Cuprins

INTRODUCERE.........................................................................................................................................3
Capitolul 1. Delimitări conceptuale.............................................................................................................5
Capitolul 2. Principiile care guvernează activitatea instituțiilor comunitare...............................................8
2.1 Preliminarii....................................................................................................................................8
2.2 Principiul reprezentării interselor..................................................................................................8
2.3 Principiul atribuirii competențelor.................................................................................................9
2.4 Principiul autonomiei instituțiilor comunitare.............................................................................10
2.5. Principiul echilibrului instituțional.............................................................................................11
2.6 Principiul Cooperării instituționale..............................................................................................11
Capitolul 3. Structura instituțională...........................................................................................................12
3.1 Consiliul Uniunii Europene.........................................................................................................12
3.2 COMISIA EUROPEANĂ..........................................................................................................14
3.3 PARLAMENTUL EUROPEAN.................................................................................................16
3.4 CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE.....................................................................................18
3.5 CURTEA DE CONTURI............................................................................................................19
3.6 Alte instituţii şi organisme interinstituţionale specializate ale UE:..............................................20
CONCLUZII.............................................................................................................................................21
Bibliografie................................................................................................................................................22
INTRODUCERE
Complexul tematic cu privire la Uniunea Europeană are ca obiect prezentarea acestei
instituţii, care şi-a propus să realizeze o uniune cât mai strânsă a popoarelor europene. În
următoarele pagini voi încerca să găsesc răspunsuri la câteva întrebări cum ar fi: Care sunt
principiile care guvernează activitatea instituțiilor UE?, Cum funcţionează UE?, Cum arată
cadrul instituţional? Cine ia deciziile?
Aşa cum am menţionat şi mai sus, ne vom concentra în primul rând asupra unor aspecte
fundamentale ce privesc implicarea noastră cu unele instituţii complet noi, care nu au nimic de a
face nici cu instituţii din cadrul statelor naţionale şi nici cu cele cunoscute de noi din politica
internaţională. Felul în care aceste instituţii cooperează este, de asemenea, unul fără precedent,
ele fiind supuse permanent schimbărilor. Încercarea de a afla o imagine de perspectivă, este o
sarcină extrem de dificilă.
Instituţiile prezente în această analiză respectiv: Comisia Europeană, Consiliul Uniunii
Europene, Parlamentul European, Curtea Europeană de Justiţie, Curtea de Conturi şi Consiliul
European, nu sunt o înşiruire de instituţii noi şi necunoscute ci un sistem cu nivele multiple.
Aceste trei nivele formează împreună UE, ele stabilesc politica acesteia, precum şi decursul
dezvoltării sale.
Un rol foarte important pentru activitatea instituțiilor UE îl au principiile pe care se
bazează activitatea acestora, respectarea carora este obligtorie. Voi analiza de asemenea si
sistemul instituţional al UE. În primul rând voi lua în discuţie triunghiul format din Comisia
Europeană, Parlament şi Consiliul UE, deoarece constituie centrul decizional al sistemului
comunitar. Acest triunghi este susţinut de alte organisme deosebit de importante, despre care voi
discuta pe parcursul capitolului: Curtea Europeană de Justiţie şi Consiliul Europei. Și nu în
ultimul rînd voi scoate în evidență caracteristicile esențiale ale acestor instituții ce le diferențiază
de organizațiile internaționale de tip clasic.
Probabil că cea mai evidentă trăsătură la nivelul structurii supranaţionale, care reprezintă
în acelaşi timp şi o diferenţă centrală faţă de sistemele politice naţionale este fără îndoială faptul
că deciziile sunt luate de către un organism format din reprezentanţi ai guvernelor statelor
membre, Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul Miniştrilor). Am continuat cu Comisia
Europeană pentru că este o instituţie unică în politica internaţională - este primul organism
supranaţional. În analiza acestei instituţii am pus accentul pe structura acesteia precum si pe
numirea şi demiterea din funcţie a comisarilor europeni. De asemenea, atribuţiile Comisiei
Europene precum şi rolul acesteia în cadrul instituţiilor comunitare au constituit un punct de
maxim interes în realizarea interesului comunitar.

2
 În ceea ce priveşte Parlamentul European, voi analiza organizarea şi activitatea acestuia
cu ajutorul unui sistem de comisii specializate. Activitatea Parlamentului European este
importantă pentru că, în multe domenii de acţiune, deciziile privind noua legislaţie europeană
sunt adoptate în comun de către Parlament şi Consiliul de miniştri, care reprezintă statele
membre.
Şi Curtea Europeană de Justiţie poartă, la fel ca Parlamentul European, o denumire cu
care suntem oarecum familiari din contextul instituţiilor similare de la nivelul statelor naţionale.
În plus, în acest caz s-a păstrat şi un element legislativ comun sistemelor liberal-democrate fiind
responsabilă cu respectarea dreptului comunitar. Am luat în discuţie competenţele sale, printre
care se numără aplanarea conflictelor între statele membre, între Uniune şi statele membre, între
organismele şi instituţiile din Uniunea Europeană, precum şi între persoane fizice şi Uniune.
Principalul organ de decizie al Uniunii Europene este Consiliul European. Fiind o
instituţie cu funcţii importante de conducere am considerat că funcţionarea, rolul şi natura
juridică reprezintă punctele cheie în punerea în aplicare a interesului comunitar.
Instituţia care se angajează să fie o organizaţie eficientă, aflată în fruntea progreselor din
domeniul auditului finanţelor publice şi al administraţiei publice este Curtea de Conturi
Europeană. Ce mi-a atras atenţia în mod special, este rolul acestei instituţii, foarte important
deoarece aceasta verifică dacă resursele financiare ale Uniunii Europene sunt cheltuite în mod
legal şi economic, dar mai ales că aceste resurse provin de la noi, de la contribuabili.
Analizând fiecare instituţie în parte voi încerca să aflu care sunt misiunile, valorile,
viziunile dar şi obiectivele strategice care pot deschide porţile unei cooperări unde să nu existe
diferenţe substanţiale înregistrate la nivelul fiecărui stat membru, sau viitor stat membru al
Uniunii Europene. Când vorbim despre structura instituţională a UE, lucrurile se rezumă de cele
mai multe ori la enumerarea organismelor Uniunii, a modului în care sunt alcătuite ele, la
sarcinile pe care le preiau acestea, precum şi la felul în care îşi desfăşoară activitatea.

3
 Capitolul 1. Delimitări conceptuale
Crearea Comunităților Europene a avut ca element de unitate constituirea unor entități
numite instituții comunitare menite să asigure atingerea obiectivelor și sarcinilor Comunităților
Europene. Astfel au apărut patru categorii de instituții comunitare:

a. Decizionale (Consiliul Special de Miniștri-CECO și Consiliul în cazul CEE și CEEA);

b. De execuție ( Înalta Autoritate – CECO și Comisia în cazul CEE și CEEA);

c. De control ( Adunarea Comună- CECO și Adunarea în cazul CEE și CEEA);

Această structură instituțională asemănătoare a Comunităților Europene a permis ca, în

timp, cele patru instituții specifice fiecărei Comunități să fuzioneze. Astfel, în anul 1957 prin
adoptarea Convenției privind unele instituții comune Comunităților Europene au apărut
Adunarea Parlamentară1 și Curtea de Justiție a Comunităților Europene, iar mai tîrziu, prin
Tratatul de la Bruxelles din anul 1965, Consiliul Miniștrilor și Comisia au devenit instituții
comune pentru cele trei Comunități Europene.
În urma acestor fuziuni au rezultat instituțiile Comunităților Europene: Parlamentul
European, Comisia Europeană, Consiliul, Curtea de Justiție.2
Cu toate că aceste instituții au devenit comune pentru cele trei Comunități, fiecare dintre acestea
a continuat să-și exercite competențele diferite în funcție de tratatul constitutiv în limitele căruia
acționa.
Un factor de progres în evoluția comunitară l-a reprezentat și apariția Consiliului
European, care a fost reglementată prin art.2 din AUE (și mai apoi în art.D din TUE). Importanța
întîlnirilor șefilor de stat sau de guvern în cadrul Consiliului European a sporit în amploare astfel
încît ele au dat esența evoluției de ansamblu a Comunităților Europene.
Progresul în materia unificării instituționale a dus la adoptarea Tratatului de la Maastricht , care
a confirmat vechile instituții comunitare completînd competențele și dezvoltînd raporturile dintre
acestea, în sensul democratizării și strîngerii legăturilor dintre ele.
Pînă la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona , structura instituțională de bază a
Comunităților Europene a fost comună și Uniunii Europene, aceasta neavînd un cadru instituțional
distinct de cel comunitar. Identitatea dintre cadrul instituțional al Uniunii Europene și cel al
Comunităților Europene a fost consacrată în art. C par. 1 din Tratatul de la Maastricht (TUE), unde
se arată că: ” Uniunea va avea un cadru instituțional unic , care va garanta coeziunea și continuitatea
1
Printr-o rezoluție din 20 martie 1958 s-a stabilit denumirea comună de Adunare Parlamentară, pentru ca apoi prin
rezoluția din 30 martie 1962 să se adopte denumirea de Parlamentul European.
2
În baza prevederilor AUE, începînd cu anul 1988 acestor instituții li s-a adaugat Tribunalul de primă instanță ca
intituție asociată Curții de Justiție. De asemenea, ca urmare a cererii PE, prin Tratatul de Revizuire a dispozițiilor
bugetare, din 22 iulie 1972, a fost instituită Curtea de Conturi. Prin Tratatul de la Maastricht i s-a conferit acesteia
calitatea de instituție a Uniunii Europene alături de PE, Consiliul UE, Comisie și Curtea de Justiție.

4
acțiunii sale. În scopul atingerii obiectivelor acesteia, respectînd și dezvoltînd aquis-ul comunitar”.
De asemenea, faptul că aceste instituții au avut competențe diferite este specifcat în art. E din TUE,
în care se arată că: ” Parlamentul European, Consiliul, Comisia și Curtea de Justiție își exercită
atribuțiile, pe de o parte, în dispozițiile tratatelor instituind Comunitățile Europene și actelor
ulterioare care le-au modificat sau completat și, pe de altă parte, în celelalte dispoziții ale
prezentului tratat”.3
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care prevede că Uniunea
Europeană se instituie Comunității Europene și îi succede acesteia, delimitarea competențelor
Uniunii este guvernată de principiul atribuirii conform căruia Uniunea acționează numai în limitele
competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor
stabilite prin aceste tratate, exercitrea acestor competențe fiind reglementată de principiile
subsidiriarității și proporționalității. Drept urmare, instituțiile Uniunii vor aplica în acțiunea lor
aceste principii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și
proporționalității anexat la tratat.
Conform art. 13 TUE, Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea
cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a continuității
politicilor și a acțiunilor sale. Potrivit aceluiași articol, instituțiile Uniunii sunt: Parlamentul
European; Consiliul European; Consiliul; Comisia Europeană; Curtea de Justiție a Uniunii
Europene; Banca Centrală Europeană; Curtea de Conturi. Fiecare instituție acționează în limitele
atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile
prevăzute de acestea, avînd obligația de a coopera unele cu altele în mod loial.

      Institutiile se deosebesc de celelalte organe prin caracterele lor:

 -membrii Instituțiilor au cea mai mare legitimație fiind aleși de popor sau desemnați de
guvernele statelor membre;
 -numarul de locuri de care beneficiază fiecare stat este desemnat prin acordul comun al
acestora si este conținut intr-un tratat;
 -prin tratate au fost investite cu puteri proprii, pe care le exercită in vederea realizării
atribuțiilor lor;
 -se bucura de o relativă autonomie juridică, administrativă și financiară, ca expresie a
specializării funcționale.
Fiecare Instituție are un statut politic si sociologic distinct, exprimă o legitimitate proprie,
are un principiu determinant. Consiliul reprezintă interesul statelor membre; Comisia reprezinta

3
Conform art.1 pct.7 din Tratatul de la Amsterdam, în această formulare s-au intercalat și cuvintele: ”și Curtea de
Conturi”.

5
interesul Comunitatii; Parlamentul reprezintă interesul popoarelor din statele membre; Curtea de
Justiție interesul dreptului; iar Consiliul European deopotriva interesul statelor si Comunității
prin cei mai înalți reprezentanți ai acestora.
Aceasta structura instituțională nu are nici un corespondent în cea clasica a organelor
statului, sau in principiul separației puterilor în stat. Una si aceeasi Instituție are de regula atît un
rol executiv, cît si legislativ, iar pe de altă parte nici un organ nu dispune de o anumită putere in
exclusivitate, de regula rolul decizional si executiv fiind realizat de cel putin doua Instituții, care
nu sunt mereu aceleași. Spre exemplu, Consiliul este un organ atît legislativ cît și executiv si
imparte puterea executivă cu Comisia si pe cea legislativaă cu Parlamentul, care este principalul
organ decizional in materie bugetară, altfel el avînd in principiu rolul de a exercita controlul
democratic asupra celorlalte Instituții.
Aceasta construcție instituțională corespunde unei concepții dialectice de realizare a unui
corp dinamic, capabil sa realizeze misiunea pentru care a fost creat: integrarea “o uniune cat mai
strînsă între statele membre” (art.A Tratatul de la Maastricht).
Astazi Uniunea Europeana dispune de un cadru instituțional unic, care ii asigura coerența
si continuitatea acțiunilor sale (art.C Titlul I, Dispozitii comune, TM).
Prin Conventia semnata la Roma odata cu Tratatele din 1957 s-a realizat o fuziune
institutionala a organelor de control democratic si de drept, in urma intrarii in vigoare a acestui
act functionand pentru cele trei Comunitati un singur Parlament si o singura Curte de Justitie.
La 8 aprilie 1965 a fost semnat la Bruxelles Tratatul privind fuziunea principalelor Institutii:
Comisia si Consiliul. Actul de fuziune a intrat in vigoare la 1 august 1967, de la acea data un
singur Consiliu si o singura Comisie functionand pentru cele trei Comunitati, iar Inalta
Autoritate CECO a incetat sa mai existe ca organ comunitar.
Acestor patru organe Tratatul de la Maastricht le-a adaugat Consiliul European, ca
expresie a impletirii intereselor statelor membre cu cele ale Uniunii.

6
Capitolul 2. Principiile care guvernează activitatea instituțiilor comunitare

2.1 Preliminarii.
 Intrînd în Uniunea Europeană, statele membre au fost de acord ca o parte dintre
obiectivele lor sa fie infăptuite de către instituțiile comunitare, în limita competențelor atribuite.
Altfel spus, instituțiile comunitare au fost create pentru a fi făcute responsabile de promovarea si
protejarea intereselor statelor membre, in conformitate cu prevederile tratatelor comunitare. Sub
acest aspect, sistemul politic european, structurat pe institutii, instrumente si obiective proprii,
diferă atat de sistemele politice ale statelor nationale, cat si de al altor organizatii internationale
ori regionale.
Din dispozițiile tratatelor, care reglementază competențele și mecanismele de funcționare
a instituțiilor Uniunii Europene, se desprinde un set de principii care stau la baza activității
acstora. Astfel, putem vorbi despre:

- Principiul reprezentării intereselor;

- Principiul atribuirii competențelor;
- Principiul echilibrului instituțional;
- Principiul cooperării instituționale;
- Principiul autonomiei instituționale.

2.2 Principiul reprezentării interselor

Acest principiu, deși nu este consacrat în mod expres în tratatele pe care se întemeiază
Uniunea Europeană, reiese din analiza atribuțiilor fiecărei instituții în parte. “ Repartizarea
misiunilor incredintate Comunitatii este asigurata de: un Parlament European, un Consiliu, o
Comisie, o Curte de Justitie si o Curte de Conturi. Fiecare institutie actioneaza in limitele
competentelor care ii sunt conferitte prin prezentul tratat.”
Avînd în vedere că membrii Parlamentului European sunt aleși prin sufragiu universal
direct în toate cele 28 state membre, Parlamentul European este instituția comunitară care
reprezintă cetățenii Uniunii Europene, dînd astfel legitimitate și constituind baza democratică a
întregii Uniuni. Pronind de la ideea înscrisă în Preambulul Tratatului de la Maastricht conform
căreia se urmărea crearea unei uniuni cît mai strinse între popoarele Europei în care ”decizia să
fie luată cît mai aproape de cetățean”, în prezent Parlamentul European s-a impus ferm în
calitatea sa de colegislator, are competențe bugetare și exercită un control democratic asupra
tuturor instituțiilor europene4.
4
Aceste competențe ale Parlamentului European au fost consacrate și în cuprinsul art.15 TUE (versiunea
consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona) unde se arată că Parlamentul European exercită, împreună

7
 În ceea ce privește Consiliul, acesta este compus din cîte un reprezentant la nivel
ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl
reprezintă și să exercite dreptul de vot și, drept urmare reprezintă interesele statelor membre. În
virtutea acestui fapt Consiliul este principalul for legislativ al Uniunii, luarea deciziilor și
stabilirea unor reguli aplicabile în tot spațiul comunitar fiind expresia comună a tuturor statelor
Uniunii.
Misiunea Comisiei Europene este de a promova interesul general al Uniunii Europene,
motiv pentru care a fost învestită cu puterea de a participa la procesul decizional, în special prin
prezentarea de propuneri pentru legislația europeană, prin supravegherea punerii în aplicare
corecte a tratatelor și a legislației europene, prin punerea în practică a politicilor comune și
gestionarea fondurilor.
La rîndul său, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este cea care veghează asupra
modului în care instituțiile și celelalte organe comunitare, precum și statele membre își
îndeplinesc obligațiile rezultate din tratate și interpretează dreptul Uniunii. Astfel, aceasta
reprezintă autoritatea judiciară a Uniunii Europene și, în colaborare cu instanțele din alte state
membre, asigură aplicarea și interpretarea uniformă a dreptului Uniuni Europene.Curtea de
Conturi Europeană este formată din cîte un resortisant al fiecărui stat membru, aceștia
exercitîndu-și atribuțiile în deplină independență, în interesul general al Uniunii. Prin urmare,
activitatea Curții reprezintă o garanție a faptului că sistemul UE funcționează în mod economic,
eficient, efectiv, și transparent.

2.3 Principiul atribuirii competențelor

Principiul atribuirii de competențe presupune faptul ca fiecare instituție comunitară isi

exercita atributiile in conformitate cu dispozitiile din tratatele comunitare. Cu alte cuvinte,
institutiile comunitare nu pot sa exercite decat competentele ce le sunt atribuite prin tratate.
Actele adoptate de institutii in exercitarea competentelor lor trebuie sa fie fundamentate
pe articolele din tratate, care constituie baza lor legala. Aceasta conditie nu priveste numai natura
actului, ci si continutul si procedura aplicarii lui.
In ipoteza absentei temeiului legal pentru adoptarea unui act comunitar, tratatele prevad,
in termeni echivalenti, posibilitatea completarii dispozitiilor pentru realizarea unui obiectiv
comunitar. Astfel, conform dispozitiilor din tratatele C.E.E. si C.E.E.A., daca o actiune a
comunitatii apare ca necesara pentru realizarea unuia din obiectivele comunitare, fara ca tratatul
sa fi prevazut puteri de actiune in acest sens, Consiliul statueaza in unanimitate, la propunerea

cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară exercitînd, totodată, funcții de control și consultative, în conformitate
cu condițiile prevăzute în tratate.

8
Comisiei si dupa consultarea Parlamentului, dand dispozitiile adecvate. Pentru C.E.C.O.
posibilitatea apartinea Comisiei, pe baza unui aviz conform al Consiliului. Aceste dispozitii se
regasesc in prezent reglementate in art. 308 din Tratatul de Instituire a Comunitatii Europene.
In repetate randuri jurisprudenta a decis ca recurgerea la aceste dispozitii ca baza juridica
pentru adoptarea unui act comunitar nu se justifica decat daca lipsesc alte dispozitii ale tratatelor
care sa confere institutiilor competenta necesara pentru a adopta actul in cauza (C.J.C.E. Comisia
c. Consiliu 45/86, 26.03.1987; Parlament c. Consiliu 295/90, 7.07.1992).
In legatura cu atribuirea competentelor comunitare Curtea de Justitie a Comunitatilor
Europene a statuat ca in cadrul C.E.C.O. nu sunt admise “puterile implicite”(Italia c. Inalta
Autoritate 20/59), insa in cadrul C.E.E. a admis ca in situatia in care se face referire la un articol
din tratat care sa insarcineze Comisia cu atributii precise, trebuie admis faptul ca i se confera
toate puterile necesare indeplinirii acestei atributii (Allemagne c. Comisie 283, 285, 287/1975).
O ipoteza distincta o constituie cazul existentei mai multor articole din tratat care pot
servi ca baza legala pentru adoptarea unui act comunitar. Curtea a decis cu titlu de principiu, ca
in aceasta situatie, insitutia trebuie sa adopte actul avand in vedere ambele dispozitii in cauza
(Comisia c. Consiliu 300/89).
In concluzie, conform acestui principiu al atribuirii de competente, putem afirma ca
insitutiile comunitare au competente limitate, fiecare dintre ele putand actiona numai in limitele
reglementarilor legale, acest lucru fiind enuntat in tratatele comunitare (Tratat C.E.C.O.- art.3,
Tratat C.E.E. – art. 4 par. 1, Tratat C.E.E.A. – art. 3 par.1). In prezent principiul este reliefat de
art. 7 par. 1 din Tratatul de instituire a comunitatii Europene –

2.4 Principiul autonomiei instituțiilor comunitare

Autonomia institutiilor comunitare rezulta din tratatele constitutive ale comunitatilor.

Autonomia nu presupune personalitate juridica pentru respectivele institutii.
Autonomia se manifesta insa prin faptul ca ele dispun de competenta e a-si adopta
regulamentul (art. 142, 151 si 162 din Tratatul C.E.E.) si de a-si organiza functionarea interna in
baza acestor regulamente, avand ca scop realizarea sarcinilor care le sunt incredintate.
Totuși, prin această libertate nu trebuie să se modifice echilibrul instituțional sau
repartizarea competențelor, motiv pentru care nu este permisă derogarea de la regulile de
funcționare a instituțiilor Uniunii dacă acestea sunt expres prevăzute în tratate. Un alt domeniu
de manifestare a autonomiei institutionale il reprezinta posibilitatea acestora de a-si desemna
functionarii comunitari.5 Spre deosebire de O.N.U., unde functionarii sai sunt numiti de catre
Secretarul general, in cadrul institutiilor comunitare ei sunt numiti de catre fiecare institutie,

5
Corina Leicu, Drept Comunitar, Editura Luminalex, Bucuresti 1998, p. 51

9
aceasta stabilindu-si propriile reguli privind statutul acestora. Autonomia institutiilor comunitare
a fost confirmata cu ocazia unor dispute privind stabilirea sediului Parlamentului European, cand
Curtea de Justitie a statuat ca autonomia Parlamentului trebuie sa fie respectata referitor la
stabilirea sediului, pornind de la prevederile tratatelor referitoare la implicarea statelor membre
in aceasta problema.

2.5. Principiul echilibrului instituțional

Principiul echilibrului institutional a fost pentru prima data afirmat de catre jurisprudenta
Curtii de Justitie, si se bazeaza pe prevederile art.95 C.E.C.O. El este conceput ca un principiu de
separare a puterilor comunitare dar, in acelasi timp, si de colaborare intre aceste puteri. Separarea
puterilor, ca parte a echilibrului institutional, presupune ca o institutie nu trebuie sa renunte la
exercitarea competentelor care ii sunt atribuite, prin transferarea acestora unei alte institutii
comunitare sau unui organ extracomunitar. In acelasi timp, o institutie comunitara nu trebuie sa
impiedice in nici un mod exercitarea competentelor care sunt atribuite altor institutii.
Deci, in baza acestui principiu, institutiile comunitare nu au competenta sa delege puteri
institutiilor extracomunitare. Totodata, echilibrul institutional presupune si o colaborare intre
puteri, manifestata in primul rand prin participarea fiecarei institutii la elaborarea normelor
juridice comunitare (este cazul, in special, ai participarii Parlamentului European).Se poate
afirma astfel că pe lîngă caracterul limitat, exercitarea competențelor de către instituțiile
comunitare are și un caracter exclusiv.

Echilibrului trebuie sa i se asigure si respectarea, deci existenta efectiva. Echilibru nu

poate fi rupt de nicio institutie comunitara, pentru ca astfel s-ar pune in pericol insasi structura
Comunitatii6.

2.6 Principiul Cooperării instituționale

Acest principiu denumit și principiul cooperării loiale a fost enunțat în mod expres în art.
13, al.2 TUE, unde se arată că instituțiile Uniunii Europene au obligația de a coopera în mod
loial cu celelalte institușii. Existența acestui principiu a fost evidențiată și în practica Curții de
Justiție a Uniunii Europene care a subliniat faptul că instituțiile comunitare , pe lîngă obligația de
a-și exercita competențele cu care au fost învestite, au datoria de a coopera pentru realizarea
obiectivelor Uniunii. Totodată, în temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele
membre se respectă și se ajută în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.

6
Op.cit. I. Moroianu Zlatescu, R.C. Demetrescu, Prolegomene la un drept institutional comunitar, Ed. Economica,
Bucuresti, 2003, p. 97

10
Capitolul 3. Structura instituțională

3.1 Consiliul Uniunii Europene

Consiliul UE ca organ principal de decizie:
În cazul Consiliului Miniştrilor este vorba despre organul de decizie cel mai important.
Acesta decide cu privire la legile propuse de Comisie, în colaborare cu Parlamentul European.
Astfel au fost luate deciziile în cadrul Comunităţii încă de la început. Ceea ce s-a schimbat însă
este ponderea relativă a celor trei organe. Membrii Consiliului se întrunesc în funcţie de
domeniul politic în discuţie în compunere diferită, vezi Consiliul Miniştrilor pentru Agricultură,
Consiliul Miniştrilor pentru Mediu etc. În plus, aici trebuie să fie prezent şi membrul Comisiei
responsabil de domeniul tratat. Este deci o parte componentă a puterii legislative, a cărei
structură se aseamănă cu cea a unui sistem bicameral. . Sediul acestuia fiind la Bruxelles.

Structura Consiliului Uniunii Europene:

Consiliul Uniunii Europene este
format din reprezentanţii
guvernelor statelor membre.
Consiliul se poate alcătui sub
două forme şi anume:

11
a) Consiliul general în acest caz acesta este compus din miniştrii de externe ai statelor membre.

b) Consilii speciale - acestea fiind specializate sau sectoriale atunci când este compus din
miniştrii specializaţi într-un domeniu sau altul (agricultură, industrie, comerţ ).
Instituţia este condusă de către un preşedinte desemnat prin rotaţie la fiecare şase luni 7
dintre reprezentanţii statelor membre într-o ordine prestabilită, astfel în 2005 au fost Luxemburg
şi Marea Britanie, în 2006 Austria şi Finlanda, iar în 2007 Germania şi Portugalia.8
Preşedintele Consiliului are misiunea de a rezolva compromisurile dificile dintre statele
membre şi de asemenea el este cel care reprezintă Uninunea în relaţiile externe, exprimând
opinia acesteia în cadrul conferinţelor internaţionale. Consiliul dispune şi de un Secretariat
general, condus din 1999 de Javier Solana Mandariaga (fost secretar general al NATO).9

Funcţionarea Consiliului Uniunii Europene:

Consiliul General se întâlneşte odată pe lună pentru a dezbate probleme legate de uniune.
Consiliile Speciale se reunesc fie odată cu Consiliul General, fi atunci când se impune
discutarea unor aspecte ce ţin expres de un anumit domeniu. Membrii Consiliului acţionează la
instrucţiunile statelor membre aceştia fiind împuterniciţi de guvernele acestora cu dreptul de a
participa mai mulţi membrii, însă numai unul are drept de vot.
Lucrările Consiliului sunt convocate de preşedintele acestuia sau de unul dintre membrii
sau de Comisia Europeană, şedinţa desfăşurându-se cu uşile închise, însă dacă se cade de accord
cu unanimitate de voturi şedinţa poate fi transmisă şi la posturile de televiziune. Consiliul
European discută probleme legate de strategiile viitoare ale Uniunii, consiliile specializate se
întâlnesc în localităţi de provincie pentru a schimba opinii de probleme concrete.10

 Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene:

a) Atribuţii legislative. Rolul legislativ în Uniune aparţine în primul rând Consiliul U.E.
care adoptă acte normative cu forţă juridică obligatorie (directive, regulamente) ce se impun
statelor membre, instituţiilor comunitare şi de asemenea Consiliului U.E. De asemenea, Consiliul
poate revizui tratate comunitare şi să ia decizii de natură constituţională (alegerea
parlamentarilor europeni prin sufragiu universal).

b) Atribuţii privind politica externă şi de securitate comună, în justiţie şi de afaceri

externe (Consiliul autorizează deschiderea negocierilor cu statele asociate în vederea aderării).

7
La început rotaţia avea loc în ordine alfabetică, ulterior s-a schimbat sistemul deoarece statele mai mari urmau
imediat unele după altele.
8
Schimbarea preşedintelui are loc la 1 ianuarie, respectiv la 1 iulie a fiecărui an.
9
XXX, Consiliul Europei, în: www. europa.eu
10
Diaconu Nicoleta, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 31.

12
 c) Atribuţii de aprobare a bugetului comunitar (al cărui proiect este depus de către
Comisie, atribuţie împărţită cu Parlamentul European).

d) Atribuţii de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene, în special

pentru asigurarea funcţionării Uniunii Economice şi Monetare.11

3.2 COMISIA EUROPEANĂ

Comisia Europeană este una dintre principalele instituţii ale Uniunii Europene.
Reprezintă şi susţine interesele Uniunii în ansamblul său. Propune acte legislative şi gestionează
punerea în aplicare a politicilor europene şi modul în care sunt cheltuite fondurile UE.
 Componență
Cei 28 de comisari, câte unul din fiecare stat membru, trasează direcţiile politice ale Comisiei pe
durata mandatului lor de 5 ani. Fiecărui comisar îi este atribuită de către preşedinte
responsabilitatea pentru unul sau mai multe domenii de acţiune.
Preşedintele actual al Comisiei Europene este Jean-Claude Juncker.
Preşedintele este desemnat de Consiliul European, care îi numeşte şi pe ceilalţi comisari, cu
acordul preşedintelui desemnat.
Numirea comisarilor, inclusiv a preşedintelui, este supusă aprobării Parlamentului. Pe
durata mandatului, comisarii răspund pentru acţiunile lor în faţa Parlamentului, singura instituţie
abilitată să demită Comisia.
Activitatea de zi cu zi a Comisiei este asigurată de membrii personalului - administratori,
jurişti, economişti, traducători, interpreţi, secretari etc - organizaţi în departamente numite
„direcţii generale” (DG).

 Sarcinile Comisiei:
a) Atribuţtii în procedura legislativă- pe baza propunerilor înaintate de Comisie,
Consiliul U.E adoptă împreună cu Parlamentul acte normative; Comisia are şi o putere
normativă subordonată Consiliului U.E care îi permite să execute actele adoptate de Consiliu, de
asemenea poate emite şi decizii individuale prin care intervine în diferite domenii.

b) Atribuţtii de organ executiv al Uniunii Europene- Comisia este organul executiv al

U.E cel care pune în executare actele emise de Consiliu U.E. dispunând de o putere normativă
proprie putând adopta regulamente, directive, decizii;

c) Atribuţii de reprezentare- aceasta reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu statele

membre şi organismele internaţionale, în interiorul Uniunii ea reprezintă interesul comunitar în
raport cu persoanele fizice şi juridice;

11
Corina Leicu, Drept Comunitar, Editura Luminalex, Bucuresti 1998, p. 55

13
 Pe plan extern Comisia negociază tratatele internaţionale negociate de Uniune.
d) Atribuţii asupra respectării tratatelor- Comisia este împuternicită cu vegherea
respectării dreptului comunitar de către statele membre dar si de cele care nu au luat parte la
Uniune.12

 Funcţionarea Comisiei Europene şi rolul acesteia în cadrul instituţiilor Comunitare:

Reprezintă şi susţine interesele Uniunii Europene în ansamblul său. Monitorizează şi
pune în aplicare politicile UE:
1. propunând proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului
2. gestionând bugetul UE şi alocând fonduri
3. aplicând dreptul european (împreună cu Curtea de Justiţie)
4. reprezentând Uniunea Europeană la nivel internaţional, de exemplu negociind acordurile dintre
UE şi alte ţări.
Comisia Europeană are sediile la Bruxelles şi Luxemburg. De asemenea, are
reprezentanţe în fiecare ţară a UE şi delegaţii în capitale din lumea întreagă.Comisia se întâlneşte
săptămânal prezenţa comisarilor la şedinţă fiind obligatorie13 iar hotărârile se i-au în prezenţa
majorităţii membrilor. Deasemenea comisarii se pot întâlni în afara cadrului deliberativ din
Comisie pentru a discuta probleme urgente cu caracter deosebit.
Rolul Comisiei este acela de a realiza interesul comunitar aflat adesea în contradicţie cu
interesul naţional al statelor membre 14 de a asigura respectarea prevederilor tratatelor, de a iniţia
proiecte legislative şi de a pune în practică politicile comunitare. Independenţa comisarilor
europeni este o problemă de o importanţă deosebită, deoarece ei trebuie să i-a poziţie adesea în
faţa tendinţei de influenţare din partea statului care i-a desemnat, iar pentru a asigura
independenţa acestora, tratatele impun anumite obligaţii în sarcina acestora, cât şi a statelor
membre.

3.3 PARLAMENTUL EUROPEAN

Parlamentul European este unul din organele europene ce a fost prevăzut iniţial cu
denumirea de ,,Adunare generală“ şi doar din 1962 acesta a fost denumit ,,Parlament“ prin
aceasta dorindu-se sporirea importanţei acestei instituţii şi apropierea ei de un ,,parlament
naţional”15.

12
XXX, Comisia Europeană, în: www.ec.europa.eu
13
Discuţiile între comisari au loc de regulă în engleză sau franceză cu toate că documentele oficiale sunt traduse în
toate cele 24 limbi oficiale ale U.E.

14
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană –Instituţii, Mecanisme, ed.3, Editura C.H. Beack, Bucuresti, 2007.
15
Păun Nicolae, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Fundaţiei Pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2004, p. 128.

14
 Componenţă

Numărul parlamentarilor provenind din fiecare țară este, în linii mari, proporțional cu populația

țării respective. Nicio țară nu poate avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai mult de 96, iar
numărul total al acestora nu poate depăși 751 (750 plus președintele). Parlamentarii europeni
sunt repartizați în funcție de afilierea politică, nu de naționalitate.

Locaţii Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles (Belgia), Luxemburg.

şi Strasbourg (Franţa).
Birourile administrative („Secretariatul General”) se află la Luxemburg.
Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au loc la
Strasbourg şi la Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc şi la Bruxelles.
 Desemnarea parlamentarilor europeni şi statutul acestora:
Desemnarea membrilor parlamentului are loc prin sufragiu universal direct, pentru un
mandat de 5 ani. Perioada alegerilor durează 3-4 zile şi poate participa orice persoană peste 18
ani. Membrii Parlamentului pot fi în acelaşi timp parlamentari europeni şi parlamentari naţionali
dar nu pot fi membrii în guvernele naţionale sau în instituţii comunitare. Aceştia beneficiază de
imunitate şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi judiciar pe teritoriul altor state. Imunitatea
parlamentară durează pe toată perioada mandatului parlamentar (Decizia Curţii Europene). În
ceea ce priveşte salariul unui parlamentar european acesta primeste salariul parlamentarilor din
ţara de origine, existând astfel o diferenţă majoră de salarizare între parlamentarii europeni.16

 Funcţionarea Parlamentului European:

Parlamentul se întâlneşte atât în sesiune ordinară lunară de câte o săptămână şi în sesiune
extraordinară, o mare parte a activităţilor desfăşurându-se în comitetele parlamentare câte 2
săptămâni pe lună. Şedinţele sunt publice, prezenţa membrilor Consiliului U.E. este obligatorie
la sesiunile plenare, de asemenea la ele putând participa şi membrii Comisiei Europene.
Parlamentul European are trei sedii: la Strasbourg(aici au loc sesiunile plenare),
Bruxelles(Comitetele Parlamentare) şi Luxemburg( Secretariatul General). Lucrările se
desfăşoară în cele 24 de limbi oficiale, traduse simultan, totodată traducându-se şi documentele
oficiale.

 Atribuţiile Parlamentului European:

Parlamentul are trei roluri esenţiale:
 dezbate şi adoptă legislaţia UE, împreună cu Consiliul

16
Se încearcă o uniformizare a sistemului de plată prin stabilirea unui sistem unic de plată.

15
  monitorizează alte instituţii europene, în special Comisia, pentru a se asigura că acestea
funcţionează în mod democratic
 dezbate şi adoptă bugetul UE, alături de Consiliu

Adoptarea legislaţiei europene

În multe domenii, precum protecţia consumatorilor şi a mediului, Parlamentul colaborează cu

Consiliul (instituţia reprezentând guvernele naţionale) pentru a decide asupra conţinutului actelor
legislative şi pentru a le adopta. Acest proces poartă numele de„procedură legislativă
ordinară” (fosta „codecizie”).
În baza Tratatului de la Lisabona, a crescut numărul domeniilor politice care fac obiectul
codeciziei, ceea ce îi conferă Parlamentului European mai multă putere de a influenţa conţinutul
actelor legislative în sectoare care includ agricultura, politica energetică, migraţia şi fondurile
europene.
De asemenea, este nevoie de avizul Parlamentului pentru o serie de decizii importante, precum
aderarea unor noi state la UE.
Controlul democratic
Parlamentul îşi exercită influenţa asupra altor instituţii europene în mai multe moduri.
Când se formează o nouă Comisie, cei 28 de membri ai săi (câte unul pentru fiecare stat
membru) nu îşi pot intra în atribuţii fără aprobarea Parlamentului. Dacă nu sunt de acord cu
candidatura unuia dintre comisarii nominalizaţi, membrii Parlamentului pot respinge întreaga
echipă propusă.
De asemenea, Parlamentul poate solicita demisia Comisiei în exerciţiu. Procedura poartă
numele de „moţiune de cenzură”.
Parlamentul îşi menţine controlul asupra Comisiei prin examinarea rapoartelor pe care le
redactează aceasta şi prin interpelarea comisarilor. Comisiile parlamentare joacă un rol important
în acest sens.
Membrii Parlamentului analizează petiţiile primite din partea cetăţenilor şi formează comisii de
anchetă.
Când liderii naţionali se întrunesc în cadrul Consiliului European, Parlamentul trebuie să îşi dea
avizul cu privire la tematica inclusă pe agendă.
Controlul bugetar
Parlamentul adoptă bugetul anual al UE împreună cu Consiliul Uniunii Europene.
În cadrul Parlamentului, există o comisie care monitorizează modul în care este cheltuit bugetul.
În fiecare an, Parlamentul ia o decizie cu privire la modul în care Comisia a gestionat bugetul în
exerciţiul financiar anterior.

16
 3.4 CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE
Rolul Curţii de Justiţie:
Curtea Europeană de Justiţie cu sediul la Luxemburg este instituţia jurisdicţională ce
veghează la aplicarea dreptului comunitar, soluţionând disputele dintre statele membre şi
Comisia Europeană, dintre instituţiile U.E., dintre persoane fizice şi juridice şi Uniune.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene (CJE), ca de altfel toate celelalte instituţii ale
construcţiei comunitare, este o creaţie atipică atât în ceea ce priveşte dreptul naţional cât şi cel
internaţional. Apariţia şi dezvoltarea ei este în strânsă legătură cu aceea mai largă a proiectului
european care a dus la existenţa Uniunii Europene, astfel cum o cunoaştem astăzi. Curtea
Europeană de Justiţie are misiunea de a asigura aplicarea, interpretarea şi respectarea dreptului
comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene.17
 Componenţa Curţii de Justiţie:
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare
stat membru.
Curtea beneficiază de sprijinul a nouă „avocați generali” care au sarcina de a-și prezenta punctele
de vedere cu privire la cazurile aduse în fața Curții. Pledoariile lor trebuie să fie imparțiale și
susținute public. Fiecare judecător și avocat general este numit pentru un mandat de 6 ani, care
poate fi reînnoit. Guvernele trebuie să cadă de acord asupra persoanelor nominalizate.
Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri care îi sunt
înaintate spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o mai bună protecție juridică, s-a înființat
„Tribunalul”, care se ocupă de acțiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi și anumite
organizații, precum și de cauzele care țin de dreptul concurenței.
Tribunalul UE al Funcţiei Publice se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea Europeană şi
funcţionarii săi.
Funcţionarea Curţii de Justiţie şi competenţa acesteia

Curtea pronunță hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent
sunt:
1. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare  – când instanţele naţionale îi
cer Curţii de Justiţie să interpreteze un act legislativ european
2. acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor  – intentate guvernelor care nu aplică
legislaţia europeană
3. acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă
tratatele europene sau drepturile fundamentale

17
Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 13.

17
 4. acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona  – când instituţiile UE nu acţionează pentru
a lua deciziile pe care au obligaţia de a le lua
5. acţiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii împotriva
deciziilor sau acţiunilor UE
Preşedintele Curţii (ales prin vot secret de către ceilalţi judecători) al cărui mandat este de
3 ani are rolul de a prezida audierile şi deliberările din Camera de consiliu şi de a dirija
activitatea Curţii. Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor de către grefieri şi referenţi.
Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au rolul de a asista la audieri de a consemna dezbaterile,
ţin arhivele Curţii şi deasemenea au şi atribuţii administrative ce asigură administrarea
bugetului Curţii sub autoritatea preşedintelui acestuia.18

3.5 CURTEA DE CONTURI

 Rolul Curţii de Conturi:
Rolul ei este acela de instituţie specializată în controlul financiar, exercitat asupra
instituţiilor comunitare, asupra modului de încasare a veniturilor şi de realizare a cheltuielilor
din bugetul comunitar. De asemenea controlează managementul financiar al conducerilor
instituţiilor şi organismelor comunitare. În activitatea de control, Curtea poate să ceară
documente sau să facă propriile investigaţii. Curţii de Conturi îi lipseşte atribuţia
jurisdicţională, jurisdicţia financiară aparţine doar Curţii Europene de Justiţie.19

 Structura Curţii de Conturi:

Curtea este compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, numit pe o
perioadă de 6 ani, cărui mandat poate fi reînnoit. Numirea se face de către Consiliul U.E. cu
majoritatea calificată după obţinerea avizului cu caracter consultativ al Parlamentului European
si pe baza propunerilor înaintate de statele membre. Curtea are un preşedinte ales dintre
membrii aceştia, pentru un mandat reînnoibil de 3 ani. Preşedintele Curţii este ales de către
membrii acesteia pentru un mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit. Vítor Manuel
da Silva Caldeira, din Portugalia, a fost ales preşedinte în ianuarie 2008. Membrii Curţii de
Conturi trebuie să fie independenţi în exercitarea sarcinilor comunitare, trebuind să aibă
pregătirea de specialitate sau să fi fost membrii ai Curţii de Conturi Naţionale.20

18
Ştefănescu Brânduşa, Curtea de justiţie a comunităţilor europene, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1979, p. 34.
19
Mazilu Dumitru, Integrare europeană. Drept comunitar şi Instituţii europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001, p. 133.
20
XXX, Curtea de Conturi, în: www.eca.europa.eu

18
 Organizare-Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de angajaţi, nu numai auditori, ci şi
traducători şi administratori. Auditorii sunt împărţiţi în grupuri de audit. Aceştia pregătesc
proiecte de rapoarte pe baza cărora Curtea ia decizii.

3.6 Alte instituţii şi organisme interinstituţionale specializate ale UE:

 Banca Centrală Europeană răspunde de politica monetară europeană

 Serviciul European de Acţiune Externă  (SEAE) îi oferă sprijin Înaltului Reprezentant al

Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, funcţie deţinută în prezent de Federica
Mogherini. Aceasta conduce lucrările Consiliului Afaceri Externe şi trasează direcţiile
politicii externe şi de securitate comune, asigurând, în acelaşi timp, consistenţa şi
coordonarea acţiunilor desfăşurate de UE pe plan extern.
 Comitetul Economic şi Social European reprezintă societatea civilă, angajatorii şi salariaţii
 Comitetul Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale
 Banca Europeană de Investiţii finanţează proiectele de investiţii ale UE şi sprijină
întreprinderile mici prin intermediul Fondului european de investiţii
 Ombudsmanul European investighează plângerile privind proasta administrare de către
instituţiile şi organismele UE
 Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor  are rolul de a asigura protecţia datelor cu
caracter personal ale cetăţenilor
 Oficiul pentru Publicaţii publică informaţii despre UE
 Oficiul European pentru Selecţia Personalului  recrutează personal pentru instituţiile şi
organismele UE
 Şcoala Europeană de Administraţie organizează cursuri de formare în diverse domenii pentru
personalul instituţiilor UE
 numeroase agenţii specializate şi organisme descentralizate desfăşoară o serie de activităţi de
natură tehnică, ştiinţifică sau de gestionare

CONCLUZII
Spre deosebire de instituțiile politice naționale caracteristice industrialismului, noii etape
de evoluție a societății vest-europene îi corespund instituțiile comunitare. Departe de a
reprezenta o simplă prelungire și copiere a instituțiilor naționale, care continuă să își
îndeplinească rolul, ele sunt, în pofida unor asemănări, cu totul altceva, avînd personalitate și
atribuții proprii.

19
 Instituțiile comunitare sunt expresia puterii comunitare deoarece prin intermediul lor
respectiva putere își reașizează atribuțiile. Dacă din perspectiva unor forme exterioare de
organizare, ele nu se deosebesc în mod radical de instituțiile similare naționale, deoasebirea față
de acestea devine evidentă în cazul originii, scopului și structurii lor multinaționale, inclusiv în
ceea ce privește faptul că sunt purtătoare ale suveranității comunitare.
Funcționalitatea instituțiilor comunitare, fără să fac de prisos instituțiile naționale, se
realizează și cu concursul acestora din urmă, completînd-o.
Astfel, la nivel internaţional, Uniunea Europeană îşi măreşte influenţa odată cu
importanţa economică, iar standardul de viaţă al cetăţenilor şi locul său în forumurile
diplomatice, comerciale şi monetare. De asemenea consider că forţa pe care Comunitatea
Europeană o obţine, are la bază valorile comune ale democraţiei şi drepturile omului, care unesc
oamenii, menţinând, în acelaşi timp, diversitatea culturilor, limbilor naţionale precum şi
tradiţiilor. Uniunea Europeană a fost şi rămâne una din cele mai de succes creaţii din istoria
internaţională si a dreptului internaţional.
Această instituţie comunitară s-a format şi s-a afirmat pe parcursul unui proces evolutiv,
de durată, de trecere de la uniunea vamală la piaţa comună şi apoi la uniunea economică, iar în
perspectiva la o uniune politică şi militară. Acest proces istoric nu a decurs lin, din contră, s-a
concretizat prin manifestarea şi rezolvarea unor multiple contradicţii şi poziţii divergente,
expresii ale diversităţii de interese ale ţărilor participante. Pe acest fond evolutiv, Uniunea
Europeană şi-a dovedit şi se dovedeşte a fi cea mai viabilă formă de integrare economică inter-
statală, cu urmari pozitive asupra dezvoltării economice şi sociale a tuturor ţărilor componente,
cu consecinţe multiple benefice pe planul relaţiilor economice internaţionale.
În condiţiile actuale, Uniunea Europeană se constituie într-un centru economic de mare
forţă al lumii contemporane, influenţând puternic desfăşurarea relaţiilor economice
internaţionale: deţine poziţii strategice în sectoarele cheie ale economiei moderne, precum şi în
cele tradiţionale; dispune de un puternic aparat de cercetare; este prima putere comercială a
lumii, deţinând o pondere însemnată în comertul şi producţia mondială.

Bibliografie
1. Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, a
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
2. Tratatul de la Amsterdam semnat la 02.10.1997,intrat in vigoare la 01.05.1999
3. Corina Leicu, Drept Comunitar, Editura Luminalex, Bucuresti 1998.

20
 4. Diaconu Nicoleta, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001.
5. Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană –Instituţii, Mecanisme, ed.3, Editura C.H.
Beack, Bucuresti, 2007.
6. Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006.
7. Mazilu Dumitru, Integrare europeană. Drept comunitar şi Instituţii europene, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

8. Curtea de Conturi, în: www.eca.europa.eu

9. Consiliul Europei, în: www. europa.eu

Punctăm câteva dintre trăsăturile esenţiale ale organizaţiei internaţionale:

 în principiu, organizaţiile internaţionale sunt constituite de către state, fiind deci organisme interstatale sau
interguvernamentale;
 organizaţiile internaţionale sunt întotdeauna create în baza unei convenţii internaţionale, explicaţia fiind că
funcţionarea acestora implică, mai mult sau mai puţin, o limitare a competenţelor statului suveran;

21
 organizaţiile internaţionale au o existenţă proprie şi, într-o oarecare măsură, independentă de statele care le
compun (pe plan juridic, acest lucru se traduce prin recunoaşterea personalităţilor lor internaţionale, fără a putea
însă vorbi de o voinţă distinctă a acestora în raport cu aceea a statelor membre);
 organizaţiile internaţionale dispun de organe proprii, mai mult sau mai puţin diversificate, care le conferă
atributul de permanenţă;
 crearea unei organizaţii internaţionale presupune existenţa unor interese comune, de unde decurge necesitatea
cooperării între statele membre, ca şi natura şi structurile diferite ale organismelor internaţionale.
Structura organizatiilor internationale

Schema clasica a sistemului de organe al acestor organizatii cuprinde:

a)         – Un organ plenar sau o adunare plenara, ca organ suprem al organizatiei, in care sunt
reprezentate toate statele membre. De regula, acestea sunt reprezentate prin reprezentantii guvernelor
care, actionand in baza instructiunilor guvernelor, reprezinta in mod direct statele membre – acestea din
urma fiind unele fata de altele in raport de egalitate juridica.

b)         – Un organ cu compunere restransa, ca entitate executiva. Alegerea membrilor in cadrul acestui
organ se face prin votul tuturor statelor membre, cu respectarea principiului egalitatii de tratament,
potrivit caruia, prin rotatie, se asigura accesul tuturor statelor membre. Exista insa si organe cu
compunere restransa in care, in functie de competenta, participa numai anumite state. De exemplu, din
Consiliul de Securitate al ONU, fac parte 15 membri, intre care 5 membri permanenti – Franta, Anglia,
Rusia, China si SUA – iar 10 membri sunt desemnati, prin sistemul rotatiei, de catre Adunarea Generala a
ONU.
c)         – Un secretariat avand sarcini executorii.
Curtea Penala Internationala
Are urmatoarele organe integrate:
- Camerele de judecata
- Biroul procurorului
- Registratura
Clasificarea organelor:
a)         – in functie de compunere:
         organe plenare
         organe cu compunere restransa
b)         – in functie de competenta:
         organe cu competenta generala (Adunarea Generala a ONU)
         organe cu competenta specializata la un anumit domeniu (ex.: secretariatul are competenta
administrativa; CIJ are competenta jurisdictionala, Consiliul Economic si Social are competenta
economico-sociala etc.)

22