Capitolul 2

Întreprinderea – agent economic

– partea I –

2.1 Definire şi clasificare

Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau juridice care, în
calitate de participanţi la viaţa economică, îndeplinesc roluri şi au comportamente economice
similare.
Ei se definesc prin câteva trăsături principale:
alocarea de resurse pentru a produce bunuri economice (produse, servicii, informaţii)
şi a obţine profit;
integrarea în relaţii economice de piaţă;
funcţionarea ca unităţi economice autohtone;
desfăşurarea activităţii pe baza legislaţiei economice.

Delimitarea şi gruparea lor se poate face pe baza mai multor criterii:

 forme de proprietate;
 forme de organizare şi folosire a factorilor de producţie;
 sfera sau domeniul de activitate etc.

Pentru evidenţierea fluxurilor reale şi monetare (de venituri şi cheltuieli) ce caracterizează

circuitul economic în ansamblul său, gruparea agenţilor economici se realizează după criteriul
instituţional, astfel:
a) întreprinderi (firme). Acestea grupează toate unităţile instituţionale având ca funcţie
principală producerea de bunuri materiale şi servicii (nonfinanciare) destinate pieţei, alcătuind
de fapt sectorul productiv al economiei de piaţă. Veniturile acestor agenţi economici provin din
vânzarea producţiei, scopul acesteia fiind obţinerea de profit;
b) gospodării (menaje), reprezentate de familii, celibatari, fermieri, manageri, diferite
comunităţi. Acestea sunt agenţi economici având calitatea de consumatori de bunuri personale.
Veniturile menajelor provin din salarizarea persoanelor, din titluri de proprietate, precum şi din
transferurile efectuate de celelalte sectoare;
c) instituţii de credit şi societăţi de asigurări (private, publice, mixte). Acestea sunt agenţi
economici ce au ca funcţie principală pe aceea de intermediar financiar între ceilalţi agenţi
economici;
d) administraţii publice. Acestea reprezintă acel agent economic care, în esenţă, exercită
funcţia de redistribuire a veniturilor pe baza serviciilor nonmarfare prestate. Veniturile principale
ale acestor agenţi provin din vărsămintele obligatorii efectuate de celelalte categorii de agenţi
economici, primite direct sau indirect;
e) administraţii private. Ele reprezintă agentul economic care grupează organisme
private fără scop lucrativ (organizaţii, asociaţii, fundaţii etc). Veniturile acestora provin, în
principal, din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri din proprietăţi etc.
f) administraţii străine şi internaţionale aflate pe teritoriul ţării de referinţă, cu care
agenţii economici autohtoni fac tranzacţii economice.

2.2 Abordarea conceptului de firmă

Ca celulă de bază a economicului, firma (întreprinderea) este veriga organizatorică unde

se desăvârşeşte fuziunea între factorii de producţie (resurse umane şi material–energetice) cu
scopul producerii, desfacerii de bunuri economice (produse, servicii, informaţii etc.) în structura,
cantitatea şi calitatea impuse de cererea de pe piaţă şi obţinerea unui profit. Întreprinderea suportă
costuri corespunzătoarea remunerării factorilor de producţie utilizaţi, care trebuie compensate prin
rezultatele producţiei sale. Deci, întreprinderile trebuie să producă o valoare excedentară
costurilor sale.
O uniune de întreprinderi, constituită sub o singură conducere şi gestiune financiară, este
denumită firmă comercială.
Firma comercială poate să cuprindă mai multe unităţi care efectuează activităţi identice
localizate în mai multe zone geografice sau filiale care fac afaceri de genuri diferite în aceeaşi
zonă. Întreprinderea cu ponderea cea mai mare în cifra de afaceri sau cu marca cea mai cunoscută
defineşte, în fapt, firma.
 Orice firmă este formată din persoane care au scopuri proprii în cadrul acesteia. Arta
managerilor constă în a realiza congruenţa scopurilor acestora, astfel încât, angajaţii să fie
motivaţi pentru a participa, atât la realizarea scopurilor generale ale firmei, cât şi a celor personale.
Activitatea întreprinderii generează două grupuri de fluxuri:
a) intrări de factori de producţie al căror cost determină fluxurile de cheltuieli ale
întreprinderii către agenţi economici care furnizează aceşti factori;
b) ieşiri de bunuri, servicii etc., realizate şi puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici,
care, la rândul lor, generează un flux de venituri obţinute în urma comercializării bunurilor
respective.
Aceste grupuri de fluxuri sunt prezentate în figura 2.1.

materii prime
bunuri
Piaţa factorilor munca Piaţa

de capital Între- consumatorilor

producţie prindere sau

consumuri servicii Alte întreprinderi
intermediare

Fig. 2.1 Fluxurile generate într-o firmă

Procesul de constituire şi dare în funcţiune a unei întreprinderi presupune mai multe

etape:
a) întocmirea formalităţilor de înfiinţare a firmei, de natură juridică, socială, fiscală;
b) achiziţionarea şi instalarea echipamentului tehnic;
c) recrutarea şi angajarea personalulu;,
d) aprovizionarea cu resurse materiale şi energetice etc.;
e) organizarea internă a firmei prin care se proiectează structura organizatorică a firmei,
se elaborează regulamentul de ordine internă, organizarea contabilităţii etc.
2.3 Trăsături definitorii ale firmei în abordarea sistemică

Ca sistem, o întreprindere se caracterizează prin:

frontieră care o separă de mediul său;
elementele care o compun şi care formează structura sa;
relaţiile existente între elemente, care asigură interdependenţa lor;
obiectivele sale.
Abordate într-o concepţie sistemică, firmele prezintă un ansamblu de trăsături care
definesc, atât specificul obiectivelor lor, cât şi nivelul atins în transpunerea practică a acestora.
Astfel întreprinderea este:
a) sistem complex întrucât reuneşte resurse umane, materiale şi financiare, fiecare dintre
acestea fiind alcătuite dintr-o mare varietate de elemente, între care se stabilesc multiple şi
profunde legături;
b) sistem socio-economic deoarece are loc combinarea factorilor de producţie în cadrul
unor procese de producţie generatoare de bunuri materiale, conform obiectivelor fixate în
funcţie de raportul cerere – obiective - piaţă;
c) sistem tehnico-material, în sensul că între mijloacele de muncă, materiile prime şi
materialele utilizate se creează anumite conexiuni. Acestea se manifestă prin dependenţa
tehnologică dintre compartimentele în care se realizează activităţi de producţie. În practică,
întreprinderea se manifestă ca un organism unitar tehnico-productiv prin prisma a două criterii:
 omogenitatea proceselor tehnologice din secţiile producţiei de bază;
 omogenitatea producţiei fabricate, în care scop sunt reunite procese neomogene
sub aspect tehnologic.
d) sistem organizatoric-administrativ, explicat prin câteva aspecte:
 în momentul înfiinţării, întreprinderea capătă statutul de persoană juridică,
primeşte o denumire precisă, are un sediu şi un obiect de activitate bine
determinat;
 în strânsă legătură cu profilul şi complexitatea obiectivelor stabilite,
întreprinderea îşi defineşte propria structură organizatorică, dispune de un
regulament propriu de organizare şi funcţionare;
 e) sistem dinamic, organic adaptiv, întreprinderea desfăşurându-şi întreaga activitate
sub acţiunea diferiţilor factori endogeni şi/sau exogeni, adaptându-se permanent, atât la evoluţia
(schimbările) macrosistemelor din care face parte, cât şi la cerinţele generate de dinamica
elementelor încorporate;
f) sistem deschis, întreprinderea manifestându-se ca o componentă, în interacţiune
constantă cu celelalte elemente ale sistemului căruia îi aparţine;
g) sistem autoreglabil, întreprinderea având capacitatea, oferită de autonomia sa
funcţională, de a-şi modifica activitatea în scopul obţinerii obiectivelor propuse.

2.4 Rolul întreprinderii în cadrul economiei

Întreprinderile au în viaţa unei economii un dublu rol: economic şi social.

a. Rolul economic se poate concretiza în aceea că:
 întreprinderile atrag şi combină factorii de producţie. Managerii caută să obţină cel
mai bun rezultat la cel mai mic cost şi în acest scop ei acţionează permanent pentru
optimizarea combinării factorilor de producţie pe care îi deţin;
 întreprinderile au ca finalitate a activităţii lor executarea de bunuri şi servicii.
Managerul firmei urmăreşte să producă la costuri minime, realizând şi reînnoind
permanent factorii şi combinarea lor în funcţie de situaţia pieţelor de aprovizionare şi
desfacere;
 întreprinderile distribuie veniturile, ceea ce corespunde acţiunilor specializate de
remunerare a factorilor de producţie utilizaţi (salarii pentru muncă etc.). Instrumentele de
repartiţie, pe categorii de beneficiari, se prezintă astfel:
Beneficiari Instrumente de repartiţie
Personal angajat Salarii
Organisme sociale Cotizaţii sociale
Statul Impozite şi taxe
Creditori şi bănci Dobânzi, comisioane
Asociaţii Dividende
Întreprinderea Autofinanţare
b. Rolul social al firmelor este determinat de faptul că acestea sunt agenţi economici a căror
activitate nu poate fi studiată decât în contextul social existent. Firma există prin indivizi, respectiv
prin salariaţii săi şi consumatorii bunurilor oferite pe piaţă, faţă de care îşi manifestă un rol social
specific, şi anume:
faţă de salariaţi, care îşi consacră o mare parte din viaţa lor cotidiană muncii în
întreprindere şi care trebuie să găsească aici condiţii favorabile, atât din punct de vedere al muncii,
cât şi al salarizării lor. Managerii trebuie să favorizeze promovarea personalului şi participarea lui
la reciclarea impusă de modernizarea tehnicii şi tehnologiei;
faţă de consumatori, firma trebuie să caute cea mai bună adaptare a bunurilor şi
serviciilor realizate la solicitarea clienţilor; ea trebuie să furnizeze o informaţie completă şi
obiectivă asupra produselor sale prin politici de publicitate, reclame adecvate.
Toate acestea sunt dificil de armotizat, ceea ce face ca la nivelul firmei să se manifeste şi
o serie de contradicţii, cum ar fi:
 între interesele salariaţilor şi cele ale proprietarilor de capital;
 între interesele titularilor de venituri (provenite din întreprindere), care doresc să
câştige cât mai mult şi cele ale consumatorilor, care caută să cumpere la un preţ cât mai redus.

2.5 Tipologia întreprinderilor

Întreprinderile pot fi grupate după un sistem complex de criterii şi anume:

1. După forma de proprietate:
 întreprinderea particulară, individuală, personală sau familială;
 particulară în asociaţii (în cooperative, în comandită şi în societăţi pe acţiuni);
 publică (se stat):
 a administraţiei centrale,
 a administraţiei locale;
 mixtă (particulară şi publică, autohtonă şi străină).
Unităţile economice, proprietate publică, se organizează şi funcţionează sub formă de:
 regii autonome;
 societăţi comerciale.
 Regia autonomă reprezintă acea formă de întreprindere care se organizează şi funcţionează
în ramurile strategice ale economiei naţionale (energetică, exploatarea minelor şi gazelor
naturale, poştă, transporturi feroviare, industria de armament ş.a.); sunt persoane juridice şi
funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară. Ele se pot înfiinţa prin
hotărâre a guvernului, pentru cele de interes naţional sau prin hotărâre a organelor judeţene şi
municipale ale administraţiei de stat, pentru cele de interes local.
Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, pe care le foloseşte în mod
autonom, culegând rezultatele după caz, în vederea scopului pentru care a fost constituită.
Întocmeşte anual un buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil şi cont de profit şi pierderi fiind
obligată să acopere, cu veniturile obţinute din activitatea sa, toate cheltuielile, dobânzile,
amortizarea investiţiilor, rambursarea creditelor şi să obţină profit. Din veniturile realizate, după
acoperirea cheltuielilor, regia autonomă constituie fondul de rezervă şi fondul de dezvoltare.
Conducerea regiei autonome este reprezentată de consiliu de administraţie format din
7(şapte) până la 15(cincisprezece) persoane.
Regia publică poate fi:
 directă, dacă funcţiile ei economice şi financiare sunt încredinţate unor
funcţionari de stat;
 indirectă, dacă aceste funcţii sunt concesionate sau închiriate unor
întreprinderi particulare.

Societatea comercială, ca întreprindere, reprezintă o entitate economică colectivă unde se

combină şi se utilizează factorii de producţie cu eficienţă cât mai ridicată. Rezultatele obţinute sunt
împărţite între membrii societăţii comerciale.
Există două tipuri fundamentale de societăţi:
societăţi comerciale de persoane, care după responsabilitatea subiecţilor de proprietate
faţă de societatea constituită pot fi:
 societăţi în nume colectiv;
 societăţi în comandită simplă.
societăţi comerciale de capitaluri care sunt:
 societăţi în comandită pe acţiuni;
 societăţi de capitaluri pe acţiuni.
 Societatea cu răspundere limitată (S.R.L.) este o formă de societate comercială care
integrează în funcţionalitatea ei elemente împrumutate, atât de la societăţile de persoane, cât şi de
la societăţile de capitaluri. Este larg răspândită şi folosită ca formă de organizare a societăţilor
mixte.
2. În raport cu domeniul de activitate se disting:
a) întreprinderi agricole;
b) întreprinderi industriale;
c) întreprinderi comerciale;
d) întreprinderi prestatoare de servicii;
e) întreprinderi financiare, de credit, de asigurări etc.

3. În raport cu apartenenţa la una din ramurile industriale de activitate:

a) după caracterul materiei prime utilizate:
 întreprinderi extractive;
 întreprinderi prelucrătoare.
b) după destinaţia economică şi caracterul producţiei finite:
 întreprinderi producătoare de bunuri de capital;
 întreprinderi producătoare de bunuri de consum.
c) după continuitatea procesului tehnologic:
 întreprinderi cu procese tehnologice continue;
 întreprinderi cu procese tehnologice discontinue.

4. În raport cu timpul de lucru în cadrul anului calendaristic se deosebesc:

a) întreprinderi ce funcţionează tot timpul anului;
b) întreprinderi sezoniere.

5. În raport cu nivelul de specializare:

a) întreprinderi specializate;
b) întreprinderi universale;
c) întreprinderi mixte.
6. În raport cu tipul de producţie:
a) întreprinderi cu producţie de unicate;
b) întreprinderi cu producţie de serie;
c) întreprinderi de masă.

7. În raport cu metodele de organizare a producţiei:

a) întreprinderi cu producţia organizată în flux;
b) întreprinderi cu producţia organizată după metode specifice producţiei de serie şi unicate.

8. În funcţie de amplasarea factorilor de producţie utilizaţi, de mărimea rezultatelor

economico-financiare:
a) întreprinderi mici;
b) întreprinderi mijlocii;
c) grupuri şi conglomerate de întreprinderi.