Curs 1

Administraţia publică între artă și știinţă

Administraţia publică este o ştiinţă şi o artă. Acest adevăr este “un copil” al secolului
XX. Una din cele mai mari realizări ale acestui secol a fost constituirea ştiinţei administraţiei.
Arta de a conduce oamenii, considerată secole de-a rândul un dar dat de Dumnezeu
personalităţilor remarcante, a obţinut o bază raţională, ştiinţifică. Administraţia publică s-a
intercalat cu procesul de conducere politică şi administrativă de stat, devenind o activitate
profesională a celor mai active grupuri de oameni. Teoria administraţiei publice
contemporane înglobează în sine ideile politice ale marilor gânditori antici Platon şi Aristotel,
filozofilor politici ai epocii Renaşterii, italianului N. Machiaveli, englezilor T.Gobbs şi John
Lock, francezilor S. Montesquieu şi J.J. Rousseau, fondatorului democraţiei americane, T.
Jefferson şi întemeietorilor constituţiei americane J. Washington, D. Medison, A. Hamilton,
cunoscutului cercetător a democraţiei americane A.Tocquevill, filosofilor germani E. Kant,
Gh. Heghel, K. Marx. Un aport substanţial în elaborarea teoriei şi practicii administraţiei
publice au adus savanţii americani contemporani, printre ei se află eminentul activist de stat a
S.U.A., T. Roosevelt.
Autorii americani consideră că America a creat arta şi ştiinţa conducerii în
organizaţiile mari şi a exportat experienţa sa în toate ţările lumii. Din punct de vedere al
dreptului administrativ, administrația a fost definită ca fiind “o formă de realizare a politicii
de stat, sau drept activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legilor și a
celorlalte acte ale organelor statului, îndeplinită de acestea, prin realizarea puterii de stat...”
Noţiunea de administraţie publică reprezentând noţiunea fundamentală pentru Dreptul
administrativ, prezentarea principalelor concepte cu care această disciplină operează va
începe firesc, cu analiza acesteia.
Dacă în doctrina, legislaţia şi jurisprudenţa interbelică din ţara noastră s-a utilizat în
principal, noţiunea de administraţie publică, la care s-a revenit după 1990, în toată perioada
postbelică a fost folosită exclusiv noţiunea de administraţie de stat, consacrată prin
Constituţiile socialiste şi legislaţia epocii. Faţă de această situaţie se naşte întrebarea dacă este
vorba de noţiuni diferite sau de una şi aceeaşi noţiune, cu alte cuvinte, dacă sintagma
administraţie de stat este diferită ca înţeles de sintagma administraţie publică sau dimpotrivă
se identifică cu cea din urmă. Din analiza regimurilor constituţionale româneşti, caracteristice
fiecărei epoci, rezultă că spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima parte a secolului XX,
prin noţiunea de administraţie publică, larg utilizată, se avea în vedere, de regulă, atât
activitatea administraţiei centrale cât şi a administraţiei locale, aceasta din urmă fiind
caracterizată prin autonomie locală, rezultat al descentralizării administrative, principii de
bază ale organizării administraţiei publice locale. Noţiunea de administraţie publică acoperea,
astfel, atât activitatea administraţiei statale cât şi activitatea administraţiei locale, sfera
administraţiei publice fiind mai largă decât a administraţiei de stat, prin includerea şi a
administraţiei publice locale. Dimpotrivă, în timpul regimului socialist, administraţia de stat
s-a limitat la activitatea organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat, între care exista
o strictă subordonare. Fără a fi utilizată ca atare, noţiunea de administraţie publică se
identifica cu noţiunea de administraţie de stat, în absenţa unei administraţii specifice
autorităţilor autonome, alese la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, distinctă de
administraţia de stat sau centrală.
Bazele conceptuale ale teoriei administrației publice
După anul 1990, s-a revenit la aceleaşi principii ale organizării şi funcţionării
administraţiei publice caracteristice României interbelice, anterioare regimului socialist,
ţinându-se cont însă de orientarea Europei occidentale în această privinţă, la care în
permanenţă legislaţia, jurisprudenţa şi doctrina de la noi se raportează. Prin urmare, între
administraţia publică şi administraţia de stat există un raport de la întreg la parte,
administraţia de stat reprezentând o componentă a administraţiei publice, alături de
administraţia locală. Astfel, la nivelul colectivităţilor locale întâlnim atât decizii
administrative, având un interes exclusiv local (spre ex., construirea unei şcoli într-o comună)
cât şi atribuţii cu caracter statal (spre ex., atribuţiile de autoritate tutelară). Pornind de la
premisa “Cunoaşterea ştiinţifică a unei anumite materii presupune, după cum este unanim
admis, identificarea noţiunilor (…)” , Antonie Iorgovan manifestă o scrupulozitate deosebită
faţă de rigorile logicii formale, cercetând cu mare atenţie genul proxim şi diferenţa specifică
din definitorul noţiunii administraţie publică. Astfel, stabileşte că administraţia publică este
specia fenomenului administrativ care cuprinde faptele administrative ce au ca finalitate
realizarea valorilor politice. În ceea ce priveşte fenomenul administrativ, acelaşi autor, făcând
o sinteză a doctrinei franceze, arată că acesta prezintă următoarele trăsături: a) este un
fenomen social; b) presupune organizarea unor mijloace pentru atingerea unor obiective; c)
obiectivele sunt stabilite de o autoritate superioară; d) se extinde până la activitatea de
înfăptuire materială a obiectivelor. În cazul administraţiei publice, fiind vorba de valori
politice, care sunt de interes public, acestea se realizează în regim de putere publică. Rezultă
că definiţia administraţiei publice are ca gen proxim sfera faptelor administrative, iar ca
diferenţă specifică realizarea valorilor politice, în regim de putere publică. Deci sfera noţiunii
“administraţie publică” conţine faptele administrative, îndeplinite în regim de putere publică,
având ca finalitate realizarea valorilor politice. Revenind la autorii americani mai sus
menționaţi, aceștia consideră că America a creat arta şi ştiinţa conducerii în organizaţiile mari
şi a exportat experienţa sa în toate ţările lumii. Posibil că este aşa, dacă este vorba despre
management – teoria şi practica conducerii în organizaţiile de producere. În ceea ce priveşte
administraţia publică, atunci în această sferă etaloane nu există, fiindcă fiecărui sistem politic
şi regim politic îi sunt caracteristice anumite schimbări cauzate de principii speciale, forme de
organizare şi metode de reglare şi dirijare a proceselor sociale. Legităţile obiective, generale
ale activităţii politice şi administrative a statului nu sunt specifice, dar nici nu determină
modele concrete de conducere. Modelele de conducere se formează în baza generalizării
experienţei naţionale şi internaţionale, a inovaţiilor ştiinţifice în domeniu. Teoria
administraţiei, ca si alte ştiinţe socio-politice, este internaţională. Această teorie este o sinteză
a cunoştinţelor acumulate de cercetătorii autohtoni şi străini şi o sinteză a practicilor politice
naţionale şi internaţionale. Aspectul dominant este analiza problemelor de organizare şi
funcţionare a administraţiei în țara dată. Teoria administraţiei publice cuprinde principiile de
activitate a instituţiilor publice în organizarea şi conducerea proceselor sociale şi economice,
mecanismelor de adoptare şi realizare a deciziilor în cele mai importante probleme ce apar în
societate, atât la nivel naţional, cât şi regional şi local. Această teorie a apărut la intersecţia
ştiinţelor sociale şi umanitare – sociologia, politologia, ştiinţele economice. În această ordine
de idei teoria administraţiei publice constituie rezultatul cercetărilor, creativităţii
reprezentanţilor diferitor discipline ştiinţifice. Istoria administraţiei se naşte, fără greş, din
istoria statelor moderne și însoţește, indubitabil, sfera politicului. Evoluţia de la absolutismul
regal la democraţia contemporana este, desigur, şi istoria schimbării structurilor și a modului
de funcţionare a administraţiei ca principal agent care duce la îndeplinire dezideratele
politice, fiind cel care determină, în fapt, priorităţile societăţii. Aşa a evoluat administraţia,
spre exemplu, de la principiul organizării ierarhice centralizate la mecanisme mai nuanţate și
mai flexibile care permit materializarea principiilor descentralizării administrației și
desconcentrării serviciilor publice.
Noile tendinţe politice şi ideologice se reflectă, fără greş, în mecanismele și reacţiile
administraţiei care, prin complexitatea nevoilor societăţii moderne actuale, îşi depăşește rolul
clasic apolitic şi devine o structura supra-politică. Analiza noţiunii de administraţie publică
presupune şi lămurirea celor două sensuri ale sale. Pe de-o parte, identificăm un sens
funcţional, material atunci când folosim noţiunea de administraţie publică cu înţelesul de
activitate desfăşurată de anumite structuri administrative. Pe de altă parte, identificăm un sens
organic atunci când folosim aceeaşi noţiune pentru a delimita respectivele structuri
administrative, deci când ne referim la organele care realizează această activitate. Sub aspect
funcţional, administraţia publică reprezintă activitatea de organizare a executării şi executare
în concret a legilor, urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei
funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către particulari. Sub aspect
organizatoric, administraţia publică constă într-un ansamblu de autorităţi publice prin care, în
regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii, se prestează servicii
publice. Evocarea celor două sensuri ale noţiunii de administraţie publică ridică în mod
inevitabil, problema organismelor care o înfăptuiesc, denumite generic structuri
administrative, în legislaţie şi, implicit, în doctrină fiind utilizată când noţiunea de autoritate a
administraţiei publice, când cea de organ al administraţiei publice. Din analiza
reglementărilor constituţionale şi legislative româneşti observăm că, spre deosebire de
Constituţiile socialiste (1948, 1952 şi 1965) şi legislaţia adoptată în baza acestora, unde se
întâlneşte exclusiv noţiunea de organ al administraţiei de stat, actuala Constituţie utilizează
cu predilecţie noţiunea de autoritate a administraţiei publice, şi în mai mică măsură, noţiunea
de organ al administraţiei publice.
Din cercetarea mai aprofundată a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie nu
rezultă însă vreo distincţie care s-ar putea face între cele două noţiuni, fiind vorba despre una
şi aceeaşi categorie juridică, ce desemnează structurile care înfăptuiesc administraţia. În
analiza sa asupra conceptului de administrație publica profesorul Ioan Vida porneşte de la
constatarea: “Conceptul de administraţie, fie în accepţiunea sa publică, fie în cea privată,
naşte o serie nesfârşită de întrebări la care răspunsurile sunt date în maniere diferite, în
funcţie de autori, de perioada istorică în care au fost formulate sau de teoriile care stau la baza
acestora, inclusiv de scopurile care le determină”. Aşa stând lucrurile, pentru a găsi o
trăsătură comună pentru termenul “administraţie”, autorul recurge la etimologia cuvântului,
arătând că “În vechiul drept roman ad minister, termen de la care derivă termenul
administraţie din zilele noastre, avea sensul de a duce la îndeplinire o misiune comandată”, de
a servi. Este vorba deci de o activitate care urmăreşte realizarea unor valori stabilite de o
autoritate superioară sau, cu alte cuvinte, care serveşte, de unde şi noţiunea de serviciu public.
Utilizând argumente ale ştiinţei administraţiei şi de natură sociologică, autorul arată că, în
cazul administraţiei publice, autoritatea superioară o constituie instituţiile politice şi ele decid
care sunt valorile de interes general pe care aceasta trebuie să le realizeze. Întrucât interesele
particulare, chiar dacă se pot grupa în categorii de interese comune, nu coincid cu interesul
general, administraţia publică beneficiază de puterea publică, pentru a-şi îndeplini misiunile.
Astfel, se ajunge la definiţia generală potrivit căreia administraţia publică este activitatea
executivă, pusă sub semnul comenzii sau delegării de atribuţii, care realizează obiective
stabilite la nivelul instituţiilor politice, în regim de putere publică. Stabilirea sferei şi
conţinutului administraţiei publice se face de Parlament, prin lege. Se observă că această
definiţie are în vedere sensul material-funcţional al administraţiei publice. În continuare,
autorul afirmă că, potrivit concepţiei structuraliste “(…) administraţia nu mai poate fi
concepută într-o dublă accepţiune, organică şi materială (sublinierea noastră), deoarece
elementele de structură sunt concepute ca o integrare a unei activităţi într-un cadru
organizatoric determinat”. Inspirându-ne din rezultatele oferite de cei doi cercetători, optăm
pentru următoarea definiţie: Administraţia publică este activitatea executivă pusă sub semnul
comenzii sau delegării de atribuţii de la nivelul instituţiilor politice, desfăşurată de autorităţi
sau instituţii publice anume constituite, care îşi realizează obiectivele în regim de putere
publică. Potrivit acestei definiţii, administraţia publică prezintă următoarele trăsături
definitorii: • este un ansamblu de structuri sau forme organizatorice, care au ca trăsătură
comună faptul că desfăşoară o activitate executivă, de pe poziţii de autoritate faţă de
particulari, în vederea realizării unor obiective politice ; • prin activitate executivă, în acest
caz, se înţelege activitatea de organizare a executării legii sau executarea directă a legii ;
• regim de putere publică înseamnă, în speţă, atât capacitatea de a emite acte unilaterale
obligatorii, cât şi capacitatea de a realiza o serie de fapte materiale pentru aducerea la
îndeplinire a actelor unilaterale obligatorii, inclusiv constrângerea directă. Din observarea
fenomenului administrativ rezultă că, odată cu recunoaşterea personalităţii juridice politico-
administrative a diviziunilor administrativ-teritoriale, acestea devin unităţi administrativ-
teritoriale, adică dobândesc o dublă calitate, şi anume: calitatea de colectivităţi locale
(subiecte colective de drept public dotate cu autorităţi reprezentative) şi calitatea de
circumscripţii administrativ-teritoriale ale statului. Aceasta face ca, administraţia publică,
privită în ansamblu, să constituie un complex la care concură o pluralitate de autorităţi.
Sensul principal al sintagmei autoritate publică este acela de organ public, adică un colectiv
organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică, la nivel statal sau local sau
într-o altă formulare, o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică,
pentru realizarea unui interes public. În ceea ce priveşte noţiunea de instituţie publică credem
că aceasta nu se identifică nici cu noţiunea de autoritate publică şi nici cu cea de autoritate a
administraţiei publice, în legislaţie utilizându-se de altfel, adeseori formularea “autorităţile şi
instituţiile publice”, formulare ce nu şi-ar mai avea rostul dacă noţiunile ar fi identice. Faţă de
noţiunea de autoritate publică mai sus definită, noţiunea de instituţie publică are în vedere
structurile subordonate unor autorităţi ale administraţiei publice, care funcţionează din
venituri bugetare dar şi din surse extrabugetare, potrivit legislaţiei în vigoare. Instituţiile de
învăţământ de stat, Academia Română şi institutele de cercetare din subordinea acesteia sunt
exemple de instituţii publice, dar ele nu pot fi calificate şi ca autorităţi publice . Stabilirea
sensului de administrație publică presupune identificarea notelor dominante ale conținutului
său, ceea ce implică determinarea genului proxim în care aceasta poate fi încadrată
aparținându-i acestui gen. Sub acest aspect, noțiunea de administrație publică poate fi
abordată dintr-o dublă perspectivă: a) perspectiva extrajuridică sau din perspectiva științei
administrației, caz în care genul proxim este fenomenul administrativ; b) perspectiva juridică,
situație în care genul proxim este fenomenul puterii publice. Din perspectiva extrajuridică –
administraţia publică este o specie a fenomenului administrativ prin aceasta avându-se în
vedere orice activitate de natură administrativă. În sens larg, fenomenul administrativ este o
activitate de organizare, dirijare, combinare a unor mijloace, resurse, în vederea înfăptuirii
până la faptele materiale concrete a unor obiective, valori, stabilite de structuri organizatorice
superioare. Din definiția formulată putem extrage câteva trăsături generale ale fenomenului
administrativ: - este un fenomen social; - presupune organizarea unor mijloace, resurse pentru
atingerea unui obiectiv, înfăptuirea unor valori; - obiectivele, valorile sunt stabilite de
structuri organizatorice superioare; - se extinde până la activitatea de înfăptuire materială a
valorii, a obiectivului de atins. În ceea ce priveşte diferenţa specifică este de reţinut că ne
aflăm în prezenţa administraţiei publice numai atunci când valoarea pe care o are de realizat
un fapt administrativ este una de natură politica. Din perspectiva juridică administrația
publică este o specie a fenomenului puterii publice. Înţelegerea fenomenului de administrație
publică din acest punct de vedere implică, în mod necesar, abordarea succintă a principiului
separaţiei puterilor în stat, apărut ca reacţie la tot ceea ce însemnau absolutismul monarhic și
consecințele negative ale acestuia. În concluzie, noţiunea de administraţie publică cuprinde
numai faptele administrative care au ca finalitate realizarea unor valori politice, a unor
comandamente stabilite de instituțiile politice și care sunt îndeplinite în regim de putere
publică. Pe de altă parte, noţiunea de putere publică desemnează drepturile speciale,
exorbitante (prerogativele) de care dispune orice autoritate a administraţiei publice şi implicit,
orice autoritate publică, în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului
public, care în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se impună. În baza
prerogativelor de putere publică de care dispun, măsurile luate de aceste autorităţi se aplică
direct iar în cazul în care nu sunt respectate, beneficiază de forţa de constrângere a statului.
Acest regim de putere publică presupune într-un stat democratic posibilitatea celor
administraţi de a acţiona în justiţie împotriva vătămărilor aduse prin actele administraţiei
publice fiind vorba despre instituţia contenciosului administrativ.

Teoria administrației publice

Teoria administraţiei, ca şi alte ştiinţe socio-politice este internaţională. Aceasta teorie
este o sinteză a cunoştinţelor acumulate de cercetătorii autohtoni şi străini şi o sinteză a
practicilor politice naţionale şi internaţionale. Aspectul dominant este analiza problemelor de
organizare şi funcţionare a administraţiei în tara dată. Teoria administraţiei publice cuprinde
principiile de activitate a instituţiilor publice în organizarea şi conducerea proceselor sociale
şi economice, mecanismelor de adoptare şi realizare a deciziilor în cele mai importante
probleme ce apar în societate, atât la nivel naţional, cât şi regional şi local. Această teorie a
apărut la intersecţia ştiinţelor sociale şi umanitare – sociologia, politologia, ştiinţele
economice. În această ordine de idei teoria administraţiei publice constituie rezultatul
cercetărilor, creativităţii reprezentanţilor diferitor discipline ştiinţifice.
Una dintre principalele sarcini ale teoriei administrării publice este argumentarea
ştiinţifică a organizării optimale a administraţiei publice pentru atingerea scopului general.
Teoria administrației publice se constituie dintr-o multitudine de idei, concepţii şi
recomandări, care descoperă esenţa fenomenelor sociale ca: conflictul şi consensul, procesul
decizional, organizarea administraţiei publice. Teoria administrării se ocupă de modul cum ar
trebui construită şi condusă o organizaţie, pentru a-şi îndeplini eficient munca. Un principiu
fundamental al administrării care decurge din caracterul raţional al administrării „bune”, este
că, din câteva alternative care presupun aceleaşi cheltuieli, întotdeauna trebuie selectată aceea
care conduce la cea mai reuşită realizare a obiectivelor administrative; iar din câteva
alternative care conduc la acelaşi rezultat, trebuie selectată cea care presupune cât mai puţine
cheltuieli. De vreme ce acest principiu de eficienţă este caracteristic oricărei activităţi care
încearcă în mod raţional să maximizeze atingerea anumitor finalităţi, utilizând mijloace
limitate, el este în egală măsură caracteristic teoriei economice şi teoriei administrative.
„Omul administrativ” îşi ocupă locul alături de clasicul „om economic”. În această ordine de
idei esenţa ştiinţei administraţiei este stabilirea legilor şi legităţilor, elaborarea principiilor,
funcţiilor, formelor şi metodelor de activitatea a oamenilor în procesul de conducere a
societăţii, domeniilor şi echipelor. Prin urmare teoria ştiinţei administraţiei este un sistem
complex de cunoştinţe ce foloseşte date şi informaţii a diferitor ştiinţe sociale în scopul
elaborării principiilor şi metodelor de influenţă asupra oamenilor în procesele sociale. La
momentul actual nu putem vorbi despre o teorie autohtonă de administrare, dar importanţa
studierii ştiinţei administraţiei este indiscutabilă. Statul şi societatea trăiesc o perioadă dificilă
în dezvoltarea sa. Acest sistem, încă, este completat cu mecanisme autoritar birocratice şi
tehnologii autoritare în activităţile de comandă. Tradiţia trecutului de soluţionare a
problemelor prin prisma ideologiilor rămâne o gândire a paradigmei politice a celor de la
conducere. Autorităţile centrale şi locale întâmpină dificultăţi în elaborarea planurilor de
activitate, stabilirea priorităţilor, soluţionarea celor mai diverse probleme practice.
Incompetenţa în organele administraţiei publice - nu este un fenomen rar. În numărul de
pricini a crizei sistemului pot fi enumerate lipsa unei elite administrative – politice si lipsa
unei baze teoretice în responsabila activitate de conducere.
Anii 60 au fost marcați de o dezvoltare spectaculoasă a studiilor privind ştiinţa
administrativă. Termenul de știință administrativă acoperea încă cercetări care aveau obiectul
de studiu foarte variate. Astfel, s-au conturat trei concepții : a) o concepţie juridică, al cărei
principal scop avea în vedere o mai bună cunoaștere a structurilor și funcționării
administrației publice; b) o concepţie managerială orientată spre găsirea și punerea în practică
a celor mai eficace tehnici de gestiune și care încearcă să depășească stereotipul public –
privat; c) o concepţie sociologică, care încearcă să progreseze în cunoașterea fenomenului
administrativ cu ajutorul conceptelor și metodelor sociologiei.
a. Concepţia juridică
Această concepție consider ştiinţa administrativă ca având drept obiect de studiu
administraţia publică, considerată o instituție specifică, complet diferită de orice altă
organizație. Promotorii ei au încercat să depășească abordările strict juridice care au
determinat studiile administrative din teoriile europene. Adepţii acestei abordări făceau
distincție între ştiinţa administrativă și dreptul administrativ, prima fiind considerată o
disciplină pozitivă iar cea de a doua o disciplină normativă, bazată pe metodele logicii
formale și pe un raționament deductiv. Ei au rămas însă, tributari dreptului administrativ.
Obiectul ştiinţei administrative este, însă, construit plecând de la criteriile de tip juridic acesta
fiind definit prin analogie cu cel al dreptului administrativ, în sensul că administraţia are un
statut specific şi este supusă unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun și anume
dreptul administrativ. Aceasta perspectiva de tip francez a ştiinței administrației împiedica
luarea în considerare a diversității ştiințelor administrative.
b. Concepția managerială
Spre deosebire de concepţia anterioară, concepţia managerială asimilează
administraţia cu gestiunea, urmărind un obiectiv pragmatic deoarece ea încerca să descopere
şi să utilizeze metode mai raţionale şi mai eficace de organizare. Astfel concepută, concepţia
administrativă tinde să se confunde pur și simplu cu managementul. Treptat, însă, ea a
dezvoltat teoriile manageriale, punând în evidenţă particularitățile administrative şi ca
urmare, în această perspectivă, ea tinde să devină o ramură a managementului care se aplică
gestiunii publice. Știinţa bunei gestiuni sau a gestiunii eficace, managementul are o utilitate
operațională și utilitară, ambiţia fiind aceea de a defini reguli, norme care să permită
organizațiilor să își atingă obiectivele cu maxim de eficacitate. Însă managementul se
diferențiază de celelalte practici empirice şi de primele formulări ale știinţelor organizării
printr-o dimensiune teoretică și conceptuală. Managementul public vizează îmbunătățirea
performanței publice, permiţându-i administraţiei să atingă obiectivele care i-au fost fixate de
autorităţile publice la un cost minim. Ca urmare, ea trebuie ca, permanent, să îşi mărească
productivitatea, tinzând către un cost minim, însă fără să afecteze calitatea prestațiilor sale.
Această exigență va conduce la regândirea structurilor sale, a modurilor de organizare a
muncii, a metodelor sale de gestiune.
c. Concepţia sociologică
Dezvoltarea unei ştiințe administrative de dezvoltare sociologică a fost rezultatul a
trei curente de idei: c1. un prim curent, aparţinând sociologilor care erau preocupaţi de
administrația publică, fie în cadrul unei sociologii a statului care prelungea tradiţia weberiană,
fie în cadrul sociologiei organizaţiilor, a cărei dezvoltare a fost spectaculoasă; c2. un al doilea
curent, susținut de politologi care erau interesaţi de actorul administrativ în cadrul lucrărilor
de sociologie politică. Deși știinţa politică a fost pentru mult timp dezinteresată de
administraţie, începând cu anii 60 situația se modifică din două motive: - în primul rând,
ideea că administraţia reprezintă un aspect primordial al activității statului a devenit mai
evidentă odată cu urcarea executivului și extinderea intervenţiilor publice în viața economică
și socială; - în al doilea rând, introducerea unei perspective sociologice în studiile politice a
condus la abandonul progresiv al viziunii juridice formaliste a administraţiei care o plasau în
sarcini de simpla execuție; c3. Al treilea curent aparține juriştilor care au încercat să se
despartă de dogma juridică şi să se apropie de cunoştințele oferite de teoria sociologică.
Elementul moto al abordării sociologice a știinţei administrative rămâne însă dezvoltarea
sociologiei organizațiilor care va oferi știinţei administrative o serie de referinţe teoretice si
metodologice absolut necesare. Sociologia organizaţiilor se afla la confluenţa dintre analizele
teoretice ale lui Max Weber asupra birocraţie și studiilor clinice realizate de către
psihosociologi asupra relaţiilor umane din mare firme industriale. Ea pleacă de la postulatul
conform căruia funcţionarea unei organizaţii nu poate fi înţeleasă doar ţinând cont de regulile
explicite care o guvernează, acestea trebuind să fie completate de o analiza a motivaţiilor, a
comportamentelor și o strategie a membrilor săi.