TEMA 2

Capitolul 2: Întreprinderea industrială – agent economic şi obiect al managementului

producţiei

Întreprinderea industrială: definire, trăsături de bază şi componentele mediului ambiant

Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau juridice care, în calitatea lor de
participanţi la viaţa economică, îndeplinesc roluri şi au comportamente similare.
Întreprinderea reprezintă o unitate economică de bază în cadrul economiei naţionale constituită în vederea
realizării unor activităţi specifice în scopul obţinerii unor bunuri, executării unor lucrări sau prestării unor
servicii destinate pieţei, fiind organizată printr-un centru de decizie care dispune de o anumită autonomie.
Ea are trei caracteristici de bază:
▬ Este o organizaţie economică deoarece utilizează resurse tehnice, materiale şi umane pentru
realizarea obiectului ei de activitate. Organizarea execuţiei activităţilor ce au loc în cadrul ei impune o
anumită repartizare a sarcinilor pe locuri de muncă şi subunităţi, existenţa unei structuri organizatorice.
▬ Are o finalitate economică având ca obiectiv principal satisfacerea pieţei. În contextul
relaţional economic client-furnizor, ea joacă alternativ unul sau altul din aceste roluri. În Fig.nr.2.1. se
reprezintă grafic locul întreprinderii în raport cu piaţa.
Produse,lucrări,
servicii
Furnizori Materii prime, Întreprinderea Clienţi
materiale
Încasări

Fig.1.3. Relaţiile întreprinderii cu piaţa

Folosind resurse materiale, umane şi financiare, întreprinderea execută bunuri şi servicii, efectuând anumite
cheltuieli şi obţinând un anumit venit, toate acestea determinând fluxuri reciproce de bunuri şi fluxuri
financiare.
▬ Are autonomie decizională, dispunând de o conducere care asigură organizarea şi coordonarea
tuturor activităţilor, existând posibilitatea unei anumite descentralizări în luarea deciziilor.
Întreprinderile industriale se prezintă sub o mare diversitate de forme, cu probleme specifice de conducere
şi organizare a producţiei.

În raport cu forma de proprietate deosebim:

a. Întreprinderi din sectorul privat (individual), sunt acelea la care proprietatea aparţine unei singure
persoane fizice şi care desfăşoară activităţi economice ajutat de un număr redus de salariaţi. Creatorul unei
astfel de întreprinderi, denumit şi antreprenor, este responsabil asupra bunurilor sale proprii, întreprinderea
făcând parte din patrimoniul său.
b. Întreprinderi privat societare funcţionează sub formă de societăţi comerciale în cadrul cărora capitalul
social este împărţit la mai multe persoane, fizice sau juridice, sub formă de părţi sociale sau acţiuni.

1
Potrivit statutului de funcţionare, asociaţii (acţionarii) au dreptul să participe la conducere şi să primească
o parte din profit sub formă de părţi sociale (dividende).
c. Întreprinderile din sectorul public au rolul de a asigura statului posibilitatea de a avea o anumită
influenţă majoră în unele domenii ale economiei de interes naţional. Prin intermediul acestor regii autonome
statul asigură anumite servicii publice şi produse strategice cum sunt: telecomunicaţii, transporturi, minerit
etc.

În funcţie de gradul de mărime, deosebim:

a. Întreprinderi mici şi mijlocii, diferenţiate în funcţie de capitalul social, cifra de afaceri, numărul de
salariaţi, profitul obţinut etc.
Ele se caracterizează prin faptul că proprietatea asupra bunurilor şi conducerea activităţii acestora sunt
concentrate în cadrul unui grup relativ mic de persoane.
b. Întreprinderi mari, care au o mare putere financiară, fructificându-şi aceste resurse pe diferite pieţe,
valorificând potenţialul organizatoric de care dispun şi experienţa câştigată.

În raport cu gradul de continuitate a funcţionării, deosebim:

a. Întreprinderi cu funcţionare continuă specifice celor mai multe ramuri şi subramuri industriale,
volumul de activitate fiind relativ constant, în funcţie de cerere, de la o perioadă la alta a anului.
b. Întreprinderi cu activitate sezonieră caracteristice celor din industria alimentară, în special, care
prelucrează materii prime agricole. În cadrul acestora există probleme specifice de organizare a producţiei,
cum sunt: folosirea capacităţii de producţie, permanentizarea salariaţilor. Diversificarea activităţilor şi
produselor contribuie la reducerea perioadei de nesezon.
Faţă de ceilalţi agenţi economici, întreprinderile industriale au unele caracteristici prin care se
diferenţiază, astfel:
Integritatea care se exprimă prin aceea că funcţionarea părţilor componente (secţii, ateliere de
producţie, compartimente funcţionale) este subordonată obiectivului global al unităţii. Fiecare element
component al unităţii industriale are un rol bine precizat, obiectivele parţiale ale acestora sunt derivate din
obiectivul general.
Dependenţa tehnologică a elementelor componente. Execuţia produselor are la bază un proces
tehnologic general care este format din procese parţiale ce se realizează în cadrul subunităţilor de producţie.
În acest fel, fiecare subunitate de producţie prelucrează semifabricate ce au fost executate în subunităţile
precedente. Pe de altă parte, tehnologia de fabricaţie dintr-o subunitate de producţie este dependentă de
metodele şi procedeele de execuţie din subunităţile precedente.
Existenţa unor legături materiale, energetice, informaţionale între subunităţile de producţie.
Desfăşurarea procesului de producţie la nivelul întreprinderii industriale necesită legături de transport intern
a materiilor prime, materialelor şi semifabricatelor. Aceste legături au loc, atât între subunităţile de bază cât
şi între acestea şi cele auxiliare de servire.
Funcţionează într-un mediu socio-economic, factorii externi, în principal piaţa, influenţând
activitatea unităţii industriale în vederea creşterii adaptabilităţii ei faţă de cerere.

2
Indiferent de natura produselor şi tehnologiilor de fabricaţie folosite, de concepţia conducerii unităţii faţă
de rolul acesteia, întreprinderile industriale au trei trăsături de bază:
a) Unitatea tehnico-productivă care se concretizează prin:
 întreprinderea este specializată în executarea unui produs sau grupă de produse;
 dispune de condiţiile materiale necesare, impuse de tehnologia de fabricaţie utilizată, concretizate în
clădiri, instalaţii, maşini etc. Acestea se găsesc în anumite raporturi cantitative şi calitative - stabilite
prin proiectarea întreprinderii - care să-i asigure desfăşurarea unei activităţi ritmice şi continue,
adaptabilă cerinţelor pieţei;
 dispune de forţa de muncă necesară, cu calificarea corespunzătoare, realizării tuturor activităţilor ce
compun procesul de producţie;
 existenţa unor legături tehnologice între subuni-tăţile de producţie care execută semifabricate şi piese
prelucrate şi care se finalizează în produsele finite ce fac obiectul activităţii întreprinderii industriale;
 dispune de o documentaţie de proiectare constructivă şi tehnologică unitară, necesară executării
produselor;
 dispune de subunităţi de producţie auxiliare şi de servire care asigură condiţiile materiale şi
organizatorice necesare desfăşurării proceselor de producţie din subunităţile de bază.
Privită prin prisma unităţii tehnico-productive întreprinderea industrială este organizată pe secţii şi ateliere
de producţie specializate tehnologic sau pe obiect (produse sau grupe de produse), integrate, însă, în
obiectivul general al unităţii.
b) Unitatea organizatorico-administrativă, care se materializează în următoarele:
 are o structură organizatorică cu atribuţii şi responsabilităţi pentru fiecare post de lucru;
 formează o colectivitate cu o conducere unitară, întreaga activitate desfăşurându-se pe baza unei
ordini normative acceptată de toţi membrii, concretizată în statutul de organizare şi funcţionare;
 existenţa unei unităţi a teritoriului, delimitat şi relativ stabil;
 are un sediu, denumire şi un obiect precis de activitate.
c) Unitatea economico-socială a întreprinderii industriale îi conferă caracteristicile:
 funcţionează pe baza autonomiei gestiunii fiind înzestrată încă de la înfiinţare cu mijloace fixe şi
mijloace circulante proprii;
 are fonduri proprii, concretizate în capitalul social;
 îşi elaborează şi fundamentează programe proprii de activitate pe domenii;
 constituie la dispoziţia sa diferite fonduri potrivit legislaţiei în vigoare;
 întocmeşte bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi;
 poate fi dizolvată, reorganizată sau poate să-şi modifice obiectul activităţii în condiţiile respectării
reglementărilor legale.

Ca agent economic, întreprinderea industrială îşi desfăşoară şi orientează activitatea sub impactul
condiţiilor concrete ale micro sau macromediului său ambiant, astfel:

3
I. MICROMEDIUL întreprinderii cuprinde ansamblul componentelor şi al factorilor cu care aceasta
intră în relaţii directe pentru desfăşurarea activităţilor ce fac obiectul ei.
a) Furnizorii sunt reprezentaţi de diverşi agenţi economici care în baza relaţiilor de vânzare-
cumpărare asigură întreprinderii resursele materiale şi tehnice necesare desfăşurării activităţilor de bază,
auxiliare şi de servire (materii prime, materiale, echipamente tehnologice etc.).
b) Prestatorii de servicii sunt reprezentaţi de firme sau persoane particulare care oferă o gamă largă
de servicii utile realizării obiectului de activitate a întreprinderii industriale: transport, publicitate, service
etc.
c) Furnizorii forţei de muncă sunt constituiţi din unităţile de învăţământ, oficiile forţei de muncă,
persoanele care caută să ocupe un loc de muncă disponibil în cadrul întreprinderii.
d) Clienţii sunt formaţi din persoanele fizice sau juridice, consumatori sau utilizatori ai produselor,
lucrărilor sau serviciilor oferite de întreprinderea industrială.
e) Concurenţii sunt reprezentaţi de firme sau persoane particulare care îşi dispută aceleaşi categorii de
clienţi şi uneori, aceeaşi furnizori sau prestatori de servicii.
f) Organismele publice care sunt reprezentate de asociaţiile profesionale, ale consumatorilor, organele de
stat etc., faţă de care întreprinderea industrială are obligaţii legale.

II. MACROMEDIUL cuprinde ansamblul factorilor de ordin general, cu acţiune indirectă pe termen lung
asupra activităţii întreprinderii industriale.
a) Mediul demografic influenţează activitatea întreprinderii industriale prin unii indicatori specifici, ca de
exemplu: numărul populaţiei din zona de influenţă, structura acesteia pe vârste şi sexe, repartizarea
teritorială, toate acestea determinând cererea, volumul şi structura produselor şi serviciilor ce fac obiectul
activităţii.
b) Mediul economic este format din ansamblul elementelor care compun spaţiul economic în care
acţionează întreprinderea industrială, ca de exemplu:structura pe ramuri a economiei naţionale, gradul de
acoperire a forţei de muncă, situaţia financiar-valutară etc.Aceştia îşi pun amprenta asupra volumului şi
structurii ofertei, posibilitatea acoperirii cu produse, lucrări şi servicii a cererii.
c) Mediul tehnologic implică întreprinderea, atât ca beneficiar cât şi ca producător de noi produse destinate
pieţei. El se concretizează în asimilarea unor noi produse sau modernizarea celor existente, îmbunătăţirea
tehnologiilor de fabricaţie, eliminarea unora sau restrângerea efectelor poluante ale altora.
d) Mediul cultural, format din elemente referitoare la nivelul cultural al salariaţilor, tradiţii, norme de
convieţuire, existenţa unei structuri adecvate etc., toate acestea influenţează comportamentul
consumatorilor şi implicit al activităţii întreprinderii industriale.
e) Mediul politic influenţează activitatea întreprinderii prin unele componente, cum ar fi: structura societăţii,
forţele politice, gradul de stabilitate a climatului politic intern etc.
f) Mediul juridic este constituit din ansamblul reglementărilor de natură juridică care influenţează
activitatea întreprinderii. Legislaţia existentă prin prevederile referitoare la asigurarea concurenţei loiale,
condiţiile de muncă, fiscalitate, impune anumite reguli şi restricţii pe care întreprinderea trebuie să le
respecte în organizarea şi conducerea activităţilor ce au loc în cadrul ei.

4
g) Mediul natural influenţează activitatea întreprinderii prin mijloacele de comunicaţii existente, condiţiile
climaterice etc.

Abordarea sistemică a unităţilor industriale

În sens larg producţia este orice proces sau procedură prin care se transformă un set de intrări într-un alt
set specific de elemente, ieşiri.
Întreprinderea industrială poate fi considerată ca un sistem de producţie deoarece în cadrul ei sunt
identificate caracteristicile de bază ale sistemelor:
 are o mulţime de elemente şi/sau subsisteme constituite în secţii şi ateliere de producţie,
compartimente funcţionale etc.;
 există o mulţime de relaţii interioare între aceste elemente, determinate de unitatea procesului
de producţie, precum şi cu exteriorul, în principal cu piaţa;
 are o finalitate, fabricarea unor produse sau executarea unor lucrări, ceea ce presupune
integralitatea elementelor componente şi a obiectivelor parţiale ale acestora;
 mulţimea elementelor şi a relaţiilor dintre acestea au un caracter dinamic, ceea ce îi determină
o anumită evoluţie care-i asigură viabilitatea;
 este un sistem autoreglabil şi autoorganizabil deoarece este capabil să facă faţă diferitelor
influenţe din interior şi exterior prin intermediul conducerii.

Principalele trăsături ale întreprinderii industriale abordată într-o concepţie sistemică sunt:
a) sistem complex întrucât reuneşte resurse umane,materiale, financiare, fiecare din acestea fiind
alcătuite dintr-o mare varietate de elemente între care se stabilesc multiple şi profunde legături;
b) sistem socio-economic deoarece aici are loc combinarea factorilor de producţie în cadrul unor
procese de fabricaţie generatoare de bunuri materiale, conform obiectivelor fixate în funcţie de raportul:
cerere obiective piaţă
c) sistem tehnico-material, în sensul că între subunităţile de producţie, mijloacele de muncă,
materiile prime şi materialele utilizate se creează anumite conexiuni. Ele se manifestă prin dependenţa
tehnologică dintre subunităţile în care se realizează activităţi de producţie;
d) sistem organizatorico-administrativ concretizat în
faptul că în momentul înfiinţării ei, întreprinderea capătă statut de persoană juridică, are o denumire şi
dispune de un regulament propriu de organizare şi funcţionare;
e) sistem dinamic şi adaptiv în sensul că întreprinderea îşi desfăşoară întreaga activitate sub
acţiunea a diverşi factori interni şi externi, adaptându-se permanenet la schimbările intervenite;
f) sistem deschis, întreprinderea manifestându-se ca o componentă în interacţiune cu celelalte
elemente ale sistemului căruia îi aparţine;
g) sistem autoreglabil deoarece întreprinderea are capacitatea, oferită de autonomia funcţională şi
decizională, de a-şi modifica activitatea în scopul realizării obiectivelor propuse.
Componentele de bază ale sistemelor de producţie sunt: ieşirile, intrările şi procesul.

5
Ieşirile sunt formate din produse, lucrări sau servicii în funcţie de obiectul activităţii întreprinderii. Ele
generează un flux de venituri pentru întreprindere prin care se asigură recuperarea cheltuielilor de producţie.
Intrările sunt constituite din materii prime, materiale semifabricate, forţa de muncă, energie etc. şi cuprind
acele elemente care vor forma costurile variabile necesare executării produselor în întreprindere.
Procesul de producţie asigură transformarea intrărilor în produse, lucrări sau servicii. Desfăşurarea lui
necesită o dotare tehnică: clădiri, maşini, utilaje etc. determinate de tehnologia de fabricaţie folosită.
Datorită procesului de producţie ieşirile au o valoare mai mare decât valorile combinate ale elementelor
intrări şi ale investiţiilor în procesul de producţie. Această caracteristică a sistemelor de producţie este
complet diferită faţă de cea a sistemelor tehnice care prevede că în cazul teoretic, ideal, ieşirea poate fi
egală cu intrarea în sistem.
Pentru sistemele de producţie, pentru ca acestea să fie viabile este necesar ca:
Iesiri
η 1
Intrari (2.1)
Pragul de rentabilitate a unui sistem de producţie, respectiv volumul de producţie critic, separă domeniul
în care realizările (prin vânzările obţinute) conduc la profit, de cel în care se înregistrează pierderi
(cheltuielile de producţie depăşesc veniturile obţinute din vânzări).
Pentru calculul pragului de rentabilitate este necesar să se cunoască:
 preţurile de vânzare ale produselor ce urmează a se fabrica;
 mărimea cheltuielilor variabile unitare. Acestea include acele costuri care se pot individualiza
pe produse şi care cresc relativ proporţional cu volumul producţiei;
 structura producţiei ce urmează a se executa;
Pragul de rentabilitate este acel volum al producţiei (vânzărilor) pentru care profitul brut este egal cu zero:
Pb  Vz - Cht  pv  Qo - (cv  Qo  CF) (2.2)
în care: Pb - profitul brut;
Vz - vânzări totale;
Cht - cheltuieli totale;
pv - preţul de vânzare al produselor;
Qo - volumul minim al producţiei;
Cv - cheltuieli variabile;
CF - cheltuieli fixe

În figura 1.4. este reprezentată grafic variaţia veniturilor totale şi a cheltuielilor totale în funcţie de volumul
producţiei.

6
 Cheltuieli venituri totale
venituri

cheltuieli totale

zona pierderilor zona profitului

CF

Q0 Q

Fig. 1.4. Variaţia volumului veniturilor şi al cheltuielilor

Considerând elementele amintite ca fiind constante pentru o anumită perioadă de timp, calculul pragului de
rentabilitate se poate face astfel:

1. În cazul producţiei omogene (un singur produs)

Această situaţie se întâlneşte mai rar la nivelul întreprinderii industriale dar poate exista în cadrul unor
subunităţi de producţie cu fabricaţia pe obiect care execută un singur produs sau o nomenclatură foarte
restrânsă.
În acest caz, folosind relaţia (2.2) vom avea:

pv  Qo  cv  Qo  CF , (2.3)
iar pragul de rentabilitate exprimat în volumul fizic al producţiei va fi:
CF
Qo 
pv - cv (2.4)

2. În cazul producţiei eterogene

2.1. Sortimente de produse de aceeaşi natură, cantităţile sunt insumabile.

În acest caz, ţinând cont de realaţia (2.2) vom avea:

7
 n
Vz   pvj  Qj
j1 , respectiv (2.7)
n
Cht  CF   cvj  Qj
j1 (2.8)

Deoarece producţia diferitelor sortimente este însumabilă (în unităţi fizice), structura sortimentală se poate
calcula astfel:
Qj
pj  n

Q
j1
j 
Qj
Qto , iar (2.9)

Qj  pj  Qto (2.10)
unde:
pj - ponderea producţiei sortimentului “j” în volumul total al producţiei
Qto – volumul total al producţiei tuturor sortimentelor de produse

În baza relaţiilor (2.7), (2.8) şi (2.10), vom avea:

n n
Qto pvj  pj  CF  Qto cvj  pj
j1 j1 , (2.11)
de unde rezultă:
CF
Qto  n n

 pvj  pj -  cvj  pj
j1 j1
(2.12)

Ponderea sortimentelor de produse (pj) evidenţiază influenţa structurii producţiei asupra pragului de
rentabilitate exprimat în unităţi naturale.

2.2 Sortimente de produse de natură diferită, cantităţile nu sunt insumabile.

Aceasă situţie este specifică majorităţii întreprinderilor industriale, pragul de rentabilitate urmând a se
exprima în volumul minim de vânzări.
În acest caz elementele relaţiei (2.2) se vor exprima astfel:

n n
Vzt   Vzj   pvj  Qj
j1 j1 (2.13)

8
   cvj  Vzj
n
pvj n
Cht  CF   cvj  Qj 
j1 pvj j1 (2.14)

pj 
Vzj
Vzt , iar (2.15)

Vz j  pj  Vz t (2.16)

unde: Vzj – vânzările corespunzătoare sortimentului de produse „j”

Vzt – vânzările totale
pj  - ponderea vânzărilor sortimentului de produse „j” în total vânzări
cvj  - cheltuieli variabile ce revin la un leu vânzări
În baza relaţiilor (2.2), (2.13), (2.14) şi (2.16) se obţine:
CF
Vz to 
1 -  cvj  pj 
n

j1
(2.17)