MANAGEMENTUL SISTEMELOR TEHNICE

REFERAT

TEMA: Ciclul de viaţă al produselor.

 CUPRINS
1. ETAPELE CICLULUI DE VIAŢĂ ………………………………………..4
2. MODELAREA CICLULUI DE VIAŢĂ …………………………………..6
2.1. Activităţile fundamentale …………………………………………….6
2.2. Modelul ciclului de viaţă …………………………………………… .6
2.3. Modelele activităţilor………………………………………………....7
3. DIFERITE ABORDĂRI ALE CICLULUI DE VIAŢĂ ………………… .11
3.1. Demersul secvenţial ……..………………………………………… 11
3.2. Demersul simultan …,,……………………………………………...12
4. CONCEPŢIA INTEGRATĂ ŞI SIMULTANĂ A PRODUSULUI ŞI A
PROCESULUI SĂU DE FABRICAŢIE…………………………………..15
4.1. Demersul de concepţie integrată şi simultană…………………………..15
4.2. Analiza demersurilor folosite în întreprindere………………………….16
 4.3. Metoda de cercetare…………………………………………………16
4.4. Cercetarea activităţilor elementare……………………………………17
4.5. Macheta informatică de concepţie integrată şi simultană………………..20

1. ETAPELE CICLULUI DE VIAŢĂ

Începând de la perceperea necesităţii şi până la eliminarea sa, produsul trece printr-o succesiune
de faze care se derulează în trei etape (figura 2.1): creaţie, fabricaţie / distribuţie, eliminare.
In timpul etapei de creaţie produsul nu există decât în imaginaţie. După studiul de piaţă
produsul se dezvoltă în stadiu de proiect, trecând prin diferite faze: studierea fezabilităţii, concepere,
proiectare, prototipare, industrializare.
Principalele obiective ale acestei etape sunt:
 îmbunătăţirea concepţiei, în scopul
asigurării unei producţii eficiente;
 punerea la punct a previziunilor asupra
costurilor şi asupra performanţelor
produsului;
 îmbunătăţirea încercărilor şi a
caracteristicilor în faza de prototip;
 reducerea termenului de lansare în
fabricaţie.
Produsul începe să existe odată cu punerea lui în fabricaţie şi distribuţie. Această etapă este marcată
prin curba de viaţă a produsului, care exprimă variaţia cifrei de afaceri de-a lungul fazelor derulate
succesiv: lansare, creştere, saturare, cădere. In timpul acestei etape produsul este comercializat şi
urmărit în utilizare, asigurarea mentenanţei trebuind să preocupe fabricantul din momentul începerii
comercializării şi utilizării. Problemele esenţiale care se pun sunt:
 care componente să fie fabricate de propria întreprindere şi care să fie obţinute prin cooperare;
 cum să se reacţioneze cât mai prompt posibil la cererile clienţilor;
  cum să se menţină calitatea produsului;
 cum să se mărească productivitatea şi să se reducă costurile.
Ultima etapă a ciclului de viaţă, eliminarea produsului, este rezervată pentru reciclarea, distrugerea
sau stocarea deşeurilor. In ceea ce priveşte producţia, ea este destinată doar pentru asigurarea pieselor
de schimb. Soluţiile care pot fi adoptate pentru
satisfacerea cererilor sunt următoarele:
 continuarea producţiei pe bază de
previziuni;
 continuarea producţiei pe bază de
comenzi;
 continuarea producţiei pe bază de
contracte;
 cesionarea producţiei şi a distribuirii
pieselor.
1.1 Parcursul produsului în întreprindere
In ciclul de viaţă al produsului se pot distinge
două parcursuri:
 un parcurs în întreprindere, care
desemnează ciclul de viaţă virtual al
produsului, imaginat de către inginerul de
concepţie;
 un parcurs la utilizator, care desemnează
ciclul de viaţă real al produsului.
In ceea ce priveşte parcursul produsului în
întreprindere, acesta poate fi descompus în (figura 2.2):
 ciclul de comercializare, care începe cu studierea pieţei şi preluarea comenzii, continuă cu
studierea fezabilităţii, şi sfârşeşte cu livrarea, facturarea şi asigurarea mentenanţei produsului;
 ciclul de producţie, constând în conceperea şi industrializarea produsului, aprovizionarea cu
materiale, fabricarea şi controlarea
produsului fabricat.
Intersecţia celor două cicluri este
materializată de către produs, care trece din starea
virtuală spre starea reală.
Diferitele structuri antrenate de parcursul
produsului în întreprindere în vederea realizării
sale sunt prezentate în figura 2.3. Parcursul
începe cu preluarea comenzii de la client. Primul
care intervine este Serviciul comercial, care are
următoarele atribuţii:
 efectuarea studiului de piaţă;
 elaborarea caietului de sarcini al
produsului;
 estimarea vânzărilor;
 elaborarea programului de producţie;
 stabilirea devizului;
 stabilirea termenelor de fabricaţie;
 organizarea publicităţii şi a promovării
produsului;
  organizarea serviciului de mentenanţă.
In urma primirii caietului de sarcini, Serviciul concepţie constructivă trece la următoarele activităţi:
 efectuarea studiului şi a concepţiei produsului;
 elaborarea desenelor de concepţie (ante-proiect) şi a desenelor de definiţie (proiect) ale
produsului.
Documentele tehnice primite de către Serviciul tehnologic îi permit să înceapă activităţile de
industrializare ale produsului, efectuând următoarele lucrări:
 analizarea fabricaţiei;
 elaborarea ante-proiectului şi a proiectului studiului de fabricaţie;
 elaborarea desenelor semifabricatelor;
 elaborarea fişelor tehnologice şi a planelor de operaţii.
Tehnologia concepută este pusă în aplicare de către Biroul concepţie SDV-uri, care materializează
soluţiile prezentate în planele de operaţii: scule speciale, port-scule, dispozitive port-piese speciale sau
modulare, mijloace de control. Acestea sunt fabricate în Atelierul realizare SDV-uri.
Al doilea traseu urmat de documentele elaborate de către Serviciul tehnologic trece pe la Serviciul
planificare – ordonanţare – lansare, în vederea continuării industrializării produsului, şi anume:
 calcularea necesarului de componente ale produsului;
 elaborarea planului de aprovizionare;
 elaborarea planului de încărcare a posturilor de lucru;
 ordonanţarea fabricaţiei;
 organizarea mijloacelor de producţie;
 stabilirea necesarului de resurse umane;
 lansarea şi urmărirea producţiei.
Produsul conceput şi industrializat urmează a fi realizat în Atelierul producţie, unde are loc:
 fabricarea pieselor,
 controlarea pieselor fabricate,
 montarea şi încercarea produsului.
Urmărirea producţiei este asigurată de către Serviciul gestiune producţie, care primeşte datele de la
Atelierul producţie, furnizându-le Serviciului comercial. Produsul fabricat este verificat în continuare
de către Serviciul control calitate, al cărui rol este de a asigura conformitatea produsului. Ajuns în
starea sa finală, produsul poate fi ambalat şi stocat în Magazie până la livrarea sa către client, efectuată
de Serviciul expediţie.

2. MODELAREA CICLULUI DE VIAŢĂ

2.1. Activităţile fundamentale
Conceptul de inginerie, conform unei accepţiuni mai generale, este bine pus în evidenţă prin
definiţia următoare: studiul ansamblului tehnicilor şi relaţiilor stabilite într-un mediu uman, economic
şi geografic în vederea unei desfăşurării unei acţiuni definite, într-o perioadă dată. Astfel:
 sesizarea şi enunţarea unei necesităţi pornind de la insatisfacţiile resimţite de om constituie un
aspect al ingineriei;
 cercetarea soluţiilor folosind legi ştiinţifice şi utilizând tehnici de creaţie constituie un al doilea
aspect al ingineriei;
 calcularea, dimensionarea, desenarea, studierea mijloacelor de fabricaţie este întotdeauna
inginerie;
  organizarea comercializării constituie, în fine, tot inginerie.
Se observă că toate aceste acţiuni sunt legate de ciclul de viaţă al produsului, care poate fi decupat în 10
activităţi fundamentale:
 analizarea necesităţii produsului;
 studierea fezabilităţii produsului;
 conceperea produsului;
 proiectarea produsului;
 industrializarea produsului;
 omologarea produsului;
 fabricarea produsului;
 comercializarea produsului;
 utilizarea produsului;
 eliminarea produsului.

2.2. Modelul ciclului de viaţă

Scopul urmărit este de a analiza în profunzime fiecare activitate a ciclului de viaţă, sub multiple
aspecte:
 rolul fiecărei activităţi;
 lucrările efectuate;
 parametrii transformaţi;
 suporturile care permit efectuarea şi controlarea unei activităţi;
 schimburile de informaţii.
Pentru aceasta, fiecare activitate poate fi consemnată sub o formă modulară şi grafică, prevăzută cu
săgeţi care au o semnificaţie anume (figura 2.4).

Activitatea are ca scop transformarea datelor de intrare în date de ieşire. Realizarea activităţii
necesită mijloace şi organe de asistare, respectiv de control, care permit declanşarea sau controlul
desfăşurării sale. Această reprezentare este inspirată din modelul SADT (Structured Analysis and
Design Technique).
Pentru a modela cât mai clar şi complet ciclul de viaţă al unui produs este indicat de a adopta un
demers descendent, care permite trecerea progresivă de la general spre particular. Pentru aceasta,
fiecare modul de activitate face obiectul unei descompuneri, respectiv deschideri în mai multe căsuţe,
care la rândul lor pot fi descompuse în continuare. Astfel, diagrama de nivel superior, numită A0
(figura 2.5), conţine cele 10 activităţi ale ciclului de viaţă specificate anterior.
La nivelul de detaliu următor, fiecare modul va face obiectul unei descompuneri în diagrame care
conţin activităţi elementare, numite faze. Dacă este necesară o deschidere suplimentară, căsuţele vor
desemna lucrări, ş.a.m.d.
Principiul deschiderilor este ilustrat în figura 2.6.
2.3. Modelele activităţilor
Activitatea A1 - Analizarea necesităţii produsului (figura 2.7).
Obiectivul este de a sesiza şi a enunţa nevoia de a crea sau a recrea un produs. Iniţializarea sa este
determinată de mai mulţi factori, cum ar fi: perceperea unei noi pieţe, o idee sau insatisfacţiile tehnico-
comerciale resimţite de către utilizatori. Acestea corespund unora dintre rolurile funcţiei marketing care,
în acest stadiu, urmăreşte:
 sesizarea necesităţii;
 enunţarea necesităţii;
 validarea necesităţii.
Se observă, prin urmare, interesul pentru munca în grup multidisciplinar şi aportul Ingineriei Valorii.
Activitatea A2 - Studierea fezabilităţii produsului (figura 2.8).
Aceasta este expresia funcţională a necesităţii, al cărui obiectiv este de a stabili documentul numit Caiet
de Sarcini Funcţional (CdSF). Necesitatea fiind enunţată şi validată, se pune problema de a recenza şi
explicita satisfacţiile aşteptate de către utilizatori. Altfel spus, această activitate impune considerarea
produsului nu ca un ansamblu de componente, ci ca un generator de servicii; se spune că el asigură
funcţii de serviciu. Fazele pe care le conţine activitatea sunt următoarele:
 identificarea funcţiilor de serviciu;
 caracterizarea funcţiilor de serviciu;
 ierarhizarea funcţiilor de serviciu;
 redactarea Caietului de Sarcini Funcţional.
Ca şi pentru activitatea precedentă, Ingineria Valorii constituie un instrument de ajutor fundamental,

prin demersul său riguros şi performant.

Activitatea A3 – Conceperea produsului (figura 2.9). Pornind de la Caietul de Sarcini Funcţional, această
activitate are ca scop stabilirea Dosarului Ante-Proiect, constând în alegerea definitivă a conceptului şi a
exigenţelor funcţionale privind performanţele scontate. Pentru parcurgerea fazelor acestei activităţi sunt
folosite metode de creaţie, de calcul, de evaluare, de încercare, precum şi mijloace de Concepţie
Constructivă Asistată de Calculator (CAD - Computer Aided Design).
Aceste faze sunt:
 cercetarea ideilor şi a soluţiilor;
 studierea soluţiilor;
 evaluarea soluţiilor.
Activitatea A4 – Proiectarea produsului.
Aceasta constituie activitatea finală efectuată de către Serviciul concepţie constructivă. Ante-proiectul
este completat printr-o definire exactă a soluţiei. Componentele ce urmează a fi fabricate fac obiectul
desenelor de definiţie (execuţie). Trebuie remarcat însă că acestea devin definitive doar după punerea
în acord cu serviciile productive (aprovizionare, planificare, fabricare, control). Dialogul are ca scop
mixarea competenţelor, îmbogăţind cunoaşterea reciprocă a problemelor profesionale pe care le
întâlnesc diferiţii participanţi operaţionali. In figura 2.10 se prezintă modelul activităţii

Activitatea A5 – Industrializarea produsului (figura 2.11).

Această activitate are ca scop stabilirea dosarului industrial, realizarea prototipului şi a seriei zero.
Pornind de la dosarul proiectului, pentru
parcurgerea acestei etape sunt necesare:
 elaborarea procesului de fabricaţie;
 stabilirea utilajelor şi organizarea posturilor
de lucru;
 organizarea aprovizionării.
Se face apel la Serviciul tehnologic şi Serviciul
planificare – lansare – ordonanţare.
Activitatea A6 – Omologarea produsului.
Acesta este actul de verificare prin care i se certifică
produsului calitatea de a asigura misiunea ce i-a fost
cerută prin Caietul de Sarcini Funcţional,
realizându-se astfel validarea sa.
Pentru aceasta este necesar să se procedeze la
încercări, rezultatele fiind confirmate de către
servicii oficiale. In figura 2.12 se prezintă
modelul activităţii.
Activitatea A7 – Fabricarea produsului (figura 2.13). Această activitate are ca scop realizarea produselor,
exploatând datele existente în producţie, în scopul asigurării calităţii, costurilor, cantităţii şi termenelor de
livrare prevăzute.
Obiectivele reclamă, bineînţeles, competenţe profesionale, dar trebuie reţinut că este necesară

informarea şi implicarea personalului în vederea înlăturării obstacolelor ce izolează diferite activităţi şi

favorizării comunicării. Pornind de la dosarul de industrializare şi de la materiile prime aprovizionate
este necesar să se parcurgă următoarele faze:
 fabricarea;
 gestionarea producţiei.
Pentru această activitate se face apel la Serviciile planificare – lansare – ordonanţare, calitate,

gestiunea producţiei

Activitatea A8 – Comercializarea produsului (figura 2.14). Produsul fiind de acum realizat, este
necesar să se procedeze în continuare la pregătirea lui pentru ambalare şi trimitere către utilizator, în
vederea vânzării. Acest ultim punct implică punerea în practică a unei politici de comunicare cu clienţii
potenţiali, prin acţiuni de publicitate şi promovare a produsului. Pentru parcurgerea acestei activităţi
este deci necesară:
 conceperea şi realizarea ambalajului;
  distribuirea produsului, alegând punctele şi metodele de vânzare;
 promovarea produsului (împingerea produsului către consumator sau atragerea acestuia către
produs).
Activitatea este realizată de către Serviciul comercial.
Activitatea A9 - Utilizarea produsului (figura 2.15). La modul general, această activitate poate fi
descrisă din două puncte de vedere:
 cel al utilizatorului;
 cel al furnizorului.
Ca producător prezintă interes asigurarea urmăririi logistice a produsului, evaluarea permanentă a
performanţelor sale şi luarea deciziilor care se impun. Pentru parcurgerea activităţii este necesară:
 urmărirea administrativă şi economică a
produsului, studiind în special
regulamentul de utilizare, evidenţa
clientului, garanţia legală şi garanţia
contractuală;
 urmărirea fizică relativ la transport,
livrare, instalare, punere în funcţiune, cât
şi mentenanţă;
 evaluarea performanţelor, prin urmărirea
cifrei de afaceri şi a marjei asupra costului
direct.
Ansamblul acestor acţiuni servesc drept bază
pentru luarea de decizii care se încadrează într-o
politică de calitate totală. Activitatea este
realizată de Serviciul comercial.
Activitatea A10. Eliminarea produsului (figura
2.16). Această ultimă activitate se referă la
acţiunile purtate după utilizarea produsului. Soluţiile reţinute pentru eliminarea produsului sunt:
 reciclarea elementelor constitutive recuperabile;
 distrugerea elementelor nerecuperabile;
 stocarea în securitate a elementelor nereciclabile şi nedestructibile.
Activitatea este realizată, în general, în întreprinderi specializate. Rolul său esenţial îl constituie
protecţia mediului.

3. DIFERITE ABORDĂRI ALE

CICLULUI DE VIAŢĂ
3.1. Demersul secvenţial
Pe parcursul creaţiei unui produs, cea mai
mare parte a întreprinderilor manufacturiere aplică
încă un demers liniar. Acest demers a fost impus de
modul de organizare al întreprinderii şi de fluxul de
informaţii între diferitele servicii.
O organizare a întreprinderii pe servicii ataşate
activităţilor ciclului de viaţă al produsului, dotarea lor
cu mijloace informatice şi legarea în reţea conduce
spre conceptul de CIM, dar ea rămâne o structură
liniară şi secvenţială, care prelungeşte durata ciclului
de producţie, de la perceperea necesităţii şi preluarea comenzii până la livrarea produsului (figura 2.17). In
vederea parcurgerii etapelor ciclului de viaţă al produsului, urmează să intervină în mod succesiv un
număr mare de persoane:
 specialiştii în marketing, care definesc caietul de sarcini al produsului;
 inginerul de concepţie, care va crea o soluţie tehnică;
 proiectantul, care o va reprezenta;
 designerul, care va ajusta formele în mod estetic;
 inginerul de calcul, care va dimensiona elementele care trebuie să garanteze un anumit
comportament în serviciu sau o anumită durată de viaţă a produsului;
 inginerul tehnolog, care va alege procedeele de obţinere a pieselor şi va studia procesele de
fabricaţie;
 meseriaşii din atelier, care urmează să realizeze produsul;
 echipa de încercări, care va accepta sau va respinge produsul, după verificarea conformităţii cu
caietul de sarcini;
 agentul de vânzare, care va comercializa produsul;
 echipa de mentenanţă, care va urmări produsul pe parcursul utilizării sale.
Această viziune tradiţională, moştenire a Taylorismului, este calificată, în general, ca secvenţială,
ţinând cont de anclanşarea cronologică a activităţilor. Ea are meritul de a defini o ordine necesară în
parcurgerea ciclului de viaţă al unui produs, a proceselor sale, precum şi stabilirea clară a
responsabilităţilor. Dar, diviziunea muncii între diferite servicii, cât şi în interiorul acestora, determină
o specializare îngustă a personalului şi regruparea după criteriul sarcinilor de îndeplinit. Astfel, fiecare
grup se închide în propria sa idee asupra produsului, în cultura şi limbajul său de comunicare. Într-
adevăr, oamenii de la marketing nu au aceeaşi viziune asupra produsului ca şi specialiştii în tehnologie,
cei din atelier sau cei de la mentenanţă.
In activitatea cotidiană a întreprinderilor se observă adesea numeroase disfuncţionalităţi:
 cu toate că avusese specificat în mod complet şi sistematic toate datele în caietul de sarcini
înainte de începerea studiului, produsul rezultat din concepţie este adesea reluat la toate
nivelurile, considerându-se că funcţionarea sa este imperfectă sau că nu satisface în totalitate
necesităţile utilizatorilor;
 sub presiunea termenelor impuse studiul este limitat în continuare la dezvoltarea primei idei sau
soluţii imaginate, neglijându-se astfel alte soluţii care s-ar fi putut dovedi a fi şi mai bune;
 personalul de concepţie este pus să efectueze numeroase alegeri şi să ia numeroase decizii asupra
unor chestiuni care nu ţin neapărat de competenţa sa directă; aceasta limitând intens libertatea de
manevră a serviciilor care intervin în continuare;
 serviciul tehnologic, însărcinat cu concepţia procesului şi a mijloacelor de producţie este foarte
adesea pus în situaţia să ceară modificări serviciului de concepţie constructivă, dar care sunt
foarte rar acceptate, consecinţele lor fiind judecate prea importante, căci ele intervin prea târziu;
 natura secvenţială a organizării determină apariţia buclajelor de corecţie, care se dovedesc a fi
destul de rar eficiente, influenţând termenele şi costurile.
La această problemă de fragmentare a activităţilor se adaugă o problemă conjuncturală: contextul
economic instabil şi nesigur. Întreprinderile
operează pe micropieţe extrem de
schimbătoare, care pot să se deschidă şi să
se închidă în interval de 12 - 18 luni. Altfel
spus, aceste "ferestre de piaţă" există şi ele
sunt oferite întreprinderilor capabile de a se
organiza pentru a răspunde la aceste variaţii
imprevizibile şi brutale ale pieţei, propunând produse în timpul dorit, la nivelul de calitate cerut şi la
preţul just.

3.2. Demersul simultan

Pentru o întreprindere dornică să păstreze sau să câştige segmente de piaţă, o soluţie posibilă o
constituie "spargerea" demersului liniar şi secvenţial, de la concepţie până la producţie, încercându-se
paralelizarea unor activităţi ale ciclului de viaţă, ceea ce ar aduce un câştig de timp şi ar reduce
termenele de lansare şi de punere în distribuţie a produsului (figura 2.18).
In consecinţă, liniarităţii organizării secvenţiale i se opun în prezent diferite modele de inginerie
simultană, care permit a obţine, dacă nu simultaneitatea unor activităţi, cel puţin suprapunerea lor
parţială. Să luăm exemplul activităţilor realizate în mod secvenţial, repartizate în trei etape. Se poate
imagina realizarea unei suprapuneri a activităţilor, făcând să dispară, în primul rând, frontierele celor
trei etape. Astfel, când o activitate ajunge să dispună de suficiente informaţii, ea va putea începe înainte
de încheierea activităţii precedente. Punerea în aplicare a unei asemenea situaţii necesită ca fiecare
activitate, fază sau lucrare ce urmează să cunoască stadiul efectuării lucrărilor precedente pentru a-şi
putea decide singură propriul demaraj. In ciclul de viaţă al unui produs, etapele de analizare a
necesităţii şi de dezvoltare sunt cele a căror responsabilitate este foarte importantă, cu consecinţe
asupra costurilor, calităţii şi termenelor de realizare.
Costurile angajate şi cheltuielile reale cumulate pe întregul ciclu de viaţă al produsului sunt prezentate
în figura 2.19. Sub aspectul cheltuielilor, în raport cu demersul secvenţial, curba demersului simultan se
apropie sensibil de curba costurilor
angajate, ceea ce permite urmărirea în timp
real a consecinţelor financiare a deciziilor
luate pe parcursul proiectului.
Punerea în aplicare a unei organizări
de lucru în paralel nu rezolvă totuşi
absolut toate aspectele. Una dintre
dificultăţi este legată de probleme
umane. Pentru a facilita această
restructurare, o soluţie constă în
regruparea fizică a participanţilor la
proiect în aceeaşi încăpere, ceea ce nu
este deloc simplu, căci intervin în mod
frecvent probleme de comunicare între
diferitele profesii. Spre exemplu, o aripă
de automobil va fi văzută astfel:
 în funcţie de modul în care reflectă lumina, de către designer;
 prin deformaţia plastică maximă suferită de tablă în timpul ambutisării, de către inginerul
mecanic;
 prin traiectoria efectuată de sculă pentru obţinerea formei matriţei la toleranţele prescrise, de
către prelucrător.
In toate aceste cazuri este vorba însă despre aceeaşi formă, care poate fi definită geometric prin
carourile lui Bézier. Găsirea unui limbaj comun, care să permită tuturor urmărirea evoluţiei proiectului
în timp real constituie idealul imposibil. Soluţia fizică o constituie punerea diferitelor servicii să lucreze
în acelaşi timp asupra aceluiaşi proiect. Aceasta are ca efect posibilitatea de
concepere şi fabricare a produsului dintr-odată.
Deosebirea faţă de organizarea secvenţială este constituirea de echipe de proiect multidisciplinare,
care regrupează diferiţii specialişti care intervin de-a lungul ciclului de viaţă al proiectului. Aceste
echipe reprezintă centrul nervos al ingineriei simultane.
Ideea constă în a ajunge la o soluţie quasioptimală în minimum de timp, culegând opiniile diverse şi
variate ale acestor specialişti încă din faza de concepţie, determinând participarea întregii întreprinderi
şi înţelegând rolul diferitelor servicii.
Aceste echipe permit
catalizarea inovaţiei, asigurând un
nivel de calitate adecvat exigenţelor
pieţei. In sfârşit, faptul de a lucra în
echipă dinamizează sensul
responsabilităţilor fiecăruia,
rezultând o motivaţie sporită. Acest
sentiment de responsabilitate este
întărit de descentralizarea şi
destructurarea funcţiilor fiecăruia,
calea ierarhică tradiţională fiind
desfiinţată.
Buna funcţionare a unei organizări
de tip inginerie simultană rezidă în
alegerea şi implementarea echipelor
de proiect. Regrupând competenţe
pluridisciplinare şi chiar
pluriîntreprinderi, ele sunt conduse
de către directori de proiect care au o responsabilitate transversală în cadrul întreprinderii. Se trece deci
de la o întreprindere structurată pe funcţii şi sarcini, la o întreprindere care se organizează în jurul unui
produs, dezvoltat sub forma unui proiect născut dintr-o necesitate exprimată de client.
Acest proiect este încredinţat unui şef de proiect, care coordonează trei echipe de circa douăsprezece
persoane, fiecare regrupând mai multe grupe de meserii (figura 2.20):
 echipa de studiu, constituită din specialiştii în marketing, proiectare, tehnologie, producţie,
logistică, aprovizionare, calitate are ca misiune fixarea obiectivelor, validarea caietului de sarcini,
definirea în linii mari a produsului şi, bineînţeles, de a face o primă estimare a costurilor;
 echipa de concepţie, reprezentată de inginerii de proiectare, tehnologie, mentenanţă, calitate,
traduce specificaţiile caietului de sarcini în soluţii tehnologice, ţinând cont de procesele de
fabricaţie şi mijloacele de producţie ale întreprinderii;
 echipa de realizare a produsului industrializează desenele, procesele şi logistica. Această echipă,
regrupând specialiştii de proiectare, tehnologie şi logistică, gestiune de producţie şi calitate,
realizează desenele de detalii, concepe procesele de prelucrare, desenele utilajelor şi
dispozitivelor speciale, şi asistă la realizarea produsului.
Crearea unei structuri de date comună, interactivă, bazată pe punerea în reţea a mijloacelor specializate,
garantează coerenţa fluxului de informaţii, indispensabil unui demers de inginerie simultană. Această
bază de date conţine ansamblul informaţiilor relative la produs şi trebuie să fie, de aceea, o bază de date
dinamică, evoluând în acelaşi timp cu actul de concepţie. Pentru a ajunge la o concepţie integrată
trebuie realizată integrarea cunoştinţelor şi constituirea modelului de produs care explicitează funcţiile
îndeplinite, fazele ciclului de viaţă ale produsului virtual, fabricaţia, mentenanţa şi reciclarea sa.
In lanţul de creaţie al unui produs manufacturat, cercetările se poartă mai ales asupra activităţilor de
concepţie ale produsului şi ale procesului său de fabricaţie. Ele se extind însă la ansamblul de activităţi
ale ciclului de viaţă, de la definirea necesităţii până la reciclarea produsului. In acest domeniu,
obiectivul prioritar îl constituie degajarea metodelor şi mijloacelor de integrare sistemică a actului de
concepţie, constrâns prin compromisul cost – termen – calitate – mentenanţă - reciclare. Pornind de
la aceste criterii, demersul devine concurent. El vizează diversitatea, simultaneitatea şi integrarea.
Cheile succesului organizării simultane sunt:
Prima cheie a succesului organizării simultane ţine de aplicarea managementului în
implementarea sa. Managementul trebuie gândit în sens mai larg în organizarea întreprinderii, în
termen de optimizare şi de memorare a metodelor de lucru, de gestiune a resurselor umane implicate,
de interacţiune a structurilor formale şi informale. Toate acestea trebuie să conducă la implementarea
unei structuri matriciale compuse din echipe autonome de proiect / produs, extinse spre partenerii
strategici ai întreprinderii (furnizori, colaboratori, subordonaţi), fără a uita că clientul poate deveni
partenerul privilegiat în implicarea cât mai grabnică în proiect.
A doua cheie a succesului organizării simultane rezidă în alegerea şefului de proiect /
produs, care va trebui să fie releul eficace şi credibil al managementului, înzestrat cu autoritate,
diplomaţie şi spectru larg de cunoştinţe, pentru a motiva echipa sa multidisciplinară şi a fi recunoscut şi
acceptat de membrii săi. El va trebui să dovedească rigoare metodologică, să stabilească planuri precise
pe care să le respecte, să le identifice şi să-şi asume riscurile. Pe scurt, personalităţile puternice, cu
energie debordantă, vor putea să se exprime din plin în acest post şi să-şi canalizeze vitalitatea şi
imaginaţia, cu condiţia să fie susţinute şi monitorizate printr-un management inteligent, care le va
furniza totodată noţiunile paradoxale de sprijin şi de autonomie.
Cum organizarea simultană se bazează, în principal, pe constituirea de echipe multidisciplinare de
proiect asamblate în jurul unui şef, cea de-a treia cheie a succesului va fi uşurinţa de comunicare
între membrii acestei echipe, ceea ce poate conduce la reunirea ei în acelaşi loc, cel puţin pe durata
fazelor iniţiale ale proiectului. In aceste condiţii este clar că apropierea marilor servicii verticale
(concepţie constructivă, tehnologie, atelier, logistică) simplifică comunicarea oamenilor şi creează
sinergii. Buna comunicare va fi garantată, de asemenea, printr-un solid sistem de informare.
A patra cheie a succesului organizării simultane constă în crearea unei baze de cunoştinţe,
compuse din experienţa şi datele tehnice la care vor avea acces membrii echipei de proiect / produs prin
intermediul unui repertoar de metadate, veritabil tezaur care le va permite să le regăsească şi să le
reutilizeze.
Folosirea acestei baze de cunoştinţe capitalizate pe durata de existenţă a întreprinderii, a acestui depozit
de experienţă şi date tehnice, se bazează pe pertinenţa informaţiilor pe care le conţine, actualizarea
continuă şi facilitatea de acces. Este vital pentru întreprindere ca fiecare nivel de modificare a acestor
informaţii să fie stăpânit în funcţie de stadiul de avansare a proiectului.

4. CONCEPŢIA INTEGRATĂ ŞI SIMULTANĂ

A PRODUSULUI
ŞI A PROCESULUI SĂU DE FABRICAŢIE
4.1. Demersul de concepţie integrată şi simultană
Obiectivul acestui demers îl constituie reducerea termenelor de concepţie ale produsului, ale
procesului său de fabricaţie şi ale mijloacelor de realizare, acţionând asupra duratei activităţilor
acestora, cât şi asupra punerii lor în paralel.
In dezvoltarea unui produs, prin înlocuirea demersului secvenţial cu alte modele, legate de ingineria
simultană, se poate ajunge, dacă nu la simultaneitatea activităţilor, cel puţin la suprapunerea lor
parţială. Aceasta pune problema determinării unei metode adecvate pentru stabilirea activităţilor
paralelizabile, cât şi a punerii la punct a unui mijloc informatic de derulare, atât la nivel operaţional, cât
şi la nivel de gestiune.
Prima etapă are ca obiectiv constituirea bazei de date necesară definirii unei metode de
concepţie paralelă, compusă din: date, resurse, invarianţi produs, invarianţi proces şi activităţi.
Intr-o a doua etapă, în afara dualităţii costuri - termene se pun bazele unei metode de
paralelizare, pornind de la definirea şi reprezentarea microactivităţilor de concepţie, cărora li se
asociază un ansamblu de reguli privind datele şi resursele necesare la anclanşarea de acţiuni ce
regrupează micro- activităţi. Rezultatul este folosit apoi pentru elaborarea unui model cognitiv de
structurare a activităţilor.
In final se dezvoltă o machetă informatică aplicată la structurarea activităţilor, al cărei rezultat îl
constituie graful de anclanşare a acestora, precum şi diferite caracteristici temporale.
Definirea unei metode de concepţie paralelă a produselor şi a proceselor de producţie cuprinde:
 analizarea demersurilor de concepţie ale produsului şi ale procesului de fabricaţie utilizate în
prezent în întreprindere şi punerea în evidenţă a deficienţelor acestora;
 caracterizarea invarianţilor de definire ai unui produs;
 caracterizarea invarianţilor de definire ai unui proces de fabricaţie;
 identificarea activităţilor de concepţie relativ la invarianţii produsului;
 identificarea activităţilor de concepţie relativ la invarianţii procesului;
 structurarea intra şi inter-activităţilor de concepţie ale produsului şi ale procesului, în scopul
căutării activităţilor paralelizabile.
Produsul este definit prin structura (arhitectura) sa, care caracterizează prezenţa şi poziţia relativă a
tuturor elementelor componente. Produsul este considerat ca un sistem modular, unele piese şi
subansambluri putând apărea sau nu în gama produsului. Procesul constituie, în principal, rezultatul
activităţilor desfăşurate de către Serviciul tehnologic. Analizarea fluxului de informaţii care tranzitează
acest serviciu permite recenzarea documentelor stabilite.

4.2. Analiza demersurilor folosite în întreprindere

Pentru a putea conduce un demers de inginerie simultană se impune a fi cunoscute activităţile
de concepţie ale produsului şi ale procesului său de fabricaţie desfăşurate în cadrul întreprinderii,
definite în mod clar funcţionarea şi anclanşarea fiecăreia dintre ele, în scopul de a putea pune mai uşor
în evidenţă eventualele probleme.
Pentru reprezentarea situaţiei existente se poate folosi metoda SADT (Structured Analysis and Design
Technique), prezentată în subcapitolul 2.2. Aceasta permite o înţelegere în profunzime a problemei
modelate şi o ordonare a demersului de analiză, bazându-se pe principiul descendent, modular şi
ierarhic.
Analiza completă a unui sistem necesită a aborda trei niveluri de abstractizare:
 nivelul conceptual;
 nivelul organizaţional;
 nivelul operaţional.
Metoda SADT est bine adaptată la primele două niveluri, asigurând astfel că problema va fi bine
pusă şi bine înţeleasă.

4.3. Metoda de cercetare

Urmează să se caute demersul care permite reducerea duratei globale a fazelor de concepţie ale
produsului şi ale procesului său de fabricaţie. Pentru atingerea obiectivului trebuie acţionat nu numai
asupra duratei activităţilor, ci şi asupra momentului de anclanşare a acestora.
Durata unei activităţi de concepţie depinde în principal de complexitatea sa, de metodele de lucru şi de
mijloacele materiale şi umane folosite. Reducerea duratei de execuţie a unei activităţi presupune deci
acţionarea asupra tuturor factorilor sau a unei părţi a acestora. Pentru operativitate se consideră că
factorul prioritar este complexitatea activităţilor de realizat.
Succesiunea teoretică a acestor activităţi este legată de anteriorităţile care le condiţionează, prin
rezultatele pe care aceste activităţi le produc. Astfel, când o activitate de concepţie produs produce un
rezultat necesar executării unei activităţi de concepţie proces, prima activitate este anterioară celeilalte.
Principiul este valabil şi în cadrul activităţilor de concepţie produs sau a activităţilor de
concepţie proces, o activitate i fiind anterioară unei activităţi j.
Pornind de la această succesiune a activităţilor se va putea obţine ulterior o structură operaţională de
execuţie a activităţilor, sub forma unei machete. Cum aceste activităţi produc un rezultat cunoscut, va
trebui considerat nivelul de complexitate la care ele se referă. Ideea constă în descompunerea
rezultatelor de obţinut în elemente de cea mai mică complexitate, numite atribute. Acestea permit, prin
regrupare, definirea produsului şi a procesului său de realizare. Regrupările sunt denumite invarianţi
produs, respectiv invarianţi proces, având un caracter invariabil. Atributele, care au un nivel de detaliu
foarte ridicat, sunt rezultatul unor activităţi de concepţie numite activităţi elementare.
După explicarea procedurilor de definire a invarianţilor, în scopul de a obţine o machetă de
structură operaţională, trebuie rezolvate două tipuri de probleme:
 prima constă în definirea unui mijloc de reprezentare a activităţilor, care să pună în evidenţă
elementele manipulate, relaţiile şi dependenţele lor;
 a doua problemă este definirea unei metode de cercetare a activităţilor elementare.

4.4. Cercetarea activităţilor elementare

a) Mijloace de reprezentare a activităţilor elementare
Realizarea unei succesiuni optime a activităţilor elementare de concepţie necesită cunoaşterea
anteriorităţilor care leagă în mod strict aceste activităţi. Se pun astfel în evidenţă relaţiile, de la cauze la
efect. Mijlocul de reprezentare cel mai bine adaptat este diagrama cauze-efect (Ishikawa). Această
diagramă permite descrierea cauzelor care condiţionează rezultatul unei acţiuni.
Pentru ca acest mod de reprezentare să fie cât mai universal posibil este recomandabil a dispune de un
model de bază aplicabil în toate domeniile (administrativ, tehnic etc.). Modelul de bază întâlnit cel mai
frecvent este modelul 5M (Maşini, Materiale, Manoperă, Metode şi Mediu).
Modelul de diagramă ales trebuie sa răspundă la următoarele întrebări:
 CE ? Aceasta pune problema definirii complete a activităţii de realizat, a identificării sale.
 CINE realizează activitatea elementară, în termen de alocare de resurse umane şi materiale ?
 CU CE date puse la dispoziţia resurselor însărcinate se realizează activitatea elementară ?
 CUM să se procedeze pentru a realiza activitatea elementară ?
 CÂND ? Astfel rezultă noţiunile de anteriorităţi şi de legături cu alte activităţi elementare, dar şi
noţiuni temporale de execuţie.
Diagrama cauze-efect clasică (5M) nefiind direct utilizabilă, este necesar a se stabili un nou model,
adecvat concepţiei produsului şi procesului său de fabricaţie:
 se observă că familia Materiale nu intervine;
 Mediul nu are incidenţă asupra executării activităţilor de concepţie, fiind deci eliminat;
 familiile Maşini şi Manoperă au fost regrupate într-o singură familie - Resurse (care sunt de două
tipuri: materiale şi umane);
 familia Metode, puternic legată de cunoştinţe, va fi integrată în realizarea activităţilor elementare;
în scopul de a face să apară în mod distinct datele de care se dispune pentru realizarea unei
activităţi se prevede familia Date: date statice, care nu pot evolua în cursul timpului, sau mai
 exact care evoluează foarte lent faţă de îmbogăţirea cunoştinţelor şi date dinamice, care sunt
susceptibile a se modifica, a-şi schimba valoarea în cursul timpului;
 ştiind că activităţile elementare care se tratează sunt asigurate de funcţiile concepţie produs şi
concepţie proces, că între ele pot interveni relaţii de anterioritate, în noul model de diagramă este
necesar a se prevedea o familie Invarianţi produs (invarianţi organici, invarianţi funcţionali şi
invarianţi informaţionali) şi o altă familie numită Invarianţi proces (invarianţi documente şi
invarianţi informaţionali).
Modelul acestei diagrame este prezentat în figura 2.21.

b) Cercetarea activităţilor elementare pentru produs

Demersul de modelare preconizat este ghidat de trei principii fundamentale:
 modelul propus trebuie să păstreze o generalitate suficientă în raport cu conceptele şi entităţile
manipulate;
 modelul trebuie să garanteze unicitatea reprezentărilor şi modelărilor puse în aplicare;
 modelul trebuie să permită uniformitatea protocoalelor tratărilor operate.
O dublă metodă, atât sistemică cât şi orientată pe obiecte, permite să se propună un model având baze
comune pentru activităţile de concepţie produs şi proces. Urmând această metodă se propun trei clase
de invarianţi produs:
 invarianţi produs informaţionali,
 invarianţi produs funcţionali,
 invarianţi produs organici.
Aceste clase sunt rezultatul analizei informaţionale a funcţiei concepţie produs şi a analizei
funcţionale şi organice a produsului.
Analiza informaţională. Funcţia concepţie produs este în relaţie cu clientul şi cu diferiţi
interlocutori din cadrul întreprinderii (figura 2.22).
Invarianţii produs informaţionali corespund diferitelor tipuri de informaţii schimbate între funcţia
concepţie produs şi celelalte funcţii cu care aceasta întreţine relaţii în timpul activităţii de concepţie.
Aceşti invarianţi produs informaţionali şi atributele asociate lor decurg din analiza informaţională a
funcţiei concepţie produs.
Se consideră că singurele generatoare de activităţi elementare de concepţie sunt atributele
invarianţilor produs informaţionali emise de către funcţia concepţie produs. Cu toate acestea,
activităţile elementare de concepţie vor fi efectuate în afara funcţiei concepţie produs.
In această clasă de invarianţi produs informaţionali urmează să se integreze informaţii disponibile încă
de la începutul concepţiei, şi care sunt esenţiale acesteia. Este vorba de informaţii externe aduse de
client şi consemnate în caietul de sarcini, cât şi de informaţii interne funcţiei concepţie produs, cum ar
fi capitalizarea cunoştinţelor dobândite sau chiar dosarele de concepţie ale produselor anterioare.
Aceste două tipuri de informaţii disponibile, numite date, sunt categorisite în date statice şi date
dinamice.
Analiza funcţională. A propune clientului un produs care să fie perfect adaptabil necesităţilor sale
este una dintre preocupările majore ale întreprinderilor. Pentru a nu lăsa nimic întâmplării, concepţia
produsului trebuie să urmeze o metodă riguroasă, cum ar fi, de exemplu, analiza sistemică. Aceasta
comportă două faze:
 analiza funcţională a produsului;
 analiza organică a produsului.
Analiza funcţională, prin metoda de inventariere sistematică a mediului înconjurător (APTE),
prezentată în subcapitolul 3.1.1, are ca scop să definească în mod exhaustiv funcţiile pe care trebuie să
le realizeze produsul vizavi de diferite medii exterioare, în faza de funcţionare. Această fază a vieţii
produsului este cea mai importantă pentru
client. Totodată, inginerul de concepţie trebuie
să ia în considerare şi celelalte faze de viaţă ale
produsului. Aceste faze trebuie să apară sub
formă de restricţii atunci când se determină
activităţile elementare.
Arborescenţa funcţională a produsului conţine
mai multe categorii de funcţii (figura 2.23):
 F, funcţia globală a produsului,
 Fi, funcţiile de serviciu,
 Fij, subfuncţiile unor funcţii,
 Fijk, subfuncţiile unor subfuncţii.
Invarianţii produs funcţionali corespund funcţiilor de serviciu pe care trebuie să le asigure produsul şi
care sunt situate la cele mai de jos niveluri ale ierarhiei funcţionale prezentate în diagrama
arborescentă. Se consideră ca atribute ale acestor invarianţi produs funcţionali restricţiile de validitate
şi de preferinţă ataşate acestor funcţii. Trebuie remarcat că aceste atribute nu vor genera în mod direct o
activitate elementară de concepţie produs.
In nici un caz analiza funcţională nu ţine cont de legăturile dintre componente în cadrul produsului. De
aceea, acestea vor trebui luate în considerare neapărat pe parcursul analizei organice.
Analiza organică. Produsul are impusă o structură modulară. Analiza organică constă în
punerea în evidenţă a acestei modularităţi sub formă arborescentă, similară celei de la analiza
funcţională. Invarianţii produs organici corespund organelor pe care trebuie să le posede produsul, fiind
definiţi prin ierarhia sa organică. Atributele acestor invarianţi produs organici urmează să genereze
activităţi elementare de concepţie produs.
După această recenzare exhaustivă a invarianţilor produs şi a atributelor lor se poate preciza noţiunea
de activitate elementară de concepţie produs.
Aceasta priveşte orice activitate de concepţie realizată de funcţia concepţie produs, constând în
fixarea valorilor atributelor invarianţilor produs organici.
Aceste activităţi nu vor putea fi executate, bineînţeles, într-o ordine arbitrară. Intre activităţile de
realizat vor trebui respectate restricţiile de anterioritate. Pentru punerea în evidenţă a acestor
anteriorităţi este necesară efectuarea unei analize a dependenţelor între activităţile elementare de
concepţie produs şi proces, cât şi a informaţiilor, datelor, resurselor umane şi materiale necesare
îndeplinirii lor.
c) Cercetarea activităţilor elementare pentru proces
In urma analizării situaţiei existente în întreprindere avem la dispoziţie lista rezultatelor (atributelor
probabile). Din păcate, nu este sigur că fiecare rezultat din această listă are un nivel de detaliu suficient
pentru ca el să constituie fructul unei activităţi elementare. Principiul demersului de cercetare se
bazează pe o clasificare a diagramelor cauze-efect stabilite în trei configuraţii (figura 2.24):
 dacă structura corespunde configuraţiei 1 (figura 2.24 a), execuţia activităţilor elementare este
posibilă, căci ea nu depinde de nici un invariant document;
 dacă se întâlneşte configuraţia 2 (figura 2.24 b), activitatea elementară este de asemenea
posibilă, căci ea este legată de cunoaşterea unui atribut aparţinând listei iniţiale;
 dimpotrivă, dacă se întâlneşte configuraţia 3 (figura 2.24 c), execuţia activităţii este imposibilă,
atributul de care ea depinde neaparţinând listei cunoscute.
Fiecare atribut fiind rezultatul unei activităţi elementare, trebuie găsită această activitate.
Pentru aceasta se creează o nouă activitate, al cărei rezultat este atributul respectiv, introducându-se
astfel un nivel de detaliu suplimentar.

Dacă se obţine configuraţia 1 sau 2, noua activitate este într-adevăr o activitate elementară, în
caz contrar se reîncepe operaţia, până la obţinerea activităţilor elementare necesare. Dacă prin
configuraţia 3 apar mai multe atribute necunoscute procedura trebuie aplicată fiecăruia, până la
obţinerea activităţilor elementare necesare.

4.5. Macheta informatică de concepţie integrată şi simultană

a) Mediul de dezvoltare
Lipsurile metodelor actuale de ordonanţare fac necesară cercetarea şi utilizarea unui nou mijloc
care să permită paralelizarea activităţilor de concepţie produs şi proces. Acest mijloc trebuie să poată să
întrepătrundă diferitele activităţi elementare de concepţie, luând în considerare diverşi parametri, cum
ar fi resursele umane şi materiale, cât şi noţiunea de timp.
Mediul de dezvoltare adecvat este un sistem expert de modelare şi tratare a cunoştinţelor bazat pe o
metodologie cognitivă orientată pe obiecte. Este vorba de un sistem de propagare de constrângeri care
se comportă ca un rezolvitor de ecuaţii logice. Cunoştinţele sunt reprezentate sub formă de constrângeri
care leagă diferitele date între ele. Structura acestui sistem expert în X este reprezentată în figura 2.25.
Modelul cognitiv este un concept metodologic care suportă programul. Acest model defineşte
în mod clar problema. El permite stabilirea unui vocabular comun între experţii acestui proiect.
Totodată, el reprezintă relaţiile existente între diferitele clase utilizate, problema fiind studiată prin
modelare orientată pe obiecte. Tipurile de clase din care este compus modelul cognitiv sunt: clase
fundamentale, clase enumerate, clase compuse, superclase.
Baza de obiecte conţine un ansamblu de obiecte. Fiecare obiect este în fapt o instanţă a fiecărei
clase definite în model. Un obiect este caracterizat prin atributele sale.
Motorul de inferenţă este un algoritm de simulare a comportamentului uman
Baza de cunoştinţe regrupează ansamblul cunoştinţelor care concură la paralelizare. Acestea sunt de
fapt reguli care conţin restricţii de utilizare.
Baza de meta-cunoştinţe conţine cunoştinţe despre cunoştinţe. Acestea sunt reguli care
acţionează în mod direct asupra bazei de cunoştinţe.
b) Demersul metodei de concepţie
Documentele care descriu activităţile elementare de concepţie servesc pentru stabilirea unui model
care permite uniformizarea informaţiilor provenind fie de la produs, fie de la proces. Acest model se
bazează pe diagramele cauze-efect.
După descompunerea în diferite
clase a diagramelor cauze-efect
se stabileşte un al doilea model,
numit model cognitiv. Acest
model este parte integrantă a
aplicaţiei expert a programului.
El este însoţit de o bază de
cunoştinţe, adică reguli sau
constrângeri care determină
paralelizarea. Modelul cognitiv
este scris sub un fişier ASCII,
lectura sa fiind greoaie. Pentru a
răspunde la aceasta problemă,
programul trebuie să conţină un
mijloc de reprezentare grafică
sub formă arborescentă, care
permite vizualizarea diferitelor
clase ale modelului, arătând totodată relaţiile lor. Aceasta uşurează înţelegerea, comunicarea şi punerea
la punct a modelului.
Evoluţia diferitelor modele în vederea stabilirii machetei informatice de realizare a paralelizării
activităţilor de concepţie produs şi proces într-un context de inginerie simultană este prezentată în
figura 2.26.