SISTEMUL DE PRODUCŢIE

Dezvoltarea producţiei în condiţiile principiilor şi regulilor economiei de piaţă

necesită definirea şi analiza ei ca sistem, respectiv ca un proces sau un procedeu
destinat să transforme un set de elemente intrări într-un set de elemente ieşiri.
Punctul de plecare în proiectarea şi organizarea unui sistem de producţie îl
constituie întotdeauna ieşirea din sistem, aceasta fiind obiectul sau scopul sistemului.
Sistemul de producţie are o structură complexă în care se delimitează următoarele elemente
componente.
sarcina de muncă, defineşte cantitativ şi calitativ scopul (obiectivele) şi funcţiile sistemului;
intrările în sistem, materiale, semifabricate, energie, combustibili, informaţii;
ieşirile din sistem, produse, lucrări, servicii, informaţii;
influenţele exterioare ale mediului înconjurător;
forţa de muncă,
personal muncitor de execuţie şi de conducere;
mijloacele de muncă, maşini, utilaje, instalaţii;
metoda de muncă, modalitatea concretă de realizare a sarcinii de muncă.
Sistemul de producţie este capabil să-şi autoregleze activitatea prin conducere proprie.
• În acest sens, se poate considera că sistemul de producţie are două funcţii
importante:funcţia efectorie, ce reuneşte factorii procesului de producţie, forţa de
muncă, mijloacele de muncă şi obiectele muncii - care realizează procesul de
transformare a elementelor de intrare - în elemente de ieşire;
• funcţia de dirijare, prin care se programează acţiunile funcţiei efectorii, se urmăresc
aceste acţiuni şi se realizează corecţiile necesare, în vederea orientării acţiunilor spre
atingerea obiectivelor.
Analiza procesului de producţie ca sistem conduce la identificarea unor caracteristici
calitative care definesc şi alte funcţii ale producţiei. Astfel, prin natura sa, procesul de
producţie realizează o funcţie tehnică-tehnologică.
Ca sistem de realizare a bunurilor materiale şi serviciilor dimensionat din punct de vedere
al resurselor materiale şi umane corespunzător obiectivelor şi criteriilor unei acţiuni
eficiente, procesul de producţie îndeplineşte o funcţie economică.
Totodată, ca formă de muncă socială şi ca loc în care se formează şi dezvoltă
personalitatea complexă a omului, procesul de producţie îndeplineşte o funcţie social-
umană.
În cadrul sistemului de producţie, la transformarea elementelor de intrare în elemente de
ieşire contribuie un complex de activităţi, dintre care unele sunt considerate activităţi
de bază, prin care se realizează circulaţia, transformarea sau prelucrarea unor
resurse (materii prime, materiale, semifabricate, informaţii etc.), până la obţinerea
unui produs finit, potrivit cerinţelor pieţei,
Activităţi auxiliare şi de servire, menite să asigure desfăşurarea normală a activităţilor de
bază
Pe de altă parte, activităţile de bază, împreună cu o parte din cele auxiliare şi de servire,
realizează funcţia efectorie a sistemului, în timp ce alte activităţi auxiliare realizează
funcţia de dirijare a acestuia.
 Conducerea sistemului de producţie. Eficienţa sistemului de producţie

• Obiectivele ale sistemului de producţie care trebuie rezolvate de manageri sunt:

realizarea la termenele contractate a producţiei fizice interne şi de export,
• creşterea productivităţii muncii, folosirea raţională a resurselor umane, materiale şi
financiare,
• creşterea profitului etc.
În desfăşurarea proceselor de producţie prin care se realizează obiectivele arătate
pot apărea şi o serie de perturbaţii care îşi au originea în interiorul sistemului de producţie
şi/sau în exteriorul lui. De aceea problema esenţială a conducerii o reprezintă structura
sistemului şi crearea unor astfel de legături şi relaţii între componentele sale care să
asigure realizarea obiectivelor cantitative şi calitative cu o probabilitate dată, în condiţii
reale de desfăşurare a producţiei.
Pentru eliminarea/diminuarea efectelor perturbaţiilor pot fi adoptate strategii
diferite:strategia de protejare a sistemului care presupune eliminarea perturbaţiilor prin
acţionarea asupra cauzelor acestora. Sistemul realizează o reglare prin anticipare,
respectiv variabilele de intrare se corijează nu numai pe baza informaţiilor ce privesc
ieşirile din sistem ci şi a informaţiilor din mediul exterior (de exemplu înlocuirea anticipată
a unor materiale deficitare, pregătirea producţiei pentru sezonul friguros etc.)strategia de
compensare a efectelor perturbaţiilor, presupune existenţa unor capacităţi de acumulare la
intrarea şi ieşirea din sistem. Intrările în sistem nu corespund întotdeauna cu cerinţele
procesului de producţie. Prin introducerea unei capacităţi de acumulare se creează un
stoc. Stocul are rol de reglor între două debite diferite ca intensitate.
 Prin variaţii ale stocului se asigură compensarea perturbaţiei. Limita compensării se realizează în prag
economic (cât de mare poate fi stocul şi cât costă, sau este acceptabilă întreruperea producţiei). Reglarea
sistemului este de tip alertă.strategia de corectare a abaterilor valorilor reale de la valorile de comandă.
Această strategie presupune existenţa unui sistem de dirijare a unor reguli de funcţionare şi a legăturii
inverse, buclă de reglaj. Realizarea funcţiilor şi obiectivelor sistemului de producţie necesită activităţi de
conducere şi decizii privind organizarea, exploatarea operativă şi controlul sistemului de producţie.
Conducerea sistemului de producţie, potrivit conţinutului şi atribuţiilor ei se ierarhizează şi se exercită în
trei planuri:
1) conducere strategică;
2) conducere tactică
3) conducere operativ.
Conducerea strategică se concentrează asupra problemelor de orientare şi perspectivă a activităţilor de
producţie cum ar fi:- stabilirea în cooperare cu compartimentele de marketing şi cercetare-dezvoltare a
strategiei de produs ţinând seama de
4) posibilităţile tehnico-tehnologice,
5) financiare
6) organizare
7) cerinţele pieţei exprimate în cantităţi, sortimente, tipodimensiuni şi niveluri calitative;
8) stabilirea modalităţilor de realizare a obiectivelor pe termen mediu şi lung, de regulă 3-5 ani, precum şi a
rezultatelor necesare proprii, atrase şi/sau atinse;determinarea nomenclatorului optim de produse specific
întreprinderii detaliat pe grupe de produse astfel:produse existente în nomenclatorul curent şi care se
menţin în fabricaţie;produse existente în nomenclatorul curent care necesită modificări constructive,
funcţionale, estetice;produse noistabilirea opţiunilor strategice majore ale întreprinderii şi sistemului de
producţie ca specializarea în producţie, cooperarea în producţie, diversificarea producţiei etc.
9) identificarea cerinţelor de restructurare, retehnologizare şi de modernizare a tehnicii, tehnologiilor şi
metodelor de producţie;
10) definirea şi structura sistemului de asigurare a calităţii produselor şi serviciilor.
Conducerea tactică constă în transpunerea în planuri şi programe a principiilor
şi orientărilor strategice .
 Conducerea operativă a producţiei aprofundează şi aplică cunoştinţele de management
general în sistemul de producţie al întreprinderii pentru administrarea şi folosirea judicioasă
a resurselor materiale şi de muncă, precum şi a adaptării producţiei la cerinţele pieţei în
scopul realizării obiectivelor în condiţii de eficienţă maximă. Conducerea operativă a
producţiei se concentrează în principal asupra următoarelor:
• stabilirea sistemului de programare,
• lansare şi urmărire a producţiei;programarea efectivă a producţiei prin concretizarea
sarcinilor fizice şi valorice în timp (oră, schimb, săptămână, decadă, lună) şi în spaţiu (secţii,
ateliere, formaţii şi locuri de muncă);
• realizarea (executarea) producţiei fizice conform documentaţiilor tehnico- economice şi a
programelor stabilite;
• controlul (urmărirea) realizărilor cantitative şi calitative ale producţiei (producţia fizică,
consumuri de materiale şi energie pe produs, costuri totale şi de produs etc.).
Conducerea operativă se interferează cu conducerea tactică, existând între acestea un
schimb reciproc de informaţii, dar ea se realizează în principal la nivelul compartimentelor
direcţiei de producţie şi a fabricilor, secţiilor şi atelierelor.
Conducerea strategică şi parţial conducerea tactică realizează ceea ce se numeşte
conducerea de ansamblu a întreprinderii caracteristic pentru aceasta fiind faptul că
operează:cu perioade de timp mai lungi (an, semestru, trimestru);cu probleme de ansamblu,
de orientare, de perspectivă;realizează legăturile sistemului de producţie şi întreprinderii cu
exteriorul.
Conducerea operativă, spre deosebire de conducerea strategică, operează cu
perioade de timp mai scurte (lună, decadă, săptămână, schimb, oră) şi acţionează în
principal la nivelul verigilor organizatorice interne ale întreprinderii (ateliere şi secţii de
producţie, fabrici, servicii din structura de producţie).
 Conducerea producţiei este un proces
complex care cuprinde cele trei tipuri de
conducere (strategică, tactică şi operativă) şi
care se realizează într-o serie de etape ce se
interferează şi se condiţionează.
Obiectivul fundamental al conducerii
producţiei şi în speţă a conducerii operative îl
constituie îndeplinirea programelor de producţie
fizică din punct de vedere al termenelor de
livrare a cantităţilor şi structurilor sortimentelor
contractate în condiţiile de eficienţă maximă
• Realizarea obiectivului fundamental se întemeiază pe îndeplinirea
unor obiective derivate cum ar fi:
• armonizarea obiectivelor cantitative şi calitative cu resursele
şi asigurarea ritmicităţii fabricaţiei la nivelul tuturor verigilor
structurale ale producţiei;
• sincronizarea proceselor de pregătire a fabricaţiei cu cele de
prelucrare şi montaj, eliminându-se în acest mod întreruperile în
procesul de producţie în condiţiile folosirii complete şi eficiente a
resurselor materiale şi umane;
• stabilirea momentelor de declanşare şi terminare a fabricaţiei, în
condiţiile asigurării unui ciclu de fabricaţie cât mai scurt şi a livrării
produselor la termenele contractuale şi programate;
• creşterea productivităţii muncii şi a randamentului utilajelor prin
crearea premiselor specializării locurilor de muncă în condiţiile
diversificării producţiei;
• utilizarea principiilor managementului producţiei: continuităţii,
proporţionalităţii, paralelismului şi ritmicităţii producţiei.
 Conducerea producţiei se realizează de direcţia de producţie prin
compartimentele sale de pregătire, execuţie şi urmărire a producţiei.
Compartimentul pregătirea, programarea, lansarea şi urmărirea producţiei este
veriga structurală de bază a conducerii operaţionale, ale cărui atribuţii principale
sunt:
• fundamentarea normativelor de programare,
• lansare şi urmărire a producţiei (mărimea economică a loturilor de fabricaţie, durata
ciclului de fabricaţie, ritmul de lucru etc.);
• stabilirea ordinii şi succesiunii de execuţie a comenzilor în concordanţă cu termenele
de livrare stabilite;
• elaborarea programelor operative şi planurilor calendaristice pe produse şi lucrări în
concordanţă cu utilizarea eficientă a capacităţilor de producţie;
• întocmirea balanţei de corelare capacităţi de producţie-încărcare;
• elaborarea şi transmiterea la subunităţile de producţie a documentaţiei de lansare
(dispoziţia de lucru, bonuri de materiale, fişe limită de consum etc.);
• urmărirea realizării de către secţii şi ateliere a producţiei conform programelor,
constatarea abaterilor şi programarea de măsuri pentru remediere;
• stabilirea termenelor de elaborare a documentaţiilor tehnice privind asigurarea cu
materii prime, materiale şi S.D.V-uri, corelat cu ciclurile de fabricaţie şi termenele de
livrare.
Activitatea de realizare a producţiei se desfăşoară în secţii şi ateliere, uneori
constituite şi din fabrici. Acestea sunt în relaţie de subordonare faţă de direcţia
producţie însă reprezintă centre de decizie pentru activităţile proprii.
 Organizarea secţiilor şi atelierelor de
producţie
• Criteriul tehnologic al desfăşurării fluxului de fabricaţieÎn acest caz
organizarea secţiilor de producţie constă în aceea că proiectarea
amplasării utilajelor tehnologice, respectiv a locurilor de muncă este
concepută astfel încât într-o secţie de producţie să se execute o anumită
categorie de operaţii tehnologice din cadrul procesului de fabricaţie.

• Criteriul realizării integrale a produsului - presupune realizarea integrală a

unui produs finit sau ansamblu complex principal (ex. motoare, cutii de
viteză, pompe etc.) în cadrul unei secţii de fabricaţie. Acest mod de
organizare este recomandat a se aplica în cadrul întreprinderilor care
realizează produse de masă sau serie mare.

• Organizarea de tip mixt - presupune că o parte din secţiile de producţie -

cele pregătitoare să fie organizate pe baza criteriului tehnologic, iar
celelalte secţii organizate pe baza realizării produsului. Exemplu: secţiile
turnătorie, forjă şi secţiile de prelucrare montaj pentru diferite produse.
Acest mod de organizare este suficient în cadrul întreprinderilor care
realizează o producţie de serie mică şi mijlocie.
 In funcţie de procesul de producţie secţiile de producţie de bază se pot
grupa în secţii pregătitoare, de prelucrare şi de montaj. Dimensiunile
secţiilor de producţie determină modul în care acestea vor fi organizate
structural şi funcţional şi se stabileşte în raport de volumul activităţii
desfăşurate şi complexitatea activităţii de conducere. Complexitatea
activităţilor de conducere este determinată de următorii factori:
• gradul de mecanizare şi automatizare a procesului de producţie;
• structura de producţie;
• dispersia subunităţilor de producţie;
• volumul producţiei destinat exportului;
• volumul de pregătire al fabricaţiei;
• numărul de schimburi;
• complexitatea producţiei.
Pentru desfăşurarea activităţilor privind organizarea, conducerea şi
realizarea producţiei materiale secţia colaborează cu celelalte
compartimente ale direcţiei productive, compartimente care sunt
specializate pe probleme.