CURS 4

PRINCIPALELE INSTITUȚII ȘI ORGANE ALE UNIUNII

EUROPENE
1. Generalități
2. Instituțiile UE
3. Organele UE
4. Principiile care guvernează activitatea
instituţiilor Uniunii Europene
5. Apariția comunităților europene
A. Organizații militare
B. Organizații economice
C. Organizatii poitice
 1. Generalități

• În literatura de specialitate precum şi în mass-media se operează

în mod frecvent cu anumite concepte care vin să evidenţieze
structura complexă şi dinamică a procesului construcţiei
europene: organe ale Uniunii şi instituţii ale Uniunii Europene.
• Instituţiile Uniunii sunt acele organe create prin tratatele de
înfiinţare a Comunităţilor Europene, care neavând personalitate
juridică, reprezintă interesele statelor, ale comunităților şi
popoarelor, asigură respectarea dreptului şi acţionează în domenii
strict limitate, fiind dotate cu puterea de a lua decizii la nivel
comunitar, pe care le impune statelor membre.
 Organele Uniunii se diferenţiază prin faptul că:
• îndeplinesc funcţii consultative, cu caracter tehnic ori financiar, auxiliar;
• sunt prevăzute prin tratate, altele sunt create de către instituţii în vederea
exercitării atribuţiilor lor; cele înfiinţate prin tratate pot avea personalitate
juridică sau o simplă autonomie financiară; cele create de instituţii trebuie să
aibă fundamentul în tratate, să nu fie dotate cu puteri proprii de decizie, ci
numai cu funcţii de execuţie strict controlate, să nu modifice echilibrul
instituţional.
• Reieşind din cele enunţate mai sus, pot fi considerate organe ale Uniunii acele
elemente structurale, create prin tratate sau de către instituţiile Uniunii, în
vederea îndeplinirii unor funcţii consultative auxiliare cu caracter tehnic,
financiar şi de altă natură (Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic si
Social).
 2. Instituțiile UE

• Instituţiile Uniunii Europene sunt prevăzute de articolul 13 al

Tratatului de la Lisabona, care precizează că „Uniunea dispune de un
cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea
obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetătenilor săi şi ale
statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, eficacităţii şi a
continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale”.
• Institutiile Uniunii sunt în număr de şapte: Consiliul European [care a
devenit instituţie a Uniunii, odata cu intrarea în vigoare a Tratatului de
la Lisabona.], Consiliul (Consiliul UE), Comisia, Parlamentul, Curtea
de Justitie, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi.
 Instituţiile prezintă următoarele caracteristici:

a) Fiecare dintre ele acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în
conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea;
b) Cooperează unele cu altele în mod loial;
c) Ocupa un loc distinct in structura organizatorică a Uniunii, răspunzând unor nevoi
fundamentale, şi anume:
 Consiliul reprezintă interesele statelor membre.
 Consiliul European defineşte orientările şi priorităţile politice generale.
 Comisia europeană apără interesul Uniunii, în ansamblul ei.
 Parlamentul european reprezintă interesele popoarelor statelor membre.
 Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă asigură respectarea regulilor de drept.
 Curtea de conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare, şi controlul in domeniu.
d) Fiecare institutie reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic si sociologic
distinct si exprima, fiecare, o legitimare proprie.
 3. Organele Uniunii se diferenţiază prin faptul că:
- îndeplinesc funcţii consultative, cu caracter tehnic ori financiar, auxiliar;
-sunt prevăzute prin tratate, altele sunt create de către instituţii în vederea exercitării
atribuţiilor lor; iar altele nu sunt prevăzute nicaieri, formand aşa numita categorie a organelor
paracomunitare.
Organele UE înfiinţate prin tratate pot avea personalitate juridică sau o simplă autonomie
financiară; cele create de instituţii trebuie să aibă fundamentul în tratate, să nu fie dotate cu
puteri proprii de decizie, ci numai cu funcţii de execuţie strict controlate, să nu modifice
echilibrul instituţional.
Reieşind din cele enunţate mai sus, pot fi considerate organe acele elemente structurale,
create prin tratate sau de către instituţii, în vederea îndeplinirii unor funcţii consultative
auxiliare cu caracter tehnic, financiar şi de altă natură (Comitetul Regiunilor, Comitetul
Economic şi Social).
Principala caracteristică a organelor UE este aceea că, spre deosebire de instituţiile UE,
acestea nu participa direct la decizie, ci ele doar o pregătesc.
4. Principiile care guvernează activitatea instituţiilor Uniunii Europene:

Există trei principii, care guvernează activitatea instituţilor UE:

a)principiul autonomiei de voinţă;
b)principiul atribuirii de competenţe;
c)principiul echilibrului instituţional.
a) Potrivit, primului principiu, cel al autonomiei de voinţă, instituţiile Uniunii îşi pot
numi proprii funcţionari comunitari şi îşi pot elabora regulamente proprii de
organizare şi funcţionare.
Institutiile nu au personalitate juridică proprie, au însă autonomie. Ele nu acţionează
în nume propriu, ci în numele Uniunii europene, pe care le reprezintă în raporturile la
care participă.
Uniunea este reprezentată de către instituţii, în urma mandatului dat de către statele
membre, prin intermediul tratatelor institutive şi ulterior a celor modificatoare.
 b) Potrivit principiului atribuirii de competenţe, instituţiile duc la
îndeplinire numai acele atribuţii pe care le au stabilite în mod expres,
nu le este permisă îndeplinirea atribuţiilor implicite, deduse.
Originea acestui principiu este tocmai în chestiunea care ţine de
rigoarea manifestată în planul acţiunii, dar şi al răspunderii pentru
îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuţiilor sau competenţelor.
c) Ultimul principiu, şi anume, cel al echilibrului instituţional reuneşte
două elemente esenţiale, şi anume:
 separarea puterilor, respectiv a competenţelor instituţiilor;
 colaborarea, cooperarea între instituţiile Uniunii europene.
• Primul element, presupune imposibilitatea transferului, delegării, acceptării de
competenţe şi atribuţii de la o instituţie la alta. Această separare presupune obligaţia
fiecărei instituţii de a nu bloca îndeplinirea atribuţiilor de către celelalte instituţii. Astfel,
nici o instituţie nu trebuie blocată în a-şi îndeplini propriile sale atribuţii.
• Acest principiu presupune şi colaborarea între instituţii pentru îndeplinirea obiectivelor
propuse. Amintim astfel, cu titlu de exemplu, colaborarea instituţiilor în materie normativă
– adoptarea bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperării între instituţii.
• Astfel, Comisia europeană centralizează propunerile cu privire la proiectul de buget
primite de la celelalte instituţii.[ Cu excepţia Băncii Centrale Europene.] Propunerile sunt
transmise, sub forma unui anteproiect de buget elaborat de Comisie, Consiliului. Acesta
elaborează proiectul de buget şi-l transmite spre aprobare Parlamentului european, care
are rolul de a-l aproba sau a-l respinge. Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă
judecă litigiile care apar în legătură cu bugetul Uniunii, iar Curtea de Conturi controlează
conturile.
 5. APARIȚIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE

Apariţia Comunităţilor Europene trebuie privită în contextul politic

internaţional specific perioadei postbelice (imediat după cel de-al doilea
război mondial) când în Europa Occidentală au apărut trei categorii de
organizaţii internaţionale :
 militare: a. Uniunea Europei Occidentale;
b. Organizaţia Atlanticului de Nord (N.A.T.O.).
 economice: a. Comisia Economică pentru Europa;
b. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică.
 politice : Consiliul Europei
 A. ORGANIZAŢIILE MILITARE
a) Uniunea Europei Occidentale (UEO), creată în anul 1948, când Marea Britanie, Franţa,
Belgia, Olanda şi Luxemburg, ţări neliniştite la acea oră de forţa Uniunii Sovietice semnează la
Bruxelles un tratat pe o perioadă de 50 de ani,era o organizaţie cu caracter militar ce urmărea
„edificarea unei identităţi europene de securitate”. Ulterior, au aderat Germania, Italia,
Portugalia, Spania şi Grecia. Semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) readuce în prim plan
această organizaţie, „ ca parte integrantă a adâncirii Integrării Europene”, fiind considerată
„braţul înarmat al Uniunii” şi „pilon european al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord”.
• Uniunea Europei Occidentale a fost însă eclipsată, un an mai târziu, de crearea Alianţei
Atlantice, dar a continuat să funcţioneze şi să primească noi membri.
• Sediul structurii se afla la Bruxelles, dar Parisul găzduia adunarea sa inter-parlamentară.
Structura dispunea de 60 de angajaţi şi de un buget de funcţionare de 13 milioane de euro.
• În contextul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi al progreselor instituţionale ale
Uniunii Europene, UEO şi-a pierdut raţiunea de a fi o altă structură, şi astfel în anul 2010, la
Bruxelles a fost anunţată oficial dizolvarea acesteia. În momentul dizolvării sale, Uniunea
Europei Occidentale număra zece ţări membre şi 18 membri asociaţi, printre care se afla şi
ţara noastră.
b) Organizaţia Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), a fost
creată prin Tratatul de la Washington din 4 aprilie 1949 şi
cuprindea state europene, SUA şi Canada, într-o alianţă
politică pe care s-a grefat o integrare militară. NATO are
sediul la Bruxelles şi la momentul creării sale avea ca
obiectiv general apărarea păcii şi securităţii în regiunea
Atlanticului de Nord. Mai târziu însă, pe la începutul anilor
1990, noile documente ale organizaţiei abordează problema
securităţii tuturor membrilor în context global, respectiv
apărarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor în acord cu
Carta ONU şi instaurarea unei ordini paşnice, juste şi
durabile în Europa. NATO s-a constituit în baza dreptului la
legitimă apărare colectivă, consacrat de art. 51 din Carta
ONU. Prima dată a fost pus în aplicare la 12 septembrie
2001, ca răspuns la atentatele grave, care au avut loc în
America.
Obiectivele propuse de NATO sunt:
 pe plan militar, acordarea de asistenţă mutuală atunci când un stat parte
este victima unei agresiuni, precum şi acordarea de consultanţă în
acţiunea de prevenire a agresiunilor
 pe plan politic, dezvoltarea cooperării economice şi politice între statele
membre.
Membrii organizaţiei numără în total 30 de state, cele 12 state fondatoare
SUA, Canada, Norvegia, Islanda, Portugalia, Marea Britanie, Franţa, Belgia,
Olanda, Luxemburg, Danemarca, Italia, la care se adaugă statele care au
aderat mai târziu, respectiv Grecia şi Turcia (1952), Germania (1955),
Spania (1982), Cehia, Polonia şi Ungaria (1999), România, Bulgaria,
Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia (2004), Croaţia şi Albania
(2009), Muntenegru (2017) și Macedonia de Nord (2020).
Organele NATO sunt împărţite în două categorii:
• civile, din care fac parte Consiliul Atlanticului de Nord, organ suprem de conducere, la
nivelul miniştrilor de externe ai statelor membre, el se reuneşte sub preşedenţia
Secretarului general; Consiliul Permanent, alcătuit din împuterniciţi ai miniştrilor de
externe, ca reprezentanţi permanenţi în calitate de ambasadori; Secretariatul alcătuit din
funcţionari internaţionali sub conducerea Secretarului general, cu un mandat de 4 ani;
Adunarea Parlamentară, ca organ cu caracter consultativ, alcătuit din grupuri
parlamentare naţionale, care se întruneşte în 2 sesiuni pe an şi dispune de cinci comisii
pe diferite probleme şi un secretariat cu sediul la Bruxelles.
• militare, din care fac parte Comitetul pentru Planurile Apărării, care este şi principalul
organ militar care se întruneşte, la nivel de miniştri ai apărării, de 2 ori pe an şi este
prezidat de Secretarul general; Grupul pentru Planurile Nucleare, constituit tot la nivel de
miniştri ai apărării, Comitetul Militar, ca organ de concepţie şi coordonare a acţiunilor
militare, alcătuit din şefii de stat major, el face recomandări Consiliului Permanent şi dă
directive comandamentelor aliate şi autorităţilor militare subordonate lor;
Comandamentele Militare Multinaţionale: Comandamentul Suprem aliat din Europa,
Comandamentul Suprem al Atlanticului, Grupul de Planificare Regională Canada-SUA.
• NATO şi-a constituit şi o serie de organisme subsidiare, sub forma: comitetelor,
grupurilor de lucru, agenţiilor, birourilor, precum şi instituţii specifice de
învăţământ.
• Din anul 1994 N.A.T.O. s-a deschis către ţările din Europa Centrală şi de Est
prin Parteneriatul pentru Pace, care prevede participarea la manevre comune şi
la schimbul de informaţii militare, dar fără implicare în asigurarea securităţii şi
apărării reciproce. La el au aderat toate ţările Europei Centrale şi de Est şi
numeroase republici ex-sovietice, între care şi Federaţia Rusă. La 28 mai 2002,
prin Declaraţia de la Roma, a fost creat „Consiliul celor 20”, format din cele 19
ţări membre plus Federaţia Rusă, abilitat să ia decizii prin consens asupra:
luptei împotriva terorismului, gestionarea crizelor, neproliferării armelor de
distrugere în masă, controlului armamentelor, apărării contra rachetelor de
luptă, operaţiunilor de salvare pe mare, cooperării militare, planurilor pentru
urgenţe civile, provocărilor şi ameninţărilor de toate tipurile.
Actualmente Secretarul general al NATO, este din anul 2013, dl. Jens
Stoltemberg (fost prim-ministru al Norvegiei). El va rămâne în funcție până
în septembrie 2022.
În aprilie 2009, cu prilejul Summit-ului NATO de la Strasbourg-
Kehl, au fost aniversaţi 60 de ani de la înfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice.
Aniversarea a reprezentat pentru NATO şi un moment prielnic pentru
definirea obiectivelor viitoare ţinând cont de noile tipuri de ameninţări.
Cu ocazia acestuia, şefii de stat şi de guvern ai statelor membre NATO
au dat secretarului general sarcina de a crea şi a conduce un grup de experţi
care, în consultare cu statele membre, să elaboreze recomandări în vederea
actualizării Conceptului Strategic al NATO din 1999, în lumina evoluţiilor
din ultima decadă la nivelul mediului politic şi de securitate, şi să facă
propuneri în vederea implementării acestuia. În consecinţă, în urma unei
activităţi intense de reflecţie şi a dezbaterilor derulate atât la nivelul
Alianţei, cât şi cu angrenarea statelor partenere şi a societăţii civile şi a
mediilor academice, a fost elaborat un nou Concept Strategic al Alianţei (
http://www.nato.int/strategic-concept/index.html), care a fost aprobat la
Summit-ul NATO de la Lisabona, la 19-20 noiembrie 2011.
 România şi NATO

• România a solicitat formal aderarea la NATO în 1993.

• Un an mai târziu, România a fost primul stat care răspunde invitaţiei lansate de NATO de a participa
la Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de securitate, cu
rol major în procesul de includere a noi membri în NATO.
• În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de acţiune în vederea admiterii de noi membri (Membership
Action Plan - MAP). În cadrul acestui mecanism, România şi-a elaborat propriul Plan naţional anual
de pregătire pentru aderare (PNA), care stabilea obiective, măsuri şi termene de realizare în
vederea orientării, susţinerii şi evaluării eforturilor făcute în pregătirea pentru aderarea la Alianţă.
• La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate
de statele candidate, şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre ale NATO au decis invitarea
României, alături de alte şase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, să
înceapă convorbirile de aderare la NATO. Ambasadorii statelor membre au semnat Protocoalele de
aderare la NATO pentru România şi celelalte şase state invitate să adere, în cadrul unei ceremonii
desfăşurate la Bruxelles la 26 martie 2003. După semnarea Protocoalelor, pentru acomodarea cu
modul de lucru al NATO, statele invitate au fost implicate treptat în activităţile Alianţei, prin
participarea, ca observatori, la lucrările majorităţii structurilor aliate. Astfel, la 29 martie 2004,
România a aderat la NATO.
• Obiectivele României, ca stat membru al NATO, răspund intereselor naţionale ale ţării şi se pot
defini astfel:
1.  O Alianţă robustă şi relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid.
2.  Îndeplinirea responsabilităţilor de membru NATO legate de participarea la operaţiunile şi
misiunile Alianţei. România contribuie la toate misiunile şi operaţiunile Alianţei, inclusiv la cele din
afara spaţiului euro-atlantic. Participarea ţării noastre la operaţiunile şi misiunile NATO oferă o
susţinere concretă a angajamentelor politice asumate de România ca membru al Alianţei Nord-
Atlantice, amplificându-i credibilitatea de aliat.
3. România consideră că frontiera comunităţii euro-atlantice, bazate pe democraţie, libertate şi
securitate nu trebuie să se oprească la frontiera estică a României. Europa nu poate fi completă fără
integrarea Balcanilor de Vest în structurile europene şi euro-atlantice. Prin sprjinirea fermă a acestei
perspective şi a reformelor derulate de statele din regiune, vom putea contribui la modelarea unui
climat de stabilitate pe termen lung.  La estul Alianţei, România a fost şi va continua să fie un avocat
ferm şi activ al consolidării parteneriatului cu Republica Moldova, în sprijinul evoluţiei democratice şi
vocaţiei sale europene şi al integrării Georgiei în cadrul structurilor euro-atlantice. Parte a Europei şi
punte către Asia Centrală şi Afganistan, regiunea Mării Negre este importantă pentru stabilitatea euro-
atlantică. România va contribui la dezvoltarea modalităţilor prin care NATO poate susţine eforturile
statelor riverane de consolidare a securităţii regionale.
 4. România a sprijinit constant dezvoltarea dialogului şi cooperării
NATO - UE în cât mai multe domenii de interes comun, cu respectarea
specificităţii şi autonomiei de decizie a fiecăreia dintre cele două
organizaţii. Relaţia Alianţei Nord-Atlantice cu Organizaţia Naţiunilor
Unite este una de o relevanţă deosebită. Susţinem continuarea
cooperării dintre NATO şi ONU în domeniul menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale.
5.  Susţinerea procesului de transformare a NATO România va
continua să contribuie la procesul de transformare a NATO, menit să
ofere Alianţei Nord-Atlantice capacităţi flexibile, capabile să se
desfăşoare rapid şi să răspundă noilor tipuri de ameninţări (terorism,
proliferarea armelor de distrugere în masă).
 B. ORGANIZAŢIILE ECONOMICE

a) Comisia Economică pentru Europa sau Comisia Economică a

Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Europa a fost fondată în 1947
pentru a încuraja cooperarea economică între statele sale membre.
Este una dintre cele cinci comisii regionale, sub conducerea
administrativă a sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Are 56 de state
membre, (inclusiv ţara noastră) din Europa, Canada, republicile din
Asia Centrală, Israel şi Statele Unite ale Americii. Sediul central al
Secretariatului CEE-ONU este în Geneva, Elveţia şi are un buget de
aproximativ 50 milioane de dolari. Secretar Executiv al Comisiei
Economice pentru Europa este din anul 2009, dl. Mr. Ján Kubiš din
Slovacia.
b) Organizaţia Europeană de Cooperare Economică.
Oferta americană de ajutorare a Europei, propusă la Harvard (5 iunie 1947) de către
generalul George Marshall, secretar de stat, era însoţită de invitaţia adresată unui
număr de 22 de state europene să se angajeze pe calea cooperării. Ca urmare,
după refuzul a şase dintre ele (Albania, Cehoslovacia, Finlanda, Iugoslavia, Polonia
şi România), un Comitet de Cooperare Economică, sub conducerea englezului
Ernest Bevin, format din reprezentanţii a 16 naţiuni (Austria, Belgia, Danemarca,
Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia,
Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia), remite un raport Guvernului american. În urma
aprobării, Congresul votează, la 19 decembrie 1947, Foreign Assistance Act (Legea
asistenţei pentru ţările străine) ce prevede un ajutor în valoare de 5 miliarde de
dolari pe an, cu condiţia ca în ţările respective să se instaureze o orânduire stabilă.
În aceste circumstanţe s-a creat la Paris, la 16 aprilie 1948, OECE, compusă din 16
state membre, la care se vor adăuga, în 1955 R.F. Germania şi în 1958 Spania. În
afara acestor membri cu drepturi depline, OECE mai numără şi câteva state
asociate: Statele Unite ale Americii, Canada (din 1950) şi Iugoslavia (din 1955).
  Textul acordului, stabileşte funcţionarea a trei organisme:
- Consiliul, compus din miniştrii statelor membre, ia toate deciziile importante, cu unanimitate de
voturi;
- Comitetul, format din şapte membri, numiţi de Consiliu pe o durată de un an, informează asupra
problemelor supuse dezbaterii;
- Secretariatul general pregăteşte şi execută deciziile.
Aceste trei organisme sunt asistate de 15 comitete de specialitate (alimentaţie şi agricultură,
utilaje agricole, cărbuni, electricitate, petrol, siderurgie, materii prime, metale neferoase, produse
chimice, lemn, hârtie, textile, transporturi interne, transporturi maritime, instalaţii).
Pentru a-şi eficientiza activitatea, Consiliul a creat trei agenţii specializate, cu largă autonomie
şi statut bugetar propriu:
- AEP (Agenţia Europeană de Productivitate), însărcinată cu controlul şi rezultatele ajutoarelor
distribuite;
- ENNEA (Agenţia Europeană pentru Energia Atomică), având drept obiectiv contabilizarea
rezultatelor cercetărilor efectuate în acest domeniu;
- UEP (Uniunea Europeană de Plăţi), cu sarcina de a facilita tranzacţiile.
 OECE şi-a desfăşurat activitatea în două direcţii:
- primul obiectiv, atins în 1952 (anul în care a încetat ajutorul american), a fost
acela de a scoate ţările europene din marasm, fără a recurge la un ajutor extern de
proporţii;
- cel de-al doilea a constat în menţinerea unui nivel de activitate susţinut, fiecare
ţară angajându-se să dezvolte cursurile de schimb (reducând în special taxele
vamale) şi încercând crearea unor locuri de muncă stabile.
 
Rezultatele au fost cele aşteptate: stabilizarea preţurilor la materii prime,
colaborare crescută în domeniul comercial, o autonomie mai mare etc. Eliberaţi de
datoriile financiare către Statele Unite, membrii OECE au decis o deschidere mai
mare către celelalte state ale lumii. În acest scop s-a înfiinţat un comitet de cercetare
cu misiunea de a stabili o convenţie de cooperare şi dezvoltare economică. Ulterior a
luat fiinţă OCDE (la 30 septembrie 1961).
 C. ORGANIZAŢII POLITICE
Consiliul Europei
Consiliul Europei este o organizaţie internaţională, interguvernamentală şi regională.
S-a constituit la 5 mai 1949, a fost înfiinţat în urma Congresului de la Haga din anul 1948 şi
reuneşte toate statele democratice ale Uniunii Europene precum şi alte state din centrul şi estul
Europei. Are în componența sa 47 de state membre, 5 observatori ai Consiliului și 3 observatori ai
Adunării.
Este independent de Uniunea Europeană, şi este diferit şi de Consiliul European sau de
Consiliul Uniunii Europene. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.
Articolul 1 (a) al Statutului afirmă: „Ţelul Consiliului Europei este de a obţine o mai mare unitate
între membrii săi, în scopul salvgardării şi al realizării idealurilor şi a principiilor care reprezintă
moştenirea lor comună, cât şi de a facilita progresul lor economic şi social." Consiliul se
concentrează pe urmatoarele activităţi: protectia democraţiei şi a supremaţiei legii; protecţia
drepturilor omului, mai ales a drepturilor sociale, prin Carta socială europeană, a drepturilor
lingvistice, prin Carta europeană pentru limbi regionale sau minoritare; promovarea identităţii şi
diversităţii culturale în Europa; soluţionarea problemelor pe care le înfruntă societatea europeană,
referitoare la discriminare, xenofobie, degradarea mediului, SIDA, droguri şi crimă organizată;
încurajarea stabilităţii democratice prin intermediul reformelor.
• Organele Consiliului Europei sunt
următoarele:
 Comitetul Miniştrilor, organ principal,
competent să acţioneze în numele
Consiliului Europei, fiind organ de decizie.
Fiecare stat membru are ca reprezentant
pe ministrul său de externe sau un delegat
al acestuia, ei dispunând de un vot fiecare.
Presedentia Comitetului este asigurata, prin
rotatie, pe o durata de sase luni,
schimbandu-se cu fiecare sesiune potrivit
ordinii alfabetului englez a statelor membre.
Din anul 2004 sesiunile ministeriale au loc o
singura data pe an.
 Adunarea Parlamentară, este alcătuită din reprezentanţi ai fiecărui stat membru,
(324 de parlamentari) aleşi sau desemnaţi de către Parlamentul său dintre
membrii acestuia, potrivit unei proceduri decise de acesta. Fiecare ţară dispune de
la 2 până la 18 reprezentanţi, în funcţie de mărimea populaţiei ei. Delegaţiile
naţionale la Adunare sunt compuse astfel încât să asigure o reprezentare corectă a
partidelor politice sau a grupurilor din parlamentele lor naţionale. Ţara noastră are
un număr de 10 reprezentanţi şi 10 supleanţi. Este un organ deliberativ şi poate
dezbate orice problemă, concluziile sale fiind transmise Comitetului Miniştrilor sub
formă de recomandări.
 Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa constituie un organ
consultativ care reprezintă autorităţile locale şi regionale, compus din reprezentanţi
ai fiecărui stat membru şi este alcătuit dintr-o Cameră a Puterilor Locale şi dintr-o
Cameră a Regiunilor. El ţine o sesiune plenară anuală, la Strasbourg, scopul său
fiind de a consolida structurile democratice de bază.
 Secretariatul general este compus din:
secretarul general, secretarul general-
adjunct, care sunt desemnaţi de Adunarea
Parlamentară, la recomandarea Comitetului
Miniştrilor şi din personalul necesar
(aproximativ 1800 de funcţionari) numit de
secretarul general.
 Secretarul General al Consiliului Europei
este din anul 2019, pentru o perioadă de 5
ani, Marija Pejčinović Burić (Croația).
 Ea răspunde de planificarea strategică și
conducerea programului de lucru și a
bugetului Consiliului. Ea conduce și
reprezintă Organizația.
 Consiliul Europei este un instrument de amortizare a drepturilor naţionale,
favorizând apărarea unui drept regional european pe bază de convenţii. Cea mai
marcantă dintre ele este Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la
Roma, la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.
 Consiliul Europei este compus din 47 de state membre: Belgia, Danemarca,
Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda,
Suedia şi Turcia (1949), Islanda şi Germania (1950), Austria (1956), Cipru (1961),
Elveţia (1963), Malta (1965), Portugalia (1976), Spania (1977), Liechtenstein
(1978), San Marino (1988), Finlanda (1989), Ungaria (1990), Polonia (1991),
Bulgaria (1992), Estonia, Lituania, Slovenia, Republica Cehă, Slovacia, România
(1993), Andorra (1994), Letonia, Albania, Moldova, Ucraina, Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei (1995), Federaţia Rusă şi Croaţia (1996), Georgia (1999),
Armenia, Azerbaidjan (2001), Bosnia şi Herzegovina (2002), Serbia (împreună cu
Muntenegru) (2003), Monaco (2004), Muntenegru (2007), la care se adaugă o
serie de state cu statut de observator: Canada, Vatican, Japonia, SUA, Mexic şi
Israel.