Ministerul Educației al Republicii Moldova

Academia de Administrare Publică

Specialitatea Administrare Publică

Referat

la Știința administrației

Tema: Noțiune de structură a administrației publice

Elaborat: Iurie Onica, Gr.120 MP,

frecvență redusă

Controlat: Tatiana Șaptefrați, dr., conf. univ

Chișinău, 2016
1
 Cuprins:

Introducere…………………………………………………………………….…..3
1.Noțiuni generale privind structura sistemului administratie publice.............5
2.Noțiunea de administrație publică în țări din UE ……………………….…10
Concluzie…………………………………………………………………………14
Bibliografie………………………………………………………………………15

2
 Introducere
Transformarile intervenite în Republica Moldova dupa prabusirea imperiului sovietic in
plan politic, economic si social, au determinat in mod firesc schimbari de substanta si in planul
concret al organizarii si functionarii administratiei statului.
Mutatiile survenite in cadrul sistemului de administrare sunt cu atat mai pregnante, cu cat
transformarile induse la nivelul acestuia, au capatat consistente, in urma adoptarii Constitutiei
republicii Moldova la 29 iulie 1994.
Atît în plan structural-organizatoric, cat si cel material-functional, administratia publica a
capatat o noua filosofie, dobandind o configuratie inedita in sistemul global al administratiei din
Republica Moldova. Fiind chemata sa satisfaca interesul general exprimat prin lege,
administratia publica constituie activitatea prin care se exercita legea, ea fiind foarte strans legata
de puterea executiva. Si daca activitate de stat este o activitate de organizare a relatiilor sociale,
ideea de organizare fiind punctul-cheie in administrarea publica, in sens larg “administratia
publica este o activitate de organizare a anumitor relatii sociale, mai concret a legilor si a
celorlalte acte ale organelor statului”.
O organizare optima nu poate fi rezultatul intamplarii, orice organizare trebuie
fundamentata stiintific. Deci, functionarea rationala si eficienta a administrarii publice cere
implimentarea metodelor stiintifice de organizare a activitatilor administrative. Aceasta este cu
atat mai important pentru Republica Moldova, unde stiinta adminisratiei dace primii pasi si
elaborarile teoretice in acest domeniu sunt actuale si tin sa fie urmate de indrumari practice
pentru organele administratiei publice.
Administratia tarii este incredintata unor autoritati statale, ele fiind administratia centrala
si unitatile sale teritoriale precum si administratia locala, chemata sa administreze interesele
colectivitatilor locale, in conformitate cu Constitutia Republicii Moldova.
Pornind de la acest rationament putem mai bine sa ne dam seama care sunt deosebirile
dintre autoritatile administratiei publice locale si diferitele servicii publice ale administratiei
publice centrale de specialitate (ministere, departamente) care actioneaza intr-un anumit
teritoriu, dar sunt structuri exterioare ale anumitor autoritati administrative centrale. E necesar de
precizat ca in cadrul structurii teritoriale a organelor administratiei locale si centrale, relatiile
dintre ele sunt foarte variate si, in fine, ele trebuie sa colaboreze reciproc, deoarece au un scop
comun - organizarea serviciilor publice pentru cetatenii din teritoriu. Organele administratiei

3
publice pot activa eficient in conditiile cand toate transformarile din societate se efectueaza intr-o
consecutivitate bine determinata si au un suport legislativ adecvat, care le-ar permite nu numai
sa dirijeze aceste procese, dar sa se reformeze ele insele, pornind de la cerintele inaintate de
evolutia societatii.

4
 1.Noțiuni generale privind structura sistemului administratie publice
Prin structura sistemului administratiei publice intelegem felul în care se organizeaza
realizarea administratiei publice ca activitate.
Ca activitate, administratia publica inseamna organizarea executarii si executarea legii in
cele mai diferite domenii de activitate sociala si in raport cu anumite colectivitati umane care
alcatuiesc sistemul social-global, in raport cu care se realizeaza administratia publica. Primul
criteriu de organizare a colectivitatilor sociale este celteritorial care se refera la intreaga
populatie a tarii si se aplica pe intreg teritoriul statului si in unitatile teritorial-administrative ale
acestuia.
Un alt criteriu de constructie a sistemului administratiei publice este cel functionalcare
scoate in evidenta particularitatea domeniului in care se realizeaza administratia publica.
          Administratia publica, ca activitate, nu poate fi realizata dintr-un singur centru aflat pe
teritoriul statului, ci trebuie organizata in asa fel incat sa asigure nevoile societatii, in general, dar
si al colectivitatilor sociale din toate unitatile teritorial administrative ale statului. Pentru acest
lucru, organele administratiei publice sunt constituite in raport de teritoriul statului si in functie
de unitatile administrativ teritoriale ale acestuia. La nivel central, exista organe centrale ale
administratiei publice cum ar fi ministerele, care au competenta pe teritoriul intregii tari si
actioneaza in diferite domenii si ramuri de activitate de interes national.
In afara acestor organe centrale ale administratiei publice si unitatile lor in teritoriu, in
unitatile teritorial administrative ale statului mai sunt constituite si organele administratiei locale,
care realizeaza activitati de interes local, legate de viata si activitatea oamenilor care alcatuiesc
colectivitatile sociale din comune, orase, municipii si judete.
          Constructia organelor administratiei locale, se face pe principul autonomiei locale, ca
principala caracteristica a sistemului de organizare democratica a statului si are la baza
descentralizarea administrativa.
          Pentru întelegerea mai bine a acestor notiuni, trebuie sa facem comparatie intre
centralizarea si descentralizarea administrativa.
          Centralizarea administrativa presupune, din punct de vedere organizatoric, subordonarea
ierarhica a autoritatilor locale fata de cele centrale, iar din punct de vedere functional, emiterea
actului de decizie de catre autoritatile centrale si executarea lor de catre cele locale.

5
 În ceea ce priveste descentralizarea administrativa pe baza principiului autonomiei locale,
mentionam ca, din punct de vedere politic aceasta releva democratia, deoarece da posibilitatea
locuitorilor diferitelor localitati sa participe la gestiunea publica.
          Din punct de vedere administrativ, descentralizarea la nivel teritorial ofera posibilitatea
realizarii unei administratii in cunostinta de cauza si in functie de  nevoile si interesele locale, de
catre reprezentanti ai colectivelor locale si de functionari care se afla sub controlul administratiei
locale. Deci, descentralizarea este opusa centralizarii, rezolvarea problemelor locale nu se mai
face de functionari numiti de la centru, ci de catre cei alesi de corpul electoral sau selectati pe
baza de concurs.
          Autoritatile locale numai sunt subordonate celor centrale, iar actele lor (chiar daca nu sunt
conforme cu legea) nu mai pot fi anulate de autoritatile centrale, ci de catre autoritatile din afara
sistemului administrativ, din sfera puterii judecatoresti, ori in cadrul unui sistem jurisdictional
special constituit.
Administraţia publică atât ca şi concept dar şi ca activitate reprezintă un demers
eminamente interdisciplinar, încercarea de a oferi o definiţie completă într-o singură frază este
aproape sigur sortită eşecului (Waldo, 1978, p. 171). Dificultatea încercării de a cuprinde
întreaga sferă a administraţiei într-o definiţie universal valabilă provine din complexitatea
conceptului la nivel abstract dar şi datorită multitudinii de activităţi care pot fi incluse în sfera
acestui concept. Totuşi, orice intenţie serioasă de studiu a domeniului porneşte de la stabilirea
unor graniţe generale ale acestuia, încercarea de identificare a unor definiţii alternative care să
ofere o imagine generală asupra subiectului discutat nu poate fi decât binevenită. Această
încercare de definire ne ajută să plasăm conceptul într-un context politic, economic şi social şi ne
permite să identificăm trei mari abordări privind studiul administraţiei publice. Iată câteva
definiţii ale administraţiei publice:
1. Administraţia Publică este componenta executivă a statului, mijloacele prin care
scopurile şi obiectivele statului sunt puse în practică (Corson, Harris, 1969, p. 142-143). (Public
Administration... is the action part of government, the mean by which the purpose and goals of
government are realized)
2. Administraţia Publică este preocupată în principal cu mijloacele necesare
implementării valorilor politice (Pffifner, Presthus, 1967). (Public administration as a field is
mainly concerned with the means for implementing political values)

6
 3. Administraţia publică se identifică cel mai bine cu componenta executivă a
guvernământului (Davis, 1973) (Public Administration can be best identified with the executive
branch of government.)
4. Administraţia publică este (Nigro, Nigro, 1989): un efort concertat de grup într-un
context public; acoperă toate cele trei ramuri ale puterii în stat: executivă, legislativă, judiciară;
are un rol important în formularea proiectelor de politică publică şi astfel face parte din procesul
politic; diferă de sectorul privat; dar are legături strânse cu grupuri şi indivizi privaţi pentru
oferirea servicilor către comunitate.
5. Administraţia publică reprezintă arta şi stiinţa managementului aplicată afacerilor de
stat (Waldo, 1988). Putem spune fără reţineri că studiul administraţiei publice necesită
obligatoriu o abordare interdisciplinară. E adevărat că nici una dintre definiţiile menţionate
anterior nu îşi asumă un caracter universal valabil, dar fiecare relevă o parte dintre aspectele la
care ne referim atunci când vorbim despre administraţie publică.
Din cele 5 definiţii menţionate putem afirma că administraţia publică presupune o gamă
variată de activităţi, este interesată de formularea şi implementarea proiectelor de politică
publică, este identificată în special cu latura executivă a guvernământului, diferă de sectorul
privat, şi are un rol decisiv în implementarea şi supravegherea respectării legii (adaptat Stillman,
1996, p.3).
Analiza administraţiei publice poate fi realizată pe mai multe planuri: - Putem privi
administraţia din prisma activităţilor desfăşurate în cadrul instituţiilor publice (activitatea
rutinieră) – deci avem o perspectivă descriptivă; - De asemenea putem privi administraţia
pornind de la scopul său (ce ar trebui să fie administraţia) şi construcţia sa – designul instituţiilor
publice, structura administrativă, modele de organizare şi funcţionare etc. În acest caz avem o
perspectivă normativă; - Nu în ultimul rând putem privi administraţia din prisma ideilor,
conceptelor sau principilor (la nivel abstract) care permit o evoluţie a doemniului de studiu. În
acest sens vorbi de o perspectivă cognitivă.
Dat fiind caracterul interdisciplinar şi complex, desigur şi abordările sau paradigmele
administraţiei publice sunt multiple având rădăcini în domenii precum ştiinţele politice,
economie, sociologie, drept, filosofie, etc.

7
 Etimologia cuvântului "administraţie". Definirea noţiunii de "administraţie” este cu atât
mai necesară, cu cât cunoaşterea ştiinţifică a unei anumite materii, presupune identificarea
noţiunilor cu care operează ştiinţa care are drept obiect materia respectivă.
Cuvântul administraţie este de origine latină, însemnând “slujbă”, "îngrijire", “mod de
folosinţă” a unor bunuri. Cuvântul latin administer are înţelesul de "ajutor al cuiva", "slujitor",
"executant" sau "instrument". Astfel, s-a ajuns la cuvântul administraţie cusemnificatia "serviciul
celui mic", "a celui supus" sau „activitate subordonată sub comandă". Cuvântul administraţie are
şi o explicaţie de ordin instituţional, însemnând totalitatea organelor de stat prin care se
desfăşoară activitatea de administraţie.
A administra mai înseamnă în acelaşi timp "a conduce", "a gospodări" o întreprindere, o
instituţie, un patrimoniu sau o parte a acestuia. Persoanele fizice sau juridice care exercită
"atribuţii de adninistrare se numesc "administratiori". Stricto sensu, în dreptul administrativ prin
administrare se înţelege dreptul real de posesiune şi de folosinţă al persoanelor fizice sau
juridice, organelor şi instituţiilor statului asupra bunurilor aflate în proprietatea acestora sau care
le sunt atribuite în vederea îndeplinirii atribuţiilor lor.
În teoria administraţiei publice orice activitate de natură executivă reprezintă un fapt
administrativ, care presupune ca esenţă o activitate de organizare sau, de combinare a unor
mijloace în vederea înfăptuirii până la fapte materiale concrete a unor obiedctive (valori,
comenzi, servicii), stabilite de autorităţi ale statului ierarhic superioare.
Administraţia în general, are următoarele dimensiuni:
· socială determinată de acţiunile realizate pentru satisfacerea unor interese şi nevoi ale unor
grupuri sau comunităţi umane;
· organizatorică determinată de acţiunile de creare a unor structuri organizaţionale şi de
conducere prin care se adaugă îndeplinirea atribuţiilor organelor şi instituţiilor administraţiei;
· politică determinată de obiectivele politice ale organelor centrale ale administraţiei de stat, a
căror înfăptuire asigură îndeplinirea atribuţiilor statului.
Administraţia de stat cuprinde toate autorităţile publice care desfăşoară o activitate
fundamentală pentru realizarea funcţiei executive a statului, de administrare a proprietăţii
statului, a patrimoniului istoric, cultural naţional, a colectivităţilor umane. Această activitate
administrativă poate fi desfăşurată în domenii ca: economie, industrie, comerţ, educaţie, cultură,
sănătate, ştiinţă, cercetare, apărare etc.

8
 Potrivit regretatului profesor Antonie Iorgovan, administraţia de stat este acea formă de
manifestare a fenomenului administrativ care constă în conducerea executării şi executarea
efectivă a legilor, inclusiv prin realizarea de servicii publice, precum şi a celorlalte acte ale
organelor de stat îndeplinite de organele administraţiei de stat, în realizarea puterii de stat.
Definiţia teoriei administraţiei. Prin ştiinţă, în general, se înţelege un ansamblu sistematic
de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire sau un ansamblu de cunoştinţe dintr-un anume
domeniu.
Totodată, ştiinţa se mai defineşte ca fiind cunoaştere, cunoştinţă despre ceva sau pregătire
intelectuală, instrucţie, învăţământ. Pentru a avea statutul de ştiinţă teoria administraţiei publice
ar trebuie să conţină următoarele elemente:
· un obiect propriu de cercetare;
· metode şi tehnici de cercetare ştiinţifice;
· capacitatea de a formula principii general valabile.
Denumirea de ştiinţă administrativă semnifică aşadar o disciplină care are ca obiect de
studiu acţiunile şi activităţile specifice autorităţilor, instituţiilor şi serviciilor de natură
administrativă.
Teorii cu privire la ştiinţa administraţiei au fost elaborate pentru prima dată de oamenii
de ştiinţă din Germania şi Austria în secolul al XVII-lea, care au predat în universităţi cursuri
cameralistice; în limba germană, cuvântul “kameralien” se traduce prin "ştiinţa administraţiei".
Primul autor al unei lucrării de ştiinţe cameralistice a fost Lorenz von Stein prin Teoria
administraţiei, apărută în opt volume la Stuttgart, între anii 1866-1884.
În Franta, bazele ştiinţei administraţiei se pun in prima jumătate a sec. al XIX-lea de către
CHARLES-JEAN BONNIN care a considerat-o ştiinţă exactă. Obiectul actual al ştiinţei
administrative se regăseşte în teoria administraţiei publice sub forma studiului activităţii
autorităţilor, instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi a relaţiilor dintre acestea şi cetăţeni.
Teoria administraţiei publice are în vedere îmbunătăţirea structurii şi activităţii
adminstraţiei în scopul creşterii eficienţei acestui serviciu pe care statul îl asigură cetăţenilor.
Ştiinţa administraţiei ca disciplină socială şi politică, studiază ce este administraţia şi ce ar trebui
să fie administraţia. Scopul ştiinţei administraţiei este ca, printr-o organizare raţională şi eficientă
a aparatului administrativ, prin utilizarea unor metode stiintifice, să se folosească resurse umane,
materiale şi financiare cît mai mici pentru obţinerea unei eficienţe cît mai mari în activitatea

9
administraţiei. Totodată, ştiinţa administraţiei ca disciplină social-politică ajută la activitatea de
legiferare prin propuneri de lege organică.

2.Noțiunea de administrație publică în țări din UE

Conceptul de administraţie publică publică î-şi are originile în interiorul statului.
Aristotel a distins trei forme de exprimare a puterii. Acestea pot fi traduse, folosind o
terminologie modernă ca putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească. În vreme
ce în statul absolutist activităriile statale ca întreg earau numite „administraţie”sau guvern,
separarea organizaţională a puterilor a dus la îngustarea conceptului de administraţie.
Administraţia, în consecinţă a devenit componentă a puterii executive, care a fost separată de
puterile legislative şi judecătorească. 8 Prin „administraţie publică” înţelegem organismele care
sunt în mod direct subordonate puterii politice şi care sunt în serviciul executivului în cadrul
procesului politic . Într-o abordare doctrinară administraţia publică constă în folosirea teoriilor şi
proceselor manageriale, politice şi juridice în vederea realizării mandatelor guvernării legislative,
executive şi judecătoreşti, pentru a asigura regementările şi serviciile pentru societate în
ansamblu, cât şi pentru segmentele acesteia.
Rolul administraţiei publice nu este în mod limitat acela de punere în practică a politicii
deoarece aceasta participă la asemenea alte procese de pregătire a politicii. În consecinţă,
administraţiile publice se prezintă în general sub forma ministerelor plasate sub autoritatea unui
ministru. Se poate face distincţia între statele membre în care ministerele sunt foarte vaste şi
integrate şi statele membre în care ministerele sunt entităţi cu dimensiuni relativ reduse,
specializate în formularea politicilor, în timp ce agenţiile sunt create pentru punerea în practică a
acestor politici. Majoritatea ţărilor europene fac parte din prima categorie. Danemarca, Finlanda,
Suedia şi Marea Britanie fac parte din cea de a II-a categorie, deşi în Danemarca şi Marea
Britanie găsim ministere/departamente relativ mari. Exemplul tipic pentru această a II-a
categorie este Suedia care posedă un sistem de agenţii începând din anii 1830 şi unde 98% din
personalul administraţiei centrale este angajat la aceste agenţii.
În alte ţări, „agentificarea” este un fenomen, mai recent, fiind rezultatul unui proces de
modernizare bazat pe ipoteza că agenţiile sunt mai eficiente în punerea în practică a politicilor,
deoarece ele au dobândit un nivel suficient de autonomie la nivel financiar şi de personal. Ideile

10
care susţin această evoluţie au fost pe larg dezbătute în literatura referitoare la noul management
public, care a avut importante repercursiuni asupra conceptului public în general.
Noul management public poate fi descris ca un ansamblu de idei şi mai puţin ca o teorie
şi se bazează, pe de-o parte, pe un „managerialism” axat pe întreprinderea privată şi, pe de altă
parte, pe teoria „alegerii publice” în sectorul public. Administraţia guvernului suedez se împarte
în departamente ministeriale (sau ministere) foarte mici şi în autorităţi administrative centrale
(sau agenţii executive). Cele 270 de agenţii sunt independente de guvern în domenii referitoare la
aplicarea legii şi la exercitarea autorităţii faţă de particulari sau de autorităţile locale.
Autorităţile administrative au o poziţie independentă, distinctă de cea a guvernului sau a
Parlamentului (Riksdag), ceea ce, într-o anumită măsură, este similar cu rolul tribunalelor în
anumite state membre. Atunci când autorităţile administrative aplică legea în fiecare caz în parte,
ele au dreptul să o facă fără interferenţa autorităţilor politice ale statului. Această diviziune în
departamente şi în autorităţi administrative semnifică, de asemenea, că administraţia centrală
suedeză se confruntă cu probleme intrinseci referitoare la controlul agenţiilor (de exemplu,
referitor la problema de a şti dacă administraţia aplică corect legislaţia comunitară) care ar trebui,
teoretic, să fie exercitat prin intermediul numirii directorilor de agenţie de către guvern, la fel ca
şi prin decizii privind funcţionarea şi finanţarea agenţiilor, concretizat prin contractele de
gestiune.
Marea Britanie nu are constituţie scrisă în forma unui singur document. Cea mai
imortantă trăsătură a Constiuţiei Britanice este ceea ce se numeşte „supremanţia Parlamentului”
Aceasta însemnaă că parlamntul poate aproba sau respinge orice lege doreşte şi hotărârile sale
primează faţă de cele date de instanţe. Aceasta face ca ministrul britanic şi cabinetul său să fie
foarte puternici findcă atâta timp cât ei controlează majoritatea în Camera Comunelor, ei pot
promulga ce legi doresc. În Marea Britanie au fost aplicate reforme încă de la sfârşitul anilor ”80
în scopul de a transfera/delega agenţiilor numite „Next Steps” cel mai mare număr posibil de
funcţii executive îndeplinite de ministerele guvernului central şi de a separa punerea în aplicare a
acestora de politică. Această reformă vizează să consolideze eficienţa administraţiei publice şi să
garanteze managementul performant al acestor servicii. Agenţiile au relaţii de tip contractual cu
ministerele, deoarece ele depind de acestea şi au un înalt grad de responsabilitate faţă de public
în ceea ce priveşte administrarea conştiincioasă a serviciilor cu care sunt însărcinate. În jur de
60% din funcţia publică britanică este angajată în agenţii. În statele membre care au ministere

11
integrate, cum este cazul Franţei şi al Germaniei (atât la nivelul central cât şi la nivelul de
landuri), aceste ministere sunt în general organizate după o structură piramidală clasică.
Totuşi, această organizare nu semnifică în mod necesar faptul că majoritatea membrilor
aparatului guvernamental central al statelor membre ale UE lucrează în capitală, unde direcţiile
politice de bază ale ministerelor sunt în mod obişnuit stabilite. Din contră, majoritatea
personalului guvernului central al statelor membre este dispersat în toată ţara. Această formă de
gestiune poate fi denumită administraţia regională a statului. Aceasta poate fi de mai multe
feluri.
Primul tip regrupează unităţile administrative cu obiectiv unic, fiind vorba în general de
birourile regionale ale unui minister sau ale unei agenţii centrale.
Al doilea tip de unităţi regionale ale statului înglobează birourile autorităţilor polivalente,
cu responsabilităţi extinse, cum ar fi, de exemplu, prefecturile în Franţa şi consiliile
administrative ale comitatelor nîn Suedia.
Al treilea tip de autorităţi regionale ale statului sunt cele care depind de două sau mai
multe ministere de la nivel central, cum sunt de exemplu birourile regionale ale Guvernului
Marii Britanii.
Un criteriu pertinent de diferenţiere pentru structurile politico–aministrative priveşte
relaţia şi modul de comunicare dintre structurile politice şi administrative din minister. În unele
state membre, responsabilii politici sunt asistaţi de propriul lor „cabinet” care asigură contactele
cu administraţia publică. Asemenea cabinete există în Belgia, Franţa, Italia, Spania şi Portugalia.
Personalul cabinetului este de obicei foarte legat de ministrul lor sau de ministrul adjunct pe plan
politic.
În practică, adesea, aceştia sunt funcţionari permanenţi, dar nu în mod obligatoriu.
Filozofia care susţine existenţa cabinetelor este aceea conform căreia responsabilul politic are
încredere totală într-un mic număr de persoane care îl asistă cu loialitate în pregătirea politicii
publice. În alte state membre, există contacte directe între nivelurile politic şi administrativ. În
acest cadru sunt posibile mai multe opţiuni: în Marea Britanie şi în Irlanda15, de exemplu,
secretarul permanent, care este funcţionar principal, este un funcţionar neutru care nu are dreptul
de a fi membru de partid şi care nu este înlocuit o dată cu schimbarea guvernului.
Cealaltă variantă, pentru care a optat Germania, de exemplu, presupune existenţa unui
funcţionar politic care, la discreţia Guvernului, îşi exercită funcţiile sale la cel mai înalt nivel din

12
minister. În plus, cele mai multe administraţii publice sunt legate de instituţii publice, adică de
organisme care, pentru executarea anumitor sarcini, sunt relativ independente de guvern. Aceste
organisme funcţionale, care sunt în general sub control politic indirect, de exemplu prin numirea
consiliului de administraţie, există în cele mai multe state membre. Non-governmental public
bodies în Marea Britanie, enti pubblici non economici în Italia, établissements publics în Franţa
şi în Grecia, organismes d”intérêt public în Belgia şi Zelfstandige bestuursarganen (organisme
administrative independente) în Olanda sunt exemple pentru acest tip de organisme.

13
 Concluzie

Statul poseda o vointa proprie superioara, prin natura sa, vointei indivizilor. Aceste idei
au permis sa se formuleze teoria inexistentei raspunderii statului în anumite sectoare de activitate
administrativa, ajungându-se apoi la  fundamentarea "actelor discretionare ", acte pentru  care
administratia nu "este supusa nici unui judecator ".
Conform doctrinei reies urmatoarele notiuni în  ceea ce priveste notiunea de
administratie: în esenta sa, administratia este exercitata de puterea executiva, cu excluderea
raporturilor executivului cu organismele de drept international.
Administratia se realizeaza sub un regim de putere politica prin prerogative si
constrângeri exorbitante de la dreptul comun.
Când administratia se realizeaza, exceptional, sub un regim de drept comun, ea nu pune
probleme juridice specifice.
Se poate defini administratia ca fiind exercitiul puterii executive sub un regim de putere
publica.
Trebuie remarcat ca puterea publica nu se caracterizeaza numai prin derogari " în plus "
de la regimul juridic al simplilor particulari dar si prin derogari " în minus ".
Alaturi de prerogativele administratiei exista anumite constrângeri, care sunt cunoscute
de simplii particulari : persoanele private pot sa se decida pentru alegerea unui lucru din orice
motiv ( interes, generozitate, capriciu ) care nu este nici ilicit, nici imoral, pe când administratia
nu se poate decide decât pentru  motive de interes public; întreprinderile private pot sa-si atraga
liber angajatii si functionarii, pe când administratia trebuie sa deschida concurs pentru  recrutarea
de personal si sa recurga la licitatie pentru  plasarea afacerilor sale.
Astfel, puterea politica este definita ca un regim juridic, caracterizat prin prerogative si prin
constrângeri exorbitante de la dreptul comun, recunoscute sau impuse celor care actioneaza
pentru  exercitarea suveranitatii nationale.

14
 Bibliografie:
1.Profiroiu Alina, Popescu Irina, Bazele administraţiei publice, Editia a treia, Editura
Economică, Bucureşti 2005;
2.Iftimioaie, Cristian, Vedinas, Verginia, Sandu, Teodora-Gabriela, Urziceanu, Carmen,
Administraţia publică locală în România în perspectiva integrării europene, Editura Economică,
Bucureşti 2005;
3.Costea, Margareta, Introducere în administraţia publică, Editura Economică,Bucureşti 2000;
4.Ioncică, Maria, Pădurean, Mihaela, Şchiopu, Andreea, Tală, Mădălina, Economia serviciilor,
Editura Economică, Bucureşti 2005;
5.Platis, Magdalena, Economia Sectorului Public, Editura Universităţii din Bucureşti,Bucureşti
2005;
6.Iftimioaie, Cristian, Relaţiile externe ale administraţiei publice locale, EdituraEconomică,
Bucureşti 2000; 
7.Profiroiu, Marius, Managementul strategic al Colectivităţilor locale, EdituraEconomică,
Bucureşti, 1999;
8.Profiroiu, Alina, Pilotajul serviciilor publice, Editura Economică, Bucureşti, 2001; 
9.Profiroiu, Marius, Parlagi, Anton, Crai, Eugen, Etică şi corupţie în administraţia publică,
Editura Economică, Bucureşti, 1999;
10.Matei, Lucica, Popescu, Ion, Dincă, Dragoş, Instituţiile administraţiei publice, Editura
Economică, Bucureşti, 2002;
11. Shafritz, Jay, Hyde, Albert, Classics of Public Administration, Second Edition, TheDorsey
Press, Chicago, Illinois, 1987

15