TEMA 1

I. MANGEMENTUL PRODUCŢIEI – COMPONENTĂ A CONDUCERII ACTIVITĂŢII

UNITĂŢII INDUSTRIALE

Capitolul 1: Mangementul producţiei – componentă a conducerii activităţii unităţii

industriale

Conceptul şi factorii de influenţă asupra managementului producţiei

Bunurile şi serviciile ce se găsesc pe piaţă sunt realizate în cadrul sistemelor de producţie.
Sistemul de producţie este un ansamblu ordonat de elemente caracterizate prin interconexiune şi
interacţiune capabil să realizeze sub acţiunea a diverşi stimuli (decizii) un anumit obiectiv cu anumite
performanţe.
Producţia reprezintă ansamblul activităţilor şi proceselor prin care intrările în sistem sunt transformate în
bunuri, servicii sau lucrări (ieşiri).
Managementul producţiei cuprinde ansamblul acţiunilor şi deciziilor referitoare la procesele de producţie
astfel încât bunurile sau serviciile rezultate să fie în conformitate cu specificaţiile clienţilor, în ceea ce
priveşte sortimentul, cantităţile, calitatea, termenele şi la un cost cât mai redus.
Componentele principale ale unui sistem de producţie pot fi reprezentate grafic astfel:
Mediul socio-economic
Decizii
Conducerea producţiei
Informaţii

Intrări Procesul Ieşiri

Clienţii

Fig. 1.2 Componentele unui sistem de producţie

Ieşirile sunt formate din produse, lucrări sau servicii şi constituie scopul pentru care s-a creat unitatea
industrială.
Intrările sunt constituite din materii prime, materiale, semifabricate, forţa de muncă, energie, informaţii
etc. şi cuprind acele elemente care, de regulă, formează cheltuielile variabile.
Procesul asigură transformarea intrărilor în produse, lucrări sau servicii şi cuprinde activităţi specifice
fabricaţiei, ca de exemplu: prelucrări la cald, prelucrări mecanice, asamblare, finisare etc.

1
Managementul producţiei este responsabil pentru transformarea intrărilor în ieşiri în conformitate cu
cererea şi în condiţii de eficienţă economică. El cuprinde două grupe de acţiuni şi decizii:
a) Proiectarea sistemului de producţie (a întreprinderii), care cuprinde acţiuni şi decizii de lungă
durată, cum sunt:
 stabilirea profilului şi a gradului de specializare a sistemului;
 selectarea produselor şi a serviciilor ce vor face obiectul activităţii;
 alegerea echipamentelor tehnologice şi a dotării tehnice;
 organizarea generală a activităţii întreprinderii.

b) Exploatarea şi controlul funcţionării sistemului de producţie, care cuprinde acţiuni şi decizii

de scurtă durată, ca de exemplu:
 planificarea şi programarea activităţilor;
 controlul îndeplinirii programelor de activitate;
 conducerea şi controlul diferitelor stocuri.

Pe lângă aceste componente de bază ale sistemelor de producţie, funcţionarea lor este influenţată de clienţi
care receptează ieşirile şi determină evoluţia cererii, precum şi de mediul socio-economic în care-şi
desfăşoară activitatea.
Orice activitate desfăşurată cu participarea omului este organizată prin faptul că elementele sale materiale,
tehnice şi umane sunt constituite şi dispuse în aşa fel încât să se realizeze un anumit scop.
A organiza înseamnă a face ca un colectiv, o unitate să funcţioneze sau să acţioneze organizat, repartizând
sarcinile şi coordonându-le conform unui plan.
Prin extinderea conţinutului, organizarea include toate acţiunile prin care se stabilesc:
 elementele componente ale sistemului de producţie;
 variabilele ce definesc aceste elemente şi sistemul în ansamblul său;
 legăturile dintre elementele respective în cadrul sistemului şi între acesta şi alte sisteme.
Organizarea producţiei cuprinde ansamblul acţiunilor şi deciziilor prin care se asigură îmbinarea în timp
şi spaţiu a elementelor procesului de producţie în vederea obţinerii unor produse şi servicii care să satisfacă
cererea. Aşadar apar două categorii de unităţi:
a. Unităţi producătoare de bunuri (produse)
 transformă intrările în bunuri tangibile;
 rezultatele obţinute pot fi stocate;
 consumatorul (clientul) nu este prezent în timpul producerii lor;
 producţia se poate organiza în unităţi mari;
 unităţile pot folosi capacitatea de producţie în perioadele cu cerere mică, producând pentru
stoc, anticipând cererile viitoare;
 conducerea sistemului de producţie are un control asupra procesului, putându-l organiza în
scopul optimizării unor indicatori economici.

2
 b. Unităţi prestatoare de servicii:
transformă intrările în ieşiri intangibile;
 producerea şi folosirea serviciului sunt simultane, acestea neputând fi stocate;
 unităţile sunt dispersate geografic în funcţie de clienţi şi în apropierea lor;
 clientul este prezent în momentul efectuării serviciului;
 calitatea serviciului este mai dificil de măsurat;
 activitatea lor nu poate fi controlată în întregime deoarece intensitatea cererii este dependentă
de numărul şi nevoile clienţilor.

În raport de modul în care intrările sunt transformate în ieşiri şi cum acestea ajung la consumatori deosebim
patru tipuri de structuri de bază ale sistemelor de producţie, astfel:
1. Fabricaţia din stocul de materii prime creat a unor produse destinate stocării şi de aici la client.
2. Fabricaţia unor produse direct de la sursa de materii prime urmând ca acestea să fie stocate şi destinate
clienţilor.
3. Fabricaţia din stocurile de materii prime a unor produse destinate unor clienţi cunoscuţi.
4. Execuţia unor produse din materii prime, materiale asigurate de clienţi şi destinate acestora.

Analiza celor patru structuri de bază ale sistemelor de producţie scoate în evidenţă faptul că ele se
diferenţiază, în principal, prin existenţa şi localizarea diferitelor stocuri (la intrări sau la ieşiri).
Odată cu dezvoltarea societăţii umane, necesitatea de a produce bunuri sau de a presta servicii cu eforturi
şi cheltuieli minime a dus la perfecţionarea continuă a managementului activităţilor.
Dezvoltarea teoriei managementului producţiei este strâns legată de nivelul de dezvoltare a economiei, de
progresul tehnic şi ştiinţific.
Factorii principali care au influenţat în mod direct evoluţia managementului producţiei sunt:
1. Diviziunea muncii
2. Revoluţia industrială.
3. Separarea conducerii producţiei de proprietate în întreprinderea industrială.
4. Standardizarea componentelor produselor.
5. Controlul guvernamental.
6. Înţelegerea importanţei elementului uman.
7. Calculatoarele electronice.

Obiectul managementului producţiei

Costul unui produs, piesă, lucrare sau serviciu este stabilit iniţial de proiectant. Pe parcursul execuţiei,
indiferent de tehnologia folosită, de mijloacele tehnice şi de metodele de muncă, reducerea cheltuielilor
poate avea loc numai în anumite limite impuse de proiect.
Prima sarcină a proiectantului este de a crea ceva ce satisface din punct de vedere funcţional cerinţele
impuse produsului, activitate cunoscută sub denumirea de proiectare funcţională (constructivă).

3
Odată realizată această activitate se constată că există mai multe variante de execuţie a produsului, care
satisfac cerinţele funcţionale. Această activitate de proiectare orientată în mod conştient în vederea obţinerii
unui cost minim este denumită proiectare tehnologică.
Consumul total de resurse materiale şi de muncă necesar executării unui produs, lucrare sau serviciu se
poate descompune astfel:
CT = CF + CS + CN (1.1.)
unde:
CT = consumul total de resurse;
CF = consumul fundamental;
CS = consumul suplimentar;
CN = consumul neproductiv.

Consumul fundamental reprezintă volumul minim de resurse necesar executării produsului dacă
proiectarea a fost corectă iar execuţia a avut loc fără pierderi de materiale şi de muncă. El este unul minim,
optim în cazul unei proiectări funcţionale şi tehnologice ideale şi care nu poate fi redus într-o anumită
perioadă de timp.
Factorii principali care determină mărimea consumului fundamental sunt:
 nivelul de dezvoltare a cercetării ştiinţifice;
 numărul variantelor de proiectare pentru soluţia constructivă;
 numărul variantelor elaborate pentru tehnologia de fabricaţie;
 preocuparea conducerii întreprinderii pentru creşterea competitivităţii.

Consumul suplimentar reprezintă consumul de resurse, în plus, datorită erorilor de proiectare a produsului
sau a metodelor de muncă prevăzute faţă de soluţia ideală.
Factorii principali care determină mărimea consumului suplimentar se pot grupa astfel:
a) Datorită proiectării produsului şi a metodelor de muncă neeficiente, ca de exemplu:
 necorelarea dotării tehnice a unităţii cu cerinţele proiectării;
 proiectarea greşită a produsului împiedică aplicarea tehnologiei celei mai rentabilă;
 lipsa standardizării unor componente împiedică lansarea în fabricaţie a unor loturi mari;
 prescripţii de calitate a prelucrării materiilor prime neadecvate (nivele prea înalte sau prea joase
şi care nu se justifică);
 proiectarea unor piese pentru care în final trebuie îndepărtată o mare cantitate de material.

b) Datorită procedeelor de fabricaţie sau metodelor de execuţie, astfel:

 utilizarea unor utilaje necorespunzătoare, de un tip sau dimensiuni, care nu corespund operaţiei
de executat şi care au în consecinţă randamente reduse;
 execuţia greşită a unor operaţii tehnologice datorită nerespectării vitezei de lucru, a avansului, a
temperaturii, presiunii etc. prescrise în documentaţia de proiectare;
 utilizarea unor scule şi dispozitive tehnologice necorespunzătoare;

4
  folosirea unor metode de muncă greşite şi care determină cheltuieli mari de timp, mişcări
suplimentare etc.;
 amplasarea necorespunzătoare a locurilor de muncă la care se execută operaţiile tehnologice
prevăzute, determinând cheltuieli de transport interoperaţional mari.

Consumul neproductiv este datorat în întregime unor deficienţe imputabile, fie organizării şi conducerii
producţiei, fie executanţilor direcţi.
Factorii principali care determină mărimea acestui consum se pot grupa astfel:
a) Datorită conducerii producţiei, ca de exemplu:
 varietatea mare a nomenclaturii produselor ce compun programele de producţie, ceea ce
determină stagnări ale folosirii maşinilor şi utilajelor datorită seriilor mici de fabricaţie;
 lipsa standardizării unor componente ale produselor şi, drept urmare, cheltuieli de
pregătire-încheiere, ale maşinilor şi utilajelor care execută o varietate mare de sarcini de
producţie;
 programarea operativă greşită a succesiunii execuţiei diferitelor sarcini de producţie şi, în
consecinţă, apariţia unor aşteptări sau întreruperi în funcţionarea utilajelor;
 deficienţe în aprovizionarea locurilor de muncă cu materii prime, semifabricate şi piese
prelucrate;
 deficienţe în activitatea de întreţinere şi reparaţii a utilajelor, ceea ce are ca rezultat căderi
accidentale cu efecte negative asupra continuităţii procesului de producţie;
 condiţii necorespunzătoare de muncă.

b) Datorită executanţilor, astfel:

absenţe, întârzieri la lucru, timpi neproductivi în cadrul schimburilor de lucru;
nerespectarea disciplinei tehnologice ceea ce determină apariţia unor rebuturi, lucrări de
remaniere;
nerespectarea atribuţiilor postului de lucru, ceea ce are ca efect discontinuităţi în desfăşurarea
întregului proces de producţie din cadrul subunităţii şi al întreprinderii.

Managementul producţiei are rolul de a mobiliza rezervele şi a activa factorii de influenţă menţionaţi în
direcţia reducerii tuturor consumurilor dar, în primul rând, a celui neproductiv.
Cunoaşterea structurii consumului total, a componentelor sale, permite aprecierea nivelului proiectării şi
organizării procesului de producţie necesar executării fiecărui produs, lucrare sau servicii; vorbim în acest
context de abateri, şi anume:
Abaterea de la soluţia ideală de proiectare (Ap) se poate calcula astfel:
CS
Ap  (1.2.)
CF
Aplicarea unor măsuri tehnico-organizatorice va conduce la modificarea în timp a acestui indicator (Ap):

5
 CS 0 CS1
Ap   (1.3.)
CF CF
Similar, se pot calcula aceiaşi indicatori care caracterizează abaterea de la soluţia ideală de organizare şi
conducere a execuţiei produselor (A0):
CN
A0  , (1.4.)
CF  CS
CN 0 CN1
respectiv A0   (1.5.)
CF  CS 0 CF  CS1

Pe baza acestor indicatori se poate face o direcţionare a efortului necesar pentru aplicarea măsurilor tehnico-
organizatorice.
Eficienţa economică se măsoară prin raportul dintre efortul economic depus şi rezultatele obţinute, sau prin
raportul dintre rezultate şi efort.
Efortul se măsoară prin consumul de resurse economice (materiale, umane şi financiare) iar rezultatele prin
volumul vânzărilor (încasărilor), reducerea cheltuielilor de producţie, creşterea productivităţii muncii etc.
Perfecţionarea managementului producţiei întreprinderii industriale presupune adoptarea unor măsuri
tehnico-organizatorice (M.T.O.) în scopul reducerii consumului total şi, în special, al celui neproductiv, a
creşterii productivităţii muncii, a sporirii profitului etc.
Efortul necesar implementării măsurilor tehnico-organizatorice se concretizează în:
 reproiectarea constructivă şi tehnologică a unor produse;
 modernizarea tehnologiilor de execuţie;
 îmbunătăţirea nivelului dotării tehnice ca urmare a achiziţionării unor utilaje, maşini etc.
Efectele economice ale aplicării măsurilor tehnico-organizatorice se materializează în:
 îmbunătăţirea calităţii produselor şi, pe această cale, mărirea preţului de vânzare;
 sporuri de producţie şi vânzări (încasări) pentru unele sortimente de produse;
 reducerea consumului total necesar executării unor produse, respectiv a cheltuielilor totale de
producţie.
Se poate aprecia că măsurile tehnico-organizatorice sunt eficiente dacă sunt îndeplinite cumulativ
corelaţiile:
a) indicele de creştere a productivităţii muncii să devanseze pe cel al măririi activelor fixe sau a capitalului
propriu:
W1 Af 1
 , (1.6.)
W0 Af 0
respectiv
W1 Cp1
 , (1.7.)
W0 Cp0
unde:

6
 W1, W0 reprezintă productivitatea muncii după (1) şi
înaintea (0) aplicării măsurilor tehnico-organizatorice;
Af1, Af0 - mărimea activelor fixe aferente celor două momente;
Cp1, Cp0 - capitalul propriu corespunzător celor două momente.

b) măsurile tehnico-organizatorice să asigure un spor de câştig acţionarilor:

D1 D
 0 (1.8.)
Cps1 Cps0
în care:

D1, D0 reprezintă mărimea dividendelor după şi

înaintea aplicării măsurilor tehnico-organizatorice;
Cps1, Cps0 — capitalul social în cele două momente.

c) efortul concretizat în cheltuielile cu aplicarea măsurilor tehnico-organizatorice să fie recuperat pe

seama efectelor într-o perioadă de timp mai mică, comparativ cu alte obiective potenţiale

ChMTO
n
 Dri (1.9.)
 Qj  pvj
j 1
1 1  CTj1    pvj0  CTj 0 

unde:

ChMTO reprezintă cheltuielile necesare aplicării măsurilor

tehnico-organizatorice;
Qj1 — volumul producţiei după aplicarea măsurilor
corespunzătoare sortimentului - j - ;
pvj — preţul de vânzare a produselor;
CTj — consumul total;
Dri — durata de recuperare impusă;