1789 - Curs Stiinta Adm

lector univ.dr.
Dan Velicu
ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI
Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti
1
Introducere
Obiectivele cursului
- definirea autorităților, instituțiilor, serviciilor și agenților administrativi;
- cunoașterea sistemului autorităților administrației publice prin intermediul

legislației, practicii, jurisprudenței;
- însuşirea şi înţelegerea normelor și procedurilor administrative;
- cunoașterea modului de organizare și funcționare a administrației publice;
- aplicarea principiilor generale ale administrației în activitatea autorităților

publice.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil să cunoască sistemul

administrației publice, modul de funcționare al acestuia, să aplice principiilor
generale ale administrației în activitatea autorităților publice, să utilizeze conceptele
şi principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a structurilor administrative
pentru inserţia profesională în instituţii publice şi/sau private, să identifice şi aplice
dispoziţiilor legale cu privire la sistemul administrativ, inclusiv iniţierea şi formularea
de propuneri de acte normative şi/sau administrative, să comunice orală şi scrisă, în
limba programului de studii unor mesaje structurate referitoare la o problemă de
2
specialitate, să aplice instrumentele strategice pentru dezvoltarea instituţională, să
administreze activităţile specifice din domeniu, cu respectarea eticii şi deontologiei
profesionale și să identifice, analizeze şi rezolve problemele din administraţia publică.
Cerinţe preliminare
Nu există discipline care trebuie studiate anterior în mod obligatoriu.
Discipline deservite
Drept administrativ.
Durata medie de studiu individual
Durata medie este de 2-3 ore de studiu individual.
Evaluarea
Nota obținută prin evaluarea finală – examen scris - are o pondere de 70% iar formele
de evaluare pe parcursul semestrului reprezintă 30%.
3
4
CUPRINS
Unitatea de învăţare 1. Putere politică și societate 8
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 8
1.2. Competențe 8
1.3 Generalități 9
1.4. Analiza transdisciplinară a evoluției exercitării puterii 10
1.5.Rezumat 14
1.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor 15
1.7. Bibliografie 15
Unitatea de învăţare 2. Organizarea statului. Separația puterilor 16
2.2. Competențe 16
2.3. Generalități 17
2.4. Teorii ale separației puterilor și recepționarea celor mai semnificative principii în cadrul
constituțional 17
2.5. Rezumat 21
Unitatea de învăţare 3. Separaţia puterilor în stat conform constituţiei din 1991 23
3.2. Competențe 23
3.4. Puteri de stat versus autorități. Interpretarea terminologiei constituționale 25
3.5.Rezumat 28
3.7. Tema de control 30
Unitatea de învăţare 4. Administrația și mediul politic. Știința administrației 31
4.2. Competențe 31
5
4.3. Considerații generale 32
4.4. Raporturile între administrație și instituțiile politice 34
4.5. Necesitatea științei 35
4.6. Obiectul cercetării 36
4.7. Conținut și caracteristici 36
4.8. Rezumat 38
Unitatea de învăţare 5. Sarcinile administrației publice 40
5.1. Obiective 40
5.2. Competențe 40
5.4. Sarcinile administrației publice 42
5.5.Rezumat 44
5.6.Test de autoevaluare a cunoştinţelor 45
5.8. Bibliografie. 45
Unitatea de învăţare 6. Sistemul administrației publice 46
6.2. Competențe 46
6.3. Consideraţii generale. 47
6.4. Caracteristicile sistemului 47
6.5. Raporturile ierarhice din cadrul sistemului. 48
6.6. Organizarea internă a autorităţilor. 55
6.7.Rezumat 56
6.8. Test de evaluare 56
6.9. Teme de control 57
Unitatea de învăţare 7. Autoritățile administrației publice 59
7.2. Competențe 59
6
7.3.Clasificarea autorităților administrației publice 60
7.4.Puterea publică exercitată de autoritățile administrației publice 63
7.5. Rezumat 66
Unitatea de învăţare 8. Unitățile administrativ-teritoriale 68
8.2. Competențe 68
8.3. Centralizare și descentralizare. 69
8.4. Autoconducere și autoguvernare locală. 73
8.5. Rezumat 74
Unitatea de învăţare 9. Decizia administrativă 76
9.2. Competențe 76
9.3. Generalități. 77
9.4. Etapele elaborării deciziei administrative 79
9.5. Transparența decizională 85
9.6. Rezumat 87
9. 8.Tema de control 89
Unitatea de învăţare 10. Resursele administrației publice 90
10.2. Competențe 90
10.3. Resursele administraţiei publice 91
10.4. Resursele umane 91
10.5. Resursele materiale şi financiare ale administraţiei publice 97
10.6.Rezumat 99
7
10.7.Test de autoevaluare a cunoştinţelor 99
Unitatea de învăţare 11. Controlul administrației publice 101
11.2. Competențe 101
11.3. Generalități. 102
11.4. Controlul administrativ 102
11.5.Controlul judecătoresc. 103
11.6. Controlul prin instituții de tip ombudsman 107
11.7.Rezumat 110
11.8. Test de evaluare a cunoştinţelor 111
8
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. PUTERE POLITICĂ ȘI SOCIETATE
Cuprins
1.1. Obiective
1.2.Competențe
1.3.Generalități
1.4. Analiza transdisciplinară a evoluției exercitării puterii
1.5. Rezumat
1.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1.7. Bibliografie
Conținut.
Unitatea conține o prezentare a raporturilor de putere politică în cadrul social.
1.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
În urma parcurgerii acestei unități studenții vor înțelege modul de evoluție al exercitării
puterii de stat și formele sub care aceasta a fost exercitată,
1.2. COMPETENȚE
După parcurgerea unităţii veţi fi în măsură să răspundeţi la întrebările:
Ce este puterea politică?
Care au fost originile sale?
Care sunt legăturile dintre organizare și putere politică?
9
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
1.3 GENERALITĂȚI
În societatea contemporană, conceptul de putere este utilizat în numeroase contexte,

prezentând diverse accepțiuni sau sensuri.
Există, în imaginarul comun, o putere statală, o putere a autorităților legale, o putere

formală dar și o putere informală. Există o putere a politicului dar deseori se vorbește
despre puterea presei sau a diverselor mijloace de comunicare în masă.
Ceea ce este cert ca premisă a prelegerilor noastre constă în faptul că societatea se

află într-o dependență continuă de putere sau mai precis de exercițiul puterii.
Evident, dezbaterea asupra conceptului de putere este milenară și probabil nu va

conduce niciodată la opinii conciliabile.
Chiar și discuția asupra originilor puterii își are propria istorie.
Inițial, pentru milenii a fost dominantă teoria originii divine, teorie ce se regăsește de la
primele civilizații la sfântul Augustin, apostolul Paul sau alţi teologi. Conducătorul
statului sau cel puțin al unei comunități umane era reprezentantul divinității iar acest
atribuit îl îndrituia să exercite puterea impunând reguli supușilor.
O altă teorie – cea patriarhală – ar accentua faptul că statul ar fi luat naştere din familie
și printr-o analogie ce azi ne pare forțată, comunității umane îi corespunde un
conducător.
În fine, teoria contractualistă, ce a stat la baza constituțiilor moderne, preocupată de

argumentarea puterii și de legitimitatea acesteia identifică nașterea puterii politice în
contractul dintre cetățeni,
10
Nu în ultimul rând, există și o teorie juridică a statului-naţiune, elaborată de Carre de
Malberg, conform căreia statul ar constitui personificarea juridică a unei națiuni.
1.4. ANALIZA TRANSDISCIPLINARĂ A EVOLUȚIEI EXERCITĂRII PUTERII
Atât datele istorice cât şi cele mai recente abordări provenite din cadrul ştiinţelor
biologice ne indică faptul că, pe parcursul existenţei sale sau, cel puţin în cele câteva
mii de ani în care a lăsat diverse urme, omul a trăit în forme organizate.
Organizarea nu era o structură relaţională impusă aşa cum s-a crezut uneori ci, în mod
simplu, o modalitate prin care individul își putea asigura existenţa, îşi consolida
securitatea personală sau a bunurilor personale, avea acces la resurse inclusiv la cele
alimentare, de bază, şi îşi putea proiecta un viitor, cel puţin, pe termen scurt.
Evident, organizarea, aşa cum poate fi şi astăzi regăsită în regiunile cele mai puţin
dezvoltate ale lumii – din punct de vedere social şi economic – se fundamenta pe relaţii
de sânge, filiaţie care conturau familia ca nucleu şi, în fine, o formă mai extinsă tribul
sau comunitatea.
Funcţionalitatea modului de organizare presupunea şi presupune inclusiv în formele

cele mai simple ierarhii şi reguli.
Cu alte cuvinte, dincolo de legăturile de sânge, de familie şi de orice alte tipuri de relaţii
care dau caracter unitar unei comunităţi, fie aceasta mai mare ori mai mică, sedentară
ori nomadă, vom regăsi permanent un set de reguli, de norme de convieţuire ale
indivizilor în cadrul comunităţii, norme ce devine, în mod evident, mai complexe, odată
11
cu dezvoltarea acesteia, şi cel puţin, o ierarhie, adică preluarea de roluri sau funcţii de
către unii dintre membrii comunităţii, care prin acordul, deseori tacit, al celorlalți, sau
prin cutumă, dobândesc competenţa de a impune fiecărui individ un anumit tip de
comportament în cadrul comunitar sau, cel puţin respectarea normelor minimale de
convieţuire.
În acest context, din perspectiva ştiinţei politice, vom putea vorbi de putere politică,
concept prin care înţelegem faptul că un individ aflat la vârful ierarhiei comunitare va
putea impune în mod direct celorlalţi indivizi un model de comportament sau realizarea
de exemplu a unor sarcini iar în cazul în care aceştia refuza a adopta acel mod de
comportament are capacitatea de a lua măsuri coercitive.
Prin urmare, conchidem că orice comunitate necesită organizare şi ierarhizare pentru

a putea supravieţui.
De altfel, această acceptare a autorităţii grupului, autoritate care se exprimă prin voinţa
sau decizia conducătorului a fost larg teoretizată de filosoful englez Thomas Hobbes
la începutul epocii moderne când susţinea că monarhul sau regele nu ar domni în
virtutea unui drept divin, sau altfel spus al unei alegeri divine, indiferent de modul în
care acesta se manifestă – credinţă generalizată în Evul mediu – ci, dimpotrivă, prin
acordul (sau contractul) celorlalţi indivizi care acceptă suveranitatea sa şi inerent
statutul lor de supuşi pentru a-şi spori gradul de siguranţă personală şi pentru a exercita
o autoritate permanentă deasupra tuturor litigiilor care apar între oameni.
Demersul iniţiat de Hobbes era, fără îndoială, unul teoretic iar scopul său la acel
moment istoric era de a susţine restaurarea unui guvernământ monarhic în Anglia, însă
a unei monarhii moderne, bazate pe susţinerea socială şi nu pe dreptul divin, invocat
anterior de regii dinastiei Stuart.
12
Necesitatea unei ierarhii a comunităţii este, mai degrabă, o rezultantă a
subconştientului individual decât o alegere strict conştientă, o alegere bazată pe
deliberare şi raţionalism.
Reflectaţi asupra noţiunii de ierarhie.
Când v-aţi regăsit într-un grup structurat ierarhic?
Ce funcţii aţi îndeplinit şi ce funcţii au îndeplinit ceilalţi?
.........................................................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................................................
.......................................................................................................................
Istoria demonstrează că în cele mai multe cazuri până la începuturile epocii moderne,
ierarhia s-a conturat prin concentrarea puterii politice a unui singur om - monarh, rege,
împărat – determinată de calităţile excepţionale ale acestuia, de lider la nivel
organizaţional sau de lider la nivel militar.
Cu toate aceste premise, pe măsură ce ierarhia s-a consolidat iar relaţiile apărute între
membrii comunităţii ori societăţii au devenit mai complexe a apărut, mai ales atunci
când urmaşii fondatorului dinastiei nu mai aveau acele calităţi de lider, necesitatea
creării unui aparat administrativ, adică altfel spus a unui grup, la început minuscul,
format din câteva persoane, care să acţioneze în numele monarhului şi să
îndeplinească funcţiile politice sau administrative ale acestuia.
13
Vom regăsi, aşadar, acest aparat administrativ atunci când monarhul este minor şi se
instituie un consiliu de regenţă ca formă tranzitorie, atunci când monarhul este plecat
într-o expediţie militară sau, cel mai des când din motive obiective sau subiective
monarhul nu îşi exercită funcţiile punând în pericol statul, organizarea socială şi chiar
relaţiile sociale.
Evident atunci când societatea se află pe un nivel jos de evoluţie iar comunitatea este
relativ mică aparatul administrativ este restrâns sau centralizat.
Când însă comunitatea guvernată este semnificativ mai mare iar teritoriul statului
(regat, imperiu etc.) este extins aparatul administrativ devine mult mai numeros, mai
complex.
Pe de altă parte, se poate afirma că nivelul structurilor de conducere creează noi

ierarhii şi separări ale atribuţiilor în timp ce, în cadrul ierarhic general, se deleagă puteri
unor persoane care guvernează comunităţile aflate la distanţă de centru sau de
capitala unei formaţiuni statale.
Pe scurt, pentru a conchide se poate afirma așa cum susțin unii autori că puterea
presupune un ansamblu sau sistem de relaţii prin care un individ sau un grup de indivizi
îşi exprimă autoritate asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de
membrii comunităţii sau impus acestora de cei care exercită puterea1.
În literatura recentă, C. Manda caracteriza puterea prin următoarele aspecte2:
✔ este o relaţie socială sau un ansamblu de relaţii sociale existente între oameni,
denumite relaţii de putere
1 Deleanu Ion, op. cit., p. 59.

2 Manda, C., op. cit., p. 93.
14
✔ exprimă autoritatea, ideea de forţă, putere de comandă, de a dispune şi de a
impune, precum şi cadrul instituţional prin care se materializează
✔ puterea este un fenomen relaţional a cărei esenţă o constituie raportul dintre

subiectul puterii – guvernanţii – obiectul său - guvernaţii şi mijloacele necesare realizării
ei (raportul existent între constrângere şi convingere)
✔ scopul puterii este de a asigura stabilitatea raporturilor dintre guvernaţi şi

guvernanţi, în scopul asumat fie de înşişi cei asupra cărora ea se exercită, fie impus
de deţinători
✔ este un fenomen esenţial social, adică nu poate fi concepută în afara societăţii,

ea manifestându-se numai prin relaţiile sociale
✔ este o condiţie a ordinii sociale şi a aproprierii idealului comun.
Să ne reamintim...
⮚ Orice comunitate necesită organizare şi ierarhizare pentru a putea supravieţui.
⮚ Organizarea socială implică în orice context un grad mai mare sau mai mic al
ierarhizării.
⮚ Ierarhia socială implică exercițiul puterii pentru a se atinge obiective ce țin de

interesele comunității și de interesele individului.
1.5.REZUMAT
⮚ Puterea presupune un ansamblu sau sistem de relaţii prin care un individ sau
un grup de indivizi îşi exprimă autoritate asupra altora pentru realizarea unui scop
15
comun, asumat de membrii comunităţii sau impus acestora de cei care exercită
puterea.
⮚ Ea este o condiţie a ordinii sociale şi a aproprierii idealului comun.
1.6. TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
1.Cum definiți noțiunea de putere politică?
2.Care este resortul relației dintre organizare și societate?
3. Care este relația dintre exercițiul puterii și comunitate?
1. Aptitudine conferită unei persoane sau unui grup de persoane de a impune, chiar
utilizând mijloace de constrângere, un anumit mod de conduită celorlalți membri ai
societății.
2. Societatea sau comunitate necesită organizare şi ierarhizare pentru a putea supravieţui.
3.Puterea politică poate fi exercitată numai în cadrul comunității.
1.7. BIBLIOGRAFIE
Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii, realități perspective, Lumina lex,

București, 2007, pp.42-48.
Bibliografie suplimentară
16
Manda, Cezar Corneliu, Elemente de știința administrației, Universul Juridic, București,
2012.
Negoita, Alexandru, Drept administrativ si stiinta administratiei, Atlas Lex, Bucuresti,

1993.
Tabara, Vasile, Stiinta administratiei, Univ. Nationala de Aparare "Carol I", Bucuresti,
2013 .
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. ORGANIZAREA STATULUI. SEPARAȚIA

PUTERILOR
Cuprins
2.1. Obiective
2.2. Competențe
2.3. Generalități
2.4. Teorii ale separației puterilor și recepționarea
celor mai semnificative principii în cadrul constituțional
2.5. Rezumat
2.7. Bibliografie
Conținut
Unitatea conține prezentarea principiului separației puterilor în stat.
17
În urma parcurgerii acestei unități studenții vor înțelege modul de evoluție a gândirii
moderne asupra mecanismelor de putere în cadrul statal actual.
2.2. COMPETENȚE
Ce presupune principiul separării puterilor în stat?
Care sunt puterile și cum pot fi definite?
Care este relația între puteri?
2.3. GENERALITĂȚI
Dacă iniţial, spre exemplu, la începutul sau apogeul Evului Mediu statul se confunda
cu regele sau împăratul, pe măsură ce necesităţile economice, şi mai ales, cele
militare au condus acolo unde deja erau conturate premise în acest sens, la
transformarea monarhului medieval într-un monarh absolut - în sensul în care
acesta putea să ia cele mai multe decizii, fără a fi îngrădit de vreun alt grup social
sau structură politică – prin centralizare, aparatul administrativ (sau grupul de
funcţionari care se aflau la dispoziţia monarhului) s-a mărit substanţial chiar dacă
această evoluţie s-a desfăşurat pe parcursul a câteva secole iar, pe de altă parte, s-
au transferat atribuţii şi competenţe de pe plan regional sau local pe plan central.
Deja în secolul al XVI-lea, limită ce deschide Europei epoca modernităţii timpurii,

odată cu dezvoltarea celor patru monarhii absolute atlantice (Anglia, Franţa, Spania
18
şi Portugalia) principiile dreptului divin şi al absolutismului, care se justificau reciproc,
îşi vor găsi atât susţinători cât şi critici.
2.4. TEORII ALE SEPARAȚIEI PUTERILOR ȘI RECEPȚIONAREA CELOR MAI

SEMNIFICATIVE PRINCIPII ÎN CADRUL CONSTITUȚIONAL
Dacă în antichitatea greacă, Aristotel se pronunţase deja pentru o separare a celor

ce exercită puterea politică, în Evul Mediu concepţia dominantă era că, în pofida
unei diviziuni a membrilor societăţii bazate pe funcţionalitate, puterea politică era
concentrată în mâna feudalilor sau a regelui.
Cu alte cuvinte, cel aflat în vârful ierarhiei, conducătorul militar avea dreptul de a
legifera şi, în acelaşi timp, de a judeca litigiile apărute între supuşii săi, şi prin urmare
de a interpreta şi aplica propriile edicte sau legi.
Odată cu reforma, ce a pus în discuţie autoritatea papei şi a conturat dreptul fiecărui

individ de a alege modalităţile prin care îndeplineşte un act religios, contestarea
puterii absolute a monarhilor a devenit legitimă.
Astfel, Hubert Languet (1518–1581) lansează ideea transferului de suveranitate:

aceasta aparţine poporului, se transferă monarhului pentru a fi funcţională însă cel
din urmă o va exercita în interesul şi pentru ocrotirea supuşilor săi.
Un secol mai târziu, John Locke evidenţiază trei sfere de acţiune în cadrul teoretic
al societăţii politice: legea, executarea legii prin intermediul administraţiei şi relaţiile
internaţionale.
19
„Puterea legislativă este, după John Locke, aceea care are dreptul de a ghida
utilizarea forței comunității pentru conservarea comunității și a membrilor acesteiaˮ.
Totuși, constată filosoful englez: Ar putea fi o tentație prea mare pentru slăbiciunea
umană, gata întotdeauna să acapareze puterea, ca aceleași persoane care au
puterea de a face legile să aibă și puterea de ale pune în aplicare, astfel putând să
se sustragă de la legile pe care le fac și să îndrepte legea, atât în întocmire cât și în
execuție, în propriul avantaj, ajungând să aibă un interes distinct de cel al restului
comunității, contrar cu scopul societății și al cârmuirii.
Prin urmare, în comunitățile bine organizate, puterea legislativă este pusă în mâinile
unor persoane diverse care, întrunite în mod corect, au, prin ele însele sau împreună
cu altele, puterea de a face legiˮ3.
Totuși, pentru aplicarea permanentă și supraveghere „este necesar să existe o

putere permanentă, care să se asigure de executarea legilor în vigoareˮ.
Aceasta este practic puterea executivă.
Dincolo de aceste aspecte, „controversele ce pot apărea între un membru al

comunității și cei din afară sunt soluționate de întreaga comunitate iar întregul corp
este angajat în repararea unei vătămări aduse unui membruˮ4.
Ca urmare, celor două puteri li se adaugă o a treia pe care Locke o numește putere
federativă și care în realitate este puterea judecătorească.
Pornind de la aceste premise, Locke ajunge să constate că funcţionalitatea statului

se bazează pe trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească.
3 Locke, op. cit., p.86.
4 Locke, op. cit., p.87.
20
Câteva decenii mai târziu, Montesquieu reia și aprofundează analiza în Spiritul
legilor (1748): Există în fiecare stat trei tipuri de puteri: puterea legislativă, puterea
executivă a lucrurilor care depind de dreptul ginților și puterea executivă a celor ce
depind de dreptul civil.
Prin prima, principele sau magistratul face legi pentru o perioadă sau pentru
totdeauna și amendează sau abrogă pe cele existente. Prin cea de a doua, el face
pace sau declară război, trimite sau primește ambasadori, stabilește siguranța. Prin
cea de a treia, el pedepsește delictele sau judecă litigiile dintre particulari. Vom numi
această putere ultimă, puterea de a judeca; cealaltă în mod simplu puterea executivă
a statului.
Atunci când în mâna aceleiași persoane sau aceluiași corp de magistratură puterea
legislativă se reunește cu puterea executivă nu există vreo libertate.
Nu există libertate nici dacă puterea de a judeca nu este separată de puterea

legislativă și de cea executivă. Dacă ar fi unită cu cea legislativă puterea asupra vieții
și libertății cetățenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi legislator.
Totul ar fi pierdut dacă aceeaşi persoană sau acelaşi grup de oameni influenţi - nobili
sau simpli cetăţeni -, ar deţine controlul asupra tuturor celor trei puteri: puterea de a
emite legi, de a executa deciziile şi de a da verdicte juridiceˮ5.
Teoria separaţiei puterilor în stat a devenit extrem de influentă în ultimele decenii ale
secolului al XVIII-lea fiind fundamentând Constituţia Statelor Unite ale Americii de
Nord din 1787 şi constituţiilor diferitor state ce formează această federaţie.
Ulterior, în textul articolului XVI din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din
26 august 1789 a fost considerată principiu fundamental al oricărei constituţii: „Orice
societate care nu asigură garanţia drepturilor şi nu statorniceşte separarea puterilor
este lipsită de constituţie.”.
5 Montesquieu, Spiritul legilor, vol. I, p. 196.
21
Astfel, principiul separaţiei puterilor în stat a devenit în secolul al XIX-lea unul dintre
pilonii oricărei constituţii moderne şi liberale.
În spaţiul românesc, o primă încercare de a se concretiza acest principiu e

reprezentată de elaborarea Regulamentelor Organice la începutul anilor 1830 însă
inamovibilitatea judecătorilor deşi este acceptată nu va fi materializată iar apoi prin
Convenţia de la Paris (1858) şi Statutul dezvoltător (1864) se vor face paşi către o
distincţie tot mai clară între executiv şi legislativ.
Totuşi, chiar în cadrul Constituţiei din 1866 puterile nu operează o separare

completă. Art. 32 precizează că puterea legislativa se exercită colectiv de către
Domn şi representaţiunea natională în timp ce art. 35 prevede că puterea executivă
este incredinţată Domnului (...).
Totuşi, o distincţie mai clară se face în ceea ce priveşte puterea judecătorească ce

urmează a se prin intermediul instanţelor de judecată fără intervenţia executivului
(art.35).
Să ne reamintim...
Puterea legislativă este cea care stabilește reguli de conduită în societate prin adoptarea
de legi, puterea executivă este cea care pune în executare legile iar puterea
judecătorească este cea care tranșează litigiile între cetățeni sau sancționează
încălcarea legilor.
2.5. REZUMAT
⮚ Exercitarea puterii de stat presupune îndeplinire a trei funcții esențiale:

stabilirea de reguli în vederea unei bune organizări sociale și a protejării conviețuirii
22
membrilor societății, punerea în practică a acestor reguli și soluționarea litigiilor între
membrii societății atunci când se încalcă regulile stabilite.
⮚ În cadrul filosofiei politice, vom putea vorbi astfel despre existența a trei
puteri: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească.
⮚ Dacă în monarhiile antice și medievale, de regulă, aceste puteri erau

concentrate într-o singură mână, în statul modern, republică sau monarhie, puterile
au fost separate.
⮚ Separarea nu presupune nicio o distincție totală între ele în sensul unei lipse
de colaborare și nici o subordonarea a uneia față de cealaltă.
⮚ Separarea puterilor în stat urmărește menținerea unui echilibru între ele și a

unui control reciproc.
1. Ce presupune principiul separării puterilor în stat?
2. Care sunt puterile și cum pot fi definite?
3. Care este relația între puteri?
Răspunsuri:
1. Puterile statului sunt separate, sunt exercitate de persoane diferite. Nu

există între acestea un raport de subordonare sau de conducere.
2. Puterile statului sunt următoarele:
-puterea legislativă.
Aceasta în numele societății adoptă legi, reguli de conduită obligatorii pentru toți
membrii societății.
-puterea executivă, care pune în execuție legile.
-puterea judecătorească.
23
Aceasta judecă aplicarea legilor sau încălcarea lor având și atributul de a le
interpreta.
3. Separarea lor presupune echilibru și control reciproc.
2.7. BIBLIOGRAFIE
Locke, John, Al doilea tratat despre guvernământul civil, Antet, București, 2011, pp.
58-95.
Montesquieu, Spiritul legilor, Editura politică, București, vol. I, p. 196-198.
Manda, Cezar Corneliu, Elemente de știința administrației , Universul Juridic,

Bucuresti, 2012, pp.61-62.

București, 2007, pp. 49-53.
2013 .
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT CONFORM

CONSTITUŢIEI DIN 1991
Cuprins
3.1. Obiective
3.2. Generalități
3.3. Puteri de stat versus autorități. Interpretarea terminologiei constituționale
3.4. Rezumat
3.6. Temă de control
24
3.7. Bibliografie
Conținut
Unitatea conține prezentarea recepționării principiul separării puterilor în stat în

Constituție.
În urma parcurgerii acestei unități, studenții vor înțelege modalitatea prin care
Constituția actuală a României a recepționat principiul separării puterilor în stat.
3.2. COMPETENȚE
Ce înțelegem prin autoritate legislativă?
Ce înțelegem prin autoritate executivă?
Care sunt elementele sale componente și cum interacționează?
Ce înțelegem prin autoritate judecătorească?
3.3. GENERALITĂȚI
În contextul evenimentelor din decembrie 1989, constituția din 1965 rămăsese fără
efecte juridice iar decretele-legi adoptate nu puteau asigura decât cel mult un cadru
constituțional tranzitoriu.
În plus, aceste acte normative cu valoare constituțională nu fuseseră validate printr-

o modalitate acceptabilă.
25
Astfel, parlamentul constituit în urma primelor alegeri democratice, care au avut loc
în 20 mai 1990, avea să aibă și rol de adunare constituțională sau de constituantă,
fiind practic instrumentul de legitimare al unei noi constituții.
Lucrările pentru noua constituție au durat mai mult de un an, implicând o serie de
specialiști din domeniul dreptului constituțional și administrativ.
Constituanta și comisia de specialitate aveau să urmărească redactarea unui text

constituțional, care să continue, pe de o parte, tradiția constituțiilor democratice
din 1866 și 1923 însă în cheie republicană iar, pe de altă parte, să fie adaptat,
totodată, schimbările profunde, care au afectat societatea românească în ultimele
decenii.
Într-o mare măsură, deși unele articole își regăsesc originile în constituțiile
anterioare, există, în mod clar, amprenta influenței unor constituții europene printre
care cea franceză din 1958 și cea spaniolă din 1978.
Prin urmare, textul constituţional este, în mare măsură, diferit, la nivel terminologic,
prin raportare la Constituţia din 1866 sau la cea din 1923.
Constituția a fost aprobată prin referendum în decembrie 1991 și, ulterior, în

vederea aderării României la Uniunea europeană, a fost modificată, fiind din nou
aprobată, prin aceeași procedură, în 2003.
3.4. PUTERI DE STAT VERSUS AUTORITĂȚI. INTERPRETAREA TERMINOLOGIEI
CONSTITUȚIONALE
26
Câteva mențiuni referitoare la terminologia noii constituții sunt absolut necesare.
Astfel, Titlul III este intitulat AUTORITĂŢILE PUBLICE, eliminându-se utilizarea

noţiunii de puteri de stat sau autorităţi de stat.
În cadrul acestui titlu sunt definite competenţele, modul de organizare şi funcţionare

al parlamentului (Capitolul I), preşedintelui (Capitolul II), autorităţii judecătoreşti
(Capitolul VI).
În conformitate cu art. 58 alin.1, Parlamentul, format din Camera Deputaţilor şi

Senat, este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare.
În ceea ce priveşte guvernul (Capitolul III), acesta potrivit programului său de

guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe
a ţării şi exercită conducerea generală administraţiei publice.
În ceea ce priveşte Preşedintele republicii, acesta reprezintă statul român fiind

garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării (art. 80
alin. 1).
Se specifică, totodată, că președintele României veghează la respectarea

Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.
În acest scop, Președintele exercita funcția de mediere între puterile statului,

precum si intre stat si societate.
27
Conform art.116, ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului și
alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a
ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome.
Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de

specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această
competenţă.
Prevederile referitoare la administraţia publică locală sunt regrupate într-o

secțiune separată.
Conform art. 120, administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se

întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării
serviciilor publice.
Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în

comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.
Consiliile locale şi primarii funcţionează ca autorităţi administrative autonome şi

rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.
Consiliul judeţean este ales, constituind autoritatea administraţiei publice pentru

coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean.
În temeiul art. 123, Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul

Bucureşti.
28
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene

şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.
Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al

consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul
ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.
Textul constituţional nu utilizează nici noţiunea de putere judecătorească.
Capitolul VI este intitulat AUTORITATEA JUDECATOREASCĂ şi conţine câteva

secţiuni dintre care cele mai relevante sunt:
- Secţiunea 1 Instanţele judecătoreşti şi
- Secţiunea 2 Ministerul Public.
Dispozițiile art. 123 - Înfăptuirea justiției – prevăd, pe de o parte, că justiția se

înfăptuiește in numele legii iar judecătorii sunt independenți si se supun numai legii.
Textul art. 124 stabilește principalele trăsături ce caracterizează statutul

judecătorilor:
Aceștia, odată numiți de președintele României sunt inviolabili, potrivit legii.
Președintele ca si ceilalți judecători ai Curții Supreme de Justiție sunt numiți pe o

perioada de 6 ani. Ei pot fi reînvestiți in funcție. Promovarea, transferarea si
29
sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al
Magistraturii, in condițiile legii.
Funcția de judecător este incompatibilă cu orice alta funcție publica sau privata, cu
excepția funcțiilor didactice din invatământul superior.
În ceea ce privește rolul Ministerului Public, art.130 precizează că în activitatea

judiciara, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societatii si apara
ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor.
Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori constituiti in parchete, in

conditiile legii.
Procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si

al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei.
Funcția de procuror este incomparabila cu orice alta funcție publică sau privată, cu
excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.
Trebuie reținut că Ministerul Public nu este un minister precum celelalte în

subordinea Guvernului, ci o structură mai mult formală distinctă de executiv.
Să ne reamintim...
Constituția din 1991 revizuită în 2003 a schimbat terminologia anterioară utilizând

noțiunea de autoritate publică sau de autorități în loc de putere legislativă,
executivă sau judecătorească.
3.5.REZUMAT
30
⮚ Guvernul este principala autoritate a administrației centrale.
⮚ Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe

principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor
publice.
⮚ Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală

în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.
⮚ Consiliile locale şi primarii funcţionează ca autorităţi administrative

autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.
1.Alte organe de specialitate se pot organiza:
a) în subordinea Guvernului;
b) numai a ministerelor;
c) în subordinea Guvernului ori a ministerelor.
2. Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari:
a) există raporturi de subordonare;
b) există raporturi de coordonare;
c) există raporturi de subordonare.
3. În vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean, consiliul judeţean:
a) are în subordine consiliilor comunale şi orăşeneşti;
b) coordonează activitatea consiliilor comunale şi orăşeneşti;
c) înfiinţează consiliilor comunale şi orăşeneşti.
31
4. Reprezentantul Guvernului pe plan local este:
a) primarul;
b) prefectul;
c) consiliul comunal sau orăşenesc.
5. Autonomia locală se realizează în comune şi în oraşe prin:
a) consiliile locale alese;
b) consiliile locale şi primarii numiţi de guvern;
c) consiliile locale alese şi primarii aleşi.
Răspunsuri: 1. c); 2.c); 3. b); 4. b); 5. c).
3.7. TEMA DE CONTROL
Redactați un referat prin care să precizați modul de receptare a principiului separației

puterilor în stat și explicați cum se conturează administrația publică în cadrul
Constituției actuale.
3.8. BIBLIOGRAFIE
Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii, realități perspective, Lumina lex,, București,
2007, pp. 59-65.
Manda, Cezar Corneliu, Elemente de stiinta administratiei , Universul Juridic, Bucuresti,

2012.
Parlagi, Anton P. , Dictionar de administratie publica, C.H. Beck, Bucuresti , 2011.
2013 .
32
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. ADMINISTRAȚIA ȘI MEDIUL POLITIC.
ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI
Cuprins
4.1. Obiective
4.2. Competențe
4.3. Considerații generale
4.4. Raporturile între administrație și instituțiile politice
4.5. Necesitatea științei
4.6. Obiectul cercetării
4.7. Conținut și caracteristici
4.8. Rezumat
4.10. Bibliografie
Conținut
Unitatea conține prezentarea caracteristicilor științei administrației.
În urma parcurgerii acestei unități studenții vor înțelege complexitatea raportului

între mediul politic și administrație, ce este știința administrației și care sunt
raporturile ei cu alte științe.
4.2. COMPETENȚE
Care este raportul între mediul politic și administrație?
Cum putem defini știința administrației?
33
Care sunt raporturile ei cu alte științe?
4.3. CONSIDERAȚII GENERALE
A defini administrația este un bun punct de plecare atât pentru știința administrației
cât și pentru dreptul administrativ.
Din perspectiva ştiinţei administraţiei, în literatura de specialitate, se afirmă că

administraţia constă într-o activitate chibzuită, raţională şi eficientă de utilizare a
resurselor umane, materiale şi financiare în scopul obţinerii unor rezultate maxime
cu eforturi minime6.
Din cealaltă perspectivă, respectiv cea a dreptului public, administrația, în sensul

cel mai larg, a fost considerată drept „o activitate ce constă într-o prestaţie a unei
persoane sau a unui grup de persoane în folosul altora, faţă de care prestatorul
activităţii se află în anumite raporturi juridice şi căreia beneficiarul prestaţiei îi pune
la dispoziţie mijloace materiale şi financiare necesare7.
6 Oroveanu, M., Tratat de drept administrativ, 1998, p. 38.
7 Apostol Tofan, D., Drept administrativ, p. 15.
34
În mod evident, atunci când activitatea administrativă va avea ca finalitate
satisfacerea unor interese generale, naţionale sau locale administraţia este una
publică.
Este foarte important să reținem că administraţia publică este legată organic de

puterea executivă dar nu se identifică cu aceasta, întrucât are o sferă mai largă de
cuprindere.
În alte cuvinte, așa cum se afirmă în mod just, de către un autor „executivul
realizează şi atribuţii administrative dar acest fapt nu ne poate conduce la a-l
confunda cu administraţia publică însăşi şi nici la ideea că executivul ar fi limitat
numai la conducerea acesteiaˮ8
Caracteristicile administrației publice
În literatura de specialitate, C. Manda a identificat următoarele trăsături considerate

principale9:
⮚ administrația este un corp social sau un grup uman, constituită ca un corp

intermediar între stat, autorităţile publice şi cetăţeni, corp creat în vederea realizării
permanente a serviciilor publice în care scop este învestită cu puteri de către stat
şi aflată sub conducerea Guvernului;
⮚ ea este divizată între administrația de stat şi administrația locală autonomă,

este centralizată şi deconcentrată în cazul structurii administrației publice a statului
8 Manda C, Drept administrative, 2007, p. 33.
9 Manda, C., op. cit., p.46-47.
35
şi descentralizată în cazul administrației publice din unităţile administrativ
teritoriale;
⮚ are obligația să respecte prevederile Constituției şi supremația ei și a

legilor;
⮚ îndeplineşte două categorii de sarcini esenţiale: de executare şi de

elaborare.
Pe lângă aceste caracteristici, se poate afirma că:
✔ administrația este structurată vertical şi orizontal;
✔ este ierarhizată, ordonată şi controlată;
✔ este formală, scrisă şi birocratică;
✔ continuă permanentă şi tehnică;
✔ remunerată, civilă, laică şi egalitară.
4.4. RAPORTURILE ÎNTRE ADMINISTRAȚIE ȘI INSTITUȚIILE POLITICE
Relația dintre administrația publică și instituțiile sau raporturile dintre acestea

reprezintă un subiect dificil de tratat întrucât dacă în ceea ce privește autoritățile
administrației centrale distincția este mai clară în ceea ce privește autoritățile
administrației locale calitățile și statutele sunt suprapuse.
Este evident că atât mediul politic – și avem în vedere parlamentul și guvernul –

acționează în regim de putere politică în conformitate cu prevederile Constituției în
mod asemănător administrației care exercită la rândul său puterea de stat în
raporturile cu cetățenii sau cu alte subiecte de drept cărora le este destinată legea
sau un act normativ cu putere de lege.
36
Guvernul este o instituție care conduce executivul și administrația publică și care
în cele mai multe cazuri are o culoare politică ce corespunde majorității
parlamentare.
Programul de guvernare este în primul rând un act politic deoarece el trebuie să

corespundă doctrinei sau ideologiei majorității parlamentare, a partidului care a
câștigat alegerile.
Cu toate acestea, la acest nivel se poate opera o distincție între membrii guvernului
– miniștrii – și corpul de funcționari care se află în subordinea lor în cadrul
ministerelor sau altor structuri și care au ca principală obligație realizarea politicilor
publice.
Astfel, între mediul politic la nivel central și administrație există un raport de

subordonare.
La nivel local, o astfel de distincție nu este atât de evidentă deoarece autoritățile

administrației au în același timp statut politic.
Primarii, consilierii din consiliile locale sau județene sunt oameni politici chiar dacă
la nivelul administrației locale probleme legate de doctrină politică sunt mult mai
puțin prezente.
4.5. NECESITATEA ȘTIINȚEI
37
La o primă vedere sau analiză a aparențelor putem să ne întrebăm care ar fi scopul
științei administrației.
O astfel de reflecție poate fi determinată mai ales de dezvoltarea studiului dreptului

administrativ.
Totuși, dacă observăm așa cum am indicat în prelegerile anterioare evoluția

administrației în ultimele secole am ajunge la concluzia că în epoca modernă
administrația a devenit extrem de complexă întrucât o serie de exigențe ale omului
societății contemporane au fost preluate spre a fi soluționate de către autoritățile
administrației centrale sau locale.
Spre exemplu, asigurarea condițiilor de tratament a diverselor boli, asigurarea unor

servicii sociale pentru persoanele defavorizate (ajutoare de șomaj, concedii etc),
alte servicii sociale, asigurarea unui grad de instrucție și educație prin învățământ,
toate acestea sunt domenii care fie se regăseau în sarcina comunităților locale fie
lipseau adesea.
Având în vedere această dezvoltare a administrației și creșterea explozivă a

complexității activităților desfășurate știința administrației a devenit necesară
pentru a cunoaște mecanismele și resorturile interioare care condiționează
funcționalitatea autorităților administrației publice.
4.6. OBIECTUL CERCETĂRII
38
În urma acestor considerații, devine evident că obiectul științei administrației este
administrația publică sau mai clar în opinia noastră mecanismele interioare care
permit funcționarea în condiții de eficiență a administrației publice.
Conform unui autor știința administrației reprezintă „o ramură a științelor despre

societate care are ca obiect de cercetare fenomenul administrativ, ca sistem și
acțiune, în toată complexitatea sa, în scopul sporirii eficienței executive10.
4.7. CONȚINUT ȘI CARACTERISTICI
Dacă știința administrației își propune să cunoască un obiect atât de complex

devine evident că o asemenea activitate științifică nu poate fi decât una
interdisciplinară.
Pentru a cunoaște în profunzime fenomenul administrativ sunt necesare abordări

de tip sociologic, recurgerea la elemente din sfera politologiei, a managementului,
a psihologiei și nu în ultimul rând prin cunoașterea dreptului administrativ11.
Astfel, rezumând în alte cuvinte, managementul, ca știință a organizării eficiente în

plan economic conturează un cadrul suficient pentru a înțelege cum pot fi luate
deciziile, ce factori sau ce etape pot fi avute în vedere și cum pot fi eficientizate
instituțiile administrative în timp ce sociologia îi poate împrumuta metode de
investigare extrem de necesare.
10 Santai, I., Dreptul administrativ și știința administrativă, Alma Mater, Sibiu, 2011, p.17. Vezi Tabără, V.,
op. cit., p. 19.
11 Tabără, V., op. cit., p.19.
39
Statistica contribuie cu metodele sale de cercetare cantitativă în timp ce istoria
permite o mai bună înțelegerea a evoluției instituțiilor.
Nu trebuie însă să confundăm știința administrației cu dreptul administrativ chiar

dacă multe element sunt comune.
Dreptul administrativ reprezintă un ansamblu de norme juridice prin care se

reglementează răspunderi și obligații, modul de organizare și funcționare al
entităților administrației în timp ce știința administrației este chemată să reflecteze
asupra condițiilor sau contextului care a determinat o anumită organizare punându-
și permanent întrebări asupra factorilor care ar mări eficiența sau funcționalitatea.
Să ne reamintim...
Administraţia constă într-o activitate chibzuită, raţională şi eficientă de utilizare a

resurselor umane, materiale şi financiare cu finalitatea obţinerii unor rezultate
maxime cu eforturi minime.
4.8. REZUMAT
⮚ Administraţia publică este legată organic de puterea executivă dar nu se

identifică cu aceasta, întrucât are o sferă mai largă de cuprindere.
⮚ Administrația este un corp social sau un grup uman, constituită ca un corp

intermediar între stat, autorităţile publice şi cetăţeni, corp creat în vederea realizării
permanente a serviciilor publice în care scop este învestită cu puteri de către stat
şi aflată sub conducerea Guvernului;
40
⮚ Obiectul științei administrației este administrația publică sau mai clar în
opinia noastră mecanismele interioare care permit funcționarea în condiții de
eficiență a administrației publice.
1. Cum putem delimita administrația de puterea executivă în mod simplu?
2.Care este obiectul științei administrației?
Răspunsuri:
1. Administraţia publică este legată organic de puterea executivă dar nu se identifică

cu aceasta, întrucât are o sferă mai largă de cuprindere.
2. Obiectul științei administrației este administrația publică sau mai clar în opinia
noastră mecanismele interioare care permit funcționarea în condiții de eficiență a
administrației publice.
4.10. BIBLIOGRAFIE
Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii, realități perspective, Lumina lex,,

București, 2007, pp. 96-107.
Manda, Cezar Corneliu, Elemente de stiinta administratiei , Universul Juridic,

Bucuresti, 2012, pp. 9-104,.
2013, pp. 11-38.
41
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. SARCINILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
Cuprins
5.1. Obiective
5.2. Competențe
5.3. Generalități
5.4. Sarcinile administrației publice
5.5. Rezumat
42
5.7. Bibliografie
Conținut
Unitatea conține o prezentarea sarcinilor administrației publice așa cum au fost

descrise în literatura de specialitate și o clasificare a acestora.
5.1. OBIECTIVE
Studenții vor înțelege sarcinilor administrației publice așa cum au fost descrise în
literatura de specialitate și le vor clasifica.
5.2. COMPETENȚE
În urma parcurgerii unității vom putea răspunde la următoarele întrebări:
Care sunt sarcinile administrației publice?
Cum se clasifică acestea?
5.3. GENERALITĂȚI
Aşa cum am observat pe parcursul prelegerilor anterioare administraţia publică sau

aparatul administrativ a suferit un amplu proces de transformare din perioada Evului
Mediu spre ceea ce istoricii şi sociologii denumesc epoca modernă, proces ce a
constat în reorientarea formală a scopului sau finalităţii administraţiei publice acela
43
de a se afla în serviciul regelui, monarhului sau în rare cazuri a unui oraş liber, ce
dispunea de instituţii proprii, în serviciul cetăţeanului, acesta din urmă apărând ca
element al societăţii politice şi civile odată cu Revoluţia franceză.
Cu alte cuvinte, şi subliniem acest aspect activitatea administraţiei publice se

urmăreşte satisfacerea nevoilor cetăţenilor – necesităţi publice, de ordin general şi
necesităţi de interes individual - şi respectarea drepturilor acestora.
În literatura de specialitate pentru a se desemna atribuțiile pe care administrația

publică le deține sau în alte cuvinte atribuțiile ce îi desemnează și materializează
activitatea se utilizează atât noțiunea de misiuni ale administrației cât și cea de funcții
sau sarcini.
În principiu, chiar dacă ar exista unele nuanțe între sarcină și misiune, vom considera
că cele două sintagme au aceeași valență12.
În literatura franceză a anilor 1960-1970, Bernard Gournay constata existenţa a trei

funcţii ale administraţiei publice:
✔ principale,
✔ auxiliare şi
✔ de comandament13.
Funcţiile principale se divid, după acest autor francez, în patru grupe şi anume:
✔ funcţii legate de suveranitate;
✔ funcţii cu caracter economic,
✔ funcţii în domeniul social şi educativ,
12 Oroveanu, introducere în știința administrației, p.106.
13 Gournay, B., L'administration, 1964, p. 6-54.
44
✔ funcţii în sfera culturii.
După Charles Debbasch, funcțiile administrative sunt:
✔ de informare,
✔ de pregătire a deciziei,
✔ de previziune;
✔ de execuție14.
Misiunile administrației sunt naționale, regionale sau locale – după criteriul geografic
-, presupun utilizarea sau nu a forței publice – după criteriul suveranității -, căutare,
cercetare, reflecție și gestiune – după criteriul obiectului -, externe sau interne după
criteriul scopului15.
Misiunile externe se împart în misiuni de suveranitate (menținerea ordinii,

reglementarea conflictelor), economice, sociale, educative și culturale.
5.4. SARCINILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
În literatura noastră, principala funcţie a administrației publice este, după C. Manda,

cea de executare, cu rolul de a organiza executarea deciziei politice reflectată în legi
şi de a asigura executarea lor, folosind convingerea iar în caz de nevoie forţa
publică16.
Apoi, se adaugă acesteia funcţia de informare care are drept scop informarea
sistematică ritmică şi completă a puterii politice asupra stării sistemului în ansamblul
său, ceea ce presupune culegere, prelucrare şi difuzare de informaţii.
14 Debbasch, Ch, op.cit., pp.26-31.
15 Debbasch, Ch, op.cit., pp.32-35.
16 Manda, C, op. cit,. p. 44.
45
O a treia funcție ar fi cea de pregătire sau de elaborare a deciziilor politice, a
proiectelor de acte normative şi a proiectelor de acte administrative precum şi de
colaborare la adoptarea sau emiterea lor.
În fine, cea de a patra funcție este cea de prevedere sau de prognozare a opțiunilor
pe termen scurt, mediu şi lung, la nivelul întregii societăţi , ca şi la nivelul
colectivităţilor locale17.
În literatura de specialitatea, s-a pornit, în sinteză, de la premisa conform căreia

funcțiile administraţiei publice au caracter deosebit de complex în societatea
contemporană şi prin urmare sunt necesare mai multe criterii pentru a putea realiza
un tablou adecvat acestor mecanisme.
Clasificarea recentă
Astfel, preluând criterii autorilor francezi C.C. Manda arată că după criteriul
obiectivelor sarcinile se pot divide în sarcini generale şi sarcini specifice18.
Apoi, după criteriul naturii finalităţii avute în vedere sarcinile se pot clasifica în sarcini
politico-administrative, sarcini economice şi sarcini socio-eculturale şi ştiinţifice19.
Dacă avem în vedere utilizarea puterii publice vom putea observa distincţia între
sarcini care reclamă folosirea puterii publice şi sarcini ale căror îndeplinirea nu
necesită recurgerea la puterea publică.
Deasemeni, natura conţinutului sarcinilor poate clasifica sarcinile în:
✔ sarcini de conducere;
✔ sarcini de organizare;
17 Manda, C, op, cit,. p. 45.
18 Manda, C.C., op. cit., p. 123.
19 Manda CC, op. cit., p. 124.
46
✔ sarcini de execuţie.
Pe de altă parte, este evident că administraţia publică interacţionează cu cetăţenii în

anumite activităţi ale sale.
Astfel sarcinile se pot grupa în:
✔ sarcini care presupun contactul direct cu cetăţenii;
✔ sarcini care exclud un astfel de contact şi care au în vedere asigurarea unei

bune funcţionări a administraţie publice, îmbunătăţirea raporturilor şi mecanismelor
interioare etc.
Nu în ultimul rând, sarcinile pot avea caracter permanent sau dimpotrivă caracter
temporar.
Exemplificați sarcini sau misiuni ale administrației publice
…………………………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………………
5.5.REZUMAT
Pe ansamblu, administrația publică are ca sarcină generală aceea de a realiza servicii în

interesul cetățeanului.
Funcțiile sau sarcinile sunt
✔ de executare,
✔ de informare,
✔ de pregătire sau de elaborare a deciziilor politice,
47
✔ de prevedere sau de prognozare a opțiunilor.
5.6.TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
1. Ce diferență este între noțiunea de funcție sau de misiune?
2. Enumerați în mare funcțiile administrației publice.
1. În cadrul teoretic al științei administrației nu este nicio diferență.
2.Funcțiile sau sarcinile sunt:
- de executare,
- de informare,
- de pregătire sau de elaborare a deciziilor politice,
- de prevedere sau de prognozare a opțiunilor.
Descrieți în mod concret cum este adusă la îndeplinire una dintre funcțiile
administrației publice
5.8. BIBLIOGRAFIE.
Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii, realități perspective, Lumina lex,,

Manda, Cezar Corneliu, Elemente de știința administrației, Universul Juridic, București,

2012, pp. 111-129.
Tabara, Vasile, Știința administrației, Univ. Nationala de Aparare "Carol I", București,
2013, pp. 61-72.
Gournay, B., Science de l’administration, Colin, Paris, 1970.
Debbasch, Charles, Science administrative, Dalloz, Paris, 1971.
48
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. SISTEMUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
Cuprins
6.1. Obiective
6.2. Competențe
6.3. Considerații generale
6.4. Caracteristicile sistemului
6.5. Raporturile ierarhice din cadrul sistemului
6.6. Organizarea internă a autorităţilor
6.7. Rezumat
8.9. Bibliografie
În urma parcurgerii acestei unități studenții vor înțelege noțiunea de sistem al

administrației publice, caracteristicile acestuia, raporturile ierarhice inerente și
organizarea internă.
6.2. COMPETENȚE
Studenții vor putea răspunde la următoarele întrebări:
Ce este sistemul administrației publice și care sunt caracteristicile sale?
Care sunt raporturile ierarhice ale acestuia?
Cum se organizează o autoritate?
49
6.3. CONSIDERAŢII GENERALE.
Ce se va putea înţelege prin noţiunea de sistem?
Conform dicţionarului explicativ al limbii române, prin sistem se înţelege un

„ansamblu de elemente dependente între ele și formând un întreg organizat care
pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică (…) sau face ca o activitate
practică să funcționeze scopului urmăritˮ.
Atunci când însă utilizăm conceptul de structură sistemică sau structură a unui
sistem în cadrul ştiinţei administraţiei publice, vom avea în vedere modalitatea
prin care elementele ce formează sau compun sistemul sunt organizate sau
aşezate funcţional.
6.4. CARACTERISTICILE SISTEMULUI
Astfel, în alte cuvinte putem afirma că există un real sistem al administraţiei

publice care constă într-un conglomerat de unităţi organizate, între care se
dezvoltă relaţii de interdependenţă, cauzate în mod direct de exercitarea puterii
publice, conglomerat care însă prezintă un caracter unitar.
50
Evident, pentru a fi funcţional sistemul administraţiei publice presupune în mod
esenţial existenţa unor raporturi ierarhice sau, mai simplu, a unei ierarhii
instaurate între diferite unităţi componente ale sistemului, ierarhie care urmăreşte
menţinerea coerenţei sistemului şi care are la vârf guvernul ca organ suprem.
Dintr-o perspectivă statică, ierarhia poate fi privită ca o piramidă a importanţei în

cadrul sistemului însă dintr-o perspectivă dinamică ea este o reţea de relaţii
ierarhice dezvoltate permanent şi în mod absolut necesar între diversele autorităţi
sau instituţii publice.
Conceptul de relaţiei ierarhică se leagă în mod obligatoriu de acela de

competenţă materială şi/sau teritorială, în sensul în care prin competenţa
materială vom înţelege ansamblul de atribuţii şi sarcini pe care îl dobândeşte prin
lege o autoritate sau o instituţie publică, iar prin competenţă teritorială vom
înţelege aria, de regulă teritorială, în care o autoritate sau o instituţie publică, prin
lege, poate şi este obligată să îşi exercite atribuţiile sau să îşi îndeplinească
sarcinile.
6.5. RAPORTURILE IERARHICE DIN CADRUL SISTEMULUI.
În cadrul analizei ştiinţifice oferite de literatura de specialitate vom regăsi deseori

cele două noţiuni care pot oferi o imagine a relaţiilor dezvoltate în cadrul ierarhiei:
supraordonarea, şi respectiv, subordonarea.
În actele normative, noţiunea de subordonare este mai des întâlnită ira utilizarea
ei își găseşte argumentul în dorința de a învedera unităţii administrative locul său
în ierarhie din moment ce, de regulă, anumite autorităţi administrative au un rol
bine definit chiar în textul Constituţiei (de ex. Guvernul).
51
Subordonarea presupune, prin urmare aşa cum am anticipat, faptul că o
autoritate administrativă ocupă o poziţie inferioară în relaţie cu o altă
autoritate, cea din urmă având dreptul de a impune anumite reguli, sarcini,
activităţi iar cea dintâi, adică cea subordonată, având obligaţia de a executa, de
a pune în aplicare sarcinile şi instrucţiunile primite.
Mai mult, pentru a lărgi acest tablou sintetic, autoritatea administrativă

supraordonată are dreptul – în alte cuvinte – de a conduce autorităţile sau
entităţile subordonate.
Prin dreptul de a conduce se va înţelege inclusiv dreptul de a îndruma, de a

coordona şi mai ales, de a controla modul în care autoritatea subordonată îşi
îndeplineşte atribuţiile conferite, sarcinile date sau respectă actele normative20.
În plus, întrucât activitatea administrativă a devenit deosebit de complexă în

epoca modernă şi pentru a face faţă sau a răspunde diverselor necesităţi sociale
autorităţile subordonate vor putea înfiinţa noi autorităţi administrative sau vor
putea reorganiza autorităţile subordonate.
Acest drept este recunoscut Guvernului de prevederile art.116 din Constituţie

(Capitolul V - Administraţia publică, Secţiunea 1 Administraţia publică
centrală de specialitate).
Astfel primul alineat stabileşte că ministerele se organizează numai în

subordinea Guvernului iar cel de al doilea alineat dispune că „alte organe de
specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau
ca autorităţi administrative autonome”.
20 Santai, op. cit., p. 103.
52
Pentru a înţelege cum se constituie o astfel de autoritate publică vom putea
observa Ordonanţa de urgenţă nr. 2 din 04 ianuarie 2001 emisă de Guvernul
României – act cu putere de lege conform Constituţiei – ordonanţă care – aşa
cum indică propria denumire – stabileşte măsuri privind înfiinţarea,
organizarea/reorganizarea sau funcţionarea, după caz, a unor ministere, organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţii publice.
Astfel, art.16 alin. 1 dispune: Se înfiinţează Autoritatea Naţională pentru Protecţia

Consumatorilor ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică, în subordinea Guvernului, prin reorganizarea Oficiului
pentru Protecţia Consumatorilor care se desfiinţează.
Reţinem, prin urmare, din acest exemplu, că actul de înfiinţare a actualei Autorităţi
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor este o ordonanţă emisă de Guvern, cu
finalitatea îmbunătăţirii controlului calităţii produselor oferite consumatorilor şi că
Autoritatea se situează de la început pe poziţie inferioară, în sensul în care
aceasta este o autoritate subordonată Guvernului.
Ca urmare, modul de organizare şi funcţionare al autorităţii este stabilit prin

Hotărâre de Guvern, fiind în vigoare la acest moment Hotărârea nr. 700 din 11
iulie 2012.
Exemplificativ, art.1 alin.1 accentuează relaţia de subordonare: Autoritatea

Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, denumită în continuare Autoritate,
este instituţie publică şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în
coordonarea ministrului economiei, comerţului şi mediului de afaceri.
Art. 2 alin. 1 fixează obiectivele la nivel general: Autoritatea coordonează şi

realizează strategia şi politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor,
acţionează pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vieţii,
sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor.
53
La nivel concret, conform celui de al doilea alineat, Autoritatea are ca principale
obiective:
- crearea unui cadru legislativ naţional în domeniul protecţiei consumatorilor

compatibil cu cel din Uniunea Europeană;
- desfăşurarea activităţii de informare şi educare a cetăţenilor privind

drepturile pe care le au în calitate de consumatori;
- desfăşurarea activităţilor de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor

destinate consumatorilor;
- protejarea consumatorilor împotriva practicilor comerciale incorecte.
Autoritatea are următoarele atribuţii principale:
- participă, împreună cu alte organe ale administraţiei publice centrale şi locale

de specialitate cu atribuţii în domeniu şi cu organismele neguvernamentale ale
consumatorilor, la elaborarea strategiei în domeniul protecţiei consumatorilor,
asigurând corelarea acesteia cu cea existentă în Uniunea Europeană;
- asigură armonizarea cadrului legislativ naţional cu reglementările din Uniunea

Europeană în domeniul protecţiei consumatorilor;
- propune Guvernului spre adoptare şi avizează proiecte de acte normative în

domeniul protecţiei consumatorilor cu privire la fabricarea, ambalarea,
etichetarea, conservarea, depozitarea, transportul, importul, comercializarea
produselor, prestarea serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare, precum şi
interzicerea penalităţilor asimetrice dintre client şi prestatorul de servicii publice
şi alte servicii de interes general pentru abaterile contractuale, astfel încât acestea
să nu pună în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori să
afecteze drepturile şi interesele lor legitime;
- elaborează, împreună cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice,

proceduri privind obiectivele, condiţiile şi modul de colaborare în desfăşurarea
activităţii de protecţie a consumatorilor;
54
- iniţiază, negociază şi participă, în condiţiile legii, la încheierea de convenţii,
acorduri, protocoale şi alte înţelegeri interne şi internaţionale în domeniul
protecţiei consumatorilor cu organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale şi locale cu atribuţii în domeniu, precum şi cu organisme
neguvernamentale;
- participă la realizarea programelor interne şi internaţionale în domeniul protecţiei

consumatorilor, colaborând cu organizaţii şi instituţii din ţară şi din străinătate,
conform competenţelor ce îi revin potrivit dispoziţiilor legale în vigoare;
- prezintă informări periodice Guvernului şi organelor administraţiei publice

centrale interesate, la solicitarea acestora, referitoare la activitatea proprie privind
respectarea drepturilor şi intereselor consumatorilor;
- desfăşoară activităţi de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor destinate

consumatorilor;
- controlează respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor,

referitoare la securitatea produselor şi serviciilor, precum şi la apărarea drepturilor
legitime ale consumatorilor, prin efectuarea de controale pe piaţă la producători,
importatori, distribuitori, vânzători, prestatori de servicii, inclusiv servicii
financiare, şi în unităţile vamale, având acces la locurile în care se produc, se
depozitează ori se comercializează produsele sau în care se prestează serviciile,
precum şi la documentele referitoare la acestea, excepţie făcând controalele
igienicosanitare şi sanitar-veterinare la producători, în cazul produselor
alimentare;
- constată contravenţii şi dispune măsuri de limitare a consecinţelor producerii,

prestării, importului, comercializării sau oferirii gratuite a unor produse alimentare
ori nealimentare şi servicii, inclusiv servicii financiare, care nu sunt în concordanţă
cu dispoziţiile legale din domeniile de activitate ale Autorităţii, prin aplicarea
sancţiunilor contravenţionale prevăzute de lege, sesizează organele de urmărire
penală ori de câte ori constată încălcări ale legii penale;
55
- controlează dacă mijloacele de măsurare folosite pe piaţă sunt însoţite de
documentele prevăzute de lege care atestă verificarea acestora din punct de
vedere metrologic;
- solicită organelor emitente suspendarea sau retragerea autorizaţiei de

funcţionare, a licenţei de fabricaţie ori a certificatului de clasificare, în condiţiile
legii;
- coordonează schimbul rapid de informaţii cu instituţiile şi organele competente,

naţionale şi internaţionale, privind produsele şi serviciile care reprezintă risc
pentru sănătatea şi securitatea consumatorilor;
- sesizează factorii de decizie şi operatorii implicaţi în sistemul de certificare a

calităţii produselor şi serviciilor, în baza constatărilor proprii şi a informaţiilor
primite de la organismele neguvernamentale şi de la consumatori, cu privire la
neconformităţile produselor şi serviciilor destinate consumului populaţiei în raport
cu documentele de certificare şi propune îmbunătăţirea sau elaborarea de
reglementări în domeniu;
- efectuează, prin prelevări de probe din produsele alimentare şi nealimentare,

analize şi încercări în laboratoare acreditate conform legii sau în laboratoare
proprii ori agreate;
- efectuează sau finanţează studii, teste comparative şi cercetări în domeniu cu

privire la calitatea produselor şi serviciilor destinate consumatorilor, pe care le
aduce la cunoştinţa publicului;
- stabileşte relaţii de colaborare cu institute de cercetare, laboratoare de

expertizare şi certificare, inclusiv din străinătate, pentru realizarea de studii,
cercetări şi teste comparative;
- desfăşoară activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor

persoane fizice cu privire la produsele şi serviciile destinate acestora; editează
publicaţii de specialitate în domeniul protecţiei consumatorilor;
- sprijină asociaţiile de consumatori în vederea atingerii obiectivelor prevăzute de

lege;
56
- sprijină asociaţiile de consumatori în acţiunea de înfiinţare şi funcţionare a
centrelor de consultanţă, informare şi educare a consumatorilor;
- susţine înfiinţarea unor organisme de mediere în domeniul protecţiei

consumatorilor;
- informează permanent consumatorii asupra produselor şi serviciilor care

prezintă riscuri pentru sănătatea şi securitatea lor sau care le pot afecta interesele
economice;
- primeşte şi rezolvă sau, după caz, transmite spre soluţionare celor în drept,
potrivit competenţelor, sesizările asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor,
precum şi sesizările persoanelor fizice cu privire la încălcarea drepturilor
consumatorilor, în condiţiile legii;
- desfăşoară activităţi de pregătire a specialiştilor în domeniul protecţiei

consumatorilor;
- acordă consultanţă de specialitate în domeniul protecţiei consumatorilor pentru

operatorii economici;
- stabileşte şi percepe taxe şi tarife pentru efectuarea de analize, încercări,

expertizări, certificări de laborator, autorizări, consultanţă, cursuri de pregătire,
specializare sau perfecţionare, alte servicii prestate în condiţiile legii (...).
La nivelul organizării se precizează următoarele:
- Autoritatea este condusă de un preşedinte, ajutat de 2 vicepreşedinţi, numiţi prin

decizie a primului-ministru.
- Funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte sunt asimilate cu funcţia de secretar de

stat şi, respectiv, subsecretar de stat.
- Preşedintele Autorităţii are calitatea de ordonator secundar de credite.
57
- Preşedintele Autorităţii conduce activitatea acesteia şi o reprezintă în raporturile
cu Guvernul, cu ministerele, cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice
centrale şi locale, cu instituţii naţionale şi internaţionale şi cu persoane juridice şi
fizice române şi străine.
- În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele Autorităţii emite ordine şi instrucţiuni.

Ordinele şi instrucţiunile cu caracter normativ se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I, în condiţiile legii.
- Vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile şi însărcinările delegate de preşedinte prin

ordin.
- Structura organizatorică a Autorităţii este prevăzută în anexa nr. 1. În cadrul

acesteia, prin ordin al preşedintelui, se pot organiza şi alte servicii,
compartimente, precum şi birouri şi colective temporare, conform actelor
normative în vigoare.
- Atribuţiile şi sarcinile direcţiilor, serviciilor, compartimentelor din aparatul

Autorităţii, precum şi ale structurilor teritoriale subordonate, se stabilesc prin
regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii, care se aprobă prin ordin
al preşedintelui.
- Numărul maxim de posturi aprobat este de 621, exclusiv demnitarii, din care
pentru aparatul central 100, iar pentru comisariatele regionale pentru protecţia
consumatorilor 521.
- Autoritatea are un secretar general, înalt funcţionar public, numit în condiţiile

legii, care îndeplineşte atribuţiile stabilite prin regulamentul de organizare şi
funcţionare, precum şi orice alte atribuţii încredinţate de preşedinte, conform
actelor normative în vigoare.
Cum se realizează îndrumarea şi care sunt limitele ei?
Autoritatea supraordonată are dreptul dar şi obligaţia de a îndruma autoritatea

subordonată daca aceasta solicită.
58
Îndrumarea se va face prin reguli şi indicaţii generale, sau atunci când există
cazuri concrete autoritatea supraordonată va emite puncte de vedere sau opinii.
Totuşi, dreptul de îndrumare este un drept limitat căci acesta nu poate interveni
în sfera activităţii generale a autorităţii inferioare, uzurpându-i autonomia de care
dispune.
În ceea ce priveşte răspunderea juridică, autoritatea care a emis un ordin poate

fi chemată în garanţie de funcţionarul cu grad inferior care a pus în aplicare acel
ordin şi care este chemat în judecată de o persoană prejudiciată prin punerea în
executare a ordinului21.
6.6. ORGANIZAREA INTERNĂ A AUTORITĂŢILOR.
Structura autorităţilor presupune un ansamblu de unităţi care pot fi compuse dintr-

o singură persoană sau din mai multe, în funcţie de necesităţi.
Astfel, vom distinge:
- birourile, care realizează o activitate omogenă,
- serviciul, care realizează mai multe activităţi omogene sau

complementare,
- direcţia care cuprinde şi coordonează mai multe servicii sau birouri.
În cadrul ministerelor există direcţia generală organizată prin delimitarea unui

ansamblu de activităţi şi departamentul.
21 Tabără, op. cit., p. 80.
59
Explicați exemplificând ce înseamnă subordonare!
……………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………..
6.7.REZUMAT
Sistemul administraţiei publice este format din unităţi organizate, între care se
dezvoltă relaţii de interdependenţă, cauzate în mod direct de exercitarea puterii
publice, conglomerat care însă prezintă un caracter unitar.
Sistemul administraţiei publice presupune în mod esenţial existenţa unor raporturi

ierarhice sau, mai simplu, a unei ierarhii instaurate între diferite unităţi
componente ale sistemului, ierarhie care urmăreşte menţinerea coerenţei
sistemului şi care are la vârf guvernul ca organ suprem.
Structura autorităţilor presupune un ansamblu de unităţi care pot fi compuse dintr-

o singură persoană sau din mai multe, în funcţie de necesităţi.
6.8. TEST DE EVALUARE

1.Ce presupune subordonarea?
2.Ce obligaţii are autoritatea supraordonată faţă de cea subordonată?
3. Cum se poate prezenta schema structurii intern ale unei autorităţi?
4. Cum se realizează activitatea de îndrumare?
5. Pot fi constituite şi alte autorităţi în afară de ministere în subordinea

Guvernului?
60
1.Subordonarea presupune faptul că o autoritate administrativă ocupă o poziţie
inferioară în relaţie cu o altă autoritate, cea din urmă având dreptul de a impune
anumite reguli, sarcini, activităţi iar cea dintâi, adică cea subordonată, având
obligaţia de a executa, de a pune în aplicare sarcinile şi instrucţiunile primite.
2. Autoritatea supraordonată are obligaţia de a îndruma autoritatea subordonată

dacă aceasta solicită.
3. Acesta este formată din
- birourile, care realizează o activitate omogenă,
- serviciul, care realizează mai multe activităţi omogene sau

complementare,
- direcţia care cuprinde şi coordonează mai multe servicii sau birouri.
4. Îndrumarea se va face prin reguli şi indicaţii generale, sau atunci când există
cazuri concrete autoritatea supraordonată va emite puncte de vedere sau opinii.
5. Da. Se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi

administrative autonome alte organe de specialitate.
6.9. TEME DE CONTROL
Descrieți modul de organizare și funcționare al unei alte autorități.
6.10. BIBLIOGRAFIE

București, 2007, pp. 189-202.
Manda, Cezar Corneliu, Elemente de stiinta administratiei , Universul Juridic,

Bucuresti, 2012, pp. 133-147.
61
2013, pp.73-96.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. AUTORITĂȚILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
62
Cuprins
7.1. Obiective
7.2. Competențe
7.3. Clasificarea autorităților administrației publice
7.4. Puterea publică exercitată de autoritățile administrației publice
7.5. Rezumat
7.7. Bibliografie
În urma parcurgerii acestei unități studenții vor înțelege conceptul de autoritate a

administrației publice și vor face distincție între acesta și alte instituții publice.
7.2. COMPETENȚE
Cum poate fi definită autoritatea administrației publice?
Prin ce se distinge de alte instituții publice?
Cum se clasifică autoritățile?
63
7.3.CLASIFICAREA AUTORITĂȚILOR ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
Premise
Prin analiza în literatura de specialitate recentă, a sistemelor constituţionale din

România antebelică, noţiunea de administraţie publică acoperea astfel atât
activitatea administraţiei statale cât şi activitatea administraţiei locale.
Ca urmare, sfera administraţiei publice este mai largă decât a administrației de stat.
Astfel, între administraţia publică şi administraţia de stat există un raport de la întreg

la parte, administraţia de stat reprezentând o componentă a administraţiei publice,
alături de administraţia locală22.
Autoritatea publică reprezintă un organ public, adică un colectiv organizat de

oameni care exercită prerogative de putere publică, la nivel statal sau local ori, într-
o altă formulare, o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere
publică pentru realizarea unui interes public23.
Noţiunea de instituţie publică are în vedere structurile subordonate unei autorităţi

ale administraţiei publice, care funcționează din venituri bugetare dar şi din surse
extrabugetare conform legislației în vigoare24.
22 Apostol Tofan, D., op.cit., p. 4.
64
Instituţiile publice se află în raporturi de subordonare ierarhică faţă de autoritatea
care le-a înfiinţat şi care va exercita puterea de instrucţie şi puterea de control.
În pofida unei denumiri sau a unor similitudini de competențe ori de organizare, și

mai ales în pofida faptului că toate autoritățile au ca sarcină să ofere servicii publice
cetățeanului și respectiv societății ca ansamblu de persoane există suficiente
deosebiri pentru a permite clasificare autorităților administrației publice.
Astfel dacă avem drept criteriu de departajare competența teritorială, adică aria
în care acestea au dreptul și obligația de a-și executa atribuțiile autoritățile
administrației publice se pot clasifica în:
✔ autorități la nivel central.
Acestea își exercită prerogativele pe întreg teritoriul statului.
✔ autorități la nivel local.
Acestea își exercită prerogativele în limitele unei unități administrativ-teritoriale

(județ, oraș sau comună).
Dacă avem în vedere criteriul competenței materiale, autoritățile se clasifică în:
✔ autoritățile cu competență generală.
Acestea sunt autoritățile administrației publice care prin lege au competențe în

toate domeniile de realizare a atribuțiilor executivului
Enumerăm exemplificativ: guvernul, consiliile județene, orășenești și comunale.
✔ autoritățile cu competență de specialitate.
Acestora li s-a încredințat o activitate specifică a executivului.
65
Enumerăm exemplificativ: ministerele, alte organe de specialitate care se
organizează în subordinea Guvernului sau a ministerelor, serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate.
De reținut că autoritățile cu competență de specialitate se pot grupa în:
1. autorități cu atribuții într-un domeniu unic (ministerele si organele

subordonate lor);
2. autorități cu atribuții în mai multe domenii.
Dacă analizăm modul de exercitare a competenței vom opera o distincție între

autorități cu competență proprie și autorități cu competență delegată (conferită).
Cele dintâi își exercită competența în nume propriu în timp ce ultimele în numele
altei autorități.
Rămânând la nivelul competențelor operează o distincție între:
✔ autorități cu activitate nejurisdicțională și
✔ autorități cu activitate jurisdicțională.
Acestea prin lege au obligația de a soluționa diverse litigii ce se nasc prin

încălcarea dispozițiilor legale.
Dacă avem în vedere drept criteriu modul lor de formare rezultă că autoritățile
administrației publice se pot clasifica în:
- autoritățile administrației publice alese.
Avem în vedere aici consiliile județene, orășenești și comunale, primarii.
66
- autoritățile administrației publice numite.
Avem în vedere aici miniștrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale

administrației publice centrale, prefecții, conducătorii serviciilor publice
descentralizate ale ministerelor.
Dacă ne raportăm la durata funcționării există autorități ale administrației publice

având caracter permanent și autorități cu rol temporar, cum ar fi diversele comisii
create pentru situații determinate.
După modul de organizare, autoritățile administrației publice se divid în:
- autoritățile administrației publice colegiale, formate din mai multe

persoane (Guvernul, consiliile județene, orășenești și comunale);
- autoritățile administrației publice individuale, adică formate de o singură

persoană (miniștrii, prefecții, primarii etc).
În fine, dacă avem în vedere modul lor de conducere autoritățile se vor clasifica în:
- autoritățile administrației publice cu conducere unipersonala cum sunt ministerele,

prefecturile, agențiile sau autoritățile naționale etc.;
- autoritățile administrației publice cu conducere colegială.
Acest tip de conducere presupune că mai multe persoane iau parte la actul
decizional.
- autorități deliberative. Decizia se ia în plen, cu participarea cel puțin a majorității

membrilor (consiliilor locale).
67
7.4.PUTEREA PUBLICĂ EXERCITATĂ DE AUTORITĂȚILE ADMINISTRAȚIEI
PUBLICE
Deși actuala Constituție a renunțat la sintagma de putere preferând-o pe cea de

autoritate este evident că:
- autoritatea administrației publice reprezintă și apără interesul public;
- orice autoritate există și funcționează în temeiul normelor de drept
public;
- pentru a putea realiza obiectivele sale, care sunt de importanță publică,

necesită următoarele prerogative:
a) să emită acte administrative de autoritate care se execută din oficiu;
b) să poată aplica direct, dacă există împotrivire, măsuri administrative de

constrângere cu caracter preventiv, sancționator sau de executare silită;
c) să poată aplica sancțiunile penale hotărâte de instanțele de judecată;
d) să emită acte cu caracter normativ, cu forță juridică inferioară dar care vor
putea fi aplicate în aceleași condiții.
Noţiunea de putere publică evocă prerogativele (adică drepturile speciale,

exorbitante) pe care le are organul administrativ, în sens de autoritate ce reprezintă
şi apără interesul general (public), care obligatoriu trebuie să se impună celui
particular25.
25 Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, 2005, p. 86.
68
În literatura de specialitate se mai utilizează conceptul de regim de putere publică.
Prin acesta vom înțelege următoarele aspecte:
- regimul presupune o limită pentru activitatea administrației publice și anume

dispozițiile legii,
Cu alte cuvinte, niciun act sau fapt administrativ nu poate încălca dispozițiile legale.
Într-o situație contrară, vom putea constata existența unui exces de putere care va
putea fi la rândul său sancționat.
- presupune principiul legalității, ca principiul fundamental în activitatea

administrației publice;
- recunoaște forța juridică inferioară a actelor administrative normative în raport cu

legea;
- presupune o piramidă a ierarhiei care cuprinde în realitate fiecare autoritate în

funcție de sarcini și competență.
În ceea ce privește sintagma de interesul public pe care o regăsim deseori în

literatura de specialitate, prin aceasta vom înțelege o necesitate socială fie a unui
individ, a unui grup, a unei comunități sau chiar a întregii națiuni, pe care autoritățile
o consideră drept utilă în mecanismul normal al vieții socio-economice.
Ca urmare, autoritățile administrației nu pot iniția vreo activitate atunci când

aceasta nu este reglementată prin lege, chiar dacă ea ar putea fi clasificată de
interes public.
Când un anumit domeniu al vieții unei comunități intră în sfera interesului public
doar autoritatea competentă poate interveni și acționa în virtutea legii care îi
recunoaște această competență.
69
Exemplificați autorități ale administrației publice și instituții publice indicând
diferențele și asemănările!
………………………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………
7.5. REZUMAT
⮚ Între administraţia publică şi administraţia de stat există un raport de la

întreg la parte, administraţia de stat reprezentând o componentă a administraţiei
publice, alături de administraţia locală.
⮚ Autoritatea publică reprezintă un organ public, adică un colectiv organizat

de oameni care exercită prerogative de putere publică, la nivel statal sau local ori,
într-o altă formulare, o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere
publică pentru realizarea unui interes public.
1. Exemplificați autorități ale administrației publice care prin lege au

competențe în toate domeniile de realizare a atribuțiilor executivului.
2. Exemplificați autoritățile administrației formate de o singură persoană.
3. Exemplificați o autoritate deliberativă.
4. Clasificați autoritățile după criteriul competenței materiale.
70
Răspunsuri:
1.Guvernul, consiliile județene, orășenești și comunale.
2. Miniștrii, prefecții, primarii etc
3. Consiliul local.
4. Autoritățile cu competență generală (guvernul, consiliile județene, orășenești și

comunale) și
autoritățile cu competență de specialitate (ministerele, alte organe de specialitate

care se organizează în subordinea Guvernului sau a ministerelor, serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate).
7.7. BIBLIOGRAFIE.
Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii, realități, perspective, Lumina Lex,

București, 2007, pp. 198-201.
Apostol Tofan, D., Drept administrativ, Beck, București, 2007, pp.4-6.
Tabără, Vasile, Știința administrației, Univ. Națională de Apărare "Carol I",

71
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. UNITĂȚILE ADMINISTRATIV-TERITORIALE
Cuprins
8.1. Obiective
8.2. Competențe
8.3. Centralizare și descentralizare
8.4. Autoconducere și autoguvernare locală
8.5. Rezumat
8.6. Test de evaluare a cunoştinţelor
8.8. Bibliografie
În urma parcurgerii acestei unități studenții vor înțelege conceptul de administrație

centralizată, formele sub care ea se prezintă și vor putea reflecta în sens critic
asupra avantajelor și dezavantajelor descentralizării.
8.2. COMPETENȚE
72
Cum poate fi definită administrația centralizată?
Care sunt formele sub care ea se prezintă?
Care sunt avantajele și dezavantajele descentralizării?
8.3. CENTRALIZARE ȘI DESCENTRALIZARE.
Un sistem administrativ centralizat este acel sistem în care autoritățile locale se

află într-o puternică dependență de autoritățile centrale sau executive.
În alte cuvinte, centralizarea presupune faptul că o autoritate centrală se află în

mod direct în subordinea autorității centrale.
Subordonarea este vizibilă mai ales prin faptul că autoritatea centrală numește în
mod direct pe cei ce acționează pe plan local în numele statului și exercită puterea
politică în relație cu cetățenii.
Un exemplu clasic îl poate constitui sistemul administrativ al României de dinaintea

primului război mondial când primarii nu erau aleși de către cetățeni ci numiți de
guvern, deci de autoritatea centrală.
73
Astfel, sistemul centralizat presupune că deciziile administrative sau, cel
puțin, cele mai importante decizii se iau la nivel central chiar dacă ele vor
avea un efect direct și substanțial la nivel local (oraș, comună).
Pe de altă parte, un sistem centralizat nu este incompatibil cu existența

unităților administrativ teritoriale ci presupune în linii mari doar
subordonarea totală a activității acestora directivelor date la centru.
Putem regăsi centralizarea sau sistemele administrative centralizate sub două

forme:
- concentrare administrativă și
- deconcentrare administrativă.
În cadrul celei dintâi forme ale centralizării, sistemul presupune că toate deciziile
sunt luate de către autoritățile centrale urmând a fi executate ori puse în practică
de către agenții administrativi pe plan local.
Dacă avem în vedere cea de a doua formă, aceasta este ceva mai flexibilă, în
sensul în care ea permite transferul de atribuții sau competențe pe plan local; cu
alte cuvinte, agenții administrativi aflați pe plan local beneficiază de autonomie în
luarea unor decizii ce îi afectează direct pe cetățenii însă conexiunea între guvern
și agenții administrativi rămâne în continuare puternică.
În concluzie, așa cum se arată în literatura de specialitate26, deconcentrarea se află

la mijloc, între sistemul bazat pe concentrare și cel care se întemeiază pe
descentralizarea, adică pe numirea autorităților locale exclusiv de către cetățeni.
26 Manda, C.C., op.cit., p.150.
74
Caracterizarea administrației publice în România
În cadrul Constituției actuale, Secțiunea a doua din Capitolul V- Administratia

publica vizează administratia publica locală.
Astfel, art.120 alin.1 prevede că administratia publica din unitatile

administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării,
autonomiei locale si deconcentrării serviciilor publice.
Pe de altă parte, art. 121 stipulează că autoritatile administratiei publice, prin care
se realizeaza autonomia locala in comune si in orase, sunt consiliile locale alese si
primarii alesi, in conditiile legii.
Consiliile locale si primarii functioneaza, in conditiile legii, ca autoritati

administrative autonome si rezolva treburile publice din comune si din orase.
Nu în ultimul rând, conform art.122 consiliul judetean este autoritatea administratiei

publice pentru coordonarea activitatii consiliilor comunale si orasenesti, in vederea
realizarii serviciilor publice de interes judetean.
Reținem că autoritatea centrală își păstrează tutela administrativă prin instituția

prefectului.
Guvernul numeste un prefect in fiecare judet si in municipiul Bucuresti.
Acesta este reprezentantul Guvernului pe plan local si conduce serviciile publice

deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale administratiei publice
centrale din unitatile administrativ-teritoriale.
75
Intre prefecti, pe de o parte, consiliile locale si primari, precum si consiliile judetene
si presedintii acestora, pe de alta parte, nu exista raporturi de subordonare.
Prefectul poate ataca, in fata instantei de contencios administrativ, un act al

consiliului judetean, al celui local sau al primarului, in cazul in care considera actul
ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.
Centralizare sau descentralizare?
Dezbaterea asupra binomului centralizare/descentralizare are propria istorie și

revine de regulă în fiecare stat european atunci când se pune în discuție o
modificare constituțională.
Așa cum se arată în literatura de specialitate dezbaterea argumentelor pro și contra

descentralizării a condus la evidențierea atât a avantajelor cât și a dezavantajelor
fiecărui sistem27.
Dacă analizăm sistemele centralizate, vom putea observa cu ușurință că în cadrul

acestora politicile publice sunt mai coerente, întrucât există o autoritate superioară
care coordonează punerea în executare, apoi planificarea realizată de autoritatea
centrală contribuie deseori la o economisire a resurselor aflate la dispoziția
administrației și o utilizare mai eficientă a acestora.
Nu în ultimul rând, uniformitatea ce caracterizează aceste sisteme este un

impediment pentru tratamentul discriminatoriu sau inegal care se poate regăsi sub
o administrație descentralizată.
În mod evident, există și va exista o serie de dezavantaje.
27 Manda, C.C., op. cit., p.151.
76
În primul rând, întrucât decizia se ia la centru de la momentul în care se naște
necesitatea unei decizii până la momentul final acela al executării deciziei luate,
mecanismul birocratic se dovedește a fi destul de greoi iar timpul necesar
parcurgerii tuturor etapelor se dovedește a fi multe ori prea lung ceea ce ne impune
să reflectăm asupra eficienței deciziei administrative.
În al doilea rând, deoarece autoritatea centrală reacționează de fapt la informările

și cerințele venite de pe plan local, cunoașterea situațiilor concrete este deseori
îngreunată, datele care sunt adunate sunt trunchiate sau pur și simplu nu pot
reflecta realitate într-un mod complex.
Prin urmare, decizia luată la centru poate nesocoti anumite cerințe considerate
prioritare pe plan local sau se poate afla într-o relativă contradicție cu necesitățile
sau particularitățile comunității locale.
8.4. AUTOCONDUCERE ȘI AUTOGUVERNARE LOCALĂ.
În conformitate cu art.3 alin. 3 din actuala Constituție teritoriul României este

organizat, sub aspect administrativ, in comune, orașe si județe. In conditiile legii,
unele orașe sunt declarate municipii.
Legea nr.215/2001 reia principiile Constituției precizându-se următoarele:

Comunele, orasele, municipiile si judetele sunt unitati administrativ-teritoriale in
care se exercita autonomia locala si in care se organizeaza si functioneaza
autoritati ale administratiei publice locale.
77
Conform art. 21 alin.1 din aceeași lege unitatile administrativ-teritoriale sunt
persoane juridice de drept public, cu capacitate juridica deplina si patrimoniu
propriu.
Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de inregistrare
fiscala si ale conturilor deschise la unitatile teritoriale de trezorerie, precum si la
unitatile bancare.
Unitatile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor si obligatiilor ce decurg

din contractele privind administrarea bunurilor care apartin domeniului public si
privat in care acestea sunt parte, precum si din raporturile cu alte persoane fizice
sau juridice, in conditiile legii.
In justitie, unitatile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, dupa caz, de primar

sau de presedintele consiliului judetean.
Autoritatile administratiei publice prin care se realizeaza autonomia locala in

comune, orase si municipii sunt consiliile locale, comunale, orasenesti si
municipale, ca autoritati deliberative, si primarii, ca autoritati executive. Consiliile
locale si primarii se aleg in conditiile prevazute de legea pentru alegerea
autoritatilor administratiei publice locale.
Consiliile locale si primarii functioneaza ca autoritati ale administratiei publice

locale si rezolva treburile publice din comune, orase si municipii, in conditiile legii.
In fiecare judet se constituie un consiliu judetean, ca autoritate a administratiei

publice locale, pentru coordonarea activitatii consiliilor comunale, orasenesti si
municipale, in vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean. Consiliul
judetean este ales in conditiile legii pentru alegerea autoritatilor administratiei
publice locale.
Alesii locali sunt primarul, consilierii locali, presedintele consiliului judetean si

consilierii judeteni.
78
In asigurarea liberului exercitiu al mandatului lor, acestia indeplinesc o functie de
autoritate publica, beneficiind de dispozitiile legii penale cu privire la persoanele
care indeplinesc o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat.
Mandatul primarului, consilierului local, respectiv al presedintelui consiliului

judetean si al consilierului judetean este de 4 ani.
In scopul asigurarii autonomiei locale, autoritatile administratiei publice locale au

dreptul sa instituie si sa perceapa impozite si taxe locale, sa elaboreze si sa aprobe
bugetele locale ale comunelor, oraselor, municipiilor si judetelor, in conditiile legii.
Să ne reamintim...

8.5. REZUMAT

În România, administrația publica din unitățile administrativ-teritoriale se

întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale si deconcentrării
serviciilor publice.
79
1. Cum definim un sistem administrativ centralizat?
2. Pe ce principii se întemeiază activitatea administrației publice în România?
Răspunsuri:
1. Un sistem administrativ centralizat este acel sistem în care autoritățile

locale se află într-o puternică dependență de autoritățile centrale sau executive.
2. Administrația publica din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe

principiile descentralizării, autonomiei locale si deconcentrării serviciilor publice.
Expuneți într-un eseu avantajele și dezavantajele centralizării și respectiv ale

descentralizării administrative.
8.8. BIBLIOGRAFIE.

București, 2007, pp. 328-339.
Manda, Cezar Corneliu, Elemente de știința administrației, Universul Juridic,

București, 2012, pp. 237-260.

București, 2013, pp.169-187.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. DECIZIA ADMINISTRATIVĂ
80
Cuprins
9.1. Obiective
9.2. Competențe
9.3. Generalități.
9.4. Etapele elaborării deciziei administrative
9.5. Transparența decizională
9.7. Rezumat
9.10. Bibliografie
În această unitate de învățare, se vor prezenta definiții și conținutul etapelor

procesului decizional și se va analiza principiul transparenței deciziei și procesului
decizional.
9.2. COMPETENȚE
Ce este decizia administrativă?
Care sunt etapele luării unei decizii administrative?
Cum caracterizați fiecare etapă?
81
În ce constă transparența actului decizional?
Care este importanța transparenței actului decizional?
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.
9.3. GENERALITĂȚI.
În mod general, în orice tip de organizaţie, desfăşurarea activităţii acelei organizaţii

se realizează prin adoptarea de decizii de către organele de conducere ale
acesteia, decizii prin care se ating obiectivele sau finalităţile stabilite pentru
existenţa însăşi a organizaţiei.
În mod evident, deciziile administrative sunt decizii pe care le pot lua doar organele
administraţiei publice.
Conceptul de decizie administrativă este unul fundamental pentru ştiinţa

administraţiei cât şi pentru dreptul administrativ.
Prin decizie administrativă vom înțelege așa cum se arată în literatura de

specialitate „o manifestare de voință a administrației, premergătoare unei acțiuni
sau inacțiuni, prin care se optează pentru o variantă în vederea realizării unui
scopˮ28.
28 Debbasch, c., p. 94.
82
După C.C. Manda decizia este condiționată de câteva elemente:
- o alegere între mai multe posibilități,
- alegerea este conștientă, precedată de o deliberare,
- alegerea trebuie să ducă la acțiune29.
Dacă avem în vedere sensul mai larg al conceptului de decizie administrativă, așa
cum se precizează recent, aceasta poate fi echivalată „cu faptul administrativ sau
cu cele patru forme concrete ale activității executive (actul juridic, actul politic,
operațiunea tehnico-materială și faptul material-juridic)ˮ30.
În sens strict însă prin decizie administrativă vom înţelege numai actele
administrative fie emise ori adoptate de administraţia publică.
În alte cuvinte, sintetizând, putem reține ca definiție relevantă a deciziei faptul că

aceasta este „o manifestare de voință a unei autorități publice, realizată în cadrul
activității executive pentru atingerea scopurilor specifice acestei forme
fundamentale de activitate a statuluiˮ31.
În principal, deciziile administrative se pot așeza în cadrul a două mari categorii32:
29 Manda, C.C., op.cit., p. 238.
30 Tabără, V., op.cit., p. 177.
31 Santai, I., Drept administrativ și știința administrației, Alma Mater, Sibiu, 2009, vol. II, p. 20.
32 Manda, C.C., op.cit., p. 242.
83
- decizii privind administrația internă,
Acestea urmăresc sau vizează în mod obișnuit organizarea internă a administrației

publice.
- decizii privind administrația externă.
Prin acest tip de decizii se înfăptuiește activitatea administrației publice în raport

cu alte subiecte de drept.
În mod evident, așa cum am observat anterior, acestor decizii le corespunde

regimul special al dreptului public în sensul în care autoritățile sunt îndreptățite să
utilizeze puterea publică pentru a le pune în aplicare dacă întâmpină opoziție din
partea altor subiecte.
9.4. ETAPELE ELABORĂRII DECIZIEI ADMINISTRATIVE
Chiar dacă la nivel de aparenţă decizia administrativă poate consta într-un simplu
act, în realitate, până la momentul final, adică cel al luării deciziei există o serie de
etape sau de stagii pregătitoare.
Odată ce s-a hotărât elaborarea unui proiect de decizie, pot fi identificate, de

principiu, patru momente.
În primul rând, în vederea elaborării unei decizii administrative trebuie identificat

obiectivul sau finalitatea urmărită prin decizie, precum şi mijloacele sau
mecanismele de punere în practică ale acesteia.
84
Nu este exclus ca în practică, în anumite situaţii cu caracter complex, să se fixeze
de la momentul iniţial o serie de obiective iar între aceste obiective să existe o
legătură organică de natură a transforma realizarea fiecărui obiectiv în condiţie
pentru atingerea unui alt obiectiv.
În al doilea rând, pentru a se ajunge la o decizie care să îndeplinească cerinţele

legale, cu alte cuvinte să fie conformă legii, să fie oportună şi să servească
intereselor administraţiei şi comunităţii este absolut necesar ca luarea deciziei să
fie precedată de o activitate de informare, activitate ce configurează o a doua etapă
a procesului decizional.
Prin urmare, prin intermediul documentării, sau mai simplu spus, al informării,
decidentul va putea cunoaşte, în mod exact, situaţia de facto, adică situaţia reală
care reclamă luarea deciziei.
Strângerea unor informaţii care să corespundă realităţii, să fie relevante şi să fie

complete asigură caracterul raţional şi eficient al deciziei.
De calitatea informaţiilor obţinute depinde în mod practic calitatea deciziei şi

momentul în care aceasta poate fi luată.
Întreaga activitate de informare sau documentare se fundamentează pe

cercetarea unor lucrări științifice, statistici, rapoarte, procese verbale, dări de
seama, anchete etc.
Trebuie reţinut faptul că informaţiile urmează a fi verificate şi actualizate.
Bazele de date sunt extrem de utile astăzi, ţinând cont de caracterul complex al
vieţii sociale, iar pentru sintetizarea informaţiilor de orice fel se va rcurge la statistici,
85
sondaje, anchete, urmând deseori ca acestea să fie stocate prin mijloace
electronice.
Dintr-o altă perspectivă, se poate afirma că etapa de informare presupune două

obiective:
-un obiectiv de natură teoretică şi
-un al doilea care vizează situaţia de facto.
În cazul primului obiectiv, se poate contura o informare politică cât şi una socială,
juridică, științifică sau tehnică.
În ceea ce priveşte primul aspect, funcţionarii administrativi au obligaţia de a lua la

cunoștință programul politic al Guvernului.
În ceea ce priveşte al doilea aspect, acesta are în vedere strângerea de date sau
informaţii din sfera politică, administrativă şi economică.
În cazul informării juridice, aceasta urmăreşte ca decidentul să cunoască normele

juridice în vigoare la data deciziei astfel încât să se respecte condiţiile de validitate.
De asemeni, trebuie reţinut că funcționarii administraţiei trebuie să cunoască cele

mai noi date din compartimentul de activitate in care se pregătește proiectul de
decizie.
Pentru a atinge acest obiectiv se va recurge deseori la consultarea unor specialiști

în problemele ce urmează a fi analizate.
86
Când însă avem în vedere informarea asupra unei stări de fapt este absolut
necesară realizarea unei activităţi de informare completă si exacta in domeniul
realităților sociale in care se pregătește o noua deciziei.
Rezumând, informaţiile se pot obţine din următoarele surse:
1. situații statistice;
2. dări de seama;
3. procese-verbale;
4. studii;
5. rapoarte;
6. referate;
7. anchete;
8. alte documente ale instituțiilor administrative.
3. Analiza materialului documentar.
În această etapă se schițează variantele decizionale.
Decidentul trebuie să răspundă argumentativ in legătura cu problema la

următoarele întrebări: „pentru ce?”; „care?”; „când?”; „unde?”; „cine?”; „ce?”33.
De asemenea, tot în cadrul acestei etape se vor analiza tot ceea ce ar influența
sau ar condiționa deciziei și anume:
a) ce probleme se evidențiază;
33 Alexandru, Ioan, op.cit., p. 330.
87
b) daca există posibilitatea de tratare distinctă;
c) care sunt circumstanțele sau contextul problemei;
d) dacă există o ordine sau în ce ordine trebuie acționat prioritar;
e) dacă există elemente restrictive precum disponibilități fixe, acte normative care
determină efecte juridice specifice.
Cel mai des, este recomandabil să se noteze toate sugestiile făcute în cadrul
dezbaterilor.
În această manieră, se va evita omiterea unor aspecte sau uitarea lor, se va facilita
clasificarea pe grupe, obținându-se o imagine de ansamblu asupra problemei ce
trebuie a fi soluționată.
În prezent, nu trebuie să omitem faptul că pentru autoritățile administrației publice

au un rol deosebit de important realizările științei și tehnicile contemporane.
In acest sens, computerele ocupă un loc deosebit de important. Acestea scurtează

timpul necesar pentru obținerea unor informații și contribuie la stocarea,
prelucrarea, interpretarea și clasificarea informațiilor.
În anumite cazuri, computerele se pot folosi inclusiv pentru alegerea unei soluții.
Este recomandabil ca această soluție oferită de computer sa fie studiată în detaliu
prin raportare la situația de fapt, la situația reală.
O metoda de a obține soluția rațională este aceea a stabilirii limitelor extreme. Prin
eliminarea situațiilor defavorabile se ajunge la soluția rațională.
88
Se recomanda atunci cand se studiaza fiecare solutie, sa se marcheze pe hartie
avantajele si dezavantajele acesteia.
In faza analizei materialului documentar, un element important consta in

interpretarea datelor selectionate. Interpretarea trebuie sa fie obiectiva, iar
materialul informativ este prelucrat prin: inductie, deductie, analiza, critica, sinteza
si alte metode.
Ședințelor de informare li se pot adăuga în cadrul procesului cele de armonizare,

explorare precum și cele de incursiune.
Activitatile consultative sunt un factor important de imbunatatire tehnica a pregatirii

procesului de decizie.
„Este necesar sa se stabileasca semnificatia faptelor si urmarile lor, factorii umani

implicati in aparitia si realizarea lor, locul si timpul, ca si cauzele care le-au produs,
imprejurarile datorita carora au devenit o problema”.2
4. Elaborarea proiectului de decizie.
Se recomandă schițarea mai multor variante.
Elaborarea presupune în permanență existența unui raport stabilit între obiective și

mijloace și scopul urmărit.
Scopul se va reflecta în alegerea mijloacelor de acțiune a decidentului.
89
Accentuăm faptul că în majoritatea cazurilor este preferabil să se evite două
tendințe care aduc prejudicii procesului decizional:
- ritmul lent al analizei ce conduce inevitabil la tergiversări și
- graba nejustificată în elaborarea variantelor de răspuns.
În continuare în cadrul aceleiași etape, urmează selectarea și interpretarea datelor

prezumate că vor asigura o eficiență sporită, sau mai precis obținerea de rezultate
maxime cu cheltuieli minime, fără a se neglija satisfacerea deplină și optimă a unei
necesități sociale sau individuale.
Clasificarea variantelor de soluționare se face atunci când decidentul cunoaște

întregul material.
Este recomandabil totodată să se aibă în vedere o serie de evenimente posibile

începând cu cel care prezintă gradul cel mai mare de probabilitate.
Această serie de evenimente posibile pentru fiecare variantă a deciziei se va

articula sub forma unei liste.
Proiectele de decizie sunt elaborate de structurile prevăzute în actele normative

sau, în lipsa unor prevederi legale, de structuri desemnate în cadrul instituției căreia
îi incumbă luarea deciziei.
5. În sfârşit, momentul final al acestui proces constă efectiv în luarea deciziei,

adică, în alte cuvinte, în manifestarea de voinţă a decidentului.
90
9.5. TRANSPARENȚA DECIZIONALĂ
Aptitudinea fiecărui cetățean sau cel puțin a celui ce are un interes legal în
cunoașterea deciziei administrative este cu siguranță o chestiune deosebit de
complexă și, de asemenea, de foarte mare importanță într-un regim politic
democratic.
Pe de o parte, a asigura transparența deciziei administrative și chiar a procesului

decizional contribuie la creșterea gradului de încredere a cetățenilor în activitatea
administrației publice și o asemenea tendință sau evoluție va conduce inerent la o
colaborare mult mai decisă a cetățenilor cu administrația și cu funcționarii acesteia,
la o înțelegere mai profundă a problemelor concrete cu care se confruntă o
comunitate, la deschidere față de inițiativele administrației și chiar la o susținere
mai clară a administrației printr-o atitudine pozitivă în ceea ce privește taxele și
impozitele ce incumbă fiecărui cetățean.
Pe de altă parte, nu trebuie neglijat un alt aspect, și anume faptul că transparența

deciziei va conduce treptat la o responsabilizare mai mare a funcționarului
administrației publice care va deveni mai conștient asupra rolului său social, al
impactului pe care îl are în comunitate prin activitatea desfășurată și mai ales
asupra faptului că funcționarul este în slujba cetățeanului și nu a autorității căreia
îi este subordonat în mod direct și formal.
Pentru a se putea conferi transparență actului decizional, mai ales în cazul în care
avem în vedere comunitățile locale se poate recurge la următoarele instrumente:
- Informarea în timp util a cetățenilor cu privire la deciziile ce urmează a se

adopta, făcându-se cunoscut impactul acestora dar și alternativele existente;
91
- Consultarea cetățenilor cu privire la probleme de interes public pe plan local
sau județean ori regional;
- Invitarea cetățenilor sau a reprezentanților societății civile (asociații,

fundații, grupuri de opinie) în cadrul procedurilor de dezbatere asupra deciziilor ce
urmează a fi luate.
Ideea transparenței nu poate avea însă un caracter absolut.
În mod evident, toate aceste instrumente vor fi utilizate în cadrul unor limite
obiective.
Deciziile care sunt organic legate de apărare națională sau de ordine publică nu
pot fi aduse la cunoștința publicului așa cum nici informațiile de natură comercială
sau tehnică nu pot fi divulgate întrucât ar putea prejudicia interesele materiale ale
întreprinzătorilor din diferite domenii de activitate.
În acest sens, accesul la informații publice este reglementat prin lege
9.6. REZUMAT
În vederea elaborării unei decizii administrative trebuie identificat obiectivul sau

finalitatea urmărită prin decizie, precum şi mijloacele sau mecanismele de punere
în practică ale acesteia.
Pentru a se ajunge la o decizie care să îndeplinească cerinţele legale, cu alte

cuvinte să fie conformă legii, să fie oportună şi să servească intereselor
administraţiei şi comunităţii este absolut necesar ca luarea deciziei să fie precedată
de o activitate de informare, activitate ce configurează o a doua etapă a procesului
decizional.
92
Transparența deciziei administrative și chiar a procesului decizional contribuie la
creșterea gradului de încredere a cetățenilor în activitatea administrației publice și
o asemenea tendință sau evoluție va conduce inerent la o colaborare mult mai
decisă a cetățenilor cu administrația și cu funcționarii acesteia, la o înțelegere mai
profundă a problemelor concrete cu care se confruntă o comunitate, la deschidere
față de inițiativele administrației
1. Cum puteți defini decizia administrativă?
2. Ce precedă etapa luării deciziei?
3. Care sunt sursele de informare?
4. La ce întrebări trebuie să răspundă decidentul?
5. Prin ce modalități se poate conferi transparență?
Răspunsuri:
1. Decizia este o manifestare de voință a unei autorități publice, realizată în cadrul

activității executive, care urmărește îndeplinirea finalităților specifice acestei forme
fundamentale de activitate a statului.
2. Luarea deciziei este precedată de o activitate de informare.
3. Rezumând, informaţiile se pot obţine din următoarele surse:
1. situații statistice;
2. dări de seama;
93
3. procese-verbale;
4. studii;
5. rapoarte;
6. referate;
7. anchete;
8. alte documente ale instituțiilor administrative.
4. Decidentul trebuie să răspundă argumentativ in legătura cu problema la

următoarele întrebări: „pentru ce?”; „care?”; „când?”; „unde?”; „cine?”; „ce?”.
5. a) Informarea în timp util a cetățenilor cu privire la deciziile ce urmează a se

adopta, făcându-se cunoscut impactul acestora dar și alternativele existente;
b) Consultarea cetățenilor cu privire la probleme de interes public pe plan local sau

județean ori regional;
c) Invitarea cetățenilor sau a reprezentanților societății civile (asociații, fundații,

grupuri de opinie) în cadrul procedurilor de dezbatere asupra deciziilor ce urmează
a fi luate.
9. 8.TEMA DE CONTROL
Exemplificați luarea unei decizii administrative prin concretizarea etapelor.
9.9. BIBLIOGRAFIE.

București, 2007, pp. 328-339.
Manda, Cezar Corneliu, Elemente de știința administrației, Universul Juridic,

București, 2012, pp. 237-260.
94
București, 2013, pp.169-187.
Lecturi suplimentare
Negoita, Alexandru, Drept administrativ si stiinta administratiei, Atlas Lex,

Bucuresti, 1993.
Parlagi, Anton P., Dicționar de administrație publică, C.H. Beck, București, 2011.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. RESURSELE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
Cuprins
10.1. Obiective
10.2. Competențe
10.3. Generalități
95
10.4. Resursele umane
10.5. Resursele materiale și financiare
10.6. Rezumat
10.7. Test de evaluare
10.9. Bibliografie
Prin parcurgerea unității studentul va înțelege noțiunea de resurse ale administrației

publice, necesitatea acestora, modul în care se clasifică și după caz elementele
componente.
10.2. COMPETENȚE
După parcurgerea acestei unități studentul va putea răspunde la următoarele

întrebări:
Ce sunt resursele administrației publice?
Cum pot fi clasificate?
Cum se recrutează personalul administrației publice?
Care sunt resursele materiale?
10.3. RESURSELE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
În vederea desfăşurării activităţilor sale, şi implicit pentru atingerea scopurilor

legale, ca orice organizaţie, unităţile ce compun structura administraţiei publice
96
necesită, pe de o parte, resurse umane iar, pe de altă parte, resurse materiale
precum şi financiare.
Toate tipurile de resurse se repartizează autorităţilor şi instituţiilor publice prin

raportare la obiectivele vizate prin normele legale de înfiinţare şi funcţionare,
precum şi în funcţie de nivelul de dezvoltare a societăţii la un moment dat.
10.4. RESURSELE UMANE
Ca în orice alt domeniu social chiar dacă are ca fundament raporturi politice sau
economice şi în sfera activităţii administrației publice se vor regăsi în mod firesc
structuri bazate pe organizaţii organizaţi ce indiferent de mărime sau funcţionalitate
se reduc în fapt la colectivităţi umane, cu alte cuvinte la oameni care sunt integraţi
într-u cadru organizatoric de natură a le permite funcţionalitate ca echipă sau ca
organizaţie.
Ceea ce trebuie reţinut în mod obligatoriu ca o veritabilă axiomă este faptul că

gradul de eficacitate al administraţiei publice depinde, în mod evident, de calitatea
umană şi competenţele tehnice ale salariaţilor.
Prin urmare, cu riscul de afirma un truism vom constata că materializarea deciziilor

politice precum şi dezvoltarea cât mai durabilă şi armonioasă a unei societăţi
moderne postindustriale depinde, în mare parte, de calitatea serviciilor sau
activităţilor desfăşurate de administraţia publică iar acestea evident depinde de
instrucţia şi de ce nu de educaţia celor ce au calitatea de angajat al administraţiei
publice.
Evident, un grad înalt de calitate al activităţii administrative nu se va putea obţine

decât printr-o reală formare riguroasă şi în condiţiile permanentelor schimbări de
ordin tehnic, tehnologic şi social printr-un proces controlat de perfecţionare
continuă a pregătirii profesionale care trebuie să implice atât persoanele ce ocupă
funcţii de conduce cât şi persoanele ce ocupă funcţii de execuţie.
97
Pentru a conchide, avem datoria de a reţine că o bună activitate a persoanelor
implicate în structurile administraţiei publice presupune în mod esenţial:
Printre măsurile de realizare a acestui obiectiv sunt precizate următoarele direcţii

principale:
- depolitizarea funcţiilor publice. Prin acest proces trebuie urmărită separarea netă
a activităţii strict politice de cea administrativă astfel încât să nu existe între actorii
politici şi instituţiile administrative influenţe diverse, condiţionări sau alte raporturi
care pot dăuna atingerii scopurilor activităţii de administrare în interesul
cetăţeanului;
-crearea unui sistem de formare şi perfecţionare profesională a funcţionarilor

publici care să corespundă nivelului de competenţe specifice;
- adaptarea la noile realităţi socio-economice şi administrative.
Recrutarea functionarilor publici
În mod evident, pentru a se evita orice ingerinţe în recrutarea personalului care

lucrează în instituţiile publice art. din Codul muncii prevede..
Într-un sens similar, art.57 alin. 1 din Legea nr.188 din 1999, act normativ care
reglementează statutul funcţionarilor publici, prevede că
recrutarea în vederea intrării in corpul funcționarilor publici se face prin

concurs, în limita funcțiilor publice vacante rezervate in acest scop prin
planul de ocupare a funcțiilor publice.
Pe de altă parte, concursul are la baza principiile competitiei deschise,

transparentei, meritelor profesionale si competentei, precum si cel al egalitatii
accesului la functiile publice pentru fiecare cetatean care indeplineste conditiile
legale.
Anuntul privind concursul se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a III-

a, si intr-un cotidian de larga circulatie, cu cel putin 30 de zile inainte de data
98
desfasurarii concursului. In mod exceptional, termenul de 30 de zile poate fi redus,
in conditiile legii, pentru concursul organizat in vederea ocuparii functiilor publice
de executie temporar vacante.
Trebuie reţinut că pe lângă recrutare ocuparea functiilor publice se poate face şi

prin alte modalităţi precum:
- promovare;
- transfer;
- redistribuire, in conditiile prevazute de lege sau alte modalitati prevazute expres

de diverse acte normative.
Pe de altă parte, pentru a asigura câteva condiţii minimale art. 54 din Legea nr.188
din 1999 prevede că poate ocupa o funcţie publică persoana care indeplineste
urmatoarele conditii:
- are cetatenia romana si domiciliul in Romania;
- cunoaste limba romana, scris si vorbit;
- are varsta de minimum 18 ani impliniti;
- are capacitate deplina de exercitiu;
- are o stare de sanatate corespunzatoare functiei publice pentru care candideaza,

atestata pe baza de examen medical de specialitate;
- indeplineste conditiile de studii prevazute de lege pentru functia publica;
- indeplineste conditiile specifice pentru ocuparea functiei publice;
- nu a fost condamnata pentru savarsirea unei infractiuni contra umanitatii, contra

statului sau contra autoritatii, infractiuni de coruptie si de serviciu, infractiuni care
impiedica infaptuirea justitiei, infractiuni de fals ori a unei infractiuni savarsite cu
intentie care ar face-o incompatibila cu exercitarea functiei publice;
99
- nu a fost destituita dintr-o functie publica sau nu i-a incetat contractul individual
de munca pentru motive disciplinare in ultimii 7 ani;
- nu a desfasurat activitate de politie politica, astfel cum este definita prin lege.
Există câteva cerinţe de bază care să asigure un grad suficient de competenţe

profilului funcţiei vizate.
Astfel, conditiile minime de vechime in specialitatea studiilor necesare participarii

la concursul de recrutare organizat pentru ocuparea functiilor publice de executie
se stabilesc astfel:
- un an in specialitatea studiilor necesare exercitarii functiei publice, pentru

ocuparea functiilor publice de executie de grad profesional asistent din clasa I, 8
luni pentru ocuparea functiilor publice de executie de grad profesional asistent din
clasa a II-a sau 6 luni pentru ocuparea functiilor publice de executie de grad
profesional asistent din clasa a III-a;
- 5 ani in specialitatea studiilor necesare exercitarii functiei publice, pentru

ocuparea functiilor publice de executie de grad profesional principal;

ocuparea functiilor publice de executie de grad profesional superior.
Conditiile minime de vechime in specialitatea studiilor necesare participarii la

concursul de recrutare organizat pentru ocuparea functiilor publice de conducere
se stabilesc astfel:

ocuparea functiilor publice de conducere de: sef birou, sef serviciu si secretar al
comunei, precum si a functiilor publice specifice asimilate acestora;

ocuparea functiilor publice de conducere, altele decat cele prevazute la lit. a).
100
În acelaşi sens, trebuie reţinut că pentru participarea la concursul de recrutare
organizat pentru ocuparea functiilor publice de conducere, candidatii trebuie sa fi
absolvit studii de masterat sau postuniversitare in domeniul administratiei publice,
management ori in specialitatea studiilor necesare exercitarii functiei publice.
Concursul de recrutare pentru functiile publice vacante din autoritatile si institutiile

publice centrale este organizat, in conditiile legii, astfel:
-de catre comisie specială pentru inaltii functionari publici. Secretariatul tehnic al
comisiei se asigura de Agentia Nationala a Functionarilor Publici;
- de catre Agentia Nationala a Functionarilor Publici, pentru ocuparea functiilor

publice de conducere generale si specifice;
- de catre autoritati si institutii publice, cu avizul Agentiei Nationale a

Functionarilor Publici, pentru ocuparea functiilor publice de executie generale si
specifice.
Concursul de recrutare pentru functiile publice vacante din autoritatile si institutiile

publice din administratia publica locala este organizat, in conditiile legii, astfel:
- de catre Agentia Nationala a Functionarilor Publici, pentru functiile publice de

conducere din urmatoarele domenii: protectia copilului, evidenta informatizata a
persoanei, audit public intern, financiar-contabilitate, urbanism si arhitectura,
resurse umane, integrare europeana, pentru secretarii unitatilor administrativ-
teritoriale, precum si pentru functiile publice de executie din domeniul auditului
public intern;
- de catre autoritati si institutii publice, pentru ocuparea functiilor publice vacante.
Autoritatile si institutiile publice din administratia publica locala au obligatia de a

informa Agentia Nationala a Functionarilor Publici inainte cu 10 zile de demararea
procedurii de organizare si desfasurare a concursurilor. In situatia in care Agentia
Nationala a Functionarilor Publici constata ca nu sunt indeplinite conditiile legale
101
privind organizarea si desfasurarea concursurilor dispune amanarea sau
suspendarea organizarii si desfasurarii concursului.
Instiintarea va cuprinde in mod obligatoriu urmatoarele:
a) identificarea functiilor publice vacante prin denumire, categorie, clasa si, dupa
caz, grad profesional, precum si compartimentul din care fac parte;
b) conditiile de studii de specialitate si, dupa caz, alte conditii specifice prevazute
in fisa postului pentru fiecare functie publica vacanta;
c) data propusa pentru organizarea concursului.
Concursul pentru admiterea la programele organizate in conditiile legii pentru

obtinerea statutului de manager public se organizeaza si se gestioneaza de
institutiile abilitate potrivit legii sa organizeze astfel de programe, cu avizul Agentiei
Nationale a Functionarilor Publici
Perioada de stagiu
Perioada de stagiu are ca obiect verificarea aptitudinilor profesionale in indeplinirea

atributiilor si responsabilitatilor unei functii publice, formarea practica a
functionarilor publici debutanti, precum si cunoasterea de catre acestia a
specificului administratiei publice si a exigentelor acesteia (art. 60 alin. 1).
Durata perioadei de stagiu este de 12 luni pentru functionarii publici de executie

din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a II-a si 6 luni pentru cei din clasa a III-a.
La terminarea perioadei de stagiu, pe baza rezultatului evaluarii realizate,

functionarul public debutant va fi:
a) numit functionar public de executie definitiv in clasa corespunzatoare studiilor

absolvite, in functiile publice prevazute la art. 14, in gradul profesional asistent;
b) eliberat din functia publica, in cazul in care a obtinut la evaluarea activitatii

calificativul "necorespunzator".
102
In cazul prevazut la lit. b) perioada de stagiu nu constituie vechime necesara pentru
ocuparea unei functii publice.
10.5. RESURSELE MATERIALE ŞI FINANCIARE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
Dacă resursele umane reprezintă, în realitate, cea mai importantă parte a

resurselor utilizate în cadrul activităţilor administraţiei publice nu este mai puţin
adevărat că şi atunci când personalul administraţiei publice are un înalt grad de
pregătire, în lipsa unor resurse materiale sau financiare acesta fie şi-ar desfășura
cu mare greutate activitatea fie ar putea fi împiedicat să îşi îndeplinească rolul
social asumat.
Prin sintagma de resurse materiale vom avea în vedere un ansamblu de bunuri

mobile şi imobile absolut necesare desfăşurării activităţii administrative.
Pentru a concretiza, prin bunuri imobile vom înţelege de regulă, acele construcţii
care sunt utilizate ca sedii ale instituţiilor sau autorităţilor publice sau alte localuri
cu finalităţi conexe activităţii administrative în timp ce prin bunuri mobile vom
înţelege echipamentele de birou, mobilă, aparate de telecomunicaţie etc.
În cadrul noţiunii mai largi de echipament de birou se vor regăsi toate acele mobile
precum aparatura electronică sau mecanică precum şi materialele consumabile dar
absolut necesare activităţii cotidiene (dosare, hârtie, tonere etc).
Reiterăm faptul că toate acestea trebuie utilizate numai în scop de serviciu şi ÎN

MOD RAŢIONAL.
În fapt, pentru achiziţionarea lor, pentru a se evita o irosire a resurselor materiale

se utilizează referate de urgenţă care sunt aprobate de conducătorii unităţii
administrative.
103
În ceea ce priveşte bunurile imobile pe care le utilizează diverse autorităţi sau
instituţii publice este un loc comun că, de regulă, imobilele se regăsesc în spaţiul
în care îşi are competenţa legală de acţiune respectiva autoritate sau instituţie.
Această localizare porneşte de la principiul că pentru a administra o anumită

regiune, oraş sau comună sediul administrativ trebuie să se afle cât mai aproape
de cetăţeni sau de bunurile care intră în sfera administrării.
Excepţiile de la această regulă sunt rare şi au la bază acelaşi principiu.
Aşa cum este binecunoscut cele mai importante autorităţi sau instituţii publice se
regăsesc în capitala republicii sau în oraşele reședință a unităţii administrativ
teritoriale.
De regulă, o construcţie este suficientă pentru desfăşurarea activităţii unei autorităţi

publice dar în funcţie de mărirea gradului de complexitate, mărirea numărului de
probleme pe care trebuie să le soluţioneze nu este exclusă necesitatea unei clădiri
mai încăpătoare iar în alte ţări europene s-a pus problema şi s-a şi concretizat în
acest sens ca în cazul autorităţilor administraţiei publice centrale ministerele să se
regăsească în acelaşi spaţiu pentru a se putea realiza o colaborare şi o comunicare
foarte rapidă şi evident eficientă în condiţiile unui trafic urban ridicat.
Aşa cum am anticipat pe lângă resursele umane şi materiale sunt imperios

necesare resurse financiare pentru a fundamenta activitatea administrativă.
De regulă, resursele financiare provin din colectarea de taxe şi impozite şi se

regăsesc în bugetele publice fie cel naţional fie cele ale comunităţilor locale de
unde în baza unor acte normative sunt dirijate către autorităţi şi instituţii publice.
Bineînţeles, în condiţiile actuale, se prefigurează o creştere din ce în ce mai

semnificativă autonomiei utilizării acestor resurse întrucât este evident că pe baza
unor proiecte de investiţii şi calcule aprofundate ale instituţiei publice şi a evoluţiei
cheltuielilor din anii anterior se alocă în funcţie de disponibilităţi şi priorităţi o sumă
globală însă modul de utilizare a acesteia se realizează cu unele limitări inerente
de către conducătorii instituţiei respective.
104
Cu toate acestea, sursele bugetare nu sunt singurele surse la care apelează o
instituţie publică pentru a-şi putea desfăşura activitatea. În temeiul unor norme
legale unele instituţii pot obţine resurse financiare şi prin taxele sau impozitele
percepute pentru anumite proceduri sau prestaţii.
10.6.REZUMAT
Resursele administrației publice se clasifică în resurse umane, materiale și

financiare.
Recrutarea personalului administrației publice se face numai prin concurs.
Resursele financiare provin din colectarea de taxe şi impozite şi se regăsesc în

bugetele publice fie cel naţional fie cele ale comunităţilor locale de unde în baza
unor acte normative sunt dirijate către autorităţi şi instituţii publice.
10.7.TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
1. Care sunt condițiile minimale pentru a participa la un concurs pentru o funcție

publică?
2. Ce înțelegem prin resurse materiale?
1. Acestea sunt următoarele:
- are cetatenia romana si domiciliul in Romania;

- cunoaste limba romana, scris si vorbit;
- are varsta de minimum 18 ani impliniti;
- are capacitate deplina de exercitiu;
- are o stare de sanatate corespunzatoare functiei publice pentru care candideaza,
atestata pe baza de examen medical de specialitate;
- indeplineste conditiile de studii prevazute de lege pentru functia publica;
- indeplineste conditiile specifice pentru ocuparea functiei publice;
- nu a fost condamnata pentru savarsirea unei infractiuni contra umanitatii, contra
statului sau contra autoritatii, infractiuni de coruptie si de serviciu, infractiuni care
impiedica infaptuirea justitiei, infractiuni de fals ori a unei infractiuni savarsite cu
intentie care ar face-o incompatibila cu exercitarea functiei publice;
105
- nu a fost destituita dintr-o functie publica sau nu i-a incetat contractul individual de
munca pentru motive disciplinare in ultimii 7 ani.
2. Vom avea în vedere un ansamblu de bunuri mobile şi imobile absolut necesare
desfăşurării activităţii administrative
Redactați un eseu prin care să puneți în evidență câteva întrebări pe care le-ați
formula dacă ați face parte din comisia de concurs.
10.9. BIBLIOGRAFIE
Manda, Cezar Corneliu, Elemente de stiinta administratiei, Universul Juridic,

Bucuresti, 2012, pp. 159-219.
Tabără, Vasile, Știința administrației, Univ. Nationala de Aparare "Carol I",

Bucuresti, 2013, pp. 127-169.
106
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11. CONTROLUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
Cuprins
11.1. Obiective
11.2. Competențe
11.3. Generalități.
11.4. Controlul administrativ
11.5. Controlul judecătoresc
11.6. Controlul prin instituții de tip ombudsman
11.7. Rezumat
11.10. Bibliografie
În această unitate de învățare, se vor prezenta definiții și clasificări a formelor de

control, proceduri și etape din cadrul controlului judecătoresc și ale controlului
efectuat prin Avocatul Poporului
107
11.2. COMPETENȚE
Ce este controlul?
Ce finalitate are controlul administrației publice?
Cum se pot clasifica formele de control?
Care sunt principalele aspecte ale controlului judecătoresc și ale controlului

efectuat prin Avocatul Poporului?
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.
11.3. GENERALITĂȚI.
Orice activitate a unei organizații necesită efectuarea unei acțiuni de control spre a
se verifica dacă organizația respectivă și-a urmărit atingerea obiectivelor pentru
care ea a fost înființată sau dacă obiectivele au fost atinse în limitele legale sau cu
maxim de eficiență.
Controlul presupune, în principal, observarea activității și remedierea tuturor

defectelor sau carențelor, care survin, în cadrul activității organizației, și care sunt
inerente.
În cazul administrației publice, controlul este cu atât mai necesar, întrucât așa cum
am precizat, în multe dintre activitățile sale, administrația reprezintă statul sau
comunitatea, acționează sau are datoria de a acționa în numele cetățenilor,
utilizează ca atare puterea publică, și poate, prin exces de putere, să producă
prejudicii unor cetățeni.
Controlul se manifestă sub mai multe forme.
108
Se poate distinge astfel între control intern sau extern, organul sau autoritatea care
efectuează controlul, control preventiv, concomitent sau ulterior după momentul în
care se efectuează controlul.
Dacă avem în vedere modul de organizare controlul poate fi legislativ, adică

exercitat de puterea legislativă, prin intermediul comisiilor celor două camere,
administrativ, sau jurisdicțional, adică prin intermediul instanțelor judecătorești.
După procedeele folosite, controlul poate fi faptic sau documentar.
În funcție de ceea ce se are în vedere ca analiză, controlul poate fi unul de

legalitate, adică urmărește să stabilească dacă s-a respectat legea, sau de
oportunitate, atunci când se urmărește a se stabili în ce măsură o decizie era
oportună.
11.4. CONTROLUL ADMINISTRATIV
Controlul administrativ poate fi clasificat în două mari categorii:
-controlul administrativ intern, care se realizează de conducătorul autorității

administrative sau în urma deciziei acestuia și are în vedere verificarea legalității,
oportunității, a faptelor juridice și a operațiunilor material-administrative.
-controlul administrativ extern care are în vedere mai ales aspectele legate de
legalitate fără a exclude cu totul chestiuni de oportunitate și care se realizează de:
a) o autoritate ierarhic superioară;
b) de o autoritate specializată în control sau
c) de prefect.
109
Din perspectiva cetățeanului, în mod real cele mai importante forme de control pe
care le are la îndemână față de un act care îi lezează interesele legale sunt
controlul judecătoresc și controlul prin instituția Avocatul Poporului.
11.5.CONTROLUL JUDECĂTORESC.
Controlul activității administrației publice se realizează printr-o procedură specială

reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Aceasta oferă aptitudinea oricărei persoane care se considera vătămată intr-un

drept al sau ori intr-un interes legitim, de către o autoritate publica, printr-un act
administrativ sau prin nesoluționarea in termenul legal a unei cereri, să se poată
adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului,
recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim si repararea pagubei ce i-
a fost cauzata.
Interesul legitim poate fi atat privat, cat si public.
Se poate adresa instantei de contencios administrativ si persoana vatamata intr-

un drept al sau sau intr-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter
individual, adresat altui subiect de drept.
Instituția Avocatul Poporului, in urma controlului realizat, potrivit legii sale organice,
daca apreciaza ca ilegalitatea actului sau refuzul autoritatii administrative de a-si
realiza atributiile legale nu poate fi inlaturat decat prin justitie, poate sesiza instanta
competenta de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petitionarul
dobandeste de drept calitatea de reclamant, urmand a fi citat in aceasta calitate.
Daca petitionarul nu isi insuseste actiunea formulata de Avocatul Poporului la
primul termen de judecata, instanta de contencios administrativ anuleaza cererea.
Ministerul Public, atunci cand, in urma exercitarii atributiilor prevazute de legea sa

organica, apreciaza ca incalcarile drepturilor, libertatilor si intereselor legitime ale
persoanelor se datoreaza existentei unor acte administrative unilaterale individuale
110
ale autoritatilor publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora,
sesizeaza instanta de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau
de la sediul persoanei juridice vatamate. Petitionarul dobandeste de drept calitatea
de reclamant, urmand a fi citat in aceasta calitate.
Cand Ministerul Public apreciaza ca prin emiterea unui act administrativ normativ
se vatama un interes legitim public, sesizeaza instanta de contencios administrativ
competenta de la sediul autoritatii publice emitente.
Există câteva concepte prevăzute de lege care în mod necesar trebuie clarificate
și bine reținute.
Astfel, prin persoana vatamata vom înțelege orice persoana titulara a unui drept
ori a unui interes legitim, vatamata de o autoritate publica printr-un act administrativ
sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri; in sensul prezentei legi, sunt
asimilate persoanei vatamate si grupul de persoane fizice, fara personalitate
juridica, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum si
organismele sociale care invoca vatamarea prin actul administrativ atacat fie a unui
interes legitim public, fie a drepturilor si intereselor legitime ale unor persoane fizice
determinate;
Autoritatea publică reprezintă orice organ de stat sau al unitatilor administrativ-

teritoriale care actioneaza, in regim de putere publica, pentru satisfacerea unui
interes legitim public; sunt asimilate autoritatilor publice, in sensul prezentei legi,
persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obtinut statut de utilitate
publica sau sunt autorizate sa presteze un serviciu public, in regim de putere
publica;
Actul administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de

o autoritate publica, in regim de putere publica, in vederea organizarii executarii
legii sau a executarii in concret a legii, care da nastere, modifica sau stinge raporturi
juridice; sunt asimilate actelor administrative, in sensul prezentei legi, si contractele
incheiate de autoritatile publice care au ca obiect punerea in valoare a bunurilor
proprietate publica, executarea lucrarilor de interes public, prestarea serviciilor
111
publice, achizitiile publice; prin legi speciale pot fi prevazute si alte categorii de
contracte administrative supuse competentei instantelor de contencios
administrativ;
Prin nesoluționare in termenul legal a unei cereri vom înțelege faptul de a nu

raspunde solicitantului in termen de 30 de zile de la inregistrarea cererii, daca prin
lege nu se prevede alt termenț
Prin refuz nejustificat de a solutiona o cerere - exprimarea explicita, cu exces de

putere, a vointei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilata refuzului
nejustificat si nepunerea in executare a actului administrativ emis ca urmare a
solutionarii favorabile a cererii sau, dupa caz, a plangerii prealabile;
Vom reține în același timp că legea asimilează actelor administrative unilaterale

si refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes
legitim ori, dupa caz, faptul de a nu raspunde solicitantului in termenul legal.
Tutela administrativă
Prefectul poate ataca direct in fata instantei de contencios administrativ actele

emise de autoritatile administratiei publice locale, daca le considera nelegale;
actiunea se formuleaza in termenul prevazut la art. 11 alin. (1), care incepe sa
curga de la momentul comunicarii actului catre prefect si in conditiile prevazute de
prezenta lege. Actiunea introdusa de prefect este scutita de taxa de timbru.
Inainte de a se adresa instantei de contencios administrativ competente, persoana

care se considera vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim printr-un
act administrativ individual trebuie sa solicite autoritatii publice emitente sau
autoritatii ierarhic superioare, daca aceasta exista, in termen de 30 de zile de la
data comunicarii actului, revocarea, in tot sau in parte, a acestuia.
Termenul de introducere a actiunii
112
Cererile prin care se solicita anularea unui act administrativ individual, a unui
contract administrativ, recunoasterea dreptului pretins si repararea pagubei
cauzate se pot introduce in termen de 6 luni de la:
a) data comunicarii raspunsului la plangerea prealabila;
b) data comunicarii refuzului nejustificat de solutionare a cererii;
c) data expirarii termenului de solutionare a plangerii prealabile, respectiv data

expirarii termenului legal de solutionare a cererii.
Reclamantul anexeaza la actiune copia actului administrativ pe care il ataca sau,

dupa caz, raspunsul autoritatii publice prin care i se comunica refuzul rezolvarii
cererii sale. In situatia in care reclamantul nu a primit niciun raspuns la cererea sa,
va depune la dosar copia cererii, certificata prin numarul si data inregistrarii la
autoritatea publica, precum si orice inscris care face dovada indeplinirii procedurii
prealabile, daca acest demers era obligatoriu. In situatia in care reclamantul
introduce actiune impotriva autoritatii care refuza sa puna in executare actul
administrativ emis in urma solutionarii favorabile a cererii ori a plangerii prealabile,
va depune la dosar si copia certificata dupa acest act.
Introducerea in cauza a functionarului
Cererile in justitie prevazute de prezenta lege pot fi formulate si personal impotriva

persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau incheierea actului ori, dupa
caz, care se face vinovata de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept
subiectiv sau la un interes legitim, daca se solicita plata unor despagubiri pentru
prejudiciul cauzat ori pentru intarziere. In cazul in care actiunea se admite,
persoana respectiva poate fi obligata la plata despagubirilor, solidar cu autoritatea
publica parata.
Persoana actionata astfel in justitie il poate chema in garantie pe superiorul sau

ierarhic, de la care a primit ordin scris sa elaboreze sau sa nu elaboreze actul.
113
Instanta poate, dupa caz, sa anuleze, in tot sau in parte, actul administrativ,
sa oblige autoritatea publica sa emita un act administrativ, sa elibereze un alt
inscris sau sa efectueze o anumita operatiune administrativa.
Instanta este competenta sa se pronunte asupra legalitatii operatiunilor

administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecatii si va hotari
si asupra despagubirilor pentru daunele materiale si morale cauzate, daca
reclamantul a solicitat acest lucru.
11.6. CONTROLUL PRIN INSTITUȚII DE TIP OMBUDSMAN
Acest tip de control se realizează în România prin instituția Avocatul Poporului, a

cărei organizarea si functionarea este reglementată prin legea nr.35/1997.
Avocatul Poporului are drept scop apararea drepturilor si libertatilor persoanelor

fizice in raporturile acestora cu autoritatile publice, fiind o autoritate publica
autonoma si independenta fata de orice alta autoritate publica, in conditiile legii.
In exercitarea atributiilor sale, Avocatul Poporului nu se substituie autoritatilor

publice.
Avocatul Poporului nu poate fi supus niciunui mandat imperativ sau reprezentativ.

Nimeni nu il poate obliga pe Avocatul Poporului sa se supuna instructiunilor sau
dispozitiilor sale.
Activitatea Avocatului Poporului, a adjunctilor sai si a salariatilor care lucreaza sub

autoritatea acestora are caracter public.
Avocatul Poporului are printre altele următoarele atribuții principale:
- coordoneaza activitatea de prevenire a torturii in locurile de detentie,

desfasurata prin Domeniul privind prevenirea torturii in locurile de detentie;
114
- decide asupra petitiilor formulate de persoanele fizice lezate prin incalcarea
drepturilor sau libertatilor acestora de catre autoritatile administratiei publice;
- verifica activitatea de rezolvare legala a petitiilor primite si solicita
autoritatilor sau functionarilor administratiei publice in cauza incetarea incalcarii
drepturilor si libertatilor persoanelor fizice, repunerea in drepturi a petitionarului si
repararea prejudiciilor;
- poate sesiza Curtea Constitutionala cu privire la neconstitutionalitatea
legilor, inainte de promulgarea acestora;
- poate sesiza direct Curtea Constitutionala cu exceptia de
neconstitutionalitate a legilor si ordonantelor;
- poate sesiza instanta de contencios administrativ, in conditiile legii
contenciosului administrativ.
Avocatul Poporului isi exercita atributiile din oficiu sau la cererea persoanelor fizice,
a societatilor, a asociatiilor sau a altor persoane juridice, precum si inopinat, prin
efectuarea vizitelor in locurile de detentie, potrivit legii.
Petitiile adresate institutiei Avocatul Poporului trebuie sa se faca in scris si sa indice

numele si domiciliul persoanei fizice lezate in drepturile si libertatile acesteia,
drepturile si libertatile incalcate, precum si autoritatea administrativa ori functionarul
public in cauza. Petitionarul trebuie sa dovedeasca intarzierea sau refuzul
administratiei publice de a solutiona legal petitia.
Nu pot fi luate in considerare petitiile anonime, iar petitiile indreptate impotriva

incalcarii drepturilor si libertatilor persoanelor fizice prin acte sau fapte ale autoritatii
administratiei publice se adreseaza institutiei Avocatul Poporului nu mai tarziu de
un an de la data la care aceste incalcari s-au produs ori de la data la care persoana
in cauza a luat cunostinta de ele.
Petitiile adresate institutiei Avocatul Poporului sunt scutite de taxa de timbru.
Avocatul Poporului, adjunctii acestuia, precum si personalul de specialitate al

institutiei Avocatul Poporului au dreptul sa faca anchete proprii, sa ceara
autoritatilor administratiei publice orice informatii sau documente necesare
anchetei, sa audieze si sa ia declaratii de la conducatorii autoritatilor administratiei
115
publice si de la orice functionar care poate da informatiile necesare solutionarii
petitiei, in conditiile prezentei legi.
In cazul in care, in urma examinarii petitiilor primite, se constata ca petitia persoanei

fizice lezate este intemeiata, institutia Avocatul Poporului se va adresa in scris
autoritatii administratiei publice care a incalcat drepturile persoanei fizice si va cere
sa reformeze sau sa revoce actul administrativ si sa repare prejudiciile produse,
precum si sa repuna persoana fizica lezata in situatia anterioara.
Autoritatile publice in cauza vor lua de indata masurile necesare pentru inlaturarea
ilegalitatilor constatate, repararea prejudiciilor si inlaturarea cauzelor care au
generat sau au favorizat incalcarea drepturilor persoanei lezate si vor informa
despre aceasta institutia Avocatul Poporului.
In cazul in care autoritatea administratiei publice sau functionarul public nu inlatura,

in termen de 30 de zile de la data sesizarii, ilegalitatile comise, institutia Avocatul
Poporului se adreseaza autoritatilor administratiei publice ierarhic superioare, care
sunt datoare sa ii comunice, in termen de cel mult 45 de zile, masurile luate.
Avocatul Poporului este indreptatit sa sesizeze Guvernul cu privire la orice act sau
fapt administrativ ilegal al administratiei publice centrale si al prefectilor.
Să ne reamintim...
Orice activitate a unei organizații necesită efectuarea unei acțiuni de control spre a
se verifica dacă organizația respectivă și-a urmărit atingerea obiectivelor pentru
care ea a fost înființată sau dacă obiectivele au fost atinse în limitele legale sau cu
maxim de eficiență.
Controlul presupune în principal observarea activității și remedierea tuturor

defectelor sau carențelor care survin în cadrul activității organizației și care sunt
inerente.
În cazul administrației publice controlul este cu atât mai necesar întrucât așa cum
am precizat în multe dintre activitățile sale administrația reprezintă statul sau
116
comunitatea, acționează sau are datoria de a acționa în numele cetățenilor,
utilizează ca atare puterea publică și poate prin exces de putere să producă
prejudicii unor cetățeni.
11.7.REZUMAT
Controlul activității administrației publice se realizează prin proceduri interne, prin

forme de control specializat, prin forme ce implică comisiile parlamentare și, mai
ales, printr-o procedură specială reglementată de Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004.
Aceasta oferă aptitudinea oricărei persoane care se considera vătămată intr-un

drept al sau ori intr-un interes legitim, de către o autoritate publica, printr-un act
administrativ sau prin nesoluționarea in termenul legal a unei cereri, să se poată
adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului,
recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim si repararea pagubei ce i-
a fost cauzata.
La cererea persoanei fizice lezate, dacă aceasta este întemeiată, Avocatul

Poporului se va adresa in scris autorității administrației publice care a încălcat
drepturile persoanei fizice si va cere sa reformeze sau sa revoce actul administrativ
si sa repare prejudiciile produse, precum si sa repună persoana fizica lezata in
situația anterioară.
11.8. TEST DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
1.Cine poate acționa atacând în justiție actele administrative exercitând tutela

administrativă?
117
2. Care este finalitatea contenciosului administrativ?
3. Cum puteți descrie angajarea răspunderii funcționarului prin contenciosul

administrativ?
4. Cum acționează instituția Avocatul Poporului?
Răspunsuri
1.Prefectul ca reprezentant al guvernului în teritoriu.
2. Contenciosul administrativ oferă unei persoane care se consideră parte vătămată

prin emiterea unui act administrativ sau în alte cazuri prevăzute de lege posibilitatea
de a anula acel act și de limita excesul de putere al administrației.
3. Cererile pot fi formulate si personal împotriva persoanei care a contribuit la

elaborarea, emiterea sau încheierea actului daca se solicita plata unor despăgubiri
pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. Când acțiunea se admite, persoana
respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică
pârâtă.
4. Când se constată că petiția persoanei fizice lezate este întemeiată, Avocatul

Poporului se va adresa in scris autorității administrației publice care a încălcat
drepturile persoanei fizice si va cere sa reformeze sau sa revoce actul administrativ
si sa repare prejudiciile produse, precum si sa repună persoana fizica lezata in
situația anterioară.
Comparați tipurile de control și argumentați de ce una dintre tipologii ar fi superioară

celorlalte.
118
11.10. BIBLIOGRAFIE.
Manda, Cezar Corneliu, Elemente de stiinta administratiei, Universul Juridic,

Bucuresti, 2012, pp. 261-293.
Tabără, Vasile, Știința administrației, Univ. Nationala de Aparare "Carol I",

Bucuresti, 2013, pp. 188-241.
Negoita, Alexandru, Drept administrativ si stiinta administratiei, Atlas Lex,

Bucuresti, 1993.
Parlagi, Anton P., Dictionar de administratie publica, C.H. Beck, Bucuresti, 2011.
119

1789 - Curs Stiinta Adm

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1789 - Curs Stiinta Adm

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

lector univ.dr.

Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti

- definirea autorităților, instituțiilor, serviciilor și agenților administrativi;

- cunoașterea sistemului autorităților administrației publice prin intermediul

- însuşirea şi înţelegerea normelor și procedurilor administrative;

- cunoașterea modului de organizare și funcționare a administrației publice;

- aplicarea principiilor generale ale administrației în activitatea autorităților

După parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil să cunoască sistemul

Nu există discipline care trebuie studiate anterior în mod obligatoriu.

Durata medie de studiu individual

Durata medie este de 2-3 ore de studiu individual.

1.4. Analiza transdisciplinară a evoluției exercitării puterii

1.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Unitatea conține o prezentare a raporturilor de putere politică în cadrul social.

1.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

După parcurgerea unităţii veţi fi în măsură să răspundeţi la întrebările:

Ce este puterea politică?

Care au fost originile sale?

Care sunt legăturile dintre organizare și putere politică?

În societatea contemporană, conceptul de putere este utilizat în numeroase contexte,

Există, în imaginarul comun, o putere statală, o putere a autorităților legale, o putere

Ceea ce este cert ca premisă a prelegerilor noastre constă în faptul că societatea se

Evident, dezbaterea asupra conceptului de putere este milenară și probabil nu va

Chiar și discuția asupra originilor puterii își are propria istorie.

În fine, teoria contractualistă, ce a stat la baza constituțiilor moderne, preocupată de

1.4. ANALIZA TRANSDISCIPLINARĂ A EVOLUȚIEI EXERCITĂRII PUTERII

Funcţionalitatea modului de organizare presupunea şi presupune inclusiv în formele

Prin urmare, conchidem că orice comunitate necesită organizare şi ierarhizare pentru

Reflectaţi asupra noţiunii de ierarhie.

Când v-aţi regăsit într-un grup structurat ierarhic?

Ce funcţii aţi îndeplinit şi ce funcţii au îndeplinit ceilalţi?

Pe de altă parte, se poate afirma că nivelul structurilor de conducere creează noi

În literatura recentă, C. Manda caracteriza puterea prin următoarele aspecte2:

1 Deleanu Ion, op. cit., p. 59.

✔ puterea este un fenomen relaţional a cărei esenţă o constituie raportul dintre

✔ scopul puterii este de a asigura stabilitatea raporturilor dintre guvernaţi şi

✔ este un fenomen esenţial social, adică nu poate fi concepută în afara societăţii,

✔ este o condiţie a ordinii sociale şi a aproprierii idealului comun.

⮚ Orice comunitate necesită organizare şi ierarhizare pentru a putea supravieţui.

⮚ Ierarhia socială implică exercițiul puterii pentru a se atinge obiective ce țin de

⮚ Ea este o condiţie a ordinii sociale şi a aproprierii idealului comun.

1.6. TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

1.Cum definiți noțiunea de putere politică?

2.Care este resortul relației dintre organizare și societate?

3. Care este relația dintre exercițiul puterii și comunitate?

2. Societatea sau comunitate necesită organizare şi ierarhizare pentru a putea supravieţui.

3.Puterea politică poate fi exercitată numai în cadrul comunității.

Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii, realități perspective, Lumina lex,

Negoita, Alexandru, Drept administrativ si stiinta administratiei, Atlas Lex, Bucuresti,

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. ORGANIZAREA STATULUI. SEPARAȚIA

2.4. Teorii ale separației puterilor și recepționarea

celor mai semnificative principii în cadrul constituțional

2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Unitatea conține prezentarea principiului separației puterilor în stat.

2.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

După parcurgerea unităţii veţi fi în măsură să răspundeţi la întrebările:

Ce presupune principiul separării puterilor în stat?

Care sunt puterile și cum pot fi definite?

Care este relația între puteri?

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Deja în secolul al XVI-lea, limită ce deschide Europei epoca modernităţii timpurii,

2.4. TEORII ALE SEPARAȚIEI PUTERILOR ȘI RECEPȚIONAREA CELOR MAI

Dacă în antichitatea greacă, Aristotel se pronunţase deja pentru o separare a celor