Drept procesual penal, partea generală –sinteză

Tema nr. 1: Noţiuni introductive privind procesul penal

Procesul penal, mijloc de realizare a justiției penale. Definiție, trăsături,

diviziuni.

Legea penală apără, împotriva săvârşirii infracţiunilor, întreaga organizare socială şi

ordine de drept a unui stat, cuprinzând inclusiv atributele esenţiale ale acestuia –precum
suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea -dar şi persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea, prevăzând şi dispunând sancţionarea faptelor calificate drept
infracţiuni şi a celor care le săvârşesc.
SSăvârşirea unei fapte penale impune autorităţilor statului să stabilească împrejurările
legate de faptă şi să îl identifice pe făptuitor, pentru a se aplica măsurile de drept penal
necesare restabilirii ordinii de drept.
Activitatea desfăşurată pentru tragerea la răspundere penală a infractorilor are un caracter
organizat, urmărind satisfacerea a două interese majore; interesul societăţii pentru
descoperirea la timp a infracţiunilor şi sancţionarea eficientă a celor vinovaţi, spre a fi
combătut şi prevenit fenomenul infracţional, respectiv interesul legitim individual al
persoanelor fizice şi juridice implicate în activitatea respectivă, de a nu fi supuse unor
abuzuri sau nedreptăţi din partea autorităţilor judiciare, ceea ce impune caprocedurile să fie
strict reglementate de lege iar persoanele să aibă la dispoziţie garanţii şi mijloace eficiente de
apărare.

Definiția procesului penal

Etimologic, denumirea de proces derivă din cuvântul latinesc processus, care înseamnă
înaintare, desfăşurare, progres; în activitatea judiciară, denumirea indică activităţile
desfăşurate în timp, prin acte succesive, cu scopul soluţionării unui anume litigiu în justiţie.
În plus, termenul ,,penal” indică materia specializată în care se desfăşoară procesul respectiv.
Procesul penal constă, în esenţă, în activitatea prin care se descoperă infracţiunile
săvârşite şi se aplică legea penală celor vinovaţi.
Prin proces penal se înţelege activitatea reglementată de lege pe care o desfăşoară
autorităţile publice anume desemnate, cu participarea părţilor, ca titulare de drepturi şi
obligaţii, precum şi a altor subiecţi procesuali, în scopul constatării la timp şi în mod complet
a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală şi orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit
legii penale.

O definiţie legală a procesului penal a fost dată în art. 1 alin. (1) din Codul de procedură
penală din 1969:
„Scopul procesului penal. (1) Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor
care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
În Codul actual această prevedere este inclusă în art. 8, ce statuează asupra caracterului
echitabil şi termenului rezonabil al procesului penal.
Doctrina actuală se exprimă în sensul că în noţiunea de „proces penal” intră, ca diviziuni
principale, fazele urmăririi penale, judecăţii şi executării hotărârilor penale. Există și opinii
în sensul că procedura camerei preliminare constituie o fază a procesului penal, distinctă de
faza judecății.

1
 Trăsături specifice. Potrivit definiţiei, trăsăturile specifice ale procesului penal sunt:
a)Procesul penal este o activitate reglementată de lege:
Încă din dreptul roman s-a conştientizat importanţa principiului legalităţii în materie
penală şi judiciară, exprimat, în funcţie de obiectul la care se raportează, prin adagiile:
-nullum crimen sine lege (nicio infracţiune fără lege) sau, extins, nu se poate considera că
o faptă este infracţiune dacă acest lucru nu este indicat expres de lege;
-nulla poena sine lege (nicio pedeapsă fără lege), sau, extins, nu se poate aplica o
pedeapsă pentru săvârşirea unei infracţiuni, dacă acea pedeapsă nu este prevăzută expres de
lege;
-nullum judicium sine lege/nulla justitia sine lege (nicio judecată/justiţie fără lege) sau,
extins, procedura de judecată este prevăzută de lege iar o persoană nu poate fi judecată decât
prin aplicarea unor reguli stabilite de lege.
Necesitatea acestei ultime reguli, ce interesează dreptul procesual penal, derivă,
exemplificativ, din următoarele:
-ca urmare a experienţei teoretice şi practice judiciare îndelungate, atât proprii cât şi a
altor state, s-au identificat, dezvoltat şi perfecţionat cele mai bune moduri de organizare,
instituţii de drept, metode şi mijloace, etc. prin care să se ajungă la un rezultat corect al
procesului penal. Prin urmare, este mai bine ca astfel de instrumente judiciare să fie
reglementate de lege în vederea aplicării obligatorii, decât să se lase modul de desfăşurare a
procesului la dispoziţia celor ce au atribuţii oficiale în această materie, sau chiar la dispoziţia
persoanelor particulare interesate.
-autorităţile care deţin şi folosesc o anumită autoritate/putere cu caracter obligatoriu pot
ajunge să o aplice abuziv, discriminatoriu, peste limita necesară; astfel, este necesar a se
institui reguli imperative care să le limiteze o astfel de depăşire a atribuţiilor.
-o activitate complexă care nu ar fi reglementată de lege va fi desfăşurată diferit de la
organ judiciar la organ judiciar şi de la zonă teritorială la zonă teritorială, în cadrul aceluiaşi
stat, ceea ce va conduce la justiţie neuniformă, la lipsă de egalitate în faţa legii.

b)Activităţile procesului penal sunt desfăşurate de autorităţi anume desemnate:

Organele judiciare prevăzute de lege, în ordinea cronologică a exercitării atribuţiilor lor
pe parcursul procedurii judiciare, sunt:
-organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare: au competenţă generală în efectuarea
cercetării penale
-organele de cercetare penală speciale: au competenţă de efectuare a cercetării penale
strict în domeniile lor de activitate (ex.
-procurorul: supraveghează şi conduce urmărirea penală, în anumite cazuri efectuează
nemijlocit urmărire penală proprie, şi are competenţa exclusivă de a dispune soluţia la
terminarea urmăririi penale.
-judecătorul de drepturi şi libertăţi: dispune asupra măsurilor preventive şi asiguratorii în
cursul urmăririi penale;
-judecătorul de cameră preliminară: verifică legalitatea administrării probelor şi a
efectuării actelor în cursul urmăririi penale, verifică legalitatea sesizării şi competenţa
instanţei de judecată sesizate;
-instanţa de judecată: judecă în primă instanţă şi în căile de atac ordinare şi extraordinare,
în completuri cu componenţă prevăzută de lege, pronunţând hotărâri prin care se rezolvă
litigiul de drept penal (săvârşirea infracţiunii, stabilirea vinovăţiei, aplicarea pedepsei,
aplicarea altor sancţiuni şi măsuri de drept penal).
Stabilirea expresă a autorităţilor judiciare care desfăşoară anumite activităţi pe parcursul
procesului este impusă de principiul separării funcţiilor judiciare, cu următoarele beneficii
principale:

2
 -specializarea organelor judiciare în funcţie de tipul de activităţi desfăşurate, ceea ce
conduce la îndeplinirea eficientă şi de calitate ridicată a acestora;
-asigurarea verificării legalităţii şi temeiniciei actelor procedurale şi probelor de către
organul judiciar superior ierarhic sau procesual, ceea ce conduce la înlăturarea eventualelor
neregularităţi şi totodată sporeşte exigenţa profesională a celor verificaţi;
-asigură imparţialitatea şi obiectivitatea organului judiciar care verifică actele organului
judiciar precedent în ordinea procedurii.

c)În procesul penal participă activ persoanele şi părţile interesate:

-persoana vătămată, partea civilă
-suspectul, inculpatul
-partea responsabilă civilmente.
Sunt părţi interesate persoanele care au suferit un prejudiciu material sau nepatrimonial în
urma faptei penale, persoanele care sunt pasibile să sufere o măsură de drept penal sau de
drept procesual penal (pedeapsă, măsură educativă, măsură de siguranţă, măsură asiguratorie,
măsură preventivă, etc) ori care pot fi obligate la despăgubiri civile .

d)În procesul penal participă şi subiecţi procesuali care nu au un interes personal,

dar care contribuie în diferite modalităţi la soluţionarea cauzei :
-martorul, expertul, interpretul;
-apărătorul (avocatul)
-grefierul, agentul procedural, etc.

e)Scopul procesului este :

Descoperirea la timp a faptelor care constituie infracţiuni: se exprimă, aşadar, cerinţa de
a se acţiona imediat şi de urgenţăpentru descoperirea infracţiunilor, identificarea infractorilor
şi apoi sancţionarea lor, dându-se astfel eficienţa necesară combaterii şi prevenirii
infracţiunilor
Descoperirea în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni: cunoaşterea exactă şi
completă a faptelor, spre a se evita orice condamnare contrară legii şi adevărului.
Tragerea la răspundere penală a oricărei persoane care a săvârşit o infracţiune, respectiv
absolvirea de răspundere penală a tuturor persoanelor nevinovate: Acest obiectiv implică
aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, şi ajungerea la înfăptuirea
dreptăţii şi justiţiei, orice eroare judiciară aducând atingere prestigiului justiţiei şi suferinţe
morale, fizice sau materiale nejustificate celor nevinovaţi.

Diviziunile şi subdiviziunile procesului penal

Noțiune. Fazele procesului penal reprezintă diviziuni ale acestuia, în cadrul cărora se
desfăşoară succesiv, progresiv şi coordonat un ansamblu de activităţi de către organele
judiciare cu o anumită funcţie procesuală, între momentul sesizării acestuia şi momentul
dispunerii unei soluţii finale prin care organul judiciar se dezinvesteşte şi transmite cauza în
următoarea fază a procesului, către un alt organ judiciar titular.
Procesul penal cuprinde ca faze componente, în ordinea desfăşurării lor: urmărirea
penală, judecata şi punerea în executare a hotărârii definitive.
Fiecare fază are, la rândul ei, mai multe subdiviziuni, numite etape, stadii, momente
procesuale, etc.
Nu toate procesele penale parcurg în concret cele trei faze; există procese atipice în care
pot lipsi unele dintre acestea.
-situaţia în care lipsesc faza judecăţii şi faza punerii în executare a hotărârii penale, ca
urmare a faptului că în faza urmăririi penale se dă o soluţie de clasare,

3
 -situaţia în care lipseşte faza punerii în executare a hotărârii penale, ca urmare a
faptului că s-a pronunţat o hotărâre de achitare sau de încetare a procesului penal, ce nu
necesită punerea sa în executare.
-situaţia în care lipseşte (mai precis, este incompletă) faza urmăririi penale, ca urmare
a faptului că procurorul a dispus o soluţie de clasare ce a fost atacată la judecătorul de
cameră preliminară, iar acesta a dispus începerea judecăţii (art. 341 alin 7 lit c) CPP) . În
Codul anterior, exista procedura de judecată pe baza plângerii prealabile a persoanei
vătămate introduse direct la instanţă, fără parcurgerea fazei urmăririi penale (art. 279 alin. 1
lit a) CPP 1968) .

Urmărirea penală este prima fază a procesului penal, ce are ca obiect strângerea
probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au
săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă
este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. (art. 285 alin. 1 CPP).
Faza urmăririi penale este condusă de procuror şi desfăşurată de organele de urmărire
penală reprezentate, după caz, de procuror, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare,
organele speciale de cercetare penală.
Urmărirea penală este delimitată, în debut, de momentul începerii urmăririi penale şi,
în final, de momentul dispunerii de către procuror a unei soluţii finale în această fază.
Actul care marchează începerea urmăririi penale este ordonanţa organului de urmărire
penală prin care dispune începerea urmăririi penale in rem (cu privire la faptă) –art. 305 alin.
2 CPP.
Actele care marchează finalizarea urmăririi penale sunt, în funcţie de soluţia dată de
procuror:
-ordonanţa de clasare;(art. 327 alin. 1 lit b) CPP)
-ordonanţa de renunţare la urmărirea penală;(art. 327 alin. 1 lit b) CPP)
-rechizitoriul prin care se dispune trimiterea inculpatului în judecată (art. 327 alin. 1
lit a) CPP).

Judecata este faza cea mai importantă a procesului penal, deoarece numai în această
fază poate fi rezolvat definitiv și cu autoritate de lucru judecat conflictul de drept penal,
totodată asigurându-se cele mai depline garanții ale respectării drepturilor procesuale.
Limita de debut a judecăţii este dată de înregistrarea actului de sesizare a instanţei,
care poate fi rechizitoriul (sesizare primară) sau ohotărâre judecătorească prin care se
dispune judecarea cauzei (încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care se admite
plângerea împotriva ordonanţei de clasare şi se dispune începerea judecăţii).

Art. 329 CPP: Actul de sesizare a instanţei. (1) Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei
de judecată.
Art. 341 alin. (7) CPP: ,,În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul
de cameră preliminară:c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire
la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când
probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie”.

Limita finală a judecăţii este reprezentată de momentul rămânerii definitive a hotărârii

judecătoreşti prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, achitare, încetarea procesului
penal).
Această limită finală poate fi modificată, în situaţia în care se exercită una sau mai
multe din căile extraordinare de atac, a căror admitere va atrage reluarea, dintr-o anumită
etapă, a judecăţii.
Căile extraordinare de atac sunt:

4
 -contestaţia în anulare;
-recursul în casaţie;
-revizuirea;
-redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate.
Faza judecăţii are mai multe etape, astfel:
-camera preliminară –care, la rândul ei, cuprinde procedura soluţionării în primă instanţă şi
procedura soluţionării în calea de atac a contestaţiei;
-judecata în primă instanţă;
-judecata în apel;
-judecata în calea/căile extraordinare de atac;
Faza judecăţii este condusă de instanţele judecătoreşti, în componenţa cărora intră:
-judecătorul de cameră preliminară
-completul de judecată în primă instanţă;
-completul de judecată în apel
-completele de judecată pentru soluţionarea căilor extraordinare de atac, după caz.

Punerea în executare a hotărârii penale rămase definitive

Este faza procesului penal în cadrul căreia se pune în aplicare hotărârea penală
definitivă şi/sau executorie, în special dispoziţiile din Codul penal privind sancţionarea
persoanelor vinovate de săvârşirea unei infracţiuni.
Limita iniţială a acestei faze procesuale este marcată de momentul rămânerii
definitive a hotărârii penale, iar limita finală este dată de momentul în care hotărârea este
pusă efectiv în executare sau a intervenit un eveniment care impune încetarea definitivă a
executării hotărârii penale sau care face imposibilă această executare (amnistia, prescripţia
executării pedepsei, decesul condamnatului, etc).
Toate hotărârile penale de condamnare se pretează la a fi puse în executare, în
legătură cu diferitele dispoziţii din cuprinsul lor, în timp ce hotărârile de achitare sau de
încetare a procesului penal pot să aibă sau pot să nu aibă dispoziţii care trebuie puse în
executare.
Organul judiciar care conduce această fază a procesului este instanţa de executare,
prin judecătorul delegat cu executarea, iar pentru punerea efectivă în executare a hotărârilor
sunt desemnate de lege diferite autorităţi şi instituţii, între care: Organele de poliţie ,
Administraţia penitenciarului, Serviciul de probaţiune, Administraţia financiară de la
domiciliul condamnatului, etc.
Exemplificativ:

Art. 553. Instanţa de executare. (1) Hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de
judecată sau la instanţa ierarhic superioară ori la instanţa de apel, se pune în executare de către prima instanţă de
judecată.
(2) Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pun în executare,
după caz, de Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul militar.
Art. 554. Judecătorul delegat cu executarea. (1) Instanţa de executare deleagă unul sau mai mulţi dintre
judecătorii săi pentru efectuarea punerii în executare.
Art. 555. (1) Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea
mandatului de executare.
Art. 562. Pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către
judecătorul delegat al instanţei de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile a
căror exercitare a fost interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să supravegheze
exercitarea dreptului respectiv.
Art. 566. (1) Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în
executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală
autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această
măsură.

5
 Art. 577. Amenzile judiciare. (1) Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a
aplicat-o.
Art. 578. Cheltuielile judiciare avansate de stat. (1) Dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa
procurorului privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare prin trimiterea
unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea cheltuielilor judiciare organului care, potrivit
legii, execută amenda penală.

Dreptul procesual penal ca ramură de drept. Legăturile dreptului

procesual penal cu alte ramuri de drept.

Dreptul procesual penal este o ramură distinctă a unui sistem de drept, cuprinzând
totalitatea normelor juridice care reglementează procesul penal şi celelalte proceduri judiciare
în legătură cu acesta.
Dreptul procesual penal este o ramură a dreptului public, întrucât normele sale se referă la
înfăptuirea justiţiei în materie penală ca formă de exercitare a puterii publice şi de menţinere
a ordinii publice.
Ca ansamblu de norme juridice în vigoare, dreptul procesual penal este drept pozitiv. În
acest context, dreptul procesual penal este definit ca un ansamblu de reguli care constituie
reacţia societăţii de la momentul constatării infracţiunii, până la aplicarea unei pedepse.

Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept

Raportul DPP cu dreptul constituțional. Raportul dintre dreptul constituţional şi toate
celelalte ramuri de drept, inclusiv dreptul procesual penal, se întemeiază pe supremaţia
Constituţiei, care conţine prevederi de principiu ce determină întreaga organizare socială
precum şi legislaţia.
Între prevederile constituţionale sunt şi cele preluate de dreptul procesual penal ca reguli
de bază: legalitatea, egalitatea în faţa legii, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, dar şi
unele specifice dreptului procesual penal: instituţiile percheziţiei şi arestării preventive, sau
cele de organizare judiciară: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public, Consiliul Superior al
Magistraturii. Astfel, întrucât dreptul constituţional cuprinde prevederi care se referă la
garantarea libertăţii împotriva oricărei arestări abuzive, la prezumţia de nevinovăţie, la
egalitatea în faţa legii şi a justiţiei, precum şi la principiile de organizare şi funcţionare a
autorităţii judecătoreşti, care stau şi la baza procesului penal, există o legătură strânsă între
dreptul constituţional şi dreptul procesual penal.

Legătura dintre dreptul procesual penal şi dreptul penal este una organică şi
funcţională, deoarece dreptul penal fără drept procesual penal ar fi ineficient, iar dreptul
procesual penal fără drept penal nu ar avea raţiune de a exista. Instituţiile juridice ale
dreptului penal sunt puse în aplicare prin intermediul celor ale dreptului procesual penal.
Totodată, termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat/definit în Codul penal
au acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală.
Unele instituţii juridice au caracter mixt, fiind reglementate atât de normele dreptului
penal, cât şi de cele ale dreptului procesual penal; în această situaţie juridică sunt plângerea
prealabilă, sesizarea din partea organului competent, regimul juridic al minorilor infractori
etc. În unele cazuri, aceste instituţii mixte sunt reglementate prin acelaşi act normativ, astfel
încât se pune problema de a determina care sunt normele de drept penal şi care sunt
normele de drept procesual penal. Determinarea exactă a normelor care aparţin dreptului
penal faţă de cele care aparţin dreptului procesual penal prezintă interes practic,
interpretarea şi aplicarea lor în timp şi în spaţiu urmând reguli diferite.

Legătura dintre dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil.

6
 Ambele ramuri de drept sunt ghidate de aceleaşi principii fundamentale, desfăşoară
activităţi având o natură comună şi instituţii comune, instanţele judecătoreşti implicate fac
parte din acelaşi sistem judiciar şi din aceleaşi autorităţi judecătoreşti.
Procesul penal, ca şi procesul civil, se desfăşoară în faţa aceloraşi instanţe judecătoreşti,
uneori aceiaşi judecători judecă atât cauze penale cât şi cauze civile, pe baza unor principii şi
a unor procedee de judecată identice sau asemănătoare, pronunţându-se sentinţe şi decizii cu
forme comune;
În cadrul procesului penal se exercită şi o acţiune civilă sau se ridică chestiuni prealabile,
ce implică şi aplicarea unor norme ale dreptului procesual civil. Chestiunea prealabilă se
judecă de către instanţa penală potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia
căreia îi aparţine acea chestiune (art. 52 alin. 2 CPP).
Normele dreptului procesual civil se aplică, în completare, în procesul penal, atunci când
prevederile de drept procesual penal sunt incomplete.
(art. 2 alin. 2 CPCiv: „Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le
reglementează nu cuprind dispoziţii contrare”).

Legătura dreptului procesual penal cu dreptul civil şi cu dreptul familiei.

Unele infracţiuni produc prejudicii care impun necesitatea exercitării acţiunii civile
alăturate acţiunii penale în procesul penal, în scopul dezdăunării persoanei astfel vătămate. În
acest context, ,,repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit legii civile” (art. 19
alin. 5 CPP), astfel că normele dreptului civil trebuie aplicate în cadrul procesului penal.
Dreptul procesual penal conţine şi prevederi ce trebuie înţelese prin aplicarea dreptului
familiei, precum: participarea părinţilor sau reprezentanţilor legali ai minorului la judecata
sau la audierea acestuia; dreptul soţului, ascendenţilor şi decendenţilor, fraţilor şi surorilor
suspectului şi inculpatului de a nu da declaraţii de martor contra acestuia; posibilitatea
înmânării citaţiei soţului sau unei rude a celui citat, etc.

Legătura dreptului procesual penal cu dreptul internaţional public:

Dreptul internaţional public a apărut şi s-a dezvoltat pe baza acordului de voinţă al
statelor, exprimat în convenţii, tratate, acorduri. Având în vedere libera circulaţie a
persoanelor în afara statului de origine şi săvârşirea unor fapte penale cu element de
extraneitate, s-au încheiat şi convenţii în materia dreptului procesual penal, care au, în esenţă,
drept scop, să faciliteze colaborarea dintre state în vederea soluţionării acestor tipuri de cauze
sau în vederea punerii în executare de către un stat a hotărârilor penale pronunţate într-un alt
stat. Actele juridice internaţionale în această materie prevăd, între altele, proceduri pentru
extrădarea şi predarea infractorilor aflaţi pe teritoriul altui stat decât cel în care este judecat
ori s-a pronunţat o hotărâre împotriva sa, proceduri pentru administrarea unor probe într-un
stat şi transmiterea lor autorităţilor judiciare ale altui stat, proceduri poliţieneşti pentru
descoperirea şi probarea infracţiunilor grave, informarea reciprocă în materia cazierului
judiciar al persoanelor, transferul procedurilor penale (preluarea cauzelor spre soluţionare de
un alt stat), preluarea pedepselor spre executare de un alt stat decât cel care le-a aplicat, etc.

Norme, fapte şi raporturi juridice procesual penale

Definiția și scopul normei de drept procesual penal.

Normele de drept procesual penal sunt reguli generale de conduită, instituite de
autorităţile îndrituite prin Constituţie, a căror aplicare este asigurată, în caz de necesitate, prin

7
forţa de constrângere a statului. Ele au, în principiu, aceleaşi trăsături ca şi oricare alte norme
juridice.
Art. 1 CPP. Normele de procedură penală şi scopul acestora. (1) Normele de procedură penală
reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală.
(2) Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare
cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate
prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii
Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale
ale omului la care România este parte.

Clasificarea normelor de drept procesual penal.

În raport de obiectul reglementării, normele de drept procesual penal se pot clasifica
în:
- norme de organizare,
-norme de competenţă, şi
-norme de procedură.
Prin norme de organizare se înţeleg normele prin care se înfiinţează instanţele
judecătoreşti şi parchetele din Ministerul Public, organele de cercetare penală, se prevăd
sarcinile, atribuţiile şi regulile de funcţionare.
Normele de competenţă stabilesc care dintre procurorii din Ministerul Public şi care
dintre organele de cercetare penală sunt abilitate să efectueze urmărirea penală şi care dintre
instanţele judecătoreşti au abilitatea să judece o cauză penală, în raport de infracţiunea
săvârşită, de calitatea făptuitorului, de o anumită circumscripţie în care îşi desfăşoară
activitatea.
Normele de procedura reglementează modul în care se poate desfăşura activitatea
procesual-penală, atât de către autorităţile judiciare, cât şi de către părţi, apărători,
reprezentanţi.
Clasificarea în norme de organizare, de competenţă şi de procedură se reflectă şi în
dispoziţiile Constituţiei României, care prevăd în art. 73 alin. (3) lit. I) că prin lege organică
se reglementează organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public,
iar în art. 126 alin, (2) „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt
prevăzute numai prin lege".

Majoritatea normelor de drept procesual penal sunt cuprinse în Codul de procedură

penală.
Cuprind norme de drept procesual penal şi următoarele legi organice şi ordinare:
-Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,
-Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
-Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,
-O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, aprobată prin Legea nr.
503/2002,
-O.U.G. nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor
de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte
normative.

- Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române

-Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare,
-Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat,
- Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
-Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,

8
 -Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor,
-Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri.
Normele de drept procesual penal pot fi generale şi speciale. Normele generale se
aplică tuturor cauzelor penale; normele speciale se aplică, prin derogare, numai anumitor
categorii de cauze.

Noţiunea, elementele şi trăsăturile raporturilor juridice procesual penale

Săvârşirea unei infracţiuni dă naştere unui raport juridic de conflict, iar aducerea acestuia
spre soluţionare în faţa organelor judiciare conduce la apariţia unor raporturi juridice
procesual penale.
Elementele constitutive ale raportului juridic procesual penal sunt: subiecţii,
conţinutul şi obiectul.
Subiecţii raportului juridic procesual penal sunt reprezentaţi de participanţii la
procesul penal, după cum urmează:
-organele judiciare penale (instanţa de judecată procurorul, organele de cercetare
penală);
-părţile şi subiecţii procesuali principali (suspectul şi inculpatul, persoana vătămată,
partea civilă, partea responsabilă civilmente);
-subiecţii procesuali care pot inlocui părţile in procesul penal (succesorii,
reprezentanţii, substituiţii procesuali) ;
-apărătorul
-martorul, expertul, interpretul, etc.

Organele judiciare cu atribuţii în soluţionarea procesului penal au, potrivit legii, atribuţii,
îndatoriri, obligaţii, iar persoanele care participă în proces au drepturi şi obligaţii.
În activitatea desfăşurată, între instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi organele de
cercetare penală se stabilesc raporturi juridice; de asemenea, între aceste autorităţi şi părţile
din proces, între părţi şi apărători ori reprezentanţi raporturi juridice se stabilesc raporturi
juridice, denumite raporturi procesual-penale,toate în scopul avansării actelor procesuale în
direcţia finalizării procesului.
Procesul penal cuprinde, aşadar, atât activitatea autorităţilor publice judiciare, a părţilor
şi apărătorilor, dar şi raporturile juridice procesual-penale care se încheie între ele.

Conţinutul raportului procesual penal constă in totalitatea drepturilor şi obligaţiilor

participanţilor la procesul penal
Obiectul raportului procesual penal constă in stabilirea existenţei sau inexistenţei
raportului de drept substanţial de conflict adus spre soluţionare organelor judiciare penale.

Trăsăturile specifice raportului juridic procesual penal

-Sunt raporturi juridice de putere (tragerea la răspundere penală este atributul exclusiv
al organelor judiciare)
-Iau naştere, de regulă, peste şi în afara acordului de voinţă al părţilor;
-În baza principiului oficialităţii, organele judiciare desfăşoară procesul penal in mod
obligatoriu;
-Există o serie de excepţii, caracterizate prin existenţa anumitor raporturi procesuale
in functie de voinţa părţilor;
-În majoritatea cazurilor unul dintre subiecţi este organ al statului; raportul dintre părţi
şi apărătorii acestora intră in cadrul raporturilor juridice procesual penale in care nu apar
ca subiecţi organe ale statului;

9
 Noţiunea şi clasificarea faptelor juridice procesual penale
Noțiune. Faptele juridice procesuale penal sunt împrejurări de fapt care, potrivit legii, dau
naştere, modifică sau sting raporturi juridice procesual penal ori chiar împiedică naşterea lor.

Faptele juridice procesual penale sunt împărţite în acţiuni sau evenimente, după cum sunt
determinate de voinţa participanţilor la proces sau au loc independent de această voinţă.
Săvârşirea infracţiunii, constituirea de parte civilă sau formularea unei căi de atac,
sustragerea de la urmărire penală, angajarea unui avocat, primirea citaţiei, sunt exemple de
acţiuni procesual penale.
Starea de boală ori decesul inculpatului, apariţia legii de amnistie, sunt exemple de
evenimente procesual penale.

În funcţie de criteriul efectelor pe care le produc asupra raporturilor juridice procesual

penale, faptele juridice procesual penale sunt:
- constitutive,
-modificatoare,
-extinctive, sau
- impeditive.
Faptele juridice constitutive dau naştere unor raporturi juridice procesual penale
(sesizarea organelor judiciare despre săvârşirea unei infracţiuni, constituirea persoanei
vătămate ca parte civilă).
Faptele juridice modificatoare atrag schimbări în raporturile juridice procesual penale
(împlinirea vârstei de 18 ani de către inculpat sau a vârstei de 14 ani de către martor implică
modificări în modul în care se desfăşoară urmărirea penală sau judecata, ori în care se
desfăşoară audierea martorului minor).
Faptele juridice extinctive sting raporturile juridice procesual penale (retragerea plângerii
prealabile, impăcarea părţilor, intervenţia prescripţiei răspunderii penale) ;
Faptele juridice impeditive impiedică naşterea raporturilor juridice procesual penale
(lipsa plângerii prealabile sau decesul făptuitorului impiedică declanşarea procesului penal)

Ştiinţa dreptului procesual penal.

Noţiune. Dreptul procesul penal are şi sensul de ştiinţă juridică, de sistem de

cunoştinţe, cu valoare de adevăr, despre dreptul procesual penal ca ansamblu de norme
juridice.
Obiect de reglementare. Obiectul de reglementare al dreptului procesual penal, ca
ramură de drept, îl constituie procesul penal, iar obiectul de studiu al dreptului procesual
penal, în sensul de ştiinţă juridică, îl constituie normele de drept procesual penal.

Ştiinţa dreptului procesual penal elaborează, prin generalizarea elementelor comune

ale ansamblului de norme juridice, conceptele fundamentale ale procesului penal -
acţiune, funcţie procesuală, probe, mijloace de probă, acte şi măsuri procesuale etc. - şi
stabileşte legături strânse între acestea; prin abstractizarea a ceea ce este esenţial şi
determinant în reglementarea procesului penal, deduce principiile de bază ale întregului
drept procesual penal - de exemplu, principiul legalităţii, aflării adevărului, asigurării
dreptului la apărare.
Metodele uzitate în ştiinţa dreptului procesual penal sunt diverse:
- metoda logica: se bazează pe analiză şi sinteză, inducţie şi deducţie

10
 -metoda comparativă: se bazează pe comparaţia normelor juridice analizate cu alte
norme din acelaşi sistem de drept sau din sisteme de drept străine;
-metoda istorică: are în vedere evoluţia istorică a normei juridice ce reglementează un
anumit aspect, implicând condiţiile obiective care au determinat o anumită reglementare,
pentru a explica înlocuirea unei reglementări cu alta;

Legăturile științei dreptului procesual penal cu alte științe auxiliare dreptului.

Știința dreptului procesual penal se află în strânsă legătură cu științe precum:
-medicina legală (stabilește date precum viața și integritatea corporală a persoanei,
cauza și mecanismul de producere a unor leziuni sau a decesului unei victime). Medicina
legală, ca știință, este esențială în investigarea infracțiunilor împotriva persoanei.
-criminalistica (folosește procedee specifice precum fotografia judiciară,
dactiloscopia, grafoscopia, etc pentru identificarea făptuitorului, stabilirea situației de la
locul faptei, ridicarea și conservarea tuturor categoriilor de mijloace de probă, etc).
-psihologia judiciară (Pentru reuşita activităţii de ascultare a învinuiţilor, a
persoanelor vătămate, a martorilor);
-psihiatria judiciară (ex. stabilește existența și discernământul infractorului din
momentul săvârșirii infracțiunii);
-statistica judiciară (oferă informații privind frecvența și dinamica fenomenului
infracțional).

Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal. Interpretarea

normelor juridice procesual penale

Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal

Din punct de vedere material, prin izvor al dreptului se înţeleg condiţiile materiale de
existenţă ale societăţii; din punct de vedere formal (sau juridic), izvorul dreptului procesual
penal este reprezentat de normele juridice obligatorii care au în conţinut reglementări în
această materie.
Ca principale izvoare juridice ale dreptului procesual penal pot fi menţionate:
- Constituţia; conţine o serie de reglementări cu aplicabilitate în ce priveşte înfăptuirea
justiţiei penale;
- Codul de procedură penală; reprezintă principalul izvor al dreptului procesual penal.
Este structurat în două părţi: partea generală şi partea specială, şi conţine majoritatea
dispoziţiilor ce guvernează desfăşurarea unui proces penal;
- Codul penal; conţine unele instituţii de drept aplicabile şi în dreptul procesual penal,
precum plângerea prealabilă, împăcarea părţilor.
- Codul civil;
-Codul de procedura civila;
-legile de organizare judiciară;
-tratate şi convenţii internaţionale;
-diferite alte acte normative care contin prevederi procesual penale.

Interpretarea normelor juridice procesual penale

Interpretarea normei juridice este operaţiunea logică prin care se determină sensul exact al
legii, necesar în vederea unei aplicări corecte a acesteia.

După criteriul subiectului care face interpretarea, aceasta se împarte în :

11
 -interpretarea autentică sau legală: este făcută de însuşi organul care a edictat actul
normativ interpretat, şi prezintă caracter general obligatoriu; (ex. definirea unor noţiuni –
suspectul, inculpatul, martorul, )
-interpretarea judiciară: este făcută de organele judiciare care aplică legea; nu are
caracter obligatoriu, de principiu, decât în cauza în care s-a pronunţat soluţia respectivă, şi
numai dacă este vorba de o hotărâre judecătorească definitivă. Totuși, deciziile Înaltei Curți
de Casație și Justiție pronunțate pentru soluționarea unui recurs în interesul legii sau pentru
pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sunt obligatorii
pentru instanțele judecătorești de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.
-interpretarea doctrinală: este făcută de către cercetătorii din domeniul dreptului; nu este
obligatorie, dar poate influenţa procesul de legiferare sau practica judiciară.

După criteriul metodelor sau procedeelor de interpretare folosite, interpretarea poate fi:
a)gramaticală, când se urmăreşte înţelegerea din punct de vedere etimologic a termenilor
folosiţi, conexiunile gramaticale, sintaxa şi împărţirea frazei în propoziţii, elementul stilistic
(sensul cuvintelor în raport cu întreaga construcţie a propoziţiei/frazei);
b)sistematică, atunci când urmăreşte înţelegerea conţinutului unei norme juridice prin
corelarea cu alte dispoziţii
c)logică sau raţională, atunci când urmăreşte lămurirea conţinutului unei norme juridice
cu ajutorul raţionamentelor logice:
-raţionamentul ,,a fortiori”: acolo unde legea interzice mai puţin, cu atât mai mult interzice
şi mai mult (minori ad majus), respectiv, acolo unde legea permite mai mult, implicit permite
şi mai puţin (majori ad minus); raţionamentul se sprijină şi pe aplicarea argumentului
logic ,,per absurdum” (ex: ar fi absurd ca legea să interzică o anumită activitate, dar să
permită o altă activitate mai largă în care intră şi activitatea interzisă).
-raţionamentul ,,per a contrario”; acolo unde se indică obligatoriu modul de aplicare a
legii, rezultând că un alt mod este interzis, sau acolo unde există doar două situaţii posibile şi
contrare, din care una este expres admisă, rezultând implicit că cealaltă este interzisă.
-raţionamentul ,,a pari”: acolo unde există identitate de situaţii, este raţional să existe
acelaşi tratament juridic (ubi eadem ratio, ibi eadem jus)
d)istorică –urmărește înțelegerea conținutului normei prin cunoașterea sensului și scopului
inițial pentru care a fost edictată.

După criteriul efectelor sau rezultatelor produse, interpretarea poate fi:

-declarativă, atunci când rezultatul interpretării legii exprimă întru totul sensul textului
avut în vedere de legiuitor, fără a-l depăşi sau omite în parte; aşadar, între voinţa legii şi felul
în care legea se exprimă există o suprapunere perfectă;
-restrictivă, atunci când se constată că norma de drept reglementează mai mult decât s-a
intenţionat, respectiv litera legii a depăşit voinţa legiuitorului;
-extensivă, folosită în situaţia în care norma interpretată reglementează mai puţin decât s-a
intenţionat. Prin interpretare extensivă norma se aplică şi unor ipoteze nereglementate expres
dar care se subînţeleg; Interpretarea extensivă, prin argumente a pari, a fortiori şi a
contrario, este posibilă în cazul normelor care nu prevăd restricţii de drepturi.
-analogică : se compară o prevedere nelămurită cu o alta care reglementează un caz
similar şi care este mai completă sau mai explicită, şi se adoptă soluţia indicată de aceasta
din urmă. Aşadar, se recurge la norme care reglementează materii similare, pentru umplerea
unor lacune legislative. Este admisă, de principiu, folosirea acestei modalităţi de
interpretare, dată fiind necesitatea ca procesul penal să îşi atingă scopul, dat fiind că legea
trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul în care să nu se aplice, şi
totodată, ea trebuie să se armonizeze cu celelalte norme de drept, într-un ansamblu unitar.

12
 Spre deosebire de normele de drept penal, pentru care nu sunt admise interpretările
extensivă şi analogică, pentru a se garanta principiul legalităţii incriminării şi a pedepse lor,
în domeniul procedurii penale se poate ajunge şi la rezultate de extindere a normei de
procedură penală sau la folosirea suplimentului analogic.

În cazul concursului dintre normele generale și normele speciale se aplică următoarele

reguli:
-norma specială în concurs cu norma generală se aplică tuturor cauzelor pe care le
prevede, prin derogare de la norma generală;
-norma specială se completează cu norma generală pentru toate chestiunile pentru care
norma specială nu face nicio derogare;
-norma specială nouă derogă întotdeauna de la norma generală şi cea specială
anterioară; o normă generală posterioară uneia speciale nu abrogă norma specială decât în
cazul în care o prevede în mod expres.

Aplicarea legii procesual penale în spaţiu şi timp

Aplicarea legii procesual penale în spaţiu .

La baza aplicării normelor procesual penale în spaţiu se află principiul teritorialităţii;
potrivit acestuia, legea procesual penală se aplică numai activităţilor desfăşurate pe teritoriul
României;
Codul de procedură penală nu reglementează aplicarea în spaţiu a normelor de drept
procesual penal; în această situaţie, se aplică principiul teritorialităţii, care decurge din art. 1
şi art. 3 din Constituţie, potrivit cărora România este stat naţional, suveran şi independent,
unitar şi indivizibil, teritoriul său fiind inalienabil; respectând suveranitatea altor state,
România îşi exercită propria sa suveranitate asupra întregului teritoriu, ceea ce implică
deplina şi exclusiva aplicare a legilor române asupra acestui teritoriu.
- normele de drept procesual penal român se aplică numai activităţii procesual-penale
desfăşurate pe teritoriul român, neavând aplicare în afara acestui teritoriu, prin respectarea
suveranităţii celorlalte state;
- activitatea procesual penală se desfăşoară pe teritoriul ţării noastre numai în te meiul
normelor de drept procesual penal român, normele străine neavând aplicare pe teritoriul
nostru, chiar dacă activitatea se referă la un cetăţean străin, respectându-se astfel
suveranitatea statului român.
- legea de procedură penală are în vedere locul unde se efectuează actul procesual sau
procedural penal; ca urmare, un act de procedură penală referitor la o infracţiune chiar
săvârşită în străinătate se efectuează pe teritoriul ţării noastre numai potrivit normelor de
procedură penală române, în conformitate cu dictonul latin locus regit actum.

Derogări de la principiul teritorialității:

- imunitatea de jurisdicție;
În conformitate cu acordurile internaţionale, legea de procedură penală română nu se
aplică în cazurile de imunitate de jurisdicţie.
Unele cazuri de imunitate au caracter politic, cum este imunitatea Preşedintelui
României şi a deputaţilor şi senatorilor pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate
în exercitarea mandatului.
Alte cazuri de imunitate de jurisdicţie se referă la reprezentanţii diplomatici ai statelor
străine sau la alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse

13
jurisdicţiei penale a statului român, aceste persoane fiind nominalizate în tratate şi convenţii
internaţionale.
Prin acord bilateral se pot adopta şi alte derogări de la principiul teritorialităţii legii de
procedură penală, cum ar fi persoanele aparţinând unor forţe armate străine aflate temporar pe
teritoriul ţării noastre sau cetăţenii români să fie urmăriţi sau judecaţi în străinătate potrivit
normelor de procedură penală română; în acest sens, prin completarea Legii nr. 304/2004
privind organizarea judiciară prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut că parchetele militare pot
efectua urmărire penală, iar instanţele militare pot judeca faptele penale comise de militari
români, membri ai unor forţe multinaţionale, dislocate pe teritoriul altor state, dacă, potrivit
unei convenţii internaţionale, pe teritoriul statului primitor poate fi exercitată jurisdicţia
română.

- cooperarea judiciară internațională în materie penală, reglementată de Legea nr.

302/2004.
Prin comisie rogatorie internaţională activă (în străinătate) se poate cere unui stat străin să
dispună efectuarea unui act de procedură penală necesar într-o cauză penală desfăşurată în
ţara noastră, cum ar fi ascultarea unui martor, verificarea sau transmiterea unor înscrisuri
etc.; actul solicitat, efectuat după normele statului căruia i s-a cerut comisia rogatorie
internaţională, va fi folosit în activitatea judiciară desfăşurată în ţara noastră; în acelaşi mod,
în cazul comisiei rogatorii internaţionale pasive (din străinătate), actul efectuat pe teritoriul
ţării noastre, potrivit normelor române de drept procesual penal, poate fi folosit în activitatea
judiciară a altui stat.
În temeiul Legii nr. 302/2004 sau al unei convenţii internaţionale, hotărârea penală
pronunţată de instanţa competentă a altui stat, precum şi actele judiciare efectuate în
străinătate pot fi recunoscute de către instanţele judecătoreşti române, caz în care produc
efecte juridice în ţara noastră. Deşi valabilitatea acestor acte depinde de recunoaşterea dată
de o instanţă judecătorească română, totuşi, fiind efectuate potrivit normelor de drept
procesual penal străine şi de autorităţi judiciare străine, există o derogare de la principiul
teritorialităţii prin folosirea lor pe teritoriul nostru.
Alte derogări de la principiul teritorialităţii sunt prevăzute de Legea nr. 302/2004 în ceea
ce priveşte extrădarea; astfel de derogări pot fi incluse în tratatele de asistenţă juridică în
materie penală; potrivit acestor derogări, actele judiciare care justifică cererea de extrădare a
unei persoane aflate pe teritoriul nostru pot fi luate în considerare de către autorităţile noastre
judiciare în rezolvarea cererii, deşi sunt acte efectuate potrivit legii străine (cum ar fi
hotărârea de condamnare sau mandatul de arestare), fără a fi necesară recunoaşterea lor de
către instanţele noastre judecătoreşti; de asemenea, derogări de la principiul teritorialităţii
pot fi întâlnite şi în cooperarea în baza unui mandat european de arestare şi predare, a
transferului de proceduri în materie penală, transferarea persoanelor condamnate.

Aplicarea legii procesuale penale române în timp

Conform principiului activității legii procesual penale (tempus regit actum), legea
procesual penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de la
intrarea ei în vigoare și până la momentul ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor prevăzute
în normele tranzitorii.
Normele de drept procesual penal, din momentul ieșirii din vigoare, nu se mai aplică
actelor procesuale și procedurale care se efectuează după acea dată, chiar dacă privesc o
cauză declanșată sub imperiul lor;
Norma de drept procesual intrată în vigoare nu se aplică actelor și lucrărilor
îndeplinite conform dispozițiilor legii anterioare;

14
 Norma nouă se aplică tuturor actelor și măsurilor care se efectuează după intrarea ei
în vigoare, fără a se mai face vreo distincție dacă procesul penal a fost declanșat sub noua sau
vechea normă.
Conform considerentelor Curții Constituţională din Decizia nr. 375/2005: „O lege nu este
retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci
când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul
legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze
pentru perioada ulterioară intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei de aplicare,,
Normele relative la competenţă, termene şi căi de atac au capacitatea de a ultraactiva şi
după ieşirea lor din vigoare, aplicându-se, în anumite condiţii, cauzelor ce continuă a fi
judecate sub legea nouă.
Retroactivitatea legii noi de procedură penală nu este permisă de Constituţie [art. 15 alin.
(2)].
-------------------------------------

15