Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea Cooperatist Comerciala din Republica Moldova

Proiect
Tema: Analiza unei instituții
europene.Parlamentul European.
La disciplina: Mediul european de afaceri

A elaborat:Siculțan Elena
grupa:3BA-2121c
A verificat: Hacina Ludmila
asist.univ.

Chișinău 2023
UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană este, de fapt, unică. Este o organizaţie internaţională care a fost
înfiinţată de guvernele naţionale ca modalitate la care pot apela pentru a cădea de acord
asupra unor acţiuni comune în anumite domenii specifice. Aceste domenii sunt acele arii de
politici în care este mai bine pentru ţările UE să lucreze împreună decât individual. Uniunea
Europeană îşi are rădăcinile în cel de-al doilea război mondial. Ideea a apărut datorită
hotărârii europenilor de a preveni repetarea unui astfel de conflict cu imense pierderi de vieţi
şi pagube materiale: niciun stat nu şi-ar ataca cei mai importanţi parteneri comerciali. La
început, au fost şase ţări membre, iar deciziile lor vizau în principal domeniul economiei şi
comerţului. În prezent, UE are 27 de state membre şi o populaţie de 490 de milioane de
locuitori, iar sfera sa de acţiune cuprinde o mulţime de probleme importante pentru viaţa
noastră de zi cu zi.
Scopul urmărit de Comunităţile Europene a fost acela de a stabili o legătură între
statele membre.1 Într-o Europă devastată de războaie şi divizată datorită confruntării între Est
şi Vest, Winston Churchill a propus în anul 1946 crearea unor State Unite ale Europei.
Propunerea a determinat constituirea în numeroase ţări a unor mişcări europene: „Uniunea
europeană a federaliştilor”, „Mişcarea Socialistă pentru Statele-Unite ale Europei”, „Uniunea
parlamentară europeană”, „Noile echipe internaţionale”.
În decembrie 1947 a fost instituit un „Comitet internaţional de coordonare a
Mişcărilor pentru unitatea europeană”, care a organizat mai multe congrese, dintre care, o
influenţă decisivă a avut-o Congresul de la Haga din 7-10 mai 1948, ale cărui iniţiative au
condus la crearea Consiliului Europei.
Rezoluţiile adopate la acest Congres sunt cuprinse în 5 articole:
-O Europă unită, în a cărei întindere să aibă loc libera circulaţie a oamenilor, ideilor şi
bunurilor;
-O Cartă a drepturilor omului, garantând libertăţile de gândire, de asociere şi de exprimare, ca
şi liberul exerciţiu al unei opoziţii politice;
-O Curte de Justiţie capabilă să aplice sancţiunile necesare pentru a fi respectată Carta;
-O Adunare europeană în care să fie reprezentate forţele vii ale tuturor naţiunilor;
-Angajamentul de a sprijini această operă, singura şansă pentru pace şi gajul unui mare viitor
pentru această generaţie şi cele care vor urma.
1
 PROCESUL DE FORMARE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

1.Tratatul de la Paris – 18 aprilie 1951

Inspirat de Jean Monnet, Robert Schuman a lansat declaraţia prin care propunea
înfiinţarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă potrivit metodelor
supranaţionale, dând naştere solidarităţilor sectoriale, în special în domeniul economic,
înainte de a conduce la o unificare politică. Ideea prezentată de către Schuman a fost
acceptată de Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. 2 Tratatul constituind
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO sau CECA) a fost semnat şi
încheiat pe o durată de 50 ani la 18 aprilie 1951 la Paris, intrând în vigoare la 23 iulie 1952.
Tratatul CECA, nu mai reprezintă astăzi, din punct de vedere al obiectivului său,
importanţa pe care o avea pentru economia europeană a anilor de după cel de-al doilea război
mondial, dar principalele instituţii pe care le-a creat, îşi păstrează în întregime actualitatea (de
altfel, la 23 iulie 2002, acest tratat a încetat să mai producă efecte juridice, toate elementele
patrimoniului activ şi pasiv al CECA, fiind administrate de la acea dată de Comisia
europeană, în numele statelor membre).

2.Tratatul de la Roma – 25 martie 1957

Pe baza Raportului Spaak din 21 aprilie 1956, au început negocierile pentru
înfiinţarea a două noi Comunităţi: pe de o parte, Comunitatea Economică Europeană (CEE
sau TCEE), care viza crearea unei pieţe comune generalizate şi, pe de altă parte, Comunitatea
europeană a energiei atomice (CEEA sau EUROATOM), ce urmărea o solidaritate în
domeniu. În acelaşi timp cu înfiinţarea celor două comunităţi, la Roma s-a semnat, într-o
primă etapă, şi Convenţia cu privire la unele instituţii comune, inclusiv pentru CECA, şi
anume: Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie. Tratatele au fost semnate la 25 martie
1957 şi au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.

3.Tratatul de la Bruxelles – 8 aprilie 1965

2
 Prin acest Tratat s-au realizat următoarele:
-fuziunea instituţională a celor trei comunităţi (ca a doua etapă, după Convenţia semnată la
Roma);
-crearea unui buget unic al comunităţilor;
-crearea unei administraţii unice comunitare;
-crearea unui statut unic al funcţiei publice comunitare.
Astfel, la nivel decizional a rezultat un organism unic – Consiliul de Miniştri, iar la nivel
executiv a rezultat alt organism unic – Comisia Europeană.

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Instituţiile comunitare fundamentale sunt în număr de şapte şi formează structura de

bază a Uniunii Europene : Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia
Europeana, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană şi Curtea de
Conturi.
Aceste instituţii prezintă următoarele cacateristici:
-ocupă un loc distinct în organizarea comunităţilor, răspunzând unor nevoi fundamentale;
-reprezintă un principiu determinat, un fundament politic şi sociologic distinct, o legitimare
proprie;
-au funcţii bine determinate;
-participă direct la decizia comunitară;
- au personalitate juridică;
În acest sens :
 Consiliul European „oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi
defineşte orientările şi priorităţile politice generale”3;
 Consiliul reprezintă interesele statelor membre;
 Comisia Europeană apără interesele Uniunii;
 Parlamentul European reprezintă interesele cetăţenilor statelor membre;
 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigură interpretarea uniformă a dreptului UE;
 Banca Centrală Europeană asigură politica monetară a Uniunii Europene;

3
  Curtea de Conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare.
Datorită complexităţii problemelor care intră în competenţa instituţiilor, acestea se
bazează pe sprijinul diferitelor organe auxiliare. Acestea din urmă nu participă direct la
adoptarea deciziei, ele doar pregătesc decizia si asigurp continuitatea activităţii instituţiilor.4

Principiile care guvernează activitatea instituţiilor Uniunii Europene

- Principiul autonomiei de voinţă - Potrivit acestui principiu, instituţiile comunitare au
posibilitatea de a-şi elabora regulamente proprii de organizare şi funcţionare, şi îşi pot
numi proprii funcţionari comunitari.5 Instituţiile beneficiază de autonomie, însă nu şi
de personalitate juridică, deoarece acestea nu acţionează în nume propriu ci în numele
Uniunii Europene.
- Principiul atribuirii de competenţe - Potrivit acestui principiu, instituţiile comunitare
duc la îndeplinire numai acele atribuţii care le sunt stabilite în mod expres.
- Principiul echilibrului instituţional - Potrivit acestui principiu, există o separare a
puterilor în cadrul comunităţii şi un regim de cooperare între instituţii. Separarea
puterilor în cadrul comunităţii europene presupune obligaţia fiecărei instituţii de a nu
bloca îndeplinirea atribuţiilor altei instituţii. Cooperarea presupune colaborarea dintre
instituţii în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse.6

PARLAMENTUL EUROPEAN

Introducere

În istoria politică a Europei au existat diferite organe, foruri care au avut ca atribuţie
adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat. Aceste foruri
au fost denumite adunare legislativă, adunare naţională, adunare de stat, parlament sau au
purtat 13 denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice.
Prin denumirea de parlament, astăzi înţelegem în primul rând acel organ de stat care
funcţionează pe bază reprezentativă, este autoritatea publică legislativă cea mai importantă.
Potrivit acestei definiţii parlamentul este un organ de autoritate publică, adică una dintre
purtătoarele suveranităţii statale. Deciziile luate de acesta, fundamentate pe puterea de stat,
4

6
sunt obligatorii şi trebuie tratate ca cea mai înaltă formă a manifestării de voinţă statală,
având un rang superior tuturor deciziilor ce pot fi adoptate de celelalte organe de stat.
Parlamentele moderne au natură reprezentativă având în compunerea lor membrii aleşi, care
reprezintă la rândul lor o anumită comunitate, comunitate de interese sau întreaga populaţie,
care acţionează teoretic în vederea influenţării deciziilor luate în parlament în interesul
alegătorilor. Desi adoptarea legilor apare ca principală atribuţie parlamentară, parlamentele
moderne exercită şi o atribuţie de control asupra puterii executive, respectiv au atribuţii în
domeniul adoptării şi modificării legilor fundamentale, în cazul situaţiilor de urgenţă, la
ratificarea tratatelor internaţionale sau în procedura adoptării bugetului naţional.

Ideea unei uniuni între popoarele, naţiunile europene, respectiv crearea unui
Parlament europeana a apărut cu secole în urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind
tratată şi dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi
oameni de stiinţă de pe bătrânul continent.
În textul iniţial al Tratatelor institutive, instituţia democratică era denumită
„Adunare”, noţiune care ulterior s-a schimbat în Parlament European, încă din anul 1962,
fiind oficializată prin art. 3 din Actul Unic European.

Participanţii şi structurile de lucru în Parlamentul European

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele
constitutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuşi.
Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993 şi de asemenea în anul
2008.
În cadrul Parlamentului European îşi desfăşoară activitatea:
- Membrii individuali (deputaţii)
- Grupurile politice;
- Structurile de conducere: Preşedintele, Vicepreşedinţii, Chestorii; Conferinţa preşedinţilor,
Biroul, Colegiul chestorilor; Conferinţa preşedinţilor de comisii, Conferinţa preşedinţilor de
delegaţii.
- Comisiile parlamentare
- Delegaţiile interparlamentare
- Intergrupurile
- Secretariatul Parlamentului.
Alegerea membrilor Parlamentului European şi statutul acestora

Consiliul a adoptat, la 20 septembrie 1976, o decizie privind alegerea reprezentanţilor

parlamentari prin sufragiu universal direct. Statele membre nu au fost în măsură să adopte o
procedură electorală uniformă. Actul din 1976, vizând alegerea reprezentanţilor în Adunare
prin sufragiu universal direct, se limitează să aducă în prim plan câteva reguli minimale, şi
anume:
- principiul votului unic;
- alegerea să se desfăşoare în cursul unei perioade care începe joi dimineaţă şi se termină în
duminica următoare, prima perioadă fiind determinată de Consiliu, care statuează cu
unanimitate, după consultarea Parlamentului european;
- vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.
Fiecare stat fixează regulile cu privire la electorat (singura condiţie stabilită de o
manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate şi la modurile de scrutin (toate
statele au adoptat un sistem de reprezentare proporţională, cu liste naţionale sau locale).
Statutul deputaţilor Parlamentului european este reglementat atât de dispoziţiile comunitare,
cât şi de cele naţionale.
Parlamentul poate să stabilească reguli de conduită pentru membrii săi. Membrii
Parlamentului European sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este
reprezentativ. Acesta poate înceta înainte de termen, prin demisie, deces sau demitere. În
situaţia în care un deputat este numit sau ales într-un alt post în ţara sa, locul său în
Parlamentul European devine vacant, iar deputatul va fi înlocuit conform regulilor electorale
naţionale. Membrii Parlamentului European pot fi demişi în cazul în care sunt condamnaţi la
închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni.

Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării stabileşte în articolul 6, paragraful 1

incompatibilităţile. Astfel, un membru al Parlamentului european nu poate fi, în acelaşi timp:
- membru al guvernului unui stat;
- membru al Comisiei;
- membru al Curţii de justiţie sau grefier;
- membru al Curţii de Conturi;
- membru al Comitetului economic şi social al CE sau al EURATOM;
- membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau în aplicarea Tratatelor
constitutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini permanente şi
directe de gestiune administrativă;
- membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului de direcţie BEI;
- funcţionar sau agent în activitate în cadrul Comunităţilor europene.

Articolul 8, aliniatul 1 al Protocolului interzice să se aducă orice restricţie deplasării

membrilor Parlamentului în drumul lor spre locul reuniunii Adunării sau pe drumul de
întoarcere. Alineatul 2 prevede facilităţi în materie de taxe sau control.
Membrii Parlamentului european beneficiază, în virtutea art. 10 din Protocol, de
imunitate pe toată durata sesiunilor Adunării. Sesiunea fiind anuală, imunitatea este, practic,
permanentă. Pe teritoriul naţional, imunităţile deputaţilor sunt cele recunoscute membrilor
Parlamentului din ţara lor. Pe teritoriul oricărui alt stat membru, ei sunt exceptaţi de orice
măsură de detenţie ori de orice urmărire judiciară.
Indemnizaţia parlamentară şi regimul său de impozitare sunt fixate de dispoziţii
naţionale.
Potrivit Statutului, sancţiunile aplicabile deputaţilor sunt: mustrarea, pierderea
dreptului la indemniuaţia de şedere pentru o perioadă care poate să dureze între două şi zece
zile, suspendarea temporară, pe o perioadă care poate să dureze între două şi zece zile
consecutive, sau supunerea în atenţia Conferinţei preşedinţilor a unei propuneri de suspendare
sau de retragere a mandatului.

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European

Parlamentul European cuprinde:

- Un Birou;
- Conferinţa presedinţilor;
- Comisii;
- Grupuri politice parlamentare.

Preşedintele Parlamentului, vicepreşedinţii şi chestorii sunt aleşi de Parlament prin

scrutin secret, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate pentru a forma Biroul, în cadrul căruia
chestorii au un drept de vot consultativ. . Candidaturile trebuie să fie prezentate cu acordul
celor interesaţi. Ele pot fi prezentate numai de un grup politic sau de un număr de cel putin 40
de deputaţi. Anterior alegerii preşedintelui, cel mai în vârstă dintre deputaţi îndeplineşte
funcţiile de preşedinte, cu titlul de decan de vârstă, până la proclamarea alegerii
preşedintelui.

Preşedintele are în pricipal următoarele atribuţii:

-reprezintă Parlamentul în afacerile juridice, în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii
comunitare;
-se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face recomandări
menite să consolideze Uniunea Europeană;
-coordonează toate lucrările Parlamentului şi alege organele sale constitutive (Biroul şi
Conferinţa preşedinţilor), precum şi dezbaterile din şedinţele plenare;
-asigură respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi garantează, prin
arbitrajul său, buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei instituţii şi ale organelor sale
constitutive;
-prezintă în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului european, punctul de vedere şi
preocupările acestei instituţii referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea
de zi;
-semnează în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua
lectură, acesta devenind astfel operaţional;
-semnează alături de preşedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin
procedura de codecizie.
Preşedintele este ajutat de un Prezidiu sau Birou alcătuit din Preşedintele Parlamentului
European, cei 14 vicepreşedinti şi cei 6 chestori, cu statut de observatori, aleşi de Parlamentul
European pe o perioadă de doi ani şi jumătate, care se poate reînnoi.

Conferinţa preşedinţilor este compusă din preşedintele Parlamentului şi din

preşedinţii grupurilor politice parlamentare. Preşedintele este cel care se ocupă de totalitatea
activităţilor Parlamentului şi organelor sale, reprezintă instituţia şi exercită prerogativele în
cadrul procedurii bugetare.

Comisiile pregătesc lucrările Parlamentului, elaborează rapoarte şi menţin legătura cu

Comisia şi Consiliul în intervalul dintre sesiuni. Parlamentul poate înfiinţa comisii
permanente pentru o perioadă de 12 luni. Comisiile parlamentare sunt constituite la
propunerea Conferinţei preşedinţilor.
 Grupurile politice sunt constituite din deputaţi aleşi în cel puţin un sfert din statele
membre. Numărul minim necesar pentru a constitui un grup politic este de 25. Un deputat
poate aparţine unui singur grup politic. Membrii Parlamentului pot să se organizeze în
grupuri politice, dar există şi deputaţi neînscrişi. Parlamentul sprijină grupurile politice prin
acordarea de fonduri (cca 60 milioane de euro, adică 15% din bugetul Parlamentului) şi prin
drepturi acordate personalului, spaţii pentru birouri, săli de reuniuni şi alte echipamente
tehnice.
Fiecare grup politic are propria organizare internă, un Birou alcătuit dintr-un
preşedinte, vicepreşedinţi, casier etc. Grupurile politice se reunesc de obicei în săptămâna
rezervată activităţii grupurilor politice la Bruxelles (2-3 zile) şi se discută agenda plenarei
care urmează, activităţile grupului şi se primesc delegaţii., lideri ai parlamentelor nţionale etc.
Grupurile se reunesc şi la Strasbourg de 4 ori în perioada săptămânii rezervate sesiunii
plenare.

Şedinţele plenare ale Parlamentului sunt „perioade de sesiune” lunare ale unei
sesiuni anuale, fiind împărţite în „întruniri” zilnice sunt organizate, de obicei, timp de o
săptămână, lunar, la Strasbourg, la care se adaugă zile suplimentare de reuniuni la Bruxelles.
Accesul în sala de şedinţe nu este permisă publicului şi este controlat de uşieri
parlamentari care poartă uniforme speciale. Publicul are dreptul de a urmări desfăşurarea
lucrărilor de la o galerie, pe careb o împarte cu observatori diplomatici şi cu presa.
Parlamentul se întâlneşte în sesiuni ordinare, lunare, de câte o săptămână (cu excepţia lunii
august) şi în sesiuni extraordinare. De asemenea, o mare parte a activităţii se desfăşoară în
Comitete parlamentare, câte două săptămâni pe lună. Şedinţele sunt publice, la ele participă
membrii Comisiei europene, în timp ce prezenţa membrilor Consiliului UE este obligatorie la
sesiunile plenare. Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor şi
au forma unor rezoluţii. De regulă, Consiliul UE solicită opinii Parlamentului European;
opinia este redactată de către Comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul
solicitării şi este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor
devenind rezoluţie.
Parlamentul acceptă cereri din partea şefilor de stat ale statelor membre sau ale ţărilor
terţe de a se adresa Parlamentului în cadrul aşa-numitelor şedinţe oficiale.
O dezbatere tipică bazată pe o propunere legislativă începe cu o prezentare a propunerii
Comisiei în faţa Parlamentului, urmată de răspunsul comisiei parlamentare, prezentată de un
raportor. Dacă este vorba de un raport din proprie iniţiativă, raportorul este cel care ia
cuvântul primul. Purtătorii de cuvânt principali ai grupurilor pentru chestiunea respectivă iau
apoi cuvântul, începând cu câte unul din fiecare grup, în ordinea descrescătoare a mărimii
grupului, urmaţi, de obicei, de alţi membri ai altor grupuri. La sfârşitul unei dezbateri,
Comisia dă un răspuns.
Votarea nu urmează, de obicei, după dezbatere, ci la o anumită oră, uneori chiar a
doua zi. Dreptul de vot este un drept personal şi nu se permite votarea prin reprezentanţi.
Există două modalităţi de votare, printr-o simplă ridicare de mână sau prin vot electronic.
Înregistrarea şedinţelor în plen se face prin procese-verbale zilnice(în partea I sunt
înregistrate activităţile desfăşurate, cine a luat cuvântul, deciziile de procedură, rezultatele
finale în cazul amendamentelor şi textelor, lista completă a membrilor care au participat la
şedinţă, iar în partea a II-a se includ textele finale adoptate de către Parlament.

Delegaţiile interparlamentare reprezintă o reţea de legături cu ţările din afara

Uniunii Europene şi, în special, cu organismele omoloage din parlamentele naţionale ale
respectivelor state.

Tipuri de delegaţii :
-delegaţii la comisiile parlamentare mixte (JPC), mai ales cu acele ţări care şi-au depus
candidatura de aderare la Uniunea Europeană ;
-delegaţii la comisiile de cooperare parlamentară, înfiinţate prin acorduri de parteneriat şi
cooperare ;
-delegaţii desemnate să faciliteze contactele parlamentare între Uniunea Europeană şi ţările
respective ;
-delegaţii la Adunările Parlamentare ale ACP-UE şi EUROMED ;
-delegaţii ad-hoc, în special cele invitate să participe la misiunile de monitorizare a
desfăşurării alegerilor.

Rolul delegaţiilor
-asigurarea unui dialog continuu şi a unei reţele de legături cu organismele parlamentare din
ţările terţe sau ale unor organizaţii regionale, precum ASEAN sau MERCOSUR, în vederea
schimbului de informaţii privind anumite chestiuni de actualitate, a furnizării de sprijin
parlamentar pentru politicile externe ale Uniunii şi, în general, în vederea completării
activităţilor Comisiei şi ale Consiliului în acest domeniu ;
-monitorizează cu regularitate situaţia respectării drepturilor omului ;
-pot să folosească informaţiile pe care le obţin, pentru a influenţa mai degrabă instituţiile
Unuinii Europene, decât ţările partenere.

Intergrupurile se creează neoficial în cadrul Parlamentului şi sunt alcătuite din

membrii ai diferitelor grupuri politice care manifestă un interes comun pentru o anumită temă
politică.
Intergrupurile s-au dezvoltat datorită faptului că prezintă mai multe avantaje :
-ele permit membrilor să se concentreze asupra anumitor chestiuni de interes naţional,
personal sau pentru circumscripţii ;
-ele permit membrilor să se specializeze, să stabilească contacte cu grupuri externe de
interese de o manieră mai puţin formală decât în cazul reuniunilor comisiilor şi să stabilească
relaţii politice în afara propriului grup politic ;
-contribuie la crearea unor coaliţii între grupuri în anumite chestiuni, dar şi la consolidarea
unor prietenii politice mai ample care pot fi utile în anumite circumstanţe (un consens mai
larg în anumite situaţii) ;
-oferă noi roluri şi responsabilităţi membrilor şi asistenţilor lor.

Relaţia Parlamentului european cu Ombudsmanul european

Ombudsmanul este ales de Parlament pe durata unui mandat de 5 ani (cu posibilitate
de reînnoire) şi cercetează plângerile cetăţenilor prin care aceştia reclamă abuzuri ale
instituţiilor şi organelor comunitare (nu şi abuzurile organelor naţionale sau locale), această
funcţie fiind introdusă prin Tratatul de la Maastricht. Regulile privind exercitarea activităţii
Ombudsmanului sunt prevăzute într-o hotărâre permanentă şi în hotărârea proprie a
Ombudsmanului.
La începutul fiecarei legislaturi, imediat după alegerea sa, preşedintele lansează un
apel de prezentare de candidaturi în vederea numirii Ombudsmanului şi stabileşte termenul de
prezentare a acestora. Apelul se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Votul este
secret, iar decizia se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate. Ombudsmanul este ales dintre
personalităţile care sunt cetăţeni ai Uniunii, se bucură de toate drepturile civile şi politice,
prezintă toate garanţiile de independenţă şi îndeplinesc condiţiile necesare în ţara de origine
pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau posedă o experienţă şi o
competenţă recunoscute pentru îndeplinirea funcţiei de Ombudsman.
Acesta are de rezolvat petiţiile privind abuzurile comise de instituţiile şi organele
comunitare. Pot fi considerate abuzuri ale organelor comunitare (fără cele comise de organele
jurisdicţionale): abţinerile nejustificate ale acestora, acţiunea contradictorie cu obligaţiile
legale, discriminarea, abuzul de putere, lipsirea sau refuzul ilegal de informaţie, amânrea
abuzivă, neglijenţa. Ombudsmanul nu va verifica plângerile îndreptate împotriva organelor de
stat, persoanelor fizice sau juridice.
Ombudsmanul informează Parlamentul cu privire la cazurile de administrare
defectuoasă pe care le descoperă, iar comisia componentă poate întocmi un raport în legatură
cu aceastea. La sfârşitul fiecărei sesiuni anuale, acesta prezintă Parlamentului un raport cu
privire la rezultatele anchetelor întreprinse. Comisia competentă întocmeşte un raport care se
prezintă Parlamentului în scopul dezbaterii.
O zecime dintre deputaţii Parlamentului pot solicita destituirea Ombudsmanului pe
motiv că nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau pentru că a
comis o abatere gravă.

Competenţele Parlamentului European

Denumirea de Parlament în cazul Parlamentului European nu acoperă o instituţie cu

monopol legislativ, deoarece Consiliul Uniunii Europene este organul legislativ principal în
Uniunea Europeană, fapt ce atrage după sine existenţa unui aşa zis deficit democratic la
nivelul Parlamentului European.
Parlamentul are următoarele atribuţii : legislative, de numire, de control, de soluţionare
a petiţiilor etc.

Atribuţii legislative

În pofida acestui deficit democratic, Parlamentul European are în primul rând

competenţe normative, care se exercită cu respectarea următoarelor regului:
- Parlamentul European nu are drept la iniţiativă directă, dar în mod indirect poate solicita
Comisiei să introducă un proiect de act normativ la Consiliu ;
- acordă aviz consultativ la adoptarea unor acte de către Consiliu. Lipsa îndeplinirii acestei
formalităţi atrage după sine nulitatea actului normativ ;
- acordă aviz conform la aderarea, asocierea unor state terţe sau la încheierea unor tratate
internaţionale cu state terţe şi organizaţii internaţionale ;
- adoptă bugetul împreună cu Consiliul UE, şi în mod exclusiv în privinţa cheltuielilor
neobligatorii ;
- participă la procedura cooperării, având atribuţia de a interveni în procesul legislativ
desfăşurat de Consiliu. Votul negativ al Parlamentului atrage după sine votarea cu
unanimitate de către Consiliu ;
- procedura codeciziei rezervă în favoarea Parlamentului atribuţii legislative veritabile, votul
negativ al acestuia ducând la neadoptarea actului normativ în cauză.

Atribuţii de numire

Parlamentul European are imporatnte atribuţii în numirea Comisiei, Ombudsmanului,

organului însărcinat cu protecţia datelor personale, membrilor Comitetului Director al Băncii
Centrale Europene şi membrilor Curţii de Conturi.
Cea mai importantă atribuţie de numire vizează desemnarea membrilor Comisiei,
procedura concretă derulându-se după cum urmează:
-după ce Consiliul a convenit asupra unei propuneri în vederea desemnării preşedintelui
Comisiei, preşedintele Parlamentului îl invită pe candidatul propus să facă o declaraţie şi să-şi
prezinte orientările politice în faţa Parlamentului ;
-această declaraţie este urmată de o dezbatere la care este invitat şi Consiliul ;
-parlamentul aprobă sau respinge persoana propusă cu majoritatea voturilor exprimate în
secret;
-în cazul în care candidatul este ales, preşedintele informează Consiliul cu privire la aceasta,
invitându-l să propună, de comun acord cu preşedintele ales, candidaţii pentru diferitele
posturi de comisari ;
-în cazul în care Parlamentul nu aprobă persoana desemnată, preşedintele invită Consiliul să
desemneze un nou candidat ;
-preşedintele, după consultarea Preşedintelui ales al Comisiei, invită candidaţii aleşi pentru
diferitele posturi de comisari să se prezinte în faţa diferitelor comisii parlamentare, în funcţie
de domeniul lor probabil de activitate, pentru audieri, care sunt publice ;
-preşedintele ales prezintă colegiului comisarilor şi programul acestuia în cadrul unei şedinţe
a Parlamentului la care sunt invitaţi toţi membrii Consiliului. Această declaraţie este urmată
de o dezbatere;
-la încheierea dezbaterii, orice grup politic sau un număr de cel puţin 40 de deputaţi poate
depune o propunere de rezoluţie ;
-după votarea propunerii de rezoluţie, Parlamentul alege sau respinge Comisia cu majoritatea
voturilor exprimate. Se votează prin apel nominal.
-preşedintele informează Consiliul cu privire la alegerea sau respingerea Comisiei.

Atribuţii de control

Atribuţiile de control asigură Parlamentului posibilitatea exercitării moţiunii de

cenzură împotriva Comisiei; constituirea unor comisii temporare şi de anchetă. Totodată,
Parlamentul are dreptul la acţiune în faţa Curtii de Justiţie a Comunităţii Europene în cazul în
care consideră că anumite state membre sau organe comunitare au încalcat dreptul comunitar.
Moţiunea de cenzură la adresa Comisiei poate fi depusă de o zecimie dintre membrii
care compun Parlamentul, la preşedintele acestuia, după care aceasta este transmisă
Comisiei.Dezbaterea moţiunii are loc la cel puţin 24 de ore după anunţarea deputaţilor cu
privire la depunerea unei moţiuni de cenzură. Votarea ei se face prin apel nominal, la cel
puţin 48 de ore după începerea dezbaterii. Dezbaterea şi votul au loc cel târziu în timpul
perioadei de sesiune care urmează depunerii moţiunii. Aceasta se adoptă cu majoritatea de
două treimi din totalul voturilor exprimate, reprezentând majoritatea membrilor care compun
Parlamentul.
În termenele stabilite de tratate şi de statutul Curţii de Justitie pentru acţiunile
introduse de instituţii ale Uniunii Europene sau de persoane fizice sau juridice, Parlamentul
examinează legislaţia comunitară şi măsurile de executare pentru a se asigura că tratatele, în
special în ceea ce priveşte prerogativele Parlamentului European au fost respectate în
totalitate.
Comisia competentă prezintă un raport Parlamentului, dacă este necesar oral, în cazul
în care presupune existenţa unei încălcări a dreptului comunitar. Preşedintele introduce o
acţiune în anulare la Curtea de Justiţie, în numele Parlamentului European, în conformitate cu
recomandarea comisiei competente.
 Preşedintele poate sesiza Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a
acţiunii la începutul următoarei perioade de sesiune. În cazul în care Adunarea plenară se
pronunţă cu majoritatea voturilor exprimate împotriva acţiunii, preşedintele retrage acţiunea.
În cazul în care preşedintele introduce o acţiune împotriva recomandării comisiei copetente,
aceasta sesizează Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a acţiunii la începutul
următoarei perioade de sesiune.

Atribuţii în soluţionarea petiţiilor

Atribuţii în soluţionarea petiţiilor depuse de cetăţenii unionali. Exercitarea acestor

atribuţii are loc prin Comisia parlamentară pentru petiţii, respectiv prin intermediul
Ombudsmanului european.
Fiecare cetăţean european are dreptul de a adresa o petiţie Parlamentului şi de a solicita
remedierea unor probleme care ţin de domenii din sfera de activitate a Uniunii Europene.
Parlamentul European are, de asemenea, competenţa de a numi comisii de anchetă
care să investigheze cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a dreptului comunitar de
către statele membre.

Apărarea drepturilor omului

În prezent este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru decizii referitoare la

acceptarea de noi State Membre, la acorduri de asociere cu ţările care nu sunt membre ale
Uniunii şi la încheierea de acorduri internaţionale.
Aceasta înseamnă că în prezent Parlamentul are dreptul să ratifice şi puterea să respingă
acorduri internaţionale. Din preocuparea sa pentru apărarea drepturilor omului, Parlamentul
îşi foloseşte puterea pentru a cere ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii să îşi
îmbunătăţească practicile în domeniul respectării drepturilor omului.
În acest sens, se poate menţiona faptul că Parlamentul nu a ezitat să respingă o serie de
protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii, pe baza unor chestiuni
legate de drepturile omului, obligând aceste ţări să elibereze deţinuţii politici sau să accepte
angajamente internaţionale pentru respectarea drepturilor omului.
 În 1998 Parlamentul a decis să creeze PREMIUL SAHAROV, oferit anual unor persoane
care s-au distins în lupta pentru apărarea drepturilor omului. Nu este un lucru neobişnuit că
deţinătorii Premiului Saharov să primească ulterior Premiul Nobel pentru Pace. În Anexa nr 3
este prezentată lista deţinătorilor premiului Saharov, începând cu anul înfiinţării acestui
premiu, şi până în prezent.
Puterile considerabile ale Parlamentului în domeniul relaţiilor externe fac din acesta un
adevărat forum internaţional. În timpul sesiunilor plenare, şefii statelor care nu sunt membre
ale Uniunii sunt adesea invitaţi să se adreseze Parlamentului în şedinţe oficiale.
De asemenea, Preşedintele Parlamentului European este adesea invitat să facă vizite oficiale
în diferite părţi ale lumii, reflectând astfel poziţia internaţională a Parlamentului.

Concluzii

Consider că, în ceea ce priveşte funcţiile exercitate de Parlamentul European

comparativ cu un parlament veritabil, naţional, aşa cum există într-o democraţie
parlamentară, Parlamentul European îşi exercită funcţiile în mod simbolic. Caracterul
simbolic al acestuia rezidă, în primul rând, din faptul că Parlamentul European nu are dreptul
să desemneze un Guvern. De asemenea, sub aspectul funcţiilor sale, Parlamentul European a
evoluat de la un organ consultativ, la un organ cu puteri decizionale, puteri pe care le împarte
cu Consiliul. De altfel, despre legislativul european, s-a spus că este asemenea unui parlament
bicameral, în care Consiliul Miniştrilor este camera superioară(ca un senat al parlamentului
naţional), iar Parlamentul European camerei inferioare(camerei deputaţilor din parlamentul
naţional bicameral).

Astăzi, noi, europenii ne putem rezolva problemele prin mijloace paşnice, aplicând
domnia legii şi căutând concilierea. Putem crede că, spiritul de superioritate şi de
discriminare a fost alungat din relaţiile dintre statele membre, acesta fiind încredinţat
instituţiilor europene, ce au responsabilitatea medierii conflictelor, definirea interesului
general al europenilor dar şi promovarea politicilor comune.
Consider că, standardul de viaţă al oamenilor s-a îmbunătăţit semnificativ, mult mai mult
decât ar fi fost posibil dacă fiecare economie nu ar fi beneficiat de pe urma ,,economiei
programate” şi a obţinerii de câştiguri din piaţa comună şi intensificarea comerţului.