TEMA 5.

TEORIA PRODUCŢIEI
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

1. Definirea producţiei. Factorii de producţie şi clasificarea lor

2. Funcţiile de producţie şi tipurile acestora
3. Productivitatea (randamentul) factorilor de producţie. Produsul total, mediu şi marginal
al factorilor de producţie
4. Izocuante. Harta izocuantelor. Substituibilitatea factorilor de producţie
5. Extinderea la scară a producţiei. Avantajele producţiei la scară mare. Randamentele de
scară
1. Definirea producţiei. Factorii de producţie şi clasificarea lor
Obiectivul principal care justifică crearea şi activitatea firmelor îl constituie producţia.
Firmele organizează şi realizează producția în scopul obţinerii de profit şi satisfacerii anumitor
necesități ale consumatorilor sau ale altor firme.

Noțiunea “producţie” se utilizează având două sensuri diferite:

a) ca proces;
b) ca rezultat al unui proces.

Microeconomia examinează producția ca un proces de transformare a unor bunuri în alte

bunuri. Ca urmare, se modifică volumul, componența și structura buburilor, crește utilitatea
acestora. Astfel de modificări trebuie examinate în situații economice concrete.

Producţia, ca proces, reprezintă un ansamblu de operaţiuni sau activităţi de utilizare şi

transformare, prin intermediul forţei de muncă şi mijloacelor de muncă, a bunurilor materiale şi
serviciilor existente în alte bunuri materiale şi servicii.

Schema generală a oricărui proces de producţie poate fi reprezentată astfel:

Factori de producţie PROCES Produse

DE PRODUCŢIE
intrări ieșiri

PIAŢA

1
 Analiza microeconomică a producției se bazează pe așa numitul principiu al “cutiei negre”.
Ea renunță la cunoașterea structurii interne a procesului de producție, stabilind doar corelațiile
existente între intrări și ieșiri (între cantitățile consumate ale factorilor de producție și cantitatea
de produse obținute).

Bunurile supuse transformărilor pot fi rezultatul proceselor de producţie ale altor firme sau
pot proveni direct din natură în stare brută. Toate “intrările” de bunuri utilizate în procesul de
producţie se încadrează în categoria factorilor de producţie. Factorii de producţie cuprind
elementele de “intrare” (materii prime, materiale, semifabricate, utilaje, echipamente, forţă de
muncă, progresul tehnic, resursele informaţionale, abilitățile manageriale etc.) care sunt
combinate în anumite proporţii, conform tehnologiilor prestatabilite, pentru a obţine bunuri
materiale şi servicii. Acestea din urmă reprezintă “ieşirile” proceselor de producție.

Producţia, ca rezultat al unui proces, desemnează totalitatea bunurilor materiale şi serviciilor

rezultate din procesele de producţie şi care sunt destinate consumului productiv sau neproductiv.

Microeconomia aplică ambele sensuri ale noţiunii “producţie”, fiind preocupată de

identificarea posibilităților de minimizare a costurilor cu care poate fi obţinut un anumit volum al
producţiei.

Factorii de producţie reprezintă totalitatea elementelor (intrărilor) utilizate în procesul de

producţie şi care contribuie la obţinerea bunurilor materiale şi serviciilor (ieșirilor).

Factorii de producţie pot fi divizați în două categorii mari:

 factori de producție tradiţionali, din care fac parte munca, natura (pământul) şi capitalul;
 neofactori, care includ abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile, informaţiile etc.
Munca şi natura sunt factori primari (originari sau primordiali), întrucât reprezintă punctul
de plecare al oricărei activităţi economice. Ei au fost predominanţi în prima parte a civilizaţiei
umane - civilizaţia producţiei agricole. Treptat, însă, s-a impus factorul capital considerat ca
factor derivat, care fiind utilizat într-o activitate de producţie ulterioară permite creşterea
producţiei. Ulterior, sub impactul progresului tehnic, a crescut importanța neofactorilor.

Factorul munca reprezintă totalitatea resurselor umane (fizice şi intelectuale) utilizate

efectiv în producţia de bunuri economice.

2
 Munca este factorul determinant şi activ al producţiei, care antrenează ceilalţi factori în
vederea obţinerii de bunuri materiale şi servicii, fiind utilizat în toate genurile de activitate
economică.

Factorul natură (factorul natural al producţiei) include toate resursele naturale disponibile
la un moment dat şi care pot fi utilizate la producerea bunurilor materiale şi serviciilor.

Fiind un factor primar, natura constituie forţa motric necesară pentru dezvoltarea producţiei
de bunuri materiale şi servicii. Evident, activitatea economica umană este dependentă de mediul
natural, de condiţiile naturale înconjurătoare.

Factorul capital reprezintă ansamblul bunurilor sau mijloacelor de productie care se

utilizează în activitatea economică pentru producerea altor bunuri materiale şi servicii destinate
vânzării.

Este vorba despre clădiri, echipamente, utilaje, mijloace de transport, materii prime,
materiale, semifabricate, combustibil, etc. Acestea, în combinare cu ceilalţi factori de producţie,
condiţionează producerea noilor bunuri solicitate de către cconsumatori sau de către firme.
Capitalul este o componentă de bază a avuţiei oricărei firme şi a avuţiei naţionale.
În sensul menționat, capitalul poate fi considerat capital real şi nu se va confunda cu
capitalul bănesc sau financiar.

În funcţie de comportamentul său în procesul de producţie şi de modul în care se consumă în

acest proces, capitalul include două componente: capitalul fix şi capitalul circulant.
Capitalul fix reprezintă partea capitalului care participă la mai multe cicluri (acte) de
producţie, se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare. El se formează din
clădiri, echipamente, utilaje, mijloace de transport.
Capitalul circulant include bunurile care participă la un singur ciclu de fabricaţie, se
consumă integral şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie. El se constituie din materii
prime şi materiale, combustibil, energie, apă, semifabricate.

Neofactorii reprezintă factorii de producţie care acţionează prin intermediul şi împreună cu

factorii “clasici”, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele. Ei asigură procesului productiv
performanţe tehnice şi calitative superioare. În această categorie se includ progresul tehnico-
ştiinţific, tenhologiile noi, informaţiile, abilitatea întreprinzătorului etc.

3
 Pentru a stabili legitățile generale de utilizare a factorilor de producție este necesară
gruparea acestora, pornind de la proprietățile comune ale diferitor factori. Gruparea (clasificarea)
factorilor de producție poate fi efectuată în baza diferitor criterii, mai importante prezentându-se
următoarele:
 originea factorilor de producție:
- primari, proveniți direct din natură;
- intermediari, rezultați din alte procese de producție;

 caracterul factorilor de producție:

- subiectivi, concretizați în forța de muncă, cunoștințe, deprinderi profesionale etc.;
- obiectivi, cum sunt mijloacele de muncă, elementele naturii, energia etc.;

 natura factorilor de producție:

- tehnici;
- economici;
- politici;
- sociali etc.;

 modul de acțiune:
- direcți, cum ar fi materiile prime, instrumentele de muncă etc.;
- indirecți, drept exemplu servind calificarea, progresul tehnic etc. Aceștia acționează prin
intermediul altor factori;

 posibilitățile de modificare a cantităților utilizate ale factorilor:

- ficși, volumul cărora nu poate fi modificat într-un interval limitat de timp pentru a adapta
oferta la cererea modificată (pământul, clădirile etc.);
- variabili, volumul cărora poate fi modificat fără careva dificultăți esențiale (materiile
prime, forța de muncă etc.).
Evident, caracterul fix sau variabil al factorilor de producție depinde de intervalul de
timp în limita căruia se dorește modificarea cantității utilizate;

 posibilitățile de divizare a factorilor de producție:

- divizibili (energia electrică, apa etc.);
- indivizibili (utilajele);

 domeniul de utilizare a factorilor de producție:

- comuni, care pot fi utilizați în mai multe procese de producție (energia electrică);
- specifici, care pot fi utilizați numai în anumite procese de producție (pământul, anumite
tipuri de materiale);

 posibilitățile de înlocuire a factorilor de producție:

- substituibili;
- nesubstituibili, inclusiv complementari.
4
 modul de participare la procesul de producție:
- consumabili, care în procesul de producție se transformă imtegral în produse;
- de stoc, care participă la mai multe procese de producție.

De regulă, analiza microeconomică sistematizează și grupează factorii de producție în două

categorii:
- factorul-muncă (L);
- factorul-capital (K).
Presupunerea că firmele utilizează în activitatea lor doar doi factori de producție permite
aplicarea analizei frafice. În situații concrete, însă, în funcție de sarcinile cercetărilor,
componența factorilor de producție analizați poate fi diferită.

Evident, factorii de producţie se află într-o anumită interdependenţă. Acţiunea lor

determină particularităţile activităţilor economice şi dimensionează aspectele ei cantitative,
structurale şi calitative.
Factorii de producţie sunt limitaţi din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Unica
posibilitate reală de a asigura satisfacerea la maximum a nevoilor umane este utilizarea lor cât
mai eficientă.

Pentru a produce bunuri/a presta servicii şi a obţine profit firmele combină factorii de
producţie. Combinarea factorilor de producţie reprezintă o operaţiune tehnico-economică de
unire a factorilor de producţie și se realizează în orice activitate economică. Ea depinde de
particularitățile activităţii desfăşurate, condiţiile tehnice de producţie, nevoile de bunuri şi
servicii în domeniul respectiv, abilitatea întreprinzătorului, managementul şi marketingul
activităţii etc. În combinarea factorilor de producție firmele trebuie să ţină cont de posibilităţile
de modificare a cantităţilor utilizate ale acestora.

Calea extensiva de crestere a volumului productiei presupune majorarea cantităților

factorilor de productie utilizati, iar calea intensiva presupune cresterea randamentului
(productivitatii) utilizarii factorilor de productie.

2. Funcţiile de producţie şi tipurile acestora

Fiecare proces de producţie necesită o anumită combinare a factorilor de producţie.
Interacțiunea factorilor de producție în procesul utilizării lor este descrisă printr-o relație numită
funcție de producție.

Funcţia de producţie permite determinarea cantității maxime de produse (Q) care poate fi
obținută din fiecare combinație a factorilor de producție, într-o anumită perioadă de timp, în
condițiile tehnologiei disponibile. Totodată, o astfel de funcție permite determinarea costurilor
minime cu care poate fi obținut orice volum dat al producției.

5
 În formă generală funcţia de producţiepoate fi prezentată astfel:

Q = f (X1, X2, X3 …Xn)

unde:
Q – volumul producţiei (cantitatea de produse);
Xi – cantitățile factorilor de producţie utilizaţi.

În cazul modelului bifactorial al producţiei, funcţia respectivă se prezintă ca o relaţie сu doi

factori:

Q  f (L, K)
unde:
L – cantitatea factorului muncă;
K – cantitatea factorului capital.

Funcțiilor de producție le sunt caracteristice anumite proprietăți, denumite și principii

(postulate) fundamentale ale teoriei producției:

 Orice funcție de producție corespunde anumitor condiții naturale, tehnice, tehnologice,

organizatorice și de calificare, țănându-se cont de cantitatea și calitatea factorilor de
producție, de intensitatea utilizării lor. Modificarea condițiilor de desfășurare a procesului de
producție se va reflecta într-o nouă funcție de producție. Astfel, perfecționarea tehnologiei de
fabricare va permite obținerea din aceleași cantități ale factorilora unui volum mai mare al
producției, fapt ce se va reflecta într-o altă funcție de producție;

 Posibilitățile de creștere a volumului producției prin majorarea cantității utilizate a unui

factor (în aceleași condiții) sunt limitate;

 În procesul de producție factorii se completează reciproc, dar fără a admite reducerea

volumului producției este posibilă și o anumită substituibilitate a acestora;

 Într-o perioadă îndelungată de timp modificările în utilizarea factorilor de producție sunt mai
elastice decât într-o perioadă de timp scurtă.

În acest context vom deosebi două perioade care, însa, nu pot fi asociate unei perioade
calendaristice.
Perioada scurtă a producției (short run sau SR) – este perioada în care cel puţin un factor de
producţie nu se modifică, este constant/fix. Drept exemple de factori care nu pot fi modificaţi pot
fi considerate clădirile, echipamentele, instalaţiile, tehnologiile etc. Astfel, creșterea producţiei în
perioada scurtă poate fi realizată prin majorarea timpului de lucru al personalului, a cantităţilor
utilizate de materii prime și materiale etc. În acest caz, evident, posibilitățile de majorare a
volumului producției sunt limitate.
6
 Perioada lungă a producției (long run sau LR) – este perioada în care firma modifică
cantitățile utilizate ale tuturor factorilor de productie, toți aceștia fiind variabili. În acest caz
posibilitățile de majorare a volumului producției sunt practic nelimitate.

Analiza microeconomică a producției operează cu mai multe tipuri ale funcţiilor de

producţie. Cele mai reprezentative sunt funcţia de producţie liniară, funcţia de tip Cobb-Douglas
și funcţia de tip Walras-Leontief.

a) Funcţia de producţie liniară

Această funcţie de producţie corespunde situației în care factorii de producţie sunt perfect
substituibili, având următoarea formă:

Q = .L +  K + C,
unde:  şi  - coeficienţi;
C – constantă, poate fi egală cu 0.

Practic, astfel de funcții admit posibilitatea obținerii unui volum dat al producției prin
utilizarea doar a unui singur factor de producție. Producțiile monofactoriale, însă, sunt mai mult
o presupunere și nu se întâlnesc în economia reală.

b) Funcţia de producţie tip Cobb-Douglas

Funcţiile de acest tip descriu situația în care factorii de producţie interacționează, sunt
interdependeți, dar nu există o anumită proporție de utilizare a lor. Este posibilă o
substituibilitate parţială a factorilor de producţie în procesul utilizării lor.
Forma generală a funcţiei de producţie Cobb-Douglas este următoare:

Q = A· L α· K β

unde:
Q – volumul producţiei;
A – parametrul pozitiv de eficienţă. Arată proprția creșterii volumului producției peste
creșterea determinată de creșterea consumului factorilor de producție;
L – cantitatea factorului muncă;
K – cantitatea factorului capital;
 şi  - coeficienţii elasticității producţiei în raport cu fiecare din factorii de producţie
utilizaţi. Astfel, coeficientul  exprimă creşterea procentuală a volumului producţiei
rezultată din creşterea cu 1% a cantității factorului muncă. Similar, coeficientul 
exprimă creşterea procentuală a volumului producţiei rezultată din creşterea cu 1% a
cantității factorului capital.

7
 Suma coeficienților  și  are o anumită semnificație economică la care vom reveni în
ultima întrebare din această temă.

c) Funcţia de producţie tip Walras-Leontief

Funcţia dată ilustrează complementaritatea factorilor de producţie (sutuația în care aceștia

sunt strict complementari). În așa caz nici unul din factori nu poate fi folosit eficient, dacă nu se
respectă o anumită proporţie, bine definită, de utilizare a lor.
Forma generală a funcției de acest tip este următoare:

Q = min ( K,  L),
unde:  şi  - coeficienţi (semnificația lor este alta, decât cea din funcţia de producţie Cobb-
Douglas).
Proporția (raportul) în care urmează a fi utilizați factorii de producție se determină astfel:

din  K =  L rezultă că K / L =  /..

În cazul în care coeficienţii  şi  sunt egali, cei doi factori de producție urmează a fi
utilizați în cantități egale. Respectiv, factorul disponibil într-o cantitate mai mică va determina
volumul producției care poate fi obținut.
Într-o altă variantă funcția dată are următoarea formă:

Q = min ( , ),

unde: a și b – parametri care exprimă consumul de muncă şi, respectiv, de capital pe unitatea de
produs.
Fiecare din cele două rapoarte determină volumul producției care poate fi obținut din
utilizarea cantității disponibile a factorului respectiv. Dacă, de exemplu, volumul producției
obținut din utilizarea factorului capital este mai mic decât cel obținut din utilizarea factorului
muncă, volumul efectiv al producției va fi determinat de cantitatea disponibilă a factorului
capital.
Graficele funcțiilor de producție descrise se prezintă ca în modelele de mai jos (respectiv,
a) funcţia de producţie liniară, b) funcţia de producţie tip Cobb-Douglas, c) funcţia de producţie
tip Walras-Leontief):

K K K

a) L b) L c) L

8
 Funcțiile de producție, în afară de forma matematică și grafică, pot fi prezentate și în formă
de tabel. Acesta determină volumul maxim al producţiei care poate fi obţinut din fiecare
combinație (îmbinare) a factorilor:

Cantitatea utilizată a Cantitatea utilizată a factorului-capital, K

factorului-muncă, L
K1 K2 … Km

L1

L2

Ln

3. Productivitatea (randamentul) factorilor de producţie. Produsul total, mediu şi

marginal al factorilor de producţie

Randamentul caracterizează eficiența utilizării factorilor de producție. Analiza acestuia este

deosebit de importantă în cadrul perioadei scurte a producției, când unii factori de producție sunt
ficși și cantitățile lor nu pot fi modificate. După cum am menționat anterior, în aceste condiţii
posibilitățile de majorare a volumului producției sunt limitate. Practic, firma poate spori
producţia prin utilizarea unei cantități mai mari a factorului variabil. Astfel, pe termen scurt
creşterea producţiei se poate obţine, de exemplu, prin majorarea timpului de lucru sau a cantităţii
de materii prime, în condiţiile utilizării aceloraşi clădiri şi echipamente.

Pentru a decide ce cantitate a factorului variabil să utilizeze şi ce volum al producției să

producă, firma trebuie să cunoască cum se modifică volumul producţiei în funcţie de cantitatea
consumată a factorului variabil. În așa caz alegerea variantei de organizare a producției se
bazează pe următori indicatorilori ce caracterizează randamentul factorial (a fiecărui factor de
producșie în parte): produsul total al factorului, produsul mediu al factorului şi produsul
marginal al factorului.

Produsul total al factorului de producţie (TP sau Q) reprezintă volumul total al producţiei
care poate fi obţinut dintr-o animută cantitate a factorului variabil, în condiţiile în care cantitățile
tuturor celorlalţi factori de producţie rămân neschimbate. Dacă vom porni de la funcția de
producție Q  f (L, K) și vom considera factorul capital ca fix, atunci produsul total al factorului
muncă va fi QL  f (L, K0), unde K0 este cantitatea fixă a factorului capital. Evident, produsul
total al factorului muncă poate fi diferit în funcție de cantitatea utilizată a factorului capital. O
astfel de concluzie rezultă și din tabelul prezentat mai sus, chiar dacă acesta nu este completat cu
date concrete.

9
 Produsul mediu al factorului de producţie (AP – average product) este expresia raportului
dintre produsul total şi cantitatea utilizată din factorul respectiv. Acesta arată câte unităţi de
produse revin la o unitate a factorului utilizat. De exemplu, pentru factorul munca produsul
mediu poate fi determinat astfel:
APL = Q / L
unde:
APL - produsul mediu al muncii;
Q – produsul total al muncii;
L – cantitatea utilizată a factorului muncă.

Produsul marginal al factorului de producţie (MP) reprezintă producţia suplimentară

obţinută în rezultatul majorării cu o unitate a cantității factorului respectiv, ceilalţi factori de
producţie rămânând neschimbați. Altfel spus, acesta exprimă modificarea produsului total în
cazul majorării cu o unitate a cantității factorului variabil. El poate fi determinat prin raportarea
modificării produsului total la modificarea cantităţii factorului utilizat sau ca derivata parţială a
funcţiei de producţie în raport cu factorul respectiv (în cazul de față, cu factorul muncă):

MPL = ∆Q /ΔL = ∂Q / ∂L,

unde:
MPL - produsul marginal al muncii;
∆Q - modificarea produsului total;
ΔL- modificarea cantității factorului muncă;
∂Q / ∂L - derivata parţială a funcţiei de producţie în raport cu factorul muncă.
Indicatorii AP și MP caracterizează productivitatea factorului: AP – productivitatea medie
a tuturor unutăților factorului de producție, iar MP – productivitatea ultimei unități a factorului
implicate în procesul de producție.
În figura care urmează pot fi observate evoluţiile produsului total, produsului mediu şi
produsului marginal în cazul modificării cantității utilizate a factorului de producție variabil,
precum și corelaţiile dintre indicatorii menționați. Principalele concluzii care rezultă din figura
dată constau în următoarele:
 odată cu creșterea cantității utilzate a factorului de producție variabil prosusul total creşte
continuu, în ritmuri diferite, mai întâi crescătoare, apoi descrescătoare, după care începe să
scadă. Curba MPL intersectează axa abciselor (MPL = 0) în punctul în care produsul total
înregistrează valoare maximă;
 produsul marginal al muncii creşte pe intervalul în care producţia totală creşte în ritm
crescător, atinge maximul, după care scade;
 produsul mediu al muncii creşte, atinge nivelul maxim, apoi scade. Curba AP L se
intersectează cu curba MPL în punctul său maxim, după care începe să scadă, fiind superioară
curbei MPL;
 între produsul marginal și cel mediu se manifestă următoarele corelații importante:
- atunci când MPL > APL produsul mediu al muncii creşte;
- atunci când MPL < APL produsul mediu al muncii se reduce;
- atunci când MPL = APL produsul mediu al muncii atinge nivelul maxim.

10
 C
TP
36 Q (a)

30
B

A
20

Zona II
10 Zona I
Zona III

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 L

(b)
APL, MPL

B'
6

4 APL
MPL
2

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 L

11
 Curba produsului mediu poate fi construită în baza curbei produsului total, ținând cont de
interpretarea geometrică a indicatorului AP = Q / L. Acesta poate fi determinat prin măsurarea
pantei razei care unește originea sistemului de axe cu punctul respectiv al curbei produsului total.
În orice punct al curbei panta razei este egală cu Q / L sau cu produsul mediu al factorului de
producție. Construind mai multe raze și măsurând panta acestora vom concluziona că AP mai
întâi crește, atinge valoare maximă, apoi descrește.

Curba produsului marginal de asemenea poate fi construită în baza curbei produsului total,
ținând cont de interpretarea geometrică a indicatorului MP = ∆Q / ∆L. Acesta poate fi determinat
prin măsurarea pantei tangentei duse la punctul respectiv al curbei produsului total. În orice
punct al curbei panta tangentei este egală cu ∆Q / ∆L sau cu produsul marginal al factorului de
producție. Construind mai multe tangente și măsurând panta acestora vom concluziona că MP
mai întâi crește, atinge valoare maximă, apoi descrește. Dar spre deosebire de produsul mediu cel
marginal poate înregistra și valori negative.

Tendinţa de reducere a produsului marginal al muncii (sau a produsului marginal a altor

factori), prezentă în majoritatea proceselor de producţie, este expresia Legii productivităţii
marginale descrescânde, care exprimă relaţiile dintre factorul variabil utilizat (în cazul nostru –
munca) şi producţia realizată.

Legea productivităţii marginale descrescânde afirmă că în cazul utilizării unităţilor

suplimentare ale factorului variabil (ceilalţi factori de producție rămânând neschimbaţi)
produsul marginal al acestuia creşte până la un anumit punct, apoi descreşte.

4. Izocuante. Harta izocuantelor. Substituibilitatea factorilor de producţie

Într-o perioadă lungă a producției toţi factorii de producţie pot fi modificaţi atât cantitativ,
cât şi calitativ. În această situaţie, un anumit nivel al producţiei poate fi realizat prin combinarea
în proporţii diferite a factorilor de producție. Combinarea factorilor de producţie presupune nu
doar îmbinarea, dar şi substituirea lor.

Diversele combinări şi substituiri ale factorilor de producţie care permit obţinerea aceluiaşi
volum al producţiei pot fi reprezentate grafic prin izocuantă (curba de izoprodus sau curba de
indiferență a producătorului).

12
 K

A
K3

B
K2

C
Q
K1

0 L3 L2 L1 L

Izocuanta reflectă toate combinaţiile posibile ale factorilor de producție care pot fi utilizate
pentru a obţine acelaşi volum al producţiei. Ea denotă existența mai multor variante alternative
de producere a unui anumit volun al producției.

Asemenea funcţiei de producţie, izocuantele relevă combinările tehnice eficiente a

factorilor de producţie utilizaţi pentru producerea unei cantităţi date dintr-un anumit bun. Altfel
spus, acelaşi volum de producţie poate fi obţinut utilizând mai multă muncă şi mai puţin capital
sau, invers, mai puţină muncă şi mai mult capital.

Totalitatea izocuantelor care pot fi înscrise în sistemul axelor de coordonate formează

harta izocuantelor.

Harta izocuantelor este o totalitate de izocuante care permite determinarea volumului

maxim al producției care poate fi obținut din orice combinaţie a factorilor de producţie.

13
 K

Q4

Q3
Q2

Q1

0 L

Izocuantelor le sunt caracteristice anumite particularităţi:

a) fiecărei izocuante îi corespunde un volum dat al producţiei. Trecerea de la o izocuantă mai
joasă la una mai înaltă (de la o producţie mai mică la una mai mare) este posibilă prin
majorarea cantității factorilor;
b) izocuantele au pantă descrescătoare, reducerea cantităţii unui factor implicând majorarea
cantităţii utilizate a celuilalt factor. Astfel, în scopul menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei,
cei doi factori se pot substitui reciproc;
c) izocuantele, de regulă, sunt convexe faţă de originea sistemului de axe, o astfel de formă
fiind determinată de acţiunea legii productivităţii marginale descrescânde;
d) izocuantele aceluiași producător nu se pot intersecta;
e) cu cât izocuanta este mai îndepărtată de originea sistemului de axe cu atât ea reflectă un
volum mai mare al producţiei. Altfel spus, în modelul grafic de mai sus Q4 > Q3 > Q2 > Q1.

În afară de izocuantele convexe şi continue prezentate mai sus, există şi alte tipuri ale
acestora: liniare, tip Leontief, cotite (a se vedea modelul grafic de mai jos).

Izocuantele liniare sunt specifice producţiei cu factori perfect substituibili, când volumul dat
al producţiei poate fi obţinut și prin utilizarea numai a unui singur factor de producţie. În general,
această ipoteză are un caracter exclusiv teoretic. În practică obţinerea unei producţii utilizând
doar un singur factor de producţie este rar întâlnită.

Izocuantele tip Leontief sunt specifice proceselor de producţie cu factori strict

complementari, în cazul cărora substituibilitatea nu este posibilă. Factorii de producție urmează a
fi utilizaţi în proporţii fixe. Majorarea cantității utilizate doar a unui factor (muncă sau capital)
nu va determina creșterea producţiei.

14
 K (a) K
(b)
A

Q0

Q0
E

0 B L 0 L

K (c)

E1

E2
111
12 Q0
E3

0 L

Analiza izocuantelor permite stabilirea posibilităților de substituire a factorilor de producție

în procesul utilizării lor. Astfel de posibilități se exprimă prin rata marginală de substituţie
tehnologică a factorilor de producție.

Rata marginală de substituţie tehnologică (MRTS) a doi factori de producţie determină

cantitatea suplimentară a unui factor care poate compensa reducerea cu o unitate a celuilalt
factor, astfel încât volumul producţiei să rămână neschimbat. În caz particular, rata marginală de
substituţie tehnologică a capitalului prin muncă (MRTSLK) determină cantitatea factorului capital
care poate fi înlocuită printr-o unitate a factorului muncă fără a cauza creșterea sau reducerea
volumului producției.

15
 MRTS este similară ratei marginale de substituire a bunurilor (MRS), examinată în teoria
comportării consumatorului, și poate fi calculată ca raportul dintre modificarea cantității
factorului care se substutuie (capitalul) și modificarea cantității factorului care substutuie
(munca):

MRTSLK = cu condiția că Q = const,

unde:
ΔK – modificarea cantității factorului capital;
ΔL – modificarea cantităţii factorului muncă.

În fiecare punct al izocuantei MRTS este egală cu panta tangentei duse la punctul respectiv.
Deplasându-ne spre zona inferioară a izocuantei, vom consta o creştere a numărului de unităţi
suplimentare de muncă necesare pentru înlocuirea unităţii de capital la care se renunţă, astfel
încât producţia să rămână neschimbată. Altfel spus, fiecare unitate suplimentară a factorului
muncă înlocuieşte o cantitate din ce în ce mai mică a factorului capital. Ca urmare, în cazul
izocuantelor convexe, MRTS se reduce la deplasarea pe acestea de sus în jos (de la stânga la
dreapta).

Raportul ΔK/ΔL, iar prin urmare și MRTS, depinde de produsul marginal al muncii (MPL) şi
cel al capitalului (MPK). Pentru a explica acest lucru, să presupunem că pentru a menţine nivelul
producţiei neschimbat cantitatea de muncă creşte cu (∆L), iar cantitatea de capital se reduce cu (-
∆K). Sporul producţiei în rezultatul creşterii cantităţii de muncă cu ΔL unităţi şi pierderea de
producţie cauzată de reducerea cantităţii de capital cu (-∆K) unităţi se pot determina după
relaţiile:
ΔQ = MPL ∙ ∆L
ΔQ = MPK ∙ ∆K.
Întrucât de-a lungul izocuantei producţia este constantă, variaţia volumului total al
producţiei va fi egală cu zero. Prin urmare:
ΔQ = 0
și atunci:
(MPL)(∆L) + (MPK)(∆K) = 0.
De aici rezultă că:
MRTS = MPL / MPK = - ∆K / ∆L.

Relaţia dată indică, că de-a lungul izocuantei substituirea continuă a capitalului prin
muncă, în procesul de producţie, va determina creşterea MPK şi micşorarea MPL, în rezultatul
acestor modificări MRTS se va reduce, izocuanta devenind mai plană. Reducerea MRTS
confirmă faptul că eficienţa utilizării oricărui factor de producţie este limitată.

16
 În situaţia în care substituibilitatea factorilor este perfectă și izocuanta are forma unei
drepte, MRTS este constantă în toate punctele izocuantei.

În cazul când cei doi factori de producție sunt strict complementari și izocuanta are forma de
unghi drept, MRTS = 0 (substituitatea factorilor este exclusă).

5. Extinderea la scară a producţiei. Avantajele producţiei la scară mare. Randamentele de

scară

Într-o perioadă lungă a producției, creşterea producţiei poate fi realizată în condiţiile în care
toţi factorii de producţie sunt variabili. Analiza combinării şi substituirii factorilor de producţie
în așa caz necesită luarea în consideraţie nu numai a randamentelor factoriale (a fiecărui factor în
parte), ci şi a randamentelor de scară (globale) ca urmare a modificării dimensiunilor
întreprinderii, a tehnologiilor de fabricaţie etc.

În cazul analizei randamentelor de scară accentul se pune pe consecinţele creşterii

simultane și proprționale a cantităților tuturor factorilor de producţie, pe când în cazul
randamentelor factoriale - pe influențele, asupra producţiei, ale variaţiei cantităţii utilizate dintr-
un singur factor de producţie.

Randamentele la scară indică variaţia producţiei în urma creşterii cantităţilor factorilor de

producţie utilizaţi simultan și în aceeaşi proporţie.

În dependență de modificarea producţiei rezultate în urma modificării în aceeaşi proporţie a

cantităților factorilor de producţie, randamentele (sau efectele) de scară pot fi: constante,
crescătoare şi descrescătoare.
Fie funcţia de producţie iniţială:
Q0 = f(L, K)

şi se înregistrează o creştere a cantităţilor factorilor utilizaţi. Respectiv, cantitățile ambilor factori

cresc de h ori (h > 1) și funcţia de producţie devine:

Q1 = f(hL, hK).

17
 Dacă în urma creşterii de h ori a factorilor de producţie, producţia creşte tot de h ori (Q1 =
hQ0), atunci randamentele de scară sunt constante.
Dacă în urma creşterii de h ori a factorilor de producţie, producţia creşte mai mult decât de h
ori (Q1 > hQ0), atunci randamentele de scară sunt crescătoare.
Randamentele la scară crescătoare sunt rezultatul creşterii productivităţii factorilor de
producţie, ca urmare a specializării şi diviziunii muncii. Aceasta este situaţia economiilor de
scară, avută în vedere de întreprinzători atunci când extind scara producţiei. O producţie mai
mare permite utilizarea unor tehnologii eficiente, de mare randament, utilizarea mai bună a
personalului, dar şi condiţii de creditare avantajoase, respectarea termenelor de livrare şi chiar
reduceri de preţ în cazul achiziţionării unor cantităţi mari de factori de producţie. În aceste
condiţii se creează economii interne la scară care sunt un rezultat al micşorării costurilor pe
unitatea de produs.
Dacă în urma creşterii de h ori a factorilor de producţie, producţia creşte mai puţin de h ori
(Q1 < hQ0), atunci randamentele la scară sunt descrescătoare.
Randamentele descrescătoare, de regulă, sunt legate cu posibilităţile limitate de gestiune a
întreprinderilor mari. Dimensiunile mari ale întreprinderii creează anumite dificultăţi în
cunoaşterea tuturor parametrilor care condiţionează adoptarea deciziilor şi controlarea tuturor
subdiviziunilor. Complexitatea coordonării procesului de producţie şi a schimbului de informaţie
între nivelurile ierarhice de asemenea poate conduce la apariţia efectului descrescător al
randamentului. Toate acestea caracterizează dezeconomiile de scară, deoarece producţia creşte
mai puţin decât consumul factorilor utilizaţi, iar costurile medii pe termen lung în consecinţă vor
creşte.
Între randamentele la scară crescătoare şi cele descrescătoare poate exista o zonă în care
modificarea scării producţiei nu afectează costurile medii. Randamentele de scară sunt în acest
caz constante. Randamentele de scară constante sunt specifice producţiilor unde factorii sunt
omogeni (în sens tehnic) şi cantitatea lor poate fi modificată proporţional. În asemenea producţii
sporirea cantităţii de producţie poate fi atinsă prin creşterea multiplă a cantităților tuturor
factorilor de producţie utilizaţi, însă costurile pe unitatea de produs vor rămâne aceleaşi.

Randamentele de scară sunt ilustrate grafic în figurile de mai jos (izocuantele punctate
corespund volumului efectiv al producției). Razele duse din originea axelor de coordonate sunt
numite linii de extindere la scară a producţiei. Ele trec prin izocuantele care indică cantităţile de

18
producţie – Q, 2Q, 3Q etc. Liniile de extindere la scară a producţiei caracterizează posibilităţile
tehnice de sporire a producţiei.

19
K

3K c
Q3 = 3Q0 Randamente la scară constante
2K b
Q1 =2Q0
K a
Q0

0 L 2L 3L L
K

c
Randamente la scară descrescătoare
Q3 = 3Q0

2K Q1 =2Q0

K a
Q0

0 L 2L L

K Randamente la scară crescătoare

2K bb b Q3 = 3Q0

K a
Q1 =2Q0
Q0

0 L 2L L

20
 Randamentul de scară înregistrat în situații concrete depinde de funcția care descrie procesul
de producție respectiv. Astfel, în cazul funcției de producție de tip Cobb-Douglas caracterul
randamentului depinde de suma exponenților  și :
- dacă     1, randamentele la scară sunt constante, ceea ce înseamnă că variaţia producţiei
este proporţională cu variaţia masei celor doi factori, (spre exemplu, dublând consumul din
fiecare factor, producţia se va dubla);
- dacă     1, randamentele la scară sunt crescătoare, ceea ce înseamnă că producţia
sporeşte mai repede decât cresc valorile factorilor L şi K;
- dacă     1, randamentele la scară sunt descrescătoare, producţia sporind mai încet decât
cresc valorile factorilor L şi K.

În cazul funcției de producție de tip Walras-Leontief și a funcției de producție liniară

randamentul de scară este constant.

21