Sunteți pe pagina 1din 57

MGM_AN_II_MANAGEMENTUL_PRODUCTIEI

DISCIPLINA: Managementul productiei (Sisteme de organizare a productiei ) An.II sem II


Titularul disciplinei:Conf.univ.dr. STEFANESCU ROXANA
An universitar : 2007-2008

1. DEFINIREA, LOCUL, ROLUL SI ATRIBUTIILE ÎNTREPRINDERILOR MODERNE


DE PRODUCTIE

1.1. INTRODUCERE

Întreprinderea industriala reprezinta o unitate economica de baza în cadrul economiei


nationale. Ea este veriga primara, de baza a economiei, la nivelul careia se desfasoara activitatile
de productie specifice profilului ei.
Întreprinderea de productie industriala este veriga organizatorica unde are loc fuziunea
dintre factorii de productie (resurse umane si material-organizatorice) cu scopul de a produce si
desface bunuri economice în structura, cantitatea si calitatea impusa de cererea de pe piata si
obtinerea de profit1.
Unii autori2 sunt de parere ca întreprinderea este un sistem care produce bunuri si servicii
destinate vânzarii, realizate cu ajutorul mijloacelor fixe si umane, având structura si finalitate
economica, precum si autonomie decizionala.
Întreprinderea industriala, ca forma specifica de întreprindere, reprezinta o unitate economica
în care se desfasoara în mod direct, nemijlocit, procesul de productie industrial. Ea mai poate fi
definita si ca reprezentând o unitate de baza a economiei nationale, care dispune de resurse fizice,
umane si financiare, pe care un colectiv de oameni le foloseste pentru realizarea procesului de
productie pe baza principiilor de eficienta si rentabilitate, în vederea obtinerii de bunuri, executarii
de lucrari si servicii cu caracter industrial destinate satisfacerii cerintelor pietei interne si externe.
Scopul principal al unei întreprinderi consta în fabricarea de bunuri, executarea de lucrari
sau prestarea de servicii pentru a satisface cerintele pietei, în conditiile unui context relational
economic client-furnizor, în care întreprinderea joaca alternativ unul sau altul din aceste roluri.
Privita în ansamblul, ca unitate organizatorica constituita pentru realizarea unei activitati
industriale, specifica ramurii sau subramurii din care face parte, întreprinderea este atât utilizatoare de
resurse, cât si sursa de bogatie si detinatoare de puteri economice.
Prin obiectul activitatii ei, o întreprindere industriala are rolul de a administra cu eficienta
maxima mijloacele de care dispune, de a asigura îndeplinirea ritmica si integrala a productiei
prevazute, ridicarea calitatii produselor, folosirea completa a capacitatilor de productie,
modernizarea proceselor tehnologice, cresterea productivitatii muncii, reducerea continua a
cheltuielilor de productie si sporirea pe aceasta baza a profiturilor.
În contextul noilor abordari ale conceptului de întreprindere în economia de piata, aceasta
este privita ca un grup de persoane, organizat pe baza unor criterii juridice, economice si
tehnologice, care concepe si realizeaza un proces de productie specific, în vederea oferirii pe piata a
produselor executate pentru satisfacerea anumitor nevoi si cerinte ale clientilor sai.
În functie de profilul activitatii întreprinderii, produsele executate se pot prezenta sub forma
de bunuri materiale pentru consum productiv (materii prime si materiale, energie, echipamente de
productie etc.) sau individual (bunuri alimentare, de larg consum, de folosinta îndelungata s.a.),

1
Badea,F., Managementul productiei industriale, Ed. All Educational, Bucuresti, 1998
2
Amalbert, M.N., Barreau, J., Delahaye, J., Economie d'entreprise, Ed. Sirey, 1989
1
lucrari (tehnologice, de montaj, de reparatii sau de alta natura) si servicii (personale, de afaceri,
publice sau pentru alte necesitati).

1.2. TRASATURILE SI COMPONENTELE DE BAZA ALE UNEI ÎNTREPRINDERI DE


PRODUCTIE
Dupa unii autori3, caracteristicile principale ale între-prinderii de productie sunt:
- unitatea tehnico-productiva;
- unitatea organizatorico-administrativa;
- unitatea economico-sociala.
Unitatea tehnico-productiva este determinata de faptul ca întreprinderea de productie
dispune de un complex de factori, în anumite raporturi cantitative si calitative, astfel încât sa fie
realizat în conditii de eficienta obiectivul stabilit de catre aceasta.
În cadrul acestei trasaturi de baza se evidentiaza doua aspecte principale:
a) omogenitatea procesului tehnologic în toate subunitatile de productie de baza specializate
în executarea anumitor produse sau componente ale acestora;
b) unitatea productiei fabricate în întreprindere.
Pentru întreprinderile caracterizate prin omogenitatea procesului tehnologic, în cadrul
subunitatilor sale de productie de baza, procesul tehnologic este asemanator, utilizându-se masini si
utilaje cu aceeasi destinatie tehnologica, muncitorii au aceeasi profesie si grad de calificare, iar
modul de organizare al acestor subunitati este asemanator.
În cadrul unitatilor de productie ale întreprinderii pot exista diferite variante de unitati
tehnico-productive, si anume:
- cele constituite în unitati de productie pentru executarea unui anumit stadiu sau a unei
anumite faze a procesului tehnologic pentru toate produsele sau piesele prevazute în planul
întreprinderii (sectii de turnatorie, forja, prelucrare mecanica si montaj unde sa se execute
piese turnate sau forjate sau sa se realizeze operatii de prelucrare mecanica sau montaj
pentru toate produsele);
- unitati de productie pentru executarea unui anumit tip de produs, reunindu-se în cadrul
fiecareia toate stadiile sau fazele necesitate de executarea lui;
- se organizeaza sectii de productie pentru executarea anumitor stadii ale procesului de productie,
de regula pregatitoare, pentru toate produsele întreprinderii, urmând a se constitui sectii de
productie pentru executarea celorlalte stadii ale procesului tehnologic (de prelucrare, finisaj sau
montaj) pe fiecare produs în parte.
Unitatea organizatorico-administrativa este data de faptul ca la înfiintarea întreprinderii se
stabileste pentru aceasta un sediu, un obiect al activitatii, o denumire, un complex de mijloace de
productie, un personal si o conducere proprie.
Din aceasta perspectiva întreprinderea are urmatoarele caracteristici:
a) poate decide asupra produselor sau serviciilor care vor fi oferite pe piata;
b) poate decide asupra metodelor de management care vor fi utilizate;
c) poate decide asupra modului de utilizare a resurselor si a modului de împartire a
profitului.
Unitatea economico-sociala este data de faptul ca întreprinderea este organizata si
functioneaza pe baza principiilor de rentabilitate si de eficienta economica.
Din aceasta perspectiva, întreprinderea se caracterizeaza din punct de vedere economico-
social prin urmatoarele:
a) are în dotare mijloace de productie proprii;
b) functioneaza pe baza strategiei si tacticii stabilite de conducerea acesteia în vederea
realizarii obiectivului propus;
c) poate fi desfiintata, reorganizata sau poate sa-si modifice obiectul de activitate,
denumirea sau sediul pe baza unor hotarâri ale organelor care au consti-tuit-o;
d) îsi desfasoara activitatea pe baza de autofinantare;
3
Barbulescu, C. Bâgu, C., Managementul productiei, Vol.1, Ed. Tribuna Economica, Bucuresti, 2001
2
e) trebuie sa asigure cunoastere temeinica a pietelor de desfacere în vederea realizarii
integrale a productiei.
Aceste trasaturi de baza ale unei întreprinderi de productie industriala pot avea o serie de
particularitati distincte, în functie de conditiile specifice în care o întreprindere sau alta îsi
desfasoara activitatea.
Aceiasi autori sustin ca, înfiintarea si functionarea oricarei întreprinderi presupun existenta
concomitenta a unor componente de baza care o definesc ca o entitate distincta cu functionalitate
proprie.
Prima componenta este cuplul produse-piete. Acesta se concretizeaza în portofoliul
produselor executate si oferite de întreprindere si pietele carora le sunt destinate produsele
respective. Fiecare cuplu produse-piete defineste un anumit domeniu (sector) de activitate a
întreprinderii. O întreprindere poate sa-si desfasoare activitatea într-un anumit domeniu sau în mai
multe domenii, uneori înrudite ori complementare, alteori complet diferite.
În legatura cu aceasta componenta pot fi identificati doi factori esentiali ai mediului de
competitie:
- clientii care solicita produsele executate de întreprindere, pentru satisfacerea anumitor
nevoi primare si cerinte proprii;
- concurentii (competitorii) care sunt angrenati în acelasi domeniu de activitate si ofera pe
pietele respective produse similare sau de substitutie (înlocuitoare).
Cea de-a doua componenta necesara pentru constituirea si functionarea unei întreprinderi o
constituie investitorii de capital.
Acestia, în scopul obtinerii unui profit scontat sau a altor "avantaje" economice ori
neeconomice, îsi risca capitalul investit si îsi asigura puterea de decizie formala la nivelul
întreprinderii. Prin intermediul acestei componente se pot individualiza patronatele si asociatiile de
investitori, ca factori ai infrastructurii sectoriale, care influenteaza într-o oarecare masura activitatea
întreprinderilor din unele domenii.
În sfârsit, cea de-a treia componenta este reprezentata de salariatii întreprinderii, atât cei
care asigura managementul ei, cât si cei care sunt implicati în realizarea proceselor de executie.
Acestia, în schimbul salariului primit, al conditiilor de munca asigurate si al altor elemente
de motivare materiala sau morala, îsi pun la dispozitia întreprinderii capacitatea lor fizica si
intelectuala, abilitatile profesionale, experienta, talentul etc.

1.3. TIPOLOGIA ÎNTREPRINDERILOR DE PRODUCTIE INDUSTRIALA

Exista numeroase clasificari ale întreprinderilor industri-ale, de fiecare data luându-se în


considerare anumite criterii. În continuare prezentam o clasificare a întreprinderilor, dupa unele
criterii, cum ar fi:
1) Dupa forma de proprietate sunt:
a) Întreprinderi de stat:
- proprietarul întregului patrimoniu este statul;
- întreprinderile de stat se organizeaza si functioneaza sub forma de regii autonome sau societati
comerciale.
 Regiile autonome:
- se pot înfiinta prin hotarâri guvernamentale, pentru cele de interes national sau prin hotarâri ale
organelor administratiei locale pentru cele de interes local;
- sunt întreprinderile constituite si functionate în ramurile strategice ale economiei nationale
(energetica, exploatarea minelor si gazelor naturale, posta si telecomunicatiile, transporturile
feroviare, industria de armament si alte domenii);
- sunt persoane juridice si functioneaza pe baza de gestiune economica si autonomie financiara;
- pot cuprinde în structura lor uzine, ateliere, sucursale si alte asemenea subunitati necesare
realizarii obiectului lor de activitate;
- pot fi si ele la rândul lor de doua feluri:

3
- regii autonome cu conducere directa, daca functiile ei economice si financiare sunt
încredintate unor functionari de stat;
- regii autonome cu conducere indirecta, daca aceleasi functii sunt concesionate sau
închiriate unor persoane sau întreprinderi particulare;
- se caracterizeaza în general prin urmatoarele elemente:
- este proprietara patrimoniului sau pe care îl foloseste în mod autonom;
- întocmeste anual un buget de venituri si cheltuieli, bilant contabil si cont de profit si
pierderi;
- din veniturile realizate, dupa acoperirea cheltuielilor regia autonoma constituie fondul de
rezerva si fondul de dezvoltare;
- regia autonoma este condusa de un consiliu de administratie format din 7-15 persoane;
- dobânzile, amortizarea investitiilor si rambursarea creditelor se acopera din veniturile
realizate.
 Societatea comerciala:
- este o persoana juridica care efectueaza activitati de productie si comercializare în scopul
obtinerii de profit;
- reprezinta forma principala de întreprindere;
- sunt conduse de directorul general în baza unui contract de management încheiat de Adunarea
Generala a Actionarilor; directorul general constituie Consiliul de Administratie si Comitetul
de Directie, ca organe participative ale managementului;
- cele mai raspândite sunt:
- Societatea în nume colectiv (SNC):
- este o societate de persoane cu numar redus de asociati;
- obligatiile sociale sunt garantate de toti asociatii;
- în cazul falimentului atât societatea cât si asociatii sunt declarati faliti.
- Societatea pe actiuni (SA):
- este o societate de capitaluri divizate în actiuni;
- actiunile sunt transmisibile;
- actionarii sunt raspunzatori numai în limita capitalului social al fiecaruia.
- Societatea cu raspundere limitata (SRL):
- este o societate de capitaluri, iar raspunderea este limitata la aportul social;
- aportul social este format din parti sociale;
- numarul de asociati nu poate fi mai mare de 50.
b) Întreprinderi particulare:
- patrimoniul apartine unei persoane sau unui grup de persoane fizice care au avut de altfel
initiativa crearii lor.
c) Întreprinderi mixte:
- în cadrul carora exista participanti la crearea si utilizarea patrimoniului atât din partea statului
cât si din partea unor persoane fizice particulare.
2) În functie de modul de constituire si utilizare a patrimoniului, întreprinderile pot fi:
a) Întreprinderi particulare individuale:
- sunt proprietatea unei persoane fizice, dar care poate utiliza unul sau mai multi salariati;
- proprietarul este responsabil de patrimoniul întreprinderii;
- numarul de salariati este mai mic de 10;
- creatorul unei astfel de întreprinderi, denumit si antreprenor, este responsabil asupra bunurilor
sale proprii, între-prinderea facând parte din patrimoniul sau, ca si celelalte bunuri ale sale;
- în aceasta categorie de întreprinderi fac parte cele ce activeaza, de regula, în activitati
comerciale, pescuit, agricultura, distributie, gararea autoturismelor s.a.;
- din rândul acestor întreprinderi fac parte si întreprinderile artizanale, care pot cuprinde un
numar de salariati mai mic de 10 persoane si la care munca desfasurata poate fi una de
fabricatie sau de reparatie;
- proprietarul acestei întreprinderi, posedând o anumita calificare profesionala, participa efectiv
la munca desfasurata;

4
- într-o tara cu economie de piata numarul acestor întreprinderi private individuale este foarte
mare în raport cu numarul celorlalte tipuri de întreprinderi, în Franta ele depasind 60% din
totalul acestora;
b) Întreprinderi unipersonale cu raspundere limitata:
- patrimoniul întreprinderii este separat de cel al proprietarului;
- responsabilitatea antreprenorului (proprietarului) este limitata numai la patrimoniul
întreprinderii.
c) Întreprinderi societare:
- capitalul societatii este repartizat între doua sau mai multe persoane, fiind divizat în titluri
numite actiuni sau parti sociale;
- asociatii au dreptul sa participe la conducere;
- au personalitate juridica;
- asociatii primesc dividende;
- sub raport juridic aceste societati beneficiaza de personalitate juridica, putând efectua în numele
lor toate operatiile necesare unei bune functionari;
- ea nu are limita legala ca numar maxim de asociati, el fiind de regula redus, numarul minim
fiind de 2. Responsabilitatea asociatilor este totala, conducerea fiind asigurata de una sau mai
multe persoane, titlurile emise fiind denumite parti sociale.
d) Societatea anonima cu responsabilitate limitata:
- face parte din rândul societatilor de capitaluri, putând avea un numar de asociati minim de 2 si
maximum de 50;
- responsabilitatea asociatilor este limitata la aportul lor social;
- poate fi condusa de o persoana, titlurile emise fiind sub forma partilor sociale;
e) Întreprinderi cooperatiste:
- se creeaza pe baza participarii mai multor persoane ce au desfasurat anterior aparitiei
cooperativei, activitati similare în calitate de mici producatori;
- fiecare membru cooperator participa în mod egal la managementul cooperativei;
- membrii cooperatori au dreptul în afara salariului la o parte din venitul final, în functie de
partea de capital cu care a venit în cooperativa sau a unor prevederi de la constituirea acesteia.
f) Întreprinderi familiale:
- patrimoniul se afla în proprietatea membrilor unei familii, care de cele mai multe ori sunt si
lucratori în cadrul întreprinderii lor.
3) În functie de apartenenta nationala, pot exista:
a) Întreprinderi nationale:
- în care patrimoniul se afla integral în proprietatea unei tari;
b) Întreprinderi multinationale:
- ale caror subunitati componente îsi desfasoara activitatea în doua sau mai multe tari;
- sunt de regula proprietatea unui grup economic interna-tional.
c) Întreprinderi joint-venture:
- un numar de persoane fizice sau juridice participa cu capital în proportii diferite din doua sau
mai multe tari.
4) În functie de gradul de marime (dependent de numarul de salariati, cifra de afaceri,
marimea capitalului sau a profitului) pot exista:
a) Întreprinderi mari:
- acestea ocupa o pondere importanta în cadrul economiei nationale, în general si în industrie, în
special;
- au un grad mare de diversitate, resurse financiare importante, organizate pe un numar mare de
niveluri ierarhice si care actioneaza mai greu la schimbarile din mediul înconjurator;
- cunosc un foarte mare grad de diversificare si au o mare putere financiara, fructificând resursele
financiare pe diferitele piete, valorificând puternicul potential organizatoric de care dispun si
experienta câstigata;
- sub raport organizatoric aceste întreprinderi se caracterizeaza printr-o ierarhie bine pusa la punct,
cu functiuni separate si cadre specializate în cadrul fiecareia, prin existenta unei tehnologii,
capabile sa adopte decizii judicioase pe baza unor procese complexe de studii si analize;
5
- în general au o vulnerabilitate mica, exercitând, ca urmare a puterii lor economice, o puternica
influenta asupra furnizorilor sub raportul pretului si a conditiilor de livrare, asupra pietei, reusind
sa influenteze comportamentul acesteia si chiar asupra unor decizii luate de puterile publice;
- acestea se afla, de regula, în fruntea unor retele de întreprinderi, asigurând crearea de filiale, pe
care le controleaza în diferite grade. Apare astfel forma de grupa de întreprinderi sub raport
organizatoric, care poate fi definita ca un ansamblu de societati între care exista relatii
economice si financiare si care sunt controlate fie de o societate denumita mama, fie de o
societate de portofoliu, luând în acest caz denumirea de holding;
- pentru acestea este eficienta introducerea unor masini, utilaje si agregate de mare randament sau
crearea unei puternice baze de cercetare stiintifica, datorita volumului mare de productie, ceea
ce nu este posibil pentru întreprinderile mici.
b) Întreprinderi mici si mijlocii:
- proprietatea asupra bunurilor întreprinderii si conducerea activitatii acesteia sunt concentrate în
cadrul unui grup relativ mic de persoane, sau proprietarul se confunda cel mai adesea cu
managerul;
- ele înregistreaza, de regula, cea mai înalta rata de dezvoltare, fiind creatoare de cele mai multe
locuri de munca;
- sunt întreprinderi dinamice, dar si foarte vulnerabile, datorita dependentei de acelasi client, a
cheltuielilor foarte ridicate cu personalul sau a unei prea accentuate specializari în mod deosebit
când sunt subfurnizori, existând si slabiciuni sub raportul gestiunii întreprinderii, cu stocuri
supradimensionate sau costuri de productie relativ ridicate.
- succesul acestor întreprinderi depinde într-o mare masura de modul în care conducerea
întreprinderii reuseste sa antreneze prin descentralizare colaboratori competenti, capabili sa
transpuna în viata strategia adoptata;
- întreprinderile mici au între 1 si 75 de salariati, iar cele mijlocii au un numar de 76 la 200
salariati, cifra lor de afacere ne depasind câteva zeci de miliarde de lei;
- nu sunt o reproducere a marilor întreprinderi, întrucât au un anumit specific privind pozitia lor pe
piata, capacitatea lor de a atrage personalul, modul de organizare si gestiune;
- dintre avantajele mai importante ale întreprinderilor mici si mijlocii pot fi amintite:
a) dispun de un mare grad de flexibilitate, putându-se adapta usor la cerintele pietei;
b) au o mare capacitate de inovare în conditiile concurentei;
c) sunt creatoare de noi locuri de munca;
d) dispun de structuri organizatorice simple si suple, cu maximum trei niveluri ierarhice,
ceea ce asigura desfasurarea activitatilor cu costuri reduse;
e) asigura o buna gestiune a resurselor umane;
f) permit crearea unui sistem de informare direct si a unui control eficient;
g) contribuie la valorificarea resurselor locale si la o dezvoltare echilibrata a diferitelor
zone nationale.
- dintre dezavantajele acestora enumeram urmatoarele:
a) întâmpinarea de dificultati de ordin tehnologic pentru a face fata concurentei sectoarelor
de vârf;
b) dispunerea de un capital relativ redus, ceea ce creeaza greutati în dezvoltarea activitatii;
c) insuficienta mijloacelor cu caracter comercial care sa permita o confruntare puternica cu
întreprinderile concurente;
d) au un mare grad de specializare care, într-o conjunctura economica nefavorabila, poate
provoca mari greutati;
e) au un mare grad de dependenta de o singura categorie de clienti, în mod deosebit când
sunt subfurnizori.
- experienta mondiala existenta demonstreaza rolul deosebit si importanta întreprinderilor mici si
mijlocii în cadrul economiilor nationale; asa, de pilda, ponderea numarului acestora fata de
totalul întreprinderilor existente în anul 2000 era de 99,3% în Japonia, de 98% în Canada, de
97% în Italia, de 96% în Franta, de 94% în Germania sau de 97,5% în Austria; în Franta, de
pilda, întreprinderile mici si mijlocii cu pâna la 499 de salariati detineau 57,9% din totalul

6
efectivului de salariati, 48% din totalul investitiilor, 60,8% din cifra de afaceri si 48,6% din
volumul total al exportului4;
- în România, se încurajeaza dezvoltarea întreprinderilor mici si mijlocii în contextul restructurarii
de ansamblu a economiei nationale.
5) În functie de gradul de continuitate a procesului de productie întreprinderile pot fi:
a) cu functionare continua pe tot parcursul anului;
b) cu functionare sezoniera:
- aceste întreprinderi ridica probleme speciale de conducere si organizare, cum sunt:
- cele referitoare la folosirea capacitatii de productie pe o perioada cât mai mare în cursul anului;
- permanetizarea pe cât posibil a cadrelor, aprovizionarea cu materii prime pentru o perioada
cât mai mare si buna lor pastrare s.a.
6) În functie de gradul de specializare întreprinderile pot fi:
a) Întreprinderi specializate:
- sunt acele întreprinderi în cadrul carora produsele finite sau componente ale acestora se obtin în
cantitati mari de produse, în urma unor procese tehnologice omogene;
- aceste întreprinderi sunt dotate cu utilaje specializate în executarea operatiilor componente ale
procesului tehnologic si cu personal cu calificare corespunzatoare.
b) Întreprinderi universale:
- executa o varietate mare de produse în cantitati mici sau chiar unicate;
- sunt înzestrate cu utilaje universale pentru executarea unei game cât mai largi de operatii
tehnologice si cu forta de munca policalificata, conform cu felul operatiilor tehnologice
executate de catre utilaje.
c) Întreprinderi mixte:
- în cadrul carora se executa produse în serie sau unicate si care îmbina caracteristicile primelor
doua tipuri de întreprinderi.
7) În raport cu felul materiilor prime folosite, întreprinderile industriale se împart în:
a) întreprinderi din grupa ramurilor industriale extractive;
b) întreprinderi din grupa ramurilor industriale prelucratoare.
8) În raport cu felul produsului fabricat si destinatia economica întreprinderile se grupeaza
în:
a) întreprinderi producatoare de mijloace de productie;
b) întreprinderi producatoare de bunuri de consum.
9) În raport cu gradul de specializare, întreprinderile se pot grupa în:
a) întreprinderi specializate:
- aparut ca urmare a procesului de separare sau divizare a unor ramuri industriale, dotate cu utilaj
specializat si personal de calificare corespunzatoare, având procese tehnologice omogene, în cadrul
carora se obtin produse finite sau se efectueaza anumite procese asemanatoare din punct de vedere
tehnologic;
- întreprinderile industriale pot fi specializate pe obiect (uzinele de tractoare, de autocamioane, de
masini-unelte etc.), sau tehnologic (diferitele turnatorii, filaturi, tesatorii etc.).
b) întreprinderi universale:
- sunt acelea care executa o nomenclatura variata de produse, fiecare dintre acestea executându-se în
cantitati mici sau în unicate;
- caracteristica acestor întreprinderi o constituie faptul ca folosesc utilaje universale care permit
prelucrarea pe ele a unei mari varietati de produse si o forta de munca cu o asemenea calificare
care sa poata efectua anumite operatii tehnologice la orice produs sau piesa care ar necesita acest
lucru.
c) întreprinderi mixte:
- sunt acelea care executa o nomenclatura relativ larga de produse, unele dintre acestea în serii re-
lativ mari, iar altele în serii mici sau în unicate;
- gradul de specializare a întreprinderilor determina o influenta directa asupra modului de conducere
si organizare:
4
Barbulescu, C., Bâgu, C., Op. cit.
7
- organizarea procesului de productie se face dupa metodele lucrului în flux, dupa principiul pe
obiect sau pe produs, în timp ce la întreprinderile universale organizarea procesului se face
dupa principiul tehnologic, amplasarea utilajului efectuându-se pe grupe omogene de
masini, în timp ce la întreprinderile specializate organizarea activitatii de gestiune se face
în mod centralizat, existând conditii optime de folosire a echipamentelor moderne de
prelucrare a datelor, la întreprinderile universale organizarea acestora se face dupa
sistemul descentralizat;
- particularitatile de conducere si organizare se apropie de cele ale întreprinderilor
specializate sau universale, dupa marimea seriilor în care este prevazuta fabricarea
produselor.
Încadrarea întreprinderilor într-o clasa sau alta conform acestor criterii de clasificare este
importanta din punctul de vedere al managementului; astfel pe baza asemanarilor existente între
diferite întreprinderi din aceeasi clasa pot fi adoptate masuri care sa fie valabile unui numar cât mai
mare de astfel de întreprinderi.
Ca orice unitate economico-sociala, întreprinderea moderna de productie are si ea o serie
întreaga de functiuni.
Deoarece în continuare ne vom opri asupra acestora, reamintim ca functiunea, ca o grupare
concreta a activitatilor omogene si specializate, defineste totalitatea activitatilor ce vizeaza
exercitarea uneia sau mai multor tehnici specializate în vederea realizarii unor obiective derivate,
rezultate din obiectivele fundamentale ale societatii comerciale.

2. ATRIBUTIUNILE ÎNTREPRINDERILOR MODERNE DE PRODUCTIE

Rol activ al întreprinderii industriale în procesul de dezvoltare a economiei nationale se


realizeaza prin atributiile sale în domeniile prezentate în figura 2.1.

Activitati de personal
A Î
T N
R T Cercetare-dezvoltare
I R
B E
U P Financiar-contabil
T R
I I
I N Comercial
L D
E E Productie
R
I
L Stabilieste, executa si controleaza
O îndeplinirea indicatorilor
R economici

Fig. 2.1. Principalele atributii ale întreprinderilor în cadrul economiilor moderne


Referitor la acestea facem urmatoarele precizari:
1) În domeniul stabilirii indicatorilor economici, al executarii si controlului îndeplinirii lor,
atributiile se împart în doua mari grupe:
a) Privind elaborarea si fundamentarea indicatorilor economici, unde întreprinderea
realizeaza dimensionarea judicioasa a economiei, tinând seama de misiunea ei si obiectivele
strategice stabilite; pentru buna functionare a acestor indicatori economici, întreprinderea asigura:

8
- studierea si cunoasterea temeinica a pietei interne si externe;
- contractarea întregii productii;
- valorificarea la maximum a potentialului productiv prin utilizarea integrala a capacitatii de
productie;
- asigurarea folosirii rationale a fortei de munca si largirea profilului de fabricatie;
- elaborarea, directa sau cu institute de profil, de studii si prognoze privind dezvoltarea de
perspectiva;
- elaborarea programelor speciale pe diferitele probleme si stabilirea sarcinilor ce revin
subunitatilor de productie, sectiilor, atelierelor s.a.
b) Privind executia indicatorilor economici, întreprinderea:
- urmareste îndeplinirea ritmica si integrala a acestora;
- tine evidenta statistica a realizarii productiei si a folosirii capacitatilor de productie ca si a
celorlalti indicatori.
2) În domeniul productiei, întreprinderea:
- organizeaza si asigura îndeplinirea programelor de produc-tie în conditii de eficienta ridicata;
- asigura încadrarea în consumurile normate de materiale si valorificarea superioara a acestora;
- asigura realizarea ritmica a productiei, livrarea produselor în corelare cu termenele contractuale
precum si realizarea sarcinilor de cooperare în productie;
- asigura executarea productiei la parametrii calitativi stabiliti;
- organizeaza controlul tehnic de calitate;
- stabileste lucrarile de mica mecanizare;
- ia masuri pentru reducerea consumurilor specifice, optimizarea stocurilor de valori materiale si
eliminarea cheltuielilor neeconomicoase;
- foloseste rational, întretine, repara si modernizeaza mijloacele fixe;
- asigura încarcarea optima a capacitatilor de productie;
- ia masuri pentru realizarea parametrilor proiectati ai produselor;
- stabileste si întreprinde masuri pentru cresterea productiei;
- asigura alimentarea cu diferitele tipuri de energie si folosirea rationala a instalatiilor energetice;
- aplica normele de protectie si igiena muncii s.a.
3) În domeniul comercial, întreprinderea are atributii ce se pot încadra în trei grupe:
a) Aprovizionarea tehnico-materiala. Întreprinderea are ca atributii:
- elaborarea si fundamentarea programului de aprovizionare tehnico-materiala;
- asigurarea bazei materiale necesare realizarii în bune conditii a sarcinilor de plan;
- încheierea contractelor economice si realizarea aprovizionarii la termenele necesare;
- elaboreaza norme de stoc pentru materialele necesare;
- ia masuri pentru preîntâmpinarea formarii de stocuri supranormative si pentru valorificarea
operativa a celor disponibile;
- asigura receptia materialelor, depozitarea si conservarea lor s.a.
b) Marketing si desfacere. Întreprinderea:
- încheie contracte economice si urmareste executarea întocmai a acestora;
- urmareste livrarea produselor la termenele si în condtiile prevazute în contracte;
- participa la prospectarea pietei interne si externe în scopul cunoasterii cerintelor consuma-
torilor;
- asigura reclama, participa la expozitii si târguri, elaboreaza si difuzeaza cataloage
comerciale;
- ia masuri pentru introducerea în fabricatie numai a produselor care au asigurata desfacerea
prin contracte sau comenzi ferme;
- organizeaza si urmareste în exploatare instalatiile si utilajele livrate;
- realizeaza activitatii de „service";
- rezolva reclamatiile referitoare la calitatea productiei, cantitatea si termenele de livrare
s.a.
c) Comertul exterior si cooperarea economica internationala.
Întreprinderea:

9
- încheie contracte cu beneficiarii externi, asigurând fundamentarea indicatorilor
economici pentru export pe baza de contracte, contracte-cadru, comenzi sau conventii;
- actioneaza pentru asigurarea necesarului de comenzi si contracte pe perioade cât mai
lungi, intrarea în raporturi de cooperare cu întreprinderi si firme din alte tari;
- se ocupa cu organizarea corespunzatoare a productiei destinate exportului, de realizarea si
livrarea fondului de marfa destinat beneficiarilor externi;
- participa singura sau împreuna cu întreprinderile specializate de comert exterior la
prospectarea pietei externe, la negocierea si încheierea contractelor ferme, contractelor-cadru,
comenzilor sau conventiilor pentru productia de export, participând la cooperarea în
productie cu firme si organizatii din strainatate;
- urmareste permanent cresterea eficientei financiar-valutare a operatiilor de comert exterior;
- rezolva reclamatiile referitoare la calitatea si cantitatea productiei, termene de livrare s.a.
4) În domeniul financiar-contabil, atributiile se încadreaza în doua grupe:
a) Întocmirea si executia bugetului de venituri si cheltuieli. Întreprinderea:
- elaboreaza bugetul de venituri si cheltuieli, urmarind sa-si acopere din veniturile obtinute
cheltuielile si sa obtina beneficii;
- elaboreaza propuneri pentru planul de credite si de casa;
- efectueaza studii si analize în vederea cresterii eficientei folosirii mijloacelor fixe, sporirii
beneficiilor, accelerarii vitezei de rotatie a mijloacelor circulante;
- stabileste nivelul stocurilor de materii prime, materiale, produse;
- ia masuri pentru executarea întocmai a bugetului de venituri si cheltuieli si crearea resurselor
financiare necesare pentru acoperirea costurilor de productie si de circulatie, desfasurarea
normala a activitatii economice, constituirea fondurilor proprii, rambursarea creditelor bancare
precum si mentinerea echilibrului între venituri si cheltuieli.
b) Alte atributii. Întreprinderea:
- organizeaza si exercita controlul financiar-preventiv si controlul gestionar de fond asupra
gospodaririi mijloace-lor materiale si banesti;
- organizeaza si conduce contabilitatea, întocmind bilantul contabil si situatia principalilor
indicatori economico-financiari;
- stabileste preturi si tarife la produsele si serviciile executate;
- urmareste situatia valorilor materiale;
- face inventarierea bunurilor din patrimoniul întreprinderii s.a.
5) În domeniul cercetarii si dezvoltarii, atributiile întreprinderii se împart în trei grupe:
a) Cercetarea stiintifica, ingineria tehnologica si introduce-rea progresului tehnic. Întreprinderea:
- elaboreaza în colaborare cu institutele de cercetare si proiectare de profil:
- planuri proprii de cercetare stiintifica, inginerie tehnologica si de introducere a progresului
tehnic;
- studii, documentatii si proiecte privind realizarea de produse noi si modernizarea celor
existente, dezvoltarea si modernizarea utilajelor, reutilari, extinderi de capacitati,
perfectionari de tehnologii s.a.;
- aplica în productie si valorifica studiile si cercetarile stiintifice;
- organizeaza activitatea de cercetare uzinala si introducerea progresului tehnic, normele de
consum de materiale si normele de munca;
- organizeaza activitatea de inventii si inovatii;
- asigura informarea, documentarea si propaganda tehnico-stiintifica.
b) Investitii si constructii. Întreprinderea:
- elaboreaza planurile de investitii, de finantare si creditare a acestora;
- asigura din timp, potrivit legislatiei existente, documentatiile tehnico-economice necesare;
- încheie contracte de antrepriza si contracte de livrare a utilajelor, corelate cu termenele de
punere în functiune;
- urmareste realizarea obiectivelor de investitii si aproba receptia investitiilor care intra în
componenta sa.
c) Organizarea conducerii, a productiei si a muncii. Întreprinderea asigura:
- organizarea pe baze stiintifice a activitatii de conducere si de productie;
10
- efectuarea de studii privind perfectionarea structurii organizatorice;
- realizarea sistemului informational;
- perfectionarea regulamentelor în vigoare;
- aplicarea celor mai moderne si eficiente metode de organizare, programare si urmarire, de
optimizare a fluxurilor de fabricatie;
- îmbunatatirea organizarii si normarii muncii, organizarea rationala a locurilor de munca si a
muncii pe schimburi;
- aplicarea studiilor si proiectelor de organizare s.a.
6) În domeniul activitatilor de personal, întreprinderea:
- organizeaza orientarea profesionala, selectionarea, încadra-rea în munca si promovarea
personalului;
- asigura evidenta cadrelor si aplicarea unor criterii obiective de apreciere anuala;
- stabileste indicatorii referitori la asigurarea, pregatirea si perfectionarea fortei de munca pe
meserii si specialitati;
- organizeaza perfectionarea pregatirii personalului muncitor;
- asigura baza materiala a unitatilor scolare, dotarea acestora si cadrele de specialitate necesare;
- asigura salarizarea personalului, aplicarea formelor de stimulare materiala;
- ia masuri pentru îmbunatatirea conditiilor de munca, prevenirea accidentelor de munca,
folosirea rationala a fortei de munca si respectarea disciplinei muncii;
- ia masuri pentru organizarea activitatii cu caracter administrativ, pentru înfiintarea de cantine,
crese, gradinite, grupuri sociale, pentru asigurarea asistentei medicale, a spatiului locativ, a
bazei materiale pentru actiuni cultural-sportive, întocmirea dosarelor de pensii, luarea de
masuri fata de persoanele care au comis abateri s.a.
Dupa cum subliniaza unii autori5, schimbarile manifestate în productia contemporana au
avut consecinte asupra cresterii semnificatiei factorului uman, ceea ce a propulsat managementul
personalului în primul plan al activitatii manageriale din cadru întreprinderilor moderne.

3. DELIMITARI CONCEPTUALE PRIVIND FUNCTIUNEA DE PRODUCTIE A UNEI


ÎNTREPRINDERI

3.1. SCURTE DEFINITII

Vom defini unii termeni folositi în descrierea activitatilor care au loc în cadrul
întreprinderilor, cu scopul de a întelege mai bine complexitatea acestora.
Prin fabricatie se întelege acea parte a activitatii de productie care consta în folosirea
mijloacelor de munca existente, astfel ca, pornind de la anumite materii prime, sa se obtina
produsele finite la o calitate superioara, un cost scazut si la termenele de executie prevazute.
Activitatea de productie se realizeaza prin intermediul procesului de productie.
Procesul de productie al unei întreprinderi cuprinde totalitatea actiunilor constiente ale
oamenilor îndreptate cu ajutorul mijloacelor de munca asupra obiectelor muncii în vederea
transformari lor în bunuri materiale destinate pietei.
Procesul de productie reprezinta o componenta de baza a unui sistem de productie.
Fabricatia este o activitate de productie care transforma materiile prime în produse finite de
un nivel calitativ cât mai ridicat si cu costuri cât mai reduse.
Procesul de productie este format din:
- procesul tehnologic;
- procesul de munca.
Procesul tehnologic este format din ansamblul operatiilor tehnologice prin care se
realizeaza un produs sau repere componente ale acestuia. Procesul tehnologic modifica atât forma si
structura, cât si compozitia chimica a diverselor materii prime pe care le prelucreaza.
Procesele de productie sunt:
- elementare;

5
Petrescu, I., Managementul personalului organizatiei, Ed. Expert, Bucuresti, 2003
11
- complexe.
Procesele de productie elementare sunt acele procese prin care produsul finit se obtine
printr-o singura operatie tehnologica.
Procesele de productie complexe exista atunci când asupra obiectelor muncii se executa mai
multe operatii tehnologice.
În cadrul procesului de productie continutul principal îl formeaza procesele de munca.
Prin proces de munca se întelege actiunea muncitorului cu ajutorul uneltelor de munca
asupra obiectelor muncii în vederea transformarii lor în bunuri materiale.
Totalitatea activitatilor legate de fluxul material, adica de miscarea materiei prime în
transformarile succesive pâna la obtinerea produsului sau lucrarii finite, constituie functiunea de
productie. Din punct de vedere al rezultatelor si al existentei societatii comerciale aceasta este
functiunea principala6.
Deoarece procesul de productie necesita, uneori, pe lânga efectuarea proceselor de munca si
actiunea unor procese naturale, putem afirma ca procesul de productie cuprinde totalitatea
proceselor de munca si a proceselor naturale ce concura la obtinerea produselor care constituie
obiectul activitatii întreprinderii.
Pe lânga procesele de munca în unele ramuri industriale exista si procese naturale în cadrul
carora obiectele muncii sufera transformari fizice si chimice sub actiunea unor factori naturali
(industria alimentara - procese de fermentatie, în industria mobilei - procese de uscare a lemnului
etc.).

3.2. TIPOLOGIA PROCESELOR DE MUNCA

Deoarece procesul de munca reprezinta continutul principal al procesului de productie,


în continuare prezentam o clasificare a acestora dupa diferite criterii.
A) În raport cu modul cum acestea participa la obtinerea produsului finit. Dupa acest
criteriu procesele se împart în urmatoarele grupe:
1) Procese de munca de baza au ca scop transformarea diferitelor materii prime, materiale
etc. în produse finite care constituie obiectul activitatii de baza al întreprinderii.
Sunt trei categorii de procese de baza:
a) procese de baza pregatitoare - cele care executa o serie de operatii ce au drept scop de a
pregati materialele sau de a asigura piesele sau semifabricatele necesare în vederea
prelucrarii propriu-zise.
b) procese prelucratoare - cele care asigura efectuarea operatiilor de prelucrare propriu-zisa
a materiilor prime si a materialelor în vederea obtinerii produselor finite.
c) procese de finisare sau montaj - includ toate procese-le care asigura obtinerea în forma
finala a produselor.
2) Procesele de munca auxiliare sunt cele care prin desfasurarea lor, asigura obtinerea unor
produse sau lucrari, care nu constituie obiectul activitatii de baza al întreprinderii, dar care asigura
si conditioneaza buna desfasurare a proceselor de baza (procesele de obtinere a sculelor, de
producere a energiei, de executare a reparatiilor s.a).
3) Procesele de servire reprezinta acea categorie de procese de munca care au ca scop
executarea unor servicii ce nu constituie obiectul activitatii de baza al întreprinderii, dar care
contribuie prin efectuarea lor la buna desfasurare atât a proceselor de munca de baza, cât si a
proceselor auxiliare (procesele de transport intern, de depozitare, de întretinere a retelei energetice
s.a.).
B) În raport cu modul cum se executa procesele de munca: Dupa acest criteriu procesele
se împart în:
1) Manuale - sunt acelea la care muncitorul actioneaza direct sau cu ajutorul sculelor
asupra obiectelor muncii în vederea transformarii lor în produse finite;
2) Manual-mecanice - procesele de productie caracterizate prin faptul ca o parte din
procese se executa manual, iar o alta parte mecanizat;

6
Petrescu, I, Management, Editura Tipocart Brasovia, Brasov, 1993
12
3) Mecanice - procesele de productie caracterizate prin faptul ca operatiile prin care se
concretizeaza acestea se efectueaza mecanizat, muncitorul fiind acela care conduce în mod
direct diferitele masini si utilaje.
4) Automate - procesele de productie care se efectueaza cu ajutorul unor masini, utilaje sau
instalatii automatizate, muncitorii având rolul de a urmari si supraveghea buna functionare a
acestora;
5) De aparatura - procesele de productie care se efectueaza în vase, recipiente si alte
instalatii capsulate prevazute cu anumite mecanisme care formeaza aparatura de masura si
control; dupa gradul de continuitate al desfasurarii acestor procese sunt:
a) procese continue: se caracterizeaza prin faptul ca în cadrul instalatiilor capsulate are
loc o transformare continua a materiilor prime în produse finite, cu deplasarea
materiilor prime si a materialelor, pe circuitul instalatiei având loc si reactiile chimice,
existând o stabilitate a parametrilor de functionare pe orice sectiune a aparaturii si în
orice punct al masei prelucrate în cursul desfasurarii proceselor.
b) ciclice sau periodice: procesele de productie se efectueaza pe faze, productia
obtinându-se sub forma de sarje, existând o întrerupere între diferitele sarje,
determinata de timpul necesar pentru scoaterea productiei finite din aparat,
încarcarea acestuia cu materie prima etc.
C) În raport cu modul de obtinere a produselor finite din materia prima. Dupa acest
criteriu procesele se împart în:
1) Directe: intra procesele de productie caracterizate prin faptul ca produsul finit se obtine
ca urmare a efectuarii unor operatii succesive asupra aceleiasi materii prime;
2) Sintetice: produsul finit se obtine ca urmare a folosirii mai multor feluri de materii
prime, care, dupa diferitele prelucrari succesive si transformarea în piese, subansamble sau
semifabricate necesita operatii de asamblare sau montaj;
3) Analitice: dintr-un singur fel de materie prima se obtine o gama variata de produse.
D) În raport cu gradul de periodicitate al desfasurarii lor în timp. Dupa acest criteriu,
procesele de productie sunt clasificate în:
1) Procese ciclice: care au un caracter repetitiv ciclic, dupa anumite intervale de timp
regulate, egale cu durata ciclului de fabricatie a lotului sau de elaborare a sarjei si care pot fi
întâlnite în cadrul productiei de serie mare sau de masa.
2) Procese neciclice: se efectueaza o singura data, repetarea lor putându-se efectua numai
cu caracter întâmplator.
E) În raport cu natura tehnologica a operatiilor efectuate. Dupa acest criteriu deosebim:
1) Procese chimice: care se efectueaza în instalatii capsulate, procesele de transformare din
materii prime în produse finite având loc prin efectuarea unor reactii fizice, chimice, termochimice
sau electrochimice; ele pot fi continue sau ciclice;
2) Procese de schimbare a configuratiei si formei: se bazeaza pe folosirea unor masini sau
agregate pentru schimbarea configuratiei sau a formei;
3) Procese de asamblare: prin continutul lor se asigura reunirea diferitelor materiale, piese,
subansamble etc.
4) Procese de transport: asigura deplasarea diferitelor materiale sau produse de la un loc la
altul în interiorul întreprinderii.
Trebuie retinut si faptul ca, uneori, în cadrul proceselor de productie, pe lânga efectuarea
proceselor de munca, se efectueaza si o serie de procese naturale, care pot contribui la obtinerea
anumitor modificari de proprietati ale produselor.

3.3. PRINCIPIILE ORGANIZARII PRODUCTIEI

Literatura de specialitate si experienta de productie au delimitat o serie de principii general


valabile pentru orice activitate de productie moderne, pe care în sinteza le prezentam în continuare.
Principiul defalcarii procesului de productie în partile sale componente:
- presupune o etapizare a procesului de fabricatie a diferitelor produse si împartirea acestora
pe stadii, faze si operatii;
13
Principiul proportionalitatii:
- consta în asigurarea unor raporturi de proportionalitate care se stabilesc atât în cadrul
diverselor verigi ale întreprinderii, cât si în relatiile de productie dintre ele;
- la nivelul grupelor de utilaje de acelasi tip, al liniilor, atelierelor si sectiilor de productie
este necesar sa existe o serie de proportii între cheltuielile de timp de munca impuse de
executarea fiecarei operatii sau etape tehnologice si fondul de timp disponibil al utilajelor
sau muncitorilor care se folosesc în acest scop;
- presupune asigurarea unor raporturi sau proportii în functie de productivitatea muncitorilor
sau randamentul utilajului;
- implica existenta unor proportii în cazul relatiilor de productie dintre diferitele verigi ale
întreprinderii;
- se aplica atunci când în cadrul verigilor respective se executa operatii sau etape
tehnologice succesive (relatii de „înlantuire tehnologica”);
- verigile considerate executa si asambleaza componente diferite din structura constructiva a
aceluiasi produs;
- în cadrul unei verigi se executa lucrari sau se presteaza servicii pentru cealalta veriga s.a.
Deci, proportionalitatea presupune stabilirea si mentinerea unor egalitati între capacitatile
de productie ale verigilor implicate în relatiile analizate.
Principiul ritmicitatii presupune executarea în fiecare perioada, cu o anumita amplitudine în
timp, a aceleiasi cantitati de productie, a acelorasi lucrari tehnologice. Pentru aceasta:
- trebuie sa se asigure toate conditiile materiale si organizatorice necesare pentru existenta
unei stabilitati depline a duratelor de executare a operatiilor sau etapelor tehnologice legate
între ele, fara perturbatii în ritmicitatea acestuia, determinate de:
- lansarea cu întârziere în productie a unor materii prime sau componente ale
produselor;
- existenta unor depasiri fata de consumurile proiectate de timp de munca la anumite
operatii sau etape tehnologice;
- iesirea neprevazuta din functiune a unor utilaje;
- aparitia rebuturilor în anumite stadii ale procesului de productie etc.
3. Principiul paralelismului se bazeaza pe asigurarea conditiilor materiale, organizatorice si
tehnologice pentru desfasurarea procesului de productie pe un front larg de lucru, în paralel, prin:
- executarea simultana a produselor din nomenclatorul întreprinderii, a diferitelor
componente ale unui produs, a diverselor operatii sau etape ale procesului tehnologic, a
diferitelor stadii în care se afla materia-lele prelucrate;
- organizarea productiei în conformitate cu cerintele principiului paralelismului;
- existenta unei sincronizari depline în executarea diferitelor componente constructive si
etape sau operatii tehnologice ale unui produs.
Principiul liniei drepte:
- presupune trecerea pe drumul cel mai scurt a materialelor si produselor între diferitele
verigi din structura întreprinderii (locuri de munca, pe de o parte, si linii, ateliere sau sectii
de productie, pe de alta parte);
- fluxurile tehnologice trebuie sa aiba un caracter continuu, sa se desfasoare în linie dreapta,
fara întoarceri si încrucisari.
Principiul continuitatii:
- presupune asigurarea prin organizarea procesului de productie a conditiilor necesare pentru
ca acesta sa se desfasoare fara întreruperi; atunci când acest lucru nu este posibil, se
urmareste ca întreruperile sa se situeze la cel mai scazut nivel posibil.
Respectarea acestor principii asigura desfasurarea procesului de productie fara
disfunctionalitati, garantarea unei înalte productivitati, folosirea la maximum a fortei de munca si
utilajelor întreprinderii.

3.4. LEGILE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZARII PRODUCTIEI

14
Indiferent de tipul de productie, acesta este guvernat de doua legi fundamentale care
actioneaza în raport cu particularitatile fiecarui domeniu de activitate economica:
1. Legea organizarii productiei în conformitate cu procesul tehnologic folosit în
întreprindere, adica, organizarea productiei trebuie sa se faca în conditiile respectarii cu strictete a
prescriptiilor tehnologice stabilite prin documentatia de proiectare a produselor, care se refera la:
- felul si succesiunea operatiilor efectuate;
- structura parcului de utilaje folosit;
- parametrii tehnico-economici de functionare a acestora;
- caracteristicile profesionale si de calificare ale executantilor;
- cerintele privind calitatea si dimensiunile materiilor prime necesare, timpii stabiliti pe operatii
tehnologice pentru executarea unei unitati de produs s.a.
2. Legea concordantei între tipurile de productie si sistemele de organizare a productiei
adoptate de întreprindere, care presupune ca fiecarei grupe de tipuri de productie sa-i corespunda
anumite sisteme de organizare a productiei, bazate pe combinarea unor subsisteme specifice de
organizare structurala, procesuala în spatiu si în timp a productiei:
- în cazul productiei de masa si serie mare se utilizeaza sisteme de organizare a productiei în
flux;
- tipurilor de productie individuala în serie mica si mijlocie le sunt specifice sistemele de
organizare a productiei pe comenzi.
Încalcarea totala sau numai partiala a celor doua legi, prin nerespectarea prevederilor
documentatiei tehnologice de proiectare sau prin adoptarea unor sisteme de organizare care nu
corespund tipurilor de productie din întreprindere, determina, de regula, aparitia locurilor înguste, a
discontinuitatilor în fluxurile tehnologice, a desincronizarilor în productie fata de ritmul prestabilit,
ajungându-se chiar pâna la întreruperea pe parti sau integrala a productiei7.

4. STRUCTURA SIMPLIFICATA A UNUI SISTEM DE PRODUCTIE

Definind productia ca orice proces destinat sa transforme un set de elemente intrari într-un
set specific de elemente iesiri, un sistem de productie poate fi definit prin acele componente ale
sale si anume: intrari, iesiri, si procesul de productie, asa cum se poate observa si din figura 4.1.
Fig. 4.1 . Structura simplificata a unui sistem de productie

Subsistemul managementului
productiei
Materii
prime si Produse
materiale Subsistemul de proiectare finite

Subsistemul de fabricatie
Deseuri si
Energie
rebuturi
Subsistemul de
aprovizionare - desfacere
Informatii Informatii
Subsistemul de resurse
umane

Factori Energie
perturbatori Subsistemul reziduala
financiar - contabil

Subsistemul informatic
7
Barbulescu,C., Bâgu,C., op.cit.
Subsistemul de control
15
Din figura mentionata mai sus poate constata ca, principala componenta a sistemului de
productie este subsistemul de fabricatie, a carui functionare este asigurata de celelalte subsisteme.
Subsistemul de fabricatie constituie locul de desfasurare al unui proces partial al productiei
de bunuri, prin care se obtin forma si proprietatile finale ale produsului.
Subsistemul de fabricatie, privit la rândul sau ca sistem, este compus din:
a) Subsistemul de comanda - realizeaza functia de transformare si distributie a fluxurilor
informationale astfel încât, prin realizarea unei interactiuni coordonate a tuturor subsistemelor, sa se
îndeplineasca functia generala a sistemului.
b) Subsistemul de prelucrare, care realizeaza modificarea proprietatilor obiectului muncii;
c) Subsistemul logistic realizeaza operatii de transfer pozitional (transport) si de transfer în
timp (depozitare). Importanta deosebita a acestui subsistem rezida din faptul ca 65-85% din durata
totala a unui ciclu de fabricatie se consuma cu operatii de tip logistic (manipulare, transport,
depozitare).
d) Subsistemul de control are functia de a determina valorile realizate ale parametrilor ce
definesc calitatea pieselor, de a le compara cu valorile prescrise, de a stabili abaterile si de a
comunica informatiile rezultate, sistemului efector.
Sistemele productie ale viitorului, presupun modificari profunde, care vor afecta atât baza
tehnica cât si metodele si tehnicile de conducere, organizare si asigurare a calitatii. În acest sens, o
societate de productie va avea nevoie de o capacitate inovationala proprie ridicata, deoarece fara
acest element, chiar daca va face eforturi mari pentru a-si valorifica resursele materiale de care
dispune, ea va ramâne în urma din punct de vedere calitativ.

5. FUNCTIUNEA DE PRODUCTIE, PROCES DE PRODUCTIE, TIPUL DE


PRODUCTIE, SISTEME DE ORGANIZARE A PRODUCTIEI

Structura organizatorica reprezinta ansamblul, subdiviziunilor organizatorice, persoanelor


si al relatiilor dintre acestea, orientate spre realizarea obiectivelor prestabilite ale întreprinderii13.
Structura organizatorica este componenta principala a structurii generale a întreprinderii
moderne (figura 5.1).
Structura organizatorica include:
- structura functionala – ansamblul membrilor de conducere si al compartimentelor
(tehnice, economice si administrative), modul de constituire si grupare al acestora, precum si
relatiile dintre ele necesare desfasurarii corespunzatoare a procesului managerial si de executie;
- structura de productie si conceptie, din punct de vedere organizatoric - reflecta locul de
desfasurare a activitatii de productie, de control tehnic de calitate si de cercetare în cadrul unor
verigi organizatorice bine delimitate.

ÎNTREPRINDEREA MODERNA DE PRODUCTIE

STRUCTURA ORGANIZATORICA
STRUCTURA
Structura functionala de COMPETEN-
conducere TELOR DE
SOCIO-
Structura operationala de CULTURALE
productie si conceptie

Fig. 5.1. Locul structurii organizatorice în cadrul întreprinderii

5.1. FUNCTIUNEA DE PRODUCTIE

13
Badea, F., Managementul productiei industriale, Ed. All Educational, Bucuresti, 1998
16
Societatea comerciala reprezinta un ansamblu de mijloace de productie si activitati unde se
dezvolta trei fluxuri: material, informational si financiar. Acestea se influenteaza si se
conditioneaza reciproc în permanenta. Asa cum rezulta din cele prezentate mai sus, ratiunea
functionarii unei întreprinderi consta în transformarea materiilor prime si materialelor în produse,
servicii si lucrari. De aceea exista tendinta reducerii sferei de cuprindere a acestei functiuni la
obiectul activitatii de baza a întreprinderii. În realitate situatia nu este aceasta, o întreprindere
moderna având, în principal, functiunile prezentate în figura 5.2.
DE DE
PRODUCTIE MARKETING

FUNCTIILE DE BAZA
ALE ÎNTREPRINDERII

DE
DE
DISTRIBUTIE FINANCIARA PERSONAL

Fig.5.2 Functiunile de baza ale întreprinderii

În acest sens subliniem faptul ca, functiunea de productie ocupa un loc foarte important în
cadrul întreprinderii, asigurând existenta în continuare a acesteia si dezvoltarea ei. Totodata, aceasta
asigura producerea bunurilor, permite executarea de lucrari sau servicii la termenele prevazute, în
cantitatile cerute, la un cost de productie bine determinat, de o anumita calitate, în conditiile optimizarii
resurselor.
Functiunea de productie mai poate fi definita ca fiind ansamblul activitatilor de baza,
auxiliare si de servire, prin care se realizeaza obiectivele din domeniul fabricarii produselor,
elaborarii lucrarilor, prestarii serviciilor în cadrul unor organizatii.
Functiunea de productie include activitatile de baza ale societatii comerciale, prin care se
realizeaza miscarea, transformarea sau prelucrarea unor resurse primare ca materii prime,
materiale, informatii si altele pâna la obtinerea unui produs finit, efectuarea unei lucrari sau
prestarea unui serviciu, precum si activitatile auxiliare care asigura desfasurarea normala a celor
de baza. Pe scurt, ne aflam în fata unor activitati de baza, auxiliare si de servire prin care se
realizeaza obiectivele din domeniul fabricarii produselor, elaborarii lucrarilor, sau prestarii
serviciilor în cadrul societatii comerciale8.
Activitatea de productie are, de regula un caracter complex, ea constând în prelucrarea
unor bunuri din natura, a materiilor prime în vederea obtinerii unor produse utile societatii,
folosind în acest scop un sistem de mijloace de munca (masini, utilaje, instalatii).
Functiunea de productie cuprinde, în principal, activitatile prezentate în figura 5.3.

1. FABRICATIA SAU 2. CONTROLUL


EXPLOATAREA TEHNIC DE CALITATE

FUNCTIUNEA DE PRODUCTIE

3. ÎNTRETINEREA SI 4. PRODUCTIA
REPARAREA UTILAJELOR AUXILIARA

8
Petrescu, I., op. cit.
17
Fig.5.3. Activitatile functiunii de productie

Referitor la acestea, facem câteva precizari:


1) fabricatia sau exploatarea presupune:
- transformarea materiilor prime si materialelor în produse;
- lucrari si servicii care fac obiectul activitatii de baza a întreprinderii.
2) controlul tehnic de calitate:
- materiilor prime, semifabricatele, subansamblurile si produselor finite sunt verificate pe
întregul flux de fabricatie.
3) întretinerea si repararea utilajelor:
- preîntâmpina efectele uzurii fizice si morale la mijloacele tehnice.
4) productia auxiliara:
- asigura conditiile pentru buna desfasurare a activitatii de baza din cadrul întreprinderii.

6. PRINCIPALELE TIPURI DE PRODUCTIE ÎN ÎNTREPRINDERILE MODERNE

6.1. TIPURI DE PRODUCTIE

Sistemul de organizare a productiei adoptat de întreprinderile moderne este influentat într-o


mare masura de tipul de productie care defineste activitatea acesteia.
Tipul de productie este o stare functionala a unei întreprinderi sau verigi de productie ale
acesteia, determinata de totalitatea factorilor tehnici si organizatorici care caracterizeaza: marimea
si stabilitatea nomenclaturii produselor executate, volumul productiei pe fiecare pozitie a acesteia,
gradul de specializare a locurilor de munca si modul de deplasare a obiectelor prelucrate între
diferitele locuri de munca.
De regula, tipurile de productie nu se întâlnesc într-o forma singulara. Atât la nivelul
întreprinderii, cât si al verigilor ei, diferitele tipuri de productie se îmbina în diverse proportii,
fiecare tip detinând o anumita pondere în volumul total al productiei executate în întreprinderea sau
veriga respectiva.
De aceea, în functie de factorii predominanti, întreprinderile sau verigile acesteia sunt
încadrate într-unul din tipurile de productie precizate anterior.
În functie de tipul de productie se aleg metodele, tehnicile si procedeele folosite pentru
operationalizarea atributelor managementului în domeniul activitatilor de productie, cum ar fi cele
de organizare structurala si procesuala în spatiu si în timp a productiei, de conducere operativa a
productiei, de evidenta si control în productie s.a.
Principalele caracteristici ale acestor tipuri de productie sunt prezentate în figura 6.1.
Câteva elemente caracteristice ale acestor tipuri de productie:

1) Tipul de productie în masa:


- fiecare loc de munca este încarcat cu o anumita lucrare tehnologica executata la acelasi fel de
produs;
- nomenclatura produselor executate este excesiv de redusa, ea cuprinzând, de regula numai un
singur fel de produs (uneori pot exista în nomenclator si doua feluri de produse, cu o pondere
prioritara a unuia dintre acestea);

18
PRODUCTIE ÎN MASA

MARE
TIPURI DE PRODUCTIE
PRODUCTIE ÎN SERIE MIJLOCI
E
MICA

PRODUCTIE INDIVIDUALA
.
Fig. 6.1. Principalele tipuri de productie

- volumul productiei pe fiecare pozitie a nomenclatorului este foarte mare;


- nomenclatura, volumul si structura productiei au un grad mare de stabilitate în timp;
- specializarea fiecarui loc de munca în executarea unei anumite lucrari tehnologice la un singur
fel de produs are loc pentru o perioada îndelungata;
- circulatia produselor între locuri de munca se face individual (bucata cu bucata) în conditiile
executarii în paralel a operatiilor tehnologice ale diferitelor produse.
2) Tipul de productie în serie:
- se caracterizeaza prin repetarea executarii aceluiasi fel de produs;
- durata perioadei în care se repeta executarea unui anumit fel de produs este mai mica decât în
productia de masa;
- la fiecare dintre acestea sa se execute operatii tehnologice la mai multe feluri de produse;
- numarul felurilor de produse executate pe fiecare loc de munca este variabil; pe aceasta baza,
tipul de productie în serie se prezinta în trei variante: serie mare, mijlocie si mica;
- comparativ cu productia de masa, nomenclatura produselor executate este mai mare si
prezinta o crestere însemnata de la seria mare spre cea mica (seria mare, 2-6 produse; seria
mijlocie, 6-10 produse; seria mica, 10-20 produse); volumul productiei pe fiecare pozitie a
nomenclaturii este mai mic, în comparatie cu productia de masa; el scade de la seria mare spre
cea mica;
- gradul de stabilitate în timp a nomenclaturii, volumului si structurii productiei este relativ
redus; modificarile acestora de la un an la altul, precum si între diferite perioade partiale
anului se amplifica semnificativ de la seria mare spre cea mica;
- lipsa unei specializari depline a locurilor de munca, ca urmare a faptului ca fiecare pozitie din
nomenclatorul de produse ocupa numai o parte - mai mare sau mai mica, în functie de
marimea seriilor de productie - din fondul de timp disponibil de functionare a locurilor de
munca;
- utilajele din dotarea locurilor de munca si muncitorii care lucreaza au un grad redus de
specializare pe produs (în cazul seriilor mari) si un caracter universal în cazul seriilor mijlocii
si mici;
- circulatia produselor între locuri de munca se face, de regula, pe loturi de productie de
transport cu marimi variabile, folosindu-se executarea succesiva sau partial paralela a
operatiilor tehnologice ale diferitelor produse.
3) Tipul de productie individuala:
- nomenclatura produselor executate este foarte mare, cuprinzând o gama diversificata de feluri
si tipuri de produse (peste 20 feluri de produse, putându-se ajunge chiar la mai mult de 100
pozitii distincte);
- volumul productiei pe fiecare pozitie a nomenclaturii este excesiv de redus, deseori
executându-se numai câte un singur exemplar din fiecare produs;

19
- gradul de stabilitate în timp a nomenclaturii, volumului si structurii productiei este foarte
redus, înregistrându-se modificari esentiale ale acestora la perioade scurte de timp, uneori
chiar de la o zi la alta;
- executarea diferitelor produse din nomenclator se repeta la intervale de timp nedeterminate, în
mod întâmplator, sau nu se mai repeta niciodata (în astfel de situatii, productia se executa "la
comanda" pentru satisfacerea cerintelor specifice fiecarui client);
- locurile de munca din structura verigilor de productie si utilajele aflate în dotarea lor au un
caracter universal, ce le permite sa execute o mare varietate de feluri si tipuri de produse;
- muncitorii care lucreaza la aceste locuri de munca se caracterizeaza prin universalitate,
calificare ridicata si aptitudini de polivalenta, ceea ce le asigura posibilitatea executarii mai
multor operatii tehnologice pentru o nomenclatura foarte larga de produse;
- circulatia produselor între locuri de munca se face pe loturi de productie cu marimi mici, în
conditiile executarii succesive a operatiilor tehnologice ale diferitelor produse.
Facând o comparatie între tipurile de productie sub raportul eficientei economice si al
rentabilitatii în activitatea întreprinderilor se desprind urmatoarele concluzii:
- productia de masa si serie mare se caracterizeaza printr-un nivel tehnic si organizatoric
ridicat, bazat pe folosirea unor mijloace tehnice si forte umane specializate, a unor tehnologii
si metode de organizare avansate; aceasta asigura premisele necesare pentru realizarea unui
grad mare de eficienta economica si, implicit, de rentabilitate în activitatea întreprinderii;
- tipurile de productie individuala, serie mica si mijlocie se definesc printr-un nivel tehnic si
organizatoric mult mai redus; sistemele de organizare a productiei specifice acestora,
echipamentele si persoanele implicate în desfasurarea proceselor întreprinderii determina un
nivel de eficienta economica si rentabilitate nesatisfacator, diminuat evident fata de cel
întâlnit în productia de masa si serie mare; în aceste conditii, se impune gasirea unor
modalitati tehnice si organizatorice care sa permita satisfacerea concomitenta atât a cerintelor
de flexibilitate, cât si a celor de eficienta si rentabilitate; aceste modalitati se bazeaza, în linii
generale, pe transferarea si adap-tarea la caracteristicile productiei individuale, de serie mica
si mijlocie a sistemelor de organizare structurala si procesuala specifice productiei de masa si
serie mare;
O abordare interesanta asupra modalitatilor de productie este sustinuta de unii autori9, care
afirma ca în interiorul firmelor se întrepatrund trei modalitati de productie, care se situeaza în contextul
rationalitatii tehnico-organizationale, si anume:
- modelul de productie standardizat - este cunoscut sub numele de taylorism, apoi fordism, si se
caracterizeaza printr-o productie de masa omogena realizata în cadrul unui proces de productie
secvential; în acest univers productiv, sursele de performanta si productivitate se gasesc în
îmbinarea procedurilor de fabricatie, cresterea volumelor de productie, standardizarea sarcinilor
si a informatiei;
- modelul de productie variata - corespunde în anumite privinte miscarii de eterogenitate a
cresterii productiei cerute si propuse si datorita faptului ca produsele tind sa încorporeze din ce în
ce mai mult service sau activitati de suport;
- modelul de productie flexibil - este caracterizat prin legaturile sale cu natura incerta a informatiei
referitoare la mediu, care conduce la schimbarea logicii functionarii firmelor, din care cauza apare
nevoia reconfigurarii simultane a organizarii si ofertei pentru a face fata la exigentele
consumatorilor.
Ultimul model este adoptat de tot mai multe întreprinderi având în vedere avantajele mentionate, care le
permit sa supravietuiasca acerbei lupte a concurentei.

6.2. PRINCIPALII FACTORI CARE INFLUENTEAZA PROCESUL DE PRODUCTIE SI


ORGANIZAREA ACESTUIA

9
Petrescu, I., Managementul performantei, Ed. Lux Libris, Brasov, 2002
20
Principalii factori care influenteaza procesul de produc-tie si organizarea lui sunt prezentati
în figura 6.2.

Felul materiilor prime Caracterul produsului fabricat

FACTORII
care Nivelul de
Felul procesului influenteaza concentrare,
tehnologic utilizat procesul de combinare,
productie si specializare a
organizarea productiei
acestuia

Volumul productiei
Alti factori specifici
realizate

Fig.6.2. Principalii factori care influenteaza procesul de productie si organizarea acestuia

Referitor la acesti factori mentionam urmatoarele:


1) Felul materiei prime folosite:
- exercita o mare influenta asupra continutului procesului de productie si al organizarii lui;
astfel, sub raportul materiilor prime folosite, procesele de productie se pot grupa în doua mari
categorii si anume, în procese extractive (care se caracterizeaza prin aceea ca nu au materii
prime, ci numai obiecte ale muncii - titei, carbune, minereuri s.a.) si procese prelucratoare
(care se caracterizeaza prin faptul ca au ca obiect prelucrarea materiilor prime provenite din
industria extractiva, ca si prelucrarea industriala a produselor agricole);
- în raport cu felul concret al materiilor prime folosite exista diferentieri foarte mari în
ceea ce priveste organizarea proceselor de productie din întreprinderile extractive si
prelucratoare, determinate de problemele pe care le ridica buna organizare si desfasurare a
proceselor de munca de baza, auxiliare sau de servire;
- impune proiectarea unei retele dezvoltate de transport rutier, pe cale ferata, suspendat
s.a., a unei retele de depozite si magazii, folosirea unor mijloace de transport si instalatii de
încarcare-descarcare mecanizate sau automatizate cu mers continuu, cum sunt benzile
transportoare, funicularele s.a.;
- impune asigurarea colectarii deseurilor si valorifica-rea acestora în cadrul
întreprinderii, sau punerea la dispozitia altor întreprinderi pentru valorificare;
- pune problema utilizarii unor instalati de captare a substantelor nocive, de înlaturare a
lor si de conditio-nare continua a aerului (în special în unitatile de turnatorie, forje, de
vopsire s.a.);
- pe plan mondial, întreprinderile folosesc din ce în ce mai mult materialele
neconventionale, datorita proprietatilor lor, viitorul productiei moderne fiind acaparat deja
de materialele asa zise “inteligente”10.
2) Felul produsului finit fabricat:
- diferitele produse, prin particularitatile lor de ordin constructiv, legate de reteta de
fabricatie, de forma sau proprietatile lor determina o anumita organizare a procesului de
productie;
- în general, produsele fabricate se pot grupa în produse omogene (au proprietati identice în
toate partile lor) si produse eterogene (au un caracter mult mai complex, proprietatile
diferind în raport cu partile lor componente).
3) Volumul productiei fabricate:
- este determinat de gradul de solicitare a produselor pe piata, iar în functie de acestea,
impunându-se adoptarea unui anumit tip de productie, determinându-se o anumita organizare
a procesului de productie.
4) Gradul de complexitate al produselor fabricate, de precizie în executarea produselor si
dimensiunile produsului finit:

10
Pânzaru, S., Dinescu, I., Materiale utilizate în productia speciala, Ed. A.F.A., Brasov, 2002
21
- impun o anumita organizare a procesului de productie;
- în functie de acestea trebuie aprovizionata întreprinderea cu un numar mai mare sau mai mic
de materiale, sunt necesare utilaje complexe într-un numar mai mare sau mai mic, sau se
impune un anumit numar de muncitori cu calificare speciala.
5) Felul procesului tehnologic utilizat:
- determina:
- un anumit numar de operatii, de un anumit fel si executate într-o anumita succesiune;
- folosirea unor utilaje bine determinate pentru executarea lor;
- angajarea unei forte de munca de o anumita calificare;
- folosirea de materii prime si materiale specifice;
- un anumit nivel de mecanizare si automatizare, cu toate implicatiile care decurg de aici
asupra organizarii procesului de productie.
- în cadrul întreprinderilor moderne, pentru fabricarea unui produs pot fi folosite mai multe
procese tehnologice, fiecare cu particularitati date asupra organizarii procesului tehnologic
(de exemplu, în industria constructoare de masini, diferitele piese sau semifabricate pot fi
obtinute prin turnare sau matritare, dupa cum pentru obtinerea pieselor prin turnare pot fi
folosite mai multe procedee cum sunt turnarea sub presiune, turnarea în forme usor fuzibile,
în cochilii metalice s.a.11);
- în cadrul întreprinderilor moderne se folosesc din ce în ce mai mult tehnologiile
neconventionale de fabricatie a produselor, deoarece acestea au unele caracteristici
importante12:
- grad avansat de automatizare si robotizare;
- domenii de aplicare unde nu se pot folosi procedeele conventionale;
- productivitate ridicata la prelucrarea unor materiale si aliaje cu proprietati fizice,
chimice si mecanice deosebite (rezistenta mare la uzare, duritate crescuta, fragilitate,
stare de tensiune s.a.)
- se impune alegerea procedeului optim de fabricatie din punct de vedere economic care sa
asigure livrarea produselor într-o calitate superioara, la un cost redus, cu cheltuieli de
investitii minime.
5) Din rândul altor factori care influenteaza procesul de productie moderne si organizarea lui se
pot enumera: gradul de automatizare, robotizare, de implementare a sistemului informatic în
conducerea fabricatiei. Referitor la ultimul aspect, subscriem la parerile unor autori, care
afirma ca, noile tehnologii informationale asigura drumul spre performanta a întreprinderilor
si afirmarea acestora pe piata produselor de înalta tehnicitate si complexitate.13

7. SISTEME DE ORGANIZARE STRUCTURALA.


TIPOLOGIA PROCESELOR DE PRODUCTIE

De regula, activitatea de proiectare si organizare a întreprinderilor moderne de productie se


regaseste în tipurile de structuri prezentate în figura 7.1.

TIPURI DE
STRUCTURI
MODERNE DE
DE TIP PRODUCTIE SI DE DE TIP
CONCEPTIE
MIXT OBIECT

11
Pânzaru, S., Tehnologiile si utilajele procedeelor speciale de formare si turnare, Ed. A.F.A., 2002
12
Dinescu, I., Pânzaru, S.,DE TIP TEHNOLOGIC
Materiale utilizate în productia speciala, Ed. A.F.A., Brasov, 2002
13
Petrescu, I., Managementul performantei, Ed. Lux Libris, Brasov, 2002
22
Fig. 7.1. Tipuri de structuri moderne de productie si conceptie

1) Structura de productie si conceptie de tip tehnologic. Caracteristici de baza:


- organizarea sectiilor de baza se face dupa principiul tehnologic, denumirea sectiilor de
baza fiind data de procesul tehnologic care se executa în cadrul acestora;
- în cadrul sectiilor de productie, exista locuri de munca universale, a caror functionare este
asigurata de forta de munca de înalta calificare;
- amplasarea acestor locuri de munca se face dupa principiul grupelor omogene de masini;

- acest tip de structura este caracteristic tipului de serie mica sau individuala.
Avantajele acestui tip de structura sunt urmatoarele:
- permite realizarea unei varietati mari de produse;
- are loc o încarcare completa a locurilor de munca;
- are un grad mare de flexibilitate, datorat caracterului universal al locurilor de munca;
Dezavantajele acestei structuri sunt:
- datorita faptului ca fiecare faza de proces tehnologic se realizeaza în sectii diferite,
transportul intern în întreprindere este foarte ridicat;
- deoarece locurile de munca trebuie sa se adapteze la fabricatia unei varietati mari de
produse, timpul pentru reglare al acestora este uneori foarte mare, ducând la cresterea timpilor de
întreruperi în functionarea utilajului;
- micsoreaza raspunderea pentru obtinerea unei calitati ridicate, datorita faptului ca
produsele se prelucreaza în mai multe sectii de productie;
- produsele au un ciclu lung de fabricatie si deci exista stocuri mari de productie
neterminata.
2) Structura de productie si conceptie de tip pe obiect. Caracteristici de baza:
- organizarea sectiilor de productie este realizata dupa principiul obiectului de fabricatie;
- în fiecare sectie se fabrica un singur produs sau componentele ale acestuia, iar sectiile
poarta denumirea pro-dusului pe care-1 fabrica;
- locurile de munca sunt specializate în realizarea unei singure operatii sau a unui numar
foarte mic de operatii;
- amplasarea locurilor de munca se face sub forma de linii tehnologice specializate în
fabricatia unui produs;
- acest tip de structura este specific tipului de productie de serie mare sau de masa.
Avantajele structurii de productie si conceptie pe obiect:
- asigura organizarea liniilor în flux cu eficienta ridicata; - permite o crestere a specializarii
în productie;
- reduce volumul de transport intern;
- reduce durata ciclului de fabricatie si a costurilor de productie;
- determina o reducere substantiala a stocurilor de productie neterminata.
Dezavantaje:
- este tipul de structura de productie cu o flexibilitate foarte redusa la schimbarile
sortimentale;
- nu poate fi folosita în mod eficient decât pentru tipul de serie mare sau de masa.
3) Structura de productie si conceptie de tip mixt. Caracteristici de baza:
- organizarea sectiilor de productie se face dupa principiul mixt, o parte a sectiilor de
productie organizându-se dupa principiul tehnologic (cele pregatitoare), iar celelalte dupa principiul
pe obiect (sectiile prelucratoare);
- acest tip de structura este specific tipului de serie mica sau mijlocie;

23
- acest tip de structura îmbina avantajele celorlalte doua tipuri si le elimina o parte din
dezavantaje.
Se poate afirma ca, particularitatile fiecarei întreprinderi îsi pun amprenta asupra structurilor de
productie, determinând numarul si tipul subunitatilor de productie de baza.
Cunoasterea principalelor tipuri de productie si a proceselor de productie are un rol
important în abordarea sistemelor de organizare structurala a productiei întreprinderilor moderne,
permite realizarea unei gândiri logice si analitico-sistetice asupra activitatii firmelor al caror obiect
de activitate îl reprezinta producerea de bunuri materiale.

8. STRUCTURA DE PRODUCTIE SI CONCEPTIE

8.1. VERIGILE ORGANIZATORICE ALE STRUCTURII DE PRODUCTIE SI


CONCEPTIE

Structura de productie si conceptie a unei întreprinderi de productie industriala se refera la


numarul si componenta unitatilor de productie, de control si cercetare, marimea si amplasarea lor pe
teritoriul întreprinderii, modul de organizare interna a acestora si legaturile functionale care se
stabilesc între ele în cadrul procesului de productie si cercetare14.
În cadrul întreprinderilor moderne structura de productie si conceptie este formata dintr-un
numar stabilit de verigi organizatorice de productie, dintre care cele mai des întâlnite sunt cele
prezentate în figura 8.1.

Sectii de productie, Sectoare de productie


montaj sau "service"

Verigi Ateliere de
Laboratoare organizatorice productie,
de control si de productie montaj,
cercetare proiectare

Locuri de munca

Fig.8.1. Verigile organizatorice ale structurii de productie si conceptie

I. Sectia de productie este o veriga de productie, distincta din punct de vedere administrativ,
în cadrul careia se executa un produs, o parte a acestuia sau o faza de proces tehnologic.
Constituirea unei sectii de productie îsi propune organizarea si coordonarea unitara a activitatilor
din punct de vedere tehnologic.
În functie de felul proceselor tehnologice care se desfasoara în cadrul sectiilor de productie
exista:
A) sectii de baza;
B) sectii auxiliare;
C) sectii de servire;
D) sectii anexa.
A) În cadrul sectiilor de baza se executa procese de productie care au drept scop
transformarea diferitelor materii prime si materiale în produse finite, ce se constituie în obiecte ale
activitatii de baza a întreprinderii.

14
Badea,F.,op.cit.
24
Acestea se pot grupa în mai multe categorii, în functie de principiul care a stat la baza
organizarii ei:
1) sectii de baza organizate dupa principiul tehnologic;
2) sectii de baza organizate dupa principiul pe obiect;
3) sectii de baza organizate dupa principiul mixt.
1) Sectiile de baza organizate dupa principiul tehnologic presupun amplasarea utilajelor si a
locurilor de munca astfel încât sa asigure executarea unui stadiu sau a unei faze de proces
tehnologic. Astfel, exista sectii de productie de turnatorie, forja, prelucrari mecanice sau de montaj
etc.
În functie de operatiile tehnologice care se executa în cadrul acestora, sectiile se grupeaza
în:
a) sectii de baza pregatitoare;
b) sectii de baza prelucratoare;
c) sectii de baza de montaj-finisaj.
a) Sectiile de baza pregatitoare – în acestea se executa fazele pregatitoare ale procesului
tehnologic cum sunt: turnare si forjare de piese în constructii de masini, filatura în industria textila,
croire în industria de confectii etc.
b) Sectiile de baza prelucratoare – în cadrul lor are loc transformarea propriu-zisa a
materiilor si materialelor în produ-se care constituie obiect de baza al întreprinderii (cele de prelu-
crari mecanice în constructii de masini, cele de tesatorie în industria textila).
c) Sectiile de baza de montaj-finisaj – sunt cele în cadrul carora are loc asamblarea
diferitelor produse din ansamblele si subansamblele componente sau finisarea produsului finit (cum
ar fi sectiile de montaj si probe tehnologice din constructii de masini, sectiile de imprimare sau
apretare din industria textila).
2) Sectiile de baza organizate dupa principiul pe obiect sunt acelea care asigura
transformarea completa a materiilor si materialelor în produs finit sau componente ale acestuia. În
cadrul acestor sectii sunt reunite un ansamblu de operatii tehnologice care vor prelucra produsul de
la stadiul de materie prima pâna la stadiul de produs finit.
3) Sectiile de baza organizate dupa principiul mixt. Unele sectii (de regula cele pregatitoare)
sunt organizate dupa principiul tehnologic, iar altele dupa principiul pe obiect (sectiile de prelucrari
mecanice si montaj).
B) Sectiile auxiliare sunt acelea în cadrul carora se executa produse sau lucrari ce nu
constituie obiectul activitatii de baza a întreprinderii, dar care sunt absolut necesare pentru buna
desfasurare a proceselor de productie de baza (sectia energetica din cadrul centralelor producatoare
de diferite feluri de energie).
C) Sectiile de servire, unde se executa activitati de productie ce se constituie ca servicii atât
pentru sectiile de baza, cât si pentru sectiile auxiliare (sectia retele energetice, sectia depozite s.a.).
D) Sectiile anexa sunt destinate valorificarii deseurilor în acele întreprinderi în care rezulta
o cantitate mare de materiale refolosibile.
II. Atelierul de productie poate desfasura activitatea:
- ca o subunitate de productie a unei sectii de productie, fiind o veriga structurala delimitata
teritorial, în cadrul caruia se executa fie acelasi proces tehnologic, fie acelasi produs sau
componenta a unui produs;
- în mod independent, deosebindu-se de sectia de productie doar prin volumul de activitate
care se desfasoara în cadrul acestuia, atelierul fiind o veriga structurala delimitata administrativ, cu
aceleasi caracteristici din punct de vedere al procesului de productie ca si în primul caz.
Activitatile de productie ce au loc în cadrul unui atelier pot fi activitati de productie, montaj,
service etc.
În cadrul atelierul de proiectare activitatea este orientata în executarea acelor lucrari de
proiectare de dimensiuni mai reduse si care nu au fost executate de institutele de specialitate.
III. În laboratorul de control si cercetare se executa diferite analize si masuratori a calitatii
produselor, materiilor si materialelor.

25
IV. Sectorul de productie, delimitat teritorial, reprezinta locul unde se executa o anumita
faza din procesul tehnologic sau anumite componente ale unui produs. Într-un atelier de prelucrari
mecanice pot exista: sectorul de strunguri, sectorul de freze s.a.
V. Locurile de munca ocupa o anumita suprafata de productie dotata cu utilaje si
echipamente tehnologice corespunzatoare, destinate executarii unor operatii tehnologice sau servicii
productive. Ele pot fi specializate în realizarea unei operatii, sau universale, când executa o
varietate mare de operatii.

8.2. TIPOLOGIA PROCESELOR DE PRODUCTIE

Datorita marii diversitati a proceselor de productie acestea trebuie grupate în grupe de


procese cu caracteristici comune în functie de anumite criterii.
Cele mai utilizate criterii de grupare a proceselor de productie sunt:
a) dupa modul de participare la obtinerea produsului finit;
b) dupa gradul de continuitate;
c) dupa modul de obtinere a produsului finit;
d) dupa gradul de periodicitate;
e) dupa natura tehnologica.
a) În functie de modul cum participa la realizarea produsului finit procesele de productie
sunt:
- procese de productie de baza;
- procese de productie auxiliare;
- procese de productie de servire;
- procese de productie anexa.
Procesele de productie de baza transforma materiile prime si materialele în produse finite
care constituite obiectul activitatii de baza al întreprinderii procese de prelucrare mecanica si montaj
în constructii de masini, tesatorie în industria textila etc.
Procesele de productie de baza pot fi la rândul lor:
- procese de baza pregatitoare;
- procese de baza prelucratoare;
- procese de montaj-finisaj.
Procesele de baza pregatitoare pregatesc materiile prime si materialele pentru prelucrarea
propriu-zisa - procesele de turnare si forjare în industria constructiilor de masini, procesele de
vopsire si filatura din industria textila, procesele de croit în industria confectiilor sau de
încaltaminte.
Procesele de baza prelucratoare efectueaza operatii de prelucrare propriu-zisa a materiilor
prime si a materialelor în vederea transformarii lor în produse finite - procese de prelucrari
mecanice în constructii de masini, procese de tesatorie în industria textila etc.
Procesele de baza de montaj-finisaj sunt acele procese care asigura obtinerea formei finale a
produsului înainte de livrarea la consumator.
Procesele de productie auxiliare asigura obtinerea unor produse sau lucrari care nu
constituie obiectul activitatii de baza al întreprinderii, dar care asigura buna functionare a proceselor
de productie de baza - procesele de reparare a utilajelor si echipamentelor, de obtinere a SDV-urilor
necesare în procesele de productie de baza, de obtinere a diferitelor feluri de energie etc.
Procesele de productie de servire asigura obtinerea unor servicii care nu constituie obiectul
activitatii de baza al între-prinderii, dar ajuta la buna desfasurare a proceselor de productie de baza
si auxiliare - procesele de transport intern, de depozitare sau de transport a diferitelor feluri de
energie pe cabluri sau conducte.
b) Dupa gradul de continuitate procesele de productie sunt:
- procese de productie continue - asigura o transformare continua a materiilor prime în
produse finite în instalatii de aparatura, pe tot parcursul fluxului de produc-tie, parametrii
tehnologici având aceleasi valori.;
- procese de productie periodice - produsele sunt elaborate sub forma de sarje, la distante de
timp egale cu timpul necesar pentru elaborarea unei sarje.
26
c) Dupa modul de obtinere a produselor finite din materia prima procesele de productie
sunt:
- procese de productie directe;
- procese de productie sintetice;
- procese de productie analitice.
Procesele de productie directe se caracterizeaza prin aceea ca produsul finit se obtine ca
urmare a executarii unor operatii succesive asupra aceleiasi materii prime - procesele de obtinere a
produselor lactate, de obtinere a zaharului etc.
Procesele de productie sintetice conduc la obtinerea produsului finit dupa prelucrarea
succesiva a mai multor materii prime - procesele de productie din constructii de masini, confectii,
industria alimentara etc.
Procesele de productie analitice conduc la obtinerea a mai multor produse finite în urma
unor prelucrari succesive a unei singure materii prime procesele de productie din petrochimie,
rafinarii etc.
d) Dupa gradul de periodicitate procesele de productie sunt ciclice si neciclice.
Procesele de productie ciclice au caracter repetitiv si sunt specifice tipului de productie de
serie mare sau de masa. În cadrul acestor procese prelucrarea produselor se face pe loturi de
fabricatie sau sub forma de sarje.
Procesele de productie neciclice se repeta la perioade mari de timp si sunt specifice pentru
tipul de productie de serie mica sau unicate.
e) În functie de natura tehnologica a operatiilor, procesele de productie sunt:
- procese chimice;
- procese de schimbare a configuratiei; .
- procese de asamblare;
- procese de transport.
Procesele chimice se efectueaza în instalatii capsulate în cadrul carora materiile prime se
transforma în urma unor reactii chimice sau termochimice procesele din industria aluminiului, a
maselor plastice, a petrolului etc.
Procesele de schimbare a configuratiei au la baza operatii de prelucrare mecanica a
materiilor prime cu ajutorul unor masini sau agregate tehnologice procesele de strunjire, rectificare,
frezare etc.
Procesele de asamblare asigura sudura, lipirea sau montajul unor subansamble în vederea
obtinerii produsului finit.
Procesele de transport asigura deplasarea materiilor si materialelor de la un loc de munca la
altul în interiorul întreprinderii.

8.3. PERFECTIONAREA STRUCTURII DE PRODUCTIE SI CONCEPTIE – CONDITIA


OBTINERII PERFORMANTEI ÎN DOMENIU

O structura de productie si conceptie rationala, moderna se realizeaza, în primul rând, prin


proiectarea întreprinderii, iar, dupa aceea, în decursul functionarii acesteia, prin luarea unor masuri
operative care sa duca la perfectionarea structurilor în raport cu modificarile care survin pe linia
nomenclaturii produselor de fabricat, a tehnologiilor de fabricatie sau a organizarii productiei si a
muncii15.
Dintre principalele cai de perfectionare a structurii de productie si conceptie se pot enumera
urmatoarele:
- cresterea ponderii unitatilor de productie (sectii, ateliere) specializate, organizate dupa
principiul obiectului de fabricat, în totalul unitatilor de productie ale întreprinderii;
astfel, se creeaza conditii optime pentru generalizarea introducerii în întreprindere a
metodelor superioare de organizare a productiei în flux;

15
Barbulescu, C., op.cit.
27
- asigurarea adâncirii specializarii productiei si a extinderii relatiilor de cooperare, care
duc la reprofilarea unitatilor de productie pe o productie specializata, creând astfel
conditii optime pentru cresterea eficientei activitatii întreprinderii;
- cresterea ponderii volumului de productie sau de lucrari executate pentru activitatea de
baza de catre întreprinderi specializate pentru executarea reparatii-lor, producerea de
scule, energie si reducerea la minimul necesar a unitatilor de productie auxiliare si de
servire proprii;
- optimizarea gradului de marime al unitatilor de productie si asigurarea
proportionalitatii între capacitatile de productie ale acestora, care asigura o crestere
puternica a productivitatii muncii, reducerea costurilor de productie si o folosire
rationala a capacitatilor de productie prin lichidarea locurilor înguste sau folosirea
completa a excedentelor de capacitate;
- sistematizarea întreprinderii care duce la îmbunatatirea, ori de câte ori este posibil, a
planului general de organizare al întreprinderii si realizarea unui flux tehnologic
continuu, pe traseele cele mai scurte, evitarea întoarcerilor sau intersectarii fluxurilor de
materiale sau de oameni, apropierea unitatilor auxiliare si de servire de unitatile carora le
furnizeaza produse, lucrari sau servicii.
Perfectionarea permanenta, ori de câte ori este nevoie, a structurii de productie si conceptie
se materializeaza prin cresterea eficientei economice, influentând în mod direct o serie de indicatori
economici ai întreprinderii, cum ar fi:
- volumul, continutul si directia transporturilor interne, fondul de salarii afectat
personalului care lucreaza în transporturile interne si volumul costurilor de transport
intern;
- numarul, felul, marimea si locul de amplasare a depozitelor întreprinderii, numarul de
personal care lucreaza în cadrul gospodariei depozitelor si fondul de salarii aferent
acestuia;
- numarul de personal ocupat în aparatul administrativ si fondul de salarii aferent acestuia;
- durata medie a ciclului de productie pe întreprindere, volumul productiei neterminate si
normativul de mijloace circulante pentru productia neterminata;
- gradul de continuitate al fluxului tehnologic, al fluxului de materiale si al fluxului de
oameni;
- gradul de folosire a teritoriului întreprinderii.
Rezulta ca, perfectionarile aduse în structura de produc-tie si conceptie vor determina
îmbunatatirea acestor indicatori, în sensul reducerii volumului de lucrari, a fondului de salarii
aferent activitatii de transport, de depozitare si activitatii administrative, al reducerii duratei ciclului
de productie si al norma-tivului de mijloace circulante, al marimii gradului de continuitate a flu-
xurilor si a reducerii lungimii lor precum si a marimii gradului de folosire a suprafetelor de care
dispune întreprinderea

9. SISTEME DE ORGANIZARE SPATIALA. FLUXUL GENERAL DE PRODUCTIE


9.1. PROBLEMELE SPECIFICE AMENAJARII SPATIALE A PRODUCTIEI

Abordarea proiectelor de amenajare a firmelor industri-ale este o chestiune foarte dificila si


presupune instinct si intuitie din partea proiectantilor.
Metodologia amenajarii sistematice a spatiului asigura o anumita disciplina în elaborarea
planului de amenajare, permitând, în acelasi timp, o variatie a continutului datelor de intrare ce stau
la baza elaborarii planului de amenajare a verigilor de productie.
Organizarea spatiala a productiei în cadrul întreprinderi-lor include în sfera sa un ansamblu
de probleme, care poate fi sistematizat pe trei domenii principale, si anume:
- amplasarea verigilor de productie din structura întreprinderii;
- stabilirea configuratiei fluxurilor tehnologice;
- dimensionarea suprafetelor de productie necesare.

28
Problemele care fac parte din cele trei domenii sunt abordate atât la nivelul general al
întreprinderii, cât si la cel al verigilor structurale de productie din componenta ei.
Fundamentarea solutiilor privind organizarea în spatiu a productiei întreprinderii se
realizeaza prin intermediul unui studiu specializat, bazat pe folosirea de sisteme principale si
metodologice specifice.

9.2 PROBLEMELE GENERALE ALE ORGANIZARII SPATIALE A VERIGILOR DE


PRODUCTIE

Amenajarea spatiului verigilor de productie consta în amplasarea fizica a instalatiilor, masinilor


si utilajelor industriale. Amplasarea include spatiile necesare miscarii materialelor si depozitarii
acestora, spatiile activitatilor indirecte si serviciilor auxiliare precum si spatiile necesare
echipamentelor16.
Orice proiect de amenajare sau rearanjare a verigilor de productie va avea propriile sale
obiective, care difera în functie de punctele de vedere ale managerilor si politica firmei, precum si de
conditiile curente în care se elaboreaza proiectul. Pentru sporirea eficientei acestei activitatii este necesar
ca obiectivele reale sa fie clare si bine definite de la bun început.
În esenta, amenajarea unei verigi de productie este o combinatie de obiective si variante, ea
fiind rezultatul unui compromis între anumite avantaje si limitari care trebuie privite în dinamica, prin
prisma modificarii lor în timp.
Amenajarea spatiilor trebuie sa urmareasca realizarea unor obiective generale între care
enumeram:
- integrarea tuturor factorilor care afecteaza planul general de organizare a firmei;
- utilizarea eficienta a factorilor de productie;
- flexibilitatea în amplasarea si reamplasarea masinilor si utilajelor;
- elasticitate concretizata în adaptabilitatea din mers la noile sortimente de produse;
- o împartire automata pe puncte de lucru a spatiului existent;
- asigurarea unei anume densitati pe suprafata verigii de productie ce se amenajeaza;
- realizarea unei secvente logice a fluxului tehnologic si a locurilor de munca;
- comoditate pentru toti angajatii în efectuarea activitatilor pe care le executa;
- respectarea normelor de protectie a muncii si de paza contra incendiilor;
- motivatie, satisfactie în munca si securitate pentru toti angajatii etc.
Aceste obiective si altele pot fi realizate prin oricare din cele trei tipuri clasice de amenajari si
anume:
- amenajarea verigilor de productie cu locuri de munca fixe sau locuri fixe pentru
material:
o materialele sau componentele principale ramân în loc fix;
o sculele, masinile si lucratorii sunt aduse la aceste locuri fixe;
o produsul finit este realizat cu elemente componente importante depozitate în acelasi loc;
o are ca avantaje:
 manipulare redusa a produsului finit;
 angajatii lucreaza într-un singur loc, asigurându-se astfel calitatea lucrarilor;
 permite modificari frecvente în fabricatie si lansarea de noi produse;
 adaptabilitate la cererile intermitente de pro-duse;
 nu necesita o organizare pretentioasa si costisitoare etc;
- amenajarea verigilor de productie dupa tipul procesu-lui sau tipul prelucrarii:
o în care toate operatiile aceluiasi proces sau tip de prelucrare sunt grupate în acelasi
loc;
o are ca avantaje:
 reducerea volumului de investitii prin folosirea eficienta a masinilor si utilajelor;
 adaptabilitatea la varietate mare de produse si la schimbari frecvente în tehnologia de
executie;
16
Dima, I.C., Nedelcu, M.V., Managementul productiei industriale, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999
29
 adaptabilitatea la cereri intermediare de produse;
 stimuleaza executantul în ridicarea nivelului propriilor performante;
 asigura continuitatea productiei în cazul defectarii masinilor, lipsei materialelor si
absentei executantului etc;
- amenajarea verigilor de productie pe linii de productie sau pe produs:
o un produs sau un anumit tip de produs este fabricat într-o anumita zona;
o materialele se deplaseaza, iar operatiile se executa în ordinea fluxului tehnologic,
fapt ce determina ca fiecare utilaj sa fie amplasat functie de secventa operatiunilor si
independent de prelucrarea pe care o efectueaza;
o are ca avantaje:
 manipularea redusa a materialelor; timpi de executie redusi, volum mic de investitii în
materiale;
 utilizarea eficienta a lucratorilor prin speciali-zarea acestora, usurinta în formarea
executantilor;
 asigurarea unui control eficient al productiei (documente mai putine si
supravegherea mai buna a executantilor).
Alegerea unuia sau altuia din aceste tipuri de amenajare se fundamenteaza pe raspunsul dat la
cele trei criterii de baza implicate de fiecare amenajare.

9.3. SPECIFICITATEA CONFIGURATIEI FLUXURILOR TEHNOLOGICE

Fluxului tehnologic al unui produs reprezinta drumul parcurs de materialul sau materialele
care intra în componenta acestuia, între sectiile si atelierele întreprinderii, precum si între diferitele
locuri de munca din structura acestora, de la prima pâna la ultima operatie din procesul tehnologic
al produsului respectiv17.
Gradul de complexitate al produsului impune existenta unui singur flux, sau a mai multor
fluxuri paralele, succesive sau suprapuse de materiale, corespunzatoare diferitelor stadii de realizare
a acestuia.
În functie de nivelul la care sunt analizate, fluxurile tehnologice pot fi:
- generale - atunci când se urmaresc deplasarile materialelor la nivelul întreprinderii între
sectiile si atelierele acesteia;
- partiale, în cazul în care deplasarile materialelor se urmaresc la nivelul fiecarei verigi de
productie, între locurile de munca ale acesteia.
În functie de caracteristicile proceselor de productie si de amplasarea locurilor de munca,
configuratia fluxurilor tehnologice poate fi inclusa într-una din tipurile prezentate în figura 9.1.

Monoliniare

Convergente FLUXURI Divergente


TEHNOLOGICE

Convergente-
divergente

Fig 9.1. Principalele tipuri de fluxuri tehnologice

Principalele caracteristici ale acestora sunt:


• fluxurile tehnologice monoliniare:

17
Barbulescu,C., Bâgu,C., op.cit.
30
- operatiile se executa asupra unei anumite materii prime de-a lungul unei singure linii
de productie, pentru obtinerea unui produs, prin efectuarea unor operatii tehnologice
succesive (fabricarea uleiului, zaharului s.a.);
- au un grad de complexitate redus, fiind specifice proceselor de productie directe.
• fluxurile tehnologice convergente:
- componentele produsului obtinute prin prelucrarea unor materii prime diferite converg
pe o linie finala de montaj sau de amestec, de pe care rezulta produsul respectiv;
- sunt specifice proceselor de productie sintetice;
- în aceste procese de productie intra mai multe categorii de materii prime, din care se
obtine un anumit produs prin asamblarea sau amestecarea unor componente diferite (în
întreprinderile de utilaje, de autoturisme, de confectii s.a.).
• fluxurile tehnologice divergente:
- se pleaca de la o singura materie prima care, dupa o prelucrare primara, se transforma
într-un semifabricat, distribuit apoi pe linii de productie diferite, pe fiecare dintre acestea
executându-se câte un fel de produs;
- acestea sunt specifice proceselor de productie analitice;
- în aceste procese de productie intra o singura materie prima, din care se obtin mai multe
feluri de produse, prin prelucrari succesive sau paralele (în întreprinderile petrochimice,
de prelucrare a minereurilor neferoase, de produse alimentare s.a.).
• fluxurile tehnologice convergent-divergente:
- se caracterizeaza prin îmbinarea celor doua categorii de fluxuri tehnologice incluse în
denumirea lor;
- prin prelucrarea unor materii prime diferite, se obtin o serie de componente de asamblare
sau amestec, care converg pe o linie de productie destinata reali-zarii unui produs
intermediar, ce este apoi distribuit pe linii distincte pentru executarea mai multor feluri
de produse (fabricarea unor produse chimice sau alimentare).

9.4. METODE SI TEHNICI FOLOSITE PENTRU ORGANIZAREA ÎN SPATIU A


PRODUCTIEI ÎNTREPRINDERII

În cadrul acestui capitol vor fi prezentate trei grupe de metode si tehnici folosite în studiile
de proiectare sau de perfectionare a organizarii spatiale a productiei la nivelul întreprinderii sau al
verigilor sale. Acestea sunt:
- metode de amplasare a locurilor de munca;
- metode de grupare a locurilor de munca;
- tehnici de prezentare si analiza a variantelor practice de amplasare a locurilor de munca si
a fluxurilor tehnologice corespunzatoare lor.
Amplasarea locurilor de munca pe suprafetele sectiilor si atelierelor întreprinderii determina
existenta a trei sisteme de organizare în spatiu a productiei, care au la baza cerintele unor principii
specifice, si anume: principiul tehnologic, principiul pe obiect si principiul mixt.
Sistemul de organizare spatiala a productiei bazat pe amplasarea locurilor de munca
conform principiului tehnologic presupune constituirea în cadrul sectiei sau atelierului de productie
a unor grupe de locuri de munca omogene sub raport tehnologic.
La fiecare grupa de locuri de munca se executa o anumita operatie la mai multe feluri de
produse diferite din punct de vedere tehnologic (cu game si succesiuni ale operatiilor diferite).
Acest mod de amplasare a locurilor de munca se foloseste în productia individuala, de serie mica si
mijlocie, permitând executarea unei nomenclaturi variate de produse.
În cazul organizarii spatiale a productiei în conformitate cu cerintele principiului tehnologic,
studiul amplasarii consta în stabilirea succesiunii diferitelor grupe de locuri de munca si a modului
de dispunere a acestora pe suprafata sectiei sau atelierului.
Sistemul de organizare spatiala a productiei bazat pe amplasarea locurilor de munca
conform principiului pe obiect se caracterizeaza prin formarea în cadrul sectiei sau atelierului a
unor linii de productie.

31
Fiecare linie de productie cuprinde mai multe grupe de locuri de munca, diferite din punct
de vedere tehnologic, la care se efectueaza diverse operatii, fie la un singur fel de produs, fie la mai
multe feluri de produse identice sau asemanatoare sub raport tehnologic.
Aceasta modalitate de amplasare a locurilor de munca se foloseste în productia de masa si
serie mare.
În cazul organizarii în spatiu a productiei dupa principiul pe obiect, studiul amplasarii
locurilor de munca consta în determinarea succesiunii acestora în cadrul liniei de productie.
Atunci când pe linia de productia se executa mai multe feluri de produse care sunt doar
asemanatoare sub raport tehnologic (gamele si succesiunile operatiilor difera într-o masura mai
mare sau mai mica), pentru stabilirea ordinii de dispunere a locurilor de munca în cadrul liniei se
folosesc metode specifice de amplasare a acestora.
Sistemul de organizare spatiala a productiei bazat pe amplasarea locurilor de munca
conform principiului mixt presupune formarea în cadrul sectiei sau atelierului atât a unor grupe de
locuri de munca omogene sub raport tehnologic cât si a unor linii de productie specializate pe
obiect.

10. METODE DE AMPLASARE A LOCURILOR DE MUNCA

Amenajarea sistematizata în spatiu a productiei se poate face dupa mai multe metode. Unele
dintre ele le vom prezenta în continuare:
Metoda multifazala este o conceptie a specialistilor americani, care presupune parcurgerea
mai multor faze, utilizând un numar de procedee si un set de conventii.
Fiecare proiect de amenajare parcurge patru faze si anume:
- faza I - consta în localizarea proiectului si în stabilirea ariei care va constitui obiectul
proiectului;
- faza a II – a - adica elaborarea planului general de amenajare si stabilirea diagramelor generale de
flux;
- faza a III – a - se concretizeaza în elaborarea planului de detaliu si planificarea
amplasarii fiecarei masini si a fiecarui echipament;
- faza a IV – a - implementarea, adica atât planificarea instalarii, cât si realizarea fizica,
inclusiv adaptarile necesare.
Procedeele folosite se concretizeaza în elaborarea planului general în faza a II - a si a
planului de detaliu în faza a III - a. Conventiile utilizate privesc: diagramele de proces, simboluri
si actiuni, culorile, gradarile, literele.
Metoda verigilor consta în stabilirea schemei teoretice de amplasare a locurilor de munca în
raport cu frecventa legaturilor dintre locurile de munca si volumul materialelor sau produselor ce se
vor deplasa între acestea. Conform acestei metode:
- locurile de munca se vor amplasa, astfel încât sa se asigure un flux tehnologic cât mai
rational, cu reduce-rea la minim a volumului transporturilor interne si încrucisate;
- veriga defineste traseul pe care se deplaseaza materialele sau produsele finite între doua
locuri de munca A si B;
- este necesara cunoasterea procesului tehnologic de fabricatie, cunoasterea produselor de
executat, a utilajelor folosite si a cantitatilor de materiale ce trebuie deplasate de la un loc de munca la
altul.
Pe baza acestor date se întocmeste tabloul verigilor (tabelul 10.1), sub forma unor patrate, trecând
pe orizontala denumirea locurilor de munca simbolizate de la A la Z în ordinea normala si în functie
de numarul locurilor de munca, iar pe verticala, în stânga, aceleasi locuri de munca notate însa de
jos în sus. Rezulta astfel un sistem de linii si de coloane, formate din patrate, fiecarui patrat
corespunzându-i o anumita veriga.

32
Tabloul verigilor Tabelul 10.1

Specificatie A B ……. Z
Z
.
.
.
.
B
A

Aplicarea metodei începe cu elaborarea unui tabel în cadrul caruia pe orizontala se trec
produsele de executat, iar în cadrul fiecarui produs în coloane separate se trece succesiunea operatiilor
si verigile corespunzatoare. Pe baza acestui tabel se va trasa în tabloul verigilor, în patratul
corespunzator fiecarei verigi, câte un segment de dreapta verticala ori de câte ori apare veriga
respectiva în tabel (metoda celor cinci bete), dupa care se face o însumare a acestor segmente atât pe
orizontala, cât si pe verticala, stabilindu-se astfel numarul de legaturi ale fiecarui loc de munca cu
celelalte locuri de munca.
Esenta metodei consta în elaborarea unei scheme de amplasare, în care dispunerea locurilor
de munca se face pornind de la locul de munca cu cele mai multe legaturi conform tabloului
verigilor si asezarea în imediata apropriere a acestuia, a locurilor de munca cu cele mai multe
legaturi în ordinea descrescânda a acestora, procedându-se astfel în continuare cu fiecare loc de
munca, dar în ordinea descrescânda a legaturilor.
Stabilirea locurilor de amplasare se face prin folosirea unui caroiaj cu ochiuri
triunghiulare sau patratice, fixându-se locul de munca cu cele mai multe legaturi în centrul
caroiajului, iar în aproprierea lui în diferite colturi, conform regulilor aratate, celelalte locuri de
munca. Rezulta astfel o schema teoretica de amplasare a locurilor de munca, îmbunatatita apoi prin
noi încercari pentru a se obtine un flux tehnologic cât mai rational si deci un volum de transport
cât mai redus (figura 10.2).

A P H Q

B S Z

Fig. 10.2 Schema teoretica de amplasare a locurilor de munca.

Pentru a stabili ordinea de amplasare a locurilor de munca tinând seama si de volumul de


transport, se întocmeste un Tabel al prioritatilor de transport (tabelul 10.2) pornind de la
volumul ce trebuie transportat într-o anumita perioada pentru fiecare reper în parte. Cunoscând
aceste date si numarul de legaturi dintre locurile de munca cerute de fabricarea fiecarui reper de pe
fiecare veriga în parte (conform Tabloului verigilor) se întocmeste Tabloul intensitatilor de trafic,
având acelasi format cu Tabloul verigilor. În cadrul fiecarei verigi se trec cantitatile corespunzatoare
de transport, iar în final se face însumarea lor.

Tabelul intensitatilor de trafic Tabelul 10.2

33
Specificatii Reper 1 Reper 2 … Reper n

Cantitatea fabricata în
perioada de timp

Nr. de produse / container de


transport
Nr. de containere care se
transporta

Metoda gamelor fictive se aplica pentru amplasarea locurilor de munca unde se executa o
diversitate de produse sau operatii. Ea asigura o circulatie rationala a produselor sau a materialelor de
la un loc de munca la altul prin evitarea întoarcerilor si reducerea distantelor de transport si a
manipularilor.
Metoda consta în stabilirea ordinii de amplasare a locurilor de munca în functie de frecventa
operatiilor pe numerele de ordine ale executarii lor conform procesului tehnologic. Un loc de munca
se va fixa pe numarul de ordine în succesiunea amplasarii, pentru care va avea frecventa cea mai mare
a executarii operatiei corespunzatoare locului de munca la numarul de ordine respectiv pentru toate
produsele. Ea are la baza faptul ca, în succesiunea operatiilor necesare fabricarii diferitelor produse,
pot exista operatii identice, comune mai multor feluri de produse, situate deci pe acelasi numar de
ordine în succesiunea operatiilor.
Prin gama fictiva se va defini gama comuna de operatii din care rezulta gama de operatii
pentru fiecare produs în parte. Folosirea acestei metode necesita efectuarea mai multor activitati
care pot fi grupate în :
1) inventarierea operatiilor se face pe baza întocmirii unui tabel denumit Gama operatiilor
de executat pe produs, în care, pe orizontala, se vor trece produsele de executat, iar în
cadrul fiecarui produs, pe coloane separate, se trece numarul de ordine al operatiei în
succesiunea tehnologica, denumirea operatiei si simbolizarea corespunzatoare.
Inventarierea operatiilor are la baza datele din tabelul precedent si se concretizeaza în
întocmirea tabelului Inventarul operatiilor, în care pe orizontala se trec toate locurile de
munca ale gamei fictive, asezate pe cât posibil într-o anumita succesiune impusa de
numarul de ordine cel mai frecvent întâlnit în executarea operatiei la diferitele locuri
de munca, în coloanele corespunzatoare acestor locuri de munca trecându-se operatia ori
de câte ori apare în gama operatiilor prin numarul de ordine al executiei în procesul
tehnologic;
2) întocmirea Tabelului frecventei operatiilor pe numere de ordine executiei, în care pe
orizontala se trec locurile de munca, iar pe verticala numarul de ordine al pozitiei
executarii operatiilor în procesul tehnologic. În acest tabel se va trece în dreptul utilajului si
în dreptul numarului de ordine, de câte ori a aparut executarea operatiei date la numarul de
ordine al pozitiei (frecventa);
3) stabilirea pozitiei locurilor de munca se concretizeaza în întocmirea Tabelului
cuprinzând ordinea locurilor de munca pe baza datelor din Inventarul operatiilor.
Stabilirea ordinii de amplasare se face în functie de frecventa executarii operatiei pe un
anumit numar de ordine al executarii operatiei, în final, pozitionarea locurilor de munca
trebuind astfel facuta, încât frecventele corespunzatoare executarii operatiei adoptate
pentru pozitionarea utilajului sa se concentreze pe o diagonala;
4) analiza circuitelor produselor se face în finalul acestei metode pentru fiecare produs în
parte, urmarindu-se ca prin diferite masuri, daca este cazul, adoptate în cadrul mai
multor variante, sa se asigure un circuit continuu în prelucrarea materialelor, fara
întoarceri la diferite locuri de munca. Evitarea întoarcerilor se poate face prin modificarea
ordinii de amplasare a utilajelor, atunci când acest lucru este posibil.
Metoda Cameron consta în întocmirea unei matrice pentru amplasare, în care pe orizontala se
trec furnizorii cu precizarea sectiilor furnizoare si a cladirilor în care sunt ampla-sate, iar pe verticala
34
beneficiarii cu precizarea sectiilor beneficiare si a cladirilor în care sunt amplasate. Matricea va
contine un anumit numar de coloane si de linii, corespunzator sectiilor furnizoare si sectiilor
consumatoare. În cadrul fiecarui patrat se vor înscrie în procente partea din cheltuielile cu forta
de munca si partea din cantitatile de productie totale ale sectiilor furnizoare care se livreaza fiecarui
beneficiar. Prin însumare vor rezulta atât cantitatile totale primite de fiecare beneficiar de la
diferiti furnizori. Acest tabel se completeaza cu o serie de date finale trecute pe o linie
corespunzatoare beneficiarilor externi si pe coloane pentru furnizorii externi.
Cu ajutorul liniilor si coloanelor se stabileste pe fiecare beneficiar cantitatea primita de la
fiecare furnizor, apoi totalul cantitatilor primite cu defalcare de la furnizorii situati în prima cladire, în a
doua cladire etc., sau pentru beneficiari externi.
Pe baza analizei situatiei existente se fac propuneri apoi pentru alte variante astfel încât,
în varianta finala, optima, verigile de productie sa fie amplasate pe cât posibil în aceeasi cladire
cu cele beneficiare, reducându-se fluxurile tehnologice, evitând transporturile încrucisate sau la mari
distante si cheltuielile neeconomicoase. Toate acestea în conditiile unei satisfaceri totale a cerintelor
beneficiarilor si ale folosirii complete a capacitatii de productie a furnizorilor.
Metoda diagramei cu fire consta în întocmirea unui desen (la scara) a zonei în care se face
amplasarea si fixarea unor ace cu gamalie în punctele unde se realizeaza operatiile. Pentru
indicarea circuitelor dintre operatii se folosesc fire colorate diferite, legate de acele de gamalie si în
raport cu continutul operatiilor, care furnizeaza circuitul analizat. Firul poate reprezenta circuitul
unui anumit material sau produs, o anumita încarcatura etc, iar lungimea sa - fiind reprezentata la
scara - masoara distanta între punctele în care se executa operatiile;
Metoda planurilor generale suprapuse, executate pe hârtie transparenta consta în
întocmirea unor mape cu planuri generale pe hârtie transparenta în care se concretizeaza toate cercetarile
efectuate pentru obtinerea unui plan general optim. De regula, se porneste de la o varianta de baza
sau de la situatia existenta, întocmindu-se pentru fiecare varianta îmbunatatita câte un plan. Pentru
consemnarea unor detalii se fac înscrieri pe fiecare fila de plan, iar planul de baza al cladirii este
reprezentat pe ultima pagina, trecându-se în figura, dupa necesitati, diferitele conducte, retele,
mijloace de transport etc;
Metoda machetelor bi si tridimensionale se bazeaza pe machetele de regula
bidimensionale care constau în reprezentarea la o scara redusa, aceiasi cu a planului de situatie, a
utilajelor, instalatiilor, locurilor de munca ce trebuie amplasate rational cu ajutorul unor sabloane
sau modele bidimensionale confectionate la scara.
Practic se întocmeste un plan de situatie la scara, iar pe acesta se vor fixa cu adeziv machetele
întocmite la aceeasi scara ale diferitelor masini, utilaje si instalatii etc., rezultând astfel mai multe
variante de amplasare a utilajului, între care se va alege varianta optima. Folosirea machetelor
tridimensionale este eficienta pentru amplasarea sectiilor, atelierelor, depozitelor etc., cu ajutorul
careia sunt reprezentate la o scara redusa, aceeasi însa cu planul de situatie, diferitele masini, utilaje,
carucioare etc., scotându-se în evidenta, prin a treia dimensiune, modul de folosire a spatiului ce se
amenajeaza.
În cazul constructiilor cu mai multe niveluri se întocmesc machete pentru fiecare nivel, care apoi
se suprapun rezultând totodata si legaturile dintre nivele.
Indiferent de metoda de amenajare a verigilor de productie aleasa, solutia optima stabilita
trebuie sa fie aplicata. Implementarea necesita o serie de informatii referitoare la: lista cu masinile si
utilajele ce se vor amplasa, planul de amenajare, programul mutarilor etc.
Aceasta implica o serie de aspecte semnificative si anume:
- pregatirea angajatilor pentru schimbare;
- probleme de baza ale reamenajarii;
- momentul când sa se faca implementarea;
- programarea implementarii; cine sa faca implementarea;
- identificarea amplasamentelor pe care se va face implementarea;
- coordonarea implementarii; prezenta obligatorie a specialistului atunci când se face efectiv
amenajarea;
- urmarirea realizarii amplasarii etc.

35
Metoda de amplasare bazata pe simulari18 consta în simularea, cu ajutorul calculatorului
electronic, a unui numar prestabilit de variante de amplasare a locurilor de munca si în urmarirea, pe
aceasta baza, a variatiei unei functii-obiectiv, pâna la obtinerea unei solutii acceptabile sub raportul
eficientei economice.
Metoda poate fi folosita cu rezultate bune în cazul amplasarii unui numar relativ mic de
locuri de munca si al unor fluxuri tehnologice simple.
Pentru aplicarea acestei metode, suprafata de productie a sectiei sau atelierului se va împarti
într-o multime finita de suprafete de amplasare Sk. Este necesar ca multimea suprafete-lor de
amplasare Sk sa fie egala cu multimea locurilor de munca Li care face obiectul studiului.
În vederea elaborarii modelului matematic care sta la baza acestei metode, se noteaza cu Xik
variabila corespunzatoare amplasarii locului de munca i pe suprafata k. Aceasta variabila are doua
marimi:
Xik = 1, atunci când locul de munca i este amplasat pe suprafata k;
Xik = 0, atunci când locul de munca i nu este amplasat pe suprafata k.
În aceste conditii, modelul matematic se concretizeaza în sistemul de relatii prezentate în
continuare.
n

∑X
i =1
ik = 1, pentru k = 1,2 K , n .

Aceste relatii exprima ca pe o anumita suprafata k se amplaseaza un singur loc de munci din
multimea Li .
n

∑X
k =1
ik = 1, pentru i = 1,2 K , n .

Aceste relatii exprima ca un loc de munca i se amplaseaza pe o singura suprafata multimea


k.
Functia-obiectiv a modelului presupune minimizarea fluxurilor tehnologice ale produselor
analizate în cadrul studiului. Fluxurile tehnologice se exprima prin distantele de deplasare a
produselor respective între locurile de munca care urmeaza sa fie amplasate, conform relatiilor:

n −1
min d j = N j ∑ l j (L i → L i +1 , pentru j = 1,2, K n )
i =1
m m n
min D = ∑ d j = ∑ ∑ N j ⋅ l j (L i → L i +1 ),
j=1 j=1i =1

în care :
dj - distanta de deplasare a produsului j între locurile de munca care fac obiectul studiului
conform fluxului tehnologic al acestuia;
D - distanta totala de deplasare a produselor analizate între locurile de munca ce urmeaza a
fi amplasate;
N - numarul unitatilor sau al loturilor de produs j executai într-o anumita perioada;
n
∑ l j (L i → L i +1 ) - lungimea totala a traseelor de transport între locurile de munca analizate,
i =1
corespunzatoare produsului j, conform fluxului tehnologic al acestuia.

11. METODE DE GRUPARE A LOCURILOR DE MUNCA

Principalele metode incluse în aceasta grupa si care vor fi detaliate în continuare sunt:
metoda Cameron si metoda taxonomiei.

18
Barbulescu,C., Bâgu,C., op.cit.
36
Metoda Cameron a fost prezentata pe scurt în cadrul metodelor de amplasare spatiala a
proceselor de productie si de aceea ne vom opri doar asupra metodei taxonomiei19.
Metoda taxonomiei a fost utilizata într-un studiu de organizare spatiala a productiei elaborat
pe exemplul unei întreprinderi din domeniul mecanicii fine. Ea se bazeaza pe unul dintre procedeele
specifice taxonomiei, si anume „cluster-analysis”. Metoda taxonomiei se foloseste în cazul
executarii pe aceleasi locuri de munca a mai multor feluri de produse cu fluxuri tehnologice
asemanatoare. Prin aplicarea ei se urmareste gruparea locurilor de munca analizate pe linii de
productie polivalente (destinate pentru executarea mai multor produse), astfel încât sa se asigure un
numar cât mai mic de treceri ale produselor de la o linie la alta.
Criteriul folosit pentru gruparea locurilor de munca în cadrul acestei metode este
asemanarea acestora sub raportul participarii lor la executarea acelorasi produse. În acest sens este
evident ca cea mai eficienta solutie organizatorica consta în gruparea pe fiecare linie de productie a
acelor locuri de munca la care se efectueaza operatii tehnologice numai pentru produsele executate
pe linia respectiva. Însa, în cele mai multe cazuri acest lucru nu este posibil, ceea ce impune
folosirea metodei taxonomiei.
Privind dimensionarea spatiilor de productie ne vom opri pe scurt la unele aspecte de ordin
general.
Prin procesul de proiectare a spatiilor necesare se stabileste amplasarea fizica a diferitelor
parti componente ale întreprinderii pe suprafetele de teren existente, urmarindu-se atât dispunerea
echipamentelor în cadrul unei anumite unitati structurale, cât si a unitatilor structurale pe teritoriul
întreprinderii. În general, se pot deosebi doua tipuri de proiectare:
- o proiectare care tine seama de cerintele desfasurarii procesului de conversie, denumita
proiectare pe proces;
- o proiectare bazata pe cerintele executarii produsului, denumita proiectare pe produs.
Proiectarea unei întreprinderi se face pe baza unei metodologii bine definite, care tine seama
de particularitatile necesare sub raportul organizarii si functionarii.
În mod practic, se pot utiliza mai multe metode de proiectare, mai importante fiind:
- proiectarea sistemica;
- proiectarea pe baza unui proiect existent;
- proiectarea dupa fluxul de materiale;
- proiectarea pe baza unor metodologii stabilite;
- proiectarea pe baza metodei participarii totale.
Cea mai eficienta este metoda proiectarii sistemice, care se concretizeaza în parcurgerea a
patru etape-cadru:
- stabilirea amplasamentului;
- elaborarea proiectului de ansamblu;
- elaborarea proiectului de executie;
- executia propriu-zisa.
Pentru o buna proiectare a spatiilor productive ale întreprinderii se recomanda luarea în
considerare a anumitor criterii specifice. În cadrul procesului de proiectare se elaboreaza planul
general de organizare a întreprinderii. Acesta este lucrarea de proiectare prin care se stabileste
organizarea spatiala a productiei la nivelul ansamblului întreprinderii, pentru asigurarea unei
activitati eficiente dupa punerea ei în functiune.
La elaborarea planului general de organizare a spatiilor este necesar sa se respecte o serie de
cerinte, sistematizate în mai multe grupe, privind:
- procesul tehnologic;
- circulatia materialelor si oamenilor;
- conditiile naturale, climatice, geologice si topografice;
- alimentarea cu energie;
- problemele de ordin arhitectonic, urbanistic si constructiv, protectia contra incendiilor;
- conditiile tehnico-sanitare.

19
Barbulescu,C., Bâgu,C., op.cit.
37
Stabilirea solutiilor de proiectare se face pe baza unor date de pornire, referitoare la: profilul
de activitate al viitoarei întreprinderi, procesul tehnologic folosit, fluxurile de materiale tehnologice
si de oameni pe teritoriul întreprinderii, structura constructiilor acesteia, nivelul de specializare si
cooperare, perspectivele de dezvoltare a întreprinderii s.a.
În cadrul proiectarii întreprinderii se realizeaza si dimensionarea suprafetelor necesare. În
acest scop, pot fi folosite diverse metode (pe baza de calcul, prin transpunere, pe baza unui proiect
sumar, conform normativelor de utilizare a spatiului, pe baza tendintei coeficientilor si a
extrapolarii), cea mai exacta fiind metoda bazata pe calcul în diversele sale variante
În practica întreprinderilor exista o mare varietate de procese de transformare (conversie),
pentru care se proiecteaza forme specifice de organizare, ca de exemplu: procese care se proiecteaza
pe baza de proiect specific, procese în flux intermitent, procese în flux continuu, procese ale
industriilor de procesare.
În raport cu particularitatile diferitelor procese de transformare, se pot folosi moduri
specifice de proiectare a amplasarii locurilor de munca pe suprafetele de productie, cum sunt cele pe
baza pozitiei fixe, a procesului si a produsului.

12. SISTEME DE ORGANIZARE ÎN TIMP A PRODUCTIEI.


CICLUL DE PRODUCTIE

Dupa unii autori20 ciclul de productie este categoria economica prin care se caracterizeaza
organizarea în timp a productiei unei întreprinderi.
Succesiunea stadiilor în care se afla materiile prime din momentul intrarii în productie pâna
în momentul obtinerii produsului respectiv reprezinta ciclul de productie al unui produs. Ciclul de
productie se caracterizeaza prin durata si structura sa.
Durata ciclului de productie al unui produs reprezinta intervalul de timp necesar pentru
executarea unei unitati sau unui lot din produsul considerat, cuprins între momentul lansarii în
productie sub forma de materii prime si momentul iesirii din productie sub forma finita.
Asa cum se poate observa din figura 12.1. durata ciclului de productie influenteaza o serie
de indicatori. Astfel, cu cât durata ciclului de productie este mai mica, cu atât numarul de cicluri
efectuate într-un an creste, determinând o sporire corespunzatoare a volumului productiei executate.
În acelasi timp, stocurile de productie neterminata si necesarul de active circulante se reduc, viteza
de rotatie a activelor circulante se mareste.
Durata ciclului de productie este un indicator important, de baza al organizarii si conducerii
operative a productiei. Aceasta permite:
- stabilirea posibilitatilor de productie ale întreprinderii;
- fundamentarea programelor de productie pe verigile acesteia si pe perioade partiale a anului;
- determinarea momentelor calendaristice de lansare în productie a diferitelor produse si
componente ale acestora.
Aceste aspecte practice au la baza cerintele respectarii cu strictete a termenelor
calendaristice de punere la dispozitia clientilor a produselor executate, conform contractelor si
comenzilor încheiate cu acestia.
Nivelul stocurilor de
productie neterminata

Viteza de
Durata
Necesarul de rotatie a
ciclului de activelor
active circulante productie
20
circulante
Barbulescu, C., Bâgu, C., op. cit.influentea

38
Volumul productiei
executate
Fig.12.1. Principalii indicatori influentati de durata ciclului de productie
Structura ciclului de productie evidentiaza ansamblul componentelor acestuia, durata
fiecarei componente si ponderea ei în durata totala a ciclului de productie. În aceste conditii,
structura ciclului de productie se reflecta în structura duratei ciclului de productie.

13. SISTEME DE ORGANIZARE ÎN TIMP A PRODUCTIEI. STRUCTURA CICLULUI


DE PRODUCTIE
Durata ciclului de productie (figura 13.1) este formata din doua componente mari:
1. durata perioadei de lucru, care cuprinde:
 durata ciclului operativ:
 are ponderea cea mai mare în durata ciclului de productie;
 se determina prin însumarea a doua componente:
• durata ciclului tehnologic, care:
o exprima timpul necesar pentru executarea operatiilor tehnologice ale
produsului;
o ea se stabileste pe fiecare unitate de produs, pe baza documentatiei tehnologice
de proiectare a produsului respectiv;
• durata lucrarilor de pregatire – încheiere, care:
o evidentiaza timpul necesar pentru efectuarea unor lucrari de pregatire a
începerii productiei (reglarea utilajelor, studierea desenelor de executie,
alimentarea locurilor de munca cu materii prime si SDV-uri etc.) si de
încheiere a acesteia (predarea produselor la control; readucerea locurilor de
munca la forma lor initiala s.a.);
o se executa o singura data pentru un lot de produse si, ca urmare, durata acestora
se stabileste pe întregul lot de produse lansate în productie;
o în productia de masa si serie mare, datorita volumului foarte mare al productiei
executate, cota-parte din timpul de pregatire-încheiere ce revine pe o unitate de
produs este neglijabila;

39
Fig.13.1. Componentele duratei
ciclului de productie
durata ciclului tehnologic
durata ciclului
operativ
durata lucrarilor de
pregatire – încheiere
durata proceselor
naturale
Durata perioadei datorita lotului
lucru
durata
de completare
operatiilor de
DURATA
CICLULUI de asteptare
DE durata
PRODUCTIE activitatilor de

40
durata întreruperilor
datorita schimburilor
întreruperi în nelucratoare
cadrul schimbului
Durata perioadei
de întreruperi durata întreruperilor
întreruperi între pentru schimburile
schimburi(de nelucrate
o se ia în calculul duratei ciclului de produc-tie numai în productia individuala,
de serie mica si mijlocie, atunci când lucrarile respective nu se efectueaza în
paralel cu operatiile tehnologice sau în perioada de întreruperi normate;
 durata proceselor naturale apare în durata ciclului de productie numai la
produsele a caror executare impune actiunea unor factori naturali, fara
participarea directa a omului;
 durata operatiilor de control se ia în con-siderare pentru determinarea duratei
ciclului de productie numai atunci când lucrarile respective nu se executa în
paralel cu operatiile tehnologice sau în perioada întreruperilor normate si ele
impun efectuarea unor cheltuieli de timp de munca relativ mari;
 durata activitatilor de transport intern se ia in calcul ca si la durata operatiilor de
control.
2. durata perioadei de întreruperi normate se refera la doua categorii de întreruperi
reglementate care au loc în procesele de productie ale produselor si anume:
 întreruperile în cadrul schimbului (interoperatii) sunt determinate de modul de
organizare procesuala a productiei în veriga respectiva si poate sa cuprinda trei categorii
de astfel de întreruperi:
 datorita lotului:
o se stabileste în cazul organizarii productiei pe loturi;
o fiecare produs din lot asteapta la locurile de munca din veriga considerata
(înainte si dupa executarea operatiilor tehnologice, pentru formarea loturilor de
circulatie între locuri de munca).
 de completare:
o apare în cazul proceselor de montaj sau de amestec;
o în anumite situatii, datorita nesincronizarii în executarea diferitelor componente ale
unui produs complex, una sau mai multe dintre acestea trebuie sa astepte întrucât alte
componente din acelasi "complet" de montaj sau de amestec nu sunt înca gata.
 de asteptare:
o este determinata de neconcordantele existente între randamentele a doua grupe de
locuri de munca înlantuite tehnologic; în aceste conditii, produsele trebuie sa astepte,
dupa iesirea lor de la locul de munca furnizor, pâna se elibereaza locul de munca
beneficiar, întrucât acesta este ocupat cu executarea unor produse lansate anterior.
 întreruperile între schimburi (de regim):
 se datoreaza regimului calendaristic de lucru adoptat de unitatea în care se executa
produsul;
 se iau în calculul duratei ciclului de productie numai în cazul exprimarii acesteia în
zile calendaristice si este determinata de întreruperile datorate schimburilor
nelucratoare si zilelor nelucratoare:
o durata întreruperilor datorita schimburilor nelucratoare se stabileste atunci
când numarul schimburilor lucratoare nu acopera cele 24 de ore ale zilei
calendaristice;
o durata întreruperilor datorita zilelor nelucratoare se ia în calcul numai la
unitatile de productie care functioneaza cu saptamâna întrerupta, atunci
când pe perioada ciclului de productie se inter-pun anumite zile
nelucratoare.

14. CALCULUL DURATEI CICLULUI OPERATIV AL PRODUSULUI

41
Durata ciclului de productie se stabileste prin antecalcul si nu se refera la o perioada
calendaristica concreta. De aceea, se ia în considerare un numar mediu de zile calendaristice. Pentru
aceasta se foloseste un coeficient mediu calendaristic (Kc), ce se calculeaza cu relatia:

N z cal N z cal
C mc = = ,
N z luc N z cal − N z nel
unde:
Cmc - coeficientul mediu calendaristic;
Nzcal - numarul de zile calendaristice al perioadei considerate;
Nz luc - numarul de zile lucratoare perioadei considerate;
Nz nel - numarul de zile nelucratoare al perioadei considerate.
Pe baza acestei formule se poate calcula pentru o anumita perioada (de regula un an
calendaristic) numarul mediu al zilelor calendaristice ce revin la fiecare zi lucratoare.
Durata ciclului operativ este principala componenta a duratei ciclului de productie al unui
produs care detine cea mai mare pondere în structura acesteia.
Pentru calculul duratei ciclului operativ al produsului trebuie sa se tina seama de
particularitatile celor doua componente structurale ale sale.
Daca durata ciclului tehnologic se stabileste pe fiecare unitate de produs, durata lucrarilor de
pregatire si încheiere se determina în conditiile efectuarii acestora o singura data pentru întregul lot
de produse lansat în productie.
În acest sens, pentru o anumita operatie tehnologica "K", durata ciclului operativ pe o unitate
de produs - DcoK” (timpul unitar al produsului), se determina cu relatia:
TpîK
D coK = TK + ,
np
unde:
TK - timpul necesar executarii operatiei tehnologice "K" pe unitatea de produs;
TpîK - durata lucrarilor de pregatire si încheiere pentru lotul de produse lansat la locul de
munca unde se executa operatia "K";
np - numarul de produse din lot.

Pentru un lot de produse, durata ciclului operativ - DCOLK - se determina cu relatia:

D COLK = n p ⋅ D coK = n p ⋅ TK + TpîK

Extinzând calculul la întregul proces tehnologic al produsului, format dintr-un anumit numar
"n" de operatii executate la mai multe locuri de munca, durata ciclului operativ pe unitatea de
produs DCOUP - pentru un lot de produse - DCOLK - se calculeaza cu formula:

n ∑ TpîK n
D COUP = ∑ TK + K =1
si D COLK = D CT + ∑ TpîK ,
K =1 np K =1

unde DCT - durata ciclului tehnologic pentru un lot de produse.


Totodata, trebuie sa se ia în calcul la determinarea duratei ciclului tehnologic pentru un lot
de produse si o serie întreaga de factori, cum ar fi:
- numarul produselor din lotul de productie – np,
- numarul operatiilor din procesul tehnologic al produsului respectiv - n;
- duratele operatiilor tehnologice pe unitatea de produs – TK;
- modul în care se realizeaza îmbinarea executarii în timp a operatiilor tehnologice.
În principiu, se pot particulariza trei tipuri de îmbinare a executarii operatiilor tehnologie
care definesc trei sisteme de organizare în timp a productiei:
42
a) sistemul de organizare în timp a productiei bazat pe îmbinarea succesiva;
b) sistemul de organizare în timp a productiei bazat pe îmbinarea paralela;
c) sistemul de organizare în timp a productiei bazat pe îmbinarea mixta (paralel – succesiva)
a) Sistemul de organizare în timp a productiei bazat pe îmbinarea succesiva se
caracterizeaza prin urmatoarele:
- circulatia produselor între locurile de munca la care se executa diferite operatii
tehnologice se face pe loturi de productie cu un anumit numar de produse; produsele care
compun lotul de productie trec la operatia urmatoare "K + 1” momentul în care s-a
încheiat de executat întregul lot la operatia anterioara "K";
- existenta unor întreruperi în circulatia produselor, determinate de asteptarile necesare
pentru formarea loturilor de productie;
- la nivelul fiecarui lot de produse, nu se înregistreaza întreruperi în functionarea utilajelor
la care se executa operatiile tehnologice si în activitatea muncitorilor care lucreaza la
acestea;
- gradul de paralelism se situeaza la limita inferioara, coeficientul de paralelism - Cps fiind
egal cu unu;
- comparativ cu sistemele de organizare care au la baza celelalte tipuri de îmbinari a
executarii operatiilor tehnologice, prezinta cea mai mare durata a ciclului tehnologic;
- durata ciclului tehnologic se calculeaza cu relatia:

n
D CT = n p ∑ Tk ;
K =1

- acest sistem se foloseste de regula în productia individuala, de serie mica si mijlocie.


b) Sistemul de organizare în timp a productiei bazat, pe îmbinarea paralela se
caracterizeaza prin:
- circulatia produselor între locurile de munca la care se executa diferite operatii tehnologice
se face individual, bucata cu bucata;
- fiecare produs trece la operatia urmatoare "K + 1", imediat ce s-a încheiat prelucrarea sa la
operatia precedenta "K";
- în aceste conditii, executarea produselor la diferite operatii ale procesului tehnologic se
face în paralel;
- nu exista asteptari în circulatia produselor între locuri de munca pentru executarea
operatiilor tehnologice;
- se înregistreaza întreruperi în functionarea utilajelor si în activitatea muncitorilor la
majoritatea operatiilor tehnologice, cu exceptia operatiei cu durata cea mai mare, numita
operatie principala, unde se asigura continuitatea productiei;
- timpul de întreruperi între doua produse la fiecare operatie a procesului tehnologic se
determina cu relatia:
TîK = Tpr - TK,
unde Tpr - timpul necesar pentru executarea operatiei principale pentru fiecare produs.
- durata ciclului tehnologic este mai mica decât cea obtinuta în îmbinarea succesiva si se
determina cu relatia:
( )
n
D CTP = n p ∑ Tk + n p − 1 TPR ;
K =1

- gradul de paralelism se situeaza la un nivel superior comparativ cu celelalte tipuri de


îmbinare;
- permite reducerea întreruperilor în functionarea utilajelor si în activitatea muncitorilor;
- diminueaza durata ciclului tehnologic.
c) Sistemul de organizare în timp a productiei bazat pe îmbinarea mixta (paralel-succesiva)
se caracterizeaza prin urmatoarele:

43
- circulatia produselor între locurile de munca la care se executa diferite operatii tehnologice
se face pe parti de lot cu un anumit numar de produse, numite loturi de transport;
- scopul urmarit prin aceasta este sa se asigure continuitatea functionarii utilajelor si
activitatii muncitorilor la toate operatiile tehnologice, precum si desfasurarea partial
paralela a procesului de productie;
- durata ciclului tehnologic este mai mica decât cea obtinuta în îmbinarea succesiva, dar mai
mare decât cea realizata în îmbinarea paralela;
- exista asteptari ale produselor pentru formarea loturilor, dar acestea sunt mai mici decât
cele din îmbinarea succesiva, deoarece loturile de transport reprezinta parti din loturile de
productie;
- gradul de paralelism este mai mic decât în îmbinarea paralela, dar mai mare în comparatie
cu cel din îmbinarea succesiva;
- calculul duratei ciclului tehnologic DCMix în acest sistem se efectueaza cu relatiile de mai
jos:

( )
n
D CMix = n t ∑ Tk + n p − n t t pr + ∑ D pr
K ,K +1
, sau
K =1

( )
n
D CMix = n t ∑ Tk + n p − n t t n + ∑ D K ,K +1 , unde:
K =1

nt - numarul de produse din lotul de transport;


tn - durata unei operatii tehnologice pe unitatea de produs;
∑ D prK,K +1 - suma decalajelor de începere a prelucrarilor pâna la operatia principala;
∑ D K,K +1 - suma decalajelor de începere a prelucrarilor pâna la ultima operatie tehnologica.
Durata ciclului de productie se poate stabili:
- pe întregul proces de productie al unui produs;
- pe fiecare etapa a întregului proces de productie al unui produs;
- pentru prelucrarea fiecarui reper;
- durata ciclului de montaj al fiecarui subansamblu;
- durata ciclului de constructie a reperelor si subansamblele unui produs.
Adoptarea tipului de îmbinare a executarii operatiilor tehnologice depinde si de scopul si
specificitatea productiei, dar în primul rând este necesar a se avea în vedere avantajele acestora, în
scopul obtinerii reducerii timpului pentru desfasurarea operatiunilor pe flux.

15 . SISTEME DE ORGANIZARE PROCESUALA A PRODUCTIEI

15.1. Sisteme moderne de organizare a productiei

Sistemele de organizare a productiei sunt determinate în ultima perioada de cuceririle


tehnicii si tehnologiei, ale stiintei, în general si de tipul de productie existent în cadrul fiecarei
întreprinderi, în special. Din acest punct de vedere, sistemele de organizare a procesului de
productie pot fi:
- sisteme de organizare a productie în flux (care se preteaza pentru tipul de productie de
masa si serie mare);
- sisteme de organizare a productiei pe comenzi (utilizat mai ales pentru tipul de productie
de serie mica si individuala).
În practica, nu exista o delimitare stricta între aceste metode. O întreprindere în care
predomina tipul de productie de serie mare, poate folosi cu succes metoda de organizare a
productiei în flux cu rezultate superioare. Totodata, întreprinderile care fabrica un sortiment larg de
produse, în serii mici sau chiar unicate, folosesc cu rezultate foarte bune organizarea productiei în
flux.

44
15.2. Sistemul de organizare a productiei în flux

15.2.1. Concept si trasaturi

Organizarea productiei în flux reprezinta forma moderna si eficienta de organizare a


productiei în cadrul întreprinderilor si consta în permanetizarea executarii unei operatii sau grup de
operatii, pe anumite locuri de munca ale fluxului tehnologic. Acest fapt implica realizarea unei
încarcari complete a locurilor de munca pe care este realizata conditia prezentata anterior.
Aceasta conditie poate fi exprimata cu ajutorul relatiei: V pf .T ≥ Tuo , unde: Vpf - volumul de
productie ce trebuie fabricat dintr-un anumit produs; T-norma de timp pe produs pentru o anumita
operatie; Tuo-fondul de timp al utilajului care executa operatia.
Existenta acestei conditii creeaza posibilitatea fixarii si a executarii în mod permanent a
operatiilor necesitate de fabricarea unui produs sau piese pe anumite locuri de munca, amplasarea
acestor locuri de munca în ordinea de executare a operatiilor si asigurarea deplasarii diferitelor
materiale, produse sau piese de la un loc de munca la altul cu ajutorul unor mijloace de transport
adecvat. Într-o etapa superioara de organizare, pe baza realizarii acestor cerinte se poate trece la
sincronizarea executarii în timp a operatiilor si la executarea pe aceasta baza a unei unitati de
produs la intervale de timp regulate, egale si la folosirea unor mijloace de transport pentru
deplasarea produselor mecanizate sau automatizate, cu o viteza de deplasare reglementata în mod
strict.
Organizarea productiei în flux se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi de baza:
1) Divizarea procesului tehnologic în operatii egale sau multiple din punctul de vedere al
timpului necesar pentru prelucrarea unui produs si stabilirea unei succesiuni rationale a acestora;
2) Repartizarea acestor operatii pe anumite locuri de munca specializate în realizarea lor.
3) Amplasarea locurilor de munca în ordinea impusa de succesiunea tehnologica a
operatiilor, sub forma unor linii tehnologice în flux.
4) Trecerea produselor de la un loc de munca la altul în cadrul liniei se face dupa cum
urmeaza:
- pentru liniile în flux caracterizate prin sincronizarea executarii operatiilor, produsele trec
de la un loc de munca la altul în mod continuu, având la baza un ritm reglementat de lucru;
- pentru liniile în flux nesincronizate, trecerea produselor se face în mod discontinuu,
executarea produselor având la baza un ritm liber de lucru.
5) Procesul de productie se desfasoara concomitent pe toate locurile de munca ale liniei în
flux; pentru liniile în flux sincronizate, lansarea produselor în fabricatie, trecerea lor pe alte locuri
de munca, precum si iesirea produselor de pe linie are loc la intervale egale cu marimea tactului de
productie (tactul de productie reprezentând intervalul de timp la care ies de pe linia în flux doua
produse finite consecutive). Locurile de munca de pe liniile în flux difera ca numar în functie de
durata operatiilor pe care le executa. Astfel:
- pentru operatiile ale caror durate sunt egale cu marimea tactului de productie, numarul
locurilor de munca este egal cu l;
- pentru operatiile ale caror durate sunt multiple de marimea tactului de productie, numarul
locurilor de munca va fi egal cu:
t
N LMK = k , unde: N LMK - numarul locurilor de munca pentru operatia K; tk - durata
Tp
operatiei k; Tp - marimea tactului de productie.
6) Executarea unui anumit produs sau a unei grupe de produse asemanatoare din punct de
vedere constructiv, al gabaritelor sau al procesului tehnologic. Pentru realizarea acestei trasaturi,
trebuie sa existe o omogenitate a calitatii, a dimensiunii materialelor si a semifabricatelor folosite,
potrivit standardelor sau normelor interne.
7) Transportul produselor de la un loc de munca la altul se face cu ajutorul unor mijloace
adecvate; pentru liniile în flux sincronizate mijloacele de transport au deplasare continua si
functioneaza automat sau mecanizat; din aceasta categorie fac parte benzile rulante sau
conveierele, ale caror viteze de deplasare sunt strict corelate cu tactul de functionare al liniei de
45
productie în flux.

15.2.2. Tipuri de linii de productie în flux

În cadrul întreprinderilor industriale moderne, organizarea productiei în flux se prezinta sub


o mare varietate de forme concrete cunoscute în mod generic sub denumirea de linii de productie
în flux. Acestea au un ritm de lucru, care reprezinta cantitatea de produse executata pe linie, în
unitatea de timp.
1) Dupa gradul de continuitate exista:
a) Linii de productie în flux continuu: sunt o forma superioara de organizare a productiei în
flux; în cadrul lor, produsele trec de la un loc de munca la altul în mod continuu pe baza unui tact
de productie bine determinat, lucru ce este posibil datorita faptului ca, duratele operatiilor sunt
egale sau multiple cu marimea tactului de productie, fiind posibila realizarea sincronizarii
executarii operatiilor; sincronizarea executarii operatiilor presupune ca produsele sa treaca de la o
operatie la alta la intervale de timp egale sau multiple de marimea tactului de productie; lansarea si
iesirea din fabricatie a unui produs se face la intervale bine determinate de timp, egale cu marimea
tactului de productie; ca urmare, produsele vor fi prelucrate în mod continuu, fara a exista siruri de
asteptare a produselor la masini si nici timpi de nefunctionare a masinilor datorita lipsei de
produse.
b) Liniile în flux intermitent (sau cu functionare discontinua): se caracterizeaza prin lipsa
sincronizarii executarii operatiilor pe masini, functionarea liniei neavând la baza un tact de
productie determinat; lipsa sincronizarii executarii operatiilor se datoreaza faptului ca duratele
operatiilor nu sunt egale sau multiple de marimea tactului de productie; din acest motiv, aceasta
forma de organizare are numeroase neajunsuri: pentru locurile de munca ale caror operatii au
durate mai mici decât restul locurilor de munca, procesul tehnologic se întrerupe conducând la
aparitia timpilor de nefunctionare a masinilor de pe linie; pentru locurile de munca ale caror operatii
au durate mai mari decât restul locurilor de munca apar locuri înguste si deci stocuri de productie
neterminata cu toate dezavantajele pe care le presupun acestea.
2) Dupa nomenclatura productiei fabricate liniile de productie se clasifica în urmatoarele
categorii:
a) Linii de productie în flux cu nomenclatura constanta (linii în flux monovalente):sunt
specifice tipului de productie de masa; în cadrul lor se prelucreaza un singur fel de produs în
cantitati foarte mari, cu acelasi proces tehnologic; locurile de munca ale acestor linii de productie în
flux au o specializare ridicata executând un numar mic de operatii tehnologice.
b) Linii de productie în flux cu nomenclatura variabila (linii în flux polivalente): se
caracterizeaza prin aceea ca în cadrul lor se fabrica mai multe feluri de produse, dar care au un
proces tehnologic asemanator; sunt astfel proiectate, încât sa se poata adapta cu usurinta la
schimbarea nomenclatorului de produse; sunt folosite în întreprinderile unde este predominant tipul
de serie.
c) Linii de productie în flux cu nomenclatura de grup: sunt specifice întreprinderilor care
fabrica o nomenclatura larga de produse, asemanatoare din punctul de vedere al fluxului
tehnologic sau al configuratiei; locurile de munca sunt dotate cu masini si utilaje capabile sa
prelucreze diferitele grupe de produse cu reglari minime.
3) Dupa felul ritmului de functionare liniile de productie în flux sunt:
a) Linii de productie în flux cu ritm reglementat: se caracterizeaza prin aceea ca livreaza pe
unitatea de timp o cantitate de produse egala cu marimea ritmului de lucru; la aceste linii sunt create
conditiile pentru executarea în mod sincronizat a procesului de productie, specific tipului de serie
mare sau de masa; b) Linii de productie cu ritm liber: presupun acel mod de lucru care livreaza
cantitatile de produse executate la intervale de timp neregulate; pentru asigurarea continuitatii
procesului de productie la anumite locuri de munca se creeaza stocuri de productie neterminata;
deplasarea produselor între locurile de munca se face cu mijloace de transport a caror viteza nu este
strict corelata cu duratele operatiilor tehnologice; aceste linii sunt specifice tipului de productie de
serie.

46
15.2.3. Parametrii de functionare ai liniilor de productie în flux

Tactul de productie reprezinta intervalul de timp la care ies de pe linie doua produse
consecutive. Acesta se calculeaza cu relatia:
t ⋅ 60
T= , unde: T- tactul de productie al liniei; t - fondul de timp al liniei e o perioada determinata
Vp
de timp, exprimat în ore; Vp- productia ce urmeaza a fi prelucrata în perioada de timp stabilita.
Relatia generala de calcul a tactului de productie este influentata de particularitatile
existente în întreprindere. În acest caz, tactul de productie poate fi determinat în mai multe moduri:
a) În cazul în care exista întreruperi reglementate în cadrul regimului de lucru al liniei,
marimea tactului de productie poate fi determinata dupa una din relatiile:
t ⋅ 60 − i
Prima relatie: T = , în care: „i” reprezinta marimea întreruperilor în cadrul regimului
Vp
de lucru, exprimata în minute.
t ⋅ 60 ⋅ K pr
Cea de-a doua relatie este: T = , unde Kpr reprezinta un coeficient programat de
Vp
utilizare al timpului de lucru.
b) În cazul liniilor polivalente, unde normele de timp ale produselor sunt diferite ca marime,
t ⋅ 60
tactul de productie se determina dupa urmatoarea relatie: T = ⋅ K c ,unde:
A + B ⋅b + C ⋅c
nt nt
b = B ; iar c= c ; Kc - coeficient de corectie, care tine seama de timpul de întrerupere
nt A nt A
în functionarea liniei pentru reglarea utilajelor, în vederea trecerii de la fabricatia unui produs la
altul; A, B, C - cantitatile de produse din fiecare tip de produs ce urmeaza a fi executat pe linie; b -
coeficient de transformare din produsul real B în produsul reprezentativ A; c - coeficient de
transformare din produsul real C în produsul reprezentativ A; ntA, ntB,, ntC - normele de timp
unitare ale produselor A, B, C.
c) Pentru liniile în flux polivalente, în cadrul carora se fabrica produse cu aceleasi norme de
timp, marimea tactului de productie este data de relatia:
t ⋅ 60
T= ⋅ K c , unde variabilele utilizate au aceiasi semnificatie. Pentru
A + B ⋅ b + C + ...
determinarea ritmului de lucru se pot folosi relatiile:
1 Q
R= , R= , unde: T - marimea tactului de productie al liniei; Q - cantitatea de produse ce
T t ⋅ 60
urmeaza a se executa pe linie; t – timpul disponibil al liniei;
Numarul de locuri de munca din cadrul unei linii de productie în flux se determina atât
pentru fiecare operatie în parte, cât si pe total linie:
- numarul de locuri de munca pentru fiecare operatie în parte este dat de relatia:
t
N lmi = i
T
- unde ti este durata operatiei i.
n

∑t
i =1
i

- N lmi = , unde n este numarul operatiilor executate în cadrul liniei.


T
Numarul de muncitori care lucreaza pe linia în flux este strâns legat de marimea normei de
servire a acestora.
Norma de servire a unui muncitor reprezinta numarul de masini pe care acesta le poate
servi concomitent în cadrul regimului de lucru si poate lua valori egale sau mai mari decât 1, dupa
cum urmeaza:
47
- norma de servire este egala cu 1 daca masinile nu au timpi de lucru automati;
- daca masinile au timpi de lucru automati, norma de servire este mai mare decât 1 si se

poate determina dupa relatia:


t +t
N si = ai oi , unde: tai - este timpul de lucru automat al masinii la operatia i; toi - este timpul de
t oi
ocupare al muncitorului la operatia i.
Odata stabilita marimea normei de servire, numarul de muncitori la fiecare operatie se
t
poate determina cu relatia: N mi = i , unde notatiile sunt cunoscute.
N si
Lungimea liniei de productie în flux se determina în mod diferit, dupa cum locurile de
munca sunt asezate de aceeasi parte a benzii transportatoare sau de ambele parti ale acesteia.

- daca locurile de munca sunt asezate de aceeasi parte a benzii rulante: L = d ⋅ N lmt ;

d ⋅ N lmt
- daca locurile de munca sunt pe ambele parti ale benzii rulante: L = .
2
În relatiile precedente d reprezinta distanta medie între doua locuri de munca alaturate.
Viteza de deplasare a mijlocului de transport care serveste linia de productie în flux este

d −
data de relatia: V = , unde d si T au semnificatiile cunoscute.
T
15.2.4. Modul de amplasare a locurilor de munca în cadrul liniilor de productie în flux

În cadrul proiectarii liniilor de productie în flux, o problema importanta ce le revine


proiectantilor de rezolvat este si cea a amplasarii locurilor de munca. Pentru aceasta se foloseste
cu bune rezultate metoda gamelor fictive.
Metoda gamelor fictive opereaza cu doua concepte si anume: gama reala de fabricatie;
gama fictiva de fabricatie.
Gama reala de fabricatie reprezinta ansamblul operatiilor tehnologice destinate fabricarii
unui produs. Exemplu: gamele reale de fabricatie ale produselor P1, P2, P3 sunt: Pl: A,B,D,E; P2:
A, C, D, B; P3: B, E, D, F.
Gama fictiva de fabricatie a unui lot de produse reprezinta ansamblul operatiilor tehnologice
destinate fabricarii lotului de produse. Astfel, gama fictiva a lotului de produse P1, P2, P3 este
formata din ansamblul operatiilor A, B, C, D, E, F.
Etapele amplasarii locurilor de munca, folosind metoda gamelor fictive sunt urmatoarele:
1) inventarierea operatiilor pentru fiecare produs în parte, cu specificarea numerelor de
ordine pe care apar acestea în fluxul tehnologic al fiecarui produs;
2) determinarea frecventei de aparitie a fiecarei operatii pe fiecare numar de ordine din
gama fictiva a lotului de produse;
3) determinarea timpului necesar pentru fiecare operatie si numar de ordine pentru care
n
exista o frecventa de aparitie, determinata în etapa anterioara, dupa relatia: Tnec = ∑ Qi ⋅ nti ,
i =1
unde: Qi - reprezinta cantitatea din produsul i ce urmeaza a fi prelucrata în cadrul liniei în flux; nti -
reprezinta norma de timp a produsului i; n - este numarul tipurilor de produse prelucrate pe linia în
flux.
4) determinarea numarului de locuri de munca necesare fiecarei operatii în parte din cadrul
T
liniei se face conform relatiei: N lmi = neci , unde: Tneci - este timpul necesar pentru executarea
Tdi
operatiei i; Tdi; - este timpul disponibil al locului de munca care executa operatia i.
5) amplasarea efectiva a locurilor de munca are la baza principiul conform caruia în cadrul

48
fluxului tehnologic al tuturor produselor nu trebuie sa existe întoarceri de la un loc de munca
la altul din cadrul liniei în flux.
Problemele nu se opresc aici, deoarece trebuie realizata si dimensionarea corecta a
suprafetelor de productie ocupate de masinile si utilajele din cadrul liniei de productie în flux.

15.2.5. Problemele dimensionarii suprafetelor de productie pentru liniile de productie în flux

Pentru determinarea suprafetei ocupate de toate locurile de munca de pe linia de productie


n
este data de relatia: S tot = ∑ N lmi ⋅ S ti , unde: Stot - suprafata ocupata de toate locurile de munca
i =1
din cadrul liniei în flux; Nlmi - numarul locurilor de munca de la operatia i; Sti - suprafata totala a
unui loc de munca de la operatia i.
Suprafata benzii transportoare poate fi calculata cu relatia: Sb=L·l, unde: L-lungimea benzii
transportoare; l - latimea benzii transportoare.
În final, suprafata totala a unei linii de productie în flux este data de suma dintre suprafata
ocupata de toate locurile de munca din cadrul liniei si suprafata benzii transportoare care serveste
linia: ST = Stot + Sb
Aceste calcule trebuie, însa, corelate în permanenta cu situatiile concrete existente în
cadrul liniilor de productie.

15.2.6. Efectele economice ale folosirii liniilor de productie în flux

Folosirea metodelor de organizare a productiei dupa principiul liniilor de productie în flux


conduce la obtinerea de rezultate superioare în procesul de productie. Aceasta, datorita faptului ca
acest mod de organizare creeaza numeroase facilitati de utilizare pe scara larga a operatiunilor
mecanizate, automatizate si robotizate.
Dintre efectele economice cele mai des întâlnite în urma folosirii liniilor de productie în
flux,subliniem urmatoarele: obtinerea unui randament ridicat si posibilitatea utilizarii de echipament
tehnologic specializat; cresterea substantiala a productivitatii muncii, în conditiile reducerii
sistematice a cheltuielilor de timp si de munca; realizarea unui volum mare de productie, în
conditiile cresterii gradului de utilizare a capacitatilor de productie; utilizarea unor masini, utilaje si
echipament tehnologic de înalta specializare; realizarea unor operatii tehnologice de înalta
precizie, în urma carora se vor obtine produse cu un nivel ridicat de calitate; se reduce ciclul de
fabricatie al produsului; scade marimea stocurilor de productie; accelerarea vitezei de rotatie a
mijloacelor circulante; transportul intern este foarte mult redus, datorita amplasarii locurilor de
munca în ordinea succesiunii tehnologice, iar deplasarea produselor între acestea se face de
regula cu ajutorul benzilor rulante.
Efectele economice mentionate anterior, precum si altele, conduc în final la reducerea
costurilor de productie si implicit la cresterea rentabilitatii activitatii întreprinderii.

15.3. Sistemul de organizarea productiei pe comenzi

Caracteristicile principale ale organizarii acestor tipuri de productie sunt: organizarea


sectiilor de baza se face dupa principiul tehnologic, ceea ce presupune ca în cadrul acestora sa se
execute fazele procesului tehnologic, iar amplasarea utilajelor sa se faca dupa metoda grupelor
omogene de masini; în cazul unor produse de gabarit mare, organizarea procesului de productie se
face dupa principiul pozitiei fixe, conform caruia produsul este asezat pe un amplasament fix, iar
prelucrarea lui se face prin deplasarea echipelor de muncitori de la un produs la altul si în ordinea
impusa de fluxul tehnologic; specializarea masinilor si utilajelor este foarte redusa (utilaje
universale) capabile sa se adapteze usor la schimbarea nomenclatorului de fabricatie printr-un
numar foarte mic de reglaje; trecerea de la un loc de munca la altul a produselor se face bucata cu
bucata sau în loturi mici de fabricatie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare
discontinua de tipul carucioarelor manuale, electrocarelor s.a; pentru fabricarea produselor se

49
foloseste o tehnologie sumara, valabila pentru întreaga gama de produse executate, urmând ca
detaliile tehnologice ale fiecarui produs sa fie definitivate în cadrul fiecarui loc de munca de catre
muncitorul care lucreaza aici.
Organizarea procesului de productie dupa principiul tehnologic are avantajul ca acesta are
o flexibilitate foarte mare, putându-se adapta rapid la schimbarea nomenclatorului de fabricatie.
Ca dezavantaje am putea enumera: volumul de transport intern si manipulare este foarte
ridicat; necesita forta de munca cu un grad ridicat de calificare; ciclul de productie al produselor
este foarte lung; controlul calitatii productiei este mult mai complex.

15.3.1. Metode de amplasare a locurilor de munca. Metoda verigilor pentru amplasarea


locurilor demunca

Amplasarea locurilor de munca folosind metoda verigilor se face în urmatoarele etape:


a) Întocmirea tabloului verigilor - consta în stabilirea verigilor de productie pentru fiecare
produs care urmeaza sa fie prelucrat, pe utilajele care vor fi amplasate pe suprafata de productie.
Pentru aceasta se construieste un tabel, care va avea în capatul coloanelor denumirea produselor
fabricate, fiecare coloana având câte doua subcoloane. Denumirea subcoloanelor va reprezenta
numele locurilor de munca din succesiunea fluxului tehnologic si a verigilor de productie
corespunzatoare fiecarui produs.
b) Întocmirea tabloului intensitatilor de trafic. Acesta este reprezentat de un tabel
triunghiular, ale carui coloane si linii vor purta denumirea locurilor de munca ce urmeaza sa fie
amplasate. La intersectia liniilor cu coloanele vor fi marcate verigile de productie corespunzatoare
produselor care vor fi prelucrate; se va face însumarea acestora în casutele din marginea tabloului.
c) Analiza posibilitatilor de amplasare.
d) Amplasarea locurilor de munca.
Aceste ultime doua etape se executa simultan. În primul rând se amplaseaza în centrul
suprafetei de productie primele trei locuri de munca, cele mai aglomerate. În centrul suprafetei de
productie vor fi amplasate locurile de munca în ordinea descrescatoare a numarului de verigi de
productie din tabloul intensitatilor de trafic. Pentru a stabili locul de amplasare al acestora, fata de
primele locuri de munca, care au fost deja amplasate se face analiza posibilitatilor de amplasare.
Rezultatele obtinute prin aplicarea metodei verigilor vor fi corelate cu conditiile concrete
existente pe suprafata de productie, tinând cont daca este necesar de cerintele suplimentare ale
anumitor locuri de munca: iluminatie naturala, apropierea de instalatiile de aerisire etc.

15.3.2. Sistemul flexibil de fabricatie - modalitate specifica de organizare a productiei de serie


mica si unicate

Sistemele flexibile de fabricatie sunt specifice pentru tipul de productie de serie mica sau
individuala, dar nu pot constitui o solutie valabila în orice situatie, ci reprezinta un raspuns la
diversificarea din ce în ce mai mare a cererii consumatorilor. Acestea sunt:
Sistemul de fabricatie cu flexibilitate naturala se caracterizeaza prin aceea ca: forta de
munca are rolul determinant în conferirea gradului de flexibilitate al sistemului (sunt sisteme de
fabricatie manuale specializate pe realizarea unei game largi de produse în serii mici de fabricatie
sau chiar unicate - sisteme de productie mestesugaresti); forta de munca are un grad ridicat de
specializare; unitatile de productie nu depasesc marimea unui atelier de productie.
Sistemul de fabricatie cu flexibilitate artificiala presupune faptul ca: în acest caz forta de
munca influenteaza partial gradul de flexibilitate acesta fiind determinat de tipul echipamentului
tehnologic cu care este înzestrat utilajul; pentru tipul de productie în serie sunt posibile forme de
organizare a productiei în flux; formele de organizare a productiei sunt celula de fabricatie si
sistemele de masini si centrele de prelucrare asistate de operatorul uman.
Sistemul de fabricatie cu flexibilitate artificiala si comanda automata consta în aceea ca:
sistemul are o flexibilitate foarte mare si este destinat fabricarii loturilor mici de fabricatie; are o
structura modulara usor adaptabila la modificarea sortimentala a productiei; conducerea procesului
tehnologic are loc sub comanda calculatorului, ceea ce determina o pondere mare a timpului de
50
prelucrare în totalul timpului de lucru; forta de munca are rol doar de supraveghere si întretinere a
instalatiilor tehnologice.
Sistemele flexibile de fabricatie se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi de baza:
integrabilitate, determinata de capacitatea sistemului de integrare într-un sistem de productie si de
cuplare functionala cu alte sisteme; adaptabilitate, determinata de viteza de adaptare la
schimbarea volumului si a gamei sortimentale a productiei; dinamism structural, determinat de
posibilitatea modificarii structurii sistemului flexibil de fabricatie în functie de cerintele concrete ale
productiei.

15.4. Perfectionarea sistemelor de fabricatie prin introducerea robotizarii

Robotul industrial este un sistem electro-pneumo-mecanic dotat cu mai multe grade de


libertate (manipulare) sub controlul unui sistem de comanda echipat cu o memorie programabila,
având urmatoarele caracteristici: sunt realizati pentru a executa, în principal, operatii de
manipulare, deplasare si transport care necesita în special viteza, promptitudine si mai putin forta
sau capacitate tehnologica; sunt dotati cu mai multe grade de libertate (3-7), astfel încât sa poata
executa operatii relativ complexe, fiecare miscare individuala fiind deci mecanizata si controlata de
unitatea de conducere; sunt autonomi, cu o memorie programabila capabila sa conduca o
aparatura sau sa execute operatii specifice, prin schimbarea programului memorat; sunt dotati cu o
unitatea logica, pentru a realiza încercari si a alege între doua alternative.
Din punctul de vedere al proceselor de productie, robotii industriali au fost folositi pâna
acum în urmatoarele activitati: lucrari de presare, procese de prelucrare; procese de sudura;
procese de vopsire; procese de asamblare.
O analiza a modului de utilizare a robotilor industriali evidentiaza faptul ca mai mult de 50%
dintre acestia sunt utilizati în industria de automobile si cea de echipamente electronice, iar 20% în
activitati de presare a maselor plastice.

16. SISTEME DE ÎNTRETINERE SI REPARARE A UTILAJELOR

16.1. Managementul întretinerii si repararii utilajelor - conditie obiectiva a obtinerii


performantei în productia moderna

În conditiile actuale, pentru a functiona în mod ritmic si cu eficienta economica ridicata,


întreprinderile de productie industriala au nevoie, alaturi de unitatile de productie de baza si de un
ansamblu de unitati de productie auxiliare si de servire. Acestea se constituie în unitati specializate
în întretinerea si repararea utilajelor, pentru producerea si distribuirea diferitelor SDV-uri necesare
procesului de productie de baza, pentru producerea si distribuirea diferitelor feluri de energie, sau
pentru asigurarea proceselor de transport si depozitare.
Practica manageriala atrage atentia asupra semnificatiei pe care o detine în actuala etapa
managementul activitatilor de mentenanta, respectiv de întretinere si reparare a fondurilor fixe de
natura mecanica, electrica, electronica si de automatizare ale întreprinderilor.
În prezent, se contureaza tot mai mult tendinta existentei unui proces mixt de asigurare a
întreprinderilor, cu activitati auxiliare si de servire, de catre întreprinderi specializate în realizarea
acestor activitati, paralel cu asigurarea acestora de catre unitati proprii ale întreprinderii.
Opririle accidentale, uzurile premature, dereglarile neobservate, întârzierea în aplicarea
anumitor lucrari de întretinere si reparare au ca efect scaderea duratei totale de serviciu a
masinilor (utilajelor), scaderea caracteristicilor functionale si, în consecinta, scaderea calitatii
produselor, executate pe aceste utilaje.
În cadrul întreprinderilor, activitatea de întretinere si reparatii este activitatea cu cele mai
mari dificultati de organizare, mecanicului sef revenindu-i lucrari în domenii foarte largi, ce
necesita cunostinte tehnice din domenii diverse.
Asigurarea activitatii de întretinere si reparare a utilajelor revine unui compartiment
specializat numit compartiment mecano-energetic. Activitatea acestui compartiment este
51
îndreptata în scopul atingerii urmatoarelor obiective:
1. planificarea activitatii de întretinere si reparare pentru toate mijloacele fixe ale
întreprinderii;
2. organizarea si executarea planurilor de reparatii ale fiecarui mijloc fix din cadru
întreprinderii;
3. adoptarea tuturor masurilor legate de securitatea muncii si de protectia utilajelor.
Pentru executarea întretinerii si repararii utilajelor se folosesc trei sisteme de organizare a
acestei activitati:
Sistemul centralizat este specific întreprinderilor mici si mijlocii. În cadrul acestui sistem
toate lucrarile de întretinere si reparare a utilajelor se executa de catre echipe de muncitori
specializati, subordonati direct compartimentului mecano-energetic.
Sistemul descentralizat este specific acelor unitati de productie ale caror utilaje ridica
probleme speciale din punct de vedere al activitatii de întretinere si reparare. În acest caz,
repararea utilajelor este executata de echipe de muncitori specializati în întretinere si reparare
subordonati direct sefului de sectie în care functioneaza utilajele ce urmeaza a fi reparate.
Sistemul mixt consta în executarea reparatiilor la utilajele speciale din otelarii, forja sau la
cele din sectia de tratamente termice de catre echipele de muncitori specializati în lucrari de
întretinere si reparare subordonati direct acestor sectii, iar celelalte lucrari de catre muncitorii din
întretinere si reparare din compartimentul mecano-energetic.
Activitatea de întretinere si reparare a utilajelor este precedata de o serie de activitati
pregatitoare, dintre care mai importante sunt urmatoarele: a) inventarierea utilajelor - se
efectueaza în scopul de a stabili numarul, felul si starea functionala a utilajelor care urmeaza sa fie
reparate; b) gruparea utilajelor care urmeaza sa fie reparate de utilaje de acelasi fel; c) întocmirea
desenelor care vor sta la baza executarii pieselor de schimb, atunci când acestea se executa în
cadrul întreprinderii; în cazul în care acestea nu se executa în cadrul întreprinderii, se recomanda
aprovizionarea din timp a acestora de la furnizorii de piese de schimb; d) stabilirea tehnologiei
lucrarilor de reparatii; în cadrul acestei activitati se stabileste felul operatiilor care se vor executa cu
ocazia efectuarii activitatii de întretinere si reparare a utilajelor.

16.2. Organizarea si planificarea activitatii de întretinere si reparare a utilajelor

Activitatea de întretinere si reparare a utilajelor are în principal urmatoarele obiective:


1) asigurarea mentinerii utilajului în stare de functionare o perioada cât mai mare de timp;
2) evitarea uzurii excesive si a iesirii utilajului în mod accidental din functiune;
3) cresterea timpului de functionare a utilajului, fie prin marirea duratei dintre doua
interventii tehnice, fie prin micsorarea perioadei de timp de mentinere a acestuia în reparatii;
4) efectuarea activitatilor de întretinere si reparare cu cheltuieli cât mai reduse si de o
calitate cât mai buna, prin cresterea productivitatii muncitorilor care executa aceste activitati;
5) modernizarea masinilor si utilajelor învechite s.a.
Aceste obiective principale trebuie sa stea permanent în atentia echipei manageriale a
întreprinderii, care va adopta acele masuri organizatorice care sa duca la realizarea si mentinerea
unui sistem viabil de întretinere si reparare a utilajelor.

16.2.1. Sisteme si metode de organizare a repararii utilajelor

Reparatia este lucrarea efectuata în scopul mentinerii în stare de functionare a utilajelor,


prin care se înlatura defectiunile constante în functionare si se realizeaza înlocuirea totala sau
partiala a acelor componente care au o durata mai mica de functionare în comparatie cu altele.
Pentru a se evita uzura excesiva a utilajelor si a preveni iesirea accidentala din functiune a
acestora, au fost elaborate sisteme de întretinere si reparare a utilajelor, ale caror obiective
principale sunt:
- cunoasterea datei calendaristice a scoaterii din functiune a utilajului pentru reparatii;
- stabilirea din timp a felului reparatiilor ce trebuie efectuate si a duratei de executie, în
vederea pregatirii materialelor, utilajelor si a fortei de munca necesare executarii lor;
52
- determinarea mijloacelor financiare necesare pentru realizarea reparatiilor.
Pornind de la aceste cerinte, au fost elaborate doua sisteme de întretinere si reparare a
utilajelor si anume: sistemul de reparatii pe baza constatarilor (dupa necesitati); sistemul de
reparatii preventiv-planificat.
1) Sistemul de întretinere si reparare pe baza constatarilor presupune stabilirea datelor de
oprire a utilajelor pentru intrarea în reparatii, precum si continutul acestora, în urma unei
supravegheri atente a modului de functionare a utilajelor de catre personal specializat, pe baza
careia se va stabili starea lor de functionalitate.
În urma constatarilor efectuate, rezultatele acestora se vor trece în cadrul unei fise
întocmite pentru fiecare utilaj în parte. Aceasta fisa va cuprinde informatii despre: felul
defectiunilor constatate; data intrarii în reparatie a utilajului; felul reparatiilor ce trebuie executate.
Acest sistem are unele avantaje, dintre care cele mai importante sunt: a) cunoasterea din
timp a datei de intrare în reparatie si felul reparatiilor ce trebuie executate; b) posibilitatea
comandarii din timp a pieselor de schimb necesare activitatii de întretinere si reparare.
Sistemul, însa, are si unele dezavantaje, cum ar fi: a) nu permite elaborarea unui plan de
reparatii pentru o perioada mai mare de timp; b) apar greutati în comandarea si confectionarea
pieselor de schimb, în folosirea rationala a fortei de munca; c) apar efecte nefavorabile asupra
calitatii reparatiilor si a costurilor aferente acestor activitati.
2) Sistemul de întretinere si reparare preventiv planificat este caracterizat prin doua
trasaturi de baza si anume: caracter profilactic; caracter planificat.
Caracterul profilactic rezulta din faptul ca acest sistem prevede adoptarea unor masuri de
întretinere si control, prin care sa se previna posibilitatea aparitiei unei uzuri premature, datorita
careia utilajul sa fie scos din functiune înainte de expirarea duratei normate de functionare.
Caracterul planificat este dat de faptul ca diferitele lucrari de întretinere si reparare pe care
le contine sistemul, se efectueaza la date calendaristice stabilite dinainte, cu motivarea
corespunzatoare.
Aceste doua caracteristici ale sistemului preventiv-planificat imprima sistemului o
superioritate evidenta fata de sistemul pe baza constatarilor, influentând pozitiv asupra calitatii
reparatiilor, a duratei de executie a acestora si a costurilor de productie.
În concluzie, sistemul de întretinere si reparare preventiv-planificat este un ansamblu de
masuri de întretinere, control si reparare care: se efectueaza în mod periodic, la intervale de timp
bine determinate; urmareste prevenirea uzurii excesive si a aparitiei avariilor; urmareste
mentinerea în stare de functionare a utilajelor o perioada cât mai mare de timp.
Sistemul preventiv-planificat se poate aplica cu ajutorul a doua metode: metoda standard;
metoda dupa revizie.
Metoda standard consta în faptul ca fiecare utilaj sau instalatie intra în reparatii la intervale
de timp dinainte stabilite, pentru fiecare din acestea în parte. Felul, volumul si continutul
reparatiilor care vor fi efectuate au un caracter standard, potrivit unei documentatii tehnice,
indiferent de starea de functionalitate a utilajului în momentul intrarii în reparatie.
Avantajul acestei metode este dat de urmatoarele elemente: permite efectuarea reparatiilor
pe baza unei documentatii bine întocmite; este usor de aplicat; are eficienta ridicata pentru
întreprinderile care au în dotare un numar mare de masini si utilaje.
Aceasta metoda are ca dezavantaje: necesita un volum foarte mare de munca pentru
întocmirea documentatiei necesare aplicarii metodei; ridica nejustificat costul reparatiilor, la acele
utilaje pentru care se executa activitati de reparatii, fara ca starea lor tehnica sa impuna acest
lucru.
Metoda dupa revizie consta în faptul ca volumul si continutul reparatiilor se determina în
urma unei revizii tehnice.
Pentru stabilirea felului reparatiilor ce vor fi executate, se întocmeste mai întâi ciclul de
reparatii al fiecarei categorii de utilaje în parte.
Avantajul metodei consta în faptul ca permite consta-tarea gradului de uzura a utilajului, cu
ocazia efectuarii reviziei tehnice, evitându-se executarea reparatiilor la acele utilaje unde starea lor
tehnica nu impune acest lucru.
Sistemul de reparatii preventiv - planificat contine categoriile de interventii tehnice, dupa
53
cum urmeaza:
Întretinerea si supravegherea zilnica se executa de catre muncitorii care lucreaza pe
utilajele din sectiile de productie, sau de catre muncitori specializati în executarea acestor operatii.
În cadrul activitatii de întretinere si supraveghere zilnica se urmareste înlaturarea micilor defectiuni
ale utilajului, fara a se face înlocuiri de piese.
Revizia tehnica cuprinde operatii care se executa înaintea unei reparatii curente sau
capitale. Prin efectuarea unei revizii tehnice se urmareste determinarea starii tehnice a utilajelor si
stabilirea operatiilor care trebuie efectuate în cadrul reparatiilor curente sau capitale.
Cu ocazia reviziei tehnice se pot efectua si operatii de reglare si consolidare a unor piese
sau subansamble, în vederea asigurarii unei functionari normale pâna la prima reparatie.
Reparatia curenta este o lucrare care se executa în mod periodic în vederea înlaturarii
uzurii fizice, prin înlocuirea unor piese componente sau subansamble uzate. Reparatiile curente, în
functie de intervalul de timp dintre doua reparatii curente succesive si valoarea pieselor si
subansamblelor reparate sau înlocuite, sunt de doua feluri: reparatii curente de gradul I; reparatii
curente de gradul II.
La o anumita grupa de masini reparatiile curente de gradul I se efectueaza la un interval de
1000 de ore de functionare, în timp ce la reparatiile curente de gradul II acest interval este de
2000 de ore.
Reparatia capitala este o lucrare de interventie tehnica efectuata dupa expirarea unui ciclu
de functionare a utilajului, a carui marime este prevazuta în normativele de functionare ale
acestuia si care are drept scop mentinerea în functiune a utilajului pâna la expirarea duratei
normate de viata. Reparatia capitala este cea mai complexa interventie tehnica; ea are un caracter
general, deoarece sunt supuse procesului de întretinere, verificare si reparare o gama foarte larga
de piese si subansamble care intra în componenta utilajului. Se executa atunci când nu mai sunt
asigurate randamentul, precizia si siguranta în functionare a utilajului.
În afara interventiilor tehnice cuprinse în sistemul preventiv-planificat, în cadrul
întreprinderii se mai executa si alte tipuri de interventii tehnice. Acestea sunt: reparatiile
accidentale; reparatiile de renovare; reparatiile de avarii.
Reparatiile accidentale se efectueaza la intervale de timp nedeterminate, fiind cauzate de
scoaterile neprevazute din functiune a utilajelor datorita unor caderi accidentale.
Reparatiile de renovare se efectueaza la utilajele care au trecut prin mai multe reparatii
capitale si au un grad avansat de uzura fizica. Cu ocazia acestor reparatii, se recomanda si
efectuarea unor lucrari de modernizare a utilajului.
Reparatiile de avarii se executa de fiecare data când utilajele se defecteaza, fie ca urmare
a unei proaste utilizari sau întretineri, fie din cauza unor calamitati naturale: cutremure, incendii,
inundatii etc.

16.2.2 Planificarea repararii utilajelor

Pentru efectuarea unei activitati ordonate, complete si eficiente se elaboreaza programul


activitatii de întretinere. El poate fi conceput pe an sau pe semestru, în el se cuprind
activitatile curente, reparatiile capitale si reconditionarile, precum si proiectele speciale. Eficienta
muncii compartimentului de întretinere se apreciaza prin compararea cheltuielilor de timp
efectuate pentru lucrarile de întretinere, cu orele-norma acordate.
Elaborarea planului de întretinere si reparatii presupune rezolvarea a doua probleme
principale: a) întocmirea structurii ciclului de reparatii a unui utilaj; b) determinarea datelor
calendaristice la care va avea loc fiecare interventie tehnica asupra utilajului considerat.
Ciclul de reparatii reprezinta timpul dintre doua reparatii capitale, inclusiv durata uneia
dintre ele, de obicei ultima.
Structura ciclului de reparatii reprezinta numarul, felul si succesiunea diferitelor interventii
tehnice în cadrul unui ciclu de reparatii.
Pentru a întocmi o structura a unui ciclu de reparatii este nevoie sa se stabileasca mai întâi
numarul de interventii de acelasi fel. Pornind de la faptul ca orice interventie de grad superior le
contine pe toate celelalte inferioare ei relatia de calcul a numarului de interventii de acelasi fel este
54
Der
urmatoarea: N it = − N itS , unde: Der - durata ciclului de reparatii; dit - durata de timp între doua
d it
interventii de acelasi fel; N itS - numarul interventiilor de grad superior.
Odata stabilit numarul de interventii tehnice de acelasi fel se poate trece la întocmirea
structurii ciclului de reparatii, tinând cont de numarul interventiilor de acelasi fel si de duratele de
timp dintre acestea.
Pentru întocmirea planului de reparatii este necesar sa se determine durata ciclului de
reparatii în zile calendaristice. Relatia dupa care se determina aceasta este urmatoarea:
 T RK 
Der =  RK + ∑tSi ⋅ ni  ⋅ Kcld , unde: TRK- timpul de functionare al utilajului între doua
 DS ⋅ NS i=Rt 
reparatii capitale; Ds - durata unui schimb de lucru, exprimata în ore; Ns - numarul de schimburi; tsi
- timpul maxim admis de stationare în fiecare interventie tehnica, în zile lucratoare; ni - numarul de
interventii de acelasi fel din cadrul ciclului de reparatii; Kcld,- coeficient de transformare din zile
efective în zile calendaristice.
Pentru fiecare utilaj în parte se întocmeste planul de reparatii, tinând cont de data
calendaristica la care a avut loc ultima interventie tehnica în anul precedent. Pentru fiecare
interventie tehnica care urmeaza a fi executata pentru anul pentru care se întocmeste planul de
reparatii, se determina intervalul de timp, în zile, începând cu ziua când a avut loc ultima

interventie tehnica în anul precedent. Acest interval de timp se determina în zile calendaristice
 H ⋅ n r −1 
dupa urmatoarea relatie: T =  + ∑ t si  ⋅ K cld , unde: T- intervalul de timp, în zile
 Ds .N s i =1 
calendaristice de la ultima interventie din anul precedent pâna la o anumita interventie din intervalul
precedent; H - timpul de functionare al utilajului între doua interventii consecutive, exprimat în ore;
r −1

∑t
i =1
si - timpul total de stationari ale utilajului în interventiile precedente în anul pentru care se

întocmeste planul de reparatii.


Durata de executie a unei reparatii exprimata în zile calendaristice este data de relatia:
tn
D= , unde: tn - timpul normat, în ore, pentru executarea unei anumite
N m ⋅ d s ⋅ ns ⋅ K
interventii la un anumit utilaj; Nm - numarul de muncitori din formatia de lucru care executa
interventia tehnica; ds - durata unui schimb, în ore; ns - numarul de schimburi; K - coeficientul de
îndeplinire a normelor.
Concomitent cu desfasurarea acestor activitati, o atentie deosebita trebuie acordata
stocurilor de piese de schimb, necesare bunei desfasurari a lucrarilor de întretinere si reparare a
utilajelor.
D f ⋅ C mz
Stabilirea marimii stocului de piese de schimb se calculeaza cu relatia: S ps = ,
NZ
unde: Df - durata ciclului de fabricare a pieselor de schimb sau de aducere a lor de la furnizor;
Nz - numarul zilelor lucratoare din cadrul unei luni; Cmz - consumul mediu zilnic de piese pentru
activitatea de reparatii.
Se recomanda nominalizarea prin grafice anuale a tuturor reparatiilor capitale necesare, cu
precizarea necesarului de piese de schimb, a executantului si a termenelor de realizare a
acestora.
Totodata, se va acorda atentie respectarii graficelor de realizare a reviziilor tehnice si a
reparatiilor curente.

16.2.3. Stabilirea momentului optim de înlocuire a utilajelor

În cadrul sectiilor productive si nu numai, functionarea în conditii de eficienta a utilajelor


55
este limitata în timp, deoarece de la un moment dat uzura fizica a acestora impune efectuarea
unor cheltuieli foarte mari cu întretinerea si functionarea lor, fapt ce determina scoaterea din
functionare si înlocuirea cu altele noi.
Stabilirea momentului optim de înlocuire a unui utilaj, se determina cu ajutorul urmatoarei
n
A + ∑C j ⋅γ j −1

j =1
relatii de calcul: C n +1 > n
, unde: C n +1 - cheltuielile de întretinere si reparare a
∑γ
j =1
j −1

utilajului în anul n+1 de functionare; A - cheltuielile de achizitie a utilajului la ultima achizitionare;


Cj - cheltuielile de întretinere si reparare în anul j de functionare al ultimei achizitii;
1
γ = ,unde d reprezinta procesul de taxe si dobânzi cumulate, folosite în scopul actualizarii
1+ d
cheltuielilor.
Deci, momentul optim de înlocuire este dat de anul anterior celui pentru care cheltuielile de
întretinere si reparare depasesc suma cheltuielilor de achizitie, întretinere si functionare
actualizate.

16.2.4. Unele metode moderne de executare a reparatiilor utilajelor

În decursul timpului s-au folosit diferite metode de executare a lucrarilor de întretinere si


reparatii a utilajelor.
Reducerea duratei de executie a acestora depinde foarte mult de metoda utilizata, dintre
cele mai eficiente sunt:
1. metoda de reparare pe subansamble: se caracterizeaza prin aceea ca la întreprinderile
cu un numar mare de utilaje, de acelasi fel, se creeaza un stoc de subansamble în
stare de functionare; aceste subansamble vor înlocui subansamblele uzate din cadrul
utilajelor care urmeaza sa fie reparate, dupa care subansamblele defecte vor fi reparate
si vor intra în componenta stocului de subansamble functionale; aceasta metoda reduce
foarte mult timpul de reparare a utilajelor si, deci, creste timpul de functionare al
acestora, cu toate consecintele favorabile care decurg de aici.
2. metoda de reparare dupa principiul liniilor de productie în flux: se foloseste pentru acele
utilaje care necesita demontarea de pe fundatii si transportarea lor în atelierul de
reparatii (în cazul reparatiilor capitale); în cadrul acestui atelier, pentru executarea
reparatiilor se vor putea utiliza acele posibilitati oferite de liniile de productie în flux din
cadrul sectiilor de baza ale întreprinderii.
Metoda adoptata depinde, evident, de specificul activitatii întreprinderii, de decizia echipei
manageriale, având în vedere ca punerea în practica a uneia din metodele prezentate mai sus
presupune si anumite eforturi financiare si materiale.

16.3. Cai de crestere a eficientei activitatii de întretinere si reparare a utilajelor

Întretinerea si repararea utilajelor trebuie sa se finalizeze în reparatii de calitate superioara,


cu costuri cât mai mici si cu o durata cât mai redusa. În acest sens echipa manageriala a
întreprinderii, va trebui sa aiba în atentie unele aspecte, cum ar fi: limitarea cheltuielilor legate de
înlocuirea pieselor uzate; cresterea duratei de functionare a utilajelor între doua reparatii
succesive, prin folosirea unor piese de schimb rezistente la uzura, prin cresterea fiabilitatii si
durabilitatii acestora; reducerea cheltuielilor legate de montarea si demon-tarea utilajelor, prin
mecanizarea executarii acestor operatii; folosirea pe scara larga a metodei de reparare pe
subansamble si a metodelor pe baza principiilor liniilor de productie în flux; folosirea procedeelor
de reconditionare si refolosire a pieselor uzate s.a.

56
Organizarea moderna a activitatii de întretinere si reparare a utilajelor presupune existenta
unor întreprinderi specializate în executarea acestei activitati, ceea ce ar presupune repararea
utilajelor într-un timp scurt, în conditii de calitate superioara si cu costuri reduse.

57