiciara. Criminalistica elaboreaza metodele tehnico-stiintifice si tactice, precum si mijloacele corespunzatoare, in vederea descoperirii infractiunilor, identificarii infractorilor si stringerii probelor judiciare necesare, precum si a prevenirii savirsirii de infractiuni, adaptind, in scopul cercetarii penale, rezultatele obtinute de fizica, chimie, stiinte naturale, medicina si tehnica. Astfel, in activitatea practica de urmarire penala se folosesc metode si procedee speciale de fotografiere, de descoperire a urmelor lasate de infractor, de evidentiere a falsificarii inscrisurilor, utilizindu-se aparate de fotografiat si microscoape specializate, lampi de radiatii ultraviolete si infrarosii, izotopi radioactivi etc.; se
de exemplu inceperea urm`ririi penale are ca temei s`vir[irea unei infrac]iuni, ale c`rei tr`s`turi [i con]inut sint determinate de [tiin]a dreptului penal; urm`rirea nu poate fi inceput` dac` exist` o cauz` de inl`turare a caracterului penal al faptei sau a r`spunderii penale, cauze care sint definite de [tiin]a dreptului penal 5 de exemplu stabilirea diferen]ei dintre un concurs de infrac]iuni [i o recidiv` depinde de ceea ce se in]elege in [tiin]a dreptului procesual penal prin hot`rire penal` definitiv` [i data la care se consider` c` a intervenit definitivarea hot`ririi
4

DPPpg30

folosesc, de asemenea, metode si procedee tehnice elaborate de criminalistica pentru obtinerea unor rezultate complete si obiective cu ocazia ascultarii invinuitilor, a martorilor, in cercetarea locului unde s-a savirsit fapta, in reconstituire etc. Cu cit progresele realizate in criminalistica sint mai bine insusite de politisti, procurori, judecatori, cu atit devine mai eficienta combaterea si prevenirea infractiunilor. |n cercetarea penala in care se investigheaza cauzele unei morti violente sau suspecte, existenta sau inexistenta discernamintului, stabilirea comiterii violului, gravitatea unei vatamari etc., stiinta dreptului procesual penal are strinse legaturi cu medicina legala, prin expertiza medico-legala si cea psihiatrica, ambele folosind metodele si mijlaocele de investigatie asupra corpului si psihicului persoanei umane. |n cazul necesitatii de a se stabili compozitia chimica a unor substante, otrava cu care s-a actionat etc., se folosesc rezultatele chimiei judiciare. Pentru reusita activitatii de ascultare a invinuitilor, a persoanelor vatamate, a martorilor, de mare ajutor sint analizele si metodele elaborate de psihologia judiciara. Prin analiza si sinteza fenomenului judiciar, sociologia judiciara contribuie la verificarea reglementarilor procesual penale si, eventual, la propuneri de lege ferenda6.
3) Dreptul procesual penal ca disciplina de studiu in invatamintul

juridic superior Cursul de drept procesual penal care se preda in facultatile de drept cuprinde o sinteza a problemelor fundamentale ale stiintei dreptului procesual penal, prezentate intr-un mod usor de asimilat de catre studenti. Volumul de cunostinte care poate fi asimilat intr-un an de studiu nu permite tratarea in amanunt a tuturor problemelor ce decurg din studiul dreptului procesual penal, ca ramura a sistemului de drept, si nici toate aspectele in care metodologia stiintei dreptului procesual penal asigura cercetarea lor. Astfel, unele aspecte ale dezvoltarii istorice a dreptului procesual penal sau aspecte comparative cu aceeasi problematica din alte tari, controversele care au aparut cu privire la interpretarea unor dispozitii legale, dar care nu mai sint actuale ca urmare a fundamentarii solutiei juste, nu sint cuprinse in curs, atit pentru a nu incarca memoria cu prea multe cunostinte, cit si pentru a-i pastra o intindere corespunzatoare. Sint
|ntrucit combaterea eficient` a infrac]iunilor s`vir[ite necesit`, pe ling` cuno[tin]ele de drept procesual penal, [i cuno[tin]e din domeniile [tiin]ifice indicate mai sus, medicina legal` [i criminalistica sint disciplinele care se predau in facult`]ile de drept din ]ara noastr`.
6

DPPpg31

explicate, insa, unele chestiuni elementare ale dreptului procesual penal (care in lucrarile aprofundate nu isi au locul), necesare intelegerii categoriilor si institutiilor mai complexe ale disciplinei. Autorii rom#ni, inca inainte de 1948, au impartit problemele dreptului procesual penal in doua mari diviziuni: partea generala si partea speciala. O asemenea impartire este cu atit mai justificata sub imperiul Codului de procedura penala din 1968, care cuprinde doua parti, una generala si una speciala. Spre deosebire, insa, de dreptul penal, pentru care exista doua discipline (drept penal partea generala si drept penal partea speciala), desi stiinta dreptului penal este unitara, cele doua parti ale dreptului procesual penal (generala si speciala) formeaza o singura disciplina, evidentiindu-se astfel si formal unitatea acestei ramuri a stiintelor juridice. |n partea generala a dreptului procesual penal sint studiate, ca notiuni introductive, problemele generale ale ramurii de drept: obiectul, autonomia, izvoarele normelor de drept procesual penal, particularitatile aplicarii lor, precum si principiile fundamentale ale procesului penal. Sint studiate apoi institutiile si dispozitiile comune care isi gasesc aplicarea in tot cursul procesului penal: actiunile exercitabile in procesul penal, subiectii care exercita aceste actiuni si subiecti impotriva carora se exercita actiunile, jurisdictia prin care se solutioneaza actiunile, cu problemele de baza ale instantelor judecatoresti, printre care si competenta. Ca institutii comune sint studiate probele si mijloacele de proba, prin care se stabilesc faptele, faptuitorii si raspunderea lor; teoria generala a masurilor procesuale, a termenelor si nulitatilor ca mijloace de activitate a autoritatilor judiciare si ale partilor, in stricta respectare a legii de procedura penala. Cunoasterea acestor chestiuni este necesara pentru intelegerea modului in care se desfasoara procesul penal pe intregul sau parcurs. Partea speciala se ocupa de regulile dupa care se desfasoara procesul penal in cele trei faze ale sale: urmarirea penala, judecata si punerea in executare a hotaririi definitive de condamnare. Sint studiate astfel: problemele teoretice si practice ale urmaririi penale, faza procesuala in care se strang probele de vinovatie a invinuitului sau inculpatului, dupa care, in caz de vinovatie, se dispune trimiterea sa in judecata in fata instantei judecatoresti penale; in cazurile in care nu se efectueaza urmarirea penala, sint examinate regulile dupa care poate fi sesizata direct instanta de judecata prin plingerea prealabila a persoanei vatamate. |n continuare sint studiate regulile dupa care se desfasoara judecata in

DPPpg32

prima instanta, ca faza procesuala principala a procesului penal, in care se hotaraste, dupa caz, condamnarea inculpatului (daca este vinovat de savirsirea infractiunii si daca raspunde penal), achitarea (in cazul in cazre nu este vinovat de savirsirea infractiunii) sau incetarea procesului penal (cind exista o cauza de inlaturare a raspunderii penale). |n partea speciala sint studiate si caile de atac, mijloace procesuale prin care se verifica daca hotarirea judecatoreasca pronuntata este legala si temeinica, examinindu-se problemele pe care le pun exercitarea si judecarea cailor ordinare de atac, cit si cele extraordinare. Ultima faza procesuala studiata punerea in executarea a hotaririi penale definitive, cu toate problemele de executare pe care le ridica incheie ciclul procesual comun pentru majoritatea cauzelor in care se declanseaza procesul penal. |n final, cursul trateaza procedurile speciale reglementate de lege, care deroga de la procedura comuna (ca procedura in cauzele cu infractori minori, procedura in cazul infractiunilor flagrante). Tratind problemele dreptului procesual penal rom#n, in raport cu normele de drept in vigoare, cursul nu omite a face comparatii cu reglementarea anterioara sau cu reglementari din legislatia de procedura penala a altor tari.
3.

Dezvoltarea stiintei dreptului procesual penal

Studii cu privire la normele de desfasurare a procesului penal sint cunoscute inca din sec. XVI, dar ele au fost rare, problemele procedurii penale fiind tratate, de regula, impreuna cu cele ale dreptului penal. Pe masura ce s-a dezvoltat stiinta dreptului penal, cu scolile care au fundamentat dreptul statului de a pedepsi pe infractori, s-au redus si studiile de procedura penala, deoarece penalistii si-au indreptat atentia in special asupra studiului normelor de drept penal. Intrarea in vigoare in 1808 in Franta a Codului de instructie criminala a condus la acordarea unei mai mari atentii studiilor de procedura penala, mai ales ca jurisprudenta se confrunta cu multe probleme ridicate in activitatea instantelor judecatoresti. Ca urmare, in Franta a aparut in 18661867 lucrarea clasica de procedura penala, in 8 volume, a lui Faustin Hlie Trait de linstruction criminelle, urmata apoi, intre 19061929, de tot atit de clasica lucrare, in 6 volume, a lui R. Garraud Trait thoretique et practique dinstruction criminelle et de procdure pnale, care au marcat dezvoltarea stiintei dreptului procesual penal ca stiinta autonoma, alaturata stiintei dreptului penal.

DPPpg33

|n sec. XX au continuat sa fie publicate renumite tratate, cursuri si comentarii de procedura penala ale unor mari personalitati ale stiintelor penale7. Toate aceste lucrari trateaza in special probleme de procedura penala din tarile in care au aparut, avind insa si scurte sinteze asupra procedurii penale din alte tari. Necesitatea perfectionarii luptei contra fenomenului infractional, in continua crestere incepind cu a doua jumatate a sec. XIX, atit prin mijloace de drept penal incriminari, pedepse, masuri de siguranta cit si prin mijloace de procedura, care sa asigure si o represiune rapida, dar si apararea cetateanului nevinovat, au condus la reuniuni ale specialistilor din diverse tari, ajungindu-se la infiintarea unor asociatii cu caracter stiintific in domeniul stiintelor penale. |n 1889 trei eminenti penalisti Fr. von Liszt (Germania), G. van Hamel (Olanda) si A. Prins (Belgia) au fondat Uniunea Internationala de Drept Penal, ca o tribuna care sa permita specialistilot in drept penal, procedura penala, criminologie, stiinta penitenciara de a se reuni, a face schimb de pareri, de a influenta asupra legislatorilor (care, spre sfirsitul secolului trecut, aveau tendinta de a inaspri represiunea penala). Se incerca, pe de o parte, de a integra intr-o conceptie unitara problemele dreptului penal si ale procedurii penale cu cele ale criminologiei, penologiei, sociologiei, psihologiei, iar pe de alta parte de a se obtine o armonizare intre tendintele care se manifestasera in domeniul stiintelor penale intre scoala clasica si cea pozitivista, adoptindu-se o pozitie neutra. Uniunea Internationala de Drept Penal a cunoscut o activitate remarcabila atit prin frecventele reuniuni internationale, cit si prin publicatiile sale periodice. Mai intii primul razboi mondial si apoi decesul celor trei fondatori (19171920) au actionat in sensul incetarii activitatii Uniunii Internationale de Drept Penal. |n 1924, la Paris, se pun bazele Asociatiei Internationale de Drept Penal, care se declara o continuatoare, in conditii noi, a Uniunii Internationale de Drept Penal. |n actul de intemeiere a Asociatiei Internationale de Drept Penal, semnat si de un reprezentant al penalistilor rom#ni (prof. Iulian Teodorescu), se stipuleaza urmatoarele scopuri: stabilirea unei apropieri si colaborari mai strinse intre cei care, in diferite tari, se consacra studiului teoretic al dreptului criminal sau participa la aplicarea sa;
in Fran]a: J. Roux, H. Donnedieu de Vabres, P. Bouzat, R. Merle [i A. Vitu. G. Levasseur, G. Stefani; in Italia: V. Manzini, E. Florian, G. Leone [i G. Foschini; in Germania: Lwe-Rosenberg [i E. Schimidt; in Anglia: J.F. Archbold, J. Devlin; in SUA: L. Hall [i Y Kamisar, R. Moreland [i J.H. Wigmore; in fosta U.R.S.S.: M.S. Strogovici, M.A. Cel]ov, D.S. Karev
7

DPPpg34

studiul criminalitatii si cauzelor sale, al mijloacelor proprii de combatere, al reformelor care ar trebui aduse dreptului penal, regimului penitenciar, procedurii criminale;

favorizarea dezvoltarii teoretice si practice a dreptului penal international, in vederea ajungerii la conceperea unui drept penal universal, la coordonarea regulilor de procedura penala. Daca in domeniul dreptului penal preocuparile membrilor AIDP s-au

concentrat asupra unor noi mijloace de sanctionare a infractorilor, pe linga privarea de libertate, in domeniul procedurii penale studiile s-au concentrat asupra garantiilor ce trebuie recunoscute partilor din proces, asupra asigurarii cit mai ferme a dreptului la aparare, asupra protectiei drepturilor fundamentale ale cetatenilor. |n conditiile existentei a trei sisteme procesual penale (anglo-saxon, occidental si socialist), la congresele, conferintele si colocviile internationale s-au cautat solutii doctrinare si legislative pentru universalizarea celor mai importante garantii procesual penale. De asemenea, studiile s-au indreptat si in directia adoptarii unor mijloace interstatale pentru apararea comuna impotriva infractiunilor savirsite de persoane apartinind unei tari pe teritoriul alteir tari, sau in domeniul combaterii infractiunilor ce prezinta un pericol comun (traficul de droguri, actele teroriste), pentru infiintarea unei justitii penale internationale. AIDP a fost recunoscuta ca organizatie neguvernamentala in sinul organizatiilor internationale si regionale ale ONU, ale Consiliului Europei si al Organizatiei statelor americane, tutelind din punct de vedere stiintific Institutul International de inalte studii si stiinte criminale de la Siracuza. AIDP conlucreaza cu alte mari asociatii stiintifice internationale in domeniul stiintelor penale: Societatea Internationale de Aparare Sociala, Societatea Internationala de Criminologie si Fundatia Internationala Penala si Penitenciara, conjugind eforturile pentru adoptarea de solutii teoretice si de propuneri legislative in domeniul dreptului penal, al procedurii penale, al criminologiei si penologiei. O contributie insemnata la dezvoltarea stiintei dreptului procesual penal revine organismelor specializate ale ONU. Astfel, Comitetul Natiunilor Unite pentru prevenirea crimei si tratamentul infractorilor a organizat, direct si in colaborare cu asociatiiile internationale stiintifice indicate anterior, cercetari aprofundate cu privire la tendintele actuale si a celor ce se prefigureaza in materie de prevenire a infractiunilor si de justitie penala, in vederea definirii de noi principii directoare care, tinind seama de situatia politica, economica si

DPPpg35

sociala, precum si de traditiile fiecarei tari, sa raspunda mai bine principiilor justitiei sociale si drepturilor omului. Comitetul Natiunilor Unite pentru prevenirea crimei si tratamentul infractorilor a organizat pina acum opt congrese internationale, problemele justitiei penale intr-o lume in evolutie fiind in atentia studiilor ce s-au elaborat. {tiinta rom#neasca a dreptului procesual penal, participind la manifestarile stiintifice internationale in organismele guvernamentale si neguvernamentale amintite, contribuie la elaborarea solutiilor cu caracter general, acordind, insa, prioritate studiului legislatiei noastre de procedura penala in vederea aplicarii ei cit mai corecte si a perfectionarii ei in continuare la nivelul celor mai bune solutii

Cap. II. Normele de drept procesual penal teoretice si legislative contemporane.

I.3.

Normele de drept procesual penal si izvoarele lor

1.

Normele de drept procesual penal

1) Particularitatile normelor de drept procesual penal

Normele de drept procesual penal au, in principiu, aceleasi trasaturi ca si celelalte norme juridice, fiind norme generale de conduita, instituite de autoritatile indrituite prin Constitutie, a caror aplicare este asigurata, in caz de necesitate, prin forta de constringere a statului. Deosebirea principala fata de celelalte norme juridice consta in relatiile sociale pe care le reglementeaza, anume acelea care se stabilesc intre autoritatile publice judiciare si partile din proces in cadrul activitatii de reprimare a faptelor ce constituie infractiuni. |n acest scop, normele de drept procesual penal prevad autoritatile publice care au dreptul sa urmareasca si sa judece pe cei care au savirsit infractiuni, reglementeaza structura acestora, atributiile si activitatile pe care le pot desfasura; ele stabilesc persoanele in legatura cu care se poate desfasura activitatea aurtoritatilor judiciare, drepturile si obligatiile procesuale ale acestor persoane, raporturile juridice pe care le incheie, actele si formele prin care se poate interveni in procesul penal. Daca dispozitia normei de drept procesual penal are specificul ei, prin obligatiile si drepturile pe care le consfinteste, particularitati prezinta si sanctiunea pe care o prevede in caz de incalcare a normei. Aceste sanctiuni, de natura procesuala, lovesc cu nulitatea actele si lucrarile contrare legii si cu

DPPpg36

decaderea din drepturile procesuale care nu sint exercitate potrivit legii; aplicarea sanctiunii conduce, de regula, la refacerea actelor si lucrarilor procesuale si procedurale, in conditiile legii. |ncalcarea unor obligatii care nu se reflecta in lipsa de validitate a actelor efectuate, ci in frinari ale desfasurarii procesului penal, este sanctionata cu amenda judiciara, cu o sanctiune disciplinara sau cu o masura de constringere fizica, cum este aducerea silita in fata instantelor judecatoresti. |n fine, cind incalcarea normei de procedura constituie infractiune (ca cercetarea abuziva, arestarea ilegala, marturia mincinoasa), pe linga sanctiunea procesuala a nulitatii actului, intervine si aplicarea unei sanctiuni penale celui ce s-a facut vinovat de savirsirea infractiunii. Asadar, normele de drept procesual penal prevad, in raport de importanta lor pentru infaptuirea justitiei in conditiile legii, sanctiuni de grad diferit, din care caracteristice sint nulitatea si decaderea din drepturile procesuale. Aceste particularitati ale normelor de drept procesual penal fata de normele de drept penal atrag unele consecinte in ce priveste interpretarea lor, aplicarea in timp si spatiu. Din punct de vedere al puterii juridice prin care se impun si al sanctiunii sub care sint prevazute, se disting norme de drept procesual penal absolut imperative, relativ imperative si dispozitive (permisive). Normele absolut imperative (oneroase sau prohibitive) contin o dispozitie de ordine publica a carei incalcare atrage intotdeauna sanctiunea procesuala a nulitatii sau a decaderii. Normele relativ imperative sint prevazute sub sanctiunea procesuala a nulitatii, dar aceasta nu opereaza decit in cazul cind nerespectarea lor a adus o atingere garantiilor pentru solutionarea justa a cauzei penale, iar aceasta vatamare nu poate fi inlaturata altfel. Normele dispozitive (permisive) nu determina, in caz de incalcare, nulitatea actului sau decaderea din drepturi, ca sanctiuni procesuale, dar pot atrage aplicarea unei amenzi sau a unei sanctiuni disciplinare.
2) Clasificarea normelor de drept procesual penal

|n raport de obiectul reglementarii, normele de drept procesual penal se pot clasifica in:

DPPpg37

norme de organizare prin care se infiinteaza autoritatea judecatoreasca (instantele judecatoresti, Ministerul Public), se prevad sarcinile, atributiile si compunerea lor;

norme de competenta stabilesc care dintre reprezentantii Ministerului Public si dintre instantele judecatoresti sint abilitate sa efectueze urmarirea penala sau sa judece o cauza penala, in raport de infractiunea savirsita, de calitatea faptuitorului, de o anumita circumscriptie teritoriala

norme de procedura reglementeaza modul in care se poate desfasura activitatea procesual penala, atit de catre autoritatile judiciare, cit si de catre parti, aparatori, reprezentanti. Clasificarea in norme de organizare, de competenta si de procedura este

sustinuta si de dispozitiile Constitutiei, care prevad ca prin lege organica se reglementeaza organizarea si functionarea instantelor judecatoresti, a Ministerului Public (art. 72 al. 3), iar competenta si procedura de judecata sint stabilite de lege (art. 125 al. 3). Aceasta clasificare are importanta si din punct de vedere al actului normativ care constituie izvorul normelor de drept procesual penal, cit si al categoriei de norme din care fac parte in raport de puterea juridica cu care se impun. Astfel, normele de organizare sint cuprinse in legile de organizare a instantelor judecatoresti si a Ministerului Public si sint absolut imperative, fiind de ordine publica; normele de competenta isi au izvorul atit in legile de organizare, cit si in Codul de procedura penala, unele fiind absolut imperative, iar altele numai relativ imperative (de exemplu cele privind competenta teritoriala). Cele mai numeroase norme de procedura penala isi au izvorul si sistematizarea in Codul de procedura penala, dar unele sint prevazute si in alte legi, chiar in cele de organizare; un numar restrins de norme de procedura penala sint absolut imperative (de exemplu cele privind asistenta juridica a inculpatului minor), cele mai multe sint relativ imperative (de exemplu termenul in care trebuie redactata sentinta penala); puterea juridica a normelor de procedura se determina dupa cum sint sau nu indeplinite conditiile prevazute pentru aplicarea sanctiunilor procesuale. Normele de drept procesual penal pot fi generale si speciale. Normele generale se aplica tuturor cauzelor penale. Normele speciale se aplica, prin derogare, numai la anumite categorii de cauze (inculpati minori, infractiuni flagrante). Normele generale sint cuprinse, de regula, in Codul de procedura

DPPpg38

penala; normele speciale isi pot avea izvorul si in Codul de procedura penala, cum sint cele privitoare la procedurile speciale (art. 465512), dar ele pot fi prevazute si in alte legi care promoveaza o procedura speciala pentru anumite cauze. Normele generale si speciale de drept procesual penal se aplica dupa urmatoarele reguli: norma speciala in concurs cu norma generala se aplica tuturor cauzelor pe care le prevede, prin derogare de la norma generala; norma speciala se completeaza cu norma generala pentru toate chestiunile pentru care norma speciala nu face nici o derogare; o norma speciala noua deroga intotdeauna de la norma generala si cea speciala anterioara; o norma generala posterioara uneia speciale nu abroga norma speciala decit in cazul in care o prevede in mod expres.
2.

Izvoarele normelor de drept procesual penal

1) Legea izvorul principal al normelor de drept procesual penal

Izvoarele normelor de drept procesual penal pot fi examinate in abstract si in concret. |n abstract, izvoarele sint determinate de categoriile de acte normative care au o anumita putere juridica, stiut fiind ca nu orice act normativ poate cuprinde norme de drept procesual penal. Raportindu-ne la Constitutia Romniei, constatam ca organizarea si functionarea instantelor judecatoresti si a Ministerului Public (art. 72 al. 3 lit. h), precum si competenta si procedura de judecata (art. 125 al. 3) sint stabilite prin lege. Deci normele de organizare, de competenta si cele de procedura privind judecata (adica marea majoritate a normelor de drept procesual penal) isi au izvorul abstract in lege, adoptata de unica autoritate legiuitoare a tarii, parlamentul. Se impune concluzia ca principalul izvor al normelor de drept procesual penal este legea. Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi ordinare (art. 72 al. 1 din Constitutie). Normele de drept procesual penal isi au izvorul atit in legile constitutionale, cit si in legile organice si ordinare. |n ce priveste legea constitutionala, aceasta cuprinde: normele principiale ale procesului penal (legalitatea, egalitatea in fata legii si a autoritatilor, prezumtia de nevinovatie, dreptul la aparare, garantarea libertatii persoanei etc.);

DPPpg39

principiile de organizare si functionare ale instantelor judecatoresti si ale Ministerului Public (independenta judecatorilor, inamovibilitatea lor, publicitatea sedintelor de judecata, impartialitatea si controlul ierarhic privind pe procurori). Legea organica constituie izvor de norme de drept procesual penal pentru

organizarea si functionarea instantelor judecatoresti si a Ministerului Public; pentru toate celelalte norme de drept procesual penal izvorul abstract il constituie legea ordinara. |n concret, cele mai numeroase norme de drept procesual penal isi au izvorul in Codul de procedura penala al Rom#niei din 12 noiembrie 1968, care constituie legea de baza in domeniul activitatii procesual penale. Cuprind norme de drept procesual penal si urmatoarele legi organice: Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca; Legea nr. 56/1993 pentru organizarea si functionarea Curtii Supreme de Justitie; Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instantelor si parchetelor militare. De asemenea, constituie izvor de norme de drept procesual penal urmatoarele legi ordinare: Legea nr. 26/1994 pentru organizarea si functionarea Politiei Rom#ne; Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat; Legea nr. 31/1968 pentru punerea in aplicare a Codului de procedura penala. Sint legi cu dispozitii penale care cuprind si prevederi de procedura penala in materie de competenta, ca Decretul nr. 443/1972 privind navigatia civila; Decretul nr. 516/1953 privind Codul aerian etc.
2) Codificarea normelor de drept procesual penal

Normele de drept procesual penal si si normele de procedura penala au fost cuprinse, intr-o reglementare mai veche, in legiuiri comune, care au capatat denumirea de cronici, codice, cod; incepind din 1808 in Franta, iar la noi din 1864, normele de drept procesual penal au fost cuprinse si sistematizate in coduri separate de procedura penala. Primul cod modern de procedura penala este Codicele de instructie criminala (2 decembrie 1864), cunoscut si sub denumirea de Codul de procedura penala; acest cod, intocmit dupa codul francez de instructie criminala din 1808, sub influenta doctrinei clasice, a suferit relativ putine modificari in cei 72 de ani de la intrarea sa in vigoare, corespunzind necesitatilor judiciare penale din acea

DPPpg40

perioada. Procesul penal rom#n, reglementat prin Codul din 1864, se caracterizeaza ca un proces penal mixt, de conceptie liberala, ca rezultat al ideilor progresiste liberale ale revolutiei franceze din 1789. Formarea in 1918 a statului national unitar rom#n a determinat aplicarea in continuare, pentru o anumita perioada de timp, a codurilor de procedura penala maghiar in Transilvania, austriac in Bucovina, rus in Basarabia. Pina la adoptarea unui cod de procedura penala pe intreg teritoriul tarii, s-a extins, mai intii in 1919, Codul de procedura penala rom#n in Basarabia, iar in 1925 o mare parte a acestuia si in Transilvania si Bucovina. Lucrarile de unificare legislativa au durat mai multi ani si s-au finalizat in 1936 prin adoptarea si aplicarea pe intreg teritoriul Rom#niei a unui unic Cod de procedura penala. Codul de procedura penala din 19 martie 1936, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937, de factura eclectica, unificind legislatia de procedura penala ce se aplica in Romnia, a retinut ceea ce s-a dovedit corespunzator in codul din 1864, in codurile maghiar si austriac, a introdus dispozitii inspirate din noile legiuiri europene, mai ales din cea italiana, si a preluat propuneri facute de stiinta moderna a dreptului procesual penal. Prin conceptia liberala care a stat la baza elaborarii sale, prin institutiile noi adoptate, prin perfectionarea si sistematizarea reglementarilor a avut un caracter progresist, integrindu-se in conceptia statului de drept. |n 19391944, ca urmare a instituirii dictaturii regale, apoi a celei militare, in conditiile participarii la razboi, in Codul de procedura penala din 1936 s-au introdus modificari de natura autoritara, prin extinderea competentei tribunalelor militare, desfiintarea curtilor cu jurati, inlaturarea unor garantii recunoscute partilor. Codul din 1936 a fost profund modificat in 1948, ceea ce a atras republicarea sa intr-o noua numerotare la 13 februarie 1948, in scopul folosirii sale ca instrument eficient de aparare a puterii comuniste instaurate in Romnia si a institutiilor sale. Aceste modificari s-au produs sub influenta legislatiei sovietice, de conceptie autoritara, in temeiul careia s-a adoptat principiul participarii asesorilor populari la infaptuirea justitiei, a fost inlaturat apelul, ca prima cale ordinara de atac, s-a restrins exercitiul dreptului la aparare. |ntre 19481960, sub aceeasi influenta sovietica, s-au introdus unele institutii procedurale cu caracter socialist (trecerea urmaririi penale in competenta organelor de militie si de securitate in locul judecatorilor de instructie, scoaterea activitatii procurorilor de sub controlul instantelor judecatoresti etc.). Legislatia de procedura penala, ca si

DPPpg41

in alte domenii ale dreptului, a fost aplicata pe baza conceptiei existentei unei singure puteri in stat, sub conducerea partidului unic al clasei muncitoare, justitia fiind subordonata directivelor de partid chiar in rezolvarea unor cauze cncrete. Codul de procedura penala din 1936, datorita modificarilor de esenta si forma socialista care i-au fost aduse, pe structura de conceptie liberala, a devenit neunitar, coexistind institutii si dispozitii care nu erau compatibile, ratiune pentru care s-a considerat necesara elaborarea unui Cod de procedura penala de natura consecvent socialista, atit in fond, ca instrument eficient al puterii comuniste impotriva celor ce aduceau atingere ordinii sale de drept, cit si ca forma de reglementare. Adoptat la 12 noiembrie 1968 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969, Codul de procedura penala al Republicii Socialiste Rom#nia a constituit un pas inainte in reglementarea procesului penal rom#n in conditiile regimului totalitar comunist, in sensul ca, mentinindu-se conceptia autoritara in fundamentarea institutiilor procesuale penale, s-au introdus si unele garantii pentru protectia drepturilor omului, in special a dreptului la aparare, inclus in Constitutia din 1965, sub influenta documentelor internationale, printre drepturile fundamentale ale cetateanului. Pentru a-i da Codului din 1968 un caracter umanist, intr-un capitol introductiv sint consacrate regulile de baza ale procesului penal rom#n care, prin formulare, se aseamana cu cele din codurile de conceptie liberala; totdata, s-a dat aparatorului dreptul de a-l asista pe inculpat la efectuarea unor acte de urmarire penala, in unele cazuri asistenta juridica fiind obligatorie; s-a acordat instantei de judecata dreptul de a controla durata arestarii preventive in cursul urmaririi penale ce depaseste patru luni, s-au restrins cazurile de participare a asesorilor populari la judecarea cauzelor penale, s-a imbunatatit reglementarea cailor de atac si a procedurilor speciale. Totodata s-a folosit o tehnica de redactare superioara si o terminologie stiintifica. Practica aplicarii Codului de procedura penala din 1968 a condus la constatarea raminerii in urma a acestuia fata de nivelul reglementarilor pe plan mondial, ceea ce a determinat introducerea unor modificari privind competenta si procedura de judecata a unor infractori minori, dar si la propuneri de modificari substantiale, printre care si elaborarea unui nou Cod de procedura penala. Aceste propuneri au ramas doar sub forma de deziderat, deoarece dupa 1977 nu s-a mai adus nici o schimbare in reglementarea procedurii penale.

DPPpg42

Dupa 1989 s-au abrogat numeroase legi adoptate sub regimul totalitar comunist. Codul de procedura penala din 1968 a ramas insa sa se aplice in continuare, pierzindu-si totusi titulatura de cod al unei republici socialiste, precum si toate dispozitiile care se refereau la constiinta juridica socialista sau la organizatiile socialiste. Modificari substantiale exprese au fost aduse Codului de procedura penala prin citeva legi succesive, prin care organele de securitate au incetat a mai fi organe de urmarire penala, aparatorului i s-a dat dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, s-a introdus liberarea provizorie sub controlul judiciar si liberarea provizorie pe cautiune, au fost inlaturati asesorii populari din completele de judecata ale instantelor civile, s-a introdus apelul etc. Prin adoptarea noii Constitutii a Rom#niei si pina la intervenirea unui nou cod se va aplica in continuare actualul Cod de procedura penala din 1968, afara de dispozitiile contrare legii noastre fundamentale, care isi inceteaza aplicabilitatea, fiind inlocuite cu dispozitiile constitutionale (art. 150).
3) Alte izvoare ale normelor de drept procesual penal

Potrivit art. 20 din Constitutia Romniei, dispozitiile constitutionale privitoare la drepturilor si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care Romnia este parte; daca exista neconcordanta intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romnia este parte si legile interne, au prioritate reglementarile internationale. Deci pot constitui izvor al normelor de drept procesual penal privind drepturile omului si tratatele internationale la care Romnia este parte; de altfel, potrivit art. 11 al. 2, tratatele ratificate sau la care s-a aderat potrivit legii fac parte din dreptul intern. Codul de procedura penala (art. 513) trimite, in legatura cu asistenta juridica internationala, la conventiile incheiate de tara noastra cu alte tari, care conventii urmeaza a se aplica in materie de extradare, comisii rogatorii internationale etc., in locul normelor cuprinse in legea nationala; potrivit Constitutiei, si aceste conventii trebuie sa fie ratificate de parlament, normele de drept cuprinse in ele devenind obligatorii pentru cazurile la care se refera. |n cazuri exceptionale, cind, in temeiul art. 114 al. 1 din Constitutie, parlamentul dispune de o delegare legislativa si ar abilita guvernul sa emita ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice, aceste ordonante,

DPPpg43

daca ar cuprinde norme de competenta si procedura penala, ar deveni izvor de drept procesual penal, pina la confirmarea lor prin lege. Legea poate autoriza ca si alte acte normative, subordonate ei, sa reglementeze unele aspecte ale procesului penal, dar numai in limitele acestei autorizari si in masura in care nu deroga de la dispozitiile legii. Astfel, legea de organizare judecatoreasca autorizeaza guvernul ca, la propunerea Ministerului Justitiei, sa dispuna prin ordin ca in Municipiul Bucuresti procesele privind infractiuni flagrante sa fie judecate numai de anumite judecatorii.
3.

Interpretarea normelor de drept procesual penal

|n interpretarea normelor de drept procesual penal se aplica toate regulile generale de interpretare admise pentru normele juridice. Din punct de vedere al factorului care face interpretarea, se admite interpretarea autentica, din partea autoritatii insarcinate in acest scop (cum este Curtea Constitutionala in ce priveste constitutionalitatea legilor si ordonantelor), jurisprudentiala, din partea instantelor judecatoresti, in special a Curtii Supreme de Justitie, precum si cea doctrinala, din partea celor care efectueaza analiza stiintifica a continutului unor norme juridice. |n raport de procedeele folosite, exista interpretare gramaticala (literala), logica, sistematica, istorica. Dupa rezultatele interpretarii, aceasta poate fi declarativa, restrictiva, extensiva si analogica. Spre deosebire de normele de drept penal, pentru care nu se admite interpretarea extensiva si cea analogica, pentru a se garanta principiul legalitatii incriminarii si a pedepselor, in domeniul procedurii penale se poate ajunge si la rezultate de extindere a normei de procedura sau la folosirea suplimentului analogic. Interpretarea extensiva, prin argumente a pari, a fortiori si a contrario este posibila in cazul normelor care nu prevad restrictii de drepturi, exceptii de la regula, sanctiuni procesuale grave si cazuri limitative. |n ce priveste suplimentul analogic, prin recurgerea la norme care reglementeaza materii similare, pentru umplerea unor lacune legislative se admite folosirea lui data fiind necesitatea ca procesul penal sa-si poata atinge scopul.

DPPpg44 I.4.

Aplicarea in spatiu si timp a normelor de drept procesual penal

1.

Aplicarea in spatiu a normelor de drept procesual penal

1) Teritorialitatea normelor de drept procesual penal

Spre deosebire de Codul penal, care prevede (art. 38) principiile dupa care se aplica legea penala in spatiu (teritorialitatea, ca regula, si in anumite conditii, personalitatea, realitatea si universalitatea legii penale), Codul de procedura penala rom#n nu reglementeaza aplicarea in spatiu a normelor de drept procesual penal; in aceasta situatie se aplica principiul teritorialitatii, care decurge din art. 1 si 3 din Constitutie, potrivit carora Romnia este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil, teritoriul sau fiind inalienabil; respectind suveranitatea altor state, Romnia isi exercita propria sa suveranitate asupra intregului teritoriu, ceea ce implica deplina si exclusiva aplicare a legilor rom#ne asupra acestui teritoriu. Principiul teritorialitatii normelor de drept procesual penal exprima o dubla cerinta, corespunzatoare celor doua aspecte ale suveranitatii de stat: normele de drept procesual penal rom#n se aplica numai activitatii procesual penale desfasurate pe teritoriul rom#n, neavind aplicare in afara acestui teritoriu, prin respectarea suveranitatii celorlalte state, chiar daca activitatea judiciara a unui stat strain s-ar rasfringe asupra unui cetatean rom#n; activitatea procesual penala se desfasoara pe teritoriul tarii noastre numai in temeiul normelor de drept procesual penal rom#n, normele straine neavind aplicare pe teritoriul nostru, prin respectarea suveranitatii statului rom#n, chiar daca activitatea se refera la un cetatean strain. Daca legea penala are in vedere, in legatura cu aplicarea sa in spatiu, locul unde s-a savirsit infractiunea (in tara sau in strainatate), legea de procedura penala are in vedere locul unde se efectueaza actul procesual sau procedural penal; ca urmare, un act de procedura penala se efectueaza pe teritoriul tarii noastre numai potrivit normelor de procedura penala rom#ne, in conformitate cu dictonul latin locus regit actum. Notiunea de teritoriu al Rom#niei este definita, din punct de vedere al aplicarii legii penale si de procedura penala, in art 142143 Cod penal, care se refera la locul unde se considera savirsita infractiunea pe teritoriul tarii: intinderea de pamint si apele cuprinse intre frontiere, cu subsolul si spatiul aerian al acesteia, navele si aeronavele rom#ne. Desi termenii sau expresiile anume

DPPpg45

explicate in Codul penal au acelasi inteles si in legea de procedura penala (art. 523), este necesar sa se faca rezerva ca, in legatura cu procesul penal, se are in vedere locul unde se efectueaza actul de procedura penala, ceea ce implica unde pot functiona autoritatile judiciare si unde se pot efectua acte de procedura penala.
2) Derogari de la principiul teritorialitatii

Legea permite ca, in anumite situatii, actele de procedura penala efectuate potrivit normelor de drept rom#n sa produca efecte in strainatate si acte de procedura efectuate potrivit normelor de drept ale altor tari sa produca efecte pe teritoriul rom#n. Aceste situatii sint determinate de necesitatea reglementarii unor relatii de sprijin si ajutor reciproc intre state in legatura cu activitatea de combatere a infractiunilor, ceea ce formeaza asistenta juridica internationala. |n baza art. 513 522 sau a dispozitiilor din tratatele de asistenta juridica in materie penala incheiate de Romnia cu alte tari, sint prevazute norme juridice privitoare la comisiile rogatorii, la recunoasterea hotaririlor pronuntate de instantele judecatoresti straine si la extradare. Prin comisie rogatorie internationala activa (in strainatate) se poate cere unui stat strain sa dispuna efectuarea unui act de procedura necesar unui proces penal desfasurat in tara noastra, verificarea unor inscrisuri etc.; actul solicitat, efectuat dupa normele statului caruia i s-a cerut comisia rogatorie, va fi folosit in activitatea judiciara desfasurata in tara noastra; in acelasi mod, in cazul comisiei rogatorii internationale pasive (din strainatate), actul efectuat pe teritoriul tarii noastre, potrivit normelor rom#ne de drept procesual penal, poate fi folosit in activitatea judiciara a altui stat. |n temeiul art. 519 sau al unei conventii internationale, hotarirea penala definitiva pronuntata de un organ judecatoresc strain, precum si actele judiciare efectuate in strainatate pot fi recunoscute de catre instantele judecatoresti rom#ne, in care caz produc efecte juridice in tara noastra. Desi valabilitatea acestor acte depinde de recunoasterea data de o instanta judecatoreasca rom#na, totusi, fiind efectuate potrivit normelor de drept procesual penal straine si de autoritati judiciare straine, exista o derogare de la principiul teritorialitatii prin folosirea lor pe teritoriul nostru. O alta derogare de la principiul teritorialitatii este prevazuta de Legea nr. 4/1971 privind extradarea sau tratatele de asistenta juridica in materie penala,

DPPpg46

potrivit carora actele judiciare care justifica cererea de extradare a unei persoane aflata pe teritoriul nostru pot fi luate in considerare de autoritatile noastre judiciare in rezolvarea cererii, desi sint acte efectuate dupa legea statului care solicita extradarea; ca urmare, aceste acte efectuate potrivit legii straine (copii certificate dupa hotarirea definitiva de condamnare, dupa mandatul de arestare) produc efecte juridice pe teritoriul nostru fara a mai fi necesara recunoasterea lor de catre instantele noastre judecatoresti. Potrivit art. 8 Cod penal, legea penala nu se aplica infractiunilor savirsite de catre reprezentantii diplomatici ai statelor straine sau de alte persoane care, in conformitate cu legile internationale, nu sint supuse jurisdictiei penale a stautlui rom#n. Ca urmare, asupra persoanelor la care se refera art. 8 Cod penal, stabilite prin conventii internationale cu caracter general, nu se aplica normele de drept procesual penal, desi aceste persoane se afla pe teritoriul tarii noastre, deoarece ele nu pot fi urmarite si judecate pe teritoriul tarii noastre. |n cazurile in care pentru o infractiune savirsita in afara teritoriului tarii urmeaza a se aplica legea penala rom#na, in conditiile art. 5, 6 si 7 Cod penal, in lipsa unei conventii internationale care sa dispuna altfel, cauza este de competenta autoritatilor judiciare rom#ne, care vor aplica normele de drept procesual penal rom#n. Pentru asemenea cazuri, in art. 31 Cod procedura penala se prevede competenta teritoriala speciala a instantelor civile sau militare din Municipiul Bucuresti.
2.

Aplicarea normelor de drept procesual penal in timp

1) Aplicarea imediata a normelor de drept procesual penal

|n cazul aplicarii in timp a normelor de drept penal, in art. 1017 Cod penal se prevad, pe linga principiul activitatii, si cazurile in care se aplica principiul retroactivitatii si al ultraactivitatii acestor norme. Codul de procedura penala necuprinzind nici o dispozitie de principiu referitoare la aplicarea in timp a normelor de drept procesual penal, devine operant principiul activitatii, potrivit caruia normele se aplica intre momentul intrarii lor in vigoare si momentul incetarii actiunii lor (tempus regit actum). Daca la aplicarea normelor de drept penal se ia in considerare includerea intre aceste momente a datei savirsirii infractiunii, in cazul normelor de drept procesual penal se ia in considerare data efectuarii actului procesual sau procedural necesar desfasurarii procesului penal. Activitatea normelor de procedura penala este evidenta atunci cind o cauza penala incepe si se termina sub imperiul acelorasi norme de procedura penala in

DPPpg47

vigoare, chiar daca infractiunea, savirsita sub vechea lege de procedura, a fost descoperita sub noua lege; intregul proces a urmat aceleasi norme de procedura penala care erau in vigoare la data descoperirii infractiunii si pina la pronuntarea unei hotariri definitive. Sint cazuri in care un proces penal incepe sub o lege de procedura penala si se continua sub o lege noua, care reglementeaza diferit conditiile si formele de efectuare a unor acte de urmarire sau de judecata. |n doctrina s-au emis trei solutii posibile: legea veche continua sa se aplice tuturor cauzelor incepute sub imperiul ei, iar legea noua se aplica numai cauzelor incepute dupa intrarea ei in vigoare; legea noua se aplica tuturor cauzelor in curs, anulindu-se toate actele care au fost efectuate sub vechea lege, daca sint contrare dispozitiilor din noua lege; legea noua se aplica tuturor actelor procesuale efectuate sub imperiul ei, raminind insa valabile actele efectuate sub imperiul legii vechi, in cazul proceselor in curs de desfasurare, deoarece este firesc ca tot ce s-a facut anterior, dar potrivit unei legi in vigoare, sa ramina bine indeplinit, iar tot ce se face dupa intrarea in vigoare a noii legi, considerata ca reglementeaza mai bine raporturile procesual-penale, sa fie efectuat potrivit normelor acestei legi. Atit Codul de procedura penala din 1936, cit si Legea nr. 31/1968 pentru punerea in aplicare a Codului de procedura penala din 1968 au adoptat cea de-a treia solutie, cea mai judicioasa; primele doua solutii ar fi atras perturbari in desfasurarea procesului penal, fie prin aplicarea concomitenta, in cauze penale similare, a doua proceduri diferite in raport de data cind s-a pornit procesul penal, fie prin desfiintarea a tot ceea ce s-a facut potrivit legii vechi, dar numai pentru cauzele in curs de urmarire penala sau de judecata. |n intelesul solutiei adoptate, se aplica urmatoarele reguli pentru procesele in curs la data adoptarii unor noi norme de procedura penala: norma de drept procesual penal, din momentul iesirii sale din vigoare, nu se mai aplica actelor procesuale si procedurale ce se efectueaza dupa aceasta data, chiar daca se refera la o cauza inceputa sub imperiul ei; norma de drept procesual penal intrata in vigoare nu se aplica actelor si lucrarilor efectuate potrivit dispozitiilor legii anterioare; norma noua de drept procesual penal se aplica tuturor actelor si lucrarilor de procedura ce se efectueaza dupa intrarea ei in vigoare, fara a se face

DPPpg48

deosebire daca procesul penal a fost pornit sub norma noua sau sub norma veche. Datorita aplicarii normei de drept procesual penal tuturor actelor ce se efectueaza dupa intrarea ei in vigoare, chiar in cauzele incepute anterior acestei date, principiului activitatii i s-a dat denumirea de principiul aplicarii imediate a normelor de drept procesual penal.
2) Cazuri generale de extraactivitate a normelor de drept

procesual penal De la principiul aplicarii imediate a normelor de drept procesual penal exista si derogari, cind aceste norme sint fie ultraactive, fie retroactive. Derogarile sint de doua feluri: unele se aplica ori de cite ori lege noua nu reglementeaza situatiile tranzitorii; alte derogari sint prevazute in mod expres in noua lege, care stabileste normele care retroactiveaza si normele care urmeaza sa se aplice din legea veche dupa iesirea ei din vigoare. |n ce priveste normele cu caracter general, ele au fost adoptate mai intii de jurisprudenta, in special de cea franceza, apoi de jurisprudenta rom#na si, in cele din urma, au fost prevazute in lege, atit sub codul anterior, cit si de codul actual. Pentru dreptul procesual penal in vigoare, Legea nr. 31/1968 pentru aplicarea Codului de procedura penala din 1968 cuprinde regula generala de aplicare imediata a normelor de drept procesual penal, cit si cazurile de retroactivitate si de ultraactivitate a acestor norme. Desi aceasta lege reglementeaza modalitatile de punere in aplicare a Codului de procedura penala, la data intrari sale in vigoare (1 ianuarie 1969), facind trecerea de la codul anterior la noul cod, regulile de aplicare au caracter general, reflectind solutiile doctrinale si jurisprudentiale, aplicindu-se ori de cite ori o lege noua aduce modificari dispozitilor codului, afara de cazul cind noua lege adopta dispozitii tranzitorii deosebite. Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1968, nulitatea oricarui act sau lucrari, efectuate sub legea anterioara, poate fi invocata numai in conditiile noului Cod de procedura penala; ca urmare, desi actul implinit sub vechea lege era nul, pentru ca nu se respectase o dispozitie a acestei legi aflata sub sanctiunea nulitatii, devine valabil sub legea noua, daca aceasta nu mai cuprinde sub sanctiunea nulitatii incalcarea cestei dispozitii. Noua lege retroactiveaza, aplicindu-se unui act implinit sub legea veche, validindu-l, desi sub legea veche

DPPpg49

era nul8. Pentru viitor, conform art. 15 al. 2 din Constitutie, legea nu poate dispune retroactiv. |n temeiul art. 3, 4 si 5 din Legea nr. 31/1968, normele referitoare la competenta, termene si cai de atac au capacitatea de a ultraactiva si dupa iesirea lor din vigoare, aplicindu-se, in anumite conditii, cauzelor ce continua sa fie judecate sub legea noua9. S-a adoptat aceasta masura pentru a nu perturba mersul normal al ciclului procesual inceput sub legea veche. |n cazul in care, dupa pronuntarea unei hotariri, a fost deschis dreptul la o cale de atac potrivit legii in vigoare, iar ulterior intervine o norma care inlatura acea cale de atac sau restringe dreptul de a o exercita, se va aplica in continuare legea veche si calea de atac va putea fi exercitata si sustinuta in conditiile legii vechi, care o prevedea, asigurindu-se astfel exercitarea unui drept cistigat in temeiul legii care-l prevederea la data cind a fost deschis. |n ce priveste procedura de judecata si solutiile posibile in calea de atac, se aplica legea noua, considerata ca reglementeaza mai bine procedura de judecata a acelei cai de atac. Pentru aceleasi motive, termenul procedural prevazut de norma in vigoare in momentul cind a inceput sa curga, ramine valabil, chiar daca a fost modificat de norma noua. |n literatura juridica s-a discutat daca ar trebui sa fie extraactive si normele care reglemetneaza probele, prescriptia, plingerea prealabila, atunci cind sint mai favorabile inculpatului. |n ce priveste probele, nu exista criterii sigure care sa poata determina o lege favorabila sau mai putin favorabila, legea noua fiind considerata ca este atit in interesul justitiei, cit si al partilor; pentru prescriptie si plingerea prealabila, cit timp norma este de drept material, creind un cadru legat de conditiile raspunderii penale, se aplica regula de la aplicarea in timp a normelor de drept penal (lex mitior); daca se refera la procedura dupa care pot fi invocate aceste cauze de inlaturare a raspunderii penale si la consecintele lor

8 De exemplu, dac` o hot`rire a tribunalului jude]ean, pronun]at` inainte de august 1991, de un complet de doi judec`tori [i trei asesori populari, era nul`, fiind inc`lcat` o dispozi]ie sanc]ionat` cu nulitatea absolut`, aceast` nulitate nu mai poate fi invocat` sub legea nou` Legea nr. 14/1991 care prevede c` pentru acea cauz` completele de judecat` se formeaz` din doi judec`tori. 9 Cind intr-o cauz` penal` s-a dat o hot`rire de c`tre o instan]` competent` la acea dat` s` judece cauza in prim` instan]` [i intervine, apoi, pin` la judecarea c`ii ordinare de atac, o norm` nou` care prevede competen]a altei instan]e s` judece cauza in prim` instan]`, norma nou` nu se aplic` in cauz`, astfel incit calea de atac ordinar` va fi judecat` de instan]a competent` in raport cu vechea norm`, care astfel ultraactiveaz`

DPPpg50

procedurale, intervin regulile aplicarii imediate a normei de drept procesual penal, potrivit naturii sale juridice.
3) Situatiile tranzitorii prevazute de legea noua

Unele legi care abroga sau modifica norme de drept procesual penal sau introduc institutii si reglementari noi cuprind si dispozitii care reglementeaza situatiile tranzitorii, de la reglementarea anterioara la cea noua, in cauzele in curs de urmarire sau de judecata la data intrarii in vigoare a noii reglementari. |n aceste situatii, reglementarea noua poate sa consacre ultraactivitatea legii vechi. Retroactivitatea legii noi nu este permisa de Constitutie (art. 5 al. 2). |n art. III al Legii nr. 45/1993 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala se prevad astfel de situatii tranzitorii care nu corespund cu cele de aplicare generala. Astfel, potrivit pct. 3, hotaririle pronuntate inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 45/1993 sint supuse cailor de atac prevazute de aceasta lege noua, desi regula consta in supunerea lor cailor de atac prevazute de legea in vigoare la data pronuntarii lor; de asemenea, recursurile in curs de judecata la data intrarii in vigoare a legii noi sint considerate apeluri si urmeaza competenta de judecata potrivit acestei legi, desi declaratia de recurs era un act implinit sub vechea lege si trebuia judecat potrivit acesteia. Dimpotriva, recursurile extraordinare, aflate in curs de judecata la data intrarii in vigoare a Legii nr. 45/1993, vor continua sa fie judecate potrivit legii anterioare; termenele pentru exercitarea cailor de atac ordinare, aflate in curs la data de 1 iulie 1993, incep sa curga, din nou, de la aceasta data, desi ele erau determinate, ca regula, de legea in vigoare la data pronuntarii hotaririi supuse acelei cai de atac. Toate aceste dispozitii tranzitorii au fost adoptate in favoarea partilor; astfel, daca legea noua prevede o noua cale de atac ordinara (apelul), este firesc sa beneficieze de aceasta cale de atac si cel care a declarat recurs, intrucit sub legea veche exista numai aceasta cale de atac; recursul in anulare prevazut de legea noua fiind restrins in ce priveste cazurile in care poate fi exercitat, partilor li s-a conferit dreptul de a se judeca in recursul extraordinar exercitat sub vechea lege, care prevedea conditii mai favorabile partilor. Spre deosebire de derogarile cu caracter general prevazute de Legea nr. 31/1968, care au aplicare ori de cite ori o lege de procedura penala noua nu prevede situatii tranzitorii proprii, in cazul normelor tranzitorii aflate intr-o lege noua, acestea nu au aplicare decit pentru situatiile tranzitorii de la legea anterioara la legea noua care le prevede.

DPPpg51

Cap. III. Principiile fundamentale ale procesului penal

I.5.

Sistemul de principii fundamentale ale procesului penal

1.

Notiunea de principii fundamentale ale procesului penal

Prin principiile fundamentale ale procesului penal se inteleg regulile cele mai generale in temeiul carora este reglementat si se desfasoara procesul penal. Stabilind care este scopul procesului penal, legiuitorul opteaza, in cadrul reglementarii, pentru acele reguli cu caracter general care asigura in cele mai bune conditii realizarea cestui scop si impune, totodata, tuturor participantilor la proces ca, in activitatea lor, sa respecte aceste reguli. Luind in considerare prima cerinta a scopului procesului penal ca orice persoana care a savirsit o infractiune sa fie sanctionata potrivit legii penale principiile fundamentale ale procesului penal trebuie sa imprime o actiune imediata si eficienta a autoritatilor judiciare pentru tragerea la raspundere penala a tuturor celor care au savirsit infractiuni si condamnarea lor potrivit dispozitiilor legii; referindu-ne la a doua cerinta a scopului procesului penal ca nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala principiile fundamentale trebuie sa instituie cele mai puternice garantii pentru realizarea acestor cerinte, respectindu-se neabatut drepturile si libertatile cetatenesti. Ca si in alte ramuri ale dreptului, sfera raporturilor procesual penale a caror reglementare este determinata de reguli cu caracter general poate fi mai intinsa sau mai restrinsa, ceea ce inseamna ca si principiile, ca reguli generale, pot avea o arie de actiune mai intinsa sau mai redusa. Astfel, unele principii determina reglementarea unei institutii de drept procesual penal (cum este principiul liberei aprecieri a probelor); alte principii determina reglementarea unei faze procesuale (de exemplu caracterul scris al urmaririi penale sau caracterul oral al judecatii). Cele mai generale reguli, care determina reglemenarea tuturor institutiilor si fazelor procesual-penale, a intregului proces penal, devin principii fundamentale ale procesului penal. Ca urmare, principiile fundamentale ale procesului penal sint acele reguli cu caracter general care determina toate institutiile procesualpenale si in toate fazele procesului penal. Regulile cu caracter general care nu determina decit reglementarea urmaririi penale sau a judecatii ramin numai la nivelul de principii ale activitatii respective, fiind insa determinate de principiile fundamentale.

DPPpg52

Desi principiile fundamentale determina intreaga reglementare a procesului penal, unele din ele actioneaza totusi in anumite limite, cauzate de interactiunea lor. Existenta unor limite nu le transforma, insa, in principii ale unor institutii sau faze procesuale, ci continua sa fie principii fundamentale, deoarece in actiunea lor generala ele se aplica intregului proces penal. Unele limite au ca ratiune necesitatea imbinarii intereselor generale cu interesele persoanei ocrotite de lege, ca in cazul principiului oficialitatii, care nu actioneaza in anumite cauze pentru a ocroti interesele legitime ale persoanei vatamate; alte limite sint determinate de exercitarea in procesul penal a unei actiuni civile, pentru obtinerea repararii pagubei produse prin infractiune, care are o alta reglementare. Actiunea unui principiu fundamental poate limita actiunea altui principiu fundamental, coordonarea lor fiind necesara pentru realizarea scopului procesului penal; astfel, aflarea adevarului si rolul activ actioneaza asupra desfasurarii procesului penal, dar numai in limitele in care nu se aduce atingere respectarii legii si dreptului la aparare. De aceea, examinarea principiilor fundamentale ale procesului penal nu poate fi despartita de limitele in care acestea actioneaza.
2.

Sistemul de principii fundamentale ale procesului penal rom#n

Prin sistem de principii fundamentale ale procesului penal se intelege ansamblul organizat al tuturor regulilor cu caracterul cel mai general care determina reglementarea si desfasurarea procesului penal. |n cadrul sistemului, principiile fundamentale sint asezate in ordine logica, determinata de puterea lor de actiune si contributia pe care o au la realizarea scopului procesului penal, fiind cuprinse intr-un tot organizat datorita legaturii pe care o au intre ele. |n ce priveste formularea sistemului de principii fundamentale ale procesului penal rom#n, nu s-a conturat un punct de vedere unitar. Sub codurile de procedura anterioare, in care nu a existat o subdiviziune consacrata in mod special principiilor fundamentale, specialistii au propus, dupa diferite criterii, propriul lor sistem de principii fundamentale. Codul de procedura penala din 1968 a prevazut un capitol special intitulat Scopul si regulile de baza ale procesului penal (art. 18), consacrind ca principii fundamentale: legalitatea procesului, oficialitatea, aflarea adevarului, rolul activ, garantarea libertatii, garantarea dreptului de aparare, limba in care se desfasoara procesul penal si folosirea limbii oficiale prin traducator. Fiind consacrate prin lege ca reguli de baza ale procesului penal, s-a tras concluzia ca acestea sint principiile

DPPpg53

fundamentale ale procesului penal, desi unii autori au introdus si alte principii fundamentale. Constitutia Romniei cuprinde prevederi de principiu referitoare la procesul penal care nu sint consacrate in art. 28 Cod procedura penala. |ntrucit prevederile constitutionale sint de imediata aplicare, se poate trage concluzia ca sistemul de principii fundamentale ale procesului penal, consacrat pina acum de Codul de procedura penala, trebuie sa fie perfectionat prin includerea acelor principii de reglementare procesuala care isi au izvorul in prevederile exprese ale Constitutiei. Ca urmare, sistemul de principii fundamentale ale procesului penal rom#n cuprinde, in primul rind, principiile care asigura realizarea scopului procesului penal in mod direct: legalitatea procesului, oficialitatea, aflarea adevarului, rolul activ al autoritatilor judiciare, limba oficiala folosita in procesul penal; in al doilea rind, cuprinde toate prevederile care constituie garantii ale respectarii drepturilor si libertatilor cetatenilor consacrate de Constitutie: egalitatea in fata legii si autoritatilor judiciare, respectarea demnitatii umane, garantarea dreptului la aparare, garantarea inviolabilitatii domiciliului, corespondentei si convorbirilor telefonice.
I.6.

Cerintele principiilor fundamentale ale procesului penal, garantiile si limitele lor

1.

Legalitatea procesului penal (art. 2 al. 1)

Potrivit art. 51 din Constitutia Romniei, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie. Din acest drept constitutional, care sta la baza intregului nostru sistem de drept, decurge si principiul legalitatii procesului penal, care exprima cerinta ca acesta sa se desfasoare potrivit dispozitiilor prevazute de lege. Principiilor de drept penal nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege le corespunde principiul procesual penal nulla justitia sine lege. |n unele lucrari de procedura penala se examineaza principiul legalitatii in opunere cu principiul oportunitatii in promovarea activitatii de tragere la raspundere penala a infractorilor, in sensul ca reprezentantul societatii (Ministerul Public) are obligatia de a actiona impotriva infractorilor ori de cite ori sint indeplinite conditiile prevazute de lege, fara a se lua in considerare vreo oportunitate de ordin politic sau social. Definitia data principiului in art. 2 al. 1, in concordanta cu obligatia respectarii legilor prevazuta de Constitutie, da un

DPPpg54

sens mai larg principiului legalitatii, cerinta respectarii legii nemaifiind limitata la promovarea procesului penal, ci fiind extinsa la intreaga desfasurare a procesului. |n acest inteles, principiul legalitatii procesului penal exprima urmatoarele cerinte:
a) Procesul penal se desfasoara numai de autoritatile instituite prin lege, in

compunerea si competenta prevazuta de lege. Constitutia (art. 123125) prevede ca justitia se infaptuieste, in numele legii, si se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege, fiind interzisa infiintarea de instante extraordinare; Legea de organizare judecatoreasca prevede care sint instantele judecatoresti care infaptuiesc justitia, alaturi de Curtea Suprema de Justitie: judecatoriile, tribunalele, curtile de apel; ca instante militare: tribunalele militare, tribunalul militar teritorial si Curtea Militara de Apel. Judecatorii de la instantele judecatoresti sint independenti si se supun numai legii, o garantie a acestei independente constituind-o inamovibilitatea. S-a constituit astfel autoritatea care are dreptul exclusiv de a infaptui justitia, inlaturindu-se orice alte organisme cu caracter obstesc sau alte autoritati publice. De asemenea, Constitutia (art. 130) prevede ca interesele generale ale societatii in activitatea judiciara sint reprezentate de Ministerul Public, care apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor. |n acest scop, procurorii, prin care Ministerul Public isi exercita atributiile, isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii si impartialitatii, asigurindu-se astfel respectarea legii in activitatea lor. A fost creata, astfel, prin lege autoritatea judecatoreasca necesara pentru realizarea justitiei in cauzele penale, dupa normele unanim admise in legislatiile moderne, excluzindu-se astfel orice alta autoritate de represiune penala, publica sau de alta natura.
b) Autoritatile judiciare si partile, aparatorii si reprezentantii lor trebuie sa

actioneze numai in conditiile si formele prevazute de lege. Respectarea conditiilor prevazute de lege este necesara intrucit legea le considera ca reprezinta modalitatea cea mai potrivita pentru realizarea scopului procesului penal; respectarea formelor procesuale asigura controlul respectarii conditiilor legale din partea autoritatilor judiciare si a partilor, creindu-se astfel posibilitatea descoperirii oricaror incalcari ale legii si inlaturarii lor.
c) Autoritatile judiciare trebuie sa respecte drepturile procesuale ale partilor si

sa le asigure exercitarea lor, deoarece legea considera esentiala contributia

DPPpg55

acestora la solutionarea legala a cauzelor penale. |ncalcarea drepturilor partilor atrage nevalabilitatea actelor efectuate abuziv.
d) La solutionarea cauzelor penale autoritatile judiciare au obligatia sa aplice

intocmai legea penala si legea civila, asigurind astfel cerintele statului de drept in domeniul combaterii si prevenirii fenomenului infractional, in concordanta cu dispozitiile art. 51 din Constitutie. Respectarea legii in desfasurarea si solutionarea cauzelor penale este asigurata prin instituirea de garantii procesuale si de alta natura: |n primul rind, se instituie nevalabilitatea actelor procesuale si procedurale efectuate cu incalcarea unor dispozitii imperative ale legii de procedura penala, pentru cele esentiale intervenind nulitatea absoluta, care opereaza intotdeauna (art. 197 al. 2 si 3), iar pentru celelalte intervenind, atunci cind sint indeplinite conditiile legale, nulitatea relativa (art. 197 al. 1 si 4); neaplicarea sau aplicarea gresita a legii penale si civile atrage nelegalitatea hotaririi penale pronuntate (art. 385 pct. 1320). Sint instituite si sanctiuni de alta natura, cum sint amenda judiciara (art. 198), atunci cind se incalca unele obligatii procedurale, sau chiar raspunderea penala pentru incalcarea unor dispozitii care sint incriminate de legea penala (cercetarea abuziva, represiunea nedreapta, marturia mincinoasa etc.). O alta garantie a legalitatii procesului penal o constituie reglementarea supravegherii si controlului judiciar din oficiu, la plingerea sau la calea de atac folosita de Ministerul Public ori de partile interesate, care asigura descoperirea incalcarilor de lege si aplicarea sanctiunilor corespunzatoare. Astfel, activitatea de cercetare penala este supravegheata de catre procuror (art. 218, 275), cea a procurorului este supusa controlului procurorului ierarhic superior (art. 209 al.ult.) si al instantei judecatoresti (art. 140, 158, 159, 302, 333, 345); legalitatea hotaririi judecatoresti este verificata de instanta care solutioneaza calea de atac, ca ultima instanta de control functionind Curtea Suprema de Justitie. Ca urmare, orice incalcare a legii poate fi constatata si inlaturata. Legalitatea procesului penal implica si unele limite in aplicarea acestui principiu, care sint determinate de dispozitiile legii de procedura penala. Astfel, incalcarile de lege lipsite de importanta, care nu au avut nici o influenta asupra desfasurarii procesului penal si a solutionarii juste a cauzelor penale, nu atrag nulitatea actelor asupra carora s-au produs; depasirea termenului de atacare a unei hotariri judecatoresti atrage mentinerea hotaririi, desi existenta unei

DPPpg56

incalcari a legii in cursul judecatii este posibila. Aceste limite, existente in orice legislatie de procedura penala, se explica prin necesitatea respectarii unei discipline in desfasurarea procesului, in vederea realizarii scopului acestuia intr-un termen rezonabil.
2.

Oficialitatea procesului penal (art. 2 al. 2)

Potrivit acestui principiu fundamental, actele desfasurarii procesului penal se indeplinesc din oficiu, in interes de stat, fara a fi necesara interventia persoanelor care au legatura cu infractiunea savirsita. Principiul oficialitatii decurge din cerinta ca orice persoana care a savirsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit legii penale, ceea ce creaza pentru autoritatile judiciare obligatia de a actiona imediat pentru descoperirea tuturor infractiunilor savirsite, de a-i identifica, trimite in judecata si pedepsi pe toti infractorii; o astfel de obligatie poate fi realizata numai daca autoritatile judiciare actioneaza din proprie initiativa, din oficiu, efectuind ca obligatie de serviciu toate actele necesare atingerii acestui scop. Ca cerinta a principiului oficialitatii, organele de cercetare penala au obligatia de a se sesiza din oficiu despre savirsirea unei infractiuni (art. 221), de a incepe urmarirea penala (art. 228) si de a efectua cercetarea penala (art. 232), facind propuneri concrete procurorului pentru rezolvarea cauzei (art. 256, 258); procurorul are obligatia de a lua, din oficiu, in cursul cercetarii penale, toate masurile necesare (art. 235, 236) si de a dispune trimiterea in judecata a inculpatului fata de care s-a dovedit vinovatia (art. 262); odata sesizata cu judecarea inculpatului, prima instanta are obligatia de a proceda la judecarea si solutionarea cauzei (art. 313, 321, 345), iar instanta sesizata cu o cale de atac are obligatia de a o judeca si solutiona (art. 375, 377, 379, 385); in fine, hotarirea definitiva de condamnare se pune in executare din oficiu (art. 418). |ntrucit exista o obligatie pentru autoritatile judiciare de a efectua din oficiu actele necesare desfasurarii procesului penal, principiul oficialitatii mai poarta si denumirea de principiul obligativitatii inceperii si desfasurarii procesului penal. Garantia juridica a respectarii principiului oficialitatii o constituie prevederea de sanctiuni disciplinare pentru cei care nu efectueaza actele necesare desfasurarii procesului penal, iar legea penala incrimineaza faptele de abuz si neglijenta in serviciu, favorizarea infractorului (art. 246, 249, 264 Cod penal). Principiul oficialitatii actioneaza in latura penala a procesului, prin care este tras la raspundere penala infractorul; in latura civila, prin care se obtine

DPPpg57

recuperarea

pagubelor

produse

prin

infractiune,

actioneaza

principiul

disponibilitatii, caracteristic procesului civil, potrivit caruia autoritatea judiciara actioneaza, de regula, numai la vointa unei persoane, care are facultatea de a sesiza sau nu instanta de judecata, de a dispune continuarea sau nu a procesului, de a cere sau nu executarea dispozitiilor civile din hotarirea definitiva. |n partea finala a art. 2 al. 2 se prevede si o rezerva in aplicarea principiului oficialitatii: afara de cazul cind prin lege se dispune altfel. Rezerva se refera la acele situatii in care legea interzice autoritatilor judiciare sa actioneze in lipsa unei manifestari de vointa din partea persoanei sau autoritatii prevazute de lege. Exceptiile de la principiul oficialitatii constituie cazuri de disponibilitate si se justifica prin necesitatea proteguirii unor interese speciale, cum este interesul victimei de a nu actiona in justitie pe faptuitor sau interesul unei autoritati publice de a nu se actiona prin mijloace penale impotriva unor persoane aparate de imunitate. Unele exceptii de la principiul oficialitatii impiedica inceperea urmaririi penale, iar alte exceptii impiedica continuarea procesului penal. |nceperea urmaririi penale impotriva Presedintelui Romniei, pentru inalta tradare, este conditionata de hotarirea Camerei Deputatilor si a Senatului, constituiti in sedinta comuna (art. 84 din Constitutie). Codul de procedura penala (art. 221 al. 2 si 3) are in vedere urmatoarele exceptii de la inceperea din oficiu a urmaririi penale: lipsa sesizarii organului competent al cailor ferate ori a comandantului militar, in cazul acelor infractiuni pentru care se cere sesizarea lor; lipsa autorizatiei procurorului general ori lipsa dorintei exprimate de guvernul strain. Odata obtinuta plingerea prealabila, sesizarea organului competent ori autorizatia prealabila, actele necesare inceperii si desfasurarii procesului penal se efectueaza in virtutea principiului oficialitatii. Urmarirea sau judecata nu mai poate continua cind persoana vatamata isi retrage plingerea prealabila sau se impaca cu invinuitul sau inculpatul, in cazurile prevazute de lege, deoarece raspundere penala este inlaturata printr-o cauza legala. |n latura civila a cauzei, unde se aplica principiul disponibilitatii, exista exceptii determinate de oficialitate, in sensul ca, pentru pagubele aduse proprietatii publice si persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa, latura civila se porneste si se exercita si din oficiu (art. 17).

DPPpg58

Principiul oficialitatii are strinse legaturi cu principiul legalitatii, care-i determina limitele, dar si cu acele principii care constituie garantii ale drepturilor fundamentale ale cetatenilor.
3.

Aflarea adevarului (art. 3)

Realizarea scopului procesului penal impune autoritatilor cunoasterea completa si exacta a faptelor cauzei si a identitatii faptuitorului, deoarece numai astfel poate fi evitata orice eroare judiciara. Ca urmare, in art. 3 se prevede ca in desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea adevarului cu privire la faptele si imprejurarile cauzei, precum si cu privire la persoana faptuitorului. Acest principiu este consacrat in toate lucrarile de drept procesual penal, fie ca este denumit principiul realitatii, principiul stabilirii adevarului real (obiectiv, material). Fapta penala si imprejurarile care identifica pe faptuitor petrecindu-se in realitatea obiectiva, ele pot si trebuie sa fie cunoscute exact si complet de autoritatile judiciare, iar realizarea acestei cerinte depinde doar de eforturile care se depun, de profesionalismul celor care efectueaza cercetarile, de procedeele folosite. Nu exista tip de proces penal si nu exista tara in care sa nu se fi produs erori judiciare, prin retinerea gresita a faptelor sau prin imposiblitatea de a se identifica faptuitorul; aceste erori si pete albe in cunoastere nu trebuie sa demobilizeze autoritatile judiciare, care au datoria sa intreprinda tot ce este posibil pentru aflarea adevarului in fiecare cauza penala. Adevarul ce trebuie aflat intr-o cauza penala are un caracter obiectiv, anume concordanta dintre faptele petrecute in realitate si faptele retinute prin hotarirea judecatoreasca definitiva. Cunoasterea faptelor si imprejurarilor cauzei se obtine prin probele administrate in cursul procesului penal. Daca au fost administrate toate probele necesare, iar acestea sint de buna calitate, adevarul care se obtine in procesul penal adevar judiciar corespunde adevarului obiectiv; daca, insa, nu au fost administrate toate probele necesare sau probele sint false, adevarul judiciar care sta la baza hotaririi judecatoresti nu mai corespunde cu adevarul obiectiv. Aceasta lipsa de suprapunere a adevarului judiciar cu adevarul obiectiv a produs si va mai produce erori judiciare. |n conceptul de adevar la care se refera art. 3 se cuprinde, in primul rind, constatarea existentei sau inexistentei faptei pentru care se desfasoara procesul penal; daca s-a retinut existenta faptei, se cuprind imprejurarile de loc, timp, mod, mijloace in care aceasta s-a savirsit, forma vinovatiei, mobilul si scopul

DPPpg59

faptei, natura si intinderea urmarilor produse, imprejurarile care pot influenta asupra caracterului si gradului raspunderii (fie in favoarea, fie in defavoarea faptuitorului); se cuprind, de asemenea, imprejurarile care confirma vinovatia sau nevinovatia celui invinuit de savirsirea infractiunii, datele sale de identitate, de stare civila si materiala, antecedente, imprejurari care permit cunoasterea multilaterala a personalitatii acestuia. Ca principiu fundamental al procesului penal, aflarea devarului exprima urmatoarele cerinte:
a) Instituirea pentru toate autoritatile judiciare a obligatiei legale de a afla

adevarul, prin probe, in fiecare cauza penala (art. 202, 287, 378), ceea ce implica desfasurarea unei activitati probatorii complete si de cea mai buna calitate. Realizarea unei astfel de activitati probatorii pretinde de la autoritatile judiciare anumite insusiri si o pregatire profesionala in continua perfectionare. Se cere, astfel, pregatirea calificata a celor ce efectueaza cercetarea penala, a procurorilor si judecatorilor, in special in administrarea probelor si in aprecierea corecta a fiecarei probe si a tuturor probelor in ansamblul lor; aceasta implica nu numai cunostinte de drept procesual penal, ci si de criminalistica, psihologie, logica, precum si experienta practica bogata. Se cere o corectitudine exemplara (loialitate) in administrarea probelor si in consemnarea documentelor procedurale, altfel se ajunge la denaturari si erori in cunoasterea faptelor. Este necesara obiectivitate deplina in administrarea probelor, fiind inacceptabila plecarea de la idei preconcepute de vinovatie a unei persoane cercetate. Trebuie sa se desfasoare investigatii multilaterale si complete pentru cunoasterea faptelor, prin stringerea tuturor probelor necesare lamuririi cauzei sub toate aspectele.
b) Asigurarea pentru parti, in tot cursul procesului penal, a dreptului de a

administra probele care pot contribui la aflarea adevarului (art. 67, 72, 250, 320). Cunoscind mai bine imprejurarile in care s-a savirsit infractiunea, partile isi pot aduce o contributie esentiala la cunoasterea realitatii, prin indicarea imprejurarilor ce trebuie dovedite si a mijloacelor de proba corespunzatoare. Obligatia de corectitudine in administrarea probelor revine si partilor, caci altfel se poate denatura adevarul. Aparatorii partilor au si ei obligatia de a contribui, in mod corect, la aflarea adevarului despre imprejurarile favorabile partii pe care o apara.

DPPpg60 c) |ntrucit in procesul penal adevarul se afla prin intermediul probelor, o mare

importanta o are modul in care este reglementat sistemul probator. Libertatea probelor si a mijloacelor de proba in dovedirea faptelor penale sau a imprejurarilor care inlatura invinuirea constituie o cerinta pentru efectuarea unei probatiuni complete; libera apreciere a probelor, ca mijloc de reflectare a probelor in constiinta politistului, a procurorului, a judecatorului devine cerinta a evaluarii complete si juste a probelor administrate. |n practica s-a constatat ca limitarile nejustificate in aprecierea probelor pot impiedica cunoasterea completa si exacta a tuturor faptelor si imprejurarilor cauzei. d) Procedura de desfasurare a activitatii autoritatilor judiciare si a partilor trebuie sa permita, atunci cind este cazul, administrarea oricarei probe noi concludente si utile, fara nici o piedica formala (art. 65, 67, 250, 320, 380), iar atunci cind se constata ca o hotarire, chiar definitiva, cuprinde o eroare judiciara, sa fie prevazute caile de atac pentru inlaturarea ei (art. 378, 394, 409), exercitabile atit de Ministerul Public, cit si de partile interesate. Cerintele principiului aflarii adevarului isi au concretizarea in dispozitiile indicate ale Codului de procedura penala, incit se poate trage concluzia ca la reglementarea procesului penal s-a avut in vedere aplicarea cestui principiu. Ramine ca, in practica de zi cu zi, autoritatile judiciare si partile sa-si indeplineasca obligatiile prevazute de lege si sa-si exercite drepturile acordate in acest scop, fara de care nu se va putea ajunge la adevar. Garantia aplicarii principiului aflarii adevarului consta in instituirea unui control permanent si eficient asupra modului in care au fost retinute faptele de autoritatile judiciare. Ministerul Public verifica daca organul de cercetare penala a retinut complet si corect faptele cauzei, in caz contrar actioneaza prin administrarea de noi probe si o noua evaluare a lor; prima instanta verifica daca invinuirea formulata de Ministerul Public este intemeiata, avind obligatia sa lamureasca, prin probe, orice lacuna sau indoiala in cunoasterea faptelor; instantele de apel si de recurs au obligatia sa verifice daca faptele si imprejurarile retinute prin hotarirea atacata corespund probelor si reprezinta adevarul, avind dreptul sa desfiinteze orice hotarire care nu este temeinica in ce priveste cunoasterea faptelor cauzei; in fine, orice eroare judiciara se poate inlatura, in conditiile legii, de instanta de revizuire sau, in unele cazuri, de recurs in anulare. Se asigura astfel conditiile ca o hotarire definitiva sa cuprinda constatarea exacta

DPPpg61

si completa a faptelor cauzei, chiar daca in cursul activitatii judiciare s-au produs erori sau limite in cunoasterea lor. |n ce priveste limitele aplicarii principiului aflarii adevarului, ele rezulta, pe de o parte, din dificultatile de cunoastere a unor fapte si imprejurari savirsite cu intentia de a ramine nedescoperite, iar pe de alta parte, de obligatia administrarii probelor numai in conditiile prevazute de lege, ceea ce poate, unori, intirzia descoperirea lor. Aflarea devarului se coreleaza cu alte principii fundamentale ale procesului penal, printre care legalitatea procesului, care ii determina cadrul legal in care se aplica, cu rolul activ al autoritatilor judiciare, care implica initiativa proprie in lamurirea faptelor, cu garantarea dreptului la aparare si limba in care se desfasoara procesul penal, de natura a se obtine contributia partilor la dovedirea imprejurarilor ce le apara interesele lor legitime.
4.

Rolul activ al organelor judiciare (art. 4)

|n legatura cu modul de desfasurare a activitatii judecatoresti exista o deosebire importanta intre procesul penal anglo-saxon si procesul penal continental, inclusiv cel rom#n. |n procesul penal anglo-saxon, judecatorul are rolul de arbitru intre parti, de a veghea ca activitatea acestora sa se desfasoare potrivit legii, lasind ca partile sa-si administreze probele pe care le cred de cuviinta. Procesul penal occidental continental acorda autoritatilor judiciare un rol activ in desfasurarea procesului, de a administra probele pe care le cred necesare in afara cererilor formulate de parti, incercind lamurirea cauzei sub toate aspectele, chiar daca partile sint inactive. Rolul activ poate fi facultativ, asa cum este reglementat in legislatiile de procedura penala din Franta, Belgia, in catre caz este la latitudinea judecatorului sa intervina sau nu in desfasurarea judecatii, dupa cum crede de cuviinta; rolul activ poate deveni o obligatie pentru judecator, ca in reglementarea noastra, atragind ca sanctiune, in caz de neexercitare, desfiintarea hotaririi judecatoresti ca netemeinica, prin neadministrarea tuturor probelor necesare pentru aflarea adevarului. |n cazul rolului de arbitru al judecatorilor, solutionarea justa a cauzei depinde de prestatiile depuse de parti in lamurirea cauzei; o prestatie insuficienta sau gresita a uneia din parti poate atrage o solutionare a cauzei in defavoarea sa, contrar realitatii faptelor. De aceea, rolul pasiv al judecatorilor impune ca partile sa fie intotdeauna asistate de avocati care, prin cunostintele lor de specialitate, isi aduc o contributie importanta la aflarea adevarului. Rolul activ al autoritatii

DPPpg62

judecatoresti, ca principiu fundamental al procesului penal, poate atrage o interventie eficienta in disputa uneori inegala dintre parti sau atunci cind partea nu stie sau nu vrea sa actioneze in apararea intereselor sale. Codul de procedura penala din 1968, in art. 4, prevede ca organele de urmarire penala si instantele de judecata sint obligate sa aiba un rol activ in desfasurarea procesului penal. Aceasta formulare a rolului activ nu este cea mai potrivita, deoarece se confunda cu aceea a principiului oficialitatii, care impune efectuarea din oficiu a actelor necesare desfasurarii procesului penal; de aceea, preferam formularea prin care rolul activ trebuie sa se manifeste in vederea solutionarii legale si temeinice a cauzelor penale, punindu-se astfel accentul pe o interventie de fond, si nu de procedura. Rolul activ apare, asadar, ca o obligatie pentru autoritatile judiciare, indeplinirea acesteia fiind prevazuta sub sanctiune procesuala, constind in nevalabilitatea hotaririlor din care rezulta lipsa rolului activ in solutionarea cauzei. Cerintele principiului rolului activ atrag, pentru autoritatile judiciare, urmatoarele obligatii: a) Sa explice invinuitului si inculpatului, precum si celorlalte parti, drepturile lor procesuale si sa le ajute in exercitarea lor, asigurind lamurirea cauzei sub toate aspectele (art. 76, 120, 202, 237 al. 2, 250, 320, 322). b) Sa dispuna, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru aflarea adevarului cu privire la toate imprejurarile cauzei, daca partile nu au initiativa in solicitarea probelor (art. 202, 216, 287, 331, 378, 380). De regula, rolul activ al autoritatilor judiciare este examinat in raport de aceasta obligatie, astfel incit, atunci cind au ramas imprejurari nelamurite prin probe, se considera ca nu a fost exercitat rolul activ si, ca urmare, probatorul trebuie continuat in vederea lamuririi acestor imprejurari. c) Sa puna in discutia partilor, din oficiu, orice chestiuni de a caror lamurire depinde justa soluionare a cauzei, cerindu-le sa-si exprime punctul de vedere asupra acestor chestiuni (art. 39, 255, 197 al. 1 si 4, 302, 334, 339, 373, 381). d) Sa extinda investigatiile la tot ce este necesar pentru realizarea scopului procesului penal, in special la alte fapte si persoane decit cele pentru care exista sesizare (art. 238, 335, 336, 337) si sa extinda controlul judiciar la alte lipsuri decit cele la care se refera calea de atac folosita (art 371 al. 2, 373, 385).

DPPpg63

Exercitarea rolului activ este garantata prin obligatia pe care o au Ministerul Public si prima instanta de judecata de a restitui cauza pentru completarea urmaririi penale (art. 265, 333) si prin obligatia instantei de apel si de recurs de a desfiinta hotarirea atacata si de a dispune administrarea probelor necesare lamuririi cauzei sub toate aspectele, ori de cite ori se constata lacune in cunoasterea faptelor sau indoieli cu privire la veracitatea lor. Principiul rolului activ prezinta limite determinate de legalitatea procesului si dreptul la aparare, deoarece autoritatile judiciare nu pot avea initiative care ar implica incalcarea legii sau a drepturilor procesuale ale partilor. Rolul activ are o strinsa legatura cu aflarea adevarului, constituind unul din mijloacele prin care se poate asigura constatarea completa si exacta a faptelor.
5.

Desfasurarea procesului penal in limba rom#na

Potrivit art. 13 din Constitutie, in Romnia limba oficiala este limba rom#na. ca urmare, procedura judiciara trebuie sa se desfasoare in limba rom#na, ca limba oficiala, ceea ce inseamna ca atit activitatea orala, cit si documentele procedurale scrise care se intocmesc de autoritatile judiciare si de parti se exprima in limba rom#na. Este o concluzie logica a caracterului national al statului rom#n, proclamat de Constitutie (art. 1 al. 1), care si-a gasit consacrarea in art. 127 din Constitutie si art. 6 din legea de organizare judecatoreasca nr. 92/1992. Pentru a garanta persoanelor apartinind minoritatilor nationale de a lua cunostinta de toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta si de a pune concluzii in limba materna, pe care se presupune ca o cunoaste cel mai bine si prin care si-ar putea face o temeinica aparare, se prevede ca acestia pot folosi un interpret pus la dispozitie in mod gratuit. Se asigura astfel o imbinare corecta intre obligativitatea folosirii limbii oficiale limba rom#na si necesitatea formularii apararilor in limba materna, principiu care se aplica, de altfel, in toate statele nationale. De acelasi drept se bucura si alte persoane care nu inteleg sau nu se pot exprima in limba rom#na, fiind cetateni straini, dar care participa la desfasurarea procesului penal. Prin folosirea interpretului oficial de limba materna se asigura o corecta traducere in si din limba rom#na in pretoriul autoritatii judiciare, existind astfel garantia cunoasterii corecte a pozitiei si punctelor de vedere exprimate de cei ce nu cunosc sau cunosc insuficient limba rom#na.

DPPpg64 6.

Egalitatea in fata legii si autoritatilor judiciare

Cucerire a revolutiei burgheze din 1879, care a desfiintat privilegiile de clasa, cu judecatori si proceduri aplicabile numai nobililor, egalitatea in fata legii si a autoritatilor judiciare s-a inscris ca un principiu fundamental in toate legislatiile democratice. Au mai persistat, insa, discriminari de tratament judiciar chiar in legislatiile democratice pentru deosebiri de rasa, de origine etnica, de apartenenta politica etc. Pentru a institui o egalitate deplina intre persoanele chemate in fata autoritatilor judiciare, in art. 4, 16 si 18 din Constitutie se prevede ca cetatenii sint egali in fata legii si autoritatilor publice fara privilegii si discriminari de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinii, de apartenenta politica, de avere sau origine sociala, nimeni nefiind mai presus de lege; cetatenii straini si apatrizii care locuiesc in Romnia se bucura de protectia generala a persoanelor si averilor, garantata de Constitutie si alte legi. Numai in masura in care justitia se infaptuieste in mod egal fata de toate persoanele se poate realiza o solutionare justa a cauzelor penale, in concordanta cu legea si adevarul. Cerintele principiului egalitatii in fata legii si autoritatilor judiciare sint: a) Urmarirea penala si judecata se efectueaza pentru toate persoanele de aceleasi organe de urmarire si instante de judecata; nu exista organe judiciare create in mod special pentru urmarirea si judecarea anumitor persoane, infiintarea de instante extraordinare fiind interzisa (art. 125 din Constitutie). Aceasta cerinta nu exclude, insa, infiintarea de instante judecatoresti specializate in anumite domenii, cum sint instantele militare, care trebuie sa asigure disciplina in rindul militarilor; de asemenea, nu exclude stabilirea unei competente deosebite pentru judecarea unor persoane care ocupa functii reprezentative in stat Presedintele Romniei, membrii guvernului de catre o singura instanta Curtea Suprema de Justitie (art. 84 si 108 din Constitutie). b) Urmarirea si judecata au loc pentru toate persoanele dupa aceleasi reguli procesuale, neexistind reguli deosebite in raport de rasa, origine etnica, nationalitate, religie, sex, opinie etc. careia ii apartine persoana judecata. Din motive justificate, care nu incalca egalitatea in fata legii, pot exista reguli in plus pentru persoanele care ocupa functii in stat, cum ar fi necesitatea unui anumit vot al Camerei Deputatilor si Senatului, pentru Presedintele tarii, al

DPPpg65

uneia din Camere pentru deputati, senatori si ministri, fara de care nu se poate incepe urmarirea penala in cazul anumitor infractiuni. c) Partile dintr-o cauza penala se bucura de aceleasi drepturi procesuale in fata autoritatilor judiciare, fara nici o discriminare, nimeni nefiind mai presus de lege. Data fiind pozitia diferita a partilor din proces, legea poate limita drepturile procesuale ale unei parti numai in legatura cu latura penala sau cu latura civila, dar limitarea se aplica in mod egal tuturor persoanelor care se afla in situatia acelei parti, nefiind o discriminare in raport de criteriile la care se refera Constitutia. Garantia aplicarii principiului egalitatii o constituie sanctionarea cu nulitatea a actelor procesuale sau procedurale care s-ar indeplini prin discriminari intre persoanele care participa la procesul penal.
7.

Respectarea demnitatii umane (art. 5 1)

Principiile umanitare, consacrate pe plan international si prin legislatiile statelor democratice, exprima cerinta ca persoanele trase la raspundere penala, chiar in cazul in care se fac vinovate de infractiuni grave, sa nu fie supuse unor tratamente inumane si degradante. Prin aderarea Romniei (1990) la Conventia impotriva torturii si altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, s-a nascut obligatia pentru tara noastra de a introduce in legislatia interna dispozitii privind respectarea demnitatii umane in reglementarea regimului pedepselor, precum si tratamentul ce se aplica invinuitului sau inculpatului in cursul procesului penal. Ca urmare, prin Legea nr. 32/1990, s-a introdus art. 51 in capitolul din Codul de procedura penala privind scopul si regulile de baza ale procesului penal, care prevede: Orice persoana care se afla in curs de urmarire penala sau judecata trebuie tratata cu respectarea demnitatii umane. Supunerea acesteia la tortura sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsita de lege. |n mod corespunzator, in Codul penal s-a introdus art. 2671, prin care se incrimineaza tortura si supunerea la tratamente inumane sau degradante. Folosirea de violente, amenitari ori alte mijloace de constringere in scopul de a obtine proba era interzisa prin art. 68; dispozitia principiala introdusa in Codul de procedura penala este mult mai generala, deoarece interdictia se refera nu la activitatea de probatiune, ci la toate situatiile in care o autoritate judiciara are legatura directa cu o parte din proces cel mai des invinuitul sau inculpatul situatii in care comportamentul trebuie sa fie civilizat, cu excluderea oricarui act

DPPpg66

de tortura sau de tratament crud, inuman sau degradant. Ca parte in procesul penal, persoanei trebuie sa i se dea respectul demnitatii sale. |nsemnatatea acestui principiu este subliniata si de art. 22 al. 2 din Constitutie, care prevede dreptul persoanei la viata si la integritatea sa fizica si psihica.
8.

Garantarea libertatii individuale si a sigurantei persoanei (art. 5)

Regimurile democratice se intemeiaza pe libertatea persoanei, au declarat-o inviolabila si, prin lege, au stabilit garantiile acestei inviolabilitati. O consecinta importanta a inviolabilitatii persoanei in ce priveste procesul penal este regula urmaririi si judecarii cauzelor penale cu invinuiti sau inculpati aflati in stare de libertate. Nevinovatia unei persoane fiind presupusa de lege pina la pronuntarea unei hotariri definitive, este firesc ca procesul sa se desfasoare in starea normala a persoanei, care este starea de libertate individuala. Ar fi insa nerealist de a se crede intr-un comportament de cooperare din partea unora dintre infractori la desfasurarea procesului penal; de asemenea, nu este exclusa savirsirea de noi infractiuni de catre cei urmariti sau judecati penal, aflati in stare de libertate. De aceea, nu exista legislatie care sa nu admita, atunci cind este cazul, luarea de masuri de exceptie privind privarea sau restringerea libertatii celor aflati in urmarire penala sau in judecata pentru savirsirea de infractiuni, masuri de natura a asigura desfasurarea si solutionarea in bune conditii a procesului penal. Codul de procedura penala din 1968, in redactarea initiala, consacra principiul garantarii libertatii astfel: |n cursul procesului penal nici o persoana nu poate fi retinuta sau arestata decit in cazurile si conditiile prevazute de lege. Formularea principiului avea un caracter prea vag, deoarece nu se instituiau garantii privind libertatea persoanei impotriva eventualelor abuzuri care s-ar produce; de aceea, era necesara o perfectionare a principiului garantarii libertatii persoanei, in care sa fie incluse un minimum de garantii, prevazute si in actele internationale privind drepturile fundamentale ale omului. Prin Legea nr. 32/1990 s-a modificat textul initial al art. 5 Cod procedura penala in sensul aratat mai sus, inscriindu-se garantii importante privind libertatea persoanei, dindu-se astfel un continut mai bogat acestui principiu fundamental al procesului penal. Considerind de o deosebita insemnatate restringerea, pe cit posibil, a cazurilor in care pot fi luate masuri de privare sau de limitare a libertatii persoanei, precum si

DPPpg67

instituirea de conditii restrictive la luarea si mentinerea unor asemenea masuri, Constitutia Romniei (art. 23) a inscris dispozitii cu caracter constitutional, obligatorii pentru legea de procedura penala, care constituie puternice garantii ale inviolabilitatii libertatii individuale a cetatenilor. Garantiile constitutionale si cele inscrise in Codul de procedura penala, instituite pentru principiul garantarii libertatii persoanei si a sigurantei sale sint: a) Masurile prin care se pot aduce atingeri libertatii persoanei sint strict prevazute de lege (art. 136) si nu pot fi luate decit in cazurile limitativ prevazute de lege (art. 148). b) Numai autoritatile imputernicite de lege pot dispune masuri care aduc atingere libertatii individuale si numai in anumite conditii. Daca retinerea care este de scurta durata, poate fi dispusa de organul de cercetare penala, arestarea preventiva si celelalte masuri preventive nu pot fi dispuse decit de catre un magistrat procurorul in cursul urmaririi penale si instanta de judecata in cursul judecatii (art. 136). Celui retinut sau arestat i se aduc la cunostinta, in limba pe care o intelege, motivele retinerii sau arestarii, iar invinuirea in cel mai scurt termen, numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu. c) Cel arestat se poate plinge in legatura cu legalitatea mandatului de arestare la instanta de judecata, formata din judecatori independenti si inamovibili, care este obligata sa se pronunte de indata, prin hotarire motivata, dupa ce a ascultat pe cel arestat, asistat in mod obligatoriu de catre aparator.
d) Durata privarii de libertate este strict determinata de lege (art. 144, 146, 149,

155), la expirarea termenelor legale masura privativa de libertate incetind de drept (art. 140). Prelungirea duratei arestarii preventive in cursul urmaririi penale se aproba numai de instanta de judecata, pe termene scurte; inculpatul este adus in fata instantei, asistat de aparator (art. 159). Eliberarea celui retinut sau arestat este obligatorie daca motivele care au determinat aceste masuri au disparut (art. 139). Persoane arestata are dreptul de a cere, in tot cursul procesului, punerea sa in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune (art. 5). e) Locurile de retinere si de detinere sint verificate, periodic, de propcurori si judecatori delegati in acest scop, care au dreptul de a lua masuri imediate pentru punerea in libertate a persoanelor aflate fara baza legala in aceste locuri.

DPPpg68

f) Orice persoana impotriva careia s-a luat ilegal o masura preventiva are dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de lege. Noile garantii privind libertatea individuala a persoanei, cele mai multe cu caracter constitutional, sint de natura a inlatura abuzul in luarea si mentinerea masurilor de constringere in cadrul procesului penal, fiind cunoscut ca in statul autoritar anterior nu putine au fost astfel de abuzuri.
9.

Prezumtia de nevinovatie

Formulata in 1789 in Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului, prezumtia de nevinovatie a fost o reactie democratica impotriva sistemului inchizitorial al procesului penal. Criticata de scoala pozitivista, care pretindea o prezumtie de vinovatie pentru infractorii innascuti si din obisnuinta, pentru a se lua impotriva lor masuri de aparare sociala chiar ante delictum, critici insusite de legislatiile fasciste, prezumtia de nevinovatie si-a gasit consacrarea tot ca o reactie impotriva terorismului judiciar in Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948 (art. 11) si in Pactul International privind drepturile civile si politice din 1966 (art. 14 pct. 2). Recunoscuta ca aplicabila si sub codurile de procedura penala rom#ne din 1864 si 1936, prezumtia de nevinovatie a fost introdusa in Codul de procedura penala din 1968, sub aceasta denumire, ca o regula de probatiune, in formularea: |nvinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa. |n literatura de specialitate din ultimii ani s-a sustinut inscrierea prezumtiei de nevinovatie ca principiu fundamental al procesului penal, unii autori incluzind-o printre principiile fundamentale existente ale procesului penal. Constitutia Romniei din 1991 a inscris prezumtia de nevinovatie printre drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, in cuprinsul articolului privind libertatea individuala (art. 23 al. 8), in formularea: Pina la raminerea definitiva a hotaririi judecatoresti de condamnare persoana este considerata nevinovata. Prin dispozitia expresa a Constitutiei, prezumtia de nevinovatie devine un drept fundamental al cetateanului si, referindu-ne la situatia persoanei invinuite de savirsirea unei infractiuni, trebuie sa fie considerata ca un principiu fundamental al procesului penal rom#n. Daca in multe coduri de procedura penala este formulata prezumtia de nevinovatie ca un principiu fundamental al procesului penal, putine sint constitutiile care consacra in mod expres acest principiu, ceea ce subliniaza alinierea ei la rigorile actelor internationale privind drepturile omului.

DPPpg69

Prezumtia de nevinovatie decurge din cerinta ca nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere, constituind o garantie pentru orice persoana ca, in lipsa probelor de vinovatie, nu poate fi trimisa in judecata si condamnata; prin acest principiu, autoritatile judiciare sint obligate sa administreze probele necesare pentru dovedirea invinuirii si sa traga, in lipsa unor astfel de probe, concluzia nevinovatiei invinuitului sau inculpatului. Prezumtia de nevinovatie constituie baza procesuala a dreptului la aparare si a drepturilor procesuale acordate invinuitului. Numai acceptind teza rezultata din prezumtia de nevinovatie, ca simpla invinuire nu inseamna si stabilirea vinovatiei, ca raspunderea prezumtiei legale de nevinovatie se realizeaza abia prin hotarirea definitiva de condamnare, se explica reglementarea pozitiei invinuitului ca subiect al procesului penal, a inculpatului ca parte in proces, pozitie care implica recunoasterea de drepturi procesuale, pina la o pozitie procesuala egala cu a Ministerului Public si a celorlalte parti. Principiul prezumtiei de nevinovatie nu inseamna atitudine pasiva fata de infractori; acest principiu cere ca organul care efectueaza urmarirea penala impotriva unei persoane sa dovedeasca vinovatia ei in asemenea conditii incit sa nu existe nici un dubiu asupra ei; cere, de asemenea, ca instanta de judecata sa nu declare vinovata o persoana pina cind vinovatia ei nu rezulta cu certitudine din probele administrate; se inlatura astfel posibilitatea condamnarii intemeiate pe probabilitati, pe aparente, asigurindu-se aflarea adevarului cu privire la faptele cauzei. Ca principiu fundamental al procesului penal, prezumtia de nevinovatie determina structura procesului penal si unele institutii fundamentale ale acestuia. Daca pentru inlaturarea prezumtiei de nevinovatie se cere o hotarire judecatoreasca definitiva de condamnare, inseamna ca fara activitatea instantelor judecatoresti nu se poate aplica legea penala; fiecare autoritate judiciara in fata careia se prezinta cauza penala organ de cercetare penala, Minister Public, instanta judecatoreasca trebuie sa plece de la prezumtia de nevinovatie si nu poate inainta cauza mai departe daca nu exista probe certe de vinovatie. Prezumtia de nevinovatie trece sarcina probatiunii asupra celui ce invinuieste, cu obligatia de a dovedi in mod cert vinovatia inculpatului, altfel aplicindu-se consecinta acestei prezumtii potrivit careia indoiala profita inculpatului (in dubio pro reo). Implicatiile prezumtiei de nevinovatie se refera si la solutiile pe care le

DPPpg70

poate pronunta instanta de judecata, efectul suspensiv al cailor de atac, caracterul de exceptie al masurilor preventive etc. Toate cerintele mentionate ale prezumtiei de nevinovatie, patrunzind in structura si institutiile de baza ale procesului penal, conduc la adoptarea sa ca unul din principiile sale fundamentale.
10. Garantarea dreptului la aparare (art. 6)

|n constitutiile multor tari, garantarea dreptului la aparare este inscrisa printre dispozitiile referitoare la activitatea instantelor judecatoresti. Conformindu-se Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si Pactului International privind drepturile civile si politice, potrivit carora dreptul la aparare este unul dintre drepturile omului, Constitutia din 1965 (art. 31 al. 3) si Constitutia Romniei din 1991 (art. 24) inscrie dreptul la aparare printre drepturile si libertatile cetatenesti. |n consecinta, Codul de procedura penala din 1968 a prevazut printre regulile de baza ale procesului penal si principiul garantarii dreptului la aparare. |n legatura cu formularea dreptului la aparare, se observa ca dispozitiile din Constitutia din 1965 si Codul de procedura penala din 1968 au extins garantarea lui in tot cursul procesului, dar nu a prevazut nici un fel de garantii pentru realizarea lui. Dupa 1989, in vederea alinierii legislatiei noastre la actele internationale privind drepturile omului, care inscriu numeroase garantii ale dreptului la aparare, prin Legea nr. 32/1990 s-a modificat art. 6 Cod procedura penala, introducindu-se garantiile de baza ale acestui drept. |n Constitutia din 1991 s-a inscris garantia importanta potrivit careia in tot cursul procesului partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Din modul de redactare a art. 6, in modificarea suferita prin Legea nr. 32/1990, rezulta, in primul rind, intinderea beneficiului dreptului de aparare la toate partile din proces, nu numai la inculpat, persoana care are cel mai mare interes sa se apere impotriva invinuirii si a pretentiilor civile; totodata, dreptul la aparare este garantat si invinuitului care, desi nu este parte in proces, are interesul de a se apara in cadrul urmaririi penale. |n al doilea rind, rezulta ca, desi garantia se extinde asupra tuturor partilor, totusi legiuitorul are in atentie deosebita pe invinuit si inculpat, pentru care prevede garantii mai multe. |n fine, dreptul la parare este garantat in tot cursul procesului, avind astfel semnificatia unor garantii mai puternice ale dreptului la aparare in faza de urmarire penala. Daca in art. 24 din Constitutie era firesc sa se prevada garantia cea mai importanta pentru dreptul la aparare asistenta juridica din partea unui avocat

DPPpg71

continutul dreptului la aparare este mult mai larg reglementat in art. 6, in noua redactare, care cuprinde garantiile de baza ale acestui drept. De aceea, se poate afirma ca dreptul la aparare consta in totalitatea mijloacelor instituite de lege pentru constatarea si invocarea imprejurarilor ce sustin apararea, precum si pentru aplicarea dispozitiilor favorabile partii care se apara. Aceste mijloace de aparare constau in drepturi procesuale acordate partilor din proces, garantii procesuale in vederea exercitarii acestor drepturi si asigurarea unei asistente juridice de calitate.
a) Drepturile procesuale acordate partilor din proces, precum si invinuitului,

constituie mijloacele prin care acestea isi sustin interesele legitime in fata autoritatilor judiciare. Astfel, invinuitul sau inculpatul are dreptul de a cunoaste invinuirea ce i se aduce (art. 70) si probele ce o sustin (art. 254, 294), de a combate invinuirea prin administrarea probelor necesare (art. 66), de a participa la efectuarea urmaririi penale (art. 104, 129, 130); celelalte parti au dreptul de a promova activitatea de urmarire penala prin plingere (art. 222, 279), de a face cereri si memorii (art. 301), de a administra probe (art. 67) si de a participa la unele acte de urmarire penala. |n cursul judecatii toate partile au dreptul de a participa la actele de judecata (art. 291), de a cere administrarea unor probe noi (art. 320), de a avea cuvintul oral asupra tuturor chestiunilor puse in discutie (art. 289) si cuvintul in cadrul dezbaterilor judiciare (art. 340), inculpatul avind si ultimul cuvint (art. 341), de a exercita caile de atac prevazute de lege (art. 362, 3852, 396), de a contesta modul in care se pune in executare hotarirea penala definitiva (art. 460461). Exercitarea acestor drepturi de catre invinuit sau inculpat contribuie la infirmarea unei invinuiri neintemeiate sau atenuarea unei invinuiri mai grave decit cea reala; pentru celelalte parti, exercitarea acestor drepturi asigura sustinerea si dovedirea invinuirii (partea vatamata), a pretentiilor civile (partea civila), infirmarea sau limitarea raspunderii civile (partea responsabila civilmente).
b) Garantiile procesuale sint mijloacele prin care partilor li se da posibilitatea

deplinei exercitari a drepturilor procesuale ce li s-au recunoscut. Constituie astfel de garantii procesuale, in primul rind, obligatiile impuse de lege autoritatilor judiciare de a aduce la cunostinta partilor drepturile procesuale pe care le au si de a le ajuta in exercitarea lor, caci aceste drepturi ar putea ramine neexercitate cita vreme partile nu au cunostinta de existenta lor sau de

DPPpg72

modul in care pot fi exercitate (art. 76, 120, 202, 237 al. 2, 320). Pentru invinuit sau inculpat se prevede in mod expres (art. 6 al. 3) ca organele judiciare au obligatia sa-l incunostinteze despre fapta pentru care este invinuit, incadrarea juridica a acesteia si sa-i asigure posibilitatea pregatirii si exercitarii apararii. |n al doilea rind, constituie garantii procesuale obligatiile ce sint prevazute pentru autoritatile judiciare de a administra probele in aparare, in cazul cind partile nu actioneaza in acest sens (art. 202, 216, 287, 378), avind initiativa in lamurirea cauzei sub toate aspectele, precum conditiile si formele in care trebuie sa se desfasoare activitatea autoritatilor judiciare, care asigura cadrul necesar pentru exercitarea dreptului la aparare, egal si echitabil pentru toate partile. O garantare a dreptului la aparare o constituie si instituirea unui control eficient, de natura a duce la descoperirea cazurilor in care dreptul la aparare a fost incalcat (supravegherea din partea Ministerului Public, participarea partilor la judecata, caile de atac) si obligatia de a se desfiinta orice act procesual sau procedural efectuat cu incalcarea grava a legii de procedura penala.
c) Asistenta juridica consta in sprijinul de specialitate acordat de un aparator,

persoana abilitata sa foloseasca cunostintele sale juridice si experienta sa judiciara in vederea apararii intereselor legitime ale partilor. |n art. 24 din Constitutie se prevede aceasta garantie in formularea: |n tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, ceea ce asigura o asistenta juridica de calitate; in acest sens se exprima si art. 1 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat, care prevede ca profesia de avocat se exercita numai de membrii barourilor. Modificarile ulteriore aduse Codului de procedura penala prin Legea nr. 32/1990 (art. 6, 171, 172) intaresc garntia asistentei juridice prin extinderea ei in mod eficient si in cursul urmaririi penale. Astfel, in art. 6 al.ult. se prevede ca autoritatile judiciare au obligatia sa-l instiinteze pe invinuit sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator, consemnindu-se aceasta in procesul-verbal de ascultare, iar in art. 23 al. 5 din Constitutie se prevede ca invinuirea se aduce la cunostinta numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu; de asemenea, in art. 172 se prevede ca aparatorul-avocat poate asista la toate actele de urmarire penala, la unele dintre ele asistenta fiind obligatorie. |n fine, se prevad numeroase cazuri in care asistenta juridica din partea unui

DPPpg73

avocat este obligatorie (art. 171), autoritatile judiciare fiind obligate, in aceste cazuri si in conditiile legii, sa ia masuri pentru asigurarea asistentei juridice a invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales, sub sanctiunea nulitatii absolute a actelor efectuate in lipsa sa. Prin noile acte legislative s-au extins si intarit garantiile dreptului la aparare si aceasta linie de dezvoltare a reglementarii acestui drept nu este inca epuizata. Principiul garantarii dreptului la aparare se coreleaza cu legalitatea procesului, cu aflarea adevarului, care asigura cerinta stabilirii nevinovatiei sau imprejurarilor favorabile, cu rolul activ, prin care autoritatile judiciare au obligatia de a actiona si in favoarea apararii, cu prezumtia de nevinovatie, pe care se intemeiaza.
11. Inviolabilitatea domiciliului si secretul corespondentei

|n art. 17 al Pactului International privind drepturile civile si politice se prevede ca nimeni nu va putea fi supus vreunei imixtiuni arbitrare si ilegale in viata sa particulara, in familie, domiciliu sau corespondenta sa. Aceste drepturi fundamentale ale cetatenilor trebuie ocrotite in procesul penal impotriva oricaror imixtiuni din partea autoritatilor judiciare. |n art. 27 din Constitutie se prevede ca Domiciliul si resedinta sint inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramine in domiciliul sau resedinta unei persoane fara invoirea acesteia. Interdictia fiind generala, inseamna ca se adreseaza si autoritatilor care, sub diferite pretexte, ar incalca acest drept fundamental al cetateanului. Garantia respectarii inviolabilitatii domiciliului si a resedintei consta in incriminarea faptei de violare de domiciliu (art. 192 Cod penal), iar pentru functionari si a faptei de abuz in serviciu prin ingradirea unor drepturi (art. 247 Cod penal). Avind in vedere ca, totusi, sint situatii in care apare necesar sa se patrunda in domiciliul sau resedinta unei persoane, Constitutia prevede ca se poate deroga prin lege atunci cind o cere apararea sigurantei nationale sau a ordinii publice ori executarea unui mandat de arestare sau a unei hotariri judecatoresti. Asadar, exceptiile procedurale de la inviolabilitatea domiciliului sau a resedintei sint limitate constitutional, perchezitiile fiind justificate numai in situatiile aratate. De asemenea, se stabilesc garantii in ceea ce priveste modul de efectuare a perchezitiei; ele nu pot fi ordonate decit de magistrat politia fiind exclusa de la acest drept efectuarea perchezitiei trebuie sa respecte formele prevazute de lege (mandat de perchezitie, efectuarea numai ziua, prezenta

DPPpg74

martorilor asistenti, incheierea unui proces-verbal despre cele constatate). Perchezitiile in timpul noptii sint interzise, afara de cazul flagrantului delict. Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al convorbirilor telefonice si al celorlalte mijloace de comunicare este declarat inviolabil prin art. 28 din Constitutie. |ncalcarea acestui drept constitutional este sanctionata de legea penala, prin incriminarea faptei de violare a secretului corespondentei. Spre deosebire de inviolabilitatea domiciliului sau a resedintei, pentru care Constitutia prevede si derogari prin perchezitii efectuate in conditiile legii, pentru inviolabilitatea secretului corespondentei si a convorbirilor telefonice nu se prevede nici o derogare. Cu toate acestea, Codul de procedura penala sau alte legi pot prevedea si cazuri in care corespondenta si convorbirile telefonice ar putea fi interceptate in caz de necesitate, pentru aducerea la bun sfirsit a procesului penal, precum si conditiile in care se va putea proceda in acest mod, deoarece in art. 49 din Constitutie se prevede ca exercitiul oricaror drepturi sau al unor libertati poate fi restrins numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, desfasurarea instructiei penale; restringerea trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii. De altfel, in Codul de procedura penala se prevad situatiile in care se poate proceda de autoritatile judiciare la derogari de la secretul corespondentei si al convorbirilor telefonice, precum si a conditiilor in care se poate proceda la aceasta. Perfectionarea legislatiei de procedura penala va trebui sa restringa aceste cazuri si sa instituie noi garantii pentru a nu se abuza in practica autoritatilor judiciare.

DPPpg75

Titlul II AC}IUNEA PENAL~ {I AC}IUNEA CIVIL~ |N PROCESUL PENAL Cap. I. Obiectul si trasaturile actiunii penale si ale actiunii civile
1.

Conceptul de actiune in justitie si obiectul ei

1) Conceptul de actiune in justitie

|n cazul incalcarii unei norme de drept substantial penal, civil, administrativ intervine raspunderea juridica a celui ce a incalcat norma, prin chemarea acestuia in fata autoritatii judecatoresti spre a suferi constringerea de stat prevazuta pentru fapta savirsita. Tragerea la raspundere juridica a celor care au incalcat o norma de drept substantial se obtine prin intermediul actiunii in justitie, exercitata in cadrul unui proces. Se numeste actiune in justitie mijlocul (instrumentul) juridic prin care o persoana este trasa la raspundere juridica in fata autoritatii judecatoresti pentru a fi obligata sa suporte constringerea de stat corespunzatoare normei de drept incalcate. Dupa felul raspunderii juridice care decurge din norma de drept incalcata penala, civila, administrativa, disciplinara actiunea prin intermediul careia persoana vinovata este adusa in fata autoritatii judecatoresti spre a raspunde de fapta savirsita poarta denumirea de actiune penala, civila, administrativa, disciplinara. Spre a se putea aplica sanctiunea prevazuta de norma de drept substantial incalcata, actiunea se exercita in fata instantelor judecatoresti deoarece, in temeiul art. 125 din Constitutie, justitia se realizeaza prin aceste autoritati publice ale statului de drept. |n cazul incalcarii unor norme de drept administrativ si disciplinar, actiunea se poate exercita, initial, si in fata altor organe de stat, dar sub controlul instantelor judecatoresti. Actiunea in justitie are o mare insemnatate pentru desfasurarea procesului de orice natura ar fi, caci fara exercitarea actiunii in cadrul procesului nu se poate ajunge la tragerea la raspundere a unei persoane si la aplicarea sanctiunii prevazute de norma incalcata; fara actiune exercitata nu poate avea loc judecata in fata instantelor judecatoresti si infaptuirea, astfel, a justitiei. De aceea, exercitarea actiunii in justitie constituie elementul dinamic care impulsioneaza

DPPpg76

desfasurarea procesului pina la pronuntarea unei hotariri definitive de instanta judecatoreasca. Importanta actiunii in justitie consta si in stabilirea limitelor in care urmeaza sa se desfasoare judecata, instantele judecatoresti urmind a se pronunta numai cu privire la faptele si persoanele fata de care a fost exercitata actiunea in justitie; pentru depasirea acestor limite ale judecatii, este necesara fie extinderea actiunii in justitie, fie exercitarea unei noi actiuni. |n literatura juridica se face distinctie intre actiunea in justitie, de natura procesuala, cum rezulta din definitia data, dreptul la actiune, de natura substantiala, si cererea in justitie, ca act procesual. Dreptul la actiune in justitie decurge din edictarea normei de drept substantial si consta din imputernicirea legala a celui prejudiciat de savirsirea unei fapte ilicite de a trage la raspundere juridica in fata justitiei persoana care a incalcat legea. Astfel, in cazul savirsirii unei infractiuni, statul (societatea) are dreptul sa traga la raspundere penala pe faptuitor, aducindu-l in fata justitiei pentru a i se aplica sanctiunea prevazuta de legea penala; persoana prejudiciata printr-o fapta ilicita are dreptul de a trage la raspundere civila pe autorul faptei, aducindu-l in fata justitiei spre a fi obligat la repararea prejudiciului. Realizarea dreptului de a trage la raspundere juridica se obtine prin exercitarea actiunii in justitie, care are caracter procesual. Asadar, dreptul la actiune constituie temeiul juridic substantial al actiunii in justitie, sub aspect procesual. |n literatura juridica veche, sub influenta doctrinei civiliste, dreptul la actiune era confundat cu actiunea in justitie; in literatura actuala in materie procesual penala, actiunea in justitie are caracter autonom. Elementele raspunderii juridice sint reglementate de legea substantiala penala, civila, administrativa iar intrunirea lor in fapta savirsita si in persoana faptuitorului constituie temeiul de drept si de fapt care permite promovarea si exercitarea actiunii in justitie. Astfel, numai daca s-a savirsit o infractiune si faptuitorul raspunde penal devine intemeiata actiunea penala si, prin exercitarea ei, se realizeaza tragerea la raspundere penala a infractorului. Desi in vocabularul judiciar se confunda uneori actiunea in justitie cu cererea in justitie, in realitate ne aflam in prezenta a doua notiuni; cererea in justitie constituie doar un act procesual initial, prin care se pune in miscare actiunea in fata instantei judecatoresti; dupa introducerea cererii in justitie si, ca urmare, a punerii in miscare a actiunii, aceasta este exercitata in continuare, dinamizind intreaga desfasurare a procesului pina la pronuntarea unei hotariri judecatoresti

DPPpg77

definitive; asadar, cererea in justitie constituie doar un moment al exercitarii actiunii.

2) Obiectul si subiectii actiunii in justitie

Actiunea in justitie are un obiect, determinat de temeiul juridic din care decurge, constind in tragerea la raspundere juridica a persoanei impotriva careia este indreptata. Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savirsit infractiuni, actiunea civila tragerea la raspundere civila a persoanelor care raspund din punct de vedere civil pentru paguba cauzata prin fapta savirsita, iar actiunea administrativa tragerea la raspundere contraventionala pentru contraventia comisa. Tragerea la o anumita raspundere juridica semnifica aducerea persoanelor in cauza in fata autoritatii judecatoresti pentru ca acestea sa stabileasca raspunderea lor si sa aplice sanctiunile ce decurg din norma de drept incalcata prin fapta lor. Obiectul actiunii in justitie este determinat de norma de drept substantial, care prevede conditiile in care intervine raspunderea si sanctiunile care pot fi aplicate. Astfel, raspunderea penala este reglementata de legea penala, care prevede ca singurul temei al raspunderii este infractiunea, stabilind totodata trasaturile esentiale si continutul infractiunii, precum si sanctiunile care pot fi aplicate in realizarea raspunderii penale pedepse, masuri educative, masuri de siguranta. Raspunderea civila este reglementata de legea civila, care prevede elementele raspunderii civile, precum si sanctiunile care pot fi aplicate reparatia in natura sau prin despagubiri civile. Exista obiect al actiunii in justitie cit timp subzista, potrivit legii substantiale, raspunderea juridica a celor care au incalcat legea; in momentul cind intervine o cauza legala care inlatura raspunderea, actiunea in justitie ramine fara obiect, se stinge, si nu mai poate fi promovata sau, daca a fost promovata, nu mai poate fi continuata. Actiunea in justitie este promovata si sustinuta de un subiect activ, de regula persoana vatamata prin incalcarea legii, si este indreptata impotriva persoanei care raspunde din punct de vedere juridic pentru fapta sa, denumit subiect pasiv al actiunii in justitie. Dreptul la actiune, in sens substantial, apartine persoanelor ocrotite de legea substantiala si care, in urma savirsirii unei fapte ilicite, au suferit o vatamare morala, fizica, materiala fiind subiectii pasivi ai faptei ilicite. |n cazul savirsirii unei infractiuni, statul, a carui ordine de drept a fost incalcata, si-a rezervat

DPPpg78

dreptul de a trage la raspundere penala pe infractor, drept care este, in acelasi timp, si o indatorire; in cazul unei fapte ilicite care a provocat o paguba, subiect pasiv este persoana lezata, care devine subiectul activ al actiunii in justitie, pentru a obtine repararea pagubei suferite. Daca subiectul activ al dreptului la actiune este determinat de legea materiala, subiectul activ al actiunii in justitie este determinat de legea de procedura, care reglementeaza titularii exercitiului actiunii in justitie. Astfel, exercitiul actiunii penale este incredintat, de regula, Ministerului Public, dar in anumite cazuri poate fi incredintat persoanei vatamate sau altor autoritati; actiunea civila este exercitata, de regula, de persoana prejudiciata sau de reprezentantii sai, dar in anumite cazuri poate fi exercitata si de Ministerul Public. Subiectul pasiv al actiunii in justitie persoana impotriva careia se exercita actiunea este determinat de legea materiala, singura care poate stabili persoana ce poate fi trasa la raspundere juridica. Legea penala prevede ca raspunde penal numai persoana fizica ce a savirsit o infractiune, raspunderea fiind personala; totodata, se prevede ca nu raspund penal minorii care nu au implinit 14 ani, minorii intre 1416 ani lipsiti de discernamint si persoanele iresponsabile; potrivit legii civile, raspunde din punct de vedere civil persoana fizica sau juridica ce a cauzat prejudiciul sau persoana care raspunde, potrivit legii civile, pentru paguba cauzata prin fapta acestuia. Actiunea in justitie este intemeiata numai daca persoana impotriva careia se indreapta face parte dintre subiectii pasivi ai acelei actiuni, determinati de legea materiala corespunzatoare.
3) Punerea in miscare si exercitarea actiunii in justitie

Pentru tragerea efectiva la raspundere juridica a unei persoane este necesar, in primul rind, ca aceasta sa fie legala si temeinica, in sensul existentei dreptului la actiune, si, in al doilea rind, sa fie pusa in miscare si exercitata actiunea in cadrul unui proces. Daca existenta dreptului la actiune se stabileste in raport de conditiile cerute de legea materiala, punerea in miscare si exercitarea actiunii in justitie are loc potrivit normelor de procedura penala, civila, administrativa. Astfel, Codul de procedura penala reglementeaza cine poate pune in miscare actiunea si, apoi, exercita actiunea penala Ministerul Public, partea vatamata care este actul procesual prin care se pune in miscare (de exemplu rechizitoriul), care sint actele prin care actiunea penala este exercitata in cursul judecatii (sustinerea invinuirii, declararea unei cai de atac) etc. Codul de procedura civila prevede conditiile de capacitate si calitate procesuala ale celui care introduce

DPPpg79

cererea in justitie, conditiile de forma pe care trebuie sa le indeplineasca, actele prin care este sustinuta actiunea etc. Legalitatea procesuala a actiunii in justitie depinde de respectarea conditiilor de punere in miscare si de exercitare prevazute de legea de procedura. Pentru a putea fi pusa in miscare si exercitata actiunea in justitie trebuie, mai intii, sa respecte normele de drept material care reglementeaza elementele raspunderii juridice, deci sa aiba ca temei juridic o prevedere legala prin care se sanctioneaza incalcarea normei de drept si ca temei de fapt existenta unei fapte ilicite savirsite de o persoana care raspunde din punct de vedere juridic. Daca nu sint indeplinite elementele raspunderii juridice prevazute de legea materiala, actiunea in justitie este lipsita de temei juridic si nu poate fi pusa in miscare, iar daca a fost din eroare pusa in miscare, nu mai poate fi exercitata. Astfel, daca se constata ca fapta savirsita nu constituie infractiune, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, deoarece singurul temei al raspunderii penale este savirsirea unei infractiuni; daca fapta savirsita nu a produs nici un prejudiciu, actiunea civila este lipsita de temei juridic si nu poate fi promovata, existenta prejudiciului fiind un element al raspunderii civile. Obiectul actiunii in justitie tragerea la raspundere juridica trebuie sa existe atit in momentul punerii in miscare a actiunii, cit si in tot timpul exercitarii ei, altfel actiunea in justitie devine fara obiect, se stinge si nu mai mai poate fi exercitata. Daca, de exemplu, dupa ce s-a savirsit o infractiune, a intervenit amnistia sau prescriptia (care sint cauze care inlatura raspunderea penala), actiunea penala se stinge, fiind fara obiect, deoarece faptuitorul nu mai poate fi tras la raspundere penala; in cazul in care a intervenit plata, prescriptia sau tranzactia, actiunea civila se stinge, nemaifiind posibila tragerea la raspundere civila prin autoritatea judecatoreasca. Nerespectarea conditiilor de punere in miscare si de exercitare a actiunii in justitie, reglementate de legea de procedura, nu duce la impiedicarea exercitarii actiunii in justitie, deoarece actele procesuale contrare legii sint anulate si refacute, ulterior, potrivit normelor legale de procedura. Astfel, daca rechizitoriul prin care a fost pusa in miscare actiunea penala nu respecta normele de procedura, se dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea lui si noul rechizitor va pune din nou in miscare actiunea penala.

DPPpg80 2.

Actiunile ce se pot exercita in procesul penal si raportul dintre ele

1) Actiunile exercitabile in procesul penal

Savirsirea unei infractiuni aduce atingere, in primul rind, ordinii de drept, care nu poate fi restabilita decit prin tragerea la raspundere penala a infractorului; aceeasi infractiune poate, insa, produce o paguba unei persoane fizice sau juridice, iar instrumentul juridic pentru obtinerea repararii pagubei este actiunea civila; in fine, infractiunea de serviciu aduce atingere disciplinei in munca si poate atrage o actiune disciplinara pentru aplicarea sanctiunilor prevazute de dreptul muncii. Actiunea penala si actiunea civila care decurg din savirsirea aceleiasi infractiuni pot fi exercitate separat, actiunea penala in cadrul procesului penal, iar actiunea civila in cadrul procesului civil, dar cele doua actiuni pot fi exercitate si alaturat in cadrul procesului penal; actiunea disciplinara urmeaza procedura prevazuta de dreptul muncii in cadrul unui proces disciplinar. Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savirsit infractiuni (art. 9 al. 1). Infractorul este adus in fata organelor de cercetare penala si a Ministerului Public, ca invinuit de savirsirea unei infractiuni, dupa care, daca sint intrunite conditiile legale, este tras la raspundere ca inculpat, iar atunci cind instanta de judecata ii aplica sanctiunea prevazuta de legea penala devine condamnat, realizindu-se astfel tragerea la raspundere penala ca obiect al actiunii penala. Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului si a partii responsabile civilmente pentru paguba cauzata de inculpat (art. 14 al. 1). Definitia data de Codul de procedura penala se refera la actiunea civila exercitata in procesul penal, deoarece numai in acest proces exista inculpati. Actiunea civila decurgind din savirsirea unei infractiuni poate fi exercitata si separat, in procesul civil; in unele sisteme de drept, cum e cel anglo-saxon, in fata instantei penale nu se poate exercita o actiune civila, astfel ca persoana lezata prin infractiune trebuie sa se adreseze instantei civile pentru a obtine repararea prejudiciului suferit. |n cele mai multe legiuiri s-a admis ca cele doua actiuni penala si civila avind ca sursa comuna savirsirea aceleiasi infractiuni, sa poata fi exercitata concomitent in acelasi proces penal; in acest sens s-au pronuntat specialistii din domeniul dreptului procesual penal. Procedura penala rom#na cunoaste acest sistem inca din 1864.

DPPpg81

|n argumentarea acestui sistem se porneste de la temeiul de fapt al celor doua actiuni savirsirea unei fapte penale care constituie in acelasi timp o infractiune, ca temei al raspunderii penale, si o fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu, ca temei al raspunderii civile. Prezinta interes, in aceasta situatie, ca cele doua actiuni in justitie care isi au izvorul in aceeasi fapta si se refera la aceeasi persoana ce trebuie trasa si la raspundere penala si la raspundere civila, sa fie exercitate concomitent, intr-un singur proces. |ntrucit actiunea penala nu se poate exercita decit in procesul penal, s-a creat posiblitatea ca in acelasi proces penal sa fie exercitata si actiunea civila. Exercitarea celor doua actiuni in procesul penal prezinta avantaje atit pentru justitie, cit si pentru persoanele interesate: pentru justitie inseamna o economisire de timp si de mijloace materiale daca cele doua actiuni sint exercitate in acelasi proces penal si solutionate prin aceeasi hotarire judecatoreasca, evitindu-se astfel administrarea repetata de probe pentru aceeasi fapta, precum si eventualitatea unor contradictii ce ar putea interveni in hotaririle a doua instante judecatoresti diferite; pentru persoana prejudiciata prin infractiune constituie un mijloc mai lesnicios si mai rapid pentru obtinerea repararii pagubei suferite, cu cheltuieli mai reduse; pentru inculpat exista posibilitatea de a-si putea concentra apararea in acelasi timp si cu privire la actiunea penala si la actiunea civila, ceea ce reduce si cheltuielile ce ar trebui sa le suporte. Atunci cind persoana prejudiciata printr-o infractiune considera preferabila exercitarea actiunii civile in cadrul procesului civil, i se recunoaste un drept de optiune pentru alegerea acestei cai; in cazurile in care actiunea penala nu poate fi exercitata in procesul penal, datorita unei impiedicari legale, atunci persoana vatamata nu poate exercita actiunea civila decit in fata instantei civile.
2) Raportul dintre actiunea penala si actiunea civila exercitate in

procesul penal Caracteristic pentru procesul penal este actiunea penala, caci fara actiune penala nu poate fi promovat procesul penal, iar daca a fost promovat nu mai poate continua. De aceea, este firesc ca, in cazul in care se exercita amindoua actiunile in procesul penal, actiunea penala sa constituie actiunea principala, iar actiunea civila sa devina o actiune accesorie.

DPPpg82

Pozitia de actiune principala si de actiune accesorie rezulta din citeva prevederi procedurale: actiunea civila nu poate fi exercitata in procesul penal daca nu exista o actiune penala pusa in miscare, ceea ce subliniaza caracterul accesoriu in exercitarea actiunii civile; daca actiunea civila ar intirzia solutionarea actiunii penale, se poate disjunge actiunea civila in vederea judecarii ei separat, dar in acelasi proces penal (art. 347);

modul in care se solutioneaza actiunea penala are influenta asupra solutiei ce trebuie daca actiunii civile (art. 346), dupa regula accesorium sequitur principalem. Cind actiunea penala si actiunea civila se exercita concomitent, procesul

penal cuprinde doua laturi:

latura penala in care se exercita actiunea penala; latura civila in care se exercita actiunea civila. Daca una din actiuni se stinge in cursul judecatii, atunci procesul penal

continua numai in latura in care actiunea este exercitabila; astfel, daca actiunea penala se stinge prin amnistie sau decesul inculpatului, latura civila continua pentru tragerea la raspundere civila a mostenitorilor sai; daca actiunea civila se stinge prin renuntarea la reparatii civile, continua numai latura penala pentru condamnarea penala a inculpatului. Sint cazuri in care un inculpat este judecat pentru mai multe infractiuni, ceea ce implica exercitarea mai multor actiuni penale, cite una pentru fiecare infractiune, iar in latura civila se exercita mai multe actiuni civile daca fiecare infractiune a cauzat pagube si se cere repararea acestora.
3) Trasaturile actiunii penale si ale actiunii civile

Datorita obiectului lor de natura diferita, actiunea penala are trasaturi diferite de cele ale actiunii civile, care se pot observa in tot cursul procesului penal. Dreptul de a trage la raspundere penala apartine statului (societatii), iar exercitarea acestui drept, prin actiunea penala, are caracter de ordine publica si este inevitabila; ca urmare, exercitiul actiunii penale este incredintat unei autoritati publice specializate Ministerul Public care are indatorirea de a exercita actiunea penala din oficiu; in cazuri speciale exercitiul actiunii penale este incredintat si altor titulari (de exemplu persoanei vatamate prin infractiune), situatie in care exercitarea actiunii penale devine facultativa.

DPPpg83

Dreptul de a trage la raspundere civila apartine persoanei vatamate prin infractiune, care are facultatea de a-l exercita sau nu; ca urmare, legea incredinteaza exercitiul actiunii civile titularului ei persoana vatamata sau reprezentantului ei, iar exercitarea acestei actiuni este facultativa si la cerere, deoarece se poate renunta la dreptul la reparatii civile; totusi, pentru protectia proprietatii publice si a persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa, actiunea civila pentru repararea pagubelor suferite se exercita obligatoriu si din oficiu. Raspunderea penala este personala, deoarece nu pot fi trase la raspundere penala decit persoanele care au participat efectiv la savirsirea unei infractiuni, ca autori, instigatori, complici; ca urmare, actiunea penala nu poate fi exercitata decit impotriva acestora, stingindu-se prin decesul lor. Raspunderea civila este patrimoniala, caracter imprimat si actiunii civile, care poate fi astfel indreptata nu numai impotriva persoanei care a produs paguba prin fapta sa inculpatul ci si impotriva persoanei responsabile civilmente si chiar impotriva mostenitorilor lor. Actiunea penala este indivizibila, fiind obligatorie exercitarea ei impotriva tuturor participantilor la infractiune care raspund penal, nefiind posibila restringerea ei numai la unii dintre participanti; descoperirea ulterioara si a altui participant la infractiune va atrage, in mod obligatoriu, extinderea actiunii penale si asupra acestuia. Actiunea civila este divizibila, persoana vatamata indreptindu-se impotriva tuturor celor ce raspund din punct de vedere civil sau numai impotriva unora dintre ei. Actiunea penala este indisponibila, in sensul ca Ministerul Public, ca titular al exercitiului ei, nu mai poate, dupa ce a exercitat-o, sa renunte la actiune, aceasta urmind a-si gasi solutionarea prin hotarire judecatoreasca; in cazurile prevazute de lege, persoana vatamata poate renunta la exercitarea actiunii penale prin retragerea plingerii prealabile sau prin impacare. Actiunea civila este disponibila, persoana vatamata avind facultatea sa renunte la exercitiul ei; in cazul pagubelor aduse proprietatii publice, a persoanelor lipsite de capcitatea de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa, actiunea civila capata un anumit caracter de indisponibilitate. Trasaturile diferite pe care le-am examinat se refera la actiunea civila ca institutie a procesului penal; exista insa deosebiri si intre actiunea civila care se

DPPpg84

exercita in procesul penal si actiunea civila cu acelasi obiect care se exercita in procesul civil, separat de actiunea penala; cind fapta are caracter civil, actiunea civila nu poate fi introdusa decit la instanta civila unde i se aplica prevederile Codului de procedura penala; in acest caz, actiunea in realizarea raspunderii civile are caracterul oricarei actiuni civile, exercitindu-se facultativ si la cerere, fiind divizibila si disponibila. Actiunea ce se exercita in procesul penal este o institutie a acestui proces si imprumuta astfel elemete din trasaturile actiunii penale, in special elemente de oficialitate, prin derogare de la principiul disponibilitatii, aplicabil in procesul civil. Astfel, daca repararea pagubei se face in natura, procurorul si instanta de judecata pot actiona din oficiu prin restituirea lucrului, sau restabilirea situatiei de fapt anterioare savirsirii infractiunii (art. 169, 170); in celelalte cazuri, sint obligate sa cheme persoana vatamata si sa-i puna in vedere ca poate cere repararea pagubei exercitind actiunea civila in procesul penal (art. 76). Daca paguba a fost cauzata proprietatii publice sau persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa, actiunea civila se porneste din oficiu (art. 163). Trasaturile caracteristice ale actiunii penale si actiunii civile au determinat si reguli diferite in ce priveste subiectii lor activi si pasivi, punerea in miscare si exercitarea lor in procesul penal, dupa cum diferite sint si solutiile pe care le pot

Cap. II. Subiectii actiunii penale si ai actiunii civile capata prin hotarirea instantei de judecata.
I.7.

Categorii de subiecti ai actiunii penale si ai actiunii civile

1) Subiectii activi si pasivi ai actiunii penale

|n domeniul aplicarii legii penale, literatura de specialitate se refera la subiecti activi si pasivi ai infractiunii si subiecti activi si pasivi ai raportului de drept penal. Astfel, subiect activ al infractiunii este infractorul, persoana care a savirsit o fapta penala si raspunde penal de aceasta fapta; subiectii pasivi ai infractiunii sint societatea (statul), a carei ordine de drept a fost incalcata, si eventual persoana vatamata fizic, moral sau material prin fapta savirsita. |n cadrul raportului de drept penal ce se naste din savirsirea infractiunii, subiectul pasiv al infractiunii societatea (statul) devine subiect activ al raportului de

DPPpg85

drept penal, iar persoana care a savirsit infractiunea devine subiectul pasiv al raportului de drept penal. |n domeniul dreptului procesual penal, in cadrul caruia se exercita actiunea penala, exista subiecti activi ai exercitiului actiunii penale, cu dreptul de a efectua acte procesuale prin care o persoana este trasa la raspundere penala in fata autoritatii judecatoresti; acesti subiecti activi sint Ministerul Public, partea vatamata, alte autoritati publice su persoane imputernicite de lege. Subiectii activi ai actiunii penale indeplinesc functia de invinuire, functie procesuala ce se manifesta prin punerea in miscare a actiunii penale si exercitarea ei, constind in formularea invinuirii impotriva faptuitorului, inculparea acestuia prin actul de punere in miscare a actiunii penale, trimiterea sau chemarea in judecata penala, sustinerea si dovedirea invinuirii in fata instantei de judecata, incusiv prin exercitarea cailor de atac si sustinerea lor in fata instantelor competente. Functia de invinuire are o mare importanta in combaterea si prevenirea infractiunilor, deoarece prin exercitarea ei infractorii sint adusi in fata instantelor judecatoresti pentru a li se aplica sanctiunile prevazute de legea penala. Functia de invinuire constituie elementul dinamic care face sa inainteze procesul penal de la inceperea urmaririi penale pina la pronuntarea hotaririi penale definitive. Ca subiect pasiv al raportului de drept penal, infractorul devine subiect pasiv al actiunii penale sub aspect procesual, in sensul ca impotriva sa se exercita actiunea penala pentru a fi supus raspunderii penale. Daca, de principiu, infractorul este subiectul pasiv al actiunii penale, sub denumirea de inculpat, nu intotdeauna subiectul pasiv al actiunii penale inculpatul este si subiectul pasiv al raportului de drept penal; astfel, atunci cind, dintr-o eroare judiciara, este pusa in miscare actiunea penala impotriva unei persoane, sub invinuirea de savirsire a unei infractiuni, deci ca infractor, daca se constata ca nu inculpatul a savirsit fapta, ci alta persoana, actiunea penala a avut ca subiect pasiv o persoana care, in realitate, nu era infractor. De aceea, plecind de la prezumtia de nevinovatie, care are aplicabilitate in tot cursul procesului penal, subiectul pasiv al actiunii penale se numeste inculpat, deoarece impotriva sa s-a declansat un act de inculpare, calitatea de infractor fiind stabilita abia la terminarea procesului penal, cind printr-o hotarire definitiva se pronunta condamnarea sa penala. Actiunea penala avind caracter personal, subiectul pasiv nu poate fi decit

DPPpg86

persoana invinuita de savirsirea unei infractiuni, cu excluderea oricarei alte persoane. Inculpatul are dreptul de a combate invinuirea ce i se aduce, fie pentru infirmarea ei, fie pentru stabilirea unei invinuiri atenuate; acest drept are denumirea generala de drept la aparare. |ntrucit actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala, iar inculpatul actioneaza pentru combaterea ei, in unele lucrari de specialitate se considera ca inculpatul exercita in procesul penal o contraactiune; se acorda acestei contraactiuni in aparare o functie procesuala proprie, de a dinamiza procesul penal chiar daca actiunea penala este stinsa. Codul de procedura penala nu foloseste in nici una din prevederile sale expresia de contractiune, dar cuprinde in principiul garantarii dreptului la aparare toate actele procesuale care se considera ca fac parte din contraactiune, adica cele care combat actiunea penala ca fara temei juridic, fara obiect sau nelegala. Asadar, contraactiunea, institutie de natura civilista, nu este prevazuta de lege ca institutie procesual-penala, nu constituie, in terminologia Codului de procedura penala, decit dreptul la aparare, sub multiplele aspecte pe care le imbraca. |n procesul penal, ca opunere la functia de invinuire, se recunoaste existenta functiei de aparare impotriva exercitiului actiunii penale, constind din activitatea inculpatului de a combate invinuirea ce i se aduce, prin dovedirea ei ca neintemeiata, ca stinsa ori ca nelegala, sau prin dovedirea caracterului sau mai putin grav decit cel formulat. Fiecare persoana fiind considerata nevinovata pina la dovedirea vinovatiei sale, inseamna ca functia de aparare nu-si are aplicabilitatea decit in momentul in care se exercita functia de invinuire, deci in momentul formularii invinuirii unei persoane. |n exercitarea functiei de aparare, inculpatul este sustinut de aparator, care il asista in fata autoritatilor judiciare, exercitind drepturile procesuale ale acestuia, precum si propriile sale drepturi.
2) Subiectii activi si pasivi ai actiunii civile

{i in domeniul aplicarii legii civile sint subiecti activi si pasivi ai faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu si subiecti activi si pasivi ai raportului de drept civil. Subiect activ al faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu este persoana care a savirsit fapta; subiect pasiv al unei astfel de fapte este persoana fizica sau juridica prejudiciata. |n cazul raportului de drept civil decurgind dintr-o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, subiect activ devine persoana care a suferit prejudicii

DPPpg87

din fapta ilicita ce a fost savirsita, deci subiectul pasiv al faptei, iar subiecti pasivi devin persoanele care raspund din punct de vedere civil pentru paguba produsa, cel care a savirsit fapta si persoana responsabila civilmente pentru paguba produsa de faptuitor. Spre deosebire de actiunea penala, care are, sub aspect procesual, ca subiect activ principal Ministerul Public, actiunea civila care se exercita in procesul penal are ca subiect activ persoana prejudiciata prin infractiune, ce intervine in procesul penal contra inculpatului, spre a obtine obligarea lui la repararea prejudiciului pe care l-a produs si, eventual, contra persoanei responsabile civilmente. Persoana care are pretentii la reparara pagubei suferite prin infractiune capata denumirea de parte civila, fiind definita (art. 24 al. 2) ca persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului penal. Aceasta persoana, daca intelege sa-si valorifice dreptul la reparatii civile in cadrul procesului civil, se numeste reclamant. Parte civila poate fi persoana prejudiciata prin infractiune, dar, actiunea civila avind caracter patrimonial, o pot exercita si mostenitorii persoanei fizice si succesorii persoanei juridice. |n unele cazuri, poate exercita actiunea civila si Ministerul Public, care devine astfel subiect activ si al actiunii civile, sau chiar instanta de judecata. Subiectii activi ai actiunii civile indeplinesc functia de sustinere a pretentiilor civile, functie procesuala ce se manifesta prin solicitarea, in cadrul procesului penal, ca instanta de judecata sa oblige pe inculpat si pe responsabilul sau civilmente la repararea pagubei produse prin infractiunea supusa judecatii penale, prin dovedirea pretentiilor solicitate, inclusiv prin sustinerea acestora in fata instantei de judecata si prin exercitarea cailor de atac. Functia de sustinere a pretentiilor civile constituie elementul dinamic care face sa progreseze procesul penal in latura sa civila; intrucit actiunea civila este disponibila, de principiu se poate renunta la exercitarea ei, ceea ce face sa inceteze latura civila a procesului penal. Subiecti pasivi ai actiunii civile pot deveni acele persoane fizice sau juridice care raspund din punct de vedere civil de prejudiciul cauzat prin infractiune. Este subiect pasiv al actiunii civile inculpatul, care, fiind invinuit de savirsirea faptei penale, raspunde direct de paguba produsa prin fapta sa. Inculpatul devine subiect pasiv atit in actiunea penala, cit si in actiunea civila. |n afara de inculpat, poate fi subiect pasiv al actiunii civile persoana care, potrivit legii civile, raspunde pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului si care, in

DPPpg88

procesul penal, capata denumirea de parte responsabila civilmente. Printr-o gresita interpretare a dispozitiilor legii civile care reglementeaza raspunderea pentru pagubele provocate cauzate prin fapta ilicita a altei persoane, se poate ca in calitate de parte responsabila civilmente sa fie introdusa o persoana care, in realitate, nu este civilmente responsabila; aceasta persoana va ramine ca parte responsabila civilmente in procesul penal pina cind se va stabili lipsa de temei a introducerii sale in proces. Actiunea civila avind caracter patrimonial, in caz de deces, devin parti responsabile civilmente si persoanele succesoare ale responsabilului civilmente, asa cum actiunea civila se poate exercita si impotriva mostenitorilor inculpatului. Inculpatul si partea responsabila civilmente exercita in procesul penal functia de aparare impotriva pretentiilor civile, functia procesuala care consta in combaterea pretentiilor de reparare a pagubei formulate de partea civila, prin dovedirea netemeiniciei sau nelegalitatii lor, ori prin dovedirea unei raspunderi civile mai reduse. Aceasta functie procesuala se poate exercita numai atunci cind se formuleaza pretentii civile si se exercita actiunea civila. |n exercitarea functiei de sustinere a pretentiilor civile si a functiei de aparare impotriva acestor pretentii, partea civila, inculpatul si partea responsabila civilmente pot fi reprezentate, potrivit legii civile, precum si asistate de aparator.
3) Autoritatile judiciare penale si partile din proces

|ntre subiectii activi ai actiunii penale si, uneori, si ai actiunii civile se situeaza Ministerul Public, instantele judecatoresti si alte autoritati; potrivit Codului de procedura penala, organele de urmarire penala si instantele de judecata fac parte din organele judiciare penale. Constitutia a renuntat la denumirea de organe ale puterii si administratiei, organe judecatoresti si ale procuraturii, folosind, insa, denumirea de autoritati publice, printre care si Autoritatea judecatoreasca; in cadrul autoritatii judecatoresti se includ instantele judecatoresti (art. 123129) si Ministerul Public (art. 130131). De acea in curs se foloseste si terminologia adoptata de Constitutie, instantele judecatoresti, Ministerul Public, alte autoritati cu activitate procesuala fiind denumite autoritati publice judiciare sau, comprimat, autoritati judiciare. Autoritatile judiciare sint subiectii oficiali ai procesului penal. |ntre subiectii activi si pasivi ai actiunii penale si ai actiunii civile se includ si persoanele private, legate direct de infractiunea savirsita, actionind pentru apararea intereselor lor legitime nascute din fapta savirsita: partea vatamata, cu

DPPpg89

interesul sa sustina invinuirea pentru a obtine condamnarea penala a celui ce a savirsit infractiunea a carei victima a fost; partea civila actioneaza in proces pentru a obtine repararea pagubei suferite prin infractiunea savirsita; inculpatul se apara impotriva invinuirii ce i se aduce si a pretentiilor formulate impotriva sa de partea civila; partea responsabila civilmente combate pretentiile la reparatii civile ale partii civile. Ceea ce caracterizeaza pozitia procesuala a acestor parti este capacitatea juridica ce li se confera prin lege de a participa la procesul penal, in vederea sustinerii intereselor legitime nascute din infractiunea ce este urmarita in judecata. Pentru a se delimita de autoritatile publice judiciare, partile sint considerate subiecti particulari ai actiunii penale si ai actiunii civile. |n procesul penal actioneaza ca subiecti ai actiunii penale si ai actiunii civile autoritatile judiciare si partile din proces. O prima deosebire dintre autoritatile judiciare si parti o constituie caracterul permanent al autoritatilor judiciare, care le permite sa actioneze in legatura cu toate infractiunile ce se savirsesc si impotriva tuturor infractorilor, si caracterul accidental si eventual al partilor din proces, care participa in proces numai daca s-a savirsit o infractiune care a adus atingere intereselor legitime pe care le apara. Astfel, Ministerul Public este o autoritate permanenta, care reprezinta interesele generale ale societatii si functioneaza permanent in vederea descoperirii tuturor infractiunilor care s-au savirsit, se savirsesc si se vor mai savirsi in viitor, pentru identificarea si tragerea la raspundere penala a tuturor persoanelor care le-au savirsit; partea vatamata nu poate exista decit atunci cind unei persoane concrete i s-a produs o vatamare prin infractiunea savirsita; partea civila poate actiona in procesul penal numai daca prin fapta penala savirsita s-a produs unei persoane o paguba; partea responsabila civilmente participa in proces numai daca, potrivit legii civile, exista vreo persoana care raspunde civil pentru paguba cauzata de inculpat; in fine, fiecare infractiune savirsita are autorii, instigatorii, complicii ei, care devin inculpati, dar care sint altii de la infractiune la infractiune. Autoritatile judiciare actioneaza in numele societatii (statului) si apara interesele generale si individuale impotriva tuturor infractiunilor savirsite; partile din proces actioneaza in interes personal si apara interesele personale legate de infractiunea care le-a determinat. Astfel, obtinerea condamnarii penale a inculpatului sau obligarea lui la despagubiri civile satisfac interesul personal al partii vatamate si al partii civile, vatamate sau prejudiciate prin infractiunea comisa.

DPPpg90

Autoritatile judiciare, actionind in interesul general al societatii, desfasoara activitatea procesuala ca obligatie de serviciu; partile, carora li se permite exercitarea sau combaterea actiunii penale si a celei civile, au, de principiu, dreptul de a participa la proces, dar pot accepta ca procesul sa se desfasoare si fara participarea lor. |nsa cind prezenta partilor este necesara, mai ales a inculpatului, autoritatile judiciare pot impune prezentarea acestora la proces. Partile isi sustin sau isi apara interesele lor legitime participind la activitatea autoritatilor judiciare, in fata carora se desfasoara procesul penal; cu acest prilej, partile pot formula cereri, prezenta memorii, iau parte la efectuarea unor acte procesuale si procedurale, pun concluzii cu privire la diferite chestiuni sau cu privire la solutia ce trebuie data in cauza; asupra tuturor cererilor, memoriilor, concluziilor hotarasc autoritatile judiciare, care le pot admite sau respinge. Numai in cazurile prevazute de lege cererea partilor se impune autoritatilor judiciare (cum ar fi retragerea plingerii prealabile, impacarea), cind trebuie sa se inceteze procesul penal. Partile au o pozitie procesuala egala intre ele, avind dreptul sa foloseasca aceleasi mijloace procesuale in sustinerea actiunii penale si a actiunii civile, ca si in apararea impotriva exercitiului lor. Egalitatea partilor inlatura orice preponderenta din partea unora in detrimentul altora si creaza cea mai buna modalitate de rezolvare completa, obiectiva si legala a cauzei. |n cadrul judecatii, unde trebuie sa existe egalitate intre functia de invinuire si cea de aparare, egalitatea procesuala se refera si la Ministerul Public, desi este o autoritate judiciara, acesta folosindu-se de aceleasi mijloace procesuale recunoscute partilor. Egalitatea procesuala intre partile din proces se realizeaza in conditiile unor pozitii contrare, obtinindu-se astfel contradictorialitatea dintre parti: in actiunea penala intre partea vatamata, care sustine invinuirea, si inculpat, care exercita dreptul sau la aparare; in actiunea civila intre partea civila, care sustine pretentiile civile, si inculpat, impreuna cu partea responsabila civilmente, care exercita dreptul la aparare impotriva pretentiilor civile. Judecata este reglementata pe principiul contradictorialitatii, care consta din disputa procesuala dintre cele doua categorii de parti; la aceasta disputa ia parte si Ministerul Public, pe de o parte, singur sau alaturi de partea vatamata, in exercitarea actiunii penale, iar pe de alta parte alaturi sau singur in exercitarea

DPPpg91

actiunii civile. |n cursul judecatii, Ministerul Public are o pozitie procesuala egala cu a partilor. Cind intr-o cauza penala sint mai multi inculpati (autori, instigatori sau complici la aceeasi infractiune), mai multe parti vatamate, parti civile si parti responsabile civilmente, ale caror interese izvorasc din aceeasi fapta penala, se formeaza grupuri de parti cu interese comune, care actioneaza de pe aceeasi pozitie procesuala; ele formeaza un consortium litis, o grupa de parti cu interese comune, care actioneaza prin mijloace ce folosesc tuturor. Ministerul Public apara interesele generale ale societatii in legatura cu toate aceste grupuri procesuale. |n legatura cu conceptul de parte in procesul penal, in literatura juridica s-a sustinut ca procesul penal cunoaste si alte parti in afara celor prevazute in art. 23 si 24, sau ca ar trebui admise si alte parti decit acestea.

|ntr-o opinie se confera statului calitatea de parte in procesul penal, ca subiect pasiv al infractiunii, titular al dreptului de a trage la raspundere penala, cu motivarea ca includerea sa in mod expres in lege printre partile din proces nu a fost necesara, fiind subinteleasa. Desi autorii acestei opinii fac deosebire intre dreptul la actiune, sub aspect substantial, si actiunea in justitie, sub aspect procesual, cind se refera la partile din proces (deci la parti ca subiecti ai actiunii penale si ai actiunii civile), considera statul ca parte in proces subiect activ al actiunii penale, cind in realitate statul este titular al dreptului la actiune, sub aspect substantial.

|ntr-o alta opinie se propune, de lege ferenda, instituirea unor noi parti in procesul penal, anume intervenientul in interes propriu, dupa modelul procesului civil. Aceasta propunere urmareste rezolvarea in procesul penal a tuturor raporturilor civile care au legatura cu infractiunea ce face obiectul procesului penal. Credem ca nu trebuie complicat procesul penal cu rezolvarea unor raporturi de drept civil care depasesc legatura de dependenta a actiunii civile (accesoriul) fata de actiunea penala (principalul), raporturi civile care intra in competenta instantei civile. Fara a fi considerate parti in procesul penal, pot fi chemate la judecata, pentru

a le fi opozabile unele masuri de constringere de drept penal, persoanele detinatoare ale unor bunuri ce urmeaza a fi confiscate. Astfel, in situatia in care bunul supus confiscarii, ca urmare a savirsirii infractiunii, nu se mai afla la inculpat, persoana care il detine sau urmeaza a fi obligata la plata echivalentului

DPPpg92

banesc, conform art. 254, 256 si 257 Cod procedura penala, trebuie introdusa in proces in calitate de detinator al bunului; participind la judecata; detinatorul bunului se poate apara cu mijloacele procesuale aflate la dispozitia partilor; el nu este parte in proces, deoarece nu este subiect al actiunii penale sau al actiunii civile.
4) Aparatorii. Reprezentantii. Substituitii procesuali

Persoana care participa in procesul penal pentru a acorda asistenta juridica uneia din parti are calitatea de aparator. Au dreptul sa actioneze in calitate de aparator cei ce exercita profesia de avocat. |n art. 24 din Constitutie se prevede in mod expres ca in tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, ceea ce creaza un cadru juridic de calitate pentru asistenta juridica acordata de aparator. Aparatorul nu este nici autoritate judiciara, nici parte in proces. Desi prin activitatea sa, de a ajuta la aflarea adevarului si la solutionarea legala si justa a cauzei, pozitia aparatorului se apropie de cea a autoritatilor judiciare, care urmaresc acelasi obiectiv, totusi aparatorul nu poate fi inclus intre autoritatile judiciare, pentru ca o asemenea calitate nu-i este recunoscuta prin lege, profesia de avocat fiind autonoma, nefacind parte din autoritatile publice. Aparatorul nu este nici parte in proces, aceasta rezultind din dispozitia legala care prevede ca aparatorul acorda asistenta juridica partilor din proces, ceea ce delimiteaza pozitia de aparator de cea de parte in proces (art. 171, 173); de asemenea, aparatorul nu are interese personale ce izvorasc din savirsirea infractiunii pentru a fi subiect al actiunii penale sau al celei civile, pentru a fi parte in proces, el aparind interesele legitime ale unei parti. Aparatorul are astfel o pozitie procesuala distincta, apropiindu-se prin unele trasaturi de autoritatile judiciare, iar prin altele de partile din proces. Examinarea problemelor privind aparatorul intr-un capitol referitor la subiectii activi si pasivi ai actiunii penale si ai actiunii civile se explica prin capacitatea juridica a aparatorului de a exercita drepturile procesuale ale partilor pe care le asista, ceea ce inseamna exercitarea functiei de invinuire pentru partea vatamata, de aparare pentru inculpat, de sustinere a pretentiilor civile pentru partea civila sau de aparare impotriva acestor pretentii pentru partea responsabila civilmente. Fiind un subiect procesual distinct, i se rezerva si o sectiune distincta in examinarea pozitiei sale procesuale.

DPPpg93

Persoana care indeplineste, in lipsa unei parti, dar in numele si interesul exclusiv al acesteia, activitatea de exercitare a actiunii penale sau a actiunii civile, ori de aparare in legatura cu aceste actiuni, are calitatea de reprezentant. Aparatorul acorda asistenta juridica partii in prezenta acesteia; reprezentantul exercita drepturile si indeplineste obligatiile procesuale ale partii in lipsa acesteia, care, fie nu doreste, fie nu poate sa se prezinte personal in fata autoritatilor judiciare. Activitatea reprezentantului se desfasoara in numele si interesul partii, astfel incit masurile luate si solutiile date de autoritatea judiciara se refera la partea reprezentata, desi ele au fost cerute sau sustinute de reprezentant. Pentru reprezentant exista obligatia de a indeplini in cele mai bune conditii mandatul primit. Ca si aparatorul, reprezentantul nu este parte in proces, dar prin drepturile pe care le are exercita actiunea penala sau actiunea civila, ori combate, in aparare, cele doua actiuni. |n unele cazuri, reduse la numar, legea autorizeaza anumite persoane sa exercite un drept procesual in interesul uneia din partile din proces (cum ar fi introducerea unei cereri, declararea unei cai de atac). Persoana imputernicita de lege sa exercite in numele sau un drept procesual al unei parti, in interesul acesteia, are calitatea de substituit procesual. Spre deosebire de reprezentant, care actioneaza in numele si in interesul partii, fiind obligat sa actioneze si raspunzind de activitatea sa, substituitul procesual actioneaza in numele sau, dar in interesul partii, avind doar facultatea de a actiona atunci cind considera necesar, fara a raspunde in cazul cind nu intervine.
I.8.

Subiectii actiunii penale

1.

Subiectii activi ai actiunii penale Evolutia sistemelor de exercitare a actiunii penale

1) Sisteme de exercitare a actiunii penale

A.

|n literatura juridica autoritatea sau persoana care exercita actiunea penala se numeste acuzator, avind atributia de a formula invinuirea impotriva unei persoane, aducerea acesteia in fata instantei judecatoresti (trimiterea in judecata sau chemarea in judecata penala), sustinerea invinuirii prin dovedirea si argumentarea temeiniciei ei, precum si cererea de a fi condamnata aceasta persoana la sanctiunile prevazute de legea penala. Termenul de acuzare nu este folosit de actualul Cod de procedura penala, insa era folosit de Codul din 1936 fata de persoana care era pusa sub acuzare de

DPPpg94

Camera de acuzare pentru savirsirea unei crime. |n Constitutia Romniei se foloseste termenul de acuzare (art. 84 al. 3) in legatura cu punerea sub acuzare a Presedintelui Romniei pentru inalta tradare, deci restrictiv in ce prveste fapta si persoana, iar termenul de invinuire pentru orice forma sau persoana (art. 23 al. 5); in raport de aceste dispozitii constitutionale, se poate trage concluzia ca termenul obisnuit este de invinuire, iar special de acuzare. |ntrucit nu exista un cuvint corespunzator care sa defineasca persoana care sustine invinuirea, se poate folosi termenul de acuzator pentru orice autoritate sau persoana care exercita actiunea penala si de acuzare pentru a exprima cu caracter general exercitiul actiunii penale. |n evolutia sa, procesul penal a cunoscut mai multe sisteme de acuzare: acuzarea privata, acuzarea populara, acuzarea din oficiu si acuzarea publica printr-o autoritate speciala. |n sistemul acuzarii private, corespunzator epocii primitive a razbunarii sau compozitiei, exercitarea actiunii penale impotriva celui ce a savirsit o infractiune constituia un atribut al victimei, al rudelor sau al tribului; in societatile dezvoltate acest sistem a devenit ineficient, deoarece combaterea infractiunilor nu poate fi lasata numai la aprecierea si actiunea victimei, mai ales in cazul infractiunilor care aduc atingere societatii, in intregul ei. Ca un corectiv al sistemului acuzarii private, a fost instituit sistemul acuzarii populare, potrivit caruia orice cetatean avea dreptul sa formuleze si sa sustina acuzarea; si acest sistem a fost considerat necorespunzator, pentru ca cetatenii nu actionau in toate cazurile necesare, iar atunci cind era folosit putea fi determinat in scop de razbunare, inscenare, santaj. Acuzarea din oficiu implica o autosesizare din partea judecatorilor cu judecarea unei infractiuni, dupa dictonul ca judecatorul este propriul sau procuror; printr-o astfel de reglementare se incalca un principiu modern al represiunii penale, anume separatia functiilor procesuale, in care judecarea si solutionarea cauzei trebuie sa fie exercitate de o alta autoritate decit cea care acuza. Pornindu-se de la necesitatea organizarii in conditii cit mai eficiente a tragerii la raspundere penala a tuturor infractorilor, s-a adoptat sistemul acuzarii publice printr-o autoritate speciala, care a primit denumirea de Minister Public in legislatiile occidentale (Procuratura in legislatiile tarilor foste socialiste), sistem care actualmente este majoritar. |n legislatia anglo-saxona predominant este

DPPpg95

sistemul acuzarii populare, in care victima, politia sau oricare cetatean poate pune in miscare actiunea penala. Practica a demonstrat ca, desi sistemul acuzarii publice printr-o autoritate speciala este superior tuturor celorlalte sisteme adoptate in cursul dezvoltarii procesului penal, sint situatii in care, prin inactiunea autoritatii speciale, pot ramine nepedepsiti cei care au savirsit infractiuni grave, aducindu-se astfel atingere intereselor celor vatamati prin infractiune. Ca urmare, sistemul de acuzare nu mai are un caracter exclusiv, ci este combinat din mai multe sisteme, din care unul este predominant10. B. Sistemul rom#n de exercitare a actiunii penale Atit Codul de procedura penala rom#n din 1864, cit si cel din 1936 au adoptat un sistem mixt de punere in miscare a actiunii penale; predominanta este acuzarea publica prin autoritatea Ministerului Public, in general pentru toate infractiunile; in cazurile prevazute de lege se instituie si acuzarea privata din partea unor autoritati sau persoane juridice autorizate in acest scop. Printre acesti utlimi subiecti activi ai actiunii penale, Codul de procedura penala din 1936 includea: asociatiile profesionale, pentru infractiunile care aduceau atingere scopului urmarit sau intereselor membrilor lor; asociatiile constituite in vederea combaterii unor anumite infractiuni, daca statutul lor prevedea acest drept; administratiile statului, pentru infractiunile in dauna acestora prevazute de legi speciale; ofiterii de politie judiciara, in cazurile prevazute de legile speciale. Dupa modificarea adusa in 1948 Codului de procedura penala si, mai ales, dupa infiintarea Procuraturii ca organ distinct in cadrul sistemului de organe ale statului, acuzarea publica a fost incredintata procurorilor, organizati in organele centrale si teritoriale ale procuraturii; s-a mentinut, insa, intr-un numar limitat de cauze, acuzarea privata din partea persoanei vatamate prin infractiune. S-a admis, insa, si acuzarea din oficiu, instantele judecatoresti avind atributia de a extinde procesul penal, echivalent cu punerea in miscare a actiunii penale, si pentru alte infractiuni pentru care se exercitase acuzarea publica de catre procuror. Acest sistem a fost mentinut, in linii mari, si de Codul de procedura penala din 1968.
Astfel, in legisla]ia francez`, de[i este instituit sistemul acuz`rii publice prin Ministerul Public, totu[i se d` posibilitatea, in unele cazuri, ca ac]iunea penal` s` fie pus` in mi[care de victima infrac]iunii sau de unele asocia]ii profesionale. Nici sistemul acuz`rii populare, men]inut in legisla]ia anglosaxon`, nu func]ioneaz` singur, fiind completat cu o acuzare public` (Attorney general sau Solicitor general), care exercit` ac]iunea penal` in cazul infrac]iunilor care aduc atingere Coroanei britanice.
10

DPPpg96

Constitutia Romniei din 1991, precum si Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca au adus unele modificari sistemului de exercitare a actiunii penale, prin infiintarea Ministerului Public, ca reprezentant al intereselor generale al societatii si aparator al drepturilor si libertatilor cetatenilor, prin extinderea acuzarii private din partea persoanei vatamate si, ca element nou, prin acordarea dreptului la acuzare publica si parlamentului, in cazul savirsirii infractiunii de inalta tradare de catre Presedintele Romniei (art. 84). Deci ca subiecti activi ai actiunii penale urmeaza sa fie examinati Ministerul Public, partea vatamata si autoritatile publice prevazute pentru cazuri speciale.
2) Ministerul Public

A.

Originea si caracterizarea institutiei

Ministerul Public isi are originea in Franta secolului XIV, cind au fost instituiti les procureurs du roi, cu sarcina de a reprezenta interesele regelui si ale seniorilor in materie fiscala; cu timpul, pe masura ce s-a introdus sistemul procesual inchizitorial, les procureurs du roi au devenit reprezentantii oficiali ai acuzarii si, luindu-se in considerare existenta unei acuzari publice, institutia a capatat denumirea de Minister Public. Datorita pozitiei initiale pe care au avut-o procurorii regelui de a apara interesele private, ca simpli particulari, ei se situau pe parchetul salii de judecata, si nu pe estrada unde se aflau judecatorii, ceea ce le-a atras denumirea de parchet. De asemenea, fiind obligati sa se ridice in picioare in fata judecatorilor, ca si partile din proces, procurorii au devenit magistratura in picioare, fata de magistratura de pe scaun prin care sint desemnati judecatorii. Introdusa mai intii in Muntenia (1832) si apoi in Moldova (1863), institutia Ministerului Public a fost mentinuta prin legile de organizare judecatoreasca ce au urmat, fiind reglementata si de Codurile de procedura penala rom#ne din 1864 si 1936. Urmindu-se modelul legislatiei sovietice, in 1952 a fost infiintata Procuratura Republicii, ca organ distinct al statului, sarcinile, atributiile si principiile de organizare fiind inscrise in Constitutia din 1952 si apoi in cea din 1965, iar reglementarea amanuntita in Legea nr. 5/1952 si Legea nr. 60/1968 pentru organizarea si functionarea Procuraturii. Denumirea de Minister Public, ramasa in Codul de procedura penala si dupa 1952, a fost inlaturata in 1955 ca o reminiscenta burgheza. Constitutia Romniei din 1991 reintroduce institutia Ministerului Public, in cadrul autoritatii judecatoresti, inlaturind dispozitiile care consacrau Procuratura

DPPpg97

ca organ distinct al statului. Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca reglementeaza, in conformitate cu dispozitiile constitutionale, sarcinile, atributiile si principiile organizatorice si functionale ale Ministerului Public. Dispozitiile acestei legi sint completate de dispozitiile privitoare la parchete din Legea nr. 54/1993 de organizare a instantelor si parchetelor militare si din Legea nr. 56/1993 a Curtii Supreme de Justitie. Pentru a putea caracteriza institutia Ministerului Public, trebuie avute in vedere dispozitiile constitutionale si ale legilor indicate mai sus, care determina organizarea si functionarea acestei institutii. |n legatura cu natura juridica a Ministerului Public si cu pozitia in procesul penal, in literatura juridica interbelica nu a existat unitate de pareri. Influentati de doctrina franceza care, ca si in trecut si astazi considera Ministerul Public ca parte in proces, unii autori au sustinut si in literatura noastra aceasta teza, mai ales ca in Codul de procedura penala din 1936 Ministerul Public era trecut intr-un titlu consacrat partilor, procuratorilor si aparatorilor. |n aceasta teza se avea in vedere atributia Ministerului Public de titular al exercitiului actiunii penale si, in unele cazuri, si al actiunii civile, atributie rezervata partilor din proces; de asemenea, se avea in vedere necesitatea ca dezbaterile judiciare sa se desfasoare contradictoriu, de pe pozitii procesuale egale, asimilindu-se rolul Ministerului Public cu al uneia din parti. Alti autori au sustinut ca Ministerul Public nu poate fi parte decit in sens formal, fiind o parte sui generis, publica si dezinteresata, in opozitie cu partile private si interesate in cauza. |n fine, luind in considerare toate atributiile Ministerului Public si fara a tine seama de dispozitia legala care trecea Ministerul Public printre partile din proces, Traian Pop a apreciat ca Ministerul Public este un reprezentant al puterii executive pe linga puterea judecatoreasca, in calitate de organ judiciar cu atributii complexe. Instituirea Procuraturii, prin Legea nr. 5/1952, ca organ distinct al statului, cu sarcina de a asigura legalitatea in toate domeniile de activitate si abrogarea, in 1955, a dispozitiei cu privire la pozitia procesuala a procurorului ca parte in proces, acesta fiind inclus prin lege intre organele judiciare penale, a curmat discutia cu privire la pozitia procesuala a procurorului; in toate activitatile sale, Procuratura era considerata ca un organ al statului socialist, inarmat cu puterea de constringere a statului. Sub noua reglementare a institutiei Ministerului Public este firesc sa se puna din nou in discutie pozitia procesuala a Ministerului Public, pentru a sti daca

DPPpg98

trebuie considerat numai ca o autoritate judiciara, cum este consacrat in Constitutie si in legea pentru organizarea judecatoreasca, sau se afla pe o pozitie procesuala complexa, avind si mijloace procesuale ce implica constringerea de stat, dar si mijloace procesuale comune cu ale partilor din proces. Examinindu-se anterior subiectii activi si pasivi ai actiunii penale si ai actiunii civile, s-a aratat ca Ministerul Public face parte din autoritatile publice judiciare, intrunind toate trasaturile care il deosebesc de ceilalti participanti la proces parti, aparatori, reprezentanti. Aceasta caracterizare, decurgind in mod evident din dispozitiile constitutionale, care includ Ministerul Public in cadrul autoritatii judecatoresti, este confirmata si de dispozitia art. 1 din Legea pentru organizarea judecatoreasca, ce prevede ca Puterea judecatoreasca separata de celelalte puteri ale statului, avind atributii proprii ce sint exercitate prin instantele judecatoresti si Ministerul Public; prin aceasta dispozitie legala se infirma astfel parerea ca Ministerul Public ar fi un reprezentant al puterii executive pe linga autoritatea judecatoreasca. Reprezentind interesele generale ale societatii si aparind ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor (art. 2 al. 3 al L.O.J.11), actionind potrivit principiilor legalitatii, impartialitatii si controlului ierarhic (art. 131 din Constitutie), Ministerul Public se deosebeste de partile din proces care apara interese personale, ce pot fi nelegale si contra adevarului. Pozitia procesuala a Ministerului Public se apropie, insa, de cea a partilor din proces in legatura cu ultima trasatura caracteristica a autoritatilor judiciare, cu dreptul de a hotari asupra tuturor cererilor ce se formuleaza de partile din proces, cu dreptul de a conduce activitatea judiciara. |ntr-adevar, daca in faza de urmarire penala Ministerul Public este conducatorul procesului si hotaraste asupra desfasurarii si finalizarii acestuia, in cursul judecatii capata o pozitie procesuala egala cu a partilor din proces, cu a partii vatamate si a inculpatului. |n faza de judecata conducatorul procesului este instanta de judecata, singura autoritate care are dreptul sa hotarasca asupra cererilor ce se formuleaza in fata ei; asezind judecata pe principiul contradictorialitatii si al egalitatii armelor, legea acorda aceleasi mijloace procesuale atit Ministerului Public, cit si partilor din proces: participarea la efectuarea actelor de judecata si formularea de cereri, prezentarea de memorii, ridicarea de exceptii, punerea de concluzii si exercitarea cailor de atac; asupra tuturor acestora se pronunta, insa, instanta de judecata. Desi
11

L.O.J. = Legea de organizare judec`toreasc`

DPPpg99

foloseste aceleasi mijloace procesuale ca si partile din proces, Ministerul Public actioneaza, insa, potrivit principiilor legalitatii si impartialitatii, pe care partile nu sint obligate sa le respecte. Caracterizindu-se in ansamblu pozitia procesuala a Ministerului Public, se poate trage concluzia ca acesta actioneaza in procesul penal ca autoritate publica judiciara, ca parte a puterii judecatoresti, folosind atit mijloace care implica constringerea de stat, caracteristice autoritatilor publice, cit si mijloacele procesuale comune cu ale partilor din proces, atunci cind se afla in fata instantelor judecatoresti. B. Organizarea Ministerului Public Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori, constituiti in parchete pe linga fiecare instanta judecatoreasca. Procurorii din fiecare parchet au atributiile Ministerului Public in cadrul circumscriptiei teritoriale a instantei judecatoresti pe linga care functioneaza. Procurorii care exercita atributiile Ministerului Public fac parte din corpul magistratilor, ratiune pentru care trebuie sa indeplineasca conditiile pe care legea le prevede pentru admiterea in magistratura, comune atit pentru judecatori, cit si pentru procurori. Cerinta indeplinirii de catre procurori a acelorasi conditii cerute de lege pentru functia de judecator permite trecerea, prin procedura legala de investire, a unor judecatori in functia de procurori si a unor procurori in functia de judecatori. Conditiile pentru admiterea in magistratura sint examinate in capitolul despre judecatori. |n ce priveste modul de investire a procurorilor, legislatiile cunosc doua sisteme distincte: alegere si numire; se cunosc si sisteme mixte, in care unii procurori sint alesi, iar altii numiti. Desi sistemul electiv prezinta garantii impotriva subordonarii procurorilor autoritatii publice care i-ar numi, exista totusi temere indreptatita cu privire la posibilitatea supunerii procurorilor unor presiuni politice decurgind din campaniile electorale organizate pentru alegerea sau realegerea lor. Daca sistemul de numire este mai practic, devine totusi necesar sa se instituie suficiente garantii referitoare la capacitatea si probitatea celor ce vor fi recurutati ca procurori. |n acest sens, in art. 133 al Constitutiei se prevede garantia ca propunerile pentru functia de judecator si cea de procuror sa fie facute de Consiliul Superior al Magistraturii, iar numirea lor sa constituie o prerogativa a Presedintelui Romniei; garantia consta in modul de alcatuire a Consiliului Superior al Magistraturii, care este format din magistrati alesi, pe o

DPPpg100

perioada de patru ani, de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna; de asemenea, numirea este o prerogativa a Presedintelui Romniei, care este ales prin vot universal si are sarcina sa supravegheze la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice, exercitind functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate. Propunerile Consiliului Superior al Magistraturii se intemeiaza pe indeplinirea de candidat a conditiilor cerute de lege si de trecerea examenului de admitere in magistratura. Procurorii stagiari sint insa numiti prin ordin al ministrului justitiei, la propunerea procurorului general. Dupa efectuarea stagiului si trecerea examenului de capacitate, procurorii stagiari sint numiti procurori potrivit procedurii aratate anterior. Pe linga judecatorii, tribunale si curti de apel, functioneaza parchete, conduse de catre un prim-procuror. Prim-procurorii parchetelor de pe linga tribunale si curti de apel, dar si ai unor parchete de pe linga judecatorii, sint ajutati de adjuncti. Parchetele de pe linga tribunale si curti de apel au sectii de urmarire penala si judiciara, conduse de procurori-sefi; la unele parchete functioneaza si sectii maritime si fluviale, birouri sau servicii de criminalistica si criminologie. Pe linga fiecare instanta militara functioneaza parchete militare, constituite din procurori militari. Prin ordin al ministrului justitiei se pot infiinta si parchete militare secundare, care functioneaza in alte localitati decit acelea in care se afla sediul instantelor militare, avind circumscriptii teritoriale mai reduse. Parchetul general functioneaza pe linga Curtea Suprema de Justitie si este condus de procurorul general, ajutat de doi adjuncti. Procurorul general exercita controlul asupra tuturor parchetelor, inclusiv al celor de pe linga instantele militare. Parchetul general are, ca structura, sectia de urmarire penala si criminalistica, sectia judiciara, sectia parchetelor militare si sectii de control, organizare, studii, secretariat. Fiecare parchet este incadrat cu numarul necesar de procurori, iar repartizarea lor pe compartimente de activitate se face de catre conducatorul fiecarui parchet. Sint procurori care efectueaza urmarirea penala cind aceasta este de competenta obligatorie a procurorului, altii supravegheaza modul in care se efectueaza cercetarea de politie si alte organe; sint procurori care participa la sedintele de judecata ale instantelor pe linga care functioneaza, iar altii care supravegheaza legalitatea in executarea hotaririlor judecatoresti.

DPPpg101

Activitatea Ministerului Public se desfasoara unipersonal, printr-un singur procuror, acesta avind dreptul sa efectueze orice acte de competenta parchetului din care face parte, in afara de atributiile incredintate de lege in mod expres prim-procurorului parchetului. Daca judecarea unei cauze se desfasoara, de principiu, in fata unui complet de judecata, format din mai multi judecatori, in activitatea Ministerului Public s-a ajuns, ca urmare a unei practici indelungate, la sistemul in care este suficient un singur procuror pentru a efectua actele necesare ce revin Ministerului Public. C. Principiile de organizare a Ministerului Public |n organizarea Ministerului Public se aplica trei principii: unitatea de actiune, subordonarea ierarhica a procurorilor, autoritatea suprema apartine ministrului justitiei. (i) Unitatea Ministerului Public Atributiile Ministerului Public se exercita prin procurori constituiti in parchete. Fiecare procuror exercita astfel atributiile Ministerului Public, in circumscriptia teritoriala a parchetului din care face parte si in raport de compartimentul in care a fost repartizat de conducatorul parchetului. Primprocurorul unui parchet are astfel plenitudinea atributiilor Ministerului Public de competenta parchetului pe care il conduce. Potrivit art. 32 al. 3 L.O.J., procurorul ierarhic superior poate sa indeplineasca oricare din atributiile procurorilor in subordine si sa suspende sau sa infirme actele si dispozitiile acestora, daca sint contrare legii; ca urmare, prim-procurorul parchetului judetean poate sa indeplineasca oricare din atributiile procurorilor din pachetele de pe linga judecatoriile de judet, iar prim-procurorul parchetului de pe linga curtea de apel poate indeplini oricare din atributiile procurorilor de pe linga judecatoriile si tribunalele din circumscriptia teritoriala a curtii de apel; in fine, procurorul general de la Parchetul General de pe linga Curtea Suprema de Justitie poate indeplini, pe intreg teritoriul tarii, oricare din atributiile date prin lege Ministerului Public. Unitatea Ministerului Public permite oricarui procuror sa actioneze in numele Ministerului Public, exercitind atributiile acordate prin lege acestuia, actele indeplinite de procuror, in limitele competentei sale, producind toate efectele juridice ale unui act ce cade in atributiile Ministerului Public. Unitatea Ministerului Public da posibilitate procurorilor din parchetele ierarhic superioare, care se presupune ca au o pregatire superioara si o experienta mai bogata, sa

DPPpg102

intervina in activitatea procurorilor din subordine si sa dispuna asupra masurilor ce trebuie luate. |n opunere fata de acest principiu, instanta de judecata ierarhic superioara nu poate prelua o cauza de competenta instantei ierarhic inferioare, si nici interveni in solutionarea unei cauze la o instanta inferioara, cu exceptia solutiilor in caile de atac. Sub aspect organizatoric, Ministerului Public este indivizibil, toti procurorii indeplinind atributiile Ministerului Public in numele si pentru acesta. Din caracterul indivizibil al Ministerului Public decurge consecinta ca orice procuror poate fi inlocuit, in aceeasi cauza, de un alt procuror, atit in activitatea de urmarire penala, cit si in cea de judecata, ca in aceeasi cauza pot actiona concomitent mai multi procurori chiar din parchete ierarhic diferite, cu singura limitare pentru procurorul dintr-un parchet de a nu indeplini atributiile procurorilor dintr-un parchet ierarhic superior. Acest principiu de organizare deosebeste activitatea Ministerului Public de cea a instantelor judecatoresti, care judeca prin complete de judecata, formate din numarul de judecatori prevazut de lege, dupa inceperea dezbaterilor judiciare nemaifiind permisa schimbarea prin inlocuirea vreunuia din judecatori. (ii) Subordonarea ierarhica a procurorilor Potrivit art. 32 L.O.J., procurorii din fiecare parchet sint subordonati conducatorului acelui parchet care, la rindul sau, este subordonat conducatorului parchetului ierarhic superior din aceeasi circumscriptie teritoriala, toti procurorii fiind subordonati procurorului general, conducatorul Parchetului General, care functioneaza pe linga Curtea Suprema de Justitie. Dispozitiile procurorului ierarhic superior, date in conformitate cu legea, sint obligatorii pentru procurorii din subordine. |n cadrul fiecarui parchet, conducatorul acestuia organizeaza activitatea procurorilor din subordine, trasind sarcinile si atributiile ce revin fiecaruia dintre ei; el poate da dispozitii de modul cum trebuie sa actioneze un procuror din subordinea sa, chiar intr-o anumita cauza penala, indeplinirea dispozitiei fiind obligatorie pentru acesta. |n realizarea principiului subordonarii ierarhice a procurorilor, conducatorul parchetului poate suspenda executarea unui act sau a unei masuri luate de un procuror din subordinea sa si, in cazul in care actul sau masura este contrara legii, o poate infirma. Prin suspendare se impiedica, pe o perioada de timp, producerea de efecte ale actului sau masurii suspendate, iar prin infirmare actul sau masura este anulata si isi pierde valabilitatea.

DPPpg103

Subordonarea ierarhica a procurorilor permite prim-procurorului din parchetul ierarhic superior sa dea dispozitii obligatorii si procurorilor din parchetul ierarhic inferior, dispunind suspendarea si infirmarea actelor si masurilor nelegale ale acestor procurori. |n acest mod, unitatea de actiune a Ministerului Public se realizeaza si prin subordonarea ierarhica a procurorilor, procurorul general avind dreptul sa dea dispozitii obligatorii pentru toti procurorii, sa suspende si sa infirme actele si masurile nelegale ale acestora. Legea prevede, insa, si anumite limite in legatura cu subordonarea ierarhica a procurorilor. Astfel, in art. 32 al. 3 L.O.J. se prevede ca sint obligatorii dispozitiile procurorilor ierarhic superiori date in conformitate cu legea; fiind un magistrat care actioneaza in baza principiului legalitatii, un procuror nu poate fi obligat sa ia o masura sau sa efectueze un act contrar legii, chiar daca dispozitia emana de la procurorul ierarhic superior acestuia. Daca legea pedepseste favorizarea infractorului, represiunea nedreapta, cercetarea abuziva ori arestarea ilegala, orice dispozitie care ar avea ca urmare daca ar fi executata savirsirea unei infractiuni de catre procuror, trebuie sa fie refuzata chiar daca provine de la un procuror ierarhic superior12. O limitare a subordonarii ierarhice a procurorilor consta si in obligatia pentru procurorul ierarhic superior, atunci cind da o dispozitie in legatura cu o cauza concreta sau atunci cind suspenda sau infirma un act sau o lucrare efectuata de catre un procuror in subordine, sa actioneze in scris si motivat (art. 216 al.ult.). Astfel, dispozitiile sau masura luata de procurorul ierarhic superior trebuie sa fie cuprinsa intr-o ordonanta, rezolutie, proces-verbal, toate in scris, cu motivele care au determinat interventia sa; prin aceasta, procurorul ierarhic superior isi ia raspunderea cu privire la legalitatea si temeinicia dispozitiei luate, inlaturindu-se eventualele abuzuri. O alta limitare a subordonarii ierarhice se produce in cursul judecatii, orale si contradictorii, intrucit cu ocazia cercetarii judecatoresti la care participa si procurorul, se pot schimba datele dosarului fata de cele initiale, astfel incit, chiar daca prim-procurorul a dat indicatii asupra concluziilor care trebuie puse in sedinta de judecata, procurorul care participa la dezbateri nu este obligat sa le
|n literatura juridic` se consider` c` trebuie refuzat` o dispozi]ie provenind de la procurorul ierarhic superior care ar cere unui procuror s` nu-[i indeplineasc` obliga]iile profesionale, cum ar fi dispozi]ia de a nu incepe urm`rirea penal` [i de a pune in mi[care urm`rirea penal`, de[i nu sint indeplinite toate condi]iile cerute pentru aceasta, deoarece aceste acte sint o indatorire a procurorului ce nu i se poate interzice.
12

DPPpg104

respecte atunci cind situatia de fapt si de drept s-a schimbat. Se spune, de aceea, ca, la plume est serve, la parole este libre, in sensul ca in cursul urmaririi penale, unde se intocmesc acte scrise, procurorul este obligat sa respecte dispozitiile scrise ale procurorului superior, in timp ce in cursul dezbaterilor, unde procurorul are cuvintul oral, el este liber sa puna concluzii conforme cu constiinta sa, formata in baza probelor administrate in sedinta de judecata. |n acest sens, art. 32 al.ult. L.O.J. se prevede ca procurorul este liber sa prezinte in instanta concluziile pe care le considera intemeiate, tinind seama de probele administrate in cauza. (iii) Activitatea procurorilor se afla sub autoritatea ministrului justitiei |n art. 131 al. 1 din Constitutie se prevede ca procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiilor legalitatii, impartialitatii si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei. Un regim asemanator a existat si in legislatia noastra dinainte de 1944 si exista si in prezent in unele tari occidentale. |n legatura cu trecerea activitati procurorilor in subordinea ministrului justitiei, s-a pus problema daca este justificata asezarea unei autoritati care face parte din puterea judecatoreasca sub autoritatea unui ministru, care face parte din puterea executiva; a fost sustinuta si ideea ca procurorii sa fie independenti ca si judecatorii, bucurindu-se chiar de inamovibilitate. Solutia adoptata de Constitutie, prin care s-a revenit la un regim traditional, se intemeiaza pe necesitatea instituirii unei autoritati politice care sa directioneze activitatea procurorilor spre o eficienta crescinda in combaterea criminalitatii si care sa impulsioneze in mod permanent procurorii in perfectionarea mijloacelor prin care isi exercita atributiile lor; o asemenea autoritate nu poate fi decit ministrul justitiei, care in guvern are responsabilitatea politica a desfasurarii activitatii judiciare. Ministrul justitiei, care este un membru al puterii executive, nu face parte din Ministerul Public, compus din magistrati, iar procurorii prin care se exercita atributiile Ministerului Public fac parte din autoritatea judecatoreasca, si nu din puterea executiva. Dar daca procurorii ar fi independenti si nu ar fi supusi nici unei alte autoritati in activitatea lor, s-ar puta ajunge la o incetinire a masurilor de combatere a criminalitatii, ceea ce ar pune in pericol linistea sociala. Ca urmare, devine necesar ca procurorii sa fie supusi unui control cu privire la respectarea principiilor lor de organizare si functionare

DPPpg105

si, in caz de incalcare a lor, sa se declanseze interventia ministrului justitiei, in limitele prevazute de lege. |n primul rind, ministrul justitiei, avind responsabilitatea politica a activitatii judiciare, este interesat ca activitatea de descoperire a infractiunilor, de identificare si trimitere in judecata a infractorilor, care cade in atributia procurorilor, sa se desfasoare cu maxima eficienta si numai in limitele legii; in acest scop, ministrul justitiei poate emite, prin procurorul general, dispozitii generale in vederea asigurarii unei mai prompte si eficiente interventii a procurorilor in cadrul urmaririi penale si al judecatii, pentru apararea ordinii de drept, a drepturilor si libertatilor cetatenilor (art. 37 L.O.J.); aceste dispozitii trebuie sa fie conforme cu legea si sa asigure respectarea si aplicarea legii in activitatea procurorilor. Pe aceeasi linie, ministrul justitiei poate cere procurorului general informari asupra activitatii Ministerului Public si sa dea indrumari cu privire la masurile ce trebuie luate pentru combaterea criminalitatii. |n al doilea rind, ministrul justitiei exercita, alaturi de procurorul general, actiunea disciplinara impotriva procurorilor care nu-si indeplinesc sarcinile de serviciu sau le indeplinesc prin abuz sau in mod necorespunzator. De aceea, in art. 38 L.O.J. se prevede ca ministrul justitiei exercita controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public, prin intermediul procurorilor inspectori din cadrul Parchetului General de pe linga Curtea Suprema de Justitie, din parchetele de pe linga curtile de apel sau al altor procurori delegati. Controlul se efectueaza prin verificarea lucrarilor, a modului cum se desfasoara raporturile de serviciu cu justitiabilii si celelalte persoane implicate in lucrarile de competenta Ministerului Public, precum si prin aprecierea asupra activitatii, pregatirii si aptitudinilor profesionale ale procurorilor. Datele obtinute servesc la constatarea abaterilor disciplinare, pentru initierea actiunii disciplinare, precum si pentru notarea profesionala a procurorilor in vederea avansarii sau mentinerii lor pe post. De principiu, ministrul justitiei nu poate interveni in activitatea practica a procurorilor, care trebuie sa aplice dispozitiile legii in activitatea lor judiciara. |n art. 38 al. 4 L.O.J. se prevede, totusi, posibilitatea ca ministrul justitiei sa dea dispozitie scrisa, prin procurorul general, procurorului competent sa inceapa, in conditiile legii, procedura de urmarire a infractiunilor de care are cunostinta si sa promoveze in fata instantelor judecatoresti actiunile necesare apararii interesului public. O astfel de dispozitie, obligatorie pentru procuror, se situeaza in cadrul sarcinilor Ministerului Public de combatere a infractionalitatii. Dar, dupa ce

DPPpg106

procedura de urmarire a fost inceputa, ministrul justitiei nu mai poate interveni in activitatea procurorului, acesta procedind potrivit legii. Ministrul justitiei nu poate da dispozitii pentru oprirea procedurii de urmarire legal deschise, solutionarea fiind de competenta procurorului. |n raport de dispozitiile legale aratate anterior, se poate sustine ca Ministerul Public, desi aflat sub autoritatea ministrului justitiei, actioneaza potrivit sarcinilor si atributiilor prevazute de lege, fara imixtiunea acestuia, care, insa, pastreaza atributii de directionare a activitatii procurorilor si de control al calitatii si legalitatii actelor si masurilor indeplinite de acestia, dar prin intermediul procurorilor inspectori si al procurorului general. (iv) Independenta Ministerului Public in relatiile cu alte autoritati publice |n art. 30 L.O.J. se prevede ca Ministerul Public este independent in relatiile cu celelalte autoritati publice si isi exercita atributiile numai in temeiul legii si pentru asigurarea respectarii acesteia, iar in art. 36 L.O.J. este inscrisa dispozitia potrivit careia parchetele sint independente fata de instantele judecatoresti. Din aceste dispozitii decurge obligatia pentru toate autoritatile publice parlament, executiv, autoritati locale sa se abtina de orice interventie in activitatea judiciara a Ministerului Public, prin cereri de a se da o anumita directie cercetarilor efectuate de catre procurori, de a se solutiona o cercetare intr-un anumit sens, de a se lua anumite masuri parocesuale sau de a nu se lua astfel de masuri. Autoritatile publice pot insa sa sesizeze Ministerul Public despre savirsirea unori infractiuni (conducerea acestor autoritati este chiar obligata la sesizare art. 263 Cod penal) sau pot folosi plingeri, memorii, dar solutionarea acestor sesizari ramine un atribut doar al Ministerului Public, in temeiul legii. De asemenea, Ministerul Public are obligatia de a nu da curs nici unei interventii nelegale a autoritatilor publice care le-ar incalca independenta in activitatea judiciara. Parchetul de pe linga o instanta judecatoreasca este o unitate distincta, avind conducere proprie, si nu se afla in nici un fel de subordonare fata de instanta pe linga care functioneaza. Ca urmare, presedintele instantei judecatoresti nu poate da dispozitii primului procuror al parchetului de le linga aceasta instanta, cu care este egal in grad ca magistrat; nici judecatorii nu pot interveni in activitatea procurorului, in concluziile sale, daca acestea sint date in conformitate cu legea. Cind instanta nu este de acord cu punctul de vedere al procurorului, adopta

DPPpg107

solutia corespunzatoare dispozitiilor legale; cind procurorul nu este de acord cu solutia adoptata de instanta, poate exercita impotriva hotaririi judecatoresti calea de atac prevazuta de lege. Se realizeaza astfel, de pe pozitii independente, un control al instantei judecatoresti asupra activitatii procurorului, iar acesta, la rindul sau, poate declansa un control din partea unei instante ierarhic superioare asupra hotaririi pronuntate de instanta pe linga care functioneaza. D. Principiile de actiune ale Ministerului Public |n temeiul art. 131 din Constitutie, procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic. (i) Principiul legalitatii Ca principiu fundamental al procesului penal, actioneaza in mod inevitabil si in activitatea desfasurata de Ministerul Public. |nscrierea in Constitutie a principiului legalitatii cu privire speciala la activitatea Ministerului Public se explica prin pozitia pe care o are acesta in activitatea judiciara. Exercitind functia procesuala de invinuire si actionind pentru trimiterea in judecata si condamnarea celor care au incalcat legea penala, Ministerul Public, ca reprezentant al intereselor generale ale societatii, dar aparind totodata si drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, trebuie sa procedeze nu numai potrivit legii, atit in modul in care isi desfasoara activitatea, cit si in finalizarea acesteia; astfel, procurorii nu pot folosi mijloace nelegale pentru a obtine probe impotriva unui inculpat, dupa cum nu pot sustine in fata instantei o invinuire care nu este pe deplin dovedita; de aceea, cind constata ca invinuirea nu este intemeiata sau nu se incadreaza in dispozitiile legale, Ministerul Public, actionind in temeiul legii, trebuie sa renunte la sustinerea ei. Cerintele si garantiile principiului legalitatii procesului penal, examinate in capitolul despre principiile fundamentale ale procesului penal, se aplica in activitatea Ministerului Public. (ii) Principiul impartialitatii |n activitatea judiciara, Ministerul Public trebuie sa fie obiectiv, nepartinitor, sa caute aflarea adevarului cu privire la invinuirea adusa si la prezumtivul ei faptuitor, astfel incit sa nu se produca nici o eroare in favoarea sau defavoarea unei persoane. Prin caracterul impartial al activitatii sale, Ministerul Public serveste interesele generale ale societatii, ale justitiei, nefavorizind partea vatamata in detrimentul inculpatului sau pe inculpat in detrimentul partii vatamate si al apararii ordinii publice, ori pe un inculpat in defavoarea altuia.

DPPpg108

Prin acest caracter, activitatea Ministerului Public, ca subiect activ al exercitiului actiunii penale, se deosebeste de activitatea partii vatamate care, in sustinerea intereselor sale personale nu ramine intotdeauna obiectiva, nepartinitoare, ci cauta sa stabileasca toate imprejurarile defavorabile inculpatului si cele favorabile intereselor sale personale. |n temeiul principiului impartialitatii, Ministerul Public trebuie sa aiba, in primul rind, o atitudine independenta fata de partile din proces, in sensul de a lua masurile legale si de a adopta atitudinea corespunzatoare fara a depinde de vointa vreuneia din parti. Astfel, Ministerul Public pune in miscare actiunea penala fara a fi necesara o plingere din partea persoanei vatamate sau chiar impotriva vointei sale, cu exceptia cazurilor in care legea penala conditioneaza actiunea penala de plingerea prealabila a persoanei vatamate, de o autorizare sau sesizare speciala; de asemenea, Ministerul Public exercita actiunea penala pina la solutionarea ei de catre instanta de judecata, fara a depinde cu rare exceptii de vointa partilor din proces. Ministerul Public trebuie sa fie impartial si fata de instanta de judecata, in sensul ca Ministerul Public pune concluziile pe care le considera legale si temeinice, chiar daca instanta de judecata i-ar cere contrariul, si exercita caile de atac ori de cite ori constata ca instanta de judecata nu a pronuntat o hotarire legala si temeinica. Pentru a asigura caracterul impartial al activitatii Ministerului Public, legea trebuie sa instituie garantii care, pe de o parte, sa evite amenintari ori presiuni partinitoare in favoarea uneia dintre parti, iar pe de alta parte, sa inlature ideile preconcepute, care ar putea indrepta activitatea procurorilor pe cai gresite. Impartialitatea procurorilor este asigurata, in primul rind, prin statutul lor de membri ai corpului magistratilor. Interdictiile impuse de acest statut (care vor fi examinate in capitolul despre judecatori) instituie o atitudine de impartialitate a procurorilor in vederea servirii numai intereselor generale ale societatii. Pentru a fi impartial in toate actele sale, procurorul trebuie sa fie incredintat ca nu se va face asupra sa nici o ingerinta de natura a-i altera acest statut. Ca urmare, art. 75 L.O.J. prevede ca membrii Ministerului Public se bucura de stabilitate. De principiu, prin stabilitate se intelege statutul unui functionar care-i da siguranta pastrarii functeii si gradului pe care le are, fara a i se garanta si mentinerea in aceeasi unitate in care-si exercita functia, fiind posibila transferarea sa in alta unitate. L.O.J. a instituit un statut pentru procurori care se

DPPpg109

apropie de cel al inamovibilitatii judecatorilor, in sensul ca avansarea, transferarea acestora se poate face numai cu consimtamintul lor; spre deosebire de judecatori, pentru care avansarea si transferarea cade in atributiile Consiliului Superior al Magistraturii, organ compus numai din magistrati, avansarea si transferarea procurorilor in cadrul Ministerului Public se fac de catre ministrul justitiei, la propunerea procurorului general. |n fine, daca un judecator poate fi delegat la o alta instanta numai in anumite cazuri prevazute de lege (art. 79 al. 1 L.O.J.), procurorii, bucurindu-se numai de stabilitate, pot fi delegati la un alt parchet in interesul serviciului de catre procurorul general; pentru prevenirea oricarui abuz, durata delegarii unui procuror nu poate depasi doua luni intr-un an, afara de cazul in care el consimte la aceasta. O garantie pentru impartialitatea procurorilor este si modul de organizare a raspunderii sale disciplinare; daca, pina la aplicarea noii legi pentru organizarea judecatoreasca, procurorilor li se puteau aplica sanctiuni disciplinare direct de catre procurorul general, noua procedura disciplinara da in competenta ministrului justitiei si a procurorului general numai exercitiul actiunii disciplinare, dar judecarea si solutionarea acestei actiuni revine unei comisii de disciplina a Ministerului Public, formata din cinci procurori din Parchetul General de pe linga Curtea Suprema de Justitie, alesi de membrii acestui parchet (art. 99 L.O.J.). Procurorul nemultumit de hotarirea comisiei de disciplina poate face contestatie, care se judeca de Curtea Suprema de Justitie, in complet de sapte judecatori. Exista, astfel, suficiente garantii impotriva influentarii asupra impartialitatii procurorilor chiar din partea procurorilor ierarhic superiori, prin folosirea abuziva a actiunii disciplinare sau prin amenintarea cu folosirea acestei actiuni. Impartialitatea procurorilor este asigurata si prin institutia procesuala a incompatibilitatii, prin care este interzisa participarea unui procuror la activitatea procesuala dintr-o anumita cauza penala, datorita unor imprejurari care ar pune la indoiala obiectivitatea sa. Aceste imprejurari pot interveni ca urmare a unei pozitii procesuale anterioare a unui procuror in aceeasi cauza, in cadrul unei functii procesuale incompatibile cu cea de invinuire, sau datorita unor imprejurari personale care ar putea influenta masurile si hotaririle procurorului in favoarea sau defavoarea unei persoane. Din prima categorie de imprejurari fac parte cele prevazute in art. 48 lit. b si c si art. 49 al. 3: in aceeasi cauza a fost reprezentant sau aparator al vreuneia din parti, a fost expert sau martor, ori a

DPPpg110

participat ca judecator la solutionarea cauzei in prima instanta; se presupune ca procurorul si-a format o parere ca aparator, martor, expert, judecator si, in noua calitate de reprezentant al Ministerului Public, nu ar actiona de pe pozitie impartiala. Din a doua categorie de imprejurari fac parte acele situatii personale, de casatorie, de rudenie sau de alta natura care l-ar determina sa aiba un interes, sub orice forma, ceea ce l-ar lipsi de imaprtialitatea necesara; in aceasta categorie se inscrie si situatia in care procurorul ar fi sot sau ruda apropiata cu un membru al completului de judecata sau cu grefierul de sedinta, caci se presupune ca ar putea sa sustina punctul de vedere al sotului sau rudei apropiate in loc sa se calauzeasca numai dupa constiinta sa. |n toate cazurile indicate mai sus, procurorul este obligat sa se abtina de la orice activitate in cauza concreta data, iar daca nu se abtine poate fi recuzat de partile din proces. Examinarea cazurilor de incompatibilitate va fi efectuata amanuntit in legatura cu incompatibilitatea judecatorilor. (iii) Principiul controlului ierarhic Legalitatea si temeinicia activitatii Ministerului Public este asigurata si prin controlul ce se exercita asupra procurorilor de catre procurorii ierarhic superiori, pina la procurorul general. Controlul se exercita si de catre ministrul justitiei, sub autoritatea caruia se afla Ministerul Public. Controlul ierarhic se exercita de catre conducatorul unui parchet asupra procurorilor din acel parchet, de catre prim-procurorii parchetelor de pe linga tribunale asupra parchetelor din circumscriptia lor si de catre prim-procurorii parchetelor curtilor de apel sau de procurorii inspectori din aceste parchete asupra parchetelor din circumscriptia lor. Procurorul general exercita controlul asupra tuturor parchetelor. Controlul se exercita cu privire la legalitatea si temeinicia actelor procesuale si procedurale efectuate de procurorii supusi controlului si cu privire la oportunitatea si durata masurilor luate. |n cazul in care actele sau masurile luate de un procuror sint nelegale, procurorul care exercita controlul ierarhic are dreptul sa le suspende si sa le infirme, obligindu-l pe procurorul in subordine sa le refaca; daca actul efectuat nu este temeinic, in sensul ca prin modul cum a fost efectuat nu a condus la lamurirea completa si obiectiva a unei imprejurari, procurorul ierarhic poate da indrumari de modul cum trebuie refacut actul sau lucrarea ori sa le efectueze personal, dind astfel, prin cunostintele sale superioare si prin experienta sa mai bogata, un plus de eficienta in activitatea Ministerului

DPPpg111

Public. |n acest mod, Ministerul Public actioneaza ca o autoritate unitara in realizarea sarcinilor prevazute de lege. Controlul ierarhic se exercita, de regula, din oficiu, prin obligatia legala pe care o are prim-procurorul de a autoriza, incuviinta sau confirma un act al procurorului in subordine, cu care ocazie, in prealabil, se examineaza legalitatea si temeinicia actului ce trebuie efectuat; in cazul concluziilor puse oral de catre procurorul de sedinta, care nu corespund legii sau imprejurarilor cauzei, procurorul ierarhic superior isi exercita controlul prin folosirea cailor de atac impotriva hotaririi judecatoresti care le-a acceptat. Controlul ierarhic se exercita din oficiu si cu ocazia verificarilor periodice pe care le face conducatorul parchetului sau procurorul inspector asupra activitatii procurorilor de sub controlul lor, cu care ocazie se pot constata solutii care nu corespund legii si adevarului. Controlul are loc insa in mod obligatoriu la plingerea persoanelor ale caror interese au fost vatamate printr-un act nelegal sau netemeinic al unui procuror, caz in care se iau masuri pentru infirmarea si refacerea actelor ce nu corespund legii si adevarului. Desi in activitatea judiciara a procurorilor se plica principiul controlului ierarhic, totusi procurorii au autonomie in activitatea lor, efectuind personal si dupa constiinta lor actele procesuale si procedurile prevazute de lege, cu exceptia celor ce implica o autorizare sau incuviintare prealabila. Este insa o autonomie relativa deoarece, daca se exercita un control chiar in timpul efectuarii actului, procurorul care-l efectueaza trebuie sa se supuna indicatiilor date in scris si motivat de catre procurorul care-l controleaza. Controlul ierarhic asigura o buna desfasurare a activitatii Ministerului Public deoarece, atunci cind se constata ca un procuror a incalcat legea penala in exercitarea atributiilor sale de serviciu (prin cercetare abuziva, arestare nelegala, favorizarea infractorului, represiune nedreapta), este tras la raspundere penala, ceea ce implica si suspendarea sa din functia de procuror; daca a incalcat disciplina profesionala (prin omisiuni, neglijenta, intirzieri in efectuarea actelor procesuale si procedurale), se exercita contra lui actiunea disciplinara, care poate atrage, in temeiul unei cercetari disciplinare efectuate potrivit legii, sanctiuni disciplinare care pot consta si din inlaturarea din magistratura; in fine, daca, prin actele si masurile luate cu rea credinta, a provocat daune unei persoane, care a solicitat si a obtinut reparatii civile din partea statului (art. 504 si urm.), raspunde material st daunele desdaunate de stat.

DPPpg112

E.

Atributiile Ministerului Public

Sarcinile Ministerului Public sint prevazute in art. 130 din Constitutie si constau in reprezentarea intereselor generale ale societatii si apararea ordinii de drept, a drepturilor si libertatilor cetatenilor. |n domeniul combaterii si prevenirii infractiunilor, aceste sarcini se realizeaza prin urmatoarele atributii (art. 31 L.O.J.): efectuarea urmaririi penale si, dupa caz, supravegherea acesteia; in exercitarea acestei atributii, procurorii conduc si controleaza activitatea de cercetare penala a politiei si a altor organe, care sint obligate sa duca la indeplinire dispozitiile procurorului, in conditiile legii; sesizarea instantelor judecatoresti prin rechizitoriu impotriva acelor persoane fata de care se considera ca sint probe de vinovatie pentru savirsirea de infractiuni; participarea la judecarea cauzelor penale de instantele judecatoresti si sustinerea invinuirii in fata acestora; exercitarea cailor de atac impotriva hotaririlor judecatoresti penale; supravegherea respectarii legii in activitatea de punere in executare a hotaririlor judecatoresti penale; verificarea respectarii legii la locurile de detinere preventiva, de executare a pedepselor, a masurilor educative si de siguranta; apararea drepturilor si intereselor minorilor si ale persoanelor puse sub interdictie, prin exercitarea sau sustinerea actiunii civile; studierea cauzelor care genereaza sau favorizeaza criminalitatea si prezentarea propunerilor in vederea eliminarii acestora. Reglementind activitatea procurorilor in procesul penal, Codul de procedura penala prevede ca, in cursul urmaririi penale, procurorul: are dreptul exclusiv de a pune in miscare actiunea penala (art. 235), de a dispune arestarea preventiva (art. 233, 236); participa la judecata cauzelor penale, (art. 315, 376, 385), sustinind invinuirea impotriva inculpatului, daca, potrivit constiintei sale, aceasta este legala si intemeiata (art. 316); declara recurs, recurs in anulare, revizuire si contestatie in anulare, in cazurile si conditiile prevazute de lege (art. 362 lit. a, 385, 387, 396, 409). Atributiile si drepturile procesual-penale recunoscute Ministerului Public apartin functiei procesual-penale de invinuire, ca titular principal al exercitiului

DPPpg113

actiunii penale. Fata de modul cum este reglementata punerea in miscare si exercitarea actiunii penale, se poate spune ca Ministerul Public are monopolul relativ al acestor activitati, rarele exceptii fiind prevazute de lege. Ministerul Public isi realizeaza sarcinile ce-i revin ca titular al exercitiului actiunii penale in toate fazele procesului penal, dar de pe pozitii procesuale diferite si prin activitati procesuale diferite, determinate de caracteristicile fiecarei faze procesuale. (i) Urmarirea penala Este o activitate judiciara desfasurata de catre procuror si organele de cercetare penala, avind ca obiect stringerea probelor necesare cu privire la existenta raspunderii acestuia, precum si la inculparea si trimiterea lui in judecata. Procurorul are dreptul sa efectueze personal intreaga urmarire penala, in cauzele in care considera necesara aceasta interventie; in situatiile prevazute in art. 209 al. 3, efectuarea urmaririi penale de catre procuror este obligatorie, acesta indeplinind toate actele procedurale prevazute de lege. Atunci cind urmarirea nu este de competenta procurorului, aceasta se efectueaza de politie si alte organe de cercetare, sub supravegherea procurorului; exercitind supravegherea asupra activitatii organelor de cercetare penala, procurorul poate asista la efectuarea oricarui act de cercetare penala sau sa- l efectueze personal, sa ceara spre verificare orice dosar aflat la organul de cercetare penala si sa dispuna efectuarea actelor necesare, dispozitiile sale fiind obligatorii. Unele acte de cercetare penala nu au valabilitate decit cu autorizarea lor de catre procuror. |n atributia exclusiva a procurorului in cursul urmaririi penale, ca titular principal al exercitiului actiunii penale, se inscriu punerea in miscare a actiunii penale prin ordonanta sau rechizitor, arestarea preventiva a inculpatului si trimiterea lui in judecata penala; de asemenea, daca actiunea penala nu este intemeiata sau este stinsa, procurorul dispune scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale. Atit in calitate de autoritate care efectueaza urmarirea penala, cit si de autoritate care supravegheaza activitatea organelor de cercetare penala, Ministerul Public isi desfasoara activitatea de pe pozitia de conducator al urmaririi penale, avind dreptul de interventie in efectuarea urmaririi, cit si dreptul de decizie in rezolvarea ei, fiind singurul titular al exercitiului actiunii penale in aceasta faza procesuala. Deci in cursul urmaririi penale, Ministerul

DPPpg114

Public cumuleaza functia de invinuire cu functia de rezolvare a urmaririi penale, fie in sens pozitiv, prin trimiterea in judecata a inculpatului, fie in sens negativ, prin scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale. (ii) Judecata Este activitatea judiciara ce se desfasoara in fata instantelor judecatoresti, avind ca obiect aflarea adevarului cu privire la infractiunea si inculpatul la care se refera actul de sesizare si, ca urmare, solutionarea legala si temeinica a cauzei, in raport de cele constatate, prin condamnarea inculpatului vinovat si aplicarea sanctiunii prevazute de legea penala, sau prin achitarea ori incetarea procesului penal, cind exista o cauza care exclude sau inlatura raspunderea penala. |n situatia in care, in timpul judecatii, se descopera in sarcina inculpatului date cu privire la participarea si a altor persoane la savirsirea faptei pentru care inculpatul este trimis in judecata, procurorul are dreptul, dupa o anumita procedura, sa puna in miscare actiunea penala si cu privire la acestea, printr-o declaratie facuta in fata instantei. Participind la judecata in prima instanta, Ministerul Public exercita actiunea penala prin dovedirea si sustinerea invinuirii formulata prin rechizitor; in acest scop, ia parte activa la administrarea probelor, contribuie la luarea masurilor necesare pentru desfasurarea normala a judecatii si sustine invinuirea prin concluziile de condamnare a inculpatului, corespunzator gravitatii faptei si persoanei acestuia, precum si de obligare la repararea pagubei produse prin infractiune. Daca invinuirea nu se confirma prin probele administrate in fata instantei, Ministerul Public pune concluzii, dupa caz, de achitare sau de incetarea procesului penal. Veghind la legala si temeinica desfasurare a judecatii si rezolvarii cauzei, Ministerul Public atrage atentia instantei de judecata de ce trebuie sa intreprinda, prin cereri si concluziile pe care le prezinta. Daca nu este multumit cu solutiile date de instanta cererilor si concluziilor sale, procurorul exercita caile de atac impotriva hotaririlor pronuntate de instantele judecatoresti, sustinindu-le in fata instantelor competente sa le judece. |n temeiul principiului contradictorialitatii sedintei de judecata, care implica egalitatea procesuala a functiei de invinuire cu cea de aparare, Ministerul Public nu mai cumuleaza functia de invinuire cu cea de solutionare a cauzei, aceasta din urma revenindu-i instantei de judecata; ca urmare, Ministerul Public are o pozitie procesuala egala cu a inculpatului si a celorlalte parti, subordonat procesual

DPPpg115

instantei de judecata, care solutioneaza cererile si concluziile formulate de procuror (art. 302, 311). |n cursul judecatii, procurorul isi pastreaza calitatea de titular principal al exercitiului actiunii penale, deoarece ii revine acest drept in toate cauzele penale, fie ca unic titular, fie alaturi de alt titular, cum ar fi partea vatamata. Pentru a se asigura echitatea actiunii penale de catre Ministerul Public, legea prevede, ca regula, ca participarea sa la judecata este obligatorie, fiind o conditie de constituire a instantei de judecata. (iii) Executarea hotaririlor penale definitive Ca ultima faza procesuala, are ca obiect punerea in executare a condamnarii penale, precum si rezolvarea tuturor incidentelor ce se ivesc in cursul executarii propriu-zise a condamnarii. Actiunea penala fiind stinsa prin hotarirea definitiva a instantei de judecata, inceteaza si exercitiul ei de catre procuror. Ministerul Public este insa interesat ca pedeapsa sa fie executata conform legii si, totodata, sa nu fie prejudiciate interesele legitime ale condamnatului cu ocazia executarii pedepsei. Ca urmare, Ministerul Public vegheaza ca mandatele de executare a pedepsei sa fie emise la timp si sa corespunda hotaririi de condamnare, avind dreptul sa sesizeze presedintele instantei in cazul omisiunii de a se emite mandatul de executare sau chiar instanta de judecata, daca este necesara schimbarea sau modificarea pedepsei (art. 442461). Procurorul supravegheaza modul cum este adusa la indeplinire de catre ofiterii si subofiterii de politie executarea mandatelor de executare a pedepselor; de asemenea, verifica respectarea legii la locurile de executare a pedepselor, masurilor educative si a celor de siguranta. |n caz de incalcare a legii, procurorul ia masurile ce intra in competenta sa ori sesizeaza autoritatile competente sa ia masurile necesare. |n aceste cazuri Ministerul Public verifica autoritatile publice administrative, ratiune pentru care dreptul de interventie si de decizie este mai restrins decit cel fata de organele de cercetare penala.
3) Partea vatamata

A.

Calitatea de parte vatamata in procesul penal

Subiect activ al actiunii penale poate fi si partea vatamata. Devine parte vatamata persoana care a suferit prin infractiune o vatamare fizica, morala sau materiala, daca participa in procesul penal (art. 24). Fiind victima unei infractiuni, este justificata dorinta persoanei vatamate de a participa in procesul penal pentru a obtine tragerea la raspundere penala a celui care a savirsit-o.

DPPpg116

Acuzator exclusiv in sistemul acuzarii private, persoana vatamata prin infractiune si-a vazut restrinsa treptat puterea de a actiona impotriva celor care au adus atingere drepturilor si intereselor sale ocrotite de legea penala, existind legiuiri care nu-i acorda nici un loc in desfasurarea procesului penal. |n dreptul nostru actual i se recuoaste persoanei vatamate calitatea de parte in latura penala a procesului, cu imputernicirea de a sustine invinuirea, deci de a exercita actiunea penala. Pentru ca o persoana sa devina parte vatamata in proces se cer doua conditii: sa aiba vocatia de a deveni parte vatamata; sa-si manifeste vointa de a participa in procesul penal. Vocatia de a deveni parte vatamata o are persoana care a suferit o vatamare fizica, morala sau materiala prin infractiunea savirsita. Vatamarea fizica nu poate fi provocata decit unei persoane fizice, dar vatamarea morala si materiala poate fi cauzata si unei persoane juridice. |n conditiile legislatiei dinainte de 1989, s-a exprimat parerea ca vocatia de parte