COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI

5
Obiectivele capitolului:
 Cunoaşterea caracteristicilor, funcţiilor şi obiectivelor firmei.
 Dezvoltarea şi stimularea interesului pentru înţelegerea necesităţii analizei eficienţei
economice la nivelul agenţilor economici
 Cunoaşterea input-urilor, out-put-urilor şi funcţiei de producţie, productivităţii medii,
productivităţii marginale a factorilor de producţie
 Aprofundarea problematicii costurilor – marginale, medii, totale, la nivelul firmei
 Înţelegerea ofertei ca variabilă corelativă a pieţei – definire, determinanţi, elasticitate

Cuvinte cheie: firmă, eficienţă, producţie, productivitate, costuri, ofertă

5.1. Producția – combinarea factorilor de producție. Funcția de producție.

Legea randamentelor neproporționale. Productivitatea

5.1.1. Întreprinderea – definire, tipuri, caracteristici, funcții, obiective,

întreprinzătorul

 Definire. Tipuri
Întreprinderea (firma) este unitatea economică de bază a economiei naţionale,
rezultat al procesului de diviziune socială a muncii şi autonomizare a proprietăţii.
Este responsabilă de atragerea, combinarea şi prelucrarea factorilor de producţie – munca,
resursele naturale, capitalul etc., în vederea producerii de bunuri tangibile şi/sau servicii.
Firma se defineşte prin următoarele coordonate:
- locaţia, sediul în care are loc atragerea, reunirea şi combinarea factorilor de producţie;
- economic – organizaţia destinată producerii de bunuri şi/sau servicii;
- social – ansamblu de grupuri şi indivizi ale căror interacţiuni determină funcţionarea
sa;
- statistic – unitate agricolă, industrială, comercială etc., autonomă din punct de vedere
juridic, indiferent de mărime, formă de proprietate, domeniu de activitate etc.
În funcţie de caracteristicile sistemului economic specific fiecărei ţări, a
mecanismului economic, firmele (firmele) se delimitează astfel:
1. Din punct de vedere al domeniului de activitate: firme industriale, agricole,
prestatoare de servicii etc.
2. Din punct de vedere al tipului de proprietate:
a) Firma individuală – unitate al cărei patrimoniu aparţine unei singure persoane care
utilizează factorii de producţie (input-urile), beneficiind de rezultatele (out-put-
urile) activităţii sale.
b) Firma cu proprietate colectivă – unitate al cărei patrimoniu aparţine unui număr
redus de persoane care participă împreună la realizarea producţiei şi valorificarea
rezultatelor ei. Majoritatea sunt forme simple de asociere în care răspunderea este
nelimitată şi solidară.
c) Societatea anonimă pe acţiuni – unitate în care capitalul se împarte pe acţiuni,
acţionarii răspunzând de activitatea şi performanţele firmei, de creanţele, arieratele
acesteia etc., în limita sumelor subscrise la capitalul societăţii.
d) Organizația publică – unitate în care resursele aparţin integral sau majoritar statului
sau administraţiilor publice locale. Forma tipică de existenţă - regiile autonome sau
societăţile naţionale având ca obiect de activitate producerea de bunuri economice
în scopul obţinerii de profit, fiind responsabile de gestionarea bunurilor aflate în
proprietatea statului.
e) Firma mixtă – formă modernă de participare la activitate între capitalul de stat şi
privat. La formarea capitalului social al acesteia participă statul sau colectivităţile
publice şi persoanele private.
3. Din punct de vedere al dimensiunii, evaluate în funcţie de numărul de angajaţi,
valoarea capitalului, producţie, cifră de afaceri, volumul profitului etc., firmele pot fi:
mari, mijlocii, mici.

 Caracteristicile firmei
Indiferent de domeniul de activitate, mărime, formă de proprietate, firma este o
organizaţie:
– economică. Din acest punct de vedere, firma:
 funcţionează pe baza unui patrimoniu propriu;
 are autonomie în gestionarea întregii activităţi economice;
 iniţiază şi dezvoltă relaţii, în amonte şi în aval, cu alte organizaţii economice,
sociale etc.;
 participă la circuitul economic naţional şi internaţional de valori;
  este influenţată de mediul extern (micro şi macromediul) şi, la rândul ei, îl
influenţează.
– tehnico-productivă. Din acest punct de vedere, firma:
 dispune de un ansamblu de mijloace materiale, tehnice, tehnologice etc. pe baza
căruia se desfăşoară activităţile socio-umane;
 operaţionalizează relaţia dintre cantitatea de factori de producţie utilizaţi şi
cantitatea de produse/servicii obţinute, prin intermediul funcţiei de producţie.
– socială. Din acest punct de vedere, firma:
 se prezintă ca un ansamblu de activităţi umane, desfăşurate pentru atingerea
obiectivelor propuse;
 dezvoltă un sistem de relaţii structurale, funcţionale, în funcţie de specificul
postului, statutului, rolului în cadrul organizaţiei.

 Funcţiile firmei sunt:

 Funcţia de cercetare-dezvoltare. Printre activităţile specifice sunt:
- conceperea, elaborarea, realizarea cadrului tehnic şi tehnologic (cercetarea
produselor, tehnologiilor, proiectarea produselor, pregătirea tehnologică a
produselor, realizarea prototipului, încercarea acestuia şi îmbunătăţirea
produsului, proiectarea sculelor, dispozitivelor, verificatoarelor etc.);
- conceperea, elaborarea, realizarea cadrului organizatoric al firmei (organizarea
conducerii, producţiei, muncii, proiectarea investiţiilor, dezvoltarea
capacităţilor de producţie, elaborarea normelor de consum de materii prime,
materiale, combustibil, energie, elaborarea normativelor şi normelor de muncă,
perfecţionarea sistemului informaţional etc.).
 Funcţia de producţie cuprinde:
- activităţi care realizează mişcarea, transformarea, prelucrarea resurselor
primare, în vederea obţinerii unui produs tangibil sau serviciu;
- activităţi auxiliare care asigură desfăşurarea normală a activităţilor de bază.
 Funcţia comercială cuprinde activităţi prin care sunt puse la dispoziţia
pieţei produsele, serviciile, cum ar fi:
- aprovizionarea;
- crearea şi menţinerea contactelor cu furnizorii şi beneficiarii;
- distribuţia;
 - depozitele, gestiunea stocurilor etc.
 Funcţia de marketing cuprinde activităţi de:
- analiză a mediului extern al firmei;
- cercetare a pieţei, a comportamentului consumatorului;
- elaborare şi operaţionalizare a politicilor de produs, preţ, promovare, distribuţie
etc.
În sistemul economiei de piaţă contemporane, funcţia de marketing este esenţială pentru
atingerea obiectivelor firmei.
 Funcţia financiar-contabilă cuprinde activităţi de:
- obţinere şi utilizare raţională a mijloacelor financiare necesare desfăşurării
activităţii de ansamblu a firmei;
- înregistrare şi evidenţă bănească a fenomenelor economice din firmă;
- urmărire a modului de realizare a rezultatelor economice etc.
 Funcţia de personal cuprinde activităţi prin care se asigură resursele
umane necesare realizării obiectivelor firmei, utilizării lor raţionale etc., cum ar fi:
- recrutarea personalului;
- selectarea personalului;
- încadrarea personalului, evidenţa;
- promovarea personalului;
- pregătirea, perfecţionarea, motivarea etc.
Funcţiile firmei interacţionează sistemic, contribuind la realizarea obiectivelor urmărite.

 Obiectivele firmei
Având în vedere că individul urmăreşte maximizarea satisfacţiei oferite de
consumul de bunuri, corelativ, firma vizează maximizarea rezultatelor economice şi
noneconomice propuse. În acest sens, principalele obiective ale firmei sunt:
1. maximizarea profitului (viziunea neoclasicilor). Acest obiectiv este considerat
vectorul dezvoltării economice a firmei, asigurând şi realizarea altor obiective
secundare sau derivate. În practica economică se face distincţia între profit şi beneficiul
contabil, acesta din urmă fiind folosit la remunerarea muncii întreprinzătorului şi a
capitalurilor investite în firmă, fiind deci un cost. Profitul corespunde venitului rezidual
al firmei, adică ceea ce rămâne după plata tuturor factorilor de producţie.
2. maximizarea vânzărilor (conform modelului lui Baumol) – acţiuni ale decidenţilor
firmei orientate spre stimularea, dinamizarea vânzării produselor. Maximizarea
vânzărilor este dorită doar în condiţiile în care nivelul profitului obţinut este acceptabil
pentru firmă (corelând maximizarea veniturilor cu minimizarea costurilor).
3. apărarea firmei în faţa concurenţilor, prin politici de preţ adecvate (conform
modelului lui Bain). În viziunea lui Bain, firmele prezente pe o piaţă se apără în faţa
celor care doresc să intre pe piaţa respectivă prin preţuri „limită” (ridicate). Aceste
preţuri pot asigura atât contracararea concurenţei cât şi maximizarea profitului.
4. asigurarea şi creşterea prestigiului, a notorietăţii firmei pe piaţă;
5. independenţa financiară;
6. îmbunătăţirea calităţii relaţiilor cu clienţii.

 Întreprinzătorul
Rolul întreprinzătorului în activitatea firmei:
 deţine iniţiativa producţiei, asigurând atragerea şi combinarea factorilor de producţie în
vederea atingerii obiectivelor propuse;
 coordonează, conduce, gestionează activitatea firmei.
Pentru a-şi realiza rolul pe care-l deţine, întreprinzătorul trebuie să dispună de:
 capacitate de a percepe, acţiona, valorifica optim oportunităţile;
 capacitate de orientare eficientă;
 preocupare pentru creşterea calităţii factorilor de producţie utilizaţi;
 capacitate de planificare sistematică;
 capacitate de asumare a riscurilor;
 spirit inovativ;
 flexibilitate şi adaptabilitate ridicată la schimbări etc.

5.1.2. Producția – input-uri, ouput-uri. Funcția de producție. Legea

randamentelor de scară. Eficiența tehnică și eficiența economică

 Producţia este operaţia de transformare a input-urilor unuia sau mai multor

factori de producţie în out-put-uri. Producţia presupune atât fabricarea obiectelor fizice,

tangibile, cât şi a celor intangibile – servicii.
Input-urile firmei sunt: materiile prime şi materialele, combustibilii, energia,
serviciile făcute de muncă şi capital, antrenate în producţie.
 Output-urile sunt bunurile fizice şi bunurile intangibile (serviciile) realizate de
firmă.

 Tehnologia existentă în firmă la un moment dat determină cantitatea maximă

de output obţinută printr-o combinaţie de input-uri. În acest fel, se determină o relaţie
funcţională input-uri – output-uri, numită funcţie de producţie. Funcţia de producţie
exprimă relaţia fizică între cantitatea de factori de producţie (productivi) necesari şi
volumul de producţie ce se poate obţine într-o perioadă de timp.
x = f(I, J, K, L....), unde x – cantitatea maximă din bunul X pe care o firmă o poate
obţine dacă foloseşte I unităţi din factorul de producţie i, J unităţi din factorul de producţie
j, K unităţi din factorul de producţie k etc.
Funcţia de producţie exprimă cantitatea maximă de produs care corespunde unei
combinări date a factorilor. De exemplu, la o fabrică de pâine, obţinerea unui anumit
număr de pâini (ca output) într-o zi, este determinată de anumite cantităţi de făină şi
drojdie, de tehnologia specifică – malaxoare, cuptoare etc. (capital) şi de un număr de
angajaţi (muncă). În acest caz funcţia de producţie evidenţiază cantitatea maximă de pâini
care corespunde combinării factorilor de care dispune firma.
Un model simplu al funcţiei de producţie care corespunde utilizării a 2 factori de
producţie (capitalul K şi munca L) este x = f (K,L). Motivaţia pentru care în teoria
economică sunt luaţi în considerare numai aceşti factori de producţie este: resursele
naturale, ca factor de producţie, nu au o existenţă economică înaintea exploatării lor prin
utilizarea muncii şi a capitalului; progresul tehnic, ca factor de producţie, este considerat ca
o ameliorare a calităţii factorului de producţie capital.
În analiza economică, factorii de producție sunt consideraţi:
 ficşi – se menţin constanţi indiferent de nivelul producţiei;
 variabili – dependenţi de volumul producţiei (materii prime, materiale, energie,
forţă de muncă).
În analiza economică a eficienţei economice, un rol important îl are timpul. În
acest sens, se face distincţia între:
- perioada foarte scurtă, în care firma nu modifică cantităţile utilizate de K şi L;
- perioada scurtă, în care unele dintre input-uri, factorii variabili, se pot modifica
(munca) datorită posibilităţilor rapide de adaptare ale acesteia;
- perioada lungă, interval suficient pentru ca firma să modifice input-urile sale pentru
toţi factorii productivi dar insuficient pentru ca tehnologia de bază să se schimbe;
 - perioada foarte lungă, presupune posibilitatea de a schimba tehnologia, implicarea
progresului tehnic, calitatea şi productivitatea factorilor de producţie etc., implicit
schimbarea funcţiei de producţie.

 Legea randamentelor de scară ilustrează efectul produs de creşterea

dimensiunii factorilor de producţie asupra volumului producţiei. Randamentele de scară

reflectă sensibilitatea produsului total la creşterea proporţională a tuturor factorilor de
producţie.
Evaluarea randamentelor de scară se referă la efectul pe care îl are asupra
producţiei creşterea cantităţii unui singur factor de producţie, în condiţiile în care ceilalţi se
menţin sau efectul creşterii volumului tuturor factorilor de producţie asupra volumului
producției. De exemplu, în cazul firmei producătoare de pâine, care ar fi rezultatul asupra
producţiei de pâine dacă numărul de angajaţi (munca) şi numărul de echipamente
(capital) ar creşte cu 3%? Sau care ar fi rezultatul asupra procesului de învăţământ dintr-
o facultate, creşterea numărului de cadre didactice (munca) şi a laboratoarelor de
specialitate (capitalul) cu 10% ?
Situaţii:
 Randamente de scară constante – în această situaţie, modificarea dimensiunii
tuturor factorilor de producţie determină o modificare proporţională a producţiei.
Astfel, creşterea numărului de angajaţi (munca) şi a numărului de echipamente
(capital) în fabrica de pâine, cu 3%, determină creşterea numărului de pâini obţinute,
cu 3%. Acest tip de randamente se întâlneşte în majoritatea industriilor artizanale.
 Randamente de scară descrescătoare sunt specifice situaţiei în care creşterea
cantităţii tuturor factorilor de producţie determină o creştere mai redusă a produsului
total. De exemplu, dacă, în cazul unei firme agricole, creşterea numărului de angajaţi,
a cantităţii de seminţe, a numărului de maşini agricole etc. cu 20% nu antrenează
decât o creştere cu 10% a producţiei totale, situaţia este de randamente de scară
descrescătoare.
 Randamente de scară crescătoare – sunt specifice situaţiei în care creşterea
cantităţii tuturor factorilor de producţie determină o creştere mai mare a volumului
producţiei. De exemplu, în cazul unei firme de consultanţă în afaceri, creşterea
numărului de angajaţi, a calculatoarelor, spaţiilor de lucru cu 25%, poate conduce la
creşterea cu 30% a proiectelor de afaceri realizate.
  Eficienţa tehnică şi eficienţa economică a firmei
La nivelul firmei, procesul de producţie exprimă combinaţiile de input-uri
necesare pentru producerea de out-put-uri.
Eficienţa tehnică a procesului de producţie evidenţiază relaţia între cantitatea
fizică de inputuri utilizate şi cantitatea fizică de outputuri rezultate.
 Eficienţa economică a procesului de producţie evidenţiază relaţia între
valoarea monetară a inputurilor utilizate şi valoarea monetară a outputurilor
rezultate.
Pentru a urmări obţinerea unei eficienţe economice cât mai ridicate, decidentul va
alege dintre procesele de producţie eficiente din punct de vedere tehnic pe cel care are
costul total mai scăzut (deci unităţile folosite din fiecare input şi preţurile acestora).
Eficienţa economică reflectă costurile pe unitate determinată de out-put. În acest sens,
una dintre principalele căi de maximizare a eficienţei economice este substituirea factorilor
de producţie costisitori cu alţii mai ieftini fără a prejudicia, însă, calitatea produselor
obţinute. În situaţia în care factorul de producţie capital este abundent (cazul ţărilor
dezvoltate), acesta va substitui factorul de producţie deficitar (munca). Substituţia este
facilitată, însă, de implicarea progresului tehnic, a tehnologiei. În ţările slab dezvoltate,
substituţia este inversă, fiind condiţionată de nivelul de dezvoltare a economiei în general,
a implicării progesului tehnic, în special.
Agenţii economici care acţionează în economia de piaţă şi urmăresc maximizarea
profitului sunt determinaţi să deruleze procese de producţie în funcţie de disponibilităţile
autohtone de factori de producţie, economisind factorii rari ai societăţii. Datorită
tehnologiei, preţurile relative ale factorilor de producţie vor determina eficienţa economică.

5.1.3. Productivitatea – produsul total, produsul mediu, produsul marginal.

Legea randamentelor neproporționale.
 Produsul total reprezintă cantitatea produsă dintr-un bun X, rezultatul
implicării factorilor de producţie munca şi capitalul în realizarea producţiei firmei.
Măsurarea acestor contribuţii se realizează cu ajutorul indicatorilor productivitatea muncii
şi productivitatea capitalului.
 Produsul mediu (productivitatea medie) a unui factor de producţie –
cantitatea produsă dintr-un bun pe unitate de factor productiv utilizat.
Pentru factorul muncă:
 Q
PML  , în care L se măsoară în ore-muncă sau număr de personal
L
Pentru factorul capital:
Q
PMK  , în care K se măsoară, pentru fiecare firmă, în valoarea bunurilor de
K
producţie utilizate.
În general,
PML = Valoarea adăugată/Numărul de ore-muncă utilizate = produs/oră
PMK= Valoarea adăugată/Valoarea brută a imobilizărilor
 Produsul marginal al unui factor variabil exprimă modificarea totală a out-
put-ului, rezultată prin creşterea cu o unitate a unui factor, menţinând constanţi ceilalţi
factori.
Q Q
Pentru factorul muncă Pm L  , pentru factorul capital Pm K  .
L K
dQ dQ
Pentru produsele divizibile: Pm L  şi Pm K  .
dL dK

 Izocantele (izocuantele)
Izocanta (izocuanta) este ansamblul combinaţiilor de muncă (L) şi capital (K),
pentru o stare dată a tehnologiei, permiţând obţinerea aceluiaşi volum de producţie (Q).
Pentru fiecare nivel dat al producţiei există o izocantă. La fel ca şi curbele de indiferenţă,
izocantele sunt descrescătoare şi convexe (fig.5).

Q2
Q1
Q0
0 L
Fig.5 – Harta izocantelor
  Rata marginală de substituţie între factorii de producţie
Rata marginală de substituţie tehnică între capital şi muncă măsoară variaţia
cantităţii de capital necesară de-a lungul unei izocante pentru a compensa o variaţie infinit
de mică a cantităţii de muncă.
K
RMSTK,L   (în condiţiile în care Q este constant).
L
Rata marginală de substituţie a muncii de către capital este raportul între
productivitatea marginală fizică a muncii şi productivitatea marginală fizică a capitalului.
L
RMSTL,K   .
K

 Constrângerea bugetară. Dreapta de izocost

Dată fiind o firmă, input-urile de muncă şi capital L şi K, preţurile unitare PL şi PK,
producţia Q, pentru a se obţine aceeaşi producţie, trebuie să se combine munca şi capitalul,
alegându-se varianta care minimizează costul de producţie.
Condiţia este deci ca: CT  P  L  P  K de aici,
L K
CT
AO PK P
tg  ABO    L în care,
OB CT PK
PL
CT – costul total al producţiei, L şi K – cantităţile de muncă şi capital, PL şi PK –
preţurile factorilor de producţie muncă şi capital.
Constrângerea bugetară se reprezintă grafic prin dreapta de izocost.
Dreapta de izocost, izocanta şi echilibrul producţiei (volumul optim al producţiei),
în condiţiile firmei se reprezintă ca în fig.6.

E - punctul de echilibru al productiei

Dreapta Izocanta (curba de izoprodus)
de izocost
0 B L

Fig.6 – Izocanta (curba de izoprodus), dreapta de izocost, echilibrul producţiei

 În punctul de echilibru, izocanta este tangentă la dreapta de izocost. Aici raportul
între preţul muncii şi cel al capitalului este egal cu raportul dintre productivitatea
marginală fizică a muncii şi productivitatea marginală fizică a capitalului.
PL PmL P P
 sau mL  mK
PK PmK PL PK

 Legea randamentelor neproporționale arată că atunci când cantități

crescânde dintr-un factor de producție se combină cu cantități fixe din ceilalți factori de
producție (celelalte condiții rămânând neschimbate), productivitatea medie și
productivitatea marginală a factorului de producție variabil cresc până la atingerea unui
punct de maxim după care descresc, în condițiile în care producția totală crește.

5.2. Costul. Tipologia costurilor

5.2.1. Costul contabil, costul economic, costul de oportunitate, funcția costului,

mărimea costului
Costul de producţie - valoarea input-urilor folosite în producţia unei cantităţi
determinate de out-put. Cuantificarea costurilor se realizează prin metoda contabilă şi
metoda economică.
 Costurile contabile, explicite sau istorice sunt cele care corespund plăţii
factorilor de producţie pe care firma îi cumpără şi costurile aferente obligaţiilor fiscale ale
firmei. Acestea sunt întotdeauna costuri explicite şi se calculează asupra facturilor plătite
de firmă. Cuprind elemente de cheltuieli privind: salariile, materiile prime, materialele,
energia și alte utilități, chiria, impozitele etc. Această categorie de costuri cuprinde
cheltuielile pe care firma le face pentru a achiziţiona factorii de producție necesari
procesului de producție.
 Costurile economice sunt mai cuprinzătoare decât costurile contabile şi
corespund totalităţii cheltuielilor efectuate de firmă aferente producţiei unei cantităţi
determinate de output. Costurile economice cuprind atât costurile contabile, explicite cât şi
costurile implicite (imputabile producţiei).
Costurile de producţie corespunzătoare resurselor proprii ale firmei constituie
costurile implicite. Costurile implicite (imputabile) reflectă consumul factorilor de
producție pe care firma îi posedă respectiv pământul, diferite construcţii, capitalul propriu,
munca proprietarilor, riscul asumat de către întreprinzători în conducerea activității firmei.
Cea mai dificilă problemă, legată de determinarea costurilor implicite, constă în evaluarea
riscului. Mărimea riscurilor asumate în activitățile firmei este determinată direct de
valoarea sperată a câștigului. Riscul este inerent oricărei activități economice însă
asumarea acestuia trebuie să se bazeze pe informații corecte, complete, recente etc.
utilizate cu abilitate și profesionalism.
Calcularea costurilor implicite contribuie la evidențierea realistă a situației
economico-financiare a firmei și la alocarea corespunzătoare a resurselor.
Un alt tip de cost aferent activității firmei în cadrul mediului de afaceri poartă
numele de cost social. Costul social evidențiază efectele activității firmei la nivel societal
şi nu exclusiv asupra organizației. În general, firmele iau în considerare, în deciziile lor,
doar costurile private, pe care le suportă în totalitate şi nu costurile sau dezeconomiile
externe, determinate de funcţionarea necorespunzătoare a activităţii lor, suportate de alte
firme, indivizi, mediu şi/sau beneficiile (economiile externe) care pot rezulta din
activitatea lor, cu efecte asupra firmelor, consumatorilor, mediului. Costul social se obţine
luând în considerare şi aceste efecte pozitive sau negative. Cunoscând costul privat al unei
firme, pentru a calcula costul social trebuie să se adauge dezeconomiile externe şi să se
scadă economiile externe aferente activităţii sale.

 În analiza economică trebuie avute în vedere atât costurile implicite, costurile

explicite, costurile sociale dar şi costul de oportunitate. Costul de oportunitate al unei
acţiuni reprezintă valoarea şansei alternative care trebuie sacrificate în vederea realizării
acţiunii respective. Este preţul acestei renunţări.

 Funcţia costului arată modul în care variază cantitatea unuia din input-uri
în vederea obţinerii output-ului. Dacă firma dispune de informaţii privind preţul fiecărui
input, atunci poate să determine cum se vor modifica costurile, crescând sau diminuând
nivelul său de producţie. Relaţia dintre costuri şi out-put se numeşte funcţia costului şi are
forma:
C = f(P1X1, P2X2, P3X3 ...PnXn) în care C reprezintă costurile totale, P1,....Pn –
preţurile factorilor de producţie iar X1...Xn – cantităţile din factorii de producţie.
Cu cât costurile firmei sunt mai mici cu atât profitul va fi mai mare. Dacă firma
cunoaşte cantitatea de output pe care doreşte să o obţină în fiecare perioadă, relaţia fizică
între output-uri şi input-uri şi preţul acestora, atunci aceasta va analiza diferitele alternative
care i se oferă şi o va alege pe cea care minimizează costul de producţie. Firmele trebuie
să aibă în vedere consecinţele deciziilor lor pe termen scurt, mediu şi lung; o metodă de
producţie poate fi eficientă pentru producerea unei cantităţi determinate de output într-o
perioadă scurtă dar poate fi ineficientă pentru a produce aceeaşi cantitate pe termen lung.
În luarea deciziilor, firma trebuie să estimeze evoluţia preţurilor factorilor de producţie, să
prevadă corect volumul optim al producţiei şi relaţia tehnică între output-uri şi input-uri.

 Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru

producerea şi distribuţia de bunuri economice la un moment dat. În sens general, acestea
sunt cheltuieli materiale de producţie şi cheltuieli salariale, corespunzătoare consumului de
resurse materiale şi consumului de forţă de muncă.
Elementele componente ale costurilor sunt: cheltuieli cu materiile prime,
cheltuieli cu materialele auxiliare, cheltuieli cu combustibilii, cheltuieli cu piesele de
schimb, cheltuieli cu energia, cheltuieli cu amortizarea capitalului, cheltuieli cu salariile,
cheltuieli de reparaţii, întreţinere, iluminat, încălzit, cheltuieli de administraţie, cheltuieli
cu depozitarea, chirii, dobânzi, cheltuieli cu caracter accidental – amenzi, penalități plătite
etc.
Mărimea costului poate fi calculată:
a) Pe unitate de produs – pe tonă de grâu, pe m3 de gaz metan, pe maşină-unealtă etc.;
b) Pe întreaga producţie omogenă realizată de firmă;
c) Pe ansamblul producţiei eterogene obţinută la nivelul firmei.
Mărimea costului este diferită:
a) De la un produs la altul, în funcţie de consumul de factori de producţie;
b) La acelaşi produs, de la un producător la altul, în funcţie de dotarea cu factori de
producţie şi nivelul eficienţei economice;
c) La acelaşi producător, de la o perioadă la alta, în funcţie de modificările potențialului
tehnic, nivelului de calificare, modului de organizare, conducere etc.

5.2.2. Tipologia costurilor – tipuri de cost, relaţia dintre costul mediu şi costul
marginal, minimizarea costului, relaţia cost-productivitate
 Tipuri de cost
A. Costul global – ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat
dintr-un bun economic. În cadrul lui se disting:
1. Costul fix (CF) - reflectă acele cheltuieli ale firmei care, pe termen scurt, sunt
indepedente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile
personalului administrativ, cheltuieli cu întreţinerea, dobânzi etc.
2. Costul variabil (CV) – exprimă acele cheltuieli ale firmei care se modifică în
funcţie de volumul producţiei CV = f(Q), respectiv: cheltuieli cu materii prime,
materiale, combustibili, energie, salarii directe.
3. Costul total (CT) – suma costului fix şi a costului variabil
CT = CF + CV = CF +f(Q)

B.Costul mediu sau unitar exprimă costurile globale pe unitatea de produs sau rezultat
C dC
CM  
Q dQ
1. Costul fix mediu (CFM) - costul fix pe unitatea de produs. Se diminuează pe
măsura creşterii producţiei firmei, devenind neglijabil când Q este suficient de
mare.
CF
CFM 
Q
2. Costul variabil mediu (CVM) – costul variabil pe unitatea de produs.
CV f(Q)
CVM    f ' (Q)
Q Q
3. Costul total mediu (CTM) exprimă costul total pe unitatea de produs.
CT
CTM   CFM  CVM
Q

C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total  CT necesar pentru obţinerea unei
unităţi suplimentare de producţie.
CT
C mg 
Q
Deoarece, pe termen scurt, variaţia costului total este identică cu variaţia costului variabil,
CV
rezultă că, C mg 
Q

 Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal

Costul mediu total este dependent de costul marginal (fig.7):
 a) Costul total mediu este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai
mult, fiindu-i inferior;
b) Costul total mediu este crescător atunci când costul marginal creşte mai mult,
fiindu-i superior;
c) Costul marginal este egal cu costul total mediu, atunci când acesta din urmă este la
nivelul său minim.

C mg,
CTM

CTM
C mg,

Punct de inflexiune

0 Q

Fig.7 – Costul total mediu şi costul marginal

Se observă că în partea de jos a curbei costului total mediu, în formă de U, costul

marginal este egal cu costul total mediu, când acesta este minim.
Pe termen lung, costul total mediu şi costul marginal sunt egale şi constante, atunci
când, la un nivel dat al preţurilor de producţie, costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu
producţia.

 Minimizarea costului. Relaţia cost-productivitate

Costul mediu nu este o mărime constantă. Factorii de care depinde evoluţia costului
mediu sunt:
a) Consumul de factori de producţie/unitate de produs;
b) Nivelul productivităţii;
c) Preţul factorilor de producţie utilizaţi, format pe piaţă.
La un nivel dat al consumului de factori pe unitatea de produs, scăderea preţului de
achiziţie a factorilor duce la micşorarea costului mediu şi invers. Mărimea costului pe
unitatea de produs este influenţată şi de schimbarea caracteristicilor şi calităţii produsului
etc.
În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile de
producţie pe unitatea de produs obţinut. Acest obiectiv are ca determinare:
  caracterul limitat al resurselor de materii prime, energie etc. - conduce la
raţionalitate în alocare şi utilizare, fără a afecta calitatea, performanţa;
 de minimizarea costului depinde obţinerea de preţuri competitive şi avantaje de
cost în raport cu concurenţa;
 costul de producţie, de fapt costul marginal influenţează oferta de bunuri. În
condiţii optimale, producătorul alege acel nivel al producţiei la care profitul este cel
mai ridicat;
 minimizarea costurilor pe unitatea de produs în interiorul ţării este unul dintre
factorii principali de care depinde competitivitatea produselor şi realizarea unor
schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională.

Relaţia cost-productivitate evidenţiază:

a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal iar
scăderii producţiei marginale îi corespunde creşterea costului marginal;
b) creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea costului mediu iar scăderii
productivităţii medii îi corespunde creşterea costului mediu;
c) curba costului marginal şi curba costului mediu se intersectează în punctul în care
costul mediu are cel mai scăzut nivel;
d) curba productivităţii marginale şi curba productivităţii medii se intersectează în
punctul în care productivitatea medie are cel mai înalt nivel;
e) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii
medii;
f) nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii
marginale.

În vederea optimizării volumului producţiei şi maximizării profitului, venitul

marginal trebuie să fie egal cu costul marginal, deoarece, în acest caz, se obţine o diferenţă
maximă între totalul încasărilor şi totalul cheltuielilor.
Pr  VT  CT
dPr dVT dCT dPr
  sau Pr  0
'
pentru maximizarea
dQ dQ dQ dQ

dVT dCT
  0 deci Vmg  C mg , în care,
dQ dQ
 Pr – profitul;
VT – venituri totale;
CT – cheltuieli totale
Pragul de rentabilitate sau punctul mort al firmei indică volumul de producţie
sau cifra de afaceri de la care pornind, producătorul poate obţine profit. În acest punct,
veniturile totale sunt egale cu costul total iar profitul este egal cu = 0.

5.3. Oferta – funcția ofertei. Elasticitatea ofertei

5.3.1. Oferta şi determinanţii acesteia

 Oferta reprezintă cantitatea de bunuri tangibile sau servicii pe care firma

este dispusă să o vândă într-o perioadă de timp, la un anumit preţ.
Oferta poate fi:
 oferta unei firme (aferentă unui bun);
 oferta pieței pentru un bun.
Oferta unei firme (aferentă unui bun) reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care o
firmă o poate vinde, la un anumit preț, pe piața de referință.
Oferta pieței pentru un bun reprezintă cantitățile dintr-un bun pe care toți
ofertanţii le pot vinde la anumite preţuri, dintre toate bunurile ale căror caracteristici sunt
suficient de apropiate pentru ca acestea să poată fi considerate substituibile.
n
O   o i  p i , în care,
i 1

O – oferta totală a pieţei pentru un bun;

n – număr de ofertanţi;
o – oferta unui producător;
p – preţul de vânzare a bunului.

Curba ofertei evidențiază cantitatea de bunuri pe care un agent economic este

dispus să o ofere într-o anumită perioadă de timp, la diferite niveluri de preţ; aceasta arată
care este preţul la care ofertantul este dispus să vândă diferite cantităţi dintr-un bun
oarecare, într-un interval de timp. Forma curbei evidenţiază că, dacă preţul bunurilor
creşte, ofertanţii vor aduce mai multe bunuri pe piaţă şi invers, dacă preţul scade,
ofertanţii vor aduce mai puţine bunuri pe piaţă. Aceasta are o pantă pozitivă care
reflectă creşterile înregistrate în cantitatea oferită ca urmare a sporirii preţurilor (fig.8).
 P

0 O
Fig.8 – Curba ofertei
În afară de factorul preţ, cantitatea oferită depinde şi de:
 preţurile factorilor de producţie;
 costul de producţie;
 tehnologia;
 preţurile altor bunuri;
 numărul de ofertanţi;
 perspectivele pieţei;
 fenomenele social-politice şi naturale etc.
Preţurile factorilor de producţie – dacă preţul unui factor de producţie scade,
ofertanţii vor produce mai multe bunuri; curba ofertei pentru bunul respectiv va înregistra
o deplasare spre dreapta.
Costul de producţie – între nivelul costului şi cantitatea oferită există o relaţie
negativă, dacă costul producţiei scade, oferta pentru bunurile respective creşte şi invers.
Tehnologia – tehnologiile moderne introduse în procesele de producţie vor
determina creşterea productivităţii factorilor de producţie şi implicit diminuarea costului
producţiei.
Preţurile altor bunuri – factorii de producţie sunt atraşi spre acele activităţi în
care sunt cel mai bine remuneraţi; modificarea preţului bunului X va determina creşterea
sau reducerea ofertei pe piaţa altui bun.
Numărul de ofertanţi – curba ofertei totale care cuprinde toţi agenţii economici
care produc acelaşi produs se va deplasa spre dreapta dacă în sectorul de activitate vor intra
noi firme şi invers.
Perspectivele pieţei – dacă într-un sector de activitate se estimează diminuarea sau
chiar încetarea producţiei, în perioada curentă, ofertanţii vor produce mai mult pentru a
contracara efectele acţiunilor viitoare.
 Fenomenele social-politice şi naturale – influenţează întreaga activitate
economică; dacă conjunctura este favorabilă atunci oferta de bunuri şi servicii va creşte,
dacă este nefavorabilă, se va diminua.

5.3.2. Elasticitatea ofertei

 Elasticitatea ofertei semnifică sensibilitatea modificării ofertei în funcţie

de schimbarea preţului sau a altor condiţii (factori). Elasticitatea ofertă - preț se

determină cu ajutorul coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ, prin
raportarea modificării relative a cantităţii oferite la modificarea relativă a preţului de
vânzare.
ΔO ΔP
E o/p  : , unde
O 0 P0
ΔO este modificarea absolută a ofertei (O1-O0);
O0 - oferta totală iniţială;
ΔP - modificarea absolută a preţului (P1-P0);
P0 – preţul iniţial.
În funcţie de rezultatul obţinut după calcularea coeficientului de elasticitate, oferta
poate fi (fig.9):
P

E op=0 E op<1
E op= 1

E op> 1
E op 

0 O

Fig.9
– elastică, când Eo/p > 1, deci unui anumit procent de modificare a preţului îi
corespunde un procent mai mare de modificare a ofertei;
– cu elasticitate unitară, când Eo/p = 1, modificarea preţului într-o anumită
proporţie antrenează modificarea ofertei în aceeaşi proporţie;
– inelastică, când Eo/p < 1, procentul modificării ofertei este mai mic decât cel al
modificării preţului;
 – perfect elastică, când E o/p   , la un preţ dat oferta poate să crească la

infinit;
– perfect inelastică, când E o/p  0 , orice modificare a preţului nu antrenează

modificări ale ofertei.

În urma confruntării cererii şi ofertei se determină preţul de piaţă care, pentru
orice bun, tinde spre nivelul de echilibru, la care cererea devine egală cu oferta.
Elasticitatea ofertei este determinată de:
- costul de producţie – dacă costul de producţie creşte, elasticitatea ofertei scade şi
invers;
- gradul de substituţie a factorilor de producţie - cu cât gradul de substituţie a factorilor
de producţie de la producţia unui bun la producţia altui bun este mai mare, cu atât
elasticitatea ofertei este mai mare;
- perioadă – cu cât perioada este mai mare, cu atât posibilitatea modificărilor cantitative
ale factorilor de producţie este mai mare deci şi modificarea ofertei este posibilă; aşadar,
elasticitatea creşte odată cu creşterea perioadei. Pe perioadă scurtă, oferta este inelastică
sau slab elastică;
- posibilităţile de stocare a bunurilor şi costurile aferente acesteia – dacă există
posibilităţi de stocare şi cheltuielile aferente nu sunt mari, elasticitatea ofertei creşte şi
invers.