INTRODUCERE

Actualitatea temei. Sistemul administrativ al statului reprezintă unul din cele

mai importante structuri statale, care asigură realizarea politicilor interne şi externe
înstat, dezvoltarea economiei, culturii, agriculturii, etc., dar şi a societăţii prin
satisfacerea intereselor publice generale şi specifice.
Remarcăm că sistemul administrativ diferă de la un stat la altul, deoarece
acesta s-a format şi s-a dezvoltat fiind influenţat de un şir de diverşi factori culturali,
economici, sociali, geografici, care au adus schimbări în organizarea administrativă a
autorităţilor publice a teritoriului, a atribuţiilor, dar şi a modalităţilor de alegere,
numire şi instruire a puterilor de stat.
În acest context, la etapa actuală, ţinînd cont de fenomenul europenizării
administrative prin îmbinarea diferitor tehnici, valori, mecanisme şi forme de
organizarea a sistemului administrativ, este important de a stabili totuşi care sunt
acele elemente distincte, care deosebesc sistemul administraţiei publice centrale, dar
şi locale a statelor europene.
Gradul de cercetare al temei. Pentru efectuarea cercetării vizînd sistemul
administraţiei publice locale din Grecia, au fost analizate şi folosite opiniile autorilor
ruşi, români şi autohtoni în domeniu, şi anume: Якушев А. В. [6], Duculescu Victor,
Călinoiu Constanţa şi Duculescu Georgeta [3], Stănciulescu G. şi Androniceanu A.
[4], Tofan Dana Apostol [5], Bârgău Mihail şi Gureu Valeriu [2], care ne-au ajutat să
identificăm procedura de alegere a Preşedintelui şi formării Guvernului, atribuţiile
acestora, dar şi importanţa Parlamentului în organizarea şi activitatea administraţiei
publice centrale.

3
 Alături de sursele doctrinare o contribuţie utilă a avut-o Constituţia Greciei [1],
unde prin normele constituţionale au fost stabilite condiţiile, regulile şi prerogativele
proprii fiecărei puteri, care reprezintă garantul unei activităţi eficiente a acestora.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării. Investigaţia a necesitat
utilizarea unei metodologii moderne, bazată pe principii teoretico-ştiinţifice, şi anume:
metoda structural-funcţională, utilizată în analiza aspectului organizatoric, dar şi
funcţional, al administraţiei publice centrale din Grecia, dar şi a structurii Guvernului şi
Constituţiei actuale a Greciei; metoda istorico-evolutivă, a fost utilă în evoluţia
constituţionalismului grecesc, cu identificarea perioadelor şi legilor constituţionale care
au fost adoptate şi au funcţionat pe teritoriul Greciei; metoda deductivă, prin
identificarea atribuţiilor proprii fiecărei autorităţi prezentate în această lucrarea; metoda
sistemică, care a permis generalizarea informaţiei şi încadrarea ei într-un conţinut logic
şi coerent.

CAPITOLUL II: ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ADMINISTRAŢIEI

PUBLICE LOCALE
În opinia lui Eric Weil, două elemente sunt specifice statului modern: faptul
că legea este formală şi universală, că ea se aplică deopotrivă tuturor cetăţenilor,
fără excepţie, şi faptul că pentru deliberare şi execuţie guvernarea
se sprijină pe administraţie. De altfel, este foarte clar – afirmă Weil, că statul
modern n-ar putea exista fără administraţie, dar n-ar putea fi pură administraţie [3,
p. 462].
Crearea primelor regimuri şi state democratice a condus la înscăunarea
principiului separaţiei puterilor în stat, dar cu nuanţări, mai ales, practice, foarte
variate de la stat la stat, de unde şi o evoluţie diferită a conceptului de putere
executivă sau de administraţie publică.
În general, noţiunea de administraţie văzută în sens organizaţional sau
4
instituţional, excludea din conţinutul său chiar guvernul, conceput, mai degrabă, ca
un factor de conducere (guvernare), în timp ce „administraţia‖ în mod concret se
concentra pe activitatea administrativă de aplicare a legilor care- i limitau acţiunile
fie prin acte de autoritate ale puterii publice respective, fie prin acte de gestionare şi
administrare ce ţineau de dreptul privat.
În concepţia constituţională franceză tradiţională administraţia era înţeleasă
drept ,,acţiune a puterii prin procedee de putere publică‖ [4]. De asemenea, se
considera că administraţia publică reprezintă activitatea de prestare a serviciilor
publice, un ansamblu de servicii publice.
Dacă aceasta este viziunea franceză, în optica germană „administraţia este
activitatea statului pentru realizarea obiectivelor sale în interiorul sistemului
juridic, cu excepţia puterii judiciare‖ [1, p.27], sau, cu alte cuvinte, orice activitate
a statului sau a altui purtător al puterii publice, separată de puterea legislativă şi cea
judiciară reprezintă administraţie, într-o definiţie negativistă.
Sistemul administrativ trebuie conceput ca parte integrantă a sistemului
social, aflată în interacţiune permanentă şi reciprocă cu celelalte componente ale
acestuia. Astfel, pe de o parte, interesează modul cum mediul social furnizează
administraţiei publice impulsurile şi susţinerea necesare îndeplinirii misiunilor
acesteia. Pe de altă parte, se are în vedere faptul că sistemul administrativ este în
măsură să-şi formeze propriile capacităţi şi să- şi cuantifice nevoile, influenţând la
rândul său evoluţia mediului social.
Structurarea şi funcţionarea sistemului administrativ sunt condiţionate, în
mod obiectiv, de alte elemente de structură ale societăţii globale, legate între ele
printr-o serie de interacţiuni; el comunică cu acest mediu prin informaţii reciproce
şi prin procesul întrebare-răspuns. Întrebările adresate sistemului administrativ sunt
complementare, atât între ele, cât şi cu cele care emană din interiorul sistemului
administrativ însuşi, iar răspunsurile formulate de sistemul administrativ îmbracă
forma deciziilor şi acţiunilor concrete cu impact direct asupra societăţii.
În studiile comparative cu privire la autorităţile locale în Europa, a fost

5
remarcată dificultatea de a se ajunge la o clasificare satisfăcătoare a acestor
structuri (colectivităţi, entităţi etc.) cărora diferitele sisteme europene le recunosc o
existenţă juridică autonomă. Incertitudinilor de natură terminologică li se adaugă
faptul că analiza structurilor locale nu poate face abstracţie de forma de stat [5, p.
175].
Sub aspect terminologic, sintagma autorităţi locale reprezintă termenul
generic, utilizat în toate statele Uniunii, termenul de colectivitate teritorială fiind
folosit mai degrabă pentru a desemna suportul teritorial sau populaţia căreia i se
aplică competenţele acestor autorităţi.
În toate ţările Uniunii Europene, înfiinţarea autorităţilor locale a precedat-o
pe cea statală [5, p. 176].
Administraţia locală se compune din administraţia de nivel intermediar şi
administraţia de bază. La nivel european, comparativ, regăsim state în care nu
există nivel intermediar, ci numai nivelul de bază şi cel naţional. O a doua categorie
de state este formată din state cu un singur nivel intermediar, deci cu trei niveluri
de administraţie: de bază, intermediar , naţional –, denumit convenţional sistemul
departamental. În sfârşit, o a treia categorie de state
include state cu două niveluri de administraţie intermediară, deci cu patru niveluri
totale – sistemul regional.
O analiză comparativă la nivel european demonstrează că tendinţa quasi-
generală este spre sporirea dimensiunilor şi, prin aceasta a forţei colectivităţilor
teritoriale locale, în absenţa acestei evoluţii, autonomia locală rămânând
propagandistică. În Europa Occidentală, politica de descentralizare s- a manifestat
cu pregnanţă, începând cu anii ’60-’70, urmărind raţionalizarea descentralizării, cu
două obiective fundamentale: reorganizarea administrativă şi repartizarea
competenţelor. Reformele hărţii administrative au vizat două mari direcţii:
reorganizarea colectivităţilor teritoriale locale de bază, prin reducerea numărului
acestora şi sporirea dimensiunilor lor şi regionalizarea. În paralel, s-a urmărit să nu
se multiplice numărul eşaloanelor inferioare.
6
 2. ADMINISTRAREA PUBLICĂ ÎN GRECIA
Efortul Statului Elen de a introduce noţiunea de calitate în administraţia
publică a început odată cu planul „Ioannis Kapodistrias”(8) din anul 1997, numit
după primul guvernator al Greciei independente, care prevede modificări structurale
în administraţia publică prin conferirea de competenţe centrale unor servicii locale.
Guvernul considera acest plan a fi un pas necesar către modernizarea administraţiei
de la nivel local.
Unele dintre cele mai importante obiective ale planului au fost modernizarea
sistemului administrativ prin oferirea de servicii de calitate înaltă cetăţenilor din
zonele urbane şi rurale şi promovarea transparenţei în gestionarea resurselor
financiare şi garantarea legitimităţii prin aplicarea responsabilă a politicilor
autorităţilor locale vizavi de cetăţeni. La sfârşitul anilor 1990 a fost înfiinţată în
cadrul Secretariatului General al Administraţiei Publice din Ministerul de Interne o
Unitate Specială privind Eficienţa şi Calitatea. Acest lucru a continuat prin adoptarea
de către Parlamentul Elen a unei legi în anul 2004, Legea nr. 3230/2004 privind
înfiinţarea unei Direcţii de Calitate şi Eficienţă în cadrul Secretariatului General al
Administraţiei Publice. Această lege prevede instituirea unei reţele de direcţii
similare în toate ministerele şi instituirea unui sistem integrat de management al
performanţei, introducerea modelelor de calitate (în principal CAF) şi a politicilor şi
un premiu de calitate pentru cele mai performante organizaţii publice.
Unitatea responsabilă pentru promovarea CAF este Direcţia de Calitate şi
Eficienţă a Secretariatului General al Administraţiei Publice.
Statele europene unitare cunosc fie un sistem cu un singur nivel de
administraţie locală (Luxemburg, Grecia, şi Portugalia), fie un sistem cu două
niveluri de administraţie locală (Danemarca, Irlanda, Olanda, Regatul Unit al

7
Marii Britanii, Suedia), fie un sistem cu trei niveluri de administraţie locală
(Franţa, Italia, Spania).
Statele unitare ale UE sunt Grecia, Luxemburg şi Portugalia. În aceste ţări,
administraţia centrală este de departe nivelul de guvernare cel mai puternic. În
Portugalia, un referendum organizat în anul 1998 pentru stabilirea de regiuni
administrative cu competenţe executive nu a primit
acordul populaţiei. În Grecia, funcţionează trei niveluri administrative. În 1994,
prefecturile au fost transformate în „guverne autonome prefecturale‖ bazate pe
principiul democraţiei.
Statele unitare cunosc un grad mai mic sau mai mare de descentralizare
administrativă în funcţie de raporturile de dependenţă dintre organele locale şi cele
centrale. Descentralizarea administrativă reprezintă deci sistemul în care autorităţile
reprezentative alese la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale au posibilitatea de
a supraveghea satisfacerea intereselor lor speciale prin organe alese de cei
administraţi şi cu mijloace financiare proprii.

8
 CONCLUZII

În urma cercetărilor şi analizelor efectuate în prezenta lucrare, bazate pe studiul

doctrinar şi legal-constituţional ce vizează identificarea caracterului distinct al
sistemului administraţiei publice centrale din Grecia, a prezentării aspectelor de
organizare şi funcţionare a acesteia, am ajuns la următoarele concluzii:
În Grecia, funcţionează trei niveluri administrative. În 1994, prefecturile au
fost transformate în „guverne autonome prefecturale‖ bazate pe principiul
democraţiei. Statele unitare cunosc un grad mai mic sau mai mare de descentralizare
administrativă în funcţie de raporturile de dependenţă dintre organele locale şi cele
centrale. Descentralizarea administrativă reprezintă deci sistemul în care autorităţile
reprezentative alese la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale au posibilitatea de a
supraveghea satisfacerea intereselor lor speciale prin organe alese de cei administraţi
şi cu mijloace financiare proprii
În final, stabilim că Grecia reprezintă o republică parlamentară, în cadrul căreia
preşedintele are un rol distinct, avînd atribuţii atît legislative, cît şi executive, cele
legislative le împarte cu Parlamentul, iar cele executive cu Guvernul, în acest ultim
sens formînd sistemul administraţiei publice centrale, alături de structurile
guvernamentale.

9
 BIBLIOGRAFIE

Acte normative:
1. Constituţia Greciei adoptată la data de 11 iunie 1975 (cu modificările
ulterioare).

Literatură de specialitate:
2. Bârgău Mihail, Gureu Valeriu. Drept constituţional comparat: Curs universitar.
– Chişinău: CEP USM, 2009;
3. Duculescu Victor, Călinoiu Constanţa, Duculescu Georgeta. Drept
constituţional comparat. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. – Bucureşti: Lumina Lex,
1999;
4. Stănciulescu G., Androniceanu A. Sisteme comparate de administraţie publică
europeană. – Bucureşti: Editura Economică, 2001;
5. Tofan Dana Apostol. Instituţii administrative europene. – Bucureşti: C.H.
Beck, 2006;
6. Якушев А.В. Конституционное право зарубежных стран. Курс лекций. –
М.: „Издательство ПРИОР”, 2000.

10
Surse internet:
7. http://en.wikipedia.org/wiki/Greece
8. http://www.migratie.md/country/greece

11