MANAGEMENTUL PRODUCTIEI TEXTILE

CURS 1

ABORDARI GENERALE PRIVIND MANAGEMENTUL

PRODUCTIEI INDUSTRIALE

1.1. Obiectul managementului productiei

Problema productiei poate fi pusa în urmatorii termeni:
- exista, pe de o parte, un ansamblu de NEVOI umane, care sunt multiple si de intensitati
variabile, trebuind sa fie satisfacute pentru ca oamenii sa poata trai;
- pe de alta parte, se situeaza NATURA în care se gasesc resursele naturale, mai usor sau
mai greu exploatabile.
Resursele naturale, în starea lor bruta, sunt, în cea mai mare parte a lor, putin utilizabile
de om. Este necesar sa se aplice un efort, adica sa intervina MUNCA pentru a transforma
aceste resurse brute în bunuri economice, adica în lucruri utile satisfacerii nevoilor
umane.
Ca urmare, se poate spune ca productia este transformarea resurselor în cadrul unui
sistem productiv, având ca obiectiv crearea de bunuri materiale si/sau servicii.

Fig. 1.1. Productia si transformarea resurselor

1
De o maniera generala, resursele mobilizate în procesul de productie pot fi grupate în
cinci categorii:
- echipamente: cladiri, masini, utilaje etc.;
- materii prime si materiale: materii si materiale diverse, componente, combustibil etc.;
- resurse umane (oameni): operatori care intervin direct în procesul de transformare, sau
indirect pentru a permite buna derulare sau chiar existenta acestuia prin intermediul
activitatilor numite de suport;
- resurse financiare: mijloacele banesti de care dispun întreprinderile pentru acoperirea
nevoilor de finantare pe o perioada anumita;
- informatii tehnice si economice sau procedurale (game de operatii, nomenclaturi de
materiale si produse, proceduri, însemnari etc.) sau referitoare la starea si la utilizarea
sistemului productiv, permitând de a programa productia si a reactiona la perturbatiile
observate.
Problemele si preocuparile manageriale legate de productie sunt de natura strategica si
operationala. Aspectele strategice ale productiei fac obiectul managementului
productiei, iar aspectele operationale si tactice sunt de competenta managementului
operational al productiei sau gestiunii productiei. Ambele laturi ale productiei tin de
functiunea de productie a întreprinderii de care se ocupa managementul si gestiunea
productiei .

Fig 1.2. Sfera de cuprindere a managementului si gestiunii productiei

Managementul productiei înglobeaza problemele strategice care, în general, se refera pe
termen lung, cum sunt:

2
- definirea portofoliului si a specificitatii produselor si activitatilor de realizat;
- amplasarea geografica a unitatilor de productie;
- riscul de tara;
- amenajarea fizica a sistemelor de productie;
- tipul, capacitatea si organizarea aparatului de productie;
- definirea tehnologiilor de fabricatie;
- directiile strategice ale progresului tehnic etc.
Ca urmare, managementul productiei stabileste conditiile stabile de functionare a
aparatului de productie, fixând obiectivele si restrictiile în care va evolua gestiunea
productiei.
Gestiunea productiei sau managementul operational al productiei se ocupa de rezolvarea
problemelor curente ale productiei, care apar la nivel tactic si operational, pe termen scurt
si mediu, cum sunt: planificarea productiei, calculul nevoilor brute si nete, programarea
productiei, gestiunea stocurilor etc.
Managementul productiei cuprinde toate problemele mentionate, însa un rol hotarâtor
pentru bunul mers al desfasurarii productiei îl are organizarea productiei.
Ca urmare, managementul productiei are ca obiect, în primul rând, cercetarea unei
organizari eficiente si eficace a productiei de bunuri si servicii, precizând conditiile
stabile de functionare a aparatului de productie, fixând obiectivele si restrictiile în care
va evolua gestiunea productiei.
Aceasta disciplina se sprijina pe un ansamblu de instrumente de analiza si de rezolvare a
problemelor care vizeaza de a limita (minimiza) resursele necesare obtinerii unei
productii ale carei caracteristici tehnice si comerciale sunt cunoscute.
Productia ca proces constituie o cerinta si o conditie fundamentala de existenta si
dezvoltare a societatii umane. Ratiunea existentei unei întreprinderi industriale (firma sau
societate comerciala) este realizarea unei productii sau prestarea de servicii cu caracter
industrial. De asemenea, productia este procesul în cadrul caruia se efectueaza un schimb
de substanta, energie si informatii între om si mediul înconjurator, realizat prin
intermediul factorului de productie capitalul tehnic.
Dintotdeauna productia nu a fost si nu este un scop în sine, si cu atât mai mult în
economia de piata. Productia reprezinta o necesitate a societatii umane, trebuind sa se

3
realizeze în conditiile si în limitele impuse de economia de piata, adica cu respectarea
unor exigente si cerinte fundamentale privind realizarea de produse si / sau servicii
solicitate de consumatori.
- Sa fie utile, adica sa îndeplineasca conditia de a fi apte sa satisfaca nevoi de ordin
individual sau colectiv. În caz contrar factorii de productie au fost consumati în mod
inutil, reprezentând o pierdere pura, adica o irosire de resurse. Aceasta lege a utilitatii
este fundamentala pentru gestiunea întreprinderii, întrucât ea obliga la urmatoarea logica
a actiunii manageriale în domeniul productiei:
 cunoasterea nevoilor de satisfacut;
 adaptarea si punerea în opera a mijloacelor de productie;
 crearea de noi produse.
- Sa îndeplineasca standardele de calitate, criteriile estetice, gradul de fiabilitate etc.
- Sa fie accesibile consumatorului, adica sa fie realizate la costuri de productie si
respectiv preturi de vânzare acceptabile pentru clienti.
- Sa fie fabricate la termenele solicitate de clienti si beneficiari, cele contractate sau
programate.
- Sa fie fabricate în cantitatile cerute de de clienti.
Managementul productiei trebuie sa asigure, prin decizii strategice si
operationale,armonizarea a doua perechi de variabile, si anume:
cuplul NEVOI – POSIBILITATI si
cuplul PRODUCTIE – CONSUM.
Pe baza armonizarii cuplului nevoi – posibilitati rezulta cantitatea si calitatea productiei
ce sunt posibile sa se realizeze, care la rândul lor se armonizeaza cu consumul, determinat
de puterea solvabila (veniturile) a populatiei.
Cuplul nevoi – posibilitati si cuplul productie – consum se conditioneaza reciproc .

4
 Fig.1.3. Cuplul nevoi – posibilitati si cuplul productie – consum
Ca urmare, putem mentiona o a doua latura esentiala a managementului productiei:
realizarea productiei în conditiile respectarii cerintelor de utilitate, calitate, termene
cantitate, si de costuri si respectiv de preturi de vânzare accesibile consumatorului.
Pe baza precizarilor facute se poate da urmatoarea definitie a managementului productiei:
managementul productiei se refera la ansamblul strategiilor, politicilor, deciziilor,
actiunilor si masurilor constiente de organizare eficace a productiei si de armonizare a
nevoilor umane cu posibilitatile materiale si financiare ale întreprinderii în scopul
obtinerii unor bunuri materiale si servicii cerute de clienti, în conditii de eficienta
maxima, pentru a obtine un profit.
Sarcina managementului productiei este administrarea pe termen lung a procesului de
transformare a intrarilor într-un sistem de productie în iesiri.
Deciziile în managementul productiei sunt devansate de activitatile de sesizare si definire
a cerintelor si nevoilor consumatorilor, activitati ce se realizeaza prin studii de marketing
si conjunctura.
De asemenea, activitatile si actiunile în managementul productiei sunt devansate de
analiza si proiectarea produselor si tehnologiilor de fabricatie, care fac obiectul de
activitate al pregatirii tehnice a productiei.

5
A produce echivaleaza cu transformarea materiilor prime si a materialelor în produse
destinate fie unei a doua transformari (produse semifinite sau semifabricate), fie pietei
(produse finite). Astazi nu mai este suficient de a produce, este primordial de a sti sa
vinzi. Se impune sa se cunoasca, mai întâi, piata pentru a determina felul produselor ce
urmeaza sa se fabrice, normele de
calitate si nivelul productiei. Din aceste motive este necesar sa se considere
întreprinderea ca un ansamblu de functiuni integrate si nu ca o simpla grupare a acestora.
Functiunea de productie trebuie, deci, sa fie perfect integrata marketingului si functiunii
de cercetare-dezvoltare.
Managementul productiei poate fi considerat ca o parte componenta a managementului
general, dar el poate fi analizat si ca o stiinta particulara distincta, deoarece:
- are un domeniu propriu de cercetare si analiza, adica organizarea, pilotajul, urmarirea si
controlul productiei;
- are legi si principii proprii;
- foloseste metode si tehnici specifice pentru atingerea unor obiective.

1.2. Organizarea si functionarea sistemelor de productie – obiect al

managementului productiei
Întreprinderea industriala, ca sistem de productie, este compusa din mai multe sisteme
(subsisteme) interdependente, a caror buna functionare depinde de modul lor de alcatuire,
organizare, coordonare, reglare si control. Desfasurarea în conditii optime a activitatilor
întreprinderii este conditionata, deci, de sistemul de organizare adoptat pe ansamblul sau
si de modul cum se articuleaza fiecare subsistem în sistemul de ansamblu care este
întreprinderea.
Organizarea si functionarea întreprinderii este studiata prin intermediul structurii
organizatorice, care constituie structura de rezistenta a acesteia.
În limbajul curent notiunea de organizare trebuie analizata plecând de la doi termeni:
organ si organism. În biologie un organ reprezinta un ansamblu de elemente celulare
diferite, iar un organism este, fie un ansamblu de organe ce constituie o stare vie, fie orice
stare vie dotata sau nu cu organe (cazul organismelor unicelulare).

6
Organizarea poate fi analizata ca stare si ca nivel, adica sub aspect descriptiv, si ca
actiune sau proces.
Din punct de vedere descriptiv, uzual sau al starii de alcatuire, organizarea este maniera
dupa care un corp, compus din organe (elemente sau parti) este organizat. Ea este, de
asemenea, modul dupa care un ansamblu este alcatuit în vederea functionarii sale.
Abordarea are în acest caz un caracter descriptiv, întrucât este vorba de o simpla
constatare, o descriere a manierei în care partile care compun un ansamblu sunt dispuse
pentru a îndeplini – bine sau rau – anumite functii.
Al doilea punct de vedere considera organizarea ca rezultat al actiunii de a organiza. În
aceasta situatie organizarea este o activitate sau un proces care presupune un scop ce
trebuie realizat, o finalitate, mai mult sau mai putin inspirata dintr-un model, sau chiar
dintr-o stare ideala. Avem în acest caz o abordare a organizarii prin prisma actiunii, adica
o abordare normativa, implicând
urmatoarele deziderate: sa se faca ceea ce trebuie, sa se obtina ceea ce se urmareste, sa se
dea partilor unui ansamblu dispunerea necesara în vederea realizarii functiilor pentru care
ansamblul este destinat.
Verbul “a organiza” arata ca actiunea specialistului în organizare, a organizatorului,
poate fi divizata în doi timpi succesivi si neinterschimbabili: a concepe si a pune în
opera. A concepe înseamna a recurge la gândire, la cunostinte, la stiinta, la teorie. A pune
în aplicare, aceasta înseamna a recurge la actiune, la experienta, la iscusinta sau
pricepere, la stiinta si la practica.
Concluzionând se poate spune ca a organiza semnifica, în acelasi timp, o stiinta în stadiul
de conceptie si o arta în stadiul punerii în aplicare.
Organizarea se prezinta ca o disciplina de sinteza, o disciplina de îmbinare de idei si
cunostinte. Pentru a rationaliza si regla diversele situatii de organizare care pot sa apara
în activitatea practica este necesar sa se faca apel la o baza de fundamentare compusa din
trei piloni, si anume:
- stiintele exacte, de natura matematica (cercetarile operationale, programarea
matematica, etc.);
- stiintele economice (economia întreprinderii, economia productiei etc.);
- stiintele umane (ergonomia, psihologia, sociologia).

7
Pe aceasta baza formata din acesti trei piloni se suprapun metodele si tehnicile de
organizare propriu-zise, precum si informatica.
Conceperea si punerea în practica a unei organizari necesita cheltuieli si ca urmare o
organizare este o investitie intelectuala care va trebui amortizata într-un anumit timp de
utilizare.
Organizarea poate fi considerata, deci, ca o stiinta pluridisciplinara, iar specialistul în
organizare, adica organizatorul, este un generalist, demersul sau fiind de natura tehnica,
economica si sociala.
Trebuie de precizat faptul ca nu exista organizare daca nu exista unul sau mai multe
scopuri sau obiective. Ca obiective ale organizarii întreprinderii se pot cita: cresterea
productivitatii; ameliorarea calitatii produselor si serviciilor; reducerea duratelor;
amelioararea securitatii bunurilor, mijloacelor si persoanelor; ameliorarea calitatii
informatiilor; îmbunatatirea circulatiei informatiilor si a retelelor de comunicare;
îmbunatatirea vietii lucratorilor.
Actiunea de organizare sau organizarea ca actiune trebuie pusa de acord cu binomul
cost/performanta, respectiv eficienta (rezultate) / nivel de organizare (cost).
Organizarea ca actiune sau conceptul general de organizare consta în descompunerea
unui fenomen, proces, a unui sistem, obiect sau a unei structuri în elementele sale
componente cele mai simple, analiza acestora si apoi reunirea lor pentru a obtine un
efect rezultant îmbunatatit. Din definitie se desprind trei caracteristici sau atribute ale
verbului “a organiza”: analiza (descompunerea), sinteza (reunirea) si existenta unui
obiectiv.
Se deosebesc trei forme principale de organizare privita ca actiune, si anume:
 organizarea procesuala sau organizarea – metoda;
 organizarea structurala sau organizarea – structura;
 organizarea mixta sau procesual – structurala.
Organizarea procesuala sau organizarea – metoda, privita ca actiune, consta în
descompunerea proceselor tehnologice si a proceselor de munca fizica si intelectuala în
elementele lor componente (operatii, faze, mânuiri, miscari), analiza acestora si
regruparea (sinteza) lor în scopul îndeplinirii unor obiective precizate cu un spor de
eficienta. Rezulta ca organizarea procesuala sau organizarea – metoda urmareste

8
realizarea unei activitati, a unui proces sau a unei actiuni în mod rational si cu un spor de
eficienta prin stabilirea metodelor, tehnicilor, procedeelor, masurilor si mijloacelor de
actiune necesare realizarii obiectivelor stabilite. De aici rezulta si denumirea de
organizare – metoda, întrucât cu ocazia descompunerii si analizei a ceea ce se cerceteaza
se stabileste si metoda cea mai buna de executie, se simplifica munca si se elimina
componentele sau operatiile inutile.
În functie de natura activitatii la care se refera, organizarea procesuala cuprinde diferite
laturi:
 organizarea productiei;
 organizarea muncii;
 organizarea conducerii;
 organizarea activitatii de întretinere si reparare a utilajelor;
 organizarea controlului tehnic de calitate etc.
Organizarea rationala sau stiintifica a productiei, ca actiune sau proces, este acea
organizare procesuala prin care se asigura o îmbinare optima, în timp si spatiu, a
factorilor de productie pe baza celor mai avansate metode, tehnici, forme organizatorice,
mijloace, principii, reguli, reglementari, prescriptii, legi si masuri, oferite de stiinta si
tehnica contemporana, în vederea obtinerii într-o anumita perioada si la termenele
stabilite a unor rezultate cantitative si calitative
maxime. În realizarea unei îmbinari optime a factorilor de productie trebuie sa se plece de
la cele mai avansate tehnologii, utilaje si normative tehnico-economice si economico-
financiare, precum si de la sarcinile rezultate din programul privind volumul si
nomenclatura productiei programate.
Organizarea stiintifica a productiei trebuie sa usureze munca omului si sa contribuie la
cresterea productivitatii muncii. De asemenea, este necesar ca o asemenea organizare sa
asigure o folosire eficienta, rationala a factorilor de productie, contribuind astfel la
cresterea eficientei economice a activitatii de productie.
Organizarea muncii, ca actiune sau ca proces, este acea organizare procesuala prin care
se stabilesc parametri desfasurarii proceselor de munca si se asigura necesarul si folosirea
eficienta a fortei de munca, precum si crearea unor conditii cât mai bune de munca, în
scopul obtinerii unui efect util cât mai mare al procesului de munca. În rezolvarea acestei

9
probleme se utilizeaza un ansamblu de metode, tehnici, forme organizatorice, mijloace,
reguli, principii, legi, reglementari, prescriptii si masuri specifice.
Organizarea structurala a întreprinderii, ca proces, consta în stabilirea structurii
organizatorice a acesteia, privita ca ansamblul persoanelor si subdiviziunilor
organizatorice, precum si a relatiilor ce apar între ele, astfel constituite încât sa asigure
premisele organizatorice îndeplinirii obiectivelor stabilite.
Organizarea structurala, ca stare, presupune a descrie modul de alcatuire – bun sau rau –
a întreprinderii sub aspectul componentelor structurale în vederea cunoasterii functionarii
sale.
Organizarea mixta sau procesual – structurala a întreprinderii, ca proces, este aceea
care îmbina în mod simultan caracteristicile primelor doua tipuri. În aceasta situatie se
actioneaza atât pe linia stabilirii structurii, cât si pe linia îmbunatatirii desfasurarii
proceselor de munca prin folosirea unor metode si tehnici avansate. Astfel, când vorbim
de organizarea functiunii comerciale, spre exemplu, se are în vedere atât organizarea
structurala a acesteia, cât si metodele si tehnicile de gestiune ce trebuie folosite.
Notiunea de organizare este o categorie complexa care poate fi analizata sub diverse
aspecte.
Din punct de vedere etimologic, termenul de organizare provine de la cuvântul de origine
greaca “organon”, care înseamna armonie. Organizarea, respectiv armonia, are un
caracter general, fiind specifica atât proceselor (activitatilor) din natura, cât si din
societate. Cu trecerea timpului, continutul notiunii de organizare s-a îmbogatit mult,
astfel încât aceasta a înglobat toate activitatile constiente ce aveau ca scop realizarea unor
bunuri si/sau servicii prin combinarea armonioasa,
potrivit anumitor reguli, a unor resurse de munca, mijloace materiale si financiare.
Organizarea întreprinderii sau a productiei, ca stare sau ca proces, are un caracter
rational sau stiintific, atunci când se bazeaza pe metodele si tehnicile oferite de stiinta si
tehnologia contemporana si de practica înaintata, pe promovarea elementelor noi,
avansate si eficiente în domeniul organizarii, pe eliminarea elementelor învechite, de
rutina sau de empirism îngust.
Asigurarea unui caracter stiintific al organizarii se realizeaza si prin folosirea
investigatiilor minutioase, a experimentarii controlate si a interpretarii, cu mare atentie, a

10
datelor rezultate, în scopul obtinerii unei baze informationale sigure pentru determinarea
si evaluarea cu precizie a noilor elemente de organizare.
Organizarea este empirica în cazul în care la baza ei sta bunul simt si intuitia, realizându-
se prin decizii si actiuni ce nu se fundamenteaza pe legile, principiile, regulile, metodele
si tehnicile cu caracter organizatoric furnizate de stiinta organizarii si gestiunii. În
activitatea economica organizarea empirica a fost predominanta pâna la începutul
secolului al XX-lea, dupa care, treptat, a fost înlocuita, în mare masura prin organizarea
stiintifica.

GLOSAR DE TERMENI
.
proces de producţie = totalitatea acţiunilor conştiente ale angajaţilor unei întreprinderi,
îndreptate cu ajutorul diferitelor maşini, utilaje sau instalaţii asupra materiilor prime,
materialelor sau a altor componente, în scopul transformării lor în produse, lucrări sau
servicii cu anumită valoare de piaţă.
procesul tehnologic = ansamblul operaţiilor tehnologice prin care se realizează un
produs sau repere componente ale acestuia.
procesele de muncă = procese prin care factorul uman acţionează asupra obiectelor
muncii cu ajutorul unor mijloace de muncă (produse, lucrări, servicii).
procesele de muncă de bază = procesele care au ca scop transformarea diferitelor materii
prime şi materiale în produse, lucrări sau servicii care constituie obiectul activităţii de
bază a întreprinderii;
procesele auxiliare = procesele care, prin realizarea lor, asigură obţinerea unor produse
sau lucrări care nu constituie obiectul activităţii de bază a întreprinderii, dar care asigură
şi condiţionează buna desfăşurare a proceselor de muncă de bază;
procesele de muncă de servire = procesele care au ca scop executarea unor servicii
productive care nu constituie obiectul activităţii de bază sau activităţii auxiliare, dar care
prin realizarea lor condiţionează buna desfăşurare atât a activităţii de bază, cât şi a celor
auxiliare.
producţia de masă = producţia în care, la fiecare loc de muncă, se execută în mod
continuu acelaşi produs, pe o perioadă lungă de timp.

11
producţia de serie = producţia la care fabricarea produselor de un anumit tip se face într-
un număr relativ mare de exemplare, executarea acestora se repetă după intervale de timp
determinate, iar sortimentul fabricaţiei din întreprindere este mai restrâns.
producţia individuală sau unicat = producţia la care fabricarea produselor de un anumit
tip se face într-un singur exemplar sau în câteva exemplare, executarea acestora fie că nu
se repetă sau se repetă la intervale de timp necunoscute, iar sortimentul fabricaţiei este
foarte variat.
Metoda Just in Time = metoda de organizare a producţiei conform căreia trebuie să se
producă numai ce se vinde şi exact la timp.

12