INSTITUŢIILE

UNIUNII EUROPENE
Introducere .................................................................................................................................2

Capitolul I. Instituţiile Uniunii Europene.................................................................................. 4

I.1. Comisia europeană…………………………………………………………………....4
I.1.1. Organizare…………………………………………………………………………...4
I.1.2. Istoricul Comisiei…………………………………………………………………....5
I.2. Consiliul Uniunii Europene…………………………………………………………... 5
I.3. Consiliul European…………………………………………………………………… 6
I.4. Parlamentul European………………………………………………………………… 7
I.5. Curtea Europeană de Justiţie…………………………………………………………..7
I.6. Curtea de Conturi Europeană………………………………………………………….8

Capitolul II. Atribuţiile Instituţiilor Uniunii Europene...............................................................9

II.1. Atribuţiile Comisiei Europene......................................................................................9
II.2. Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene....................................................................12
II.3. Atribuţiile Consiliului European.................................................................................13
II.4. Atribuţiile Parlamentului European............................................................................13
II.5. Atribuţiile Curţii Europene de Justiţie........................................................................14
II.6. Atribuţiile Curţii de Conturi Europene.......................................................................15

Bibliografie...............................................................................................................................17

2
 INTRODUCERE

Instituţiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce
în ce mai reale a naţiunilor europene în cadrul unei cooperari mai stranse ca niciodata. Pe
măsură ce responsabilităţile Uniunii s-au largit, Instituţiile Uniunii Europene s-au dezvoltat
devenind mai numeroase.
În primii douăzeci de ani de viaţă ai Uniunii Europene, procesul decizional a fost mai
simplu: Comisia Europeană propunea, Parlamentul dădea avizul, iar Curtea Europeană de
Justitie dădea interpretarea legală necesară.
În ultimele decenii ale Uniunii, Parlamentul European a devenit o instituţie ai cărei
membrii sunt aleşi prin vot direct şi care are puteri lărgite, a fost creat Curtea de Audit, Banca
Europeană de Investiţii a devenit o sursă majoră de finanţare pentru dezvoltarea economică,
Comitetul Economic si social a dovedit in practică valoarea dezbaterilor si cooperării dintre
partenerii economici si sociali, iar mai de curand, Comitetul Regiunilor a fost creat pentru a
promova interesele diverselor regiuni şi a păstra specificitatea si diversitatea acestora. Nu
poate exista, aşadar , o Europă unită fără respectarea părţilor componente ale intregului.
Profesorul Jacques Le Rideau are dreptate să afirme: ,, Definiţiile exclusive ale
Europei sunt în realitate definiţii anti europene, căci dacă Europa ţine de universal, ea nu are
frontiere care să fie definitive şi de netrecut. A transforma graniţele Europei în linii de
democraţie, ţinând la o parte Asia ruseasca sau sudul Islamic şi chiar, potrivit anumitor
puncte de vedere, America, văzută ca un fel de nou Leviathan al culturii mondiale - toate
aceste viziuni ni se par extrem de neplăcute şi false pe deasupra.”
Uniunea Europeană acţionează în limitele competenţelor şi obiectivelor care îi sunt
conferite prin tratate. În domeniile care nu ţin de competenţă sa exclusivă, Comunitatea nu
intervine decât dacă, şi în măsura în care obiectivele acţiunii vizate nu pot fi realizate într-o
manieră satisfăcătoare pentru statele membre şi pot fi mai bine realizate la nivel comunitar.
Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre în care sistemele de
guvernare sunt fondate pe principii democratice, precum şi drepturile garantate prin
Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, semnată la
Roma în 1950.

3
 Capitolul I. Instituţiile Uniunii Europene

Unicitatea construcţiei europene se reflectă în primul rând în arhitectura instituţională.

Statele acceptă să delege o parte din puterile lor suverane unor instituţii comune create prin
tratatele fondatoare, cu modificările succesive, instituţii al căror scop este să asigure o
participare democratică a Statelor Membre la luarea de decizii.
În momentul actual funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Comisia
Europeană, Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene (prescurtat CJCE) si Curtea de Conturi. Tratatul
constituţional consacra formal funcţionarea Consiliului European ca instituţie de sine
stătătoare.
Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme specializate :
- Mediatorul European şi instituţiile financiare: Banca Centrală Europeană şi Banca
Europeană de Investiţii;
- Organisme cu rol consultativ : Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social;
- Organisme interinstituţionale: Oficiul de Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene şi
Oficiul de Selecţie a Personalului Comunităţilor Europene;
- Agenţii descentralizate :
- 17 agenţii comunitare specializate care funcţionează în cadrul domeniul comunitar (primul
pilon al Tratatului CE);
- ISIS (Institutul European pentru Studii de Securitate) şi Centrul European pentru Observaţii
din Satelit, ambele funcţionale în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (al doilea
pilon);
- Europol şi Eurojust în cadrul Cooperării Poliţieneşti şi Judiciare în Materie Penală (al treilea
pilon).
1. Comisia europeană

Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi
proiecte de legi şi de a monitoriza aplicarea acestora. Comisia este un organ al Comunităţilor
Europene, independent de statele membre, având deci un caracter cu adevărat supranaţional.
Sediul Comisiei: Berlaymont, Bruxelles. Comisarii acţionează exclusiv la dispoziţia Uniunii
şi nu a ţărilor de origine.

1.1. Organizare
Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai comisiei, reprezentând deciziile luate pe
principiul colegial. Durata unui mandat este de 5 ani, începutul şi sfârşitul acestuia fiind
corelate cu perioada legislativă a Parlamentului European. Limbile de lucru ale Comisiei sînt -
engleza, franceza şi germana. Regulamentul de funcţionare al Comisiei Europene este
compusă la ora actuală din 27 de comisari, din care unul are funcţia de preşedinte al Comisiei
Europene. Consiliul European îl nominalizează pentru fiecare nouă comisie pe preşedintele
acesteia, după care se solicită acordul Parlamentului European. După intrarea în vigoare a
Tratatului de la Nisa din 1 februarie 2003 fiecare stat membru al Uniunii Europene îşi deleagă
câte un comisar, căruia i se alocă o anumită sferă de competenţă politică, care după posibilităţi
trebuie să corespundă cu autoritatea deţinută de statul membru în acel domeniu politic.
Consiliul European numeşte comisarii, după ce fiecare guvern naţional a propus pentru
comisariat câte trei candidaţi. După numirea acestora se solicită apoi acordul Parlamentului
Uniunii Europene conţine şi alte reglementări organizaţionale.

1.2. Istoricul Comisiei

 Comisia Europeană a fost la origine Înalta Autoritate, înfiinţată prin Tratatele de la
Paris privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). În calitate
de organ executiv al Comunităţii, cu sediul la Luxemburg, această autoritate răspundea de
punerea în aplicare a hotărârilor luate de CECO. Cele şase state semnatare numeau direct un
număr opt membri, al nouălea fiind ales de Înalta Autoritate. Hotărârile membrilor Înaltei
Autorităţi se luau cu majoritate simplă de voturi. În 1967 Înalta Autoritate a CECO fuzionează
cu organul executiv al celorlalte Comunităţi Europene CEE (Comunitatea Economică
Europeană) şi CEA (Comunitatea Europeană a Atomului), devenind Comisia Comunităţii
Europene. În procesul de integrare europeană care a urmat cele mai importante comisii au fost
Jenkins şi Delors.

2. Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene este organismul legislativ al UE şi împarte această putere cu

Parlamentul European.

Consiliul UE este alcătuit din miniştrii de resort din guvernele naţionale ale statelor
membre. În documentele oficiale ale UE, se mai numeşte Consiliulul de Miniştri sau, simplu,
Consiliu. Consiliul are in fruntea sa un Preşedinte şi este asistat în lucrările sale de către un
Secretariat General condus de un Secretar General. Preşedintele este un ministru, din cadrul
ţării care deţine Preşedenţia Consiliului UE la momentul respectiv, în timp ce Secretarul
General este ales prin vot unanim de statele membre. Secretarul General îndeplineşte şi
funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună (PESC).

Consiliul UE îndeplineşte următoarele funcţii :

- împreună cu Parlamentul European aprobă legile propuse de Comisia Europeană
- împreună cu Parlamentul European stabileşte bugetul UE
- realizează politică externă şi de securitate comună a statelor membre ale UE
- coordonează politica economică comună a statelor membre ale UE
- coordonează sistemului justiţiar în statele membre (în special în domenii ca terorismul).

Din punct de vedere legal, Consiliul este o singură organizaţie, dar practic el este
divizat în mai multe Consilii, fiecare ocupându-se de o anumită zonă de interes.

În momentul actual, în funcţie de domeniul respectiv, Consiliul adoptă o lege ori prin
unanimitate, ori cu majoritate calificată. Conform Tratatului de la Nice ponderea voturilor in
ţările membre ale UE este diferită. În principiu ţările mari au număr superior de voturi faţă de
cele mici, deşi numărul de voturi nu este direct proporţional cu numărul de locuitori.
Dimpotrivă, statele mai mici sunt reprezentate supraproportional în raport cu cele mai mari,
aceasta pentru a echilibra sistemul de vot.

3. Consiliul European

5
 Consiliul European este forul politic suprem al Uniunii Europene. Consiliul European
este o instituţie interguvernamentală, în timp ce Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiţie
a Comunităţilor Europene, Parlamentul European şi Curtea Europeană de Conturi sunt organe
(fuzionate) ale Comunităţilor Europene.

Consiliul European se întruneste cel puţin de douã ori pe an, sub preşedinţia şefului de
stat sau de guvern al statului membru care deţine în momentul respectiv preşedinţia
Consiliului. Consiliul European stabileşte liniile şi obiectivele politice fundamentale, având
deci competenţe directoare. În cazuri excepţionale soluţionează problemele care nu au putut fi
clarificate la nivel ministerial. În cea mai mare parte, însă, Consiliul se ocupă cu probleme
privitoare la cadrul şi perspectivele generale de evoluţie ale Uniunii Europene. O altă
importantă sferă de activitate o constituie politica externă şi de securitate comună, coordonată
de şefii de stat şi de guvern la întâlnirile la nivel înalt. Rezultatele consultărilor sunt
consemnate în “Concluziile preşedinţiei”, care apoi sunt puse în practică de celelalte instituţii
europene.

În trecut şefii de stat şi de guvern se întâlneau la intervale neregulate. Iniţial aceste

întâlniri erau considerate doar discuţii cu caracter informativ, fără prezenţa miniştrilor de
externe, fără funcţionari publici şi fără a fi documentate. De-abia în anul 1974 s-a stabilit la
Paris ca întrunirile acestora să aibă loc în mod regulat. Consiliul European a fost consacrat in
cadrul UE de-abia în anul 1987, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European.

Printre atribuţiile Consiliului European se număra următoarele :

- asigurã coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;
- dispune de puterea de decizie;
- prin actele pe care le adoptã, conferã Comisiei atributiile de executare a normelor stabilite
de Consiliu.
- de asemenea, în anumite cazuri specifice, el îşi poate rezerva dreptul de a exercita direct
atribuţii de executare .

Modalităţile sus menţionate trebuie să corespundă principiilor şi normelor stabilite în

prealabil de Consiliu, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi cu avizul prealabil al
Parlamentului European. Conform schimbărilor aduse de Tratatul privind Constituţia Europei,
Consiliul European va da Uniunii Europene “impulsurile necesare pentru dezvoltarea acesteia
şi va stabili obiectivele şi priorităţile politice generale”.

Consiliul European nu are, propriu-zis, statut de instituţie a UE, însă are un rol esenţial
în trasarea priorităţilor şi definirea orientărilor politice generale ale UE. Deşi rolul său în
trasarea direcţiilor de dezvoltare ale Uniunii a fost până acum unul important, marcat de
iniţiative precum cea a uniunii monetare, într-o Uniune lărgită pare a dobândi rolul unui
forum de discuţii în care Preşedenţiile succesive ale Consiliului încearcă să coordoneze
obiectivele şi priorităţile fiecărui mandat.

Conform art. D din Tratatul de la Maastricht:

"Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi stabileşte orientările politice
generale necesare acestei dezvoltări”.

Conform art. 202 din Tratatul privind Uniunea Europeană :

"Pentru asigurarea realizării obiectivelor fixate de prezentul tratat şi în condiţiile prevăzute de
acesta, Consiliul:

6
- asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;
- dispune de puterea de decizie;
- prin actele pe care le adoptă, conferă Comisiei atribuţiile de executare a normelor stabilite de
Consiliu. Consiliul poate supune exerciţiul acestor atribuţii unor modalităţi.

De asemenea, în anumite cazuri specifice, el îşi poate rezervă dreptul de a exercita

direct atribuţii de executare. Modalităţile sus menţionate trebuie să corespundă principiilor şi
normelor stabilite în prealabil de Consiliu, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi
cu avizul prealabil al Parlamentului European."

4. Parlamentul European

Parlamentul European este organul reprezentativ al celor 450 de milioane de cetăţeni

ai Uniunii Europene. Începând cu 13 iunie 2004, acesta are 732 de membri. S-a decis că
numărul maxim de parlamentari europeni trebuie fixat la 732, cu un prag minim de 5 şi
respectiv maxim de 99 de deputaţi pentru fiecare stat membru.
Configuraţia actuală a Parlamentului European a fost stabilită prin Tratatul de la Nisa,
care conţine prevederi referitoare la echilibrul puterii şi procesul decizional în cadrul Uniunii,
in contextul unei structuri cu 27 de State Membre.Cele mai recente alegeri europene s-au
desfăşurat în 2007, în România şi Bulgaria.Sediul central al Parlamentului European se află la
Strasbourg. Acolo se ţin cele 12 şedinţe anuale în plen, a câte patru zile fiecare. Comisiile şi
fracţiunile se mai pot, de asemenea, întruni la Bruxelles, unde de curând a avut loc şi o şedinţă
plenară. La Luxemburg se află sediul Secretariatului General.
Parlamentul European este ales o dată la 5 ani. Ultimele alegeri europene au avut loc în iunie
2004, în toate cele 25 de state membre. Următoarele alegeri vor avea loc în 2009. Numărul de
deputaţi nu reflectă toate voturile primite; statele mai mici sunt reprezentate de un număr
supraproporţional de deputaţi, în timp ce cele mai mari, şi mai ales Germania, de un număr
subproporţional. Această regulă s-a modificat puţin cu ocazia extinderii UE de la 1 mai 2004.
După rearanjarea numărului de mandate, Germania nu a fost obligată să cedeze o parte din
mandate deputaţilor din statele recent aderate, spre deosebire de celelalte state membre.
În perioada 4-7 iunie 2009 vor avea loc alegeri pentru Parlamentul European
concomitent în toate ţările membre ale Uniunii Europene pentru mandatul 2009-2014.
România va avea un număr de 33 de eurodeputaţi.

5. Curtea Europeană de Justiţie

Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali. Judecătorii şi

avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru
un mandat de şase ani care poate fi reînnoit. Aceştia sunt aleşi din rândul juriştilor care oferă
toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările
lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută.
Judecătorii Curţii îl desemnează din rândul lor pe preşedintele Curţii, pentru o
perioadă de trei ani care poate fi reînnoită. Preşedintele conduce lucrările şi serviciile Curţii
şi, în cazul celor mai mari complete de judecată, prezidează şedinţele şi deliberările.
Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia au rolul de a prezenta, cu deplină
imparţialitate şi în deplină independenţă, opinie juridică numită „concluzii” în cauzele le sunt
repartizate.

7
 Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le conduce sub
autoritatea preşedintelui Curţii.
Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (treisprezece judecători) sau
în camere de cinci sau de trei judecători.
Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii
(atunci când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului, să dispună din oficiu demiterea
unui comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin etc.) şi atunci când apreciază
că o cauză prezintă o importanţă excepţională.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii
care este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante.
Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei judecători.
Preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pentru perioadă de trei ani, iar cei ai
camerelor de trei judecători pentru perioadă de un an.
Pentru a-şi îndeplini cu bine misiunea, Curţii i-au fost atribuite competenţe
jurisdicţionale bine definite, pe care le exercită în cadrul procedurii întrebărilor preliminare şi
al diferitelor categorii de acţiuni.

6. Curtea de Conturi Europeană

Curtea de Conturi a fost înfiinţată în 1975. Sediul este la Luxemburg. Misiunea Curţii
este de a verifica dacă fondurile UE sunt administrate corespunzător, astfel încât cetăţenii
Uniunii să obţină valoare maximă în schimbul banilor. Curtea are dreptul de a verifica orice
persoană sau organizaţie care lucrează cu fonduri UE.
Curtea are un membru din fiecare stat membru UE, numit de Consiliu pentru un
mandat de şase ani care poate fi reînnoit. Membrii îl aleg pe unul dintre ei ca preşedinte
pentru un mandat de trei ani care poate fi reînnoit. Vítor Manuel da Silva Caldeira
(Portugalia) a fost ales preşedinte în ianuarie 2008.
Rolul principal al Curţii este de a verifica dacă bugetul UE este aplicat corect – cu alte
cuvinte, dacă veniturile şi cheltuielile UE sunt obţinute, cheltuite şi înregistrate legal şi de a
asigura un management financiar sănătos. Prin urmare, activitatea curţii reprezintă o garanţie
a faptului că sistemul UE funcţionează în mod economic, eficient, efectiv şi transparent.
Competenţa Curţii de Conturi
Pentru a-şi îndeplini atribuţiile, Curtea poate investiga documentele aparţinând oricărei
persoane sau organizaţii care lucrează cu veniturile sau cheltuielile UE. Curtea efectuează
frecvent controale la faţa locului. Constatările sale sunt consemnate în rapoarte, care aduc
orice problemă existentă în atenţia Comisiei şi a guvernelor statelor membre UE.
Pentru a-şi îndeplini activitatea în mod eficient, Curtea de Conturi trebuie să rămână
complet independentă de celelalte instituţii, păstrând, în acelaşi timp, legătura cu acestea.
Una dintre funcţiile esenţiale ale Curţii de Conturi este de a susţine activitatea
Parlamentului European şi a Consiliului prin prezentarea anuală a unui raport de audit pentru
anul financiar anterior. Parlamentul examinează acest raport în detaliu înainte de a hotărî dacă
aprobă sau nu modul în care Comisia a gestionat bugetul. În caz afirmativ, Curtea de Conturi
trimite Consiliului şi Parlamentului şi o declaraţie prin care confirmă că banii contribuabililor
europeni au fost utilizaţi în mod adecvat.
În sfârşit, Curtea informează cetăţenii cu privire la rezultatele activităţii sale prin
rapoarte care tratează subiecte de interes deosebit.
Capitolul II. Atribuţiile Instituţiilor Uniunii Europene

8
 Uniunea Europeană acţionează în limitele competenţelor şi obiectivelor care îi sunt
conferite prin Tratat. În domenii care nu ţin de competenţă sa exclusivă, Comunitatea nu
intervine decât dacă, şi în măsura în care obiectivele acţiunii vizate nu pot fi realizate într-o
manieră satisfăcătoare pentru statele membre şi pot fi mai bine realizate la nivel comunitar .
Acesta este principiul subsidiarităţii, care urmăreşte eficienţa decizională prin
acceptarea de către statele membre a transferului unei părţi din atribuţiile suverane unor
instituţii independente ce reprezintă, în acelaşi timp, interesele naţionale cât şi cele
comunitare. Principiul subsidiarităţii are drept scop prevenirea „achiziţionării” de către
Comunitate a unei prea mari influenţe, astfel încât Comunitatea acţionează numai dacă
obiectivul propus nu poate fi atins în mod eficient de către statele membre.
Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, în care sistemele de
guvernare sunt fondate pe principii democratice, precum şi drepturile garantate prin
Convenţia Europeană a omului, semnată la Roma ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale
în 1950.

1. Atribuţiile Comisiei Europene

Comisia Comunităţilor Europene reprezintă instituţia cea mai originală a sistemului

comunitar, îndeplinind atribuţiile unui adevărat executiv, prefigurând viitorul guvern
european supranaţional .
Conform dispoziţiilor art. 155 Tratatul CE, în vederea asigurării funcţionării şi
dezvoltării pieţei comune, Comisia îndeplineşte următoarele atribuţii :
- veghează asupra aplicării dispoziţiilor Tratatului şi a dispoziţiilor adoptate de instituţii în
virtutea tratatului (funcţia de supraveghetor);
- formulează recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului (funcţia de
iniţiativă şi control);
- are putere proprie de decizie proprie şi participă la formularea actelor Consiliului şi
Parlamentului European (funcţie de decizie şi iniţiativă) ;
- exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă (funcţia de execuţie).
În afara atribuţiunilor menţionate mai sus, Tratatul CE Comisiei îi revine şi atribuţia
de reprezentare a comunităţilor şi de negociere. Comisia are competenţe şi în ceea ce priveşte
gestionarea fondurilor structurale comunitare.
Spre deosebire de situaţia existentă într-un stat naţional, unde dreptul de iniţiativă
legislativă este exercitat de guvern şi parlament, la nivel comunitar respectivul drept revine în
principal Comisiei Europene, în unele cazuri, cu titlu de excepţie, revenind şi Consiliului
Miniştrilor Uniunii Europene şi Parlamentului.
Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deţinea, atât puterea legislativă,
cât şi pe cea executivă, Comisia neputând lua măsuri de execuţie decât în urma unei abilitări
dată de Consiliu. În practică însă, mai ales în materie de politică agricolă comună, se făcuse
simţită nevoia adoptării a numeroase măsuri de execuţie la nivel comunitar, ceea ce a pus
Consiliul în imposibilitatea de a le soluţiona în timp util. Cerinţele legate de eficienţa acţiunii
comunitare au condus pe autorii Actului Unic la modificarea articolului 145 CEE pentru a
putea conferi Comisiei competenţe executive. De acum înainte competenţa de principiu
aparţine Comisiei, regula anterioară fiind inversată: Consiliul nu mai este executivul care îşi
poate delega competenţa către Comisie, ci aceasta din urmă reprezintă executivul, cu excepţia
situaţiilor în care Consiliul îşi rezervă în mod expres acest drept pentru sine.
Un atribut esenţial ce revine Comisiei, este acela al controlului aplicării tratatelor
comunitare atât de către Consiliu, cât şi de către statele membre. În virtutea acestui atribut
Comisia poate să declanşeze anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă,
Consiliul ori statele membre îndeplinesc obligaţiile ce le revin din tratate.

9
 Comisia este organismul care reuneşte ansamblul funcţiilor executive în cadrul
Comunităţilor şi a Uniunii, iar ca urmare a acestui loc pe care îl ocupă în cadrul “triunghiului
instituţional” principalele sale competenţe sunt legate de punerea în executare a dispoziţiilor,
tratatelor şi a actelor normative comunitare şi de supravegherea modului în care sunt realizate
obiectivele Uniunii.
Cadrul general al funcţiilor pe care le are această instituţie este fixat în cuprinsul
art.155 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, iar competenţa să este indicată într-o
multitudine de articole din cuprinsul Tratatelor comunitare.
1. Principala competententa a Comisiei este aceea de a veghea asupra felului în care
statele şi instituţiile comunitare pun în aplicare dispoziţiile tratatelor şi a actelor emise în
executarea lor. Ea trebuie să se asigure că legislaţia Europeană este corect aplicată de către
Statele membre şi că ansamblul cetăţenilor şi operatorilor pieţei unice profită de echilibrul
care a fost creat.
În acest sens: - veghează asupra modului în care sunt puse în aplicare programele de
dezvoltare a politicilor agricole comune şi face propuneri pentru creşterea eficienţei de
implementare a acestor politici;
- examineaza preţurile în domeniul transporturilor internaţionale şi stabileşte condiţiile în care
se derulează activităţile în acest sector
- supraveghează modul în care sunt respectate regulile de liberă concurenţă şi anchetează
cazurile în care se presupune că aceste reguli au fost încălcate
- verifică compatibilitatea ajutoarelor acordate de către un stat unor întreprinderi, pentru a
preîntâmpina distorsionarea concurenţei
- inventariează împreună cu fiecare stat membru dispoziţiile legislative naţionale, în vederea
armonizării acestor legislaţii la exigenţele comunitare
- supraveghează evoluţia economică a fiecărui stat membru, sens în care îi poate transmite
recomandări şi prezintă în Parlamentul European rapoarte cu privire la rezultatele acestor
supravegheri
- dezvoltă dialogul cu partenerii sociali europeni
- administrează Fondul social european
- verifică stadiul în care se găseşte procesul de reducere a diferenţelor dintre nivelurile de
dezvoltare ale regiunilor defavorizate şi prezintă o dată la trei ani un raport asupra acestor
chestiuni în faţa Parlamentului European
- întocmeşte anteproiectul de buget.
Pentru punerea în practică şi finalizarea competenţelor, Comisia dispune de
mecanismele oferite de art.169 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, de dreptul de a
emite avize, prin care invită statul în cauză de a se conforma intrun anumit timp dat, iar în
măsura în care aceasta nu se conformează, poate sesiza Curtea de Justiţie pentru aplicare de
sancţiuni.
În caz, ea întreprinde măsuri împotriva celor care nu se achită de obligaţiile ce le revin
prin tratate, fie că ei aparţin sectorului public sau celui privat. Ea poate, de exemplu, să
iniţieze urmăriri contra Statelor membre care nu aplică directivele europene, sesizând Curtea
de Justiţie atunci când acestea nu se conformează în mod deliberat.
Printre altele, Comisia controlează modul de acordare a subvenţiilor de către guvernele
naţionale propriilor industrii şi autorizează alocarea de ajutoare de către Stat, în limitele
prescrise prin dreptul comunitar.
În cazuri grave de încălcare a legislaţiei în domeniul concurenţei, Comisia poate aplica
amenzi întreprinderilor recunoscute ca fiind culpabile de violarea regulilor stricte impuse de
UE.
2. Atunci când Tratatele comunitare dispun, Comisia participă la derularea procesului
decizional care are loc la nivelul altor instituţii comunitare, sens în care emite avize şi

10
recomandări, la solicitarea Parlamentului European, a Consiliului său din propria iniţiativă,
atunci când consideră acest lucru ca fiind necesar. Rolul acestor acte (avize şi recomandări)
este acela de a ajuta instituţiile comunitare în derularea procesului decizional care are loc la
nivelul lor, având în vedere interesul general, în vederea finalizării obiectivelor propuse de
construcţie europeană.
3. Are putere de decizie proprie, pe care art.155 din Tratatul instituind Comunitatea
Europeana o conferă Comisiei, decizii elaborate după parcurgerea unui proces legislativ
specific.
O situaţie deosebită este reglementată în cuprinsul art. 228 par.4 din tratatul instituind
Comunitatea Europeană, modificat prin art.G pct.80 din Tratatul privind Uniunea Europeană,
potrivit căruia Comisia poate aproba în numele Comunităţii, modificări ale unor acorduri
încheiate cu terţe state sau organizaţii internaţionale, atunci când acestea dispun astfel. Dacă
în tratatele instituind Comunitatea Europeană şi cel instituind Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice, Comisia, Comisia cu câteva excepţii, exercită un rol preponderent
execuţional, în Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului ea este
principalul for decizional, emiţând decizii şi recomandări, după consultarea ori obţinerea
acordului Consiliului (art.14).
4. Principal rol in ansamblul instituţiilor comunitare, de a propune proiecte legislative.
Iniţiativa legislativă constă în proiecte de acte normative adresate Consiliului, pe care acesta
le ia în discuţie şi le supune adoptării, precum şi în recomandări pe care Comisia le trimite
primei instituţii, acestea servind ca suport pentru adoptarea unui act normativ.
Deşi dreptul la iniţiativă legislativă al Comisiei, pare a fi de o importantă subsidiară
faţă de cea legislativă, constituie totuşi o armă destul de puternică în mâna ei, întrucât ea
poate bloca procesul decizional, prin retragerea proiectelor de acte normative de pe masa de
lucru a Consiliului, atunci când aprecieaza că împrejurările care au determinat promovarea
proiectelor s-au schimbat radical, ori când constată o lipsă de interes legislativ din partea
Consiliului, manifestată în amânarea dezbaterii proiectelor vreme îndelungată. O astfel de
iniţiativă poate fi luată şi atunci când Comisia consideră că într-o anumită conjunctură, fiindu-
i prezentat Consiliului un proiect, acesta l-ar adopta dar cu numeroase şi substanţiale
modificări, ceea ce ar implica apariţia riscului denaturări conţinutului proiectului.
Comisia îndeplineşte acest rol de pregătire a noilor politici europene, nu pentru a apăra
interesele sectoriale sau pe cele ale diferitelor ţări, ci în funcţie de propria sa apreciere a
intereselor Uniunii şi a cetăţenilor săi.
În domeniul cooperării interguvernamentale, ea poate emite propuneri, ca şi Statele
membre.Toate aceste atribuţii au făcut ca această instituţie să fie considerată “motorul Uniunii
Europene”.
5. Comisiei i-a fost conferită şi competenţă de reprezentare, ea fiind cea care derulează
negocierile pentru încheierea unor acorduri între Comunitate şi terţele state sau organizaţii
internaţionale (art.228 par. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, astfel cum a fost
el modificat prin art.G pct. 80 din Tratatul privind Uniunea Europeană) de modificări se pot
face după o procedură simplificată.
Comisia este responsabilă de negocierea acordurilor comerciale şi de cooperare cu
terţe ţări sau grupuri de ţări din întreaga lume. Convenţia de la Lomé, care apropie UE de
ţările în curs de dezvoltare ale Africii, Caraibilor şi Pacificului (ACP), este considerată ca un
model de cooperare Nord-Sud. Mai recent, Comisia a negociat acordul de liberalizare a
schimburilor în cadrul Rundei Uruguay, cât şi crearea noii Organizaţii Mondiale a Comerţului
(OMC) în numele UE.
6. Noile responsabilităţi ale Comisiei Europene. Comisia s-a dezvoltat în ritmul
evoluţiei Uniunii Europene, de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului în anii '50
până la Comunitatea Europeană a anilor '70 şi '80, şi apoi la Comunitatea Europeană de astăzi.

11
 Actul unic European din 1986, care a constituit prima punere la punct a tratatelor, şi
Tratatul asupra Uniunii Europene din anul 1992 au confirmat şi extins câmpul de acţiune al
UE şi responsabilitatea Comsiei în noi domenii, precum: mediul, educaţia, sănătatea, protecţia
consumatorilor, dezvoltarea reţelelor de transport, cultură, fără a omite Uniunea Economică şi
Monetară.
Comisia are responsabilităţi importante în ce priveşte programele de ajutorare şi de
dezvoltare în terţe ţări. Spre exemplu, ea este însărcinată cu gestionarea programelor PHARE
si TACIS, care vizează acordul unei asistenţe tehnice în Europa Centrală, de Est şi republicile
din fosta Uniune Sovietică. Finanţarea procesului de pregătire pentru aderarea României la
Uniunea Europeană, acesta este asistată prin trei programe: PHARE, ISPA şi SAPARD,
ultimele două fiind promovate de UE în sprijinul ţărilor candidate începând cu anul 2000.

2. Atribuţiile Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii este un organ interguvernamental, în care sunt reprezentate

intereselor statelor membre ale Uniunii prin intermediul unui membru al guvernului naţional,
care este abilitat să angajeze propriul guvern, delegat în funcţie de problemele aflate pe
ordinea de zi.
Atribuţiile Consiliului Uniunii sunt:
 Asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;
 Are putere de decizie după ce obţine avizul Parlamentului sau în procedura de co-
decizie cu acesta din urmă;
 Defineşte şi pune în aplicare Politica Europeană de Securitate Comună, coordonează
domeniile de ordine publică şi cooperare judiciară în materie penală;
 Acordă Comisiei putere de execuţie în anumite politici comunitare, putând să îşi
rezerve însă, în anumite situaţii, atribuţii proprii de execuţie.
Consiliul Uniunii Europene este asistat de un Secretariat General dar şi de mai multe
comitete, dintre care cele mai important este COREPER. COREPER este format din
reprezentanţi ai statelor membre, fiind un organ permanent, de natură diplomatică, care
pregăteşte şedinţele Consiliului, propunerile de decizii precum şi propunerile de compromis.
Membrii COREPER sunt reprezentanţi permanenţi cu rang de ambasadori (COREPER I) fiind
asistaţi de un reprezentant permanent adjunct (COREPER II).
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, pe o perioadă de 6 luni de fiecare
membru ale Consiliului. În timpul unei preşedinţii toate consiliile, COREPER precum şi toate
organele interguvernamentale sunt prezidate de acelaşi stat.
Rolul principal al Consiliului European este redat de articolul 4 al Tratatului de la
Maastricht în care se arată: „Consiliul European va furniza Uniunii imboldurile politice
necesare dezvoltării si va trasa liniile directoare generale şi politice în acest sens".
Competenţele Consiliului European sunt destul de greu de definit. În acest sens se
apreciază că el are un rol dublu: de decizie şi de direcţionare.
Competenţele originale ale Consiliului, aşa cum au fost definite prin Comunicatul
Final al reuniunii şefilor de state şi de guverne de la Paris din 9-10 decembrie 1974 şi
Declaraţia Solemnă asupra Uniunii Europene de la Stuttgart din 19 iunie 1983, sunt:
- impulsionarea si relansarea politicilor comunitare generale;
- orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin politic general;
- coordonarea politicilor comunitare;
- definirea noilor sectoare de activitate.

3. Atribuţiile Consiliului European

12
- are un rol consultativ în procesul elaborãrii actelor comunitare;
- emite avize conforme referitoare la încheierea acordurilor internaţionale;
- exercitã un control politic asupra Consiliului şi al Comisiei;
- intervine în procedura de desemnare a membrilor Comisiei;
- se bucurã de drept de iniţiativă, putând cere Comisiei sã prezinte propuneri;
- are o putere de codecizie legislativã în domeniul bugetar si în alte domenii expres prevãzute
de tratate;
- are dreptul de a examina petiţiile care îi sunt adresate;

 Atribuţia legislativă
Este princpiala atribuţie a Parlamentului European ; prin Tratatul de la Maastricht, a
fost introdusă procedura de co-decizie. Această procedură constituie modalitatea prin care
Parlamentul European şi Consiliul European colaborează în adoptarea legislaţiei europene.
Normele europene pot avea caracter de obligaţie pentru statele membre, sau de recomandare,
în funcţie de domeniul acestora; în ambele cazuri însă, ele influenţează în mod decisiv
reglementarea domeniului respectiv în fiecare stat membru.
 Atribuţia bugetară
Parlamentul European împreună cu Consiliul European constituie autoritatea bugetară
a Uniunii Europene, şi adoptă bugetul anual de venituri şi cheltuieli al Uniunii Europene.
Uniunea Europeană nu dispune de un sistem propriu de taxare, ci se bazează din punct de
vedere al veniurilor pe contribuţiile statelor membre. Astfel:
• Aproximativ 10% din veniturile Uniunii Europene provin din taxele vamale impuse
importurilor din alte state decât cele membre,
• Aproximativ 1% din veniturile Uniunii Europene provine din taxarea importurilor de
produse agricole din alte state decât cele membre,
• Aproximativ 14% din veniturile Uniunii Europene provin din TVA (1% din preţul de
vânzare a bunurilor si serviciilor vândute în Uniunea Europeana – contribuţie a statelor
membre),
• Aproximativ 75% din veniturilor Uniunii Europene provin din contribuţia statelor
membre. În adoptarea bugetului se ţine cont de principiul echilibrului între veniturile şi
cheltuielile bugetare.

3. Atribuţiile Parlamentului European

Parlamentul European reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, şi, în această calitate, are
puteri sporite de control parlamentar. Ele se exercită rpin intermediul a patru activităţi :
• Petiţia. Fiecare cetăţean al Uniunii Europene poate adresa o petiţie Parlamentului ca
instituţie, sau unuia dintre parlamentari, pentru a sesiza o problemă de competenţă instituţiilor
Europene. Parlamentul European a instituit funcţia de Avocat al Poporului, a cărui sarcină
este aceea de a primi plângerile cetăţenilor împotriva instituţiilor Uniunii Europene,
• Ancheta parlamentară. Parlamentul European poate institui comisii de anchetă ce se ocupă
cu cercetarea violării sau aplicării greşite a legislaţiei comunitare de către statele membre,
• Recursul în faţa Curţii de Justiţie. Parlamentul European poate înainta un recurs în faţa
Curţii de Justiţie pentru a anula o normă legislativă ce contravine legislaţiei comunitare.
Parlamentul European poate de asemenea înainta o acţiune atunci când constată
neîndeplinirea de către Comisia Europeană, sau de către Consiliul European a atribuţiilor lor
specifice.
• Controlul financiar. Parlamentul European:

13
i. Controlează execuţia bugetară pe anul precedent,
ii. Aprobă propunerile de numire pentru funcţia de Preşedinte şi Vicepreşedinte a Băncii
Centrale Europene,
iii. Primeşte şi analizează raportul anual de activitate al Preşedintelui Băncii Centrale
Europene numeşte şi destituie pe mediatorul european.

5. Atribuţiile Curţii Europene de Justiţie

În cadrul atribuţiilor jurisdicţionale ale Curţii de Justiţie, pot fi exercitate în faţa

acestuia următoarele tipuri de acţiuni :
a) Acţiunea (recursul) in anulare - prin care reclamantul contestă legalitatea unui act
comunitar care provine de la o instituţie comunitară. Pot fi atacate cu recurs în anulare actele
adoptate de Parlamentul European şi de Consiliul UE, în comun, actele Consiliului, Comisiei,
ale Băncii Central Europene (altele decât avizele şi recomandările), precum şi actele adoptate
de Parlamentul European menite să producă efecte faţă de terţi. Acestea trebuie să fie acte
juridice şi să producă efecte de drept.
Motivele de anulare sunt incompetenţa, încălcarea formelor substanţiale, încălcarea
tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea sa. Recursul poate fi formulat
de către un stat membru, de către o instituţie comunitară (mai ales de Comisie şi Consiliul
UE, dar şi de către Parlament şi Banca Central Europeană în vederea ocrotirii prerogativelor
lor) precum şi de orice persoană fizică sau juridică, resortisant al statelor membre ale UE,
dacă actul atacat îl priveşte în mod direct şi individual.
Termenul de recurs este de două luni şi începe să curgă fie de la publicarea actului, fie
de la notificarea sa reclamantului, fie din ziua când reclamantul ia cunoştinţă de actul
respectiv, atunci când beneficiar este un alt subiect de drept.
Efectul admiterii recursului constă în declararea nulităţii actului contestat. În situaţia în
care actul este un regulament, Curtea de Justiţie va indica, dacă apreciază că este necesar,
acele efecte ale regulamentului anulat care trebuie considerate ca definitive.
Un caz special de recurs în anulare îl constituie plângerea introdusă de funcţionarii
publici comunitari împotriva sancţiunilor disciplinare ce le-au fost aplicate, sau împotriva
modului în care le-a fost rezolvată petiţia înaintată autorităţii investite cu puterea de numire.
Înainte de a se adresa Curţii Europene de Justiţie, funcţionarii comunitari trebuie să
parcurgă o procedură administrativă prealabilă, în faţa autorităţii care a dictat sancţiunea
disciplinară sau a celei investite cu puterea de numire. În termen de 3 luni de la primirea
răspunsului la procedura administrativă prealabilă trebuie să fie sesizată instanţă judiciară
comunitară.
b) Recursul în carenţă – este acţiunea aflată la dispoziţia instituţiilor comunitare (cu excepţia
CEJ), a statelor membre şi a persoanelor fizice şi juridice prin care acestea solicită Curţii să
constate abţinerea instituţiilor comunitare. (Parlament, Consiliul U.E. şi Comisia Europeană)
într-o problemă în care acestea aveau obligaţia să acţioneze.
Înainte de sesizarea Curţii cu un recurs în carenţă este obligatorie efectuarea unei
proceduri administrative prealabile, constând în invitarea instituţiei respective să acţioneze.
Dacă în termen de două luni de la această invitaţie, instituţia nu-şi exprimă poziţia,
reclamantul poate să sesizeze Curtea Europeană de Justiţie într-un alt termen de două luni
care curge de la data când instituţia comunitară trebuia să răspundă.
Admiţând acţiunea, Curtea declară ilegală abţinerea instituţiei comunitare; aceasta
fiind obligată să ia măsurile care se impun pentru executarea hotărârii Curţii, deci să emită
actul respectiv, reclamantul având şi dreptul de a fi despăgubit.
c) Excepţia de ilegalitate - este procedura prin care se poate obţine anularea unui act normativ
ilegal în momentul în care acesta este executat printr-un act individual; anulare care nu s-a

14
putut obţine pe calea unui recurs în anulare fie datorită termenului scurt în care poate fi
introdus acesta, fie din pricina lipsei calităţii procesuale active, actele normative putând fi
contestate doar de către statele membre sau instituţiile comunitare.
În acest caz, potrivit Tratatului CEE, persoanele fizice sau juridice pot să ridice, în
cadrul procesului de anulare a deciziei individuale, excepţia de ilegalitate a actului normativ.
Excepţia de ilegalitate apare astfel că o procedură accesorie cererii principale de anulare a
deciziei individuale şi nu poate fi invocată de către particulari în cazul în care puteau contesta
actul pe calea unui recurs în anulare. Ea poate fi însă invocată de orice parte a litigiului, chiar
şi de către un stat membru, deşi acesta putea acţiona şi pe calea unui recurs în anulare.
Daca prin hotărârea Curţii este constatată ilegalitatea actului normativ în discuţie, el
devine inaplicabil în cazul respectiv însă nu este anulat, continuiind să producă efecte juridice.
Doar decizia emisă în baza actului normativ va fi anulată.
d) Acţiune în constatarea neîndeplinirii de către un stat membru a obligaţiilor ce-i revin - este
acţiunea intentată de către Comisia Europeană sau de către un stat membru prin care i se cere
Curţii Europene de Justiţie să se pronunţe cu privire la conformitatea cu dreptul comunitar a
acţiunilor statului membru.
Înainte de investirea Curţii, cu judecarea cauzei se desfăşoară o fază administrativă
constând în examinarea cauzei de către Comisie, pe baza observaţiilor prezente de statul în
cauză şi emiterea unui aviz prin care i se cere luarea unor măsuri pentru înlăturarea abaterii. În
cazul în care statul nu se conformează, Comisia poate sesiza Curtea de Justiţie. Această fază
administrativă este obligatorie şi în situaţia în care un stat membru invocă neîndeplinirea de
către alt stat membru a obligaţiilor ce-i revin, trebuind să fie sesizată mai întâi Comisia care
emite de asemenea un aviz motivat. Sesizarea directă a Curţii se poate face numai dacă într-un
termen de trei luni de la data cererii Comisia nu emite avizul. Prin hotărârea pe care o ia,
Curtea poate numai constata neîndeplinirea obligaţiilor şi obligarea statului pârât la
îndreptarea comportamentului sau, dar nu poate anula actele emise de autorităţile interne,
pentru că astfel s-ar substitui judecătorului naţional.
Executarea hotărârii Curţii este obligatorie, prevăzându-se şi posibilitatea aplicării
unor sancţiuni pecuniare statelor care nu se conformează, sub forma unei sume forfetare sau a
unei amenzi.
e) Recursul în interpretare – este acţiunea prin care, la cererea organelor de jurisdicţie
naţionale, Curtea intervine pentru interpretarea regulilor comunitare sau pentru a aprecia
validitatea actelor adoptate de către instituţiile comunitare.
Astfel, judecătorul naţional căruia, în soluţionarea unui litigiu, i se ridică o problemă
referitoare la interpretarea dreptului comunitar sau validitatea actelor instituţiilor, poate sesiza
Curtea cu această chestiune, înainte de a se pronunţa asupra fondului. Acţiunea cu care este
investită Curtea este o acţiune prealabilă sau prejudicială, care presupune o apropiere a
organelor de jurisdicţie naţională şi a celor comunitare. Prin hotărârea preliminară a Curţii se
precizează sensul dispoziţiilor a căror interpretare i s-a cerut sau se pronunţă cu privire la
validitatea lor, organul jurisdicţional naţional fiind obligat ca la soluţionarea cauzei să
respecte interpretarea dată.
Prin această procedură se asigură o aplicare uniformă a dreptului comunitar de către
instanţele tuturor statelor membre.
f) Acţiunea în daune contra instituţiilor comunitare - este o acţiune în răspundere
necontractuala care prevede ca în materie de răspundere extracontractuala, comunitatea
trebuie să repare daunele cauzate de instituţiile şi de agenţii săi în exercitarea funcţiilor lor.
Prin introducerea ei reclamantul urmăreşte obţinerea de compensaţii pentru daunele cauzate
prin actul comunitar.

15
 De obicei acţiunea în daune însoţeşte recursul în anularea actului comunitar din care
izvorăsc prejudiciile, dar poate fi exercitată şi separat, atunci când persoana interesată nu
poate să atace direct actul sau când acesta a fost anulat.

16
 Bibliografie:

 Matisescu, Constanţa, Construcţia Europeană, evoluţia ideii de unitate europeană,

Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007

 Pop, Flore, Gherghina, Sergiu, Uniunea Europeană, drept, mecanisme şi instituţii

comunitare, Curs introductiv, Editura Argonaut, Bucureşti, 2007

 Anghel, M. Ion, Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor Europene/Uniunii

Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

 Bărbulescu, Gheorghe Iordan, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura

Polirom, Iaşi 2008

 Pop, Flore, Procesul decizional în Comunităţile Europene, Editura Argonaut, Bucureşti,

2006

 http://europa.eu/index_ro.htm

 http://www.europarl.europa.eu/news/public/documents_par_theme/901/default_ro.htm