CURS IV

Unitatea de învăţare 4
PRINCIPALELE INSTITUȚII ȘI ORGANE ALE UNIUNII EUROPENE

În literatura de specialitate precum şi în mass-media se operează în mod

frecvent cu anumite concepte care vin să evidenţieze structura complexă şi dinamică a
procesului construcţiei europene: organe ale Uniunii şi instituţii ale Uniunii Europene.
Instituţiile Uniunii sunt acele organe create prin tratatele de înfiinţare a
Comunităţilor Europene, care neavând personalitate juridică, reprezintă interesele
statelor, ale comunităților şi popoarelor, asigură respectarea dreptului şi acţionează în
domenii strict limitate, fiind dotate cu puterea de a lua decizii la nivel comunitar, pe
care le impune statelor membre.
Organele Uniunii se diferenţiază prin faptul că:
- îndeplinesc funcţii consultative, cu caracter tehnic ori financiar, auxiliar;
- sunt prevăzute prin tratate, altele sunt create de către instituţii în vederea
exercitării atribuţiilor lor; cele înfiinţate prin tratate pot avea personalitate
juridică sau o simplă autonomie financiară; cele create de instituţii trebuie
să aibă fundamentul în tratate, să nu fie dotate cu puteri proprii de decizie,
ci numai cu funcţii de execuţie strict controlate, să nu modifice echilibrul
instituţional.
Reieşind din cele enunţate mai sus, pot fi considerate organe ale Uniunii acele
elemente structurale, create prin tratate sau de către instituţiile Uniunii, în vederea
îndeplinirii unor funcţii consultative auxiliare cu caracter tehnic, financiar şi de altă
natură (Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic si Social).

Instituţiile Uniunii Europene sunt prevăzute de articolul 13 al Tratatului de la

Lisabona, care precizează că „Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează
promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale,
ale cetătenilor săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, eficacităţii
şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale”.
Institutiile Uniunii sunt în număr de şapte: Consiliul European 1, Consiliul (Consiliul
UE), Comisia, Parlamentul, Curtea de Justitie, Banca Centrală Europeană şi Curtea de
Conturi.
1
Ea a devenit instituţie a Uniunii, odata cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
 Instituţiile prezintă următoarele caracteristici:
a) Fiecare dintre ele acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea;
b) Cooperează unele cu altele în mod loial;
c) Ocupa un loc distinct in structura organizatorică a Uniunii, răspunzând unor nevoi
fundamentale, şi anume:
 Consiliul reprezintă interesele statelor membre.
 Consiliul European defineşte orientările şi priorităţile politice generale.
 Comisia europeană apără interesul Uniunii, în ansamblul ei.
 Parlamentul european reprezintă interesele popoarelor statelor membre.
 Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă asigură respectarea
regulilor de drept.
 Curtea de conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare, şi
controlul in domeniu.
d) Fiecare institutie reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic si
sociologic distinct si exprima, fiecare, o legitimare proprie.

Organele Uniunii se diferenţiază prin faptul că:

- îndeplinesc funcţii consultative, cu caracter tehnic ori financiar,
auxiliar;
- sunt prevăzute prin tratate, altele sunt create de către instituţii în
vederea exercitării atribuţiilor lor; iar altele nu sunt prevăzute
nicaieri, formand aşa numita categorie a organelor paracomunitare.

Organele UE înfiinţate prin tratate pot avea personalitate juridică sau o simplă
autonomie financiară; cele create de instituţii trebuie să aibă fundamentul în tratate, să
nu fie dotate cu puteri proprii de decizie, ci numai cu funcţii de execuţie strict
controlate, să nu modifice echilibrul instituţional.
Reieşind din cele enunţate mai sus, pot fi considerate organe acele elemente
structurale, create prin tratate sau de către instituţii, în vederea îndeplinirii unor funcţii
consultative auxiliare cu caracter tehnic, financiar şi de altă natură (Comitetul
Regiunilor, Comitetul Economic şi Social).
Principala caracteristică a organelor UE este aceea că, spre deosebire de instituţiile
UE, acestea nu participa direct la decizie, ci ele doar o pregătesc.
 Principiile care guvernează activitatea instituţiilor Uniunii Europene
Exista trei principii, care guvernează activitatea instituţilor UE:
a) principiul autonomiei de voinţă;
b) principiul atribuirii de competenţe;
c) principiul echilibrului instituţional.

a) Potrivit, primului principiu, cel al autonomiei de voinţă, instituţiile Uniunii

îşi pot numi proprii funcţionari comunitari şi îşi pot elabora regulamente proprii de
organizare şi funcţionare.
Institutiile nu au personalitate juridică proprie, au însă autonomie. Ele nu acţionează
în nume propriu, ci în numele Uniunii europene, pe care le reprezintă în raporturile la
care participă.

Uniunea este reprezentată de către instituţii, în urma mandatului dat de către statele
membre, prin intermediul tratatelor institutive şi ulterior a celor modificatoare.
b) Potrivit principiului atribuirii de competenţe, instituţiile duc la îndeplinire
numai acele atribuţii pe care le au stabilite în mod expres, nu le este permisă
îndeplinirea atribuţiilor implicite, deduse.
Originea acestui principiu este tocmai în chestiunea care ţine de rigoarea
manifestată în planul acţiunii, dar şi al răspunderii pentru îndeplinirea sau
neîndeplinirea atribuţiilor sau competenţelor.
c) Ultimul principiu, şi anume, cel al echilibrului instituţional reuneşte două
elemente esenţiale, şi anume:
 separarea puterilor, respectiv a competenţelor instituţiilor;
 colaborarea, cooperarea între instituţiile Uniunii europene.

Primul element, presupune imposibilitatea transferului, delegării, acceptării de

competenţe şi atribuţii de la o instituţie la alta. Această separare presupune obligaţia
fiecărei instituţii de a nu bloca îndeplinirea atribuţiilor de către celelalte instituţii.
Astfel, nici o instituţie nu trebuie blocată în a-şi îndeplini propriile sale atribuţii.
Acest principiu presupune şi colaborarea între instituţii pentru îndeplinirea
obiectivelor propuse. Amintim astfel, cu titlu de exemplu, colaborarea instituţiilor în
materie normativă – adoptarea bugetului comunitar este o reflectare fidelă a
cooperării între instituţii.
Astfel, Comisia europeană centralizează propunerile cu privire la proiectul de
buget primite de la celelalte instituţii. 2 Propunerile sunt transmise, sub forma unui
anteproiect de buget elaborat de Comisie, Consiliului. Acesta elaborează proiectul de
buget şi-l transmite spre aprobare Parlamentului european, care are rolul de a-l aproba
sau a-l respinge. Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă judecă litigiile care
apar în legătură cu bugetul Uniunii, iar Curtea de Conturi controlează conturile

APARIȚIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE

Apariţia Comunităţilor Europene trebuie privită în contextul politic

internaţional specific perioadei postbelice (imediat după cel de-al doilea război
mondial) când în Europa Occidentală au apărut trei categorii de organizaţii
internaţionale :
 militare: a. Uniunea Europei Occidentale;
b. Organizaţia Atlanticului de Nord (N.A.T.O.).
 economice: a. Comisia Economică pentru Europa;
b. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică.
 politice : Consiliul Europei

ORGANIZAŢIILE MILITARE

a) Uniunea Europei Occidentale (UEO), creată în anul 1948, când Marea Britanie,
Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg, ţări neliniştite la acea oră de forţa Uniunii
Sovietice semnează la Bruxelles un tratat pe o perioadă de 50 de ani,era o organizaţie
cu caracter militar ce urmărea „edificarea unei identităţi europene de securitate”.
Ulterior, au aderat Germania, Italia, Portugalia, Spania şi Grecia. Semnarea Tratatului
de la Maastricht (1992) readuce în prim plan această organizaţie, „ ca parte integrantă
a adâncirii Integrării Europene”, fiind considerată „braţul înarmat al Uniunii” şi „pilon
european al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord”.
Uniunea Europei Occidentale a fost însă eclipsată, un an mai târziu, de crearea
Alianţei Atlantice, dar a continuat să funcţioneze şi să primească noi membri.
2
Cu excepţia Băncii Centrale Europene.
 Sediul structurii se afla la Bruxelles, dar Parisul găzduia adunarea sa inter-
parlamentară. Structura dispunea de 60 de angajaţi şi de un buget de funcţionare de 13
milioane de euro.
În contextul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi al progreselor
instituţionale ale Uniunii Europene, UEO şi-a pierdut raţiunea de a fi o altă structură,
şi astfel în anul 2010, la Bruxelles a fost anunţată oficial dizolvarea acesteia. În
momentul dizolvării sale, Uniunea Europei Occidentale număra zece ţări membre şi
18 membri asociaţi, printre care se afla şi ţara noastră.

b) Organizaţia Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), a fost creată prin Tratatul de la

Washington din 4 aprilie 1949 şi cuprindea state europene, SUA şi Canada, într+o
alianţă politică pe care s-a grefat o integrare militară. NATO are sediul la Bruxelles şi
la momentul creării sale avea ca obiectiv general apărarea păcii şi securităţii în
regiunea Atlanticului de Nord. Mai târziu însă, pe la începutul anilor 1990, noile
documente ale organizaţiei abordează problema securităţii tuturor membrilor în
context global, respectiv apărarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor în acord cu
Carta ONU şi instaurarea unei ordini paşnice, juste şi durabile în Europa. NATO s-a
constituit în baza dreptului la legitimă apărare colectivă, consacrat de art. 51 din Carta
ONU. Prima dată a fost pus în aplicare la 12 septembrie 2001, ca răspuns la atentatele
grave, care au avut loc în America.
Obiectivele propuse de NATO sunt:
 pe plan militar, acordarea de asistenţă mutuală atunci când un stat parte este
victima unei agresiuni, precum şi acordarea de consultanţă în acţiunea de
prevenire a agresiunilor
 pe plan politic, dezvoltarea cooperării economice şi politice între statele
membre.
Membrii organizaţiei numără în total 30 de state, cele 12 state fondatoare SUA,
Canada, Norvegia, Islanda, Portugalia, Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Danemarca, Italia, la care se adaugă statele care au aderat mai târziu,
respectiv Grecia şi Turcia (1952), Germania (1955), Spania (1982), Cehia, Polonia şi
Ungaria (1999), România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia
(2004), Croaţia şi Albania (2009), Muntenegru (2017) și Macedonia de Nord (2020).

Organele NATO sunt împărţite în două categorii:

 o civile, din care fac parte Consiliul Atlanticului de Nord, organ suprem de
conducere, la nivelul miniştrilor de externe ai statelor membre, el se reuneşte
sub preşedenţia Secretarului general; Consiliul Permanent, alcătuit din
împuterniciţi ai miniştrilor de externe, ca reprezentanţi permanenţi în calitate
de ambasadori; Secretariatul alcătuit din funcţionari internaţionali sub
conducerea Secretarului general, cu un mandat de 4 ani; Adunarea
Parlamentară, ca organ cu caracter consultativ, alcătuit din grupuri
parlamentare naţionale, care se întruneşte în 2 sesiuni pe an şi dispune de
cinci comisii pe diferite probleme şi un secretariat cu sediul la Bruxelles.
o militare, din care fac parte Comitetul pentru Planurile Apărării, care este şi
principalul organ militar care se întruneşte, la nivel de miniştri ai apărării, de
2 ori pe an şi este prezidat de Secretarul general; Grupul pentru Planurile
Nucleare, constituit tot la nivel de miniştri ai apărării, Comitetul Militar, ca
organ de concepţie şi coordonare a acţiunilor militare, alcătuit din şefii de stat
major, el face recomandări Consiliului Permanent şi dă directive
comandamentelor aliate şi autorităţilor militare subordonate lor;
Comandamentele Militare Multinaţionale: Comandamentul Suprem aliat din
Europa, Comandamentul Suprem al Atlanticului, Grupul de Planificare
Regională Canada-SUA.
NATO şi-a constituit şi o serie de organisme subsidiare, sub forma: comitetelor,
grupurilor de lucru, agenţiilor, birourilor, precum şi instituţii specifice de învăţământ.
Din anul 1994 N.A.T.O. s-a deschis către ţările din Europa Centrală şi de Est
prin Parteneriatul pentru Pace, care prevede participarea la manevre comune şi la
schimbul de informaţii militare, dar fără implicare în asigurarea securităţii şi apărării
reciproce. La el au aderat toate ţările Europei Centrale şi de Est şi numeroase
republici ex-sovietice, între care şi Federaţia Rusă. La 28 mai 2002, prin Declaraţia de
la Roma, a fost creat „Consiliul celor 20”, format din cele 19 ţări membre plus
Federaţia Rusă, abilitat să ia decizii prin consens asupra: luptei împotriva
terorismului, gestionarea crizelor, neproliferării armelor de distrugere în masă,
controlului armamentelor, apărării contra rachetelor de luptă, operaţiunilor de salvare
pe mare, cooperării militare, planurilor pentru urgenţe civile, provocărilor şi
ameninţărilor de toate tipurile.
 Actualmente Secretarul general al NATO, este din anul 2013, dl. Jens
Stoltemberg (fost prim-ministru al Norvegiei). El va rămâne în funcție până în
septembrie 2022.
În aprilie 2009, cu prilejul Summit-ului NATO de la Strasbourg-Kehl, au fost
aniversaţi 60 de ani de la înfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice. Aniversarea a
reprezentat pentru NATO şi un moment prielnic pentru definirea obiectivelor viitoare
ţinând cont de noile tipuri de ameninţări. Cu ocazia acestuia, şefii de stat şi de guvern
ai statelor membre NATO au dat secretarului general sarcina de a crea şi a conduce un
grup de experţi care, în consultare cu statele membre, să elaboreze recomandări în
vederea actualizării Conceptului Strategic al NATO din 1999, în lumina evoluţiilor
din ultima decadă la nivelul mediului politic şi de securitate, şi să facă propuneri în
vederea implementării acestuia. În consecinţă, în urma unei activităţi intense de
reflecţie şi a dezbaterilor derulate atât la nivelul Alianţei, cât şi cu angrenarea statelor
partenere şi a societăţii civile şi a mediilor academice, a fost elaborat un nou Concept
Strategic al Alianţei (http://www.nato.int/strategic-concept/index.html), care a
fost aprobat la Summit-ul NATO de la Lisabona, la 19-20 noiembrie 2011.

România şi NATO

România a solicitat formal aderarea la NATO în 1993. Un an mai târziu, România

a fost primul stat care răspunde invitaţiei lansate de NATO de a participa la
Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de
securitate, cu rol major în procesul de includere a noi membri în NATO. În aprilie
1999, NATO a lansat Planul de acţiune în vederea admiterii de noi membri
(Membership Action Plan - MAP). În cadrul acestui mecanism, România şi-a elaborat
propriul Plan naţional anual de pregătire pentru aderare (PNA), care stabilea
obiective, măsuri şi termene de realizare în vederea orientării, susţinerii şi evaluării
eforturilor făcute în pregătirea pentru aderarea la Alianţă. La Summit-ul NATO de la
Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate de statele
candidate, şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre ale NATO au decis invitarea
României, alături de alte şase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia,
Slovenia, să înceapă convorbirile de aderare la NATO. Ambasadorii statelor membre
au semnat Protocoalele de aderare la NATO pentru România şi celelalte şase state
invitate să adere, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Bruxelles la 26 martie 2003.
După semnarea Protocoalelor, pentru acomodarea cu modul de lucru al NATO, statele
invitate au fost implicate treptat în activităţile Alianţei, prin participarea, ca
observatori, la lucrările majorităţii structurilor aliate. Astfel, la 29 martie 2004,
România a aderat la NATO.

Obiectivele României, ca stat membru al NATO, răspund intereselor naţionale ale

ţării şi se pot defini astfel:

1.  O Alianţă robustă şi relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid.

2.  Îndeplinirea responsabilităţilor de membru NATO legate de participarea

la operaţiunile şi misiunile Alianţei. România contribuie la toate misiunile şi
operaţiunile Alianţei, inclusiv la cele din afara spaţiului euro-atlantic. Participarea
ţării noastre la operaţiunile şi misiunile NATO oferă o susţinere concretă a
angajamentelor politice asumate de România ca membru al Alianţei Nord-Atlantice,
amplificându-i credibilitatea de aliat.

3. România consideră că frontiera comunităţii euro-atlantice, bazate pe democraţie,

libertate şi securitate nu trebuie să se oprească la frontiera estică a României. Europa
nu poate fi completă fără integrarea Balcanilor de Vest în structurile europene şi euro-
atlantice. Prin sprjinirea fermă a acestei perspective şi a reformelor derulate de statele
din regiune, vom putea contribui la modelarea unui climat de stabilitate pe termen
lung.  La estul Alianţei, România a fost şi va continua să fie un avocat ferm şi activ al
consolidării parteneriatului cu Republica Moldova, în sprijinul evoluţiei democratice
şi vocaţiei sale europene şi al integrării Georgiei în cadrul structurilor euro-atlantice.
Parte a Europei şi punte către Asia Centrală şi Afganistan, regiunea Mării Negre este
importantă pentru stabilitatea euro-atlantică. România va contribui la dezvoltarea
modalităţilor prin care NATO poate susţine eforturile statelor riverane de consolidare
a securităţii regionale.

1. România a sprijinit constant dezvoltarea dialogului şi cooperării NATO - UE în

cât mai multe domenii de interes comun, cu respectarea specificităţii şi autonomiei de
decizie a fiecăreia dintre cele două organizaţii. Relaţia Alianţei Nord-Atlantice cu
Organizaţia Naţiunilor Unite este una de o relevanţă deosebită. Susţinem continuarea
cooperării dintre NATO şi ONU în domeniul menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale.

5.  Susţinerea procesului de transformare a NATO România va continua să contribuie

la procesul de transformare a NATO, menit să ofere Alianţei Nord-Atlantice
capacităţi flexibile, capabile să se desfăşoare rapid şi să răspundă noilor tipuri de
ameninţări (terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă).

ORGANIZAŢIILE ECONOMICE

a) Comisia Economică pentru Europa sau Comisia Economică a Organizaţiei

Naţiunilor Unite pentru Europa a fost fondată în 1947 pentru a încuraja cooperarea
economică între statele sale membre. Este una dintre cele cinci comisii regionale, sub
conducerea administrativă a sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Are 56 de state
membre, (inclusiv ţara noastră) din Europa, Canada, republicile din Asia Centrală,
Israel şi Statele Unite ale Americii. Sediul central al Secretariatului CEE-ONU este în
Geneva, Elveţia şi are un buget de aproximativ 50 milioane de dolari. Secretar
Executiv al Comisiei Economice pentru Europa este din anul 2009, dl. Mr. Ján Kubiš
din Slovacia.

b) Organizaţia Europeană de Cooperare Economică.

Oferta americană de ajutorare a Europei, propusă la Harvard (5 iunie 1947) de către

generalul George Marshall, secretar de stat, era însoţită de invitaţia adresată unui
număr de 22 de state europene să se angajeze pe calea cooperării. Ca urmare, după
refuzul a şase dintre ele (Albania, Cehoslovacia, Finlanda, Iugoslavia, Polonia şi
România), un Comitet de Cooperare Economică, sub conducerea englezului Ernest
Bevin, format din reprezentanţii a 16 naţiuni (Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia,
Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda,
Portugalia, Suedia, Turcia), remite un raport Guvernului american. În urma aprobării,
Congresul votează, la 19 decembrie 1947, Foreign Assistance Act (Legea asistenţei
pentru ţările străine) ce prevede un ajutor în valoare de 5 miliarde de dolari pe an, cu
condiţia ca în ţările respective să se instaureze o orânduire stabilă. În aceste
circumstanţe s-a creat la Paris, la 16 aprilie 1948, OECE, compusă din 16 state
membre, la care se vor adăuga, în 1955 R.F. Germania şi în 1958 Spania. În afara
acestor membri cu drepturi depline, OECE mai numără şi câteva state asociate:
Statele Unite ale Americii, Canada (din 1950) şi Iugoslavia (din 1955).

 Textul acordului, stabileşte funcţionarea a trei organisme:

- Consiliul, compus din miniştrii statelor membre, ia toate deciziile importante, cu
unanimitate de voturi;
- Comitetul, format din şapte membri, numiţi de Consiliu pe o durată de un an,
informează asupra problemelor supuse dezbaterii;
- Secretariatul general pregăteşte şi execută deciziile.
 
Aceste trei organisme sunt asistate de 15 comitete de specialitate (alimentaţie şi
agricultură, utilaje agricole, cărbuni, electricitate, petrol, siderurgie, materii prime,
metale neferoase, produse chimice, lemn, hârtie, textile, transporturi interne,
transporturi maritime, instalaţii).
 
Pentru a-şi eficientiza activitatea, Consiliul a creat trei agenţii specializate, cu largă
autonomie şi statut bugetar propriu:
- AEP (Agenţia Europeană de Productivitate), însărcinată cu controlul şi rezultatele
ajutoarelor distribuite;
- ENNEA (Agenţia Europeană pentru Energia Atomică), având drept obiectiv
contabilizarea rezultatelor cercetărilor efectuate în acest domeniu;
- UEP (Uniunea Europeană de Plăţi), cu sarcina de a facilita tranzacţiile.
 
OECE şi-a desfăşurat activitatea în două direcţii:
- primul obiectiv, atins în 1952 (anul în care a încetat ajutorul american), a fost acela
de a scoate ţările europene din marasm, fără a recurge la un ajutor extern de proporţii;
- cel de-al doilea a constat în menţinerea unui nivel de activitate susţinut, fiecare ţară
angajându-se să dezvolte cursurile de schimb (reducând în special taxele vamale) şi
încercând crearea unor locuri de muncă stabile.
 
Rezultatele au fost cele aşteptate: stabilizarea preţurilor la materii prime, colaborare
crescută în domeniul comercial, o autonomie mai mare etc. Eliberaţi de datoriile
financiare către Statele Unite, membrii OECE au decis o deschidere mai mare către
celelalte state ale lumii. În acest scop s-a înfiinţat un comitet de cercetare cu misiunea
de a stabili o convenţie de cooperare şi dezvoltare economică.Ulterior a luat fiinţă
OCDE (la 30 septembrie 1961).
 

ORGANIZAŢII POLITICE

Consiliul Europei

Consiliul Europei este o organizaţie internaţională, interguvernamentală şi

regională. S-a constituit la 5 mai 1949, a fost înfiinţat în urma Congresului de la Haga
din anul 1948 şi reuneşte toate statele democratice ale Uniunii Europene precum şi
alte state din centrul şi estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană, şi este
diferit şi de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. Sediul Consiliului
Europei este la Strasbourg. Are în componența sa 47 de state membre, 5 observatori ai
Consiliului și 3 observatori ai Adunării.

Articolul 1 (a) al Statutului afirmă: „Ţelul Consiliului Europei este de a obţine o mai
mare unitate între membrii săi, în scopul salvgardării şi al realizării idealurilor şi a
principiilor care reprezintă moştenirea lor comună, cât şi de a facilita progresul lor
economic şi social." Consiliul se concentrează pe urmatoarele activităţi: protectia
democraţiei şi a supremaţiei legii; protecţia drepturilor omului, mai ales a drepturilor
sociale, prin Carta socială europeană, a drepturilor lingvistice, prin Carta europeană
pentru limbi regionale sau minoritare; promovarea identităţii şi diversităţii culturale în
Europa; soluţionarea problemelor pe care le înfruntă societatea europeană, referitoare
la discriminare, xenofobie, degradarea mediului, SIDA, droguri şi crimă organizată;
încurajarea stabilităţii democratice prin intermediul reformelor.

Organele Consiliului Europei sunt următoarele:

  Comitetul Miniştrilor, organ principal, competent să acţioneze în numele
Consiliului Europei, fiind organ de decizie. Fiecare stat membru are ca
reprezentant pe ministrul său de externe sau un delegat al acestuia, ei
dispunând de un vot fiecare. Presedentia Comitetului este asigurata, prin
rotatie, pe o durata de sase luni, schimbandu-se cu fiecare sesiune potrivit
ordinii alfabetului englez a statelor membre. Din anul 2004 sesiunile
ministeriale au loc o singura data pe an.
 Adunarea Parlamentară, este alcătuită din reprezentanţi ai fiecărui stat
membru, (636 membri, dintre care 318 titulari şi tot atâţia supleanţi) aleşi sau
desemnaţi de către Parlamentul său dintre membrii acestuia, potrivit unei
proceduri decise de acesta. Fiecare ţară dispune de la 2 până la 18
reprezentanţi, în funcţie de mărimea populaţiei ei. Delegaţiile naţionale la
Adunare sunt compuse astfel încât să asigure o reprezentare corectă a
partidelor politice sau a grupurilor din parlamentele lor naţionale. Ţara noastră
are un număr de 10 reprezentanţi şi 10 supleanţi. Este un organ deliberativ şi
poate dezbate orice problemă, concluziile sale fiind transmise Comitetului
Miniştrilor sub formă de recomandări.

 Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa constituie un organ

consultativ care reprezintă autorităţile locale şi regionale, compus din
reprezentanţi ai fiecărui stat membru şi este alcătuit dintr-o Cameră a Puterilor
Locale şi dintr-o Cameră a Regiunilor. El ţine o sesiune plenară anuală, la
Strasbourg, scopul său fiind de a consolida structurile democratice de bază.
 Secretariatul general este compus din: secretarul general, secretarul general-
adjunct, care sunt desemnaţi de Adunarea Parlamentară, la recomandarea
Comitetului Miniştrilor şi din personalul necesar (aproximativ 1800 de
funcţionari) numit de secretarul general. Secretarul General al Consiliului
Europei este din anul 2019, pentru o perioadă de 5 ani, Marija Pejcinovic
Buric (Croația).

Consiliul Europei este un instrument de amortizare a drepturilor naţionale,

favorizând apărarea unui drept regional european pe bază de convenţii. Cea mai
marcantă dintre ele este Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma,
la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.
 Consiliul Europei este compus din 47 de state membre: Belgia, Danemarca,
Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia
şi Turcia (1949), Islanda şi Germania (1950), Austria (1956), Cipru (1961), Elveţia
(1963), Malta (1965), Portugalia (1976), Spania (1977), Liechtenstein (1978), San
Marino (1988), Finlanda (1989), Ungaria (1990), Polonia (1991), Bulgaria (1992),
Estonia, Lituania, Slovenia, Republica Cehă, Slovacia, România (1993), Andorra
(1994), Letonia, Albania, Moldova, Ucraina, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei
(1995), Federaţia Rusă şi Croaţia (1996), Georgia (1999), Armenia, Azerbaidjan
(2001), Bosnia şi Herzegovina (2002), Serbia (împreună cu Muntenegru) (2003),
Monaco (2004), Muntenegru (2007), la care se adaugă o serie de state cu statut de
observator: Canada, Vatican, Japonia, SUA, Mexic şi Israel.