FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI BUNURILE

ECONOMICE
 2.1. Producţia şi importanţa ei

Scopul final al oricărei activităţi economice ȋl reprezintă consumul de bunuri economice

necesare satisfacerii nevoilor.

Dar, satisfacerea nevoilor de consum presupune producerea de bunuri şi servicii =>

interdependenţa producţie – consum => Producţia este orientată întotdeauna de
necesităţi precise de consum, ea are ca scop satisfacerea necesităţilor de consum

Producţia este activitatea depusă de către oameni cu scopul de a transforma resursele

disponibile ȋn bunuri economice (materiale, servicii, informaţii) destinate consumului,
corespunzător nevoilor lor

Producţia de piaţă cuprinde activităţile economice care au ca rezultat obţinerea de bunuri

economice (materiale, servicii, informaţii) destinate vânzării, în scopul obţinerii de beneficii
economice.

În categoria acestor producători sunt incluse ȋntreprinderile.

Producţia nonpiaţă cuprinde activităţile economice care au ca scop oferirea de bunuri

economice (materiale, servicii, informaţii) cu caracter gratuit sau plata redusă, fiind nonprofit
.

În categoria acestor producători sunt incluse administraţiile publice şi private (scoli

publice, spitale publice, ONG-uri, etc.).

Consumul constă în folosirea directă a bunurilor economice în scopul satisfacerii nevoilor şi

reprezintă scopul final al oricărei activităţi economice. În categoria consumatorilor sunt
incluse familiile ( menajele/ gospodăriile ).

Ȋn funcţie de categoria de bunuri economice obţinute, producţia se împarte în:

1. Producţia de bunuri economice materiale;

- producţia primară;

- producţia secundară;

2. Producţia de servicii (producţia terţiară).

Cele trei tipuri de producţie se regăsesc la nivelul economiei naţionale în cele trei
sectoare de activitate (sectorul primar, secundar şi terţiar), aflate într-o continuă
interdependenţă.

Astfel, în funcţie de caracteristicile fizice ale diferitelor activități productive, economia se

subdivide în:
- sectorul primar (agricultură, silvicultură, piscicultură, extracția minereurilor, etc.);

- sectorul secundar ( industria producătoare);

- sectorul terţiar (sectorul serviciilor);

- sectorul cuaternar (domenii de vârf ale economiei moderne: cercetare științifică, robotică,
nanotehnologie, etc.).

2. 2. Sistemul factorilor de producţie

Resursele = potenţialul material, uman, financiar, informaţional, etc. de care dispune o

economie naţională.

Resursele atrase şi utilizate în activitatea de producţie se transformă în factori de

producţie.

Asemenea resurselor, factorii de producţie au evoluat de la o etapă istorică la alta, atât

cantitativ, cât şi calitativ.

Tipuri de dezvoltare/CREȘTERE:
Când producţia creşte prin atragerea unei cantităţi spuplimentare de factori de aceiaşi calitate,
creştere economică este de tip extensiv. Dacă creşterea calităţii factorilor şi a eficienţei lor
este preponderentă, atunci creşterea producţiei şi dezvoltarea economică este de tip intensiv.
 CLASIFICAREA FACTORILOR DE PRODUCȚIE
Ȋn funcţie de natura lor şi de la serviciul adus în procesul de producţie, factorii de
producţie se împart în două categorii:

- factori tradiţionali - munca, natura, (pământul)şi capitalul;

- neofactori - abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile, informaţiile, etc.

2. 3. Munca

- reprezintă factorul primordial activ şi determinant al activităţii umane şi implicit al

producţiei;

- reprezintă totalitatea resurselor umane (fizice şi intelectuale) care pot fi antrenate şi

sunt efectiv antrenate în activităţi economice;

- prin muncă sunt folosiţi şi combinaţi şi ceilalţi factori de producţie după anumite reguli,
corespunzător scopului producţiei

Asigurarea producţiei cu factorul muncă ridică două probleme, una de ordin cantitativ şi
alta de ordin calitativ.

Latura cantitativă este legată, în primul rând, de existenţa resurselor de muncă în

societate, iar în al doilea rând, de durata muncii, respectiv de numărul de ore de muncă
săptămânal, corespunzător reglementărilor existente în societate.

Resursele de muncă

• populaţia adultă (cu vârstă legală de muncă)= populaţia totală a unei ţări -
populaţia tânără şi populaţia în vârstă;

• populaţia activă (aptă) = populaţia adultă - adulţii inapţi de muncă;

• populaţia activă disponibilă = populaţia activă - persoanele casnice, elevii şi

studenţii de la cursurile de zi cu vârstă legală de muncă;

• populaţia ocupată = populaţia activă disponibilă - şomeri;

• populaţia ocupată salariată, este cea care rezultă eliminând din populaţia ocupată pe
toţi cei care lucrează în gospodăriile şi unităţile proprii.
• Resursele de muncă ale unei ţări sunt formate din populaţia cu vârstă de muncă
şi aptă de a munci. Limitele vârstei de muncă sunt determinate de la ţară la ţară prin
legislaţie. Dimensiunea şi dinamica resurselor de muncă depind de o serie de factori
demografici şi economici cum ar fi:

• - natalitatea;

• - mortalitatea;

• - durata medie a vieţii;

• - condiţiile de trai etc.

Latura calitativă a muncii este pusă în valoare de nivelul de pregătire

profesională, de volumul cunoştinţelor generale, tehnico-ştiinţifice =>Importanţa
investiţiei în educaţie

Calificarea se prezintă ca o premisă şi o condiţie esenţială a producţiei moderne,

unul din factorii de importanţă majoră a sporirii eficienţei

Direcţii de acţiune pentru creşterea calităţii factorului muncă

- asigurarea unui nivel ridicat de sănătate a populaţiei;

- promovarea unui sistem corect şi eficient de motivare a lucrătorilor;

- asigurarea unei calităţi ridicate pentru ceilalţi factori de producţie.

Capitalul uman = stocul de cunoştinţe profesionale, abilităţi şi de sănătate, care pot

conduce o persoană la sporirea abilităţilor sale creative şi implicit a veniturilor scontate a
se obţine în viitor;

= valoarea cunoştinţelor, abilităţilor şi experienţa angajaţilor;

= > importanţa investiţiei în educaţie.

2. 4. Pământul (natura)
Pământul sau natura, cuprinde toate resursele naturale, atrase şi folosite în producerea
de bunuri şi servicii => suprafeţe agricole, păduri, ape, aerul, resursele minerale,
fenomenele naturale utilizabile în producţie, etc. şi atrase în activitatea de producţie

Alte trasaturi:

- reprezintă, la fel ca factorul muncă, un factor originar, primar;

- are o existenţă materială;

- locul central îl deţine pământul, care constituie suportul de existenţă şi desfăşurare al

tuturor activităţilor umane;

- caracterul său limitat amplifică caracterul limitat al tuturor celorlalţi factori de

producţie;

- caracterul limitat este amplificat de necesitatea protecţiei naturii => se impune folosirea
cât mai raţională şi eficientă a pământului (echilibrul ecologic);

- în procesul utilizării lui se manifestă legea randamentelor neproporţionale => atunci

când se combină un factor de producţie fix cu unul/mai mulţi factori variabili,
rezultatul marginal (producţia obţinută la fiecare unitate suplimentară de factori), de la
un anumit punct descreşte, se diminuează.

2. 5. Capitalul (instrumentele producţiei)

Capitalul, ca factor de producţie reprezină totalitatea bunurilor economice

produse - eterogene şi reproductibile - şi utilizate în producţie şi/sau distribuţia
şi comercializarea de bunuri şi servicii.

=> este constituit din stocul de active fizice ( clădiri, utilaje, maşini, materii prime
etc.) care este la dispoziţia întreprinzătorilor în vederea organizării de activităţi de
producere de bunuri şi servicii şi de vânzare a lor cu profit.

Elementele care formează capitalul sunt denumite capital tehnic.

În cadrul capitalului tehnic sunt cuprinse :

- construcţii de natură diferită (fabrici, mine, staţii de putere, căi ferate, drumuri,
docuri, etc.);

- maşini, utilaje, instrumente, echipamente de orice fel;

- stocuri de materii prime şi produse finite;

- licenţe etc.

Un agent economic îşi procură elementele de capital tehnic (capital real) de care
are nevoie cu ajutorul banilor => posesorul banilor devine posesorul bunurilor
capital. Când banii au o asemenea destinaţie, sunt asimilaţi capitalului. Dacă nu au
această destinaţie, banii rămân simpli bani, îndeplinind funcţiile lor specifice.

!!!Capitalul real ≠ capitalul financiar

Capitalul, se prezintă pe de o parte, sub formă de active fizice, iar pe de altă

parte, sub formă de active financiare.

Activele fizice (maşini, echipamente, materiale, etc.) se numesc şi active reale sau
capital real, capital tehnic.

Proprietarii capitalului real posedă hârtii de valoare (obligaţiuni, acţiuni, cambii,

etc.) ce exprimă dreptul lor de proprietate asupra activelor reale existente într-o
economie naţională, la un moment dat. Aceste hârtii de valoare constituie aşa-numitele
active financiare sau capital financiar. În cadrul lui se includ şi banii capital - sub formă
de capital lichid (capital bănesc).

Capitalul real, corespunzător comportării lui în producţie, respectiv după modul în

care se consumă, se utilizează şi se înlocuieşte, se grupează în capital fix şi capital
circulant.

Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic, format din bunuri de
lungă durată (clădiri, utilaje, instalaţii, maşini, mijloace de transport, etc.), care
participă la mai multe cicluri (acte) de producţie, consumându-se treptat şi
înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare (respectiv, după un număr de cicluri de
producţie).

Capitalul fix se depreciază datorită uzurii, proces care duce în final la scoaterea lui
din funcţiune.

Uzura capitalului fix este de două feluri şi anume: uzură fizică şi uzură morală.

Uzura fizică constă în pierderea treptată a capacităţii de funcţionare a capitalului fix

datorită folosirii lui în procesul de producţie, sau datorită acţiunii destructive a factorilor
naturali.
Uzura morală reprezintă deprecierea capitalului fix înainte de a ajunge la limita
maximă a utilizării capacităţii productive, ca urmare a efectului introducerii continue a
progresului tehnic.

Recuperarea pierderilor datorită uzurii se face prin amortizare, proces ce presupune

transmiterea treptată a unei cote părţi din preţul de cumpărare a capitalului fix asupra
bunurilor produse

Amortizarea
- reprezintă procesul de recuperare a preţului de cumpărare iniţial al capitalului fix;

- este inclusă în costul de producţie şi reflectă consumul capitalului fix (CCF);

- se determină ca raport între valoarea capitalului fix (Kf) şi durata normală de funcţionare
exprimată în ani (t);

A = Kf / t

- permite constituirea fondului de amortizare;

- în cazul capitalului fix supus uzurii morale, este recomandată amortizarea accelerată.

Elementele capitalului circulant sunt consumate sau sunt profund transformate în

cursul uni singur ciclu (act) de productie, fapt ce face ca preţul sau suma care s-a plătit
pentru cumpărarea lor să se transmită integral asupra produselor a căror fabricaţie

participă.

Circuitul capitalului reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea
unui circuit complet semnifică durata de rotaţie a capitalului.

Timpul de rotaţie = perioada în care capitalul efectuează un circuit complet.

-timpul de producţie;

-timpul de circulaţie

Viteza de rotaţie = numărul de rotaţii într-o perioadă de timp

Este înfluenţată de două grupe de factori :

- structura bunurilor de capital;

- timpul de producţie şi timpul de circulaţie

Formarea capitalului
Procesul de formare a capitalului se realizează prin două modalităţi şi anume:
formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor (se referă la capitalul circulant).

Formarea brută a capitalului fix se realizează prin intermediul investiţiilor. Acestea

reprezintă cheltuielile pe care le fac agenţii economici pentru dezvoltarea capacităţilor de
producţie - pentru refacerea şi ameliorarea acestora, precum şi pentru creşterea
stocului de capital fix.

Variaţia stocurilor reprezintă diferenţa dintre intrările în stocurile unei întreprinderi şi

ieşirile din stocurile acesteia, în cursul unei anumite perioade.

După modul de formare a capitalului, investiţiile se împart în:

a) investiţii nete, destinată numai sporirii volumului capitalului fix şi al stocurilor de

capital circulant, fiind deci sursa formării nete a capitalului;

b) investiţia brută, constituită din investiţia netă şi amortizarea capitalului fix .

Neofactorii de producţie: întreprinzătorul, întreprinderea, informaţia etc.

Caracterul limitat al factorilor de producţie a impus un proces continuu de ameliorare a

lor, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ = progresul factorilor de producţie

2. 6. Bunurile economice

Rezultatul combinării factorilor de producţie îl constituie producţia, care oferă spre

consum bunurile economice. Acestea sunt caracterizate prin raritate => sunt insuficiente
în raport cu nevoile oamenilor, în condiţii date de loc şi timp. Alături de bunurile
economice există şi bunuri libere (virtual nelimitate).

Clasificarea bunurilor economice

1. După destinaţie:

- bunuri de consum = satisfactori;

- bunuri destinate consumului producţiei = prodfactori.

2. După forma pe care o îmbracă :

- bunuri corporale (materiale, tangibile);

- bunuri necorporale (intangibile) - servicii şi informaţii.

3. După modul în care circulă de la producător la consumator:

- bunuri economice marfare (comerciale );

- bunuri economice nonmarfare (noncomerciale).

4. După stadiul prelucrării:

- bunuri economice finale;

- bunuri economice intermediare.

5. După subiect:

- bunuri economice publice (nonexclusivitate + noneshaustivitate);

- bunuri economice private.