1

3. FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI UTILIZAREA LOR

3.1. Conţinutul şi caracteristicile factorilor de producţie

Noţiunea de factor de producţie cuprinde totalitatea elementelor care

participă la producerea de bunuri şi servicii; de asemenea, factorii de producţie
constituie premisele activităţii economice de producţie, un ansamblu de condiţii
materiale, umane, financiare şi informaţionale necesare desfăşurării acesteia.
Factorii de producţie sunt strâns legaţi de resurse. Astfel devine necesară o
delimitare conceptuală între noţiunea de “resurse” şi cea de “factori” de
producţie. Aceste categorii economice se presupun şi condiţionează reciproc,
factorii de producţie utilizaţi şi consumaţi fiind o parte a resurselor potenţiale ale
economiei societăţii. Ele nu sunt noţiuni sinonime. Noţiunea de “resurse”
exprimă, în esenţă, starea de disponibilitate a unor bunuri (corporale,
necorporale), fără a le asocia în mod necesar o anumită destinaţie de utilizare
(producţie, consum). Deci, resursele, prin simpla lor existenţă, au, în raport cu
procesul de producţie, caracterul unui potenţial productiv. Factorii de producţie
reprezintă resurse care sunt aduse de către agentul producător într-o stare activă,
proprie utilizării lor efective în procesul de producţie. Factorii de producţie sunt
resursele alocate, utilizate şi/sau consumate în activitatea economică.
Prin utilizare, unii factorii de producţie se consumă. Dar pentru că prin consumul
lor se creează noi bunuri şi servicii, se dezvoltă cunoştinţele tehnico-ştiinţifice, se
descoperă noi resurse naturale, modalităţi mai eficiente de economisire a lor etc.,
se creează şi premise pentru îmbunătăţirea calitativă şi structurală a resurselor,
pentru creşterea acestora.
Cu toate că în prezent, în economiile dezvoltate se foloseşte o multitudine de
factori de producţie, ei pot fi grupaţi în câteva categorii importante şi anume:
natura cu elementele ei naturale, munca, capitalul, progresul ştiinţific şi tehnic,
abilitatea şi priceperea producătorului.
Orice factor de producţie apare ca unitate a unor aspecte cantitative şi calitative.
Pentru a surprinde în mod separat aportul aspectelor cantitative şi, respectiv,
calitative ale factorilor de producţie la realizarea diferitelor activităţi şi la creşterea
producţiei de bunuri şi servicii, în analizele economice se utilizează noţiunile de
dezvoltare economică “extensivă” şi “intensivă”.

1
2

Pe măsură ce apelăm la o cantitate din ce în ce mai mare de factori de producţie,

va creşte în mod corespunzător şi volumul producţiei, a cantităţii de bunuri ce
rezultă. Acest mod de realizare a creşterii producţiei, ce se bazează în principal pe
sporirea cantităţii factorilor de producţie este de tip extensiv şi cu cât ne apropiem
de limitele resurselor, devine clară lipsa lui de perspectivă. Iată de ce trebuie
acordată o atenţie deosebită dezvoltării de tip intensiv, care se bazează pe aportul
calităţii şi eficienţei utilizării factorilor de producţie, ceea ce va duce la
maximizarea efectelor utile obţinute din utilizarea factorilor şi totodată
minimizarea consumului lor.
• Munca
Munca, ca factor originar al producţiei, se referă la participarea omului la procesul
transformării resurselor brute din natură în bunuri şi servicii. Prin muncă, se
înţelege o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop, în
cadrul căreia sunt folosite aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele omului.
Orice muncă se manifestă prin consum de energie intelectuală şi fizică.
Prin muncă se realizează folosirea celorlalţi factori de producţie, perfecţionarea şi
combinarea lor cât mai eficientă. Deci, munca este un factor activ şi dinamizator.
În prezent factorul de producție muncă este asimilat noțiunii de capital uman.
Capitalul uman constă în acele abilităţi ale indivizilor care sunt caracteristice
acestora şi rămân aceleaşi în orice mediu social, putând fi valorificate pe piaţa
muncii, în schimbul unor resurse economice de orice tip. Practic, capitalul uman
este format din capital educaţional (abilităţi dobândite de indivizi în procesul de
instruire şcolară, dar şi în afara acestuia) şi capital biologic (abilităţi fizice ale
indivizilor, sintetizate, cel mai adesea, prin starea de sănătate). Capitalul uman s-
a dezvoltat ca şi concept în economie, unde este privit, în special, ca „estimare a
abilităţii unei persoane de a produce venituri prin muncă” (Di Bartolo, 1999).

• Natura şi factorii naturali

Factorul de producţie natură, la început se rezuma la pământ. În prezent cuprinde
toate elementele naturale brute care sunt atrase şi folosite în producerea
bunurilor şi serviciilor. În această categorie intră: solul, subsolul, apa, resursele
minerale, lemnul brut din pădure etc. Aceşti factori sunt cei mai restrictivi (limitaţi

2
3

fizic), dintre toţi factorii de producţie, ceea ce imprimă, în mare măsură, caracterul
de limită şi celorlalţi factori de producţie. 3
Din rândul elementelor naturale se detaşează ca importanţă pământul. Acesta
constituie: locul de amplasament al societăţii umane însăşi; suport material al
oricărei activităţi; sursă principală de elemente nutritive şi rezervorul principal de
energie pentru organismele vii; singura resursă naturală de producere a
alimentelor şi a unor materii prime agro-silvice de mare importanţă.
În calitate de factor de producţie, pământul este limitat şi de aceea tinde să devină
restrictiv pentru activitatea economică. Acest fapt poate fi compensat printr-o
utilizare raţională şi în combinaţie cu alţi factori de producţie, ceea ce duce la
creşterea calităţii, funcţiilor şi rolului pământului. Pământul se prezintă, astfel, ca
un factor de producţie regenerabil.

• Capitalul
Ca factor de producţie, capitalul trebuie analizat atât sub aspect valoric cât şi sub
aspect fizic.
Sub aspect fizic, capitalul apare în esenţa sa cea mai profundă, ca bun material, ce
poate fi evaluat în unităţi monetare, purtând denumirea de capital real. Capitalul
real cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile, aflate la dispoziţia
agenţilor economici producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri
economice.
După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc, componentele capitalului
real se grupează în: capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului real formată din echipamente de
folosinţă îndelungată, care participă la mai multe cicluri de producţie, se
depreciază treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.
În componenţa capitalului fix intră: construcţii, instalaţii fixe pentru diverse
utilităţi industriale, comerciale şi agricole, echipament productiv sub formă de
utilaje, maşini, mijloace de transport etc.
Capitalul fix participând la mai multe cicluri de producţie şi transferându-şi treptat
valoarea asupra produselor realizate, suferă un proces obiectiv de uzură, de
deprecierea prin pierderea caracteristicilor tehnice, economice şi funcţionale,

3
Ibidem
3
4

depreciere determinată atât de acţiunea factorilor naturali cât şi datorită

influenţei progresului ştiinţifico-tehnic şi tehnologic.
Astfel, uzura capitalului fix îmbracă următoarele forme:
a) uzură fizică determinată de exploatarea acestuia în producţie, precum şi de
acţiunea factorilor naturali;
b) uzură morală determinată de acţiunea progresului tehnic, însoţit de creşterea
productivităţii muncii şi a randamentului noilor echipamente de producţie.
Procesul obiectiv al uzurii îl determină şi pe cel al amortizării, respectiv al
recuperării sub formă bănească a valorii capitalului fix, valoare care se transmite
treptat în valoarea produselor fabricate cu ajutorul acestuia. Amortizarea, prin rata
de amortizare, influenţează atât mărimea costului de producţie cât şi durata de
funcţionare a capitalului fix, impunându-se optimizarea acesteia în funcţie de
categoria capitalului fix şi a domeniului de folosire.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real care se consumă
integral în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu
fiecare nou ciclu, transmiţându-şi în întregime, dintr-o dată, valoarea asupra
noului produs.
În componenţa capitalului circulant se includ: materii prime, materiale de
bază şi auxiliare, energie combustibil, semifabricate, resursele băneşti din casieria
întreprinderii şi din conturi bancare etc.
Dacă capitalul fix se distinge prin caracterul limitativ al posibilităţilor sale
de trecere de la un fel de utilizare productivă la altul, bunurile ce alcătuiesc
capitalul circulant sunt susceptibile de a primi utilizări diverse.

Neofactorii de producţie - tehnologiile, informaţia, abilitatea

întreprinzătorului
Tehnologiile pot fi definite ca procedee de combinare şi transformare a factorilor
de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros
definite.
Ele sunt active intangibile reprezentând, în esenţă, cunoaşterea aplicabilă în mod
curent în activitatea de producţie.
Fiecare tehnologie are o identitate bine definită sub aspectul condiţiilor care o fac
necesară şi, respectiv, posibilă aplicarea sa într-un proces de producţie sau altul.

4
5

Apariţia de noi tehnologii este o sursă majoră de avantaj competitiv pentru firmele
care reuşesc să le implementeze rapid şi să le exploateze eficient, după cum
firmele care acţionează lent şi incoerent în această privinţă sunt ameninţate de
perspectiva declinului. Avansul tehnologic înregistrat de firmă este cu atât mai
important pentru prezentul şi perspectivele ei pe piaţă, cu cât concurenţa pe piaţa
respectivă este mai intensă şi cu cât generaţiile tehnologice se succed la intervale
mai scurte.
Informaţia poate fi definită ca un semnal rezultat din reprezentarea realităţii prin
cunoaştere şi căruia atât emitentul, cât şi destinatarul îi asociază aceeaşi
semnificaţie.
Informaţia desemnează elemente noi în raport cu alte cunoştinţe prealabile despre
realitatea înconjurătoare cuprinse în semnificaţia unui simbol sau grup de
simboluri (mesaj vorbit, text scris, date numerice, indicatori economico-sociali
etc.) care: constituie o noutate; prezintă interes pentru primitor; sporesc gradul de
cunoaştere al acestuia.8
Factorul de producţie denumit abilitatea sau priceperea întreprinzătorului s-a
impus pe măsura creşterii complexităţii activităţii economice, înăspririi
concurenţei şi a riscului de faliment. Acest factor, care în literatura economică
poate fi întâlnit sub denumirea de “entrepreneurial ability” sau “entrepreneur-
ship” este apreciat ca un tip de resursă umană care se referă la simţul de iniţiativă
în afaceri, la disponibilitatea de a asuma un risc, la capacitatea de a combina, în
modul cel mai eficient, factorii de producţie, la iniţiativa de a produce noi bunuri
şi servicii şi de a găsi noi căi de comercializare.

3.2. Productivitatea (randamentul) factorilor de producţie

Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de
efecte utile cu minimum de eforturi (resurse) se exprimă prin productivitatea sau
randamentul factorilor de producţie.

3.2.1. DEFINIREA ŞI MĂSURAREA PRODUCTIVITĂŢII

În sens larg, productivitatea se defineşte ca „raport între cantitatea de bogăţie

produsă şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei” Deci, practic, ea

8
L. Tövissi, Restructurarea fluxurilor informaţionale în condiţiile trecerii la economia de piaţă, Tribuna
Economică, 19/1991, p.9.
5
6

se determină ca raport între rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse

pentru a le obţine (factorii de producţie utilizaţi).

Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii. Astfel, după maniera

de măsurare a rezultatelor, evidenţiem:
– productivitatea fizică, ce măsoară randamentele în natură ale utilizării
factorilor de producţie, fiind exprimată în unităţi fizice (naturale sau natural
convenţionale);
– productivitatea (măsurată) valorică, ce permite măsurarea în termeni
financiari-monetari a eficienţei. Ea este larg utilizată în gestiunea întreprinderilor
moderne.
În literatura de specialitate, productivitatea este abordată, însă, în special,
pe cele două tipuri consacrate, şi anume:
– productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor
de producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora;
Productivitatea globală a tuturor factorilor de producţie prezintă o serie de
dificultăţi în planul determinării sale corecte, motiv pentru care, în general,
analiza microeconomică tradiţională este focalizată pe determinarea şi urmărirea
evoluţiei productivităţii unui singur factor de producţie.
– productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia
obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital etc.).
Productivitatea parţială exprimă eficacitatea, rodnicia cu care este folosit un factor
de producţie (muncă, capital etc.) şi se măsoară ca o mărime medie.
Productivitatea medie (Wi) a unui factor de producţie este expresia raportului
dintre mărimea producţiei (Q) şi cantitatea (Xi) utilizată din factorul respectiv:
Wi = Q/Xi,
unde i este un indicator folosit pentru factorii de producţie.
Acest indicator reflectă, deci, câte unităţi (fizice sau valorice) de efecto util
(producţie) revin la o unitate (fizică sau valorică) de efort (factor de producţie i).
Productivitatea marginală (Wm) reprezintă sporul de producţie care se obţine
prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul i, ceilalţi factori rămânând
constanţi5, şi se determină potrivit formulei de calcul:

6
7

Wmg = ΔQ/ΔXi = dQ/dXi

Analiza pe termen scurt a comportamentului producătorului în raport cu unul
dintre factorii de producţie (în condiţiile respectării clauzei caeteris paribus) pune
în evidenţă variaţia productivităţii acestui factor şi a relaţiei dintre producţie,
productivitatea medie şi productivitatea marginală
Sintetizand, cei mai utilizaţi indicatori pentru exprimarea productivităţii sunt:

7
8

Aplicatii:
1. În perioada T0 – T1, indicele de creştere a productivităţii medii a muncii a
fost 110%. Dacă productivitatea medie a muncii în T0 este de 1000
produse/salariat, determinaţi nivelul productivităţii medii a muncii în T1.
Rezolvare:
IWL=110%
WL0=1000
IWL=(IQ/IL)x100
IWL= WL1/WL0 x 100 110%=WL1/1000 x100 WL1=1100
WL1=1,1xWL0

2. Un volum de producție de 72.000 bucăți se obține în T0 cu un număr de

300 angajați. Ca urmare a creșterii productivității muncii, în T1 producția
crește cu 20%. Numărul de angajați din T1 s-a redus cu 10%. Creșterea
procentuală a productivității muncii în T1 față de T0 este:

Rezolvare:
Q0 = 72000
L0=300
Q1= 1,2Q0=86400
L1=0,9L0=270
WL0=72000/300=240
WL1=86400/270=320
IWL=(320/240)x100=133.33%
Sau
IWL= (IQ/IL)x100= 120/90x100=133.33%

8
9

3. În T0, 20 de lucrători obțin 240 de produse. În T1 numărul de lucrători

crește cu 30%, iar numărul de produse obținute este 286. Cum a evoluat
productivitatea muncii?
Rezolvare:
L0=20
Q0=240
L1=1.3L0
Q1=286
IQ=286/240x100=119.16%
IL=130%
IWL=119.13%/130%x100= 91.66%-100%=-8,33%

4. O firmă are în momentul T0 o productivitate medie a muncii de 2000 de

produse pe lucrători. În momentul T1 producția a crescut cu 50%, iar
numărul de muncitori cu 25%. Productivitatea marginală a muncii (WmgL)
este:
Rezolvare:
Wmg= (Q1-Q0)/(L1-L0)
= (1.5Q0-Q0)/(1.25L0-L0)
= 0.5Q0/0.25L0
=0.5/0.25xQ0/L0
= 2x 2000=4000

5. Dacă în intervalul T0-T1 producția sporește cu 20%, iar timpul de lucru

scade cu 40%, productivitatea muncii va avea următoarea evoluție:

Rezolvare:
IWL= 120%/60%x100=200%