Tema 1: FORMAREA UNIUNII EUROPENE. CADRUL INSTITUŢIONAL AL UE.

1. Noţiuni introductive
2. Construcţia UE
3. Instituţiile UE
4. Premise şi criterii de aderare la UE
5. Simbolurile UE

1.Termenul de „integrare” provine de la cuvîntul latin –integro- a integra, respectiv integrasio,

ceea ce înseamnă a pune la un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau a constitui un
întreg, a restabili, a întregi.
Integrarea economică presupune eliminarea barierelor economice dintre două sau mai multe state,
bariere
care, la rîndul lor, pot fi definite ca reprezentînd orice tip de obstacole care împiedică sau
distorsionează
mobilitatea factorilor de producţie.
Frontieră economică - orice demarcaţie peste care mobilitatea efectivă sau potenţială a bunurilor,
serviciilor şi factorilor de producţie, a fluxurilor de comunicaţie este relativ scăzută.
Integrare economică internaţională (europeană) este un proces istoric condiţionat de dorinţa
şi necesitatea a 2 sau mai multe ţări de a se uni şi a forma un spaţiu unic economic, o piaţă unică,
mai eficientă şi mai productivă.
Uniunea Europeană (UE) este o familie de ţări europene democratice, care s-au angajat să
colaboreze pentru pace şi prosperitate. Nu este un Stat care are menirea de a înlocui statele
existente. Statele Membre au pus bazele unor instituţii comune cărora le-au delegat parţial
autoritatea astfel încît hotărîrile privind aspectele specifice de interes comun să poată fi luate în
mod democratic la nivel european. Această alocare de autoritate mai este denumită şi “integrare
europeană”.
*2*
UE este o comunitate statală economică, politică, de securitate şi de apărare formată la ora
actuală din 28 state membre care îşi realizează interesele comune prin intermediul unor politici,
programe şi proiecte comunitare. Pentru a înţelege mai bine o serie de aspecte care au contribuit
la construcţia UE, formînd una din cele mai mari puteri comerciale a lumii, vom menţiona
principalele etape ale procesului de construcţie europeană.
Pe arena internaţională după al doilea război mondial apăreau doi mari actori – URSS şi
SUA, iar Europa de Vest, descalificată pentru competiţia de supremaţie în lume, începe a se
manifesta prin crearea unor organizaţii de cooperare, care au şi stat la baza creării comunităţilor
europene.1
Dar, un rol suprem în construcţia europeană îl are contribuţia lui Jean Monnet şi Robert
Schuman.
În mod real, pentru dezvoltarea potenţialului militar, cele mai strategice resurse sunt resursele
energetice. Jean Monnet fiind şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării în Franţa, propune crearea
unui organism supranaţional care ar administra producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei.
Astfel la 9 mai 1950, Robert Schuman, Ministrul Afacerilor Externe francez a lansat declaraţia
inspirată de Jean Monnet prin care Franţa propune crearea unei Comunităţi Europene a Cărbunelui
şi Oţelului (CECO). Această declaraţie, denumită ulterior şi Declaraţia Schuman devine „piatra
fundamentală a construcţiei europene”. Declaraţia prevedea patru principii care vor sta şi la baza
formării UE:
- asigurarea păcii politice şi a reconstrucţiei economice;
- acţiuni comune ale Franţei şi Germaniei. Reconcilierea istorică;
- asigurarea cooperării între naţiunile europene;
- convergenţa intereselor popoarelor europene;
Iniţiativa franceză a fost susţinută de Germania, şi pe urmă şi de Italia, Belgia Olanda şi
Luxemburg. Astfel, la 18 aprilie 1951 a fost semnat Tratatul constituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului cu termenul tratatului de 50 de ani. La 25 martie 1957, cei
„şase” semnează la Roma Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Tratatul
privind Comunitatea europeană a energiei atomice (EURATOM) intrate în vigoare la 1 ianuarie
1958. În aceeaşi zi cu semnarea tratatelor de la Roma, a fost semnată şi Convenţia cu privire la
unele instituţii comune în domeniul controlului politic şi în cel jurisdicţional, după mai multe
modificări, conform Tratatului de la Bruxelles (8 aprilie 1965), numit si tratatul de fuziune, are loc
unificarea instituţiilor executive şi legislative, înfiinţînd un singur Consiliu şi o Comisie Unică
pentru a obţine o singură administraţie, un singur buget şi un singur statut al personalului. Totodată
cele trei comunităţi CECO, CEE, EURATOM, fuzionează, formînd Comunitatea Europeană. La
1-2 decembrie 1969 are loc întîlnirea la nivel înalt la Haga unde cei „şase” iau în discuţie
aprofundarea integrării şi extinderea Comunităţilor. Astfel, la 1 ianuarie 1973 are loc prima

1
În domeniul economic, la 16 aprilie 1948 a fost constituită Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
(OECE) de către statele europene ; peste 12 ani de funcţionare OECE, devine OCED (Organizaţia pentru Cooperare
Economică şi Dezvoltare). În plan militar, în baza Tratatului de la Bruxelles din 17 martie 1948, revizuit prin
Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954 a fost creată Uniunea Europei Occidentale, din care făceau parte Franţa,
Regatul Unit al Marii Britanii, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, ulterior Spania şi Portugalia, iar în
final Grecia. Prin Tratratul de la Washington din 4 aprilie 1949 se creează NATO (Organizaţia Tratatului
Atlanticului de Nord). Pe baza tratatului de la Londra din 9 mai şi intrat în vigoare la 3 august 1949 statele cu „un
regim democratic pluralist şi ataşate protecţiei drepturilor omului” au creat Consiliul Europei.
 extindere a Comunităţilor. În istoria UE, de la crearea primei comunităţi (CECO) şi pînă în prezent
s-au produs 7 valuri de extindere:
1.Danemarca, Irlanda- 1973 (Regatul Unit al Marii Britanii s-a retras la 31 ianuarie 2020)
2. Grecia- 1981
3. Spania şi Portugalia- 1986
4. Austria, Finlanda şi Suedia- 1995
5. Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru, Malta- 2004
6. România, Bulgaria -2007
7. Croaţia - 2013
În această perioadă au avut loc modificări la nivel instituţional şi normativ. Au fost create
noi instituţii şi organisme comunitare: Consiliul European, Parlamentul European, Banca Centrală
Europeană ş.a
În 1986 este semnat Actul Unic European (AUE) care intră în vigoare la 1 iulie 1987, şi se
referă la „transformarea relaţiilor statelor membre într-o Uniune Europeană”, iar la 7 februarie
1992 la Maastricht, se semnează Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), unul din cele mai
importante documente din istoria UE, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, fiind modificat
(în 1997 şi intrat în vigoare în 1999) prin Tratatul de la Amsterdam. În 2003 a intrat în vigoare
Tratatul de la Nisa, care prevede crearea unei Constituţii europene, care nu a fost acceptata de toate
statele membre (Franţa şi Olanda împotrivă), ceea ce a dus la semnarea în 2007 a unui nou tratat,
care să înlocuiască textul Constituţiei respinse, Tratatul de la Lisabona, numit iniţial Tratatul de
Reformă, intrat în vigoare în iunie 2009.
În concluzie, putem menţiona că fiecare eveniment din procesul de construcţie europeană
a avut locul şi rolul său în crearea UE de astăzi. UE este o comunitate statală, economică, politică,
de securitate şi de apărare, formată din 27 state membre, care realizează în comun o serie de sarcini
specifice prin intermediul politicilor şi programelor comunitare.
Scopul UE este cooperarea în domeniul politic, economic şi social între statele membre.
Obiective UE:
1. să promoveze progresul economic şi social (piaţa unică a fost stabilită în 1993, moneda
unica a fost lansată în 1999);
2. să afirme identitatea UE pe scenă internaţională şi mondială, prin ajutorul umanitar către ţările
ce nu sunt
membre, politica externă şi de securitate comună;
3. să introducă cetăţenia europeană (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională dar o completează cu un
număr
de drepturi civile şi politici a cetăţenilor europeni);
 4. să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie ( legată de funcţionarea pieţei interne şi în
particular
de libera circulaţie a persoanelor);
5. înfiinţarea şi consolidarea dreptului comunitar, legislaţia UE existente (corpul legislaţiei adoptate
de către
instituţiile europene împreună cu tratatele fundamentale);
6. să formeze un spaţiu economic unic, echilibrat fără frontiere interne, formarea uniunii economice
monetare unice, şi stabilirea unui tarif vamal unic extern;

*3*
UE este o organizaţie internaţională condusă prin intermediul unor instituţii supranaţionale,
către care cele 27 de state membre deleagă o parte din suveranitate şi putere de decizie în propriile
afaceri interne. Cu toate acestea, UE are atributele unui stat - instituţii cu puteri legislative şi
executive, juridice comune, monedă unică, drapel, imn.
La etapa actuală, funcţionarea UE se bazează pe cîteva instituţii cheie: Parlamentul
European, Consiliul Uniunii Europene, Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie
a Comunităţilor Europene şi Curtea de Conturi. Pe lîngă acestea mai funcţionează şi organisme
financiare, organisme consultative, organisme inter-instituţionale, organisme descentralizate ale
UE, care fac posibilă activitatea şi funcţionalitatea acestui complex instituţional comunitar,

Consiliul European a fost formal recunoscut în Actul Unic European în 1986 şi este
numele dat întîlnirilor la nivel înalt ale şefilor de state sau guverne membre a UE. În cadrul
Consiliului European se reunesc şefii de stat sau de guvern din fiecare ţară a UE, preşedintele
Comisiei şi preşedintele Consiliului European care prezidează reuniunile. Înaltul Reprezentant
pentru politica externă şi de securitate comună ia, de asemenea, parte la reuniuni. În mod normal,
se organizează 4 astfel de reuniuni pe an, prezidate de un preşedinte permanent. Dacă este nevoie,
preşedintele poate convoca o reuniune specială. De cele mai multe ori, reuniunile au loc la
Bruxelles.Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităţilor şi direcţiei politice
generale a UE şi abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin
cooperare interguvernamentală la un alt nivel.Deşi poate influenţa stabilirea agendei politice a
UE, nu are puterea de a adopta acte legislative.. Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare în
2009, prevede funcţionarea Consiliului ca instituţie comunitară, propunînd funcţia de Preşedinte
permanent al Consiliului European (ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate de către şefii de
stat şi de guvern) care prezidează şi va dirijează activitatea acestuia.
 Parlamentul European ( www.europarl.europa.eu ) este singura instituţie a UE ai cărei
membri din 1979 sunt aleşi direct de către cetăţenii Statelor Membre. În cadrul UE, puterea
legislativă este deţinută de către Parlament şi Consiliul UE. Deputaţii europeni sunt aleşi pe un
mandat de cinci ani. Numărul de mandate este repartizat pe ţări în funcţie de numărul populaţiei.
Parlamentarii sunt organizaţi în grupuri politice şi nu în delegaţii naţionale. Aceştia aleg din rîndul
lor un preşedinte pentru un mandat de doi ani şi jumătate. Parlamentul European se reuneşte în
plen la Strasbourg cîte o săptămînă în fiecare lună. Unele reuniuni plenare au loc şi la Bruxelles.
Parlamentul European este considerat ca cel mai mare angajator de traducători, datorită faptului
că UE are 24 de limbi oficiale2 şi lucrările Parlamentului, dar şi traducerea tuturor documentelor
se asigură în toate aceste limbi. Pentru asigurarea transparenţei în activitatea sa, dar şi pentru a
oferi cetăţenilor Comunităţii cît mai multă informaţie despre cea mai reprezentativă instituţie
europeană, în fiecare stat membru se găseşte cîte un birou de informare a Parlamentului European.
Cei 705 de deputaţi sunt aleşi din cinci în cinci ani de către alegătorii din cele 27 de state
membre.
Parlamentul European are trei mari funcţii:
1. legislativă: Adoptarea legilor europene ( împreună cu Consiliul UE)
2.de control: supraveghetorul al celorlalte instituţii europene, in special al Comisiei Europene.
Parlamentul are dreptul de a aproba sau de a respinge numirea comisarilor.
3. bugetară: Parlamentul, împreună cu Consiliul împarte puterea asupra bugetului European. La
sfîrşitul procedurii, Parlamentul adoptă sau respinge bugetul în întregimea sa.
Parlamentul European are trei sedii: la Luxemburg (sediul Secretariatului General), la
Strasbourg (unde au loc sesiunile plenare, la care participa toţi membrii Parlamentului European)
si la Bruxelles (unde au loc întîlnirile comitetelor si unele sesiuni plenare).
Comisia Europeană. În prezent Comisia Europeană(www.ec.europa.eu) are 27 de
membri, cîte un comisar din partea fiecărui stat membru. Comisarii sunt numiţi pe o perioadă de
5 ani şi îşi exercită funcţia independent, în interesul general al Uniunii. Procedura de alegere a
membrilor Comisiei este următoarea: guvernele Statelor Membre, de comun acord, propun
preşedintele Comisiei care este aprobat de Parlament. Preşedintele propus, în urma discuţiilor cu
Statele Membre, alege membrii Comisiei. Consiliul adoptă lista celor propuşi şi o înaintează
Parlamentului. Parlamentul, în urma interviurilor cu fiecare candidat, votează întreaga echipa.
Comisia Europeană este cea mai mare instituţie a UE din punct de vedere al efectivului
său de angajaţi. Personalul Comisiei este organizat în Directorate Generale (DG) şi servicii.

2
Cele 24 de limbi oficiale ale UE sunt: bulgara, ceha, daneza, olandeza, engleza, estona, finlandeza, franceza,
germana, greaca, irlandeza, italiana, letona, lituaniana, malteza, poloneza, portugheza, romвna, slovaca, slovena,
spaniola, suedeza, croata, ungara
Comisia se întruneşte săptămînal la Bruxelles, unde este şi sediul instituţiei, deşi are unele birouri
şi la Luxemburg. Comisia are reprezentanţe în statele membre şi cca 120 de Delegaţii şi oficii în
întreaga lume.
În calitate de organ executiv al UE, Comisia implementează politicile europene,
gestionează bugetul UE şi programele adoptate de Parlament şi Consiliu.
Principalele funcţii ale Comisiei sunt:
1.Sa facă propuneri legislative Consiliului si Parlamentului
2.Sa implementeze politicile si bugetul Uniunii
3.Sa aplice legea europeana (împreună cu Curtea de Justiţie)
4.Sa reprezinte Uniunea Europeana pe plan internaţional.
5. să gestioneze bugetul UE
Delegaţia Comisiei Europene în Republica Moldova a fost inaugurată pe 6 octombrie 2005.
(www.delmda.ec.europa.eu)
Consiliul UE mai este denumit şi Consiliul de Miniştri şi este format din miniştrii statelor
membre. Membrii Consiliului sunt responsabili în faţa Parlamentului statului din care vin.
Componenţa variază în funcţie de subiectele abordate, astfel întrunirile fiind la nivel de miniştri
de ramură (de exemplu, afaceri externe, mediu, transport etc.), iar întîlnirea poarta denumirea
subiectului în cauza (de exemplu daca miniştrii de transport se întîlnesc pentru a discuta probleme
aferente acestui domeniu, consiliul se va numi Consiliul pentru Transport). Toate reuniunile sunt
prezidate de ministrul de resort din ţara care deţine preşedinţia UE în momentul respectiv, care se
transferă de la o ţară la alta, odata la 6 luni, conform unui grafic stabilit.
Consiliul de Miniştri alături de Parlament îndeplineşte funcţia legislativă adoptînd mai multe tipuri
de acte ca: regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.
Consiliul Uniunii Europene îndeplineste cîteva funcţii principale:
1.Adoptă legislaţia europeană – împreună cu Parlamentul, în majoritatea domeniilor
2.Coordonează politicile economice ale statelor membre
3.Incheie înţelegeri la nivel internaţional
4.Aprobă, împreună cu Parlamentul, bugetul European
5.Dezvoltă Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)
6.Coordonează cooperarea tribunalelor şi forţelor poliţieneşti naţionale în probleme de
criminalitate.
Preşedinţia este deţinută de fiecare stat membru pentru o perioadă de 6 luni prin rotaţie, care este
responsabil în această perioadă de organizarea şi prezidarea reuniunilor.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) îşi are sediul la Luxemburg şi este o instituţia
care veghează respectarea dreptului comunitar. Curtea are dreptul de a judeca litigiile de drept
comunitar între statele membre, instituţii, societăţi comerciale şi persoane fizice. CJCE are în
componenţă 27 de judecători, cîte unul din fiecare stat membru şi 11 avocaţi generali numiţi de
către statele membre de comun acord, pentru o perioadă de 6 ani cu posibilitatea de reînnoire a
mandatului. CJCE este constituită din trei instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă
şi Tribunalul Funcţiei Publice.
Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat în 1989 şi se ocupă în special de cazuri aduse
în faţa instanţei de către persoane fizice, companii sau unele organizaţii, precum şi de cazuri legate
de concurenţă.
Tribunalul Funcţiei Publice a fost creat în 2004, ataşat Tribunalului de Primă Instanţă,
judecă litigii între UE şi funcţionarii săi.
Curtea Europeană de Conturi. Deşi înfiinţată în 1975, Curtea Europeană de Conturi a
devenit instituţie a UE după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht la 1 noiembrie 1993.
Este formată din 27 de membri, specialişti în domeniul finanţelor, cîte unul din fiecare stat
membru, numiţi pe o perioadă de şase ani cu posibilitatea reînnoirii mandatului de către Consiliul
UE. Preşedintele Curţii este ales de către membrii acesteia pe o perioadă de 3 ani. Curtea de
Conturi are funcţia de verificare a conturilor şi a execuţiei bugetului UE, de control financiar al
instituţiilor şi organismelor care aparţin de UE. Sediul acestei instituţii se află la Luxemburg.
(cîteva din) PRINCIPALELE ORGANISME ALE UNIUNII EUROPENE:
Organisme specializate:
 Ombudsman (Avocatul poporului) www.ombudsman.europa.eu
Organisme financiare:
 Banca Centrală Europeana www.ecb.eu
 Banca Europeana de Investiţii www.eib.europa.eu
Organisme consultative:
 Comitetul Economic şi Social European www.eesc.europa.eu
 Comitetul regiunilor www.cor.europa.eu
Organisme descentralizate ale UE (Agenţii)
 Agenţia Europeană de Mediu www.eea.europa.eu
Organisme de cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală
 Europol www.europol.europa.eu
Toate aceste instituţii şi organisme asigură şi asistă în general activitatea UE şi fac să funcţioneze
cu succes unul din cele mai complexe şi mai mari sisteme instituţionale existente în lume.
 *4*
UE, un proiect preponderent cu conţinut economic, care a evoluat şi a atins şi alte domenii
ale vieţii socio-economice, culturale, ştiinţifice etc, a început să fie agreat şi să devină atractiv şi
pentru celelalte state europene. Astfel, putem vorbi despre începutul întregului proces care îl
numim – Extinderea Uniunii Europene, problemă abordată de statele fondatoare încă din Tratatele
de la Roma, unde se vorbeşte despre voinţa clară de a crea premisele unei uniuni cît mai strînse a
popoarelor europene, fiind chemate şi celelalte state europene, dar oficial acest proces a fost pus
in discuţie la Haga, 1969.
Conform DEX-ul extinderea înseamnă „a face să ocupe, sau a ocupa un spaţiu mai mare decît cel
iniţial; a se lărgi ca sferă de acţiune; a se întinde, a se mări”, termenul provenind de la latinescul
extindere care înseamnă - întindere. Prin aceasta înţelegem că valorile, principiile şi mecanismele
de lucru ale comunităţilor de state cum au fost CEE şi EUROATOM să fie extinse ca sferă şi areal
de acţiune, prin acceptarea includerii în cadrul acestor „comunităţi” şi a altor state europene, care
doresc şi acceptă să lucreze după aceleaşi principii şi „reguli de joc”, extinzînd spaţiul asupra
căruia se vor realiza obiectivele fixate iniţial de „comunitatea fondatoare”, însă cu posibilitatea de
a adăuga elemente care vin în susţinerea interesului comun. Aderarea la UE, are la bază unele
premise:
 Apropierea nivelurilor de dezvoltare economică şi gradul de maturitate a economiei de
piaţă a ţărilor ce vor să se integreze.
 Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze, existenţa graniţelor comune şi a
relaţiilor economice din punct de vedere istoric
 Probleme şi interese comune, ale ţărilor ce vor să se integreze, în toate domeniile,
economic, politic, social ş.a
Daca statele satisfac aceste premise, atunci un prim pas al integrării la UE, este procesul de aderare
care înseamnă „a deveni parte la un tratat; a deveni adept la ceva cunoscîndu-i şi împărtăşindu-i
principiile”(DEX). Pentru ca un stat să poată adera la UE trebuie să întrunească unele criterii,
astfel la Consiliul European de la Copenhaga, din 1993 s-au stabilit o serie de criterii, numite
criteriile de la Copenhaga, pe care un stat trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membru al
Uniunii Europene:
a) criteriul politic: instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, respectarea
drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;
b) criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţională, precum şi capacitatea de
a face faţă concurenţei pe piaţa internă a UE;
c) acceptarea acquis-ului comunitar: capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru,
inclusiv adeziunea la obiectivele politice, economice şi monetare ale Uniunii Europene.
Acquis-ul comunitar reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce se aplică tuturor
statelor membre ale UE, alcătuit din legislaţia primară (tratele comunităţii cu toate modificările şi
completările, care reprezintă cadrul constituţional UE) şi legislaţia secundara (directive,
regulamente, decizii, recomandări, adoptate de instituţiile comunitare în baza tratatelor.)
Într-un articol separat al Tratatului CE, a fost reglementată şi procedura privind aderarea
noilor membri. În conformitate cu acesta, orice stat european are dreptul să ceară de a deveni stat
membru, înaintîndu-i o cerere către Consiliu, care decide în unanimitate de voturi, după ce a primit
în prealabil avizul Comisiei. Dacă opinia Comisiei este pozitivă, Consiliul decide, prin vot în
unanimitate, dacă i se acordă ţării respective statutul de ţară candidată, şi tot atunci sau ulterior la
un alt Consiliu se stabileşte data începerii negocierilor de aderare.
La ora actuală, statele ce deţin statutul de ţară candidată sînt: Fosta Republică Iugoslavă
a Macedoniei, Turcia, Muntenegru, Serbia și Albania. Țări potenţial candidate: Kosovo, Bosnia
şi Herţegovina.
Integrarea la UE, presupune un şir de masuri de ajustare a politicilor naţionale din toate domeniile
la nivelul şi cerinţele politicilor UE.

*5*
Uniunea Europeană ca structură, unde se regăsesc 27 de state, şi-a identificat şi creat în
procesul evoluţiei sale elemente distinctive care au devenit simboluri ale popoarelor europene şi
factori importanţi ai identităţii valorilor europene. Aceste simboluri semnifică aspiraţia de
convieţuire în armonie şi pace între popoarele europene, completînd şi nu substituind simbolurile
naţionale.

Steagul UE
Steagul, cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea şi identitatea
popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia, iar stelele, în număr de 12,
reprezintă perfecţiunea (şi nu numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului
începe în 1955. Întîi, el a fost folosit de Consiliul Europei, iar începînd cu 1986 el este adoptat şi
de UE, fiind utilizat de către toate instituţiile Uniunii Europene.
Imnul UE
Tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, in 1972, ca “Odă bucuriei” (ultima parte a Simfoniei
a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, şi ele, ca
imn oficial al Uniunii Europene. Melodia simbolizează împărtăşirea unor valori comune, idealurile
de libertate, pace şi solidaritate care stau la baza UE.
Moneda Euro
 Moneda euro a luat naştere – 1 ianuarie 1999, iar de la 1 ianuarie 2002 Euro a intrat în
circulaţie în paralel cu moneda naţională a statelor participante la zona Euro. Din cele 27 state,
doar 19 (Zona euro) au adoptat euro ca moneda oficială. La ora actuală din zona Euro fac parte 19
state (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Portugalia, Slovenia, Spania, Cipru, Malta, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania). Reprezentarea
grafică a monedei Euro simbolizează leagănul democraţiei greceşti de la litera grecească epsilon
şi prima literă din cuvîntul Europa. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator
al stabilităţii euro.
Sloganul UE
Sloganul UE „Unitate prin diversitate” a fost folosit pentru prima dată în anul 2000 şi este
rezultatul unui concurs la care au participat cu diferite propuneri cca 80 000 de tineri. Acest slogan
reflectă ideea că statele membre, acum 27, dar pe viitor mai multe, care deşi au istoria, limba,
tradiţia sa, totuşi ele au şi valori comune datorită cărora popoarele Europei pot convieţui armonios.
Ziua Europei
Ziua de 9 mai 1950 este considerată o piatră de temelie a istoriei construcţiei europene,
prin lansarea Declaraţiei lui Robert Schuman, ca urmare, la 1985 cînd Comunitatea Europeană era
formată doar din zece state, s-a hotărît ca 9 mai să devină un simbol european – Ziua Europei. În
fiecare an atît la nivelul statelor membre cît şi la nivel comunitar se organizează o serie de
evenimente consacrate acestei sărbători. Această sărbătoare în Republica Moldova a început să fie
celebrată din 2007, prin diverse activităţi la Chişinău, Cahul, Bălţi şi în alte localităţi ale ţării, de
către Delegaţia Comisiei Europene în Republica Moldova, Centrele Pro-Europa, şi alte
organizaţii/instituţii pro-europene.
Cetăţenia europeană şi uniformizarea actelor de identitate tot sunt considerate simboluri ale UE.
Bibliografie:
1. Dandiş Nicolae, Extinderea şi Politica de Vecinătate a Uniunii Europene, Chişinău, 2008
2. Abecedar European, Agenţia Monitor Media
3. www.ec. europa.eu
4. www.europa.md

TEMA 2: INTEGRAREA ECONOMICĂ LA NIVEL MONDIAL ŞI EUROPEAN

1. Teorii şi forme ale integrării economice internaţionale
2. Tendinţele integraţioniste în economia mondială şi europeană
1. Activitatea la nivel microeconomic este condiţionată de fenomene şi procese care au loc la nivel
mondoeconomic. Cunoaşterea caracteristicilor mediului economic internaţional, a principalelor
tendinţe ale pieţii mondiale reprezintă condiţia de bază a succesului în afaceri.
Mondoeconomia sau economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale ale statelor
lumii care se află în interdependenţă. Economia mondială se bazează pe un sistem amplu de
interdependenţe economice internaţionale, în cadrul căruia interesele şi problemele economiilor
naţionale se întrepătrund. Interdependenţele economice internaţionale reprezintă relaţiile de
cooperare reciproc avantajoase între state suverane, bazate pe principiile dreptului internaţional,
pentru progresul fiecărei economii naţionale. Una din trăsăturile caracteristice esenţiale ale
economiei mondiale contemporane - Integrarea economică internaţională. IEI este un proces
istoric condiţionat de dorinţa şi necesitatea a 2 sau mai multe ţări de a se uni şi a forma un spaţiu
unic economic, o piaţă unică, mai eficientă şi mai productivă.
În procesul de integrare economică la nivel internaţional se cunosc următoarele teorii:
1.Teoria uniunii vamale
Uniunea vamală reprezintă un spaţiu economic ai căror membri se angajează reciproc sa nu impună
nici un fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă aplicînd un tarif vamal comun faţă de ţările
terţe, precum şi o legislaţie vamală comună.
2. Teoria uniunii economice şi monetare
Uniunea economică şi monetară este un pas intermediar în realizarea integrării economice.
Economistul Balassa distinge 5 etape (forme) ale integrării economice internaţionale:
a. Zona Economică de Liber Schimb. Ţările care o constitue decid să aboleze taxele vamale şi
restricţiile cantitative dintre ele. In acelaşi timp faţă de ţările din afara zonei de liber schimb fiecare
ţară adoptă o politică comercială proprie. Astfel de organizaţii sunt: Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb(AELS), Acordul Central European de Comerţ Liber (CEFTA), Acordul Nord
American de Liber Schimb(NAFTA), Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud Vest (ASIAN), Asociaţia
Latino Americană de Integrare (ALADI)
b. Uniunea Vamală (UV). Ţările care o constitue decid sa evite taxele vamale si restricţiile
cantitative dintre ele , dar au o politică vamală şi un tarif vamal comun faţa de ţările terţe. Dintre
grupările regionale care pot fi considerate in prezent uniuni vamale fac parte: Pactul ANDIN,
PIATA comuna a Americii Centrale, Piaţa Comuna a Ţărilor Caraibelor, Sistemul Economic
Latino American ş.a
c. Piaţa comuna sau unică e o uniune vamală în care ţările membre decid să asigure libera
circulaţie a factorilor de producţie, circulaţia celor 4 libertăţi: mărfuri, servicii, capital şi persoane.
d. Uniunea economică şi monetară - ea adaugă la caracteristicile pieţei comune şi armonizarea
politicilor economice în domeniul economic şi adoptarea politicii monetare: întroducerea monedei
unice şi a instituţiilor financiare unice. (ex:UE – singura organizaţie integraţionistă la această
etapă.)
e. Integrarea economică totală - implică unificarea politicilor din toate domeniile: sociale,
monetar- fiscale, economice ş.a , crearea de instituţii supranaţionale de administare, gestionare şi
control (exemplul UE).
3.Teoria Uniunii Politice
TUP prevede integrarea statelor şi la nivel politic prin crearea unor instituţii legislative şi executive
comune, politica externă şi de securitate comună, politica comună în domeniu juridic şi al
afacerilor interne. (ex: UE)

*2*
Procesul de IEI a determinat formarea unor noi centre de putere economică care exercită o
influenţă tot mai mare asupra raportului de forţă din lumea contemporană. La etapa actuală există
cîteva centre integraţioniste de putere economică care influenţează real asupra tuturor regiunilor
şi economiilor ţărilor lumii. Aceste grupări de state s-au unit în dependenţă de mai multe criterii:
situarea geografică, nivelul de dezvoltare economică, interese comune, resurse naturale ş.a. La
nivel mondial aceste grupări au fost clasificate în dependenţă de factorul geografic, formînd
Zona Americană, Zona Asia- Africană şi Zona Europeană.
Zona Americană
Zona americană este prima mare zonă de integrare economică mondială, care are ca scop în primul
rînd o economie mondială integrată mai mult decît una regionalizată, scop primordial al Statelor
Unite ale Americii. La nivelul acestei zone cunoaştem următoarele organizaţii cu o economie
integrată:
 Integrarea Economică Nord Americana - Comunitatea de Comert Liber Nord American-
NAFTA
La 12 august 1992 SUA, Canada şi Mexic au semnat Acordul de Comerţ Liber Nord American,
intrat în vigoare la 1 ian. 1994.
Principalele direcţii de activitate NAFTA:
*Comerţul cu bunuri şi materiale
*Comerţul cu servicii
*Investiţii directe de capital liberalizate
Principalele obiective NAFTA:
*Liberalizarea comerţului şi facilitarea investiţiilor externe-directe pe continentul Nord-
American
*Printre sectoarele relevante se numărau: automobilele, piesele auto şi textilele
 *Promovarea competiţiei loiale
*Creşterea oportunităţilor de investiţii în teritoriul părţilor
*Recunoaşterea şi protejarea eficientă a dreptului de proprietate pe teritoriul fiecărei ţări
semnatare
*Stabilirea strategiei pentru dezvoltarea cooperării trilaterale în regiune

 Integrarea economica în America de Sud şi Caraibe. Asociatia Latino-Americana(ALADI)

Componenţa ALADI: 12 state de pe continentul Latino-American:
Argentina, Bolivia, Brazilia, Cili, Mexic, Peru, Uruguai, Paraguai, Venezuela, Cuba, etc, care sau
unit la 12 august 1980, avînd ca obiective principale:
*Preferinţe tarifare regionale pentru produsele originare din statele membre
*Acorduri regionale pe domenii între toate statele membre
*Acorduri parţiale pe domenii între două sau mai multe state membre.

 Piata Comuna Sudului (MERCOSUR)

Componenţa MERCOSUR: 4 state Argentina, Brazilia, Uruguai şi Paraguai care la 26 martie 1991
au semnat Tratatul de constituire a pieţei comune din Sud.
Obiectivul primordial al tratatului a fost:
*asigurarea liberii circulaţii a bunurilor, serviciilor şi a factorilor de producţie
*evaluarea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune
*coordonarea politicilor macroeconomice şi sectoriale, armonizarea legislaţiei în diverse
domenii
Alte org. din zona americana: Grupul Andin sau Comunitatea Andina de Naţiuni , Piaţa Comuna
Central-Americana(PCCA)

Zona Asia:
 Asociatia natiunilor din tarile din asia de sud-est (ASIAN) s-a constituit în anul 1967,
avînd ca membri: Brunei, Combodjia, Filipine, Indonezia, Malaysia, Laos, Singapore,
Thailanda, Vietnam , Noua Guinee.
Principalele obiective ASIAN:
* accelerarea progresului economic
*creşterea stabilităţii în regiune
*Promovarea cooperării între ţările membre

 Cooperarea economică ASIA PACIFIC (APEC) s-a constituit în noiembrie 1989.

Componenţa organizaţiei APEC cuprinde 21 membri : Australia, Brunei, Canada, Cili,
 China, Coreea de Sud, Filipine, Hong Kong, Malaysia, Mexic, Noua Zeelanda, Taiwan,
Tailanda, Singapore, SUA, Peru, Rusia, Vietnam.
Principalele obiective:
*promovarea colaborării economice multilaterale
*în special în domeniul comerţului
*în domeniul investiţiilor dintre ţările membre şi alte regiuni ale globului.

Zona Europeană
 Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (CECO)
 Comunitatea economică europeană (CEE)
 Comunitatea folosirii energiei atomice (EURATOM)
 Uniunea Europeană(UE)- cea mai superioară formă de integrare economică
 Asociaţia Europeana de Liber Schimb- AELS
AELS – este o organizaţie interguvernamentală cu sediul la Geneva, constituită prin semnarea
convenţiei de la Stockholm la 03 mai 1960. Componenţa iniţială era: Norvegia, Suedia,
Danemarca, Austria ,Elveţia, Portugalia, Marea Britanie, Finlanda, Liechtenstein, Islanda, ca
membri cu drepturi depline din care 6 membri au ieşit din AELS şi au intrat în CEE, rămînînd :
Elveţia, Norvegia, Islanda, Liechtenştein.
Obiectivele AELS:
1. Contribuţii la stabilitatea creşterii economice, stabilitatea financiară, folosirea raţională a
resurselor
2. Contribuţii la lărgirea comerţului mondial şi lichidarea barierilor comerciale
3. Dezvoltarea comerţului între ţările membre în condiţiile concurenţii de bună credinţă
4. Contribuţia asigurării de ocupaţie a populaţiei
In comerţ sunt eliminate toate taxele vamale dar se păstrează taxele vamale externe cu terţii

 Spatiul Economic European.(SEE)

Acordul cu privire la spaţiul economic european a fost semnat în 1992 la Luxemburg între CEE şi
AELS. În prezent SEE, are 31 de state membre ( UE-28) şi AELS(3), Elveţia refuzînd intrarea în
SEE.
Obiective SEE:
1. libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor;
2. acordul politic în sfera economică, cercetarii ştiiţifice, consumului, mediului înconjurător ,
politicile sociale şi învăţămîntul;
3. importul unor tipuri de producţie agro-alimentare.

Bibliografie:
1. Dandiş Nicolae, Extinderea şi Politica de Vecinătate a Uniunii Europene, Chişinău, 2008
2. Abecedar European, Agenţia Monitor Media
3. Curs de integrare europeana, www.regielive.ro
4. www.europa.eu
5. www.europa.md

TEMA 3 : PIAŢA COMUNĂ EUROPEANĂ

1. Istoricul creării Pieţei Comune
1.2 Direcţii de dezvoltare
2. Piaţa internă a Uniunii Europene
2.1.Libera circulaţie a mărfurilor
2.2 Libera circulaţie a serviciilor
2.3 Libera circulaţie a capitalului
2.4 Libera circulaţie a forţei de muncă

1.Piaţa comună este zona în care libertatea de circulaţie a bunurilor, serviciile, persoanelor și
capitalului este deplină.
Încă, semnarea Tratatului de la Roma, 1957 care a stat la baza creării CEE, prevedea crearea unei
pieţi comune între statele semnatare. Acest tratat prevedea :
 Crearea unei pieţe comune între statele semnatare ca modalitate de a atinge un obiectiv mai
înalt, acela al “unei dezvoltări economice armonioase şi al creşterii standardului de viaţă al
cetăţenilor din statele semnatare”.
Pentru a realiza un asemenea obiectiv, aşa cum se arată în art. 9 al tratatului,
 ”Comunitatea se va baza pe o uniune vamală”, ceea ce este similar înlăturării taxelor
vamale şi instituirea unui tarif vamal extern şi a unei politici comerciale comune faţă de
ţările terţe.
Conform Tratatului această uniune trebuia realizata pînă în 1970, adică în 12 ani. Procesul de
înlăturare a tarifelor vamale și fiscale a fost accelerat și s-a încheiat cu 2 ani mai devreme, adică
în 1968.
Crearea şi consolidarea pieţei unice a condus la necesitatea elaborării unui nou cadru juridic.
Astfel, în 1985 este semnată ”Cartea Albă”, care conţinea peste 300 de măsuri e urmau a fi puse
în practică pentru a realiza o adevărată piaţă internă europeană.
În 1986, este semnat Actul Unic European, care aduce unele modificări la Tratatul de la Roma şi
prevede că pînă la 1 ianuarie 1993 să fie desăvîrşit procesul de unificare al pieţelor. Astfel, de la 1
ianuarie 1993, în Europa există o Piaţă unică, fără graniţe, şi are ca scop: de a spori eficienţa
economică prin reduceri de costuri, de a face bunurile mai competitive prin reduceri de preţuri,
de a crea mai multe locuri de muncă, mai multe posibilităţi de opţiune pentru cumpărarea de
bunuri şi servicii, de a oferi mai multe şanse privind dezvoltarea regiunilor, cu alte cuvinte, mai
multă bunăstare economică.
Realizarea unei pieţe comune presupune:
 Să fie elaborate reguli privind circulaţia liberă a celor patru libertăţi: bunuri, servicii,
capital, persoane
 Permanenta ajustare şi adaptare la schimbări.
 Înlăturarea oricărui control vamal în interiorul zonei duce la completa integrare a pieţelor
naţionale, la formarea unei adevărate pieţe interne/unice.
 Piaţa unică înseamnă cel mai avansat proces de integrare în plan comercial.
 Barierele comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între ţările respective să fie
înlăturate

Îndepărtarea barierilor duce la:

 o mai mare bogăţie, un nivel mai ridicat de învăţămînt şi formare profesională şi o mai
mare mobilitate între ţările UE;
 costuri ale utilităţilor mai scăzute;
 o gamă mai largă şi calitativ superioară de bunuri şi servicii pentru consumatori;
 pieţe de capital mai eficiente, care să ducă la o creştere economică mai rapidă şi la crearea
de locuri de muncă;
 mai puţină birocraţie de înfruntat de către micile întreprinderi.

1.2 Direcţii de dezvoltare a pieţii comune:

 Piaţa Internă se bazează pe reguli şi legi comune: legile la nivel comunitar sunt obligatorii
pentru toţi – firme şi persoane fizice - , avînd un efect direct;
 directivele trebuie să fie preluate în legislaţia naţională şi create structurile necesare
aplicării acestora. Impactul va depinde de măsura în care directivele sunt transpuse în
legislaţia naţională.
  protecţia împotriva dumping-ului
 întărirea politicii comerciale comune în privinţa protecţiei împotriva practicilor comerciale
ilicite;
 reguli comune privind importul, incluzînd modificări care să permită Comisiei fie să
limiteze perioada de valabilitate a documentelor de import, fie să schimbe regulile de
import al produselor care prin cantităţi mari sau prin condiţiile favorabile importatorilor ar
putea constitui o ameninţare care să prejudicieze grav producătorii comunitari.

*2*
Piaţa unică are următoarele beneficii :

 Oamenii circulă liber în spaţiul comunitar;

 Mărfurile nu mai sunt reţinute ore sau zile întregi la graniţă;
 Posibilitatea de alegere oferită consumatorului este vastă;
 Serviciile transfrontaliere se dezvoltă rapid (asigurările, bunurile imobiliare,
transporturile şi turismul);
 Capitalurile circulă uşor în cadrul pieţei unice.

2.1 Libera circulaţie a mărfurilor

Eliminarea taxelor vamale între ţările membre CEE nu însemna deplina libertate de circulaţie a
bunurilor. Reglementările fiscale (în special TVA), diferite atît ca nivel, cît şi ca modalitate de
percepere, acţionau ca veritabile bariere comerciale şi făceau în continuare necesar controlul la
frontieră. La acestea se adăugau normele tehnice, sanitare, interzicerea publicităţii pentru produsele
importate, subvenţiile şi preferinţa naţională şi alte reglementări care anulau beneficiile eliminării
taxelor vamale. Piaţa unică implica, aşadar, în plus faţă de uniunea vamală, suprimarea controlului
vamal la frontierele interne, eliminarea barierelor tehnice şi armonizarea legislaţiilor fiscale.
Barierele tehnice se referă în principal la standarde.Tratatul de la Roma prevedea eleborarea
şi aplicarea unor norme şi standarde de producţie şi calitate comune la nivel european. Un factor
pozitiv în armonizarea standardelor l-a jucat faptul că ţările integrate în UE aveau un nivel de
dezvoltare economic apropiat. Recunoaşterea standardelor de calitate între ţările membre UE, în
practică înseamna următoarele:
  Reguli echivalente, certificate de control, testări şi analize efectuate de un organ recunoscut
oficial de toate statele membre.
 O întreprindere care a obţinut autorizaţia de a produce conform standardelor europene, va
putea să-şi vîndă bunul pe tot teritoriul UE.
 Un bun care este produs şi ambalat conform descrieirii avînd pe ambalaj şi marcajul necesar
(CE) pot fi importate în orice ţară a UE şi nu există nici o restricţie legislativă pentru
interzicerea acestui import.
 Standardele ecologice sînt foarte importante datorită faptului că protejarea mediului este o
problemă globală, iar cetăţenii europeni sînt implicaţi în activităţi de protejare a mediului,
astfel un produs de calitate trebuie să răspundă la nevoile consumatorilor, dar fără a dăuna
mediului.
 UE a elaborat reguli pe care le aplică peste tot în comunitate, indiferent dacă firma este de
origine comunitară sau necomunitară.
Un rol important l-a avut aplicarea principiulul recunoaşterii reciproce, potrivit căruia, orice
produs care îndeplineşte normele în vigoare în ţara de origine, poate să circule liber în toate ţările
Comunităţii. În paralel cu aplicarea acestui principiu, Comunitatea a demarat un proces amplu de
uniformizare a normelor tehnice existente la nivelul statelor membre. În vederea restricţiilor
cantitative, UE are o politică comună faţă de terţi, între statele memebre eliminîndu-se orice fel de
bariere cantitative.
Alături de celelalte trei libertăţi, libera circulaţie a bunurilor a impulsionat creşterea
productivităţii şi a competitivităţii economice a firmelor şi a avut următoarele avantaje:
 Activitatea pieţii unice a dat posibilitatea creşterii schimburilor comerciale între statele
membre şi dintre statele membre şi statele terţe;
 S-a ameliorat cadrul concurenţial;
 A permis îmbunătăţirea procesului de gestionare a importului de produse naturale;
 A permis standartizarea şi dezvoltarea raţională a tuturor regiunilor UE prin introducerea
cotelor de producţie şi de realizare;
 Se efectuează controlul şi conducerea asupra monopolului.

2.2 Libera circulaţie a serviciilor

În ţările dezvoltate domeniul serviciilor este unul din domeniile primordiale ale economiei, serviciile
constituind în jur de 60 % din PIB. La moment serviciile acoperă 25% din volumul comerţului
mondial.
Liberalizarea în anumite sfere a serviciilor a fost mai dificil de realizat, fiindcă era direct
legată cu circulaţia K. Astăzi, serviciile din domeniul bancar continue să fie supravegheate din cauza
 că au efecte directe asupra altor sectoare economice. UE a început să liberalizeze mai larg serviciile
în cadrul progresului de formare a pieţii interne.
Serviciile financiare au un loc aparte în ansamblul domeniului serviciilor, întrucît reprezintă
aproximativ 7% din PIB-ul UE. Dezvoltarea acestora are un impact puternic asupra creşterii
economice prin scăderea costurilor tranzacţiilor, posibilităţile sporite de diversificare a riscurilor şi
alocarea mai eficientă a resurselor.
Tratatul de la Roma şi directivele elaborate ulterior au impus anumite cerinţe în ceea ce
prveşte instituţiile financiare implicate în libera circulaţie a serviciilor financiare:
 doar instituţiile de credit autorizate pot primi fonduri şi alte depozite de la populaţie.
 Nivelul minim al K iniţial al unei bănci era stabilit la 5 mln ECU (Sistem Monetar European-
monedă sintetică, nu era pusă în circulaţie, dar faţă de ECU erau stabilite ratele de schimb
ale monedelor europene.)
 Înfiinţarea de filiale bancare se realiza pe baza unei singure licenţe, obţinute de banca –
mamă, în ţara de origine.

2.3 Libera circulaţie a capitalului

Libera circulaţie a K, a fost prevăzută încă în Tratatul de la Roma, însă spre deosebire de circulaţia
mărfurilor, procesul de liberalizare a K, a avut loc lent şi treptat.
Primele doua directive în acest sens (1960, 1962) aveau în vedere mişcarea K sub formă de
investiţii directe, credite comerciale pe termen scurt şi comerţul cu acţiunile cotate la bursă. În
esenţă, libera circulaţie a capitalului presupune :
 investiţii directe - construirea de întreprinderi în diferite ramuri;
 plasamente de portofoliu (titluri: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur);
 depozite bancare în străinătate.
Primele ţări care au acceptat liberalizarea K au fost: Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, cărora
în 1979 se alătură Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, şi în 1985- Danemarca.
În general aspectele mai importante ale liberii circulaţii ale capitalului se regăsesc în
următoarele particularităţi:
 Orice investitor poate investi în orice ţară şi în orice regiune a spaţiului comunitar fără plăţi
adiţionale;
 Serviciile financiare, adică investiţiile directe sau indirecte nu vor fi supuse taxării duble în spaţiul
comunitar, în condiţiile în care ele provin dintr-un stat membru, nu şi din unul terţe;
 În cadrul UE există libera circulaţie a resurselor financiare a cetăţenilor, însă ele pot fi îngheţate
sau stopate, în cazul cînd se presupune sau se demonstrează că ele ar avea legătura cu grupările
teroriste internaţionale sau cu grupările criminale.
2.4 Libera circulaţie a forţei de muncă
Dezideratul liberei circulaţii a persoanelor a existat încă de la constituirea CEE, iniţial legat
doar de lucrători şi familiile acestora, ulterior extinzîndu-se la toate categoriile de cetăţeni.
Art.18 al tratatului de la Roma, prevede că: ”Orice cetăţean din statele membre UE are dreptul de
a circula şi de a locui liber pe teritoriul statelor membre.”
Primele măsuri în această direcţie datează din 1964, prin acordarea dreptului de practică în
oricare ţară membră pentru deţinătorii profesiilor liberale (medici, farmacişti). Esenţială pentru
libera circulaţie a forţei de muncă este posibilitatea de echivalare a studiilor, iar pentru a înlesni acest
proces, Comunitatea a introdus, în 1985, principiul recunoaşterii reciproce a diplomelor. Astfel, o
diplomă universitară obţinută în oricare stat membru în urma a cel puţin trei ani de studiu este
recunoscută în întreaga Uniune.
Cetăţenii Europeni :
 Pot călători în oricare dintre ţările UE (fără controlul paşaportului, fără declaraţie vamală sau
control vamal, fără a fi nevoiţi să treacă prin biroul de imigrări).
 Pot opta pentru a-şi stabili rezidenţa şi pentru a munci în oricare din ţările UE.
 Au dreptul de a vota şi de a candida în alegerile municipale în ţara în care şi-au stabilit
rezidenţa.
 Interesele lor, cînd se află în străinătate, sunt apărate de ambasada oricărei ţări a UE.
 Orice cetăţean european are dreptul de a adresa plîngeri instituţiei numite avocatul poporului
(ombudsman) din cadrul Parlamentului European, dacă acesta consideră că nu a fost tratat
corespunzător de către autorităţile naţionale sau comunitare.
Liberalizarea circulaţiei persoanelor include doua noţiuni:
Mobilitatea profesională- pe baza unui document, certificat care confirmă capacităţile sale
profesionale, personale poate activa în orice stat membru.
Mobilitatea socială- muncitorul şi familia sa au aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii statului în
care au permis de rezidenţă, de a beneficia de toate serviciile sociale.

Astfel, libertatea de mişcare a persoanelor în calitate de forţă de muncă şi de factor de producţie -

presupune:
 libertatea de mişcare a lucrătorilor, inclusiv a liber-profesioniştilor;
 o anumită politică a ocupării forţei de muncă;
 calificarea profesională;
 condiţiile de muncă;
 protecţia sănătăţii şi a securităţii la locul de muncă;
  libertatea de asociere, de informare, consultarea şi participarea angajaţilor la procesul de
luare a deciziilor;
 la tratamentul egal al bărbaţilor şi femeilor;
 la protecţia socială

Uniunea Europeană face în continuare eforturi pentru a asigura libera circulaţie a forţei de
muncă prin programele comunitare de învăţare a limbilor străine, încercarea de armonizare a
sistemelor de securitate socială etc.

Bibliografie:
1.www.europa.eu
2. curs de integrare europeana pe www.regielive.ro
3. Prisecaru Petre, Politici Comune Europene

Tema : POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ (PAC)

1. Apariţia PAC şi principalele motive de existenţă ale acesteia
2 .Mecanisme de sprijinire PAC
3. Reforma PAC: necesităţi şi noi orientări

1.În toate ţările dezvoltate, agricultura este considerată o prioritate a dezvoltării economiei naţionale
fiind protejată de către stat datorită rolului său în asigurarea securităţii alimentare, în creşterea economiei
pe ansamblu şi în protecţia mediului înconjurător. De fapt, politicile agricole au fost primele politici
economice puse în practică de diverse state.
Politica Agricola Comuna (PAC) este politica europeana care beneficiază de cea mai mare cotă din
bugetul Uniunii Europene şi este strategia care a pus Europa pe propriile picioare după cel de-al doilea
război mondial. Nu numai cota bugetară face PAC una dintre cele mai importante politici ale Uniunii
Europene, ci şi numărul mare de oameni şi vastul teritoriu cărora se adresează în mod direct.
PAC este, de asemenea, una dintre politicile europene pentru care cea mai mare parte din
suveranitate este transferata la nivelul UE. Aceasta înseamnă că actorii instituţionali implicaţi în gestionarea
PAC sunt Comisia Europeana, Parlamentul European şi Consiliul UE pentru Agricultură şi Pescuit. Puterea
legislativă rămîne la nivelul Consiliului, dar deciziile în ceea ce priveşte PAC se iau cu majoritate calificată.
Necesitatea implementării PAC îşi are rădăcinile în Europa de Vest a anilor '50, unde societatea
fusese profund marcată de anii de război şi unde agricultura fusese paralizată, împiedicînd astfel
aprovizionarea cu alimente. PAC a fost politica comună cea mai importantă şi unul din elementele esenţiale
ale sistemului instituţional al Uniunii Europene.
Agriculturile europene, chiar şi cele mai moderne pentru acele timpuri (Marea Britanie, Olanda,
Danemarca), erau puţin mecanizate, foloseau cantităţi reduse de îngrăşăminte, iar conceptul de produse
„fitosanitare” practic era ignorat. Agricultura ţărilor membre se prezenta sub forma exploataţiilor fermiere
mici de care îngrijea o familie şi nu asigura cantitatea necesară de produse pe piaţa alimentară, iar din punct
de vedere concurenţial produsele europene erau slabe în comparaţie cu cele din SUA.
Politica agricolă comunitară s-a dorit a fi într-un astfel de context soluţia pentru atingerea a 3
categorii de obiective:
1. Obiective economice – promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a resurselor, creşterea
producţiei şi a productivităţii;
2. Obiective sociale – asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru agricultori şi preţuri rezonabile
pentru consumatori.;
3. Obiective politice - garantarea securităţii alimentare.

Pentru a realiza toate aceste obiective trebuia luat în considerare faptul că ţările membre prezentau
nivele diferite de dezvoltare a agriculturii. Trebuia concepută o astfel de strategie încît fermele mici să fie
unificate sau să lucreze mai eficient iar statul să ajute agricultorii (prin acordare de subvenţii) în ceea ce
priveşte practicarea de către aceştia a progresului tehnic.
În scopul asigurării populaţiei cu hrană necesară cele 6 ţări fondatoare ale UE au convenit crearea
unei pieţe comune pentru produsele agricole dar cu condiţia promovării unei politici agricole comune de
garantare a aprovizionării cu elemente necesare la preţuri rezonabile pentru cumpărători. Folosirea unei
politici în domeniul agriculturii s-a prevăzut în primele etape ale construcţiei europene. Agricultorii
prezentau în momentul semnării tratatului de la Roma 25% din populaţia activă. Caracteristica principală
a Europei agricole era diversitatea sistemelor şi structurilor de exploatare şi a metodelor de gestiune şi a
politicilor.
Istoricul PAC începe în 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunităţii
Economice Europene de către aceleaşi şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg).
Tratatul de la Roma nu explică însă concret cum aveau să fie realizate cele 3 categorii de obiective. De
aceea, în 1958, miniştrii agriculturii din cele şase state semnatare ale Tratatului s-au întîlnit la Stresa
(Italia) pentru a se pune de acord asupra modului de transpunere în practică a politicii agricole.
 Deşi au fost duse multe discuţii pe baza PAC, primele acţiuni concrete în domeniu au fost realizate
după criza agricolă de la începutul anilor ’60. PAC a intrat în vigoare din 1962. Efectiv, PAC a început să
funcţioneze din 1964, cînd s-au făcut primii paşi spre uniformizarea preţurilor.
Anul 1962 este considerat anul lansării Politicii Agricole Comune. Începînd cu acest an,
agriculturii i se acordă o atenţie primordială.
Efectele sau urmările favorabile aşteptate în urma constituirii PAC erau:
- reducerea costurilor de producţie;
- creşterea productivităţii fermelor;
- asigurarea autosatisfacerii cu produse alimentare;
- creşterea rolului agriculturii UE în cadrul exportului internaţional.
Art. 38 al Tratatului de la Roma prevedea următoarele „Piaţa comună cuprinde agricultura şi
comerţul cu produse agricole”. Prin produse agricole se înţeleg produsele solului, creşterea animalelor şi
pescuitul ca şi produsele de primă transformare aflate în raport direct cu acestea.
Pe baza articolului dat şi altor prevederi din Tratatul de la Roma, la baza PAC au fost puse
următoarele 3 principii determinante:
1. Unicitatea pietei care înseamnă că la nivel comunitar se constituie o singură piaţă agricolă în cadrul
căreia produsele circulă liber, iar preţurile sunt unice.
2. Preferinţa comunitară – în comerţul de produse agricole sunt preferate produsele comunitare; pentru
produsele din afara UE cumpărătorii fiind obligaţi să plătească un suprapreţ;
3. Solidaritate financiară – astfel statele membre, participă împreună la constituirea resurselor pentru
bugetul agriculturii precum şi la ansamblul de cheltuieli PAC. Ca instrument de realizare a acestui
principiu a fost constituit Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă – FEOGA.
-2-
Mecanisme de sprijinire PAC: Obiectivele tratatului de la Roma privind agricultura au fost posibil de
realizat prin crearea unui sistem - Organizarea Comună a Pieţilor. Sistemul OCP cuprinde treptat 91%
din producţia agricolă, avînd mecanisme specifice pentru fiecarea piață.
Elemente definitorii ale OCP sînt:
1. unicitatea pieţii prin determinarea preţurilor comune;
2. garantarea preţurilor prin intervenţii pe piaţa internă;
3. un sistem de protecţie la graniţă a pieţii europene pentru asigurarea preferinţei comunitare.
Politica Agricolă Comunitară este realizată prin cîteva instrumente :
1.protecţia pieţii interne prin sistemul de taxe;
2.administrarea preţurilor la nivel comunitar;
3.subvenţii pentru produsele exportate;
4.perfecţionarea structurilor de comercializare;
 5.acordarea plăţilor compensatorii în cazuri de situaţii excepţionale.
Unul din mecanismele de bază prin care s-a realizat PAC a constitut-o un sistem de preţuri bine
determinat pentru toate ţările membre, care servesc ca regulatori pe piața liberă. La începutul fiecărui an
Consiliul fixează trei categorii de preţuri ale produselor agricole:
- preţul indicativ (de bază sau orientare) reprezintă preţul maxim la care instanţele comunitare estimează
că se vor derula tranzacţiile. Deşi artificial, el este preţul dorit a fi obţinut de producători, în mod normal,
pe piaţa comunitară.
- preţul iniţial reprezintă preţul minim la care pot fi vîndute produsele importate. Este stabilit astfel încît
să-i incite pe operatorii economici comunitari să respecte principiul preferinţei comunitare. În cazul în care
preţurile importurilor sunt inferioare preţurilor de bază, acestea sunt taxate. De exemplu, dacă se importă
grîu canadian, la un preţ inferior preţului de bază, se va percepe o taxă vamală suplimentară (prelevarea la
import) egală cu diferenţa între preţul de bază şi preţul produsului importat.
- preţul de intervenţie este preţul garantat fermierilor, la care un organism de intervenţie desemnat de
statele membre va cumpăra eventualele excedente (surplusuri) şi le va stoca. Prin urmare este un preţ minim,
pe care fermierii îl primesc chiar şi în cazul unor preţuri foarte scăzute de pe piaţă.
-3-
Reforma PAC: necesităţi şi noi orientări: Într-o primă etapă, produsele cărora li s-au aplicat
măsuri de unificare a preţurilor au fost cerealele (1964), urmate ulterior (1966) de produse lactate, carne de
vită, zahăr, orez, plante oleaginoase, ulei de măsline. Pentru alte produse: carne de porc, carne de pui, ouă,
fructe şi legume, vin, s-au adoptat măsurile de creare a unei pieţe unice (eliminarea barierelor tarifare între
ţările membre şi instituirea protecţiei comune la import), fără unificarea preţurilor.
Aplicarea acestor măsuri a determinat curînd efecte secundare nedorite. Preţurile mari garantate au
încurajat în mod firesc creşterea producţiei (în special la grîu, unt şi carne de vită), care la rîndul ei s-a
transformat în supraproducţie, care a antrenat creşterea exponenţială a cheltuielilor agricole.
În ultimul deceniu al sec. XX, reforma PAC nu mai putea fi evitată. Sistemul de preţuri care
funcţiona pînă atunci a favorizat acumularea unor stocuri mari de produse agricole. În acelaşi timp progresul
tehnic în agricultură, le-a permis producătorilor să mărească randamentul producţiei, însă cererea din partea
consumatorilor europeni a înregistrat o mică descreştere.
Anume aceasta a condus UE să reorienteze producţia sa agricolă spre export fapt care necesită
cheltuieli adăugătoare din bugetul UE.
În acest context în 1992, UE lansează reforma PAC. Fără a afecta principiile de bază ale PAC,
schimbările aduse de reformă vizau reducerea cheltuielilor de producţie şi sprijinirea agricultorilor care într-
adevăr au nevoie de ajutor. Prin reforma dată, dispozitivul major nu se mai bazează pe sistemul de preţuri
ci pe sprijinirea veniturilor agricultorilor.
Obiectivele majore ale reformei PAC erau:
  menţinerea UE în rîndul producătorilor şi exportul de produse agricole prin creşterea competitivităţii
fermierilor europeni;
 reducerea ofertei de produse agricole în dependenţă de cererea de pe piaţă;
 susţinerea prin plăţi compensatorii directe doar a celor agricultori care activează într-un sector rentabil
dar au nevoie de un ajutor pentru a-şi dezvolta potenţialul;
 încurajarea fermierilor de a nu-şi părăsi terenurile;
 protecţia mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al zonei rurale.
Un alt domeniu foarte important în care a avut de cîştigat consumatorul european este calitatea
produselor. Prin anumite reguli şi principii, comunitatea europeană susţine acei producători care furnizează
pe piaţă produse de calitate superioară.
O atenţie deosebită s-a acordat organismelor modificate genetic (66% din populaţia UE consideră
aceste produse periculoase pentru sănătate). Anume din aceste considerente au fost stabilite reglementări
stricte în ceea ce priveşte informaţia de pe etichetele produselor care conţin organismele modificate genetic
sau alte substanţe rezistente la antibiotice.
Un nou set de reforme a fost adoptat în 1999 şi implementat începînd cu anul 2000, sub numele de
Agenda 2000. El avea ca obiectiv continuarea şi aprofundarea reformei din 1992, prin înlocuirea măsurilor
de susţinere a preţurilor cu ajutoare directe şi promovarea unei politici rurale coerente. Consiliul European
de la Berlin a oferit un conţinut concret pentru ceea ce urma a fi, în anii ce vin, noul model agricol european.
S-a reafirmat faptul că reforma va garanta existenţa unei agriculturi multifuncţionale, durabile, competitive,
repartizată pe tot teritoriul european, inclusiv în regiunile cu probleme.
Acest document stabileşte perioada 2000-2006 ca termen pentru realizarea unui model agricol
european. Acest model trebuie să fie « simplu şi verde », cu consumatori satisfăcuţi, cu peisaj mai curat, cu
agricultori competitivi şi cheltuieli minime.
Agenda 2000 a stabilit 3 direcţii prncipale după care trebuia să se ghideze politica agricolă UE :
1. întărirea sectorului agricol şi forestier;
2. ameliorarea competitivităţii sectorului rural;
3. protejarea mediului.
Modelul european a fost astfel conceput încît să păstreze nivelul cîştigurilor fermierilor şi stabilitatea
acestora prin intermediul organizării comune a pieţei şi plăţilor compensatorii.

Bibliografie:
1.www.europa.eu
2. curs de integrare europeana pe www.regielive.ro
3. Prisecaru Petre, Politici Comune Europene