1. Introducere. Obiectul de studiu al ingineriei sistemelor. Sistem.

Funcţia şi structura sistemului. Ierarhizarea sistemelor. Sistem

cibernetic.

1.1. Scurt istoric al evoluţiei sistemelor de producţie

Obiectul multor dezbateri teoretice a fost legat de problema dezvoltării

producţiei de bunuri materiale, care în principiu s-a redus la procesul de
producţie şi valorificare a informaţiilor. Teoreticieni, precum Daniel Bell şi Alvin
Tofler, evidenţiază modificările profunde care vor avea loc în urma revoluţiilor
tehnico-ştiinţifice şi prevăd declinul industriei alături de diminuarea rolului forţei
de muncă productive.
În prezent se asistă la revizuirea acestor teorii, recunoscând faptul că
sistemele economice actuale nu vor putea fi în întregime informatizate. În
concluzie, producţia de bunuri materiale va continua, dar vor avea loc mutaţii
profunde care nu vor mai fi compatibile cu concepţiile şi modelele actuale de
producţie.
În acest context, abordarea realistă a problematicii activităţii de
producere de bunuri materiale impune abordarea din punct de vedere sistemic
a întregului sistem de producţie. Acest lucru presupune determinarea
interacţiunilor dintre diversele subsisteme şi structuri componente ale acestuia.
În cazul general, prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente
(materiale, informaţii, maşini, oameni, etc.), care sunt unite într-un anumit sens,
organizate şi coordonate în vederea atingerii unui scop bine determinat, iar prin
producţie se înţelege procesul prin care sunt create bunuri şi servicii.
Elementele caracteristice ale sistemelor sunt următoarele:
- obiectivele- care sunt bine definite atunci când există un mijloc ce poate fi
utilizat pentru obţinerea rezultatelor dorite,
- sarcinile- care au rădăcina în obiectivele sistemului, în sensul că un anumit
obiectiv poate fi atins prin realizarea uneia sau mai multor sarcini,
- funcţiile- reprezentând proprietatea sistemului de a transforma intrările în ieşiri.

7
 În proiectarea şi exploatarea sistemelor de producţie, locul de bază îl
ocupă ingineria, care, prin proiectele elaborate trebuie să rezolve eficient
problemele specifice, legate de:
- alegerea şi proiectarea produselor,
- alegerea echipamentului şi a metodelor de prelucrare,
- proiectarea activităţilor,
- organizarea generală,
- controlul stocurilor şi a producţiei,
- controlul calităţii,
- controlul muncii,
- controlul cheltuielilor,
- implementarea sistemului,
- întreţinerea şi siguranţa sistemului.
Importanţa acestor probleme depinde de natura individuală a sistemului de
producţie supus discuţiei.

1.2. Sistem. Funcţia şi structura sistemului. Ierarhizarea

sistemelor. Sistem cibernetic.

Concepţia sistemică, în abordarea fenomenelor, este net diferită de

metodele tradiţionale, care acordau atenţie prea mare elementelor individuale,
tratându-le independent şi nu ca făcând parte dintr-un ansamblu.
Abordarea sistemică îşi dovedeşte superioritatea prin faptul că ia în
considerare toţi factorii care influenţează sistemul, începând cu proiectarea şi
terminând cu realizarea lui, pe toată durata de exploatare.
Sistemul de producţie este componenta de bază a complexului economic
naţional, care contribuie la cristalizarea într-o structură unitară a tuturor
celorlalte sisteme care îşi aduc aportul la desfăşurarea proceselor economice şi
sociale.

8
 Producţia reprezintă activitatea socială prin care oamenii, cu ajutorul
mijloacelor de producţie, exploatează şi modifică elemente din natură în
vederea realizării de bunuri materiale destinate diverselor necesităţi.
Comportamentul sistemului de producţie depinde în principal de
obiectivele acestuia, precum şi de structura şi relaţiile cu mediul înconjurător şi
de mediul social în care evoluează.
Comportamentul poate fi de trei feluri:
- comportament anticipativ,
- comportament activ,
- comportament pasiv.

*Comportamentul anticipativ apare atunci când sistemul se adaptează la

schimbările din mediul înconjurător, înainte ca aceste schimbări să-şi manifeste
efectele.

*Comportamentul activ apare atunci când sistemul are în paralel cu

adaptarea la influenţele exterioare şi influenţe asupra mediului.

*Comportamentul pasiv apare atunci când sistemul se adaptează lent, în

timp, la schimbările mediului.

Structura unui sistem de producţie este formată dintr-un ansamblu de

elemente care acţionează astfel încât să fie asigurată funcţiunea principală de
producţie- transformarea materiei prime în produs finit.

9
 O structurare posibilă a unui sistem de producţie poate fi:[65]

Fluxuri Subsistemul de
informaţionale aprov.-desfacere

Subsistemul de Subsist.de Fluxuri

resurse umane cond.-aprov. informaţion.

Fluxuri Subsistemul de
materiale proiectare Produse

finite

Subsistemul Subsist.de
financiar-contabil fabricaţie
Fluxuri Fluxuri

energetice Subsistemul de energetice

reparaţii

Independent de sensul abordării sistemice, există trei categorii de

activităţi importante, care pot constitui, separat sau împreună, metoda sistemică
aplicată sistemelor de producţie, astfel:
- analiza sistemelor de producţie,
- ingineria sistemelor de producţie,
- conducerea sistemelor de producţie.
Activităţile amintite atribuie un caracter tridimensional metodei
sistemice, pentru că fiecare acţionează în domenii diferite. Schematic, acest
lucru apare astfel:[65]

10
 Conducerea sistemului de producţie

Plan de Plan de
operare dezvoltare

Planul
progresului Ingineria sist.de
Analiza sist.de producţie tehnic producţie

Analiza sistemului de producţie cuprinde:

- investigarea obiectivelor sistemului,
- alegerea criteriilor de evaluare a eficienţei diferitelor
variante de rezolvare,
- stabilirea concepţiei diferitelor variante de rezolvare,
- examinarea viabilităţii soluţiilor propuse,
- evaluarea eficienţei soluţiilor viabile,
- alegerea soluţiei convenabile,
- întocmirea specificaţiilor funcţionale corespunzătoare
aplicării soluţiei alese.
Ingineria sistemului de producţie este un proces de concepţie tehnică de nivel
înalt, asociat cu proiectarea, dezvoltarea sau cu modificarea importantă a unui
sistem complex. În cadrul acestei activităţi se identifică şi se evidenţiază
elementele subsistemelor aferente, care urmează a se asambla şi a se
îmbunătăţi, pentru a fi în concordanţă cu prevederile proiectului de ansamblu.
Planul de acţiune pentru realizarea sistemului cuprinde sarcini, activităţi,
scadenţe, precum şi prevederile referitoare la timpul şi resursele necesare
pentru ca elementele să poată fi integrate într-un sistem nou, care să
îndeplinească condiţiile stabilite prin proiect.

11
Conducerea sistemului de producţie cuprinde metodologia şi structurile
organizatorice legate de planificarea, conducerea şi controlul activităţilor
sistemului.
Specific ingineriei sistemelor de producţie este faptul că se stabilesc relaţii între
patru funcţiuni şi anume:
- analiza sistemelor,
- proiectarea sistemelor,
- proiectarea operării sistemelor,
- conducerea sistemelor.
Proiectarea sistemelor cuprinde:
- proiectarea preliminară, când se evaluează soluţiile de proiectare, care trebuie
să fie în strânsă concordanţă cu specificaţiile precizate în faza de analiză a
sistemelor, urmând să se selecteze soluţia optimă de proiectare.
- proiectarea de detaliu, când se realizează transpunerea concepţiei de
proiectare, conturată în faza anterioară, în specificaţii de detaliu legate de
utilaje, echipamente, mod de lucru, schiţe tehnice, întocmirea modelului
sistemului cu subsistemele şi componentele sale, alături de verificarea sa.
Proiectarea operării sistemelor cuprinde activităţile pregătitoare necesare
funcţionării sistemului(instruirea personalului, întocmirea proiectelor,
întreţinerea, exploatarea, precum şi urmărirea deficienţelor în funcţionare ale
sistemului).
Conducerea sistemelor este o funcţiune de comandă, de reglare şi de control,
care acţionează de-a lungul perioadei de funcţionare a sistemului, scopul său
fiind acela de a planifica, coordona şi controla sistemul de producţie. Din aceste
considerente nu reprezintă o fază a ingineriei sistemelor.
Dintre elementele definitorii ale abordării sistemice se amintesc:
Sistemul (S)- fiind un ansamblu organizat de elemente independente şi în
acelaşi timp caracterizat de proprietăţi specifice, determinate de modul de
structurare a componentelor sale, precum şi de relaţiile care se stabilesc între
ele.

12
 Numărul minim de elemente ale unui sistem este de două, iar numărul de
legături carte se stabileşte între acestea este un indicator care determină
complexitatea sistemului.
În cazul formării şi stabilirii legăturilor unui sistem sunt utilizate noţiunile de
intrare şi de ieşire.
Prin intrare se consideră că sistemul este influenţat din afară(de exemplu de
către mediul înconjurător sau de către alte sisteme), iar prin ieşire se realizează
influenţele sistemului asupra mediului înconjurător sau asupra altor sisteme.

Schematic, cele amintite anterior se reprezintă astfel:

Intrare Sistem Ieşire

(S)

În cazul unui sistem format din trei elemente, schema devine:

Intrare A B Ieşire

C (S)

Specific sistemelor este şi alcătuirea lor din subsisteme (A, B, C) sau

elemente independente între care se stabilesc legături de intrare - ieşire,
conform figurii anterioare. Pentru cunoaşterea stării sistemului şi a funcţionării
sale trebuie cunoscute, pe lângă starea elementelor sale, şi starea legăturilor
dintre ele. Legăturile dintre elementele sistemului pot fi fie de dependenţă, fie
de independenţă.
Funcţia (F) reprezintă acţiunea unui sistem de a prelua anumite mărimi
de intrare , a le analiza, prelucra şi transforma în anumite mărimi de ieşire, cu
ajutorul unor algoritmi.

13
 Structura(S) a unui sistem exprimă mulţimea elementelor componente,
ordonarea lor, precum şi relaţiile stabilite între acestea, astfel încât ele să
acţioneze ca un tot unitar. Orice modificare în componenţa elementelor se va
reflecta asupra structurii sale.
Structura şi funcţia unui sistem se află într-un anumit raport prin care se
exprimă unitatea dintre conţinut şi formă.
Raportat la sistem funcţia sa apare drept conţinut, iar structura sa apare
drept formă. Deci orice modificare a funcţiei sistemului va duce la modificări în
structura sistemului şi invers.
Cunoaşterea raportului dintre structură şi funcţie are o importanţă
deosebită în practică deoarece realizarea unui sistem de producţie trebuie să
debuteze cu determinarea funcţiilor specifice elementelor, cu componenţa şi
legăturile dintre ele, deci cu conţinutul şi după aceea determinată forma, adică
structura sistemului.
Ierarhizarea sistemelor reprezintă procesul prin care sistemul de producţie se
identifică şi se ordonează în raport cu mărimea, nivelul de performanţă, funcţiile
îndeplinite şi conţinutul său în suprasisteme şi în subsisteme.
Sunt numite suprasisteme, sistemele de rang superior sau supraordonate, iar
subsistemele sunt sistemele de rang inferior, incluse sau parţiale.
Clasificarea sistemelor revine la încadrarea acestora în grupe determinate de
anumite caracteristici de analiză pe care le luăm în considerare.
Astfel, în funcţie de legăturile cu mediul, sistemele pot fi:
- sisteme închise sau izolate,
- sisteme semiînchise,
- sisteme deschise.
În funcţie de numărul de elemente conţinute şi de relaţiile interne stabilite, avem
sistemele:
- sisteme simple,
- sisteme complexe,
- sisteme de înaltă complexitate.

14
În raport cu natura elementelor şi a relaţiilor existente între acestea, sistemele
pot fi:
- sisteme naturale,
- sisteme artificiale,
- sisteme eterogene sau hibride.
În funcţie de comportamentul în timp al sistemului, avem:
- sisteme statice,
- sisteme dinamice.
În raport cu modul de atingere al obiectivelor, sistemele pot fi:
- sisteme fără autoreglare sau de tip deschis,
- sisteme cu autoreglare sau de tip cibernetic sau închis.
Sistemele cu autoreglare pot să-şi adapteze permanent şi automat
funcţionarea odată cu modificările din mediu, prin activarea legăturilor reactive
de tip "feed-back" şi/sau "feed-before".
Elementul reprezintă o parte componentă a sistemului.
Fiecare element al sistemului devine la rândul său un sistem de rang
inferior sau subsistem, având o comportare şi o stare proprie, diferită de a
celorlalte elemente, care îl separă de acestea, deci îl identifică.
Conexiunea este marcată prin relaţiile sau legăturile stabilite şi se cunosc două
tipuri de conexiuni:
- conexiuni cu mediul exterior, prin care mediul exterior acţionează
asupra sistemului (intrările în sistem),sau invers, sistemul acţionează asupra
mediului sau a altor sisteme (ieşirile din sistem),
- conexiuni interne, care se concretizează prin interconexiuni între
elementele componente ale sistemului. Acestea sunt foarte puternice în
comparaţie cu cele stabilite cu mediul exterior.
O conexiune specifică şi deosebit de importantă este conexiunea inversă sau
de feed- back.
Starea sistemului se poate defini prin ansamblul de variabile ale căror valori
determină la un moment dat starea ulterioară a sistemului.

15
Sistemul cibernetic reprezintă un ansamblu de subsisteme care au capacitatea
de a selecta şi stabili în mod automat legăturile reciproce atât în interiorul
sistemului cât şi între acesta şi mediul extern cu scopul de a se autoregla şi de
a realiza o stare proprie de funcţionare potrivită pentru îndeplinirea sarcinii
propuse. Deci un sistem devine cibernetic atunci când apare conexiunea de
feed- back.
Schematic, transformarea unui sistem deschis într-un sistem cibernetic, deci
închis, se realizează prin apariţia retroacţiunii(feed-back), conform figurii:

intrare Sistem ieşire

Sistem deschis

intrare Sistem ieşire

cale de reacţie
(feed- back)

Sistem închis

Schema de principiu a unui sistem cibernetic se prezintă în figura

următoare:[ 77 ]

16
 xi x y
Sistem efector E
+
yc +
xr + y
e +
Regulator R + + + + comparator C ++++

Semnificaţia mărimilor care intervin:

- xi - semnalul din mediul exterior,
- x - semnalul de intrare în sistem,
- y - semnalul de ieşire din sistem,
- yc - semnalul de comparare sau de referinţă,
- e - eroarea, y = y + e,
- xr - corecţia introdusă de R,
- - circuit efector,
- + + + + - circuit de control,
- - circuit de comandă.

Funcţionare:
- dacă x este intrarea în sistem şi ţinând seama de semnalul primit din
mediul exterior, xi , iar E este sistemul care realizează transformarea în sensul
obţinerii ieşirii y, sistemul cibernetic se obţine prin conectarea la sistemul E a
unui sistem de reglare format dintr-un comparator C şi un regulator R, care
acţionează în sens invers, de la y la x.
Rolul comparatorului şi al regulatorului în sistemele de producţie este
preluat de către factorul uman, care urmăreşte desfăşurarea în bune condiţii a
procesului şi pentru orice abatere de la valoarea fixată intervine prin decizii,
modificând semnalul de intrare. Astfel eroarea e poate fi eliminată.

17
Concluzionând, putem afirma că, abordarea sistemică se bazează pe
examinarea componentelor sistemelor, influenţate fiind şi de ambianţa în care
vor funcţiona şi de posibilităţile de a le planifica coerent cu activităţile necesare.
Această concepţie este net superioară celei din trecut, pentru că tratează
elementele ca făcând parte dintr-un ansamblu şi nu le consideră elemente de
sine stătătoare.
O altă caracteristică a abordării sistemice este aceea că ia în considerare
toţi factorii care exercită o influenţă asupra sistemului, de la iniţierea lui şi pe
întreaga sa durată de funcţionare.

18
19