Introducere

Noțiunea de administrație publică a condus la o diversitate de definiţii, în funcţie de

diferiţi factori precum evoluţia istorică, mediul economic, social şi politic în care aceasta s-a
dezvoltat1:
1.din perspectiva corelaţiei ei cu activitatea executivă - administraţia este o componentă a puterii
executive, fără a fi singura componentă a acesteia.
2.din punct de vedere funcţional şi organic - este un ansamblu de activităţi şi mijloace prin care
anumite persoane morale urmăresc satisfacerea unei nevoi de interes general;
3.prin prisma scopurilor, mijloacelor sale şi regimului juridic specific - care presupune
realizarea interesului public prin intermediul său cu sprijinul puterii publice .
Administraţia publică mai poate fi receptată ca un cumul de servicii publice destinate să
satisfacă anumite interese generale, regionale sau comunale, statul nefiind singurul care
înfiinţează servicii publice. În mod evident, judeţele şi comunele, prin calitatea lor de
colectivităţi locale, îşi pot organiza propriile servicii în vederea satisfacerii intereselor lor, dar,
între interesele locale şi cele naţionale nu există o separare completă, ci, dimpotrivă, atât unele
cât şi altele au întotdeauna o anumită înrâurire asupra bunului mers al statului. Aşadar, putem
vorbi de o administraţie publică locală în cuprinsul căreia intră organisme care sunt abilitate să
satisfacă interese care privesc, în primul rând, cetăţenii din localitate şi care se caracterizează
prin faptul că titularii cărora le este încredinţată administrarea acestor interese nu deţin puterea
de la autoritatea centrală, ci de la corpul electoral local, prin procesul votării4 .
Procesul de constituire a administraţiei româneşti a fost unul îndelungat, întins pe mai
multe sute de ani, într-o istorie zbuciumată, marcată de poziţia geografică a României la
intersecţia a trei mari puteri: Imperiul Otoman, Rusia şi Imperiul Austro-Ungar. În diferite
momente ale existentei sale, administraţia şi structurile statului au fost marcate de modelele celor
trei mari puteri. Apariţia formelor „moderne” ale administraţiei a avut loc la sfârşitul secolului
XIX şi începutul secolului XX, moment până la care existau trei ţări române: Muntenia (Ţara
Românească), Moldova şi Transilvania, fiecare având propriile instituţii şi propria administraţie.

Administraţia publică, în mod tradiţional, presupune două elemente de bază:

- Executarea legii – cuvântul “lege” fiind înţeles în accepţiunea “lato sensu”, de act normativ cu
forţa obligatorie şi nu în accepţiunea “stricto sensu”, de act juridic al Parlamentului.
- Prestarea de servicii publice în limitele legii. Prin serviciul public se înţelege activitatea
organizată sau desfăşurată de o autoritate a administraţiei publice pentru a satisface nevoi sociale
în interes public.

1
http://www.publicresearch.ro/library/files/sistem_administrativ_dragos_dinca_ro.pdf
Capitoulul I . Noțiunea de sistem administrativ
Sistemul administrativ al unui stat sau uniuni de state poate fi definit ca un ansamblu
coerent de structuri, institutii si reglementari interdependente prin care se înfaptuieste activitatea
de administratie publica, ca proces real.2 În sensul teoriei sistemelor, sistemul
administrativ apare ca un subsistem al mediului social, ce reprezinta, în acelasi sens, un sistem
integrator, de mare complexitate.Prin urmare, sistemul administrativ trebuie conceput ca parte
integranta a sistemului social, aflata în interactiune permanenta si reciproca cu celelalte
componente ale acestuia.
Într-un sens foarte larg, societatea reprezintă un mod organizat de existență în sfera
fenomenelor vieții . Totodată, prin societate se înțelege totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă,
fiind legați între ei prin anumite raporturi economice. Societatea presupune așadar, o existență a unor
grupuri de persoane în cadrul unei comunități, existență care are la bază o serie de relații.În
doctrină, se consideră că “sistemul este un obiect complex, alcătuit dintr-un număr de elemente,
deci, un ansamblu organizat. Elementele componente se comportă ca “părți” în raport cu sistemul
din care fac parte și ca “sisteme” în raport cu propria lor structură. Unul și același element este, în
același timp, subsistem față de întregul în care intregrează si sistem față de elementele ce-i sunt
subordonate.”Astfel, se conturează ideea potrivit căreia sistemul social este alcătuit din diferite
alte subsisteme, ca elemente componente, administrația publică fiind un asemenea subsitem. În
opinia unor autori , administrația publică reprezintă “aparatul de gestiune al problemelor publice”.
Ea este, prin natura sa, “subordonată unor scopuri care îi sunt exterioare. Rolul administrației,
structurile și metodele sale depind de societatea în care ea se găsește inserată, de mediul său.”
Alți autori susțin că administrația publică este “un sistem care există și funcționează nî
cadrul unui macrosistem de organizare socială a societăților globale”. În cadrul societății,
a acestui sistem macrosocial, “există și alte forme de organizare, în afara sistemului
administrației publice, constituind, pentru acesta din urmă, mediul social în care există și
funcționează”.Tot în doctrină , este propus un model cibernetic al societății globale,
alcătuit din trei paliere: palierul de bază – “executorul social” (societatea, cetățenii);
palierul de mijloc – “aparatul administrative al statului” (administrația publică) și palierul de
vârf – autoritățile publice (Parlament, Președinte, Guvern).3 Administrația publică apare,
deci, ca o structură intermediară între palierul politic și cetățeni.

Din perspectiva analizei sistemice, “activitatea specifică administraţiei publice se

desfăşoară prin intermediul unei multitudini de forme instituţionale ce constituie un angrenaj
instituţional, ale cărui principii de organizare variază în funcţie de problemele puse, de
presiunile exterioare şi de preocupările proprii, dar care presupune şi integrarea sa în mediul
social, politic şi economic existent cu multiple diferenţieri în spaţiu şi timp”.Aşadar, “sistemul
administrativ al unui stat sau uniuni de state poate fi definit ca un ansamblu coerent de

2
http://www.scritub.com/stiinta/drept/Conceptul-de-sistem-administra2222011712.php
3
http://www.publicresearch.ro/library/files/sistem_administrativ_dragos_dinca_ro.pdf
structuri, instituţii şi reglementări interdependente prin care se înfăptuieşte activitatea de
administraţie publică, ca proces real” . Practic, conform teoriei sistemelor, sistemul
administrativ apare ca un subsistem al mediului social, ce reprezintă, în acelaşi sens, un sistem
integrator, foarte complex.Astfel, sistemul administrativ nu poate fi conceput decât ca parte
integrantă a sistemului social aflată în interacţiune permanentă şi reciprocă cu celelalte
componente ale acestuia. Totodată, în literatura de specialitate, se vorbește despre sintagma
mediu al sistemului administrativ – ecosistem, care semnifică “un ansamblu de elemente
susceptibile de a exercita o influenţă asupra funcţionării sistemului sau care sunt influenţate
la rândul lor, de către acesta”.
Se susține că “structurarea şi funcţionarea sistemului administrativ sunt condiţionate, în
mod obiectiv, de alte elemente de structură ale societăţii globale, legate între ele printr-o serie
de interacţiuni; el comunică cu acest mediu prin informaţii reciproce şi prin procesul întrebare-
răspuns” . Întrebările adresate sistemului administrativ sunt complementare, atât între ele, cât
şi cu cele care emană din interiorul sistemului administrativ însuşi, iar răspunsurile formulate
de sistemul administrativ îmbracă forma deciziilor şi acţiunilor concrete cu impact direct
asupra societăţii.Se consideră că tot acest proces de schimb şi comunicare dintre sistemul
administrativ şi mediul exterior, creează două situaţii , şi anume: pe de o parte, sistemul poate
fi deschis către mediul, prin schimburile complexe de informaţii care au loc, dar în acelaşi
timp, sistemul administrativ tinde să-şi creeze propriul determinism intern, limitându-şi
comunicaţiile cu exteriorul; pe de altă parte, “acest sistem se poate plasa într-o situaţie de
dependenţă sau să încerce să-şi controleze şi să domine mediul, creând un centru autonom de
putere şi propriile valori”.
În calitatea sa de sistem autonom, în raport cu celelalte subsisteme şi chiar cu mediul
social, politic, administraţia publică se consolidează pe baza unor mecanisme directe sau
indirecte, care stabilesc gradul său de autonomie. Astfel, sistemul administrativ se
distanţează de sistemul politic şi devine un sistem distinct cu propria sa identitate, deşi
rămâne sub influenţa politicului.4

4
Salvador Parrado Diez, Sisteme administrative comparate,Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași,2006, pg 57
 Capitolul II. Componentele sistemului administrative
Abordata într-o viziune sistemică, activitatea specifica administratiei publice se
desfasoara prinintermediul unei multitudini de forme institutionale ce constituie un angrenaj
institutional, ale carui principii de organizare variaza în functie de problemele puse, de presiunile
exterioare si de preocuparile proprii, dar care presupune si integrarea sa în mediul social, politic
si economic existent cu multiple diferentieri în spatiu si timp.5 Sistemul administrativ al unui stat
sau uniuni de state poate fi definit ca un ansamblu coerent de structuri, institutii si reglementari
interdependente prin care se înfaptuieste activitatea de administratie publica, ca proces real. În
sensul teoriei sistemelor, sistemul administrativ apare ca un subsistem al mediului social, ce
reprezintă, în acelasi sens, un sistem integrator, de mare complexitate.
Prin urmare, sistemul administrativ trebuie conceput ca parte integrantă a sistemului
social, aflata în interactiune permanenta și reciprocă cu celelalte componente ale acestuia.
Astfel, pe de o parte, intereseaza modul cum mediul social furnizeaza administratiei
publice impulsurile si sustinerea necesare îndeplinirii misiunilor acesteia. Pe de alta parte, se are
în vedere faptul ca sistemul administrativ este în masura sa-si formeze propriile capacitati si sa-si
cuantifice nevoile, influentând la rândul sau asupra evolutiei mediului social.
Structurarea si functionarea sistemului administrativ sunt conditionate deci, în mod
obiectiv, de alte elemente de structura ale societatii globale, legate între ele printr-o serie de
interactiuni; el comunica cu acest mediu prin informatii reciproce si prin procesul întrebare-
raspuns. În acest proces, întrebarile acced catre sistemul administrativ printr-o retea de
comunicatii si sunt complementare, atât între ele, cât si cu cele care emana din interiorul
sistemului administrativ însusi. La rândul lor, raspunsurile pe care le da sistemul administrativ
iau forma deciziilor si actiunilor concrete cu impact asupra evolutiei societatii.
Astfel, în doctrină se susține că sistemul administrativ îşi constituie bazele proprii de existenţă
şi funcţionare cu următoarele elemente componente:
 Birocraţia;
 Tehnocraţia;
 Tehno-birocraţia

5
Onofrei M, - Sisteme administrative comparate, Iasi, 2003
 1. Birocratia se poate defini ca "sistemul în care preponderenta în directia realizarii
afacerilor publice, apartine serviciilor administrative, adica birourilor". Birocratia presupune ca
administratia sa înregistreze urmatoarele mutatii:
a) - sa se transforme într-o lume îngradita, capabila sa reziste impulsurilor exterioare. Ea
devine astfel independenta de corpul electoral si de guvernanti care nu mai exercita asupra sa o
influenta directa. În aceasta optica, Statutul functionarului public, din democratiile europene,
maximizeaza securitatea profesionala si garanteaza autonomia acestuia, iar administratia se
constituie ca o categorie sociala, o corporatie care are interese proprii.
b) - tinde sa devina un centru de putere, în masura sa dobândeasca forta politica si
capacitate de decizie.

Puterea birocratica a fost considerata, uneori, inevitabila si binefacatoare. În acest sens,

potrivit lui Max Weber, aparitia statelor moderne a fost legata de constituirea unui corp de
lucratori intelectuali, specializati, dotati cu independenta si stabilitate.
La rândul sau, A. Mathiot considera ca birocratia are avantaje apreciabile, deoarece
functionarii publici, recrutati în functie de talentul lor, mentin continuitatea statului si a
serviciilor publice.În alte opinii (A. Touraine), se considera ca birocratia este incompatibila cu
principiile democratiei, deoarece afacerile publice sunt încredintate unor functionari neimplicati
politic. Chiar daca activitatea administratiei ramâne functionala în raport cu natura si regulile
sale, ea înregistreaza disfunctionalitati din punct de vedere al intentiilor si semnificatiilor sociale.

2. Tehnocratia se defineste ca "sistemul în care preponderenta în directia realizarii

afacerilor publice, apartine tehnicienilor".6 Aceste persoane iau anumite decizii în functie de
considerentele de eficacitate tehnica, fara a face referiri la exigentele politice. Spre deosebire de
agentii dintr-o organizatie birocratica, tehnocratii nu se multumesc numai sa aplice regulile, ci au
facultatea de a crea, de a impune noutatile.Implantarea tehnocratilor genereaza iluzia realizarii
controlului politic de catre administratie, Max Weber semnala deja o ascensiune publica
irezistibila a tehnicienilor, care pe de o parte reduce rolul si puterea politicului, iar pe de alta
parte, genereaza fenomenul de confuzie între omul politic si expert.
Preponderenta tehnicienilor în cadrul sistemului politic este consecinta unui fenomen
general al societatii industriale, dominata de tehnocrati. Complexitatea proble- melor de
rezolvat. a dus la aparitia unei noi paturi sociale formata din ingineri, savanti, manageri, la o
"casta a tehnologilor". Pe aceasta J. K. Galbraith o numeste "tehnostructura" si este formata din
specialisti care detin fiecare câte o parte din informatiile necesare întregului ansamblu ce va
detine puterea. În opinia lui Maurice Duverger, aceasta evolutie va conduce la o osmoza treptata
între tehnicienii privati si cei publici, care au aceeasi origine si apara aceleasi interese.
Pe de alta parte, influenta tehnocratilor asupra afacerilor publice este contestata; în
absenta omogenitatii sociale si a unei doctrine proprii, specialistii nu vor putea constitui un grup
dominant în cadrul sistemului politic. În masura în care tehnocratia compromite jocul politic si
secretul de stat, ea devine incompatibila cu principiile democratiei.
 3. Tehno-birocratia este o alianta între virtutiile de organizare si competentele de ordin tehnic.
Cele doua notiuni nu se suprapun; puterea birourilor nu se sprijina întotdeauna pe specializare si
calificare tehnica. Invers, câmpul tehnocratiei îl depaseste pe cel birocratic, în masura în care
fenomene analoage se produc în afara cadrului administrativ.

Tehnocratia poate sa aduca birocratiei, forta si prestigiu si sa o puna în valoare prin imprimarea
unui caracter dinamic. La rândul sau, birocratia constituie un punct de sprijin pentru tehnocratie.
Tehnicienii care se bazeaza pe aparatul birocratic devin mult mai capabili si mai competenti.

În concluzie, tehno-birocratia reprezinta un model rational de organizare a sistemului

administrativ public, capabil sa atinga un înalt grad de eficienta, fiind bazat pe cunostinte
tehnice.
Integrarea sistemului administrativ în mediul social

Sistemul administrativ se afla în relatii de interconditionare cu mediul sau sistemul

social de care este determinat si asupra caruia actioneaza. În acceptiune de mediu, sistemul social
este format din mai multe elemente distincte asezate într-o structura ierarhizata, dar aflate în
interactiune. În aceasta acceptiune, componentele sistemului social sunt, conform opiniei lui
J.W.Lapierre, urmatoarele7

 sistemul politic, compus din institutiile si organizatiile politice;

 sistemul biosocial. Acesta cuprinde ansamblul proceselor sociale care în gruparile
umane, asigura conditiile necesare cresterii demografice;
 sistemul ecologic, care cuprinde relatiile populatiei cu spatiul pe care îl
amenajeaza si pe care traieste;
 sistemul economic, care se refera la modul de organizare a activitatilor de
productie si de schimburi de bunuri si servicii;
 sistemul cultural, definit prin ansamblul valorilor materiale si spirituale create de
societatea omeneasca de-a lungul istoriei. El cuprinde în sens larg, obiceiurile,
normele, institutiile si organizatiile prin care se propaga valorile culturale în
societate.

Este de admis ca absenta sistemului administrativ dintre componentele sistemului social

implica integrarea sa în sistemul politic, ceea ce contravine si principiului de separatie a puterilor
în stat. Totusi, aceste sisteme sunt interdependente si unele dintre ele exercita influente
determinante asupra evolutiei altora. În consonanta cu cele de mai sus, prezinta interes teza
liberala a primatului politicului. Pentru liberali, sistemul politic guverneaza prin propriile sale
legi, poseda o realitate proprie, ireductibila la alte subsisteme sociale, si mai mult, functionarea
sa regulatoare, este fundamentala pentru ansamblul societatii. Potrivit acestor interpretari,

7
http://www.scritub.com/stiinta/drept/Conceptul-de-sistem-administra2222011712.php
autonomia politicului semnifica faptul ca sistemul politic îsi gaseste în el însusi principiile
explicative. Desi sunt conditionate de elemente exterioare, structurile politice determina
structurile economice si sociale. Astfel, proprietatea privata asupra mijloacelor de productie nu
determina într-o atât de mare masura natura institutiilor politice, iar uccesiunea lor nu este legata
de transformarile tehnice. În aceasta viziune, puterea politica, se considera a fi la originea
sistemului economic, a claselor sociale si a constiintei de clasa.
În viziunea liberala traditionala, sistemul politic este indispensabil pentru a asigura
ordinea si pacea sociala. Argumentele aduse, în acest sens, sunt urmatoarele:
– pentru a deveni o realitate istorica, orice societate are nevoie de o forta de impuls,
iar aceasta forta este puterea politica;
– politica este în cautarea binelui comun; ea transcede interesele particulare în
numele interesului general;
– istoria a dovedit ca vointa politica, nu numai ca învinge conditiile social-
economice, dificultatile geografice, traditiile culturale si structurile familiale, dar
mai ales, le modifica profund.
Pe aceeasi traiectorie se înscrie si opinia sociologilor americani, care considera ca politica
este în centrul integrarii tuturor componentelor analitice ale sistemului social (Parsons). Sistemul
politic uneste interesele indivizilor si ale grupurilor, asigura comunicarea si socializarea politica.
Vointa politica conduce la convertirea cererilor provenind din mediu în decizii si în actiuni care
asigura regularizarea sistemului social, în ansamblu.
Teza cu privire la primatul politicului asupra sistemului social a fost contrazisa de Marx,
care considera ca structura economica a societatii este fundamentul real al edificiilor juridic si
politic. El avea sa fundamenteze teza cu privire la primatul infrastructurilor. Pentru marxisti,
relatiile fundamentale din societate sunt raporturile de productie dintre oameni si natura sau
dintre oameni si locul lor de munca. Ele releva urmatorii factori: conditiile naturale, tehnice,
organizarea si diviziunea sociala a muncii. Modurile de productie determina institutiile familiale,
religioase, politice, juridice care formeaza suprastructurile societatii.Din acest motiv, puterea
politica nu ar reprezenta decât un instrument de dominare a unei clase de catre alta. Dreptul
devine expresia raporturilor sociale impuse în sistemul capitalist de catre burghezie, în calitate de
clasa conducatoare. Ideologia era un ansamblu de valori si convingeri prin care burghezia dorea
sa impuna întregii societati un "mod de viata", în care statul sa fie reprezentantul interesului
general al societatii.
Totusi, este de admis ca statul nu este un simplu instrument al clasei dominante, ci
dispune de o anumita autonomie fata de aceasta. Aceasta autonomie a statului îi permite, în egala
masura, sa satisfaca interesele economice ale gruparilor sociale care detin puterea politica, dar sa
realizeze si alte obiective de interes public larg.Institutiile puterii de stat poseda însa o coeziune
interna specifica. Potrivit analizei marxiste, sistemul administrativ contine doua componente:
aparatul represiv de stat si aparatele ideologice de stat.Aparatul represiv de stat este unic si
apartine în întregime domeniului public. El functioneaza în caz de violenta si restabileste, prin
forta, conditiile politice în vederea asigurarii unui climat normal raporturilor economice si
sociale.
Aparatele ideologice de stat sunt multiple si provin, atât din domeniul public, cât si din cel
privat. Ele functioneaza în exclusivitate pe criterii ideologice. Nici o clasa politica nu poate sa
detina în mod durabil puterea de stat, fara a recurge la structurile ideologice si culturale, care sa
constituie cadrul luptei politice. Aceste structuri dobândesc si pastreaza o autonomie relativa.
Asadar, sistemul administrativ public trebuie sa se adapteze constrângerilor provenind de
la elementele sistemului social, care o influenteaza extrem de mult. Dar, dupa cum am vazut,
analiza liberala traditionala, bazata pe voluntarism politic, face din administratia publica un
instrument de actiune asupra sistemului social. Analiza marxista plaseaza administratia printre
mijloacele de constrângere ale statului si o considera ca o superstructura determinata de
raporturile de productie, dar dispunând de o relativa autonomie.8

8
Gabriela Stănciulescu și Armenia Androniceanu, Sisteme comparate de administratie publica europeană,
Ed.Economică, București,2001
Capitolul III- Metoda comparative

Metoda comparativă este definită ca fiind „ansamblul demersurilor și al procedeelor, care

se înlănțuie potrivit unei proceduriraționale, menite să facă spiritul juridic să constate și
să înțeleagă, printr‐un proces ordonat, metodic și progresiv, de confruntare și de comparare,
asemănările, diferențele și cauzele acestora, adică în cele din urmă să desprindă raporturile
existente între structurile și funcțiile termenilor de comparat ce aparțin unei ordini juridice
diferite.”
Pe continentul european, problema metodologiei s‐a pus pentru prima dată în dreptul
german, în a doua jumătate a secolului al XIX‐lea. În Franța, Edouard Lambert a fost primul care
a lansat o dezbatere asupra acestor chestiuni în cadrul Congresului Internațional de Drept
Comparat, organizat la Paris, în anul 1900. Teoretizarea unui instrument științific precum metoda
comparativă a necesitat multă rigoare și dedicare. Astfel, evoluția doctrinei, în ceea ce privește
metoda comparativă, a parcurs mai multe etape. La începuturi, în Franța, demersul comparativ a
fost unul pur empiric, nefiind cunoscută clasificarea comparației în micro și macro‐comparație.
Care a fost obiectul de studiu, din această perioadă, al metodei comparative? Autorii s‐au
concentrat, în principal, pe studiul legislației și al codurilor din diverse jurisdicții. Așadar,
obiectivul principal a fost cunoașterea progresului din alte țări în ceea ce privește domeniul
juridic. Și totuși, această abordare a fost virulent criticată. În principal, i s–a reproșat lipsa
cursivității metodologice, datorită faptului că a fost realizată superficial și fără referiri
contextuale.
Cele patru elemente esențiale, deduse din definiția metodei comparative sunt: realizarea
unui comparațiisistemice, existența unuiscop precis, utilizarea a cel puțin doitermeni de
comparat și apartenența termenilor de comparat la două ordini juridice diferite.
Metoda comparativă impune utilizarea a cel puțin doi termeni de comparat. Termenul de
comparat este noțiunea care „înglobează particulele juridice elementare” din cadrul unor ordine
juridice diferite, adică „regulile, instituțiile juridice, funcțiile sau problemele juridice care sunt de
comparat.”Nu în ultimul rând, este indispensabilă, pentru metoda comparativă, existența a cel
puțin două ordini juridice diferite în care să se regăsească termenii de comparat pentru a putea
proceda la comparare eficientă. Nu este exclusă utilizarea mai multor ordini juridice,
însă aceasta alegere o va face comparatistul în funcție de pregătirea sa și de scopurile urmărite.
Deși, inițial, comparatiștii au avut tendința de a îngloba cât mai multe ordini juridice în studiile
lor, acum, din dorința de a conferi un plus de profunzime cercetării (în pofida vizibilei pierderi
cantitative), ordinele juridice comparate sunt în număr mai redus.Literatura de specialitate a
susținut, în mod întemeiat, ineficiența utilizării noțiunii de tertium comparationis, întrucât
compararea se face întotdeauna utilizând ordini juridice concrete. Raportarea la o unitate de
măsură exterioară și prestabilită nu poate fi efectuată, deoarece aceasta nu există și nici nu ar
putea exista în cadrul dreptului.
 Astfel, prin metoda comparativă înțelegem o ustensilă epistemologică necesară în
studiile de drept comparat prin care comparatistul se detașează de propriul sistem de drept,
pentru a putea întreprinde o cercetarea interdisciplinară a mai multor ordini juridice străine
(demers obiectiv), în vederea nuanțării asemănărilor și a diferențelor de substanță între termenii
de comparat din ordini juridice diferite (demers subiectiv).
 Concluzii
Administraţia publică, văzută în linia tradiţională a serviciului public, reprezintă un ansamblu
de autorităţi, agenţi şi organisme, care, sub impulsul puterii politice, are menirea să asigure
multiplele intervenţii ale statului modern în viaţa particularilor, prin puterea centrală sau
autorităţile locale.
Administraţia publică mai poate fi receptată ca un cumul de servicii publice destinate să
satisfacă anumite interese generale, regionale sau comunale, statul nefiind singurul care
înfiinţează servicii publice. În mod evident, judeţele şi comunele, prin calitatea lor de
colectivităţi locale, îşi pot organiza propriile servicii în vederea satisfacerii intereselor lor,
dar, între interesele locale şi cele naţionale nu există o separare completă, ci, dimpotrivă,
atât unele cât şi altele au întotdeauna o anumită înrâurire asupra bunului mers al statului.