UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

SPECIALIZAREA CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ ȘI CU FRECVENȚĂ REDUSĂ

FACTORII DE PRODUCȚIE

COORDONATOR: STUDENT:
LECTOR UNIVERSITAR DR. .....................,
..................................... ANUL ........,

2023
 CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................................3
1. FACTORII DE PRODUCȚIE..............................................................................................................4
1.1. Caracterizarea generală a factorilor de producție.......................................................................4
1.2. Conceptul de factori de producție.................................................................................................4
2. MUNCA ȘI NATURA-FACTORI DE PRODUCȚIE PRIMARI.......................................................6
2.1. Munca -factor determinant în producție......................................................................................6
2.2. Natura -factor originar de producție.............................................................................................7
3. CAPITALUL-FACTOR DERIVAT AL PRODUCȚIEI......................................................................9
3.1. Capitalul..........................................................................................................................................9
3.2. Capitalul fix și capitalul circulant...............................................................................................10
4. NEOFACTORII DE PRODUCȚIE....................................................................................................12
4.1. Tehnologiile și informația.............................................................................................................12
4.2. Abilitatea întreprinzătorului........................................................................................................13
CONCLUZII............................................................................................................................................14
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................................15

2
 INTRODUCERE

Finalitatea oricărei activități economice desfășurate reprezintă obținerea unor bunuri

materiale și/sau servicii necesare pentru satisfacerea trebuințelor umane. În acest context, pe
lângă identificarea nevoii de consum și a modului în care pot fi obținute bunurile necesare
satisfacerii acesteia, trebuie să identificăm și existența resurselor (materiale, umane, financiare),
respectiv a tuturor acelor elemente necesare desfășurării activității omului.
Factorii de producție sunt resursele necesare pentru a produce bunuri și servicii.
Aceștia includ trenul, forța de muncă, capitalul și antreprenoriatul. Fiecare dintre acești
factori joacă un rol important în producția de bunuri și servicii. Terenul este necesar pentru a
construi fabrici și depozite, forța de muncă este necesară pentru a produce și a livra mărfurile,
capitalul este necesar pentru a cumpăra materiale și echipamente, iar antreprenoriatul este
necesar pentru a planifica și organiza producția.
Factorii de producție sunt importanți pentru că determină cantitatea și calitatea
producției. O combinație eficientă a acestor factori poate duce la creștere productivițății și a
profitului. De exemplu, o forță de muncă bine pregătită și echipată cu instrumentele potrivite
poate produce mai multe mărfuri într-un timp mai scurt, ceea ce poate duce la o creștere a
profitului. În plus o combinație eficientă a factorilor de producție poate duce la o reducere a
costurilor de producție și prin urmare, la o reducere a prețurilor pentru consumatori.
In capitolul – Factorii de producție-s-a făcut o scurtă caracterizare generală și s-a
prezentat conceptul de factori de producție.
În capitolul- Munca și natura- s-au prezentat factorii de producție primari, munca-factor
determinant în producție și natura-factor originar de producție.
În capitolul trei s-a definit capitalul-factor derivat al producției din punct de vedere
juridic și economic și s-a făcut o scurtă caracterizare a acestuia.
În capitolul patru și ultimul s-au prezentat neofactorii de producție- tehnologiile,
informația și abilitatea întreprinzătorului și cum informatica a schimbat complet tehnologia
informației .

3
 1. FACTORII DE PRODUCȚIE

1.1. Caracterizarea generală a factorilor de producție

Factorii de producție sunt resurse economice disponibile și valorificabile, utilizate în

activitatea economică în scopul producerii de bunuri economice.
În momentul în care aceste resurse sunt identificate, atrase și utilizate în circuitul
economic, ele devin factori de producție. Drept urmare, factorii de producție reprezintă:
„Totalitatea resurselor care participă, într-un fel sau altul la producerea de bunuri si servicii.” (
Gh.Crețoiu, V.Cornesu, I.Bucur, Economie, Editura C.H.Beck, București, 2008, p.36)
În acest context, factorii de producție pot fi identificați ca fiind un „flux de resurse atrase
si utilizate pentru serviciile pe care le asigură activitățile economice” ( C.Popescu, I. Gavrilă,
D.Ciucur, Teorie economică generală, vol. I, Microeconomie, Editura ASE, București, 2005,
p.64)
În general, prin noțiunea de factor de producție se înțelege totalitatea elementelor care au
nevoie de un proces de producție (input-uri) pentru a se putea desfășura în condiții normale, cu
scopul obținerii diverselor bunuri materiale si/sau servicii cerute de piață. Se poate aprecia că
orice sector de activitate pentru a produce are nevoie de factori de producție.

1.2. Conceptul de factori de producție

Punctul de plecare în analiza factorilor de producție îl constituie resursele economice

(productive). Acestea constau din ansamblul mijloacelor disponibile și susceptibile de a fi
valorificate în producerea de bunuri materiale si în prestarea de servicii.
Resursele pot fi analizate atât ca stocuri, cât și ca fluxuri. Privite în cadrul unei țări,
resursele stoc se prezintă ca avuție națională, acesta fiind totalitatea resurselor de care dispune un
popor (stat, națiune) la un moment dat. Ea caracterizează starea economică a unei țări, puterea ei
economică și în ultimă instanță, gradul bunăstării poporului acesteia. Noțiunea este un indicator
sintetic de apreciere a stării tehnico-economice și structurale a unei țări. Ea este o realitate vie

4
(prin componenta sa umană, dar și prin permanentele ei modificări care se află sub incidența
acțiunii umane)
Potențialul economic al unei țări constă în ansamblul elementelor avuției naționale sau
care pot fi atrase în circuitul economic.
În raport de posibilitățile de punere efectivă în valoarea diferitelor sale componente,
potențialul economic se prezintă în trei ipostaze:
 Maxim-toate elementele avuției naționale susceptibile de a fi utilizate, indiferent de
faptul ca există sau nu tehnologii și soluții adecvate și dacă pragul de eficiență atinge un
nivel acceptabil;
 Valorificabil-acele resurse pentru care există necesitatea și posibilitatea punerii în valoare
la un moment dat;
 Atras-resursele a căror atragere nu mai întâmpină restricții tehnice, economice, sociale;
Factorii de producție constau din potențialul de resurse economice atrase în circuitul
economic.
Deci, resursele economice disponibile si valorificabile în măsura în care sunt atrase și
utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri sub formă de servicii ale factorilor de
producție.
În economia de piață modernă, factorii de producție se află în proprietatea unor agenți
economici, publici sau privați, care, în mod liber își asumă responsabilitatea utilizării lor în
activități ale căror rezultate sunt cerute de piață, cu respectarea normelor în vigoare.
Inițial au fost doi factori denumiți factori primari(originari): munca și natura. Apoi a
apărut factorul derivat tradițional-capitalul.
Ca urmare a evoluției vieții economice, a dezvoltării societății și creșterii complexității
proceselor de producție, în teoria economică, datorită faptului ca „ toate teoriile elaborate în
trecut au fost și sunt dezvoltate și actualizate”( Dobrotă Niță, Economie politică, Editura
Economică, 1997) a fost fundamentată și o teorie a neofactorilor de producție, considerându-se
ca, în procesul productiv, pe lângă factorii clasici există și o serie de alți factori ce contribuie la
desfășurarea sa, cum ar fi; abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile, informația, cunoașterea,
managementul si marketingul etc.
Fiecare dintre acești factori clasici de producție și neofactori au mod specific de acțiune,
determinat fie de natura formării și existenței sale, fie de domeniul de utilizare.

5
 2. MUNCA ȘI NATURA-FACTORI DE PRODUCȚIE PRIMARI

2.1. Munca -factor determinant în producție

Munca este factor primar, originar de producție.

Munca este o activitate specific umană, fizică și/sau intelectuală prin care oamenii își
folosesc aptitudinile, cunoștințele și experiența, ajutându-se, în acest scop, de instrumente
corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuințelor lor
imediate și de perspectivă.
Munca a fost și a rămas factorul de producție activ și determinant; ea este aceea care
antrenează ceilalți factori, îi combină și îi utilizează eficient.
„Ca factor de producție, munca este reprezentată de totalitatea resurselor umane antrenate
efectiv în activitățile economice” ( Gh.Crețoiu, V.Cornesu, I.Bucur, Economie, Editura
C.H.Beck, București, 2008, p.36).
Premiza generală a muncii este populația. Ea este totodată o condiție indispensabilă a
existenței societății însăși și al cărei rol economic se concretizează în aceea că este suport al
factorului primordial de producție. Populația reprezintă destinatarul și consumatorul virtual al
rezultatelor oricărei activități economice.
Dimensiunile, structurile și dinamica populației unei țări depind de: procesele
demografice esențiale, generale (natalitate, mortalitate); de soldul migrației internaționale.
Mărimea absolută a populației adulte precum și ponderea ei în totalul populației depind
de factori demografici, sociali, educaționali, politici precum: evoluția demografica anterioară,
respectiv structurile pe sexe și vârste existente, durata oficială a școlarizării obligatorii și gradul
de cuprindere a tinerilor in școli și facultăți, reglementările privind vârsta de pensionare, speranța
medie de viață, etc.
Dimensiunea populației active este și ea influențată de o serie de factori educaționali,
social-economici, de sănătate, etc.

6
 Dacă din această categorie de populație, se scad persoanele care, pe baza unor decizii de
familie, au hotărât să rămână casnice, precum și elevii și studenții și militarii în termen se obține
populația activă disponibilă sau cum i se mai spune potențialul de muncă al unei țări.
Tendința generală de evoluție a factorului muncă este aceea de reducere considerabilă a
timpului de muncă al individului și sporirea timpului liber.
Principalele cauze ale acestei reduceri pot fi considerate a fi următoarele: prelungirea timpului de
școlarizare și reducerea vârstei de pensionare; prelungirea concediilor plătite și sporire numărului
de zile nelucrătoare din an (sărbători legale); reducerea săptămânii de lucru și extinderea
timpului redus de muncă. Dacă reducerea duratei muncii se corelează și cu sporirea consumului,
se poate formula concluzia că a sporit notabil rodnicia muncii.

2.2. Natura -factor originar de producție

Deși este prezentat ca al doilea factor de producție, el trebuie considerat ca fiind cel mai
important, deoarece însăși omul este parte a naturii. Omul este chemat nu numai să folosească ci
și să aibă grijă de natură și, prin aceasta, implicit de el.
Privită ca factor de producție, natura este înțeleasă ca un ansamblu de elemente la care
omul face apel pentru a produce bunuri economice.
Natura asigură: substanță, condițiile materiale, cadrul desfășurării vieții însăși, ea dând și
majoritatea energiei primare necesare oricărei activități social-economice.
Cel mai important element al naturii pe care oamenii l-au folosit și îl folosesc este
pământul, care din punct de vedere economic include și apa.
Pământul ca factor de producție se caracterizează prin următoarele:
-Pământul este un dat predestinat și preexistent omului, adică un element neprodus de
om; este locul de amplasament al societății umane însăși; este suportul material al oricărei
activități; este furnizor (rezervor) de materii prime date o data pentru totdeauna (neregenerabile)
sau reproductive anual (recoltele), un fel de magazie „originară” de resurse naturale; un „arsenal
primitiv” al tuturor uneltelor;
-Pământul este un element durabil și teoretic indestructibil. Ca factor de producție
originar el nu trebuie confundat cu terenul agricol (capital imobiliar) și nici cu amenajări sau
încorporări diverse în sol (capital acumulat);
-Pământul este limitat ca întindere; suprafața lui totală este constantă și păstrează un
anumit raport între uscat și apă. Fiind un factor virtual rar.

7
 Deci resursele naturale sunt în același timp neproductibile, neproduse și limitate.
Dacă-l analizăm ca fond funciar, putem reține funcțiile lui specifice:
-suport și mediu de viață pentru flora terestră;
-sursă principală de elemente nutritive și rezervorul principal de energie pentru faună
(inclusiv pentru om);
-receptor și regulator al umidității în sistemul sol-apă-plantă.
Însemnătatea fondului funciar decurge din următoarele:
-funcțiile specifice ale solului nu pot fi înlocuite de nimic și de nimeni; lumea va depinde
la infinit de energia și substanța solului;
-solul este un corp material viu, o resursă cu un potențial de producție regenerabil
(utilizare rațională, ameliorări, amendamente etc.)
-singura resursă naturală de producere a alimentelor și a unor materii prime agro-silvice
de mare importanță;

8
 3. CAPITALUL-FACTOR DERIVAT AL PRODUCȚIEI

3.1. Capitalul

„Într-o economie de piață, capitalul se află de regulă, în proprietate privată, iar venitul
obținut din utilizarea capitalului aparține unor persoane.” ( Samuelson, A. Paul, William D.
Nordhaus, Economie politică, Editura Teora, 2000, p. 52)
În definirea capitalului există mai multe puncte de vedere de abordare a capitalului:
Din punct de vedere juridic capitalul este ansamblul drepturilor de proprietate și de
creanțe pe care o persoană le deține și de care beneficiază.
Din punct de vedere economic, capitalul, în calitate de factor de producție reprezintă
categoria bunurilor produse și utilizate în scopul producerii altor bunuri economice.
a) Spre deosebire de ceilalți doi factori de producție (munca și natura), capitalul se
caracterizează prin următoarele particularități:
-capitalul nu este un factor originar, ci este un factor derivat, el fiind un rezultat al
proceselor economice anterioare;
-capitalul, ca factor de producție, are un caracter lucrativ;
-capitalul se reproduce din punct de vedere economic pe baza unor legi adoptate,
convenite de agenții economici.
Tot din punct de vedere economic, capitalul poate fi privit ca:
-un capital real-numit bunuri de capital, echipamente de capital. Se procură prin tranzacții
efectuate pe piețele specializate în bunuri de capital;
-un capital fictiv-capitalul lichid, care reprezintă obiectul tranzacțiilor de pe piața
financiară.
b) După modul de participare a diferitelor elemente de capital la producerea de bunuri,
după felul în care ele se consumă în activitățile economice și modalitățile de înlocuire a acestora
în momentul când sunt consumate sau uzate, capitalul tehnic se împarte în capital fix și capital
circulant.

9
 3.2. Capitalul fix și capitalul circulant

Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului real formată din echipamente de folosință
mai îndelungată, care participă la mai multe cicluri de producție, se depreciază treptat și se
înlocuiesc după mai mulți ani de funcționare. În componența capitalului fix intră: construcții,
echipamente de producție, utilaje și mașini unelte, calculatoare și roboți industriali, agregate și
instalații de lucru, mijloace de lucru , mijloace de transport etc. Capitalul fix este destinat unei
utilizări specifice, iar rigiditatea utilizării lui este cu atât mai mare, cu cât echipamentul tehnic de
producție este mai specializat.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real, care se consumă în întregime
în decursul unui singur ciclu de producție și care trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu. În
componența capitalului circulant se includ: materii prime, materiale de bază și auxiliare, energie,
combustibil, semifabricate, etc.
Transformarea capitalului bănesc în capital real are loc prin intermediul tranzacțiilor
efectuate pe piețele specializate în vederea achiziționării diverselor bunuri de capital: construcții,
materii prime, combustibili, semifabricate, toate acestea reprezentând capitalul productiv. Astfel
în procesul mișcării sale, capitalul participă la un circuit specific alcătuit din următoarele stadii:
-stadiul întâi-reprezentat de procesul prin care capitalul lichid(bănesc) se transformă în
capital real prin intermediul pieței;
-stadiul al doilea-reprezentat de utilizarea productivă a capitalului real, în combinație cu
ceilalți factori de producție, pentru obținerea de bunuri destinate vânzării pe piață.
-stadiul al treilea- reprezentat de transformarea bunurilor din forma marfă în forma
bănească, prin vânzarea lor pe piață. Forma bănească a capitalului la care se ajunge în acest
stadiu trebuie să fie mai mare decât cea avansată în stadiul întâi, surplusul fiind reprezentat de
valoarea adăugată în timpul acestui circuit.
Raportat la aceste trei stadii ale circuitului capitalului, trebuie menționat că, dintre cele
trei forme (bani, bunuri capital și marfă), factorul de producție capital se identifică doar cu
bunurile capital. Aceste trei stadii ale mișcării capitalului sunt reluate în permanență formând
așa-numita rotație a capitalului. Timpul necesar pentru desfășurarea unui circuit complet, în care
10
capitalul lichid se întoarce la forma sa inițială plus valoarea adăugată, reprezintă durata de rotație
a capitalului care, la rândul ei, determină viteza de rotație a acestuia. Cunoscând viteza de rotație
a capitalului, se poate determina numărul de rotații realizat de capitalul real într-un an de zile. Pe
această bază, se poate fundamenta cifra de afaceri pe care o va realiza o firmă într-un an, precum
și obiectivele financiare pe care și le propune firma de a le realiza în anul respectiv sau într-o
anumită perspectivă.
În procesul reluării continue a capitalului firmei, se detașează două procese importante:
Variația stocurilor firmei stocurile firmei sunt definite ca fiind toate bunurile firmei sub
formă de materii prime, combustibil, materiale, semifabricate, producție neterminată, produse
finite aflate in posesia firmei în cursul unei anumite perioade de timp considerate. Variația
stocurilor reprezintă diferența dintre intrările si ieșirile din stocuri în decursul unei anumite
perioade de timp.
Formarea brută a capitalului fix. În cadrul firmei, elementele capitalului fix sunt
supuse unor modificări cum sunt: deprecierea și uzura capitalului fix, scoaterea din funcțiune și
casarea capitalului uzat, cumpărarea de noi bunuri de capital, înnoirea și modernizarea
capitalului.
Formarea capitalului fix se realizează prin investiții. Investițiile sunt totalitatea
cheltuielilor făcute de o întreprindere pentru crearea de noi capacități de producție, precum și
pentru refacerea, ameliorarea și dezvoltarea capacităților existente.
Investiția făcută într-o perioadă pentru formarea brută a capitalului fix reprezintă
investiția brută. Ea are două componente investiția netă-care reprezintă partea din profit ( din
venitul proprietarului) destinată investiției și alocația pentru consumul de capital fix, respectiv
amortizarea.

11
 4. NEOFACTORII DE PRODUCȚIE

4.1. Tehnologiile și informația

Tehnologiile articulează într-un proces coerent diferite operații și faze specifice,

ocazionate de obținerea unor bunuri sau servicii cu caracter predeterminate. Fiecare tehnologie
are identitate bine definită sub aspectul condițiilor care face necesară și posibilă aplicarea sa într-
un domeniu de producție.
„Progresul tehnic este ansamblul mecanismelor prin care o întreprindere sau economia
națională în ansamblul său devine mai eficace. Măsura sa este productivitatea. Aceasta trebuie să
țină cont de ansamblul factorilor de producție”(Michel Didier, Economie: les regles du jeu, 2-
eme Edition, Economica, Paris, 1989, pag.185)
Tehnologiile, ca neofactor de producție, se află în strânsă legătură cu informația.
Informația se poate defini drept un semnal rezultat din reprezentarea realității prin
cunoaștere și căruia atât emitentul, cât si destinatarul îi asociază aceeași destinație.
Informația face parte din categoria activelor intangibile și îndeplinesc roluri multiple în
viața firmelor.
O anumită perioadă de timp, în cadrul sistemului economic, luată în sensul său larg de
cunoștințele și de comunicare, exercită funcții în următoarele direcții:
-de liant între componentele sistemului economic, concretizat printr-o adâncă diviziune a
muncii;
-de element fundamental în asigurarea reglajului tuturor sistemelor, inclusiv al sistemelor
complexe de tipul celor macroeconomice;
-de element cognitiv, ce contribuie la sporirea potențialului sau eficiența factorilor de
producție.
Se poate constata că, înainte de revoluția informației și tehnologiei, informația prezenta
anumite particularități:

12
 -informația era memorată pe suporți fizici prin scris și tipar, memorare care nu servea
direct unei dinamici informaționale.
-informația, exceptând pe cea din organismele vii, nu acționa singură, nu lua decizii
singură, nu rezolva probleme singură
-numai omul era procesor informațional, toate fluxurile de informație trebuind să treacă
pe la el.
Informatica a schimbat complet tehnologia informației. Acum informația poate acționa
singură, poate lua singură decizii și poate rezolva probleme. Într-o Întreprindere modernă:
proiectarea, ingineria fabricației, planificarea, marketingul se realizează prin fabricația integrată
de calculator.
4.2. Abilitatea întreprinzătorului

Reprezintă un neofactor de producție care se împletește cu tehnologiile și informația.

Abilitatea întreprinzătorului este proprie sistemelor economice bazate pe concurență Și
liberă inițiativă. Întreprinzătorul alege factorii de producție în raport cu scopul pe care si-l
stabilește, atrage factorii de producție și îi aduce în starea activă, necesară utilizării lor combinate
în procesul de producție, aflat sub controlul său, dar aici poate interveni și rolul economistului.
„Rolul economistului este de a indica factorului de decizie utilizarile posibile ale
resurselor rare, costul oricărei decizii, sacrificiul pe care îl reprezintă una sau alta dintre
alegeri.”(Gilbert Abraham-Frois, Economie politică, Editura Humanitas, București, 1994, p.9-11)
În general, prin Întreprinzător se înțelege acel tip de subiect al activității economice
care, fie ca inițiază o afacere nouă, fie că în cadrul unei afaceri aflate în desfășurare inițiază un
proces de schimbare radicală. Calitatea de întreprinzător ilustrează un tip de comportament al
unui personaj, principal declanșator și animator al dinamicii transformărilor la nivel de
întreprindere. El trebuie să sesizeze ocaziile și șansele întreprinderii și să formuleze un plan de
acțiune pe care sa-l pună în practică, prin asumarea răspunderii proprii.
„Un întrprinzător care se află în situația de a lua o hotărâre practică privind scara
producției sale nu are desigur o idee unică și neîndoielnică asupra încasărilor din vânzarea unui
volum dat de producție, ci va lua în considerare mai multe anticipari ipotetice”(J.M.Keynes,
Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, Editura Științifică, 1970,
p.61)
Întreprinzătorul nu trebuie confundat cu comportamentele speculative, care deformează
conținutul liberei inițiative. Întreprinzătorul este de bună credință, deoarece el știe că ceea ce

13
face corespunde nu numai misiunii lui economice ci și misiunii omului, în general cât trăiește pe
pământ.

CONCLUZII

Factorii de producție sunt resurse economice disponibile și valorificabile, utilizate în

activitatea economică în scopul producerii de bunuri economice.
Inițial au fost doi factori denumiți factori primari(originari): munca și natura. Apoi a
apărut factorul derivat tradițional-capitalul.
Ca urmare a evoluției vieții economice, a dezvoltării societății și creșterii complexității
proceselor de producție, în teoria economică a fost fundamentată și o teorie a neofactorilor de
producție, considerându-se că, în procesul productiv, pe lângă factorii clasici există și o serie de
alți factori ce contribuie la desfășurarea sa, cum ar fi; abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile,
informația, cunoașterea, managementul si marketingul etc.
Munca este o activitate specific umană, fizică și/sau intelectuală prin care oamenii iși
folosesc aptitudinile, cunoștințele și experiența, ajutându-se, în acest scop, de instrumente
corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuințelor lor
imediate și de perspectivă.
Privită ca factor de producție, natura este înțeleasă ca un ansamblu de elemente la care
omul face apel pentru a produce bunuri economice.
Cel mai important element al naturii pe care oamenii l-au folosit și îl folosesc este
pământul, care din punct de vedere economic include și apa.
Capitalul este un factor derivat, rezultat al muncii omului.
In structura sa, capitalul productiv cunoaște următoarele forme-capital fix-acea parte a
capitalului productiv care participă la mai multe cicluri de producție și capital circulant-acea
parte a capitalului productiv care participă la un singur ciclu de producție.
Tehnologiile, ca neofactor de producție, se află în strânsă legătură cu informația.
Informatica a schimbat complet tehnologia informației . Acum informația poate acționa
singură, poate lua singură decizii și poate rezolva probleme. Într-o întreprindere modernă:

14
proiectarea, ingineria fabricației, planificarea, marketingul se realizează prin fabricația integrată
de calculator.
Abilitatea întreprinzătorului reprezintă un neofactor de producție ce face referire la
calitățile manageriale ale unei persoane cu privire la inițierea și organizarea unei afaceri.

BIBLIOGRAFIE

CREȚOIU, C.V., BUCUR.I. -Economie, Editura C.H.Beck, București, 2008

DIDIER, MICHEL -Economie: les regles du jeu, 2-eme Edition, Editura
Economica, Paris,1989;(Economie: regulile jocului)
DOBROTĂ, NIȚĂ -Economie politică, Editura Economică, București, 1997;
FROIS, G.A. -Ecomonie politică, Editura Humanitas, București, 1994;
KEYNES, J.M. -Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a
banilor, Editura Științifică, 1970;
POPESCU.C, GAVRILĂ.I,C.I. -Teorie economică generală, vol. I, Microeconomie, Editura
ASE, București, 2005;
SAMUELSON, A.P.,W.D. -Economie politică, Editura Teora, București, 2000;

15