FINANŢE

CAPITOLUL I

CONŢINUTUL, FUNCŢIILE ŞI MECANISMELE

FINANŢELOR ÎNTREPRINDERII .

1.Fundamentele finanţelor întreprinderii. Definirea întreprinderii

2. Funcţiile finanţelor întreprinderii
3 Conținutul finanțelor private
4. Procesele financiare în cadrul întreprinderii- Mecanisme, fluxuri şi cicluri financiare
5. Funcţia financiară a întreprinderii

1.1 Fundamentele finanţelor întreprinderii. Definirea întreprinderii

Întreprinderea poate fi privită, prin prisma dimensiunilor ce urmează a fi abordate, sub

diferite aspecte, şi anume:
dacă este privită din punct de vedere tehnic, ea va fi definită ca locul unde se desfăşoară
procese tehnice de transformare a obiectelor muncii şi realizarea de produse, lucrări sau
servicii;
dacă este privită din punct de vedere economic, reprezintă mediul complex în cadrul căruia
au loc relaţii financiare, economice şi sociale în vederea realizării de valori de întrebuinţare
şi obţinerea de profit;
dacă este privită din punct de vedere juridic, întreprinderea este reprezentată de un grup de
persoane ce şi-au unit capitalurile în vederea desfăşurării unei activităţi producătoare de
profit;
etimologic, este o „unitate economică de producţie pe prestaţii de servicii sau de comerţ".
„Acţiune pornită din iniţiativă personală"
Întreprinderea şi finanţele sale reprezintă veriga de bază a întregului sistem financiar, de
credit şi economic, în ansamblu.
întreprinderea asigură crearea de valoare nouă, asigură progresul şi totalitatea fluxurilor şi
refluxurilor financiare.
Întreprinderea în ansamblul său, din a doua jumătate a secolului XIX, când producţia de
mărfuri şi schimburi au devenit obiectul preponderent al activităţii economice, este sursa de formare
a veniturilor primare şi distribuirea acestora participanţilor direcţi la crearea lor şi, în acelaşi timp,
principala sursă pe seama căreia se produc redistribuirea (formarea veniturilor secundare) şi
repartizarea fondurilor în afara cadrului producător de valoare nouă.
Întreprinderea poate fi privită ca o entitate individualizată ce îşi desfăşoară activitatea în
cadrul unui mediu (mediu de afaceri concurenţial) marcat de factori conjuncturali sau stabili.
Întreprinderea nu poate fi privită ca o entitate ruptă de mediul economic (de afaceri),
deoarece ea are cel puţin trei tipuri de legături de parteneriat
cu furnizorii şi clienţii (interni şi externi);
1
 -cu salariaţii;
-cu bugetul public naţional (bugetul de stat, bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de
stat).
Întreprinderea funcţionează într-un mediu bine definit nu numai din punct de vedere al
localizării în spaţiu, ci şi din punctul de vedere al poziţiei pe piaţă (nu doar locul pe care şi-1 asigură
în procesul comercializării, ci şi locul în ceea ce priveşte cererea sa, adică sfera aprovizionării).
Întreprinderea poate fi definită ca o combinaţie de factori de producţie, şi anume:
factori naturali, reprezentaţi de capitalul economic, atât sub aspect material (active corporale
- terenuri, mijloace fixe, stocuri), cât şi sub aspect monetar (disponibilităţi, creanţe, alte
drepturi);
factori umani - personalul întreprinderii şi relaţiile socio-umane ce iau naştere în cadrul
proceselor economice şi în afara acestora.
Mediul complex în care se află întreprinderea este format din patru univer­suri
interdependente:
-universul economic;
-universul financiar;
-universul social;
-universul statal.
Agenţii economici, ca şi agenţii financiari ce se întâlnesc pe diferite pieţe şi între care apar
diferite raporturi, constituie contextul social în care funcţionează și în care evoluează întreprinderea.
Astfel, agenţii economici, în funcţie de pieţe, pot fi grupaţi în:
furnizori - agenţi care operează pe piaţa de materii prime, materiale, servicii;
clienţi - agenţi economici care se întâlnesc pe piaţa de produse şi servicii;
salariaţi şi manageri - cei care se găsesc pe piaţa muncii;
acţionarii sau asociaţii, împrumutătorii şi intermediarii financiari - cei pe care întreprinderea
îi întâlneşte pe piaţa
In afara acestor tipuri de relaţii şi grupări de agenţi economici, întreprinderea are raporturi
uzuale cu diferite organe statale sau aparatul acestor organe statale, prin care se realizează fluxurile
de plăţi privind obligaţiile fiscale, iar refluxuri sub forma încasărilor de subvenţii, alocaţii sau alte
finanţări cu scop special.
De asemenea, ea are raporturi cu societăţile de asigurare şi reasigurare, în sensul plăţilor
privind primele de asigurare pentru bunuri, persoane sau pentru răspundere civilă şi refluxuri de la
aceste societăţi privind încasarea daunelor în cazul producerii riscului asigurat.
Raporturile cu sistemul de asigurări sociale, de regulă, apar doar ca fluxuri de plăţi către
subsistemele componente, respectiv bugetul de pensii şi alte asigurări sociale, la bugetul de asigurări
sociale de sănătate, bugetul de protecţie socială prin ajutor de şomaj şi alte asemenea.
Resursele financiare şi perfecţionarea finanţelor
intreprinderii
Totalitatea relaţiilor de formare, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti necesare
activităţii economico-sociale a întreprinderii reprezintă esenţa finanţelor acesteia.
Pe seama veniturilor în cea mai mare parte, şi pe seama costurilor într-o mai mică măsură, se
formează veniturile proprii ale întreprinderii, cum sunt:
fondul de dezvoltare;
surse pentru finanţarea activelor circulante;
fond de premiere sau fond de participare a salariaţilor la profit;
fond de rezervă ce se constituie prin efectul legii, respectiv 20% în raport cu capitalul social
la întreprinderile cu capital autohton şi 25% în raport cu capitalul social la întreprinderile cu
capital mixt;
2
 fond de rezerve statutare dimensionat în funcţie de voinţa acţionariatului.
În limitele deductibilităţii admise, întreprinderea îşi mai poate constitui fonduri cu caracter
sociocultural (pentru creşe, grădiniţe, echipe artistice, sportive), fonduri ce nu pot fi create şi
utilizate decât ca urmare a activităţii profitabile a întreprinderii sau în condiţiile stabilite prin Legea
bugetară anuală.
Din punctul de vedere al surselor de formare a resurselor financiare, întreprinderea îşi
constituie capitalurile din surse externe şi interne, respectiv:
a) Capital propriu, provenit din aporturile în numerar şi în natură ale Mociaţiilor şi acţionarilor,
resurse considerate externe, indiferent dacă pe seama lor se formează capitalul iniţial sau se
majorează acesta în decursul existenţei Întreprinderii;
b) Autofinanţarea, adică repartizarea unei părţi din profit pentru majorarea spitalului propriu şi
pentru constituirea fondurilor de dezvoltare ale întreprinderii sub cele două forme ale sale:
-autofinanţarea brută (parte din profit la care se adaugă amortizarea activelor corporale);
-autofinanţarea netă (plusul de cash-flow rezultat din repartizarea profitului).
c) Finanţarea bugetară, în eventualitatea participării statului la formarea capitalului social al
întreprinderii.
Întreprinderile, în înţelesul legislaţiei române, poartă denumirea de societăţi comerciale şi se
pot constitui în una dintre următoarele forme:
-Societatea în nume colectiv.
-Societate în comandită simplă.
-Societate pe acţiuni.
-Societate în comandită pe acţiuni.
-Societate cu răspundere limitată.
Constituirea capitalului social prin aporturile asociaţilor se face în numerar şi natură, condiţia
fiind ca numerarul vărsat să reprezinte cel puţin jumătate din valoarea acţiunilor subscrise, iar
acţiunile ce reprezintă aporturi în natură să fie acoperite integral.
Bunurile aduse în natură sunt supuse evaluării fie de către un evaluator neutru, fie de către o
comisie constituită în condiţiile legii sau de către o societate specializată în evaluări, înainte ca
aceste aporturi să fie luate în calcul ca aport la formarea capitalului social.

1.2. Funcţiile finanţelor întreprinderii

Finanţele întreprinderii, ca şi cele publice, reprezintă un ansamblu de relaţii privind

formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor în cadrul întreprin­derii. Finanţele întreprinderii
îndeplinesc două funcţii, şi anume:
-funcţia de repartiţie.
-funcţia de control

Funcţia de repartiţie
Funcţia de repartiţie constă în formarea capitalurilor, în alocarea şi utilizarea lor pentru
scopul în care a fost creată întreprinderea. Pe plan analitic, funcţia de repartiţie se materializează în:
-colectarea capitalurilor din diverse izvoare (externe sau interne);
-circuitul şi repartizarea pe destinaţii a capitalului;
-utilizarea şi reconstituirea capitalului;
-modificarea proporţiilor fondurilor prin reţinerea unor resurse excedentare sau atragerea din
exterior a unor resurse pentru completarea celor proprii (împrumuturi obligatoare din

3
 emisiunea de obligaţiuni, credite de trezorerie, credite curente, credite prelungite, credite pe
termen mediu şi lung).
Funcţia de repartiţie, în raport cu forma de proprietate, cuprinde şi relaţiile privind formarea
fondurilor proprii, adică a celor de rezervă, de dezvoltare, pentru nevoile socioculturale, fond de
premiere, de participare a salariaţilor la profit şi altele admise de legislaţia specifică.
Tot prin intermediul relaţiilor de repartiţie se produce sporirea capitalului economic din
resurse interne, pe calea amortismentelor şi pe calea repartizărilor din profit, sau din surse externe,
pe calea emisiunilor de acţiuni, de obligaţiuni, iar uneori pe. seama fuziunilor sau a absorbţiilor,
respectiv pe calea aporturilor bancare, dacă băncile devin - temporar -, în anumite condiţii, acţionari.
Rezultă că veniturile primare, la crearea întreprinderii, sub forma capitalului social iniţial,
sunt formate din aporturile asociaţilor şi din încasările rezultate din vânzarea acţiunilor în cazul
emisiei de asemenea titluri prin subscripţie publică.
Pe parcursul existenţei şi funcţionării profitabile, veniturile întreprinderii au ca surse
principale de provenienţă:
a)încasările de monedă din comercializarea produselor, respective contravaloarea lucrărilor
executate şi a serviciilor prestate;
b) încasările de monedă din tranzacţiile bursiere;
c) încasări din diferenţe favorabile de curs valutar;
d) încasări din valorificarea activelor devenite disponibile;
e) eventuale resurse de la bugetul de stat particularizate şi dimensionate în funcţie de forma juridică
a capitalului întreprinderii:
- subvenţii şi transferuri pentru întreprinderile cu capital public;
- prime sau alte finanţări cu scop special (granturi, donaţii, împru­muturi nerambursabile şi altele
asemenea);
f)alte încasări.
Pe de altă parte, resursele formate pe seama capitalului economic şi a plusului de monedă
rezultat din rotaţia completă a acestuia în mod necesar trebuie să satisfacă:
a)Reconstituirea factorilor de producţie participanţi - şi consumaţi – în procesele economice, şi
anume:
a.l. acoperirea fondurilor consumate sub forma cheltuielilor materiale de exploatare a celor
financiare şi excepţionale şi, ca urmare, posibilitatea reluării ciclurilor productive pe seama input-
urilor necesare;
a.2. compensarea consumului de forţă de muncă pe seama cheltuielilor cu salariile personalului,
asimilatele la acestea şi totalitatea contribuţiilor datorate în calitate de angajator;
a.3. îndestularea scontată a factorului capital pe seama profitului rezultat din devansarea veniturilor
faţă de cheltuieli.
b)Achitarea obligaţiilor faţă de componentele bugetului public naţional ce apar sub forma
impozitelor (directe şi indirecte), contribuţiilor (la bugetele structurilor de protecţie şi asigurări
sociale, la bugetele fondurilor speciale) şi a taxelor datorate bugetului de stat sau bugetelor locale.
c)Rambursarea anuităţilor din capitalul împrumutat, în cazul utilizării aporturilor bancare sau a
împrumuturilor obligatare.
d)Constituirea provizioanelor şi a rezervelor ce vor asigura protecţia întreprinderii faţă de
fenomenele economico-financiare neprevizibile sau necontrolabile.
Privită prin prisma combinării factorilor de producţie, schema relaţiilor economico-
financiare ale întreprinderii poate fi sintetizată astfel:

4
 Funcția de control
Controlul formării, utilizării şi consumării fondurilor în expresia lor monetară sau bănească
reprezintă un atribut al managementului, ea exercitându-se prin intermediul costurilor, preţurilor,
profitului, impozitelor, taxelor şi contri­buţiilor şi altor asemenea pârghii.
Orice produs, orice activitate are un cost ce conţine totalitatea cheltuielilor directe şi
indirecte care trebuie făcute pentru realizarea acestora. Costurile pot fi antecalculate şi astfel ele
reprezintă nivelul normativ ce se urmăreşte în execuţie, ('ostul standard antecalculat va fi
întotdeauna comparat cu costul efectiv rezultat în urma postcalculaţiei.
Rentabilitatea întreprinderii este influenţată direct de venituri (preţuri) şi costuri (cheltuieli
luate în calculul profitului).
Din punctul de vedere al timpului când se execută controlul, el se desfăşoară:
-antefactum (preventiv), înainte ca operaţiunea economică său financiară să aibă loc în
realitate, aspect care are menirea să oprească fie eventualele cheltuieli neraţionale, fie să
înlăture posibilitatea de prejudiciere, de înstrăinare sau fraudare a patrimoniului;
-operativ (concomitent), ce are loc pe măsura derulării operaţiunilor economice sau
financiare;
-ulterior, făcut din interiorul întreprinderii, el putând avea un caracter gestionar, ce se
desfăşoară sub forma inventarierilor, sau poate fi făcut sub forma analizei economico-
financiare, când prin metoda clasică a substituirii în lanţ se determină influenţa factorilor ce
au determinat abateri de la programe, fie prin alte metode, urmărind eliminarea factorilor,
operaţiunilor, tehnologiilor sau altor aspecte ce grevează costurile activităţii.
Controlul are ca obiective majore:
-respectarea regulilor financiar-contabile;
-utilizarea eficientă a capitalurilor şi fondurilor în scopurile în care au fost constituite;
-prevenirea, descoperirea şi recuperarea eventualelor pagube materiale şi băneşti apărute în
gestionarea patrimoniului.
Controlul exterior poate fi făcut asupra întreprinderii de organele abilitate, îndeosebi de:
-aparatul fiscal, pentru modul de aşezare şi vărsare la termen a impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor;
5
 -băncile finanţatoare, conform clauzelor din contractele de creditare, cu privire la:
 -respectarea obiectului şi a destinaţiei creditului angajat;
 asigurarea garantării creditelor angajate cu valori materiale sau venituri certe din activitatea
curentă
 -respectarea rambursării ratelor din împrumut, stabilite în contract împreună cu dobânzile
aferente, la termenele scadente;
 -păstrarea gradului de bonitate a activităţii economice prin intermediul ratelor de lichiditate,
de solvabilitate şi de rentabilitate.
Fie că activitatea este iniţiată din interiorul întreprinderii, fie că este exercitată din afara
acesteia de către organe cu atribuţii legal stabilite în acest domeniu (Ministerul Finanţelor, prin
aparatul său specializat - Garda Financiară, Direcţiile Generale Judeţene ale Finanţelor Publice şi
Controlului Financiar de stat - Curtea de Conturi, Ministerul de Interne, prin verigile sale
specializate sau alte organe abilitate prin lege), scopul controlului desfăşurat prin finanţe este de a
asigura funcţionarea întreprinderii în parametrii de profitabilitate scontaţi şi, totodată, de a se
respecta normativele impuse de legislaţia ce reglementează raporturile economice, monetare,
financiare şi fiscale.
Concluzionând, prin prisma celor două funcţii ale finanţelor agenţilor economici, putem
defini că ele exprimă relaţii în formă bănească prin care se asigură formarea fondurilor,
circuitul normal al acestora, repartizarea şi utilizarea resurselor financiare obţinute pentru
alimentarea propriilor fonduri de menţinere şi dezvoltare, inclusiv satisfacerea obligaţiilor fiscale şi
remunerarea deţinătorilor de capital.
Ansamblul relaţiilor băneşti este determinat atât de realităţile mediului intern ale operatorului
economic, cât şi de influenţele date de mediul politic şi, implicit, de ştiinţa finanţelor întreprinderii.

1.3. Conținutul finanțelor private

Continutul economic, privit in interactiuna celor trei modalitati de influentare a finantelor,

poate fi schematizat astfel:

6
 Stiinta finantelor se degaja din conceptele verificate in practica, din dezvoltarea si
aprofundarea economiei politice. Asigură suportul informational necesar managementului prin
sistematizarea modelelor de gandire economica, explicitarea ipotezelor si analiza critica a
determinărilor statistice. Teoria consideră că obiectivul firmei este de maximizare a avutiei
acționarilor.
Politica financiară reflectă un anume comportament managerial în sfera deciziilor tactice
sau strategice, direcţionate spre creşterea valorii întreprinderii, spre eficientizarea investiţiilor,
constituirea şi utilizarea resurselor financiare şi o politică adecvată a dividendelor.
Politica financiară reflectă deciziile în finanțele private care se fundamenteaza pe structura
financiară, pe obiectivele de creștere a acesteia tinând cont de anumite constrângeri.
Politica financiară cuprinde trei categorii principale de decizii:
Politica de investiții;
Politica de finanțare;
Politica de dividend.
Practica financiară a unei întreprinderi, dimensionată prin decizii financiare, are
întotdeauna un obiectiv precis, respectiv creşterea reală a masei profitului care să asigure - în acelaşi
timp - atât menţinerea şi dezvoltarea, cât şi remunerarea prin dividende îndestulătoare a asociaţiilor
şi acţionarilor, astfel ca aceştia să fie interesaţi în menţinerea capitalurilor plasate în întreprinderea
respectivă.
Menţinerea şi dezvoltarea pe o piaţă caracterizată ca incertă reprezintă, în fapt, un obiectiv
fundamental, întrucât de el şi prin el se asigură sporirea valorii întreprinderii şi, implicit, a averii
deţinătorilor de capital.
Practica financiară este întruchiparea în plan operativ, în execuțue a finanțelor private și
operează cu două concepte:
Gestiunea financiară pe termen lung si pe termen scurt;
Analiza financiară are rolul de a sstabili starea de performanță a întreprinderii, respectiv
punctele tari și slabe ale gestiunii financiare.
Analiza financiară se concretizeaza în:
Analiza formării rezultatelor activității;
Analiza echilibrului financiar
Elaborarea diagnosticului finnaciar al rentabilității și al riscului întreprinderii.

1.4. Procesele financiare în cadrul întreprinderii. Mecanisme, fluxuri şi cicluri financiare.

1.4.1.Mecanisme financiare

Prin mecanisme financiare se înţeleg toate metodele, pârghiile, instrumen­tele şi procedurile

de formare şi gestionare a capitalurilor.
Mecanismele, fie că se referă la metode, pârghii, fie că se referă la instrumentele de punere în
practică a acestora, sunt foarte diverse şi privesc:
-autofinanţarea;
-aporturile bancare sau chiar pe cele bugetare;
-amortizarea capitalului imobilizat, respectiv regimurile de amorti-zare, încadrarea în
politicile fiscale ţinând seama de posibilitatea recuperării cât mai rapide a monedei
imobilizate;
-reflectarea domeniului circuitului capitalului;
7
 -desfăşurarea fluxurilor financiare;
-formarea şi utilizarea surplusului monetar (profitul).
Rezultă că mecanismele din cadrul întreprinderii privesc atât formarea capitalului, utilizarea
acestuia în cadrul ciclurilor sau activităţilor economico-financiare, cât şi recuperarea lui împreună cu
plusul monetar scontat.
Utilizarea şi recuperarea capitalului la sfârşitul unei rotaţii complete a acestuia presupun - în
mod firesc - existenţa relaţiilor de schimb cu agenţi economici din amonte, în sfera aprovizionării, şi
din aval, în sfera desfacerii şi comercializării.

1.4.2.Fluxuri financiare
Orice operaţiune de schimb implică, pe de-o parte, un transfer de bunuri, servicii sau lucrări,
iar pe de altă parte, un transfer de monedă ce reprezintă contravaloarea achiziţiilor, operaţiune ce dă
naştere, în fapt, unui flux.
Prin flux se înţelege cantitatea de bunuri sau monedă transferată într-o perioadă de timp
între agenţi economici. Din punctul de vedere al materialităţii lor, fluxurile cunosc două forme:
-fluxurile reale (fizice) de bunuri sau servicii care reprezintă, în fapt, trecerea din
proprietatea unei persoane în proprietatea altei persoane a bunurilor în forma lor concretă;
-fluxurile financiare (de monedă şi înlocuitorii monedei) reprezintă plăţile făcute cu numerar
sau cu monedă de cont (bani structurali), adică prin transferuri bancare din contul plătitorului
în contul beneficiarului
Dacă privim fluxurile din punct de vedere static, spunem că toată cantitatea de bunuri sau
monedă formează la un moment dat un stoc. Orice operaţiune de aprovizionare sau de vânzare
implică atât fluxuri reale (fizice), cât şi fluxuri monetare, cu efecte asupra măririi sau micşorării
stocurilor, iar totalitatea relaţiilor dintre fluxuri şi stocuri determină înseşi mecanismele financiare.
Fluxurile financiare, privite din punctul de vedere al momentelor în care se desfăşoară pot fi:
-fluxuri financiare de contrapartidă;
-fluxuri financiare decalate;
-fluxuri financiare multiple;
-fluxuri financiare autonome.
Fluxurile financiare de contrapartidă reprezintă înlocuirea imediată a unui activ real, fizic,
cu monedă sau invers: înlocuirea monedei cu un activ fizic. Asemenea fluxuri se întâlnesc când
plata se efectuează imediat, cu numerar.
Fluxurile financiare decalate presupun întârzierea plăţii, respectiv plata se face ulterior
primirii efective a activului fizic.
Rezultă că fluxurilor fizice nu le corespund imediat fluxuri financiare. Se produce înlocuirea
unui activ fizic, concret, cu un activ financiar (o creanţă) ce urmează a fi ulterior lichidat prin
încasarea monedei de egală valoare. în atare situaţie, echilibrul stocului este distrus atât de furnizor,
unde în locul unui activ real apare un activ financiar (un drept, o creanţă), cât şi la beneficiar, unde
activului real (primit) îi corespunde un post de pasiv ca obligaţie de plată. Rezultă că dreptul
(creanţa), ca şi obligaţia se vor stinge la efectuarea plăţii.
Plăţile decalate reprezintă ceea ce denumim credit comercial, adică împrumuturile fără dobândă pe
care şi le acordă reciproc partenerii de afaceri.
Ele funcţionează într-o economie stabilă şi se realizează de regulă pe seama banilor,
scripturali, bani care îndeplinesc, din punct de vedere economic, toate funcţiile şi caracteristicile
banilor.
Stingerea obligaţiilor de plată se efectuează, de regulă, din iniţiativa beneficiarului
(cumpărătorului), adică a aceluia care datorează contravaloarea bunurilor sau serviciilor. Decontarea

8
(plata) se efectuează prin trecerea sumei de bani din contul plătitorului în contul furnizorului, prin
transfer bancar.
In situaţia când atât plătitorul, cât şi beneficiarul sumei (furnizorul) îşi au deschise conturi la
aceeaşi bancă, transferul de fonduri are loc în cadrul unei singure instituţii, ceea ce înseamnă un
transfer intrabancar.
Dacă partenerii nu au depozite la aceeaşi instituţie bancară, executarea dispoziţiei de a se
efectua plata implică două sedii bancare. Astfel, banca plătitorului va face (la cererea clientului său)
un transfer de fonduri către sediul bancar la care-şi are depozite (conturi deschise) beneficiarul
(furnizorul), pentru ca acest sediu să opereze creditarea primită în contul clientului său, acest tip de
transfer fiind transfer interbancar.
Cele mai utilizate instrumente de plată pentru transferurile de fonduri sunt ordinul de plată şi
cecul.
In situaţia utilizării ordinului de plată - care face parte din categoria ordinelor de transfer
credit din punctul de vedere al instrucţiunilor de transfer -, plătitorul dispune (instructează) ca banca
să transfere suma datorată către beneficiar.
Atunci când sunt plăţi de natură recurentă (care revin, care se repetă), se utilizează ordinul de
plată programat (standing order), plătitorul solicitând băncii sale să iniţieze transferuri de fonduri la
o anumită dată (decadal, chenzinal, lunar), de o anume valoare, în favoarea unui beneficiar (se
practică pentru plata chiriilor, a abonamentelor, a ratelor la credite, a ipotecilor şi a altora
asemenea).
Ordinele de transfer credit (giro payments) sunt cele mai des utilizate metode de plată în
multe ţări vest-europene.
Dacă se utilizează ca instrument al plăţilor fără numerar cecul, instrucţi­unea de transfer face
parte din categoria ordin de transfer debit, situaţie în care solicitarea decontării sumei de bani o face
furnizorul (beneficiarul sumei) care, de regulă, solicită băncii unde-şi are depozitele să facă
demersurile pentru încasarea sumei.
Stingerea obligaţiilor de plată poate fi făcută şi prin intermediul altor modalităţi şi
instrumente cum sunt:
-debitul direct, când plătitorul autorizează letric banca sa să îi debiteze contul în favoarea
unui beneficiar pe măsură ce acesta prezintă un ordin de transfer debit. Este utilizat pentru
plăţile recurente reflectate de facturile pentru utilităţi publice, cum sunt consumul de
electricitate, gaz, apă, telecomunicaţii;
-cardul de plată, cu variante în funcţie de momentul în care se efectuează tranzacţia,
respectiv:
-cu plată înainte, când se utilizează cardul prealimentat,
-cu plată acum (pe loc), situaţie în care se utilizează carduri de debit,
-cu plată ulterioară, pentru care se utilizează carduri de credit, carduri de comerciant (retailer
card) sau carduri de cheltuieli (charge card).
Fluxurile financiar multiple sunt utilizate pentru a compensa efectele decalajelor dintre
fluxurile fizice şi cele financiare, astfel că dreptul sau creanţa se poate schimba pe monedă, apelând
la un intermediar financiar.
Circuitul îşi urmează cursul firesc, şi anume: apare mai întâi un flux real, respectiv vânzarea
bunurilor care angajează relaţiile între vânzător şi cumpărător, acesta dând o confirmare, un act
vânzătorului că a primit marfa şi îi datorează o sumă de bani pe care se angajează să o plătească la o
dată precisă, la un loc stabilit. Un asemenea act este un efect de plată şi este, în acelaşi timp, şi un
titlu de credit (CEC-urile, cambiile, biletele de ordin).
Etapa a doua reflectă operaţiune de vânzare a acestor titluri de către deţinător unui terţ,
încasând astfel cantitatea de monedă ce i se cuvine din vânzarea produselor sau efectuarea
9
serviciilor. De obicei, terţul este o bancă comercială, iar operaţiunea de vindere către aceasta a
titlului de credit (a cambiei sau a biletului la ordin) poartă denumirea de scontare. Pentru
operaţiunea de cumpărare a titlului, băncii comerciale îi revine un agio (taxe de interes sau
comision).
Acest moment reprezintă primul flux financiar.
Banca comercială care a scontat un titlu de credit îl poate vinde altei bănci comerciale, care,
la rândul ei, îl poate resconta de la Banca Centrală.
Debitorul, respectiv cumpărătorul de mărfuri, achită suma ce o datora terţului
(intermediarului financiar), ceea ce reprezintă un alt flux financiar.
In afara fluxurilor financiare mai des întâlnite, explicitate mai sus, pot fi practicate şi fluxuri
financiare autonome;
Fluxurile financiar autonome apar din operaţiunile de primire şi acordare de împrumuturi
când au loc transferuri de monedă de la o persoană la alta, dând astfel naştere la active financiare
reflectate sub forma creanţelor (drepturilor) şi sub forma datoriilor.
Creanţele reprezintă drepturile unei persoane fizice sau juridice asupra altei persoane fizice
sau juridice.
Datoriile reprezintă obligaţiile de plată pe care o persoană fizică sau juridică le are faţă de
altă persoană fizică sau juridică.

1.4.3. Ciclurile financiare

Ciclurile financiare reprezintă un complex de operaţiuni şi proceduri ce apar între

momentul transformării banilor în bunuri şi servicii până în etapa în care se recuperează nu numai
moneda iniţial investită, ci şi un surplus monetar.
Un circuit complet al plasamentelor băneşti în sfera producţiei are următoarea formă

In succesiunea lor, ciclurile financiare se derulează astfel:

a) Ciclurile de investiţii - prin care se creează capital de producţie de la care întreprinderea,
ca urmare a utilizării lui, va obţine venituri în mai multe perioade succesive.
Intreprinderea nu este altceva decât o investiţie, deci este un plasament de capital care, pus în
mişcare pe principiile raţionalităţii economice, are scopul de a produce profit, de a remunera
capitalul.

10
 Investiţia, sub aspectul componenţei sale, formează active corporale fixe, îndeosebi de natura
mijloacelor fixe şi a terenurilor, precum şi active circulante care apar sub forma disponibilităţilor, a
stocurilor sau a obiectelor de inventar de mică valoare şi de scurtă durată.
Orice întreprinzător are în vedere recuperarea capitalului imobilizat, recuperare care se face pe
seama procesului de amortizare, ceea ce reprezintă concret recuperarea treptată a valorii investiţiei
prin includerea ei în cheltuielile de exploatare şi deci în costul produselor, lucrărilor sau serviciilor,
cost care se recuperează prin intermediul preţului de valorificare a acestora.
Amortizarea unei investiţii trebuie să fie mai rapidă ca durata de exploatare comercială a obiectului
realizat pe seama acelei investiţii.
b)Ciclul de exploatare este personalizat prin totalitatea operaţiunilor desfăşurate de
întreprindere în concordanţă cu scopul pentru care a fost creată. Privit în forma sa cea mai simplă,
ciclul de exploatare este determinat de procurarea materiilor prime şi a materialelor, transformarea
lor în semifabricate sau produse finite, vânzarea acestora şi încasarea preţului.
In fazele ciclului de exploatare, capitalul îmbracă forme diferite, circulând şi transformându-
se permanent. Fluxurilor reale le corespund fluxuri financiare şi un ansamblu de active financiare
(creanţe, datorii). Totodată pentru asigurarea continuităţii proceselor de producţie, parte din capitalul
investit se va regăsi sub forma stocurilor de materii prime, materiale, producţie neterminată şi
produse finite.
c)Ciclul operaţiunilor financiare este caracterizat de modalităţile privind acordarea sau
luarea de împrumuturi, achiziţiile de titluri de participare, operaţiuni ce dau naştere fluxurilor
financiare prin intrări sau ieşiri de bani.
Creanţa, din perspectiva împrumutătorului, este formată din suma dată cu împrumut, la care
se adaugă preţul împrumutului (dobânda). Aceleaşi elemente sunt luate în calcul în ceea ce-1
priveşte pe împrumutat din punctul de vedere al obligaţiei băneşti.
Din punctul de vedere al cuantumului, suma iniţială a intrărilor sau ieşirilor de bani nu este
egală, diferenţa constituind-o dobânda încasată de împrumutător sau cea plătită în postură de
împrumutat.
Se poate concluziona că ciclul financiar corespunde ansamblului operaţiunilor financiare ale
întreprinderii aferente operaţiunilor de reglementare, încasare, finanţare şi repartiţie a profitului.
Sintetizate, ciclurile financiare pot fi grupate conform schemei:

11
 1.5. Funcţia financiară a întreprinderii

In accepţiunea generală, funcţia este un concept fundamental din sfera matematicilor, prin
care se defineşte corespondenţa dintre elementele unei mulţimi(domeniul de definiţie al funcţiei) şi
elementele altei mulţimi (domeniul de valori al privesc funcţiei), astfel încât fiecărui element
din domeniul de definiţie să îi corespundă nu mciare şi un singur element din domeniul valorilor,
cată sau Funcţia financiară, în contextul amintit, reflectă legăturile cuantificabile dintre
eforturi (consumul de factori de producţie) şi efecte (rezultatele financiare finale), viziunile.
Este o componentă a conducerii generale, iar contabilitatea şi celelalte forme de evidenţă
economico-financiară sunt sursele cele mai fidele de furnizare a probleme informaţiilor necesare
conducerii, respectiv de evidenţiere a funcţiei financiare ca latură distinctă, însă integrată în
angrenajul complex al managementului firmei. Funcţia financiară se individualizează prin cel
puţin trei laturi caracteristice, respectiv:
rolul operaţional ce implică luarea deciziilor curente legate de colectarea capitalurilor,
încasarea creanţelor, plata obligaţiilor, gestiunea trezoreriei, relaţiile cu organele financiare,
contractarea, angajarea, utilizarea şi rambursarea împrumuturilor;
rolul funcţional, manifestat în cadrul relaţiilor ce se nasc din analiza multitudinii de date cu
caracter economic şi financiar şi asigurarea participării la tratarea şi difuzarea informaţiilor
trebuincioase gestiunii de ansamblu a întreprinderii;
rolul politic, care impune luarea în considerare a constrângerilor externe sociale, economice,
financiare şi politice, care influenţează existenţa, dezvoltarea si autonomia întreprinderii.
Din punctul de vedere al proceselor economice concrete ce au loc în cadrul ei, activitatea
întreprinderii poate fi sintetizată la patru funcţii reprezentative, respectiv:
a)funcţia de aprovizionare;
b)funcţia de producţie
c) funcţia de comercializare;
d) funcţia financiară.
Cele patru funcţii întotdeauna sunt privite în intercondiţionalitate, în interacţiunea lor, fiecare
în parte şi toate în ansamblul lor având legături cu mediul extern atât prin fluxuri fizice, cât şi prin
fluxuri financiare.
Cu mediul extern întreprinderea are relaţii în domeniul input-urilor, respectiv în
aprovizionarea tehnico-materială de la fUrnizori, aporturi monetare de la bănci, împrumuturi de la
instituţii financiare şi de credit, relaţii cu societăţile de asigurări etc.
Pe de altă parte, legăturile cu mediul extern, cu partenerii de afaceri şi aparatul statal,
respectiv output-urile, ce au atât forma fluxurilor reale (fizice), prin livrarea de produse finite,
semifabricate, efectuarea de lucrări sau prestarea de servicii, cât şi forma fluxurilor financiare, fie de
plăţi pentru achitarea obligaţiilor izvorâte din aprovizionări sau din corelaţiile cu bugetul public, fie
de încasări ale creanţelor apărute în urma livrărilor de produse, lucrări sau servicii, respectiv alte
încasări din corelaţiile cu bugetul public sau cu societăţile de asigurări şi de credit
Funcţia financiară a întreprinderii implică desfăşurarea a două categorii de activităţi:
cu efecte directe asupra capitalului, legate de emisiunea acţiunilor şi obligaţiilor,
contractarea de credite şi rambursarea lor, încasări, plăţi, urmărirea creanţelor şi
altele asemenea;
cu efecte indirecte asupra capitalului, activităţi ce se concretizează în lucrări de
contabilitate, analiză şi control, însă toate hotărâtoare în procesul de management.
Delimitarea acestor activităţi implică o organizare financiară ce desemnează existenţa a două
resorturi financiare, respectiv unul de trezorerie, prin care se asigură conducerea operativă în

12
domeniul menţinerii capacităţii de plată, al solvabilităţii şi lichidităţii, şi un altul de control şi
analiză. Existenţa acestor resorturi sau contopirea lor este decisă de fiecare întreprindere.
Un alt principiu de organizare financiară constă în delimitarea atribuţiilor de conducere şi
ordonanţare de cele de execuţie, şi de aici regula de bază că o singură persoană nu poate şi nu
trebuie să deţină controlul complet şi exclusiv asupra unei tranzacţii, astfel:
-conturile trebuie să fie verificate şi confirmate de alte persoane decât cele care gestionează
depozitele bancare sau efectuează plăţi prin bancă;
-salariile vor fi plătite de o altă persoană decât cea care a întocmit statele de plată;
-în gestiunea stocurilor, evidenţa lor va fi ţinută de persoane diferite faţă de cele care le
gestionează efectiv. Gestiunea efectivă a stocurilor de valori materiale se realizează prin
intermediul magazionerilor, iar evidenţa scriptică va fi ţinută în contabilitate de un contabil.
Ca activităţi financiare mai importante în cadrul întreprinderii se desprind următoarele:
-elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului de venituri şi cheltuieli, cu toate componentele
sale;
-analize privind formarea, alocarea şi utilizarea capitalurilor proprii şi împrumutate;
-asigurarea resurselor financiare necesare ciclurilor de exploatare şi investiţii şi evidenţierea
lor distinctă în costuri şi în conturile de gestiune;
-dimensionarea preţurilor de vânzare şi a tarifelor în funcţie de politica întreprinderii şi de
factorii conjuncturali ai pieţei;
-dimensionarea optimă şi urmărirea stocurilor pentru evitarea imobili-zărilor băneşti;
-asigurarea lichidităţii, a solvabilităţii, a echilibrului financiar, a rentabilităţii şi evitarea
riscului prin măsuri de consolidare şi dezvoltare a firmei;
urmărirea operaţiunilor de încasări şi plăţi, astfel ca trezoreria să fie pozitivă, răspunzând
cerinţelor de lichiditate şi capacitate operaţională de plată.
Din punctul de vedere al organizării şi funcţionării pe domenii, activitatea financiară este
concretizată în birouri, servicii sau compartimente specializate, dintre care: previziunea financiară,
decontări şi ordonanţări de plăţi şi încasări, salarizare, casierie, preţuri şi tarife, analize şi control
financiar intern. Constituirea şi funcţionarea acestor structuri, dimensionarea lor cu personalul util şi
stabilirea ariei de atribuţii şi competenţe constituie apanajul fiecărei întreprinderi, în funcţie de
mărimea sa şi conceptele manageriale.

CAPITOLUL 2
CAPITALUL ÎNTREPRINDERII

Obiective:
1. Cunoasterea modalitatilor de asigurare a finantarii interne și externe de catre intreprinderi.
2. Insusirea reglementarilor privitoare la cresterea capitalului propriu ca sursa de
finantare externa.
3. Cunoasterea modului in care functioneaza finantarea intreprinderilor pe seama
imprumuturilor pe termen mediu si lung.
1. Cunoasterea structurii bilantului contabil al intreprinderii si interpretarea financiara a
13
acestuia.
2. Insusirea notiunii de structura financiara a intreprinderii, a indicatorilor de exprimare a
acesteia si cunoasterea modului in care riscurile afecteaza strctura financiara.

Noţiunea de capital apare pentru prima dată în secolul al XII - lea şi a circulat la început sub
diverse sensuri; ca fond, stoc de mărfuri, masă de bani etc. În secolul al XIV - lea, termenul de
capital este întâlnit cu înţeles de bogăţie, averi băneşti, fonduri, etc.
Conţinutul modern de capital a fost introdus de economistul francez A.J. Turgot în secolul al
XVIII-lea. În accepţiunea economistului francez, noţiunea de capital însemna mai mult decât bani
sau bunuri, respectiv, o valoare care participă la producerea unor noi valori şi a profitului.
În sens economic prin capitaluri se exprimă mijloacele băneşti precum şi expresia bănească a
bunurilor de natură material care sunt utilizate de întreprindere pentru obținerea de bunuri, lucrări
sau servicii, care sunt destinate vânzării în scopul obținerii de profit.

2.1. Abordări comceptuale privind capitalurile întreprinderii

Ca să avem o întreprindere, mai întâi trebuie să avem capital bănesc (banii).

Intreprinderea dispune de active fizice şi financiare care formează capitalul economic, iar
mărimea capitalului economic este dată de activul brut al bilanţului. Cu alte cuvinte, mulţimea
elementelor de activ, însumate, formează capitalul economic al firmei, noţiune exprimată sintetic
prin egalitatea:

CE = ∑𝒏𝒊→𝟏 𝑨 𝒊 (F 5.1)

unde:
CE - capitalul economic;
∑𝑛𝑖→1 𝐴𝑖 - suma elementelor de activ.

Având în vedere că sursele de formare a activelor sunt reflectate de pasivul bilanţului,

egalitatea la care ne-am referit poate avea forma:

∑𝒏𝒊→𝟏 𝑨𝒊 = ∑𝒏𝒊→𝟏 𝑷𝒊 (F 5.2)

în care:
∑𝑛𝑖→1 𝐴𝑖 şi ∑𝑛𝑖→1 𝑃𝑖 - suma elementelor de activ şi de pasiv.

Fluxurile reale şi financiare ce au loc pe măsura activităţii întreprinderii modifică atât

volumul, cât şi compoziţia capitalului economic.
Din punct de vedere financiar, capitalul este reprezentat de cantitatea de monedă adusă de
acţionari sau asociaţi, la care se adaugă suma generată de activitatea proprie şi imobilizată în
deţinerea capitalului economic.
Capitalul financiar
Din punct de vedere patrimonial, capitalul financiar reprezintă fonduri proprii. El poate fi
14
schimbat la preţul pieţei dat de cursul (cotaţia) la bursă al acţiunilor, situaţie în care apare, astfel, şi
noţiunea de capitalizare bursieră (numărul de acțiiuni inmulțit cu cursul buriser), ce reprezintă
valoarea capitalului financiar corespunzătoare cursului la bursă. Altfel spus, capitalizarea bursieră
poate fi privită ca expresie a preţului stabilit la bursă înmulţit cu numărul de acţiuni.
Sub raport juridic, este uzitată noţiunea de capital social, ea fiind înţeleasă sub forma
contribuţiei în numerar sau în natură a asociaţilor sau acţionarilor la constituirea sau dezvoltarea
întreprinderii.
Definiţia cea mai utilizată a termenului de capital economic este aceea care arată că acesta
constă în totalitatea bunurilor economice ale agenţilor economici ce sunt folosite pentru producerea
altor bunuri.
În sensul financiar al noţiunii, capitalul este suma de monedă adusă de asociaţi şi/sau
acţionari plus cea generată de activitatea proprie şi imobilizată în deţinerea capitalului social.
Capitalurile întreprinderii pot fi:
1) capitaluri proprii (fonduri proprii);
2) capitaluri împrumutate (credite).
1. Capitalurile proprii se formează din contribuţii externe şi interne. Contribuţiile externe
cuprind aportul proprietarilor şi eventual unele aporturi ale statului, ale unor organisme specializate.
Contribuţiile interne sunt constituite din sumele ce se degajă ca urmare a capacităţi de autofinanţare
a agenţilor economici sau întreprinderii.
Contribuţiile externe intervin în principal în cazul creării capitalului social al agenţilor
economici nou înfiinţaţi. În cazul regiilor autonome crearea capitalului social este asigurată de către
stat. În cazul societăţilor comerciale capitalul social este format prin aportul în numerar sau în natură
a participanţilor la constituirea societăţii respective. Capitalul social al societăţilor cu răspundere
limitată este format din părţile sociale, iar în cayul societăților pe acțiuni prin acţiuni emise de
societate. Aceste acţiuni pot fi nominative sau la purtător.
Acţiunea este un titlu de participare care conferă posesorului ei calitatea de asociat. De
asemenea, se mai poate spune şi titlu de coproprietate. Acţionarul este în măsură să primească un
dividend după ce din profit s-au efectuat scăzămintele pentru plata impozitelor şi constituirea
rezervelor legale.
Contribuţiile interne se fac prin autofinanţare care este una dintre metodele principale de
asigurare cu resurse băneşti a agenţilor economici. Se apreciază că autofinanţarea reprezintă
capacitatea unui agent economic de a-şi forma din resursele proprii atât fondurile de dezvoltare, cât
şi cele privind stimularea personalului. Autofinanţarea are următoarele trăsături:
– contribuie la acoperirea cerinţelor legate de dezvoltarea întreprinderii;
– asigură formarea de resurse băneşti;
– contribuie la întărirea autonomiei şi iniţiativei agenţilor economici în desfăşurarea
procesului de producţie, în primul rând.
Principalii factori care influenţează autofinanţarea sunt:
– eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului circulant;
– realizarea încasărilor din desfăşurarea producţiei;
– modul de recuperare a amortizării;
– îndeplinirea programelor de reducere a costului de producţie;
– nivelul preţurilor.

1. Capitalurile împrumutate
a) Din punct de vedere al termenelor de acordare şi utilizare, se împart în:
 împrumuturi pe termen lung;
 împrumuturi pe termen mediu;
15
  împrumuturi pe termen scurt.
b) În funcţie de provenienţa sau de originea, natura celor care le acordă împrumuturile pe
termen lung, pot fi:
 împrumuturi obligatare ;
 împrumuturi de la organisme specializate sunt cele acordate de organisme de plasament în
valori mobiliare, constituite ca fonduri închise de investiţii şi care pot efectua plasamentul
resurselor lor financiare în una dintre următoarele forme:
a)în mod direct, prin participarea la constituirea de societăţi comerciale cu capital privat
sau prin majorarea capitalului social al acestor societăţi, pe bază de contract încheiat între
părţi;
b)în mod direct ori prin dobândire de acţiuni sau obligaţiuni convertibile în acţiuni la
bursa de valori
 împrumuturi de la stat;
 împrumuturi de la bănci.
Pe piaţa financiară cele mai cunoscute sunt împrumuturile obligatare care se obţin din
emisiunea de obligaţiuni. Fiecare obligaţiune este o fracţiune din datoria contractată de întreprindere
şi care se caracterizează printr-o serie de parametri cum ar fi:
– valoarea nominală;
– dobânda nominală;
– preţul de emisiune;
– preţul de rambursare.
La fel ca şi acţiunile, obligaţiunile sunt titluri care pot fi cotate la bursă.
Dintre împrumuturile pe termen mediu se menţionează:
leasingul;
creditul pe termen mediu propriu zis
creditul ipotecar.
factoringul.
Leasingul este o formă specială de închiriere a bunurilor de către proprietarii acestora unor
firme ce nu au capacitatea financiară de a le cumpăra.
Creditul ipotecar se acordă pe baza unei ipoteci acoperite într-un drept real, îndeosebi valori
imobiliare. În situaţia nerambursării la termen, imobilele ipotecate se scot la vânzare prin
licitaţie, iar din sumele obţinute, banca îşi recuperează capitalul, dobânda cuvenită şi
cheltuielile prilejuite de judecată şi de vânzare.
Împrumuturile pe termen scurt (de până la un an) sunt acordate de bănci pentru acoperirea, în
primul rând, a nevoilor ciclului de exploatare al întreprinderii.
Împrumuturile pe termen scurt iau forma:
fie a creditului de furnizor,
fie a creditului bancar pe termen scurt.
Creditul - furnizor ia nastere în momentul în care o întreprindere primeste valorile materiale
de la furnizor fara ca acesta sa pretinda plata imediat.
Creditele bancare pe termen scurt sunt împrumuturi bazate pe creanțe comerciale sau credite
de trezorerie acordate pentru nevoi vremelnice.

2.2. Modalități de formare a fondurilor întreprinderii

16
 5.2.1. Aportul în bani și în natură

Este metoda predominantă, constând din contribuţia acţionarilor în bani lichizi şi în bunuri
atât la înfiinţarea întreprinderii, cât şi pe parcursul existenţei acesteia.
Rezultă că aportul asociaţilor şi acţionarilor contribuie atât la formarea capitalului iniţial, cât
şi la majorarea capitalului în cazul unei noi emisiuni de acţiuni,
Aporturile în bani şi în bunuri se constituie ca fonduri proprii ale firmei.

5.2.2. Autofinanțarea

Autofinanţarea este o altă metodă de formare a fondurilor, constând în reţinerea unei părţi
din rezultatul financiar final (profitul). Fondurile mobilizate prin autofinanţare se constituie ca
fonduri proprii. Din punctul de vedere al caracteristicilor sale, autofinanţarea poate fi imediată şi
amânată, de menţinere şi netă (de expansiune). Desigur, nu poate fi avută în vedere formarea de
fonduri prin autofinanţare decât în condiţiile în care întreprinderea obţine asemenea venituri din
activitatea sa, încât acestea să acopere toate cheltuielile şi, totodată, se degaje şi un profit din care o
parte să fie folosită pentru sporirea activelor de exploatare şi a activelor imobilizate.
Autofinanţarea de menţinere şi autofinanţarea de dezvoltare (de expansiune) luate împreună
formează autofinanţarea totală.
Determinarea autofinanţării are la bază următoarea relaţie:

Autofinanţare = CAFcalculată – Dividende – Participarea salariaţilor şi managerilor la profit

unde: CAF = capacitatea de autofinanţare.

Mărimea autofinanţării este influenţată de politica de investiţii, de politica de finanţare şi de

politica de dividend.
Posibilităţile maxime de autofinanţare a întreprinderii sunt date de indicatorul Cash-Flow,
care poate fi luat în considerare sub două forme, şi anume:
Cash-Flow brut format din profitul net la care se adaugă amortismentul şi fondul de
rezervă, altfel spus din autofinanţarea de menţinere(amortisment),la care se adaugă
partea de profit destinată dividendelor şi rezervele. In relaţie de sumă, se poate
exprima sub forma următoarei egalităţi:
𝑪𝑭𝒃 = 𝑷𝒏 + 𝑨 + 𝑭𝒓 (F 5.6)

în care:
CFb = Cash-Flow brut;
Pn = profit net;
A = amortismente;
Fr = fond de rezervă.

17
 Cash-Flow net constituit din profitul net (distribuibil) şi fondul de rezervă, exprimat
prin relaţia:

𝑪𝑭𝒏 = 𝑷𝒏 + 𝑭𝒓 (F 5.7)

Autofinanţarea este cea mai sigură şi, în acelaşi timp, cea mai ieftină sursă de formare şi
sporire a fondurilor proprii ale întreprinderii, însă nu este suficientă, ceea ce face să fie avute în
vedere şi celelalte modalităţi de asigurare a necesarului de fonduri.

2.2.3. Creditarea

Reprezintă modalitatea de completare a necesarului de resurse financiare în situaţia în care

fondurile proprii ale întreprinderii nu satisfac trebuinţele acesteia pe termen scurt, mediu sau lung.
Fondurile împrumutate, fie că provin din sistemul bancar, de la instituţii financiare sau din
emisiunea de obligaţiuni, au două trăsături esenţiale, şi anume:
a) Pentru utilizarea lor, împrumutatul plăteşte un preţ (dobânda) a cărui mărime este
variabilă în funcţie de factorii conjuncturali ce acţionează pe piaţa do capitaluri.
b) Au caracter rambursabil, întreprinderea trebuind să restituie, la anumite termene de
comun acord stabilite, împrumutătorului sumele împrumutate fie în totalitatea lor, fie
în rate.
Faptul că în economia de piaţă creditul ca atare şi creditarea ca metodă de finanţare fac parte
din relaţiile financiare curente ale întreprinderii nu trebuie înţeles că aceasta din urmă angajează
împrumuturi oricât de mari sau fără ca acestea să reprezinte o oportunitate. Depăşirea unui anume
volum de aporturi bancare poate conduce la efecte negative asupra rentabilităţii ca urmare a costului
cu dobânzile, pe de-o parte, şi asupra autonomiei întreprinderii, pe de altă parte.

2.2.4. Leasing-ul

Este un sistem special de finanţare a investiţiilor. Este o formă de locaţie vânzare,

beneficiarul subscriitor la operaţia de leasing nu devine proprietarul bunurilor, ci le foloseşte ca
închiriate, pentru care plăteşte anuităţile stabilite în contract. La expirarea contractului, utilizatorul
poate intra în proprietatea deplină a bunurilor, plătind integral valoarea rămasă neachitată a acelor
bunuri.
Leasing-ul a apărut şi cucereşte tot mai multă piaţă ca urmare a sporirii nevoii de
echipamente, instalaţii, aparate, mijloace de transport navale, aero sau terestre, a modificării rapide a
structurii acestora, a uzurii morale ca urmare a rapidului progres tehnico-ştiinţific, în timp ce
resursele financiare ale întreprinderilor nu dau posibilitatea achiziţionării prin plătirea preţului
integral al acestora.
După modul de stabilire a ratei de leasing, acesta poate fi:
leasing financiar;
leasing operațional.
In cazul leasingului financiar, în perioada de bază, prima închiriere este -de regulă - pentru o
perioadă mai mică decât cea de folosinţă a bunului, asigurându-se recuperarea numai parţială a
preţului acestuia. Prin reînchirieri repetate urmează a se realiza încasarea întregului preţ al
18
produsului, precum şi dobânzile şi profitul aferent.
După obiectul contractului, se poate practica:
leasingul brut, ceea ce înseamnă că o dată cu închirierea se vând şi serviciile de punere
în funcţiune, aducere la parametrii funcţionali, întreţineri şi reparaţii pe toată durata
convenită de părţi;
leasingul net care presupune închirierea numai a produsului, nu şi a celorlalte servicii,
ca în cazul leasingului brut.
In categoria leasingului intră şi operaţiunea de lease-back, care constă în vânzarea
întreprinderii unei societăţi de leasing, de la care apoi o închiriază printr-un contract de leasing.
Motivaţia unei asemenea operaţiuni constă în transformarea fondurilor imobilizate în fonduri
disponibile. în măsura în care societatea de leasing reintră în posesia fondurilor investite,
proprietarul iniţial poate răscumpăra fosta sa întreprindere la un preţ dinainte stabilit, de obicei
scăzut.

2.2.5. Finanțarea bugetară

Reprezintă alocarea de mijloace băneşti din bugetul de stat sau din bugetul consiliilor locale,
pentru formarea fondurilor (capitalurilor) proprii ale întreprinderilor proprietate privată a statului sau
a autorităţilor publice locale, uneori asemenea mijloace punându-se şi la dispoziţia firmelor cu
capital privat pentru menţinerea în activitate a acestora, în funcţie de interesele naţionale sau locale.
Finanţarea bugetară prin alocaţii, subvenţii, prime sau finanţări cu scop special este expresia
intervenţiei statului în economie pentru menţinerea şi stimularea producţiei, asigurarea stabilităţii
preţurilor şi creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale. În mecanismele economiei de piaţă,
limitarea existenţei întreprinderilor cu capital public reduce şi rolul finanţării bugetare pentru
crearea sau menţinerea acestora, însă nu limitează finanţarea prin intermediul subvenţiilor pe
produse şi activităţi pentru stimularea producţiei şi a exportului, indiferent de apartenenţa, din punct
de vedere juridic, a capitalului.
Alegerea uneia sau a altei metode de finanțare a capitalului întreprinderii constituie o
componentă a politicii financiare adoptată de întreprindere în finanțarea activităților.

2.3. Forme de materializare a capitalului intreprinderii

Capitalul total al întreprinderii, urmărit pe surse de provenienţă, este reflectat în pasivul

bilanţului. Odată procurat, capitalul este utilizat prin plasamente pe termen lung şi scurt în aşa
numitele active.
Plasamentele de capital pe termen lung se materializează în active imobilizate, iar
plasamentele pe termen scurt în active circulante. Elementele structurale ale activelor imobilizate,
având o durată îndelungată de imobilizare a capitalului, îşi recuperează valoarea de intrare în mod
diferit, după cum este vorba de active imobilizate amortizabile sau active imobilizate
neamortizabile.
Activele imobilizate amortizabile - corporale şi necorporale - cuprind: construcţiile,
amenajarea de terenuri, alte active imobilizate, precum şi cheltuielile de constituire, de cercetare şi
dezvoltare, fondul comercial etc.

19
 Activele imobilizate neamortizabile se referă la titluri de participare şi creanţe legate de
participaţii. O întreprindere poate avea interese/participații în desfăşurarea activităţii altor
întreprinderi. În acest context, calea principală de participare la luarea deciziilor în întreprinderile
vizate o reprezintă cumpărarea de titluri de proprietate (acțiuni) şi participarea la formarea
capitalului lor social. Recuperarea capitalului imobilizat se face, în acest caz, prin vânzarea titlurilor
pe piaţa financiară şi nicidecum prin amortizare.
Activele circulante cuprind plasamentele de capital făcute pe durate de timp, de regulă mai
mici de un an. Ele sunt uşor transformabile în disponibilităţi băneşti care se pot folosi fie pentru
onorarea obligaţiilor scadente, fie pentru efectuarea de noi plasamente în stocuri materiale sau chiar
în active imobilizate.
Activele circulante se deosebesc între ele atât după natura şi permanenţa lor în circuit cât şi
după rapiditatea transformării lor în lichidităţi. În funcţie de aceste caracteristici, activele circulante
se pot structura în:
- valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera cărora intră stocurile
de materiale pentru producţie; stocurile de producţie în curs de fabricaţie; şi stocurile de produse
finite. Aceste tipuri de stocuri reprezintă partea relativ constantă, stabilă, a activelor circulante;
- valori realizabile, caracterizate prin transformarea lor în lichidităţi în termen scurt. Se includ aici,
creanţele rezultate din creditul comercial şi portofoliul de titluri de valoare achiziţionate pentru
speculaţii la bursă;
- disponibilităţi băneşti (lichidităţi), reflectate în: soldurile conturilor deschise la bancă; sumele
existente în casierie; precum şi în alte valori.

2.4. Surse de formare a fondurilor întreprinderii

În mod tradițional, sursele de finanțare a întreprinderii și implicit ale unei investiții sunt
formate din capitaluri proprii și capitaluri împruumutate. Acestea diferă între ele prin modul de
constituire, prin costurile pe care le generează, precum și prin gradul lor de exigibilitate (scadența)
în timp.
Sursele de finanţare pe termen mediu şi lung se pot clasifica astfel:
surse proprii:
- interne (autofinanţarea);
- externe (aporturi noi de capital şi subvenţii).
surse împrumutate:
- credite bancare;
- împrumuturi din obligaţiuni.

2.4.1. Surse proprii

a) Autofinanţarea reprezintă surplusul monetar degajat în timpul unui exerciţiu financiar şi

pus la dispoziţia întreprinderii pentru finanţarea creşterii sale. Autofinanţarea poate fi de două tipuri:
de menţinere şi de creştere.
Autofinanţarea de menţinere este constituită în principal din amortizări şi provizioane
(elemente de ajustare a valorii activelor), iar cea de creştere din profitul net nerepartizat încă.
Autofinanţarea are un rol central în strategia întreprinderii. Ea permite constituirea de rezerve
în vederea înlocuirii imobilizărilor existente, cât şi finanţarea noilor investiţii. De altfel, băncile nu
acordă credite pentru finanţarea unui echipament decât dacă întreprinderea finanţează cu fonduri
proprii o parte din valoarea proiectului (în general minim 25%).
20
 Determinarea autofinanţării are la bază următoarea relaţie:

Autofinanţare = CAFcalculată – Dividende – Participarea salariaţilor şi managerilor la profit

unde: CAF = capacitatea de autofinanţare.

Mărimea autofinanţării este influenţată de politica de investiţii, de politica de finanţare şi de

politica de dividend.

b) Sursele proprii externe sunt constituite fie din majorările de capital subscris de acţionari
vechi sau noi, fie din subvenţii şi prime.
În evoluţia întreprinderii apar nevoi suplimentare de capital determinate de expansiunea sau
insuficienţa capitalurilor proprii. Majorarea de capital se poate face în principal prin următoarele
căi:
aporturile noi în numerar şi în natură;
încorporarea de rezerve;
convertirea creanţelor;
fuziunea şi absorbţia.
Majorarea de capital prin aporturi noi în numerar este hotărâtă de Adunarea Generală a
Acționarilor (AGA) și poate fi realizată prin două soluţii de tehnică financiară:
prin aportul suplimentar efectuat numai de către acţionarii vechi, caz în care
se procedează la majorarea valorii nominale a acţiunilor deja existente;
prin emiterea de noi acţiuni la care să poată subscrie atât vechii acţionari, cât
şi noii acţionari.
Majorarea capitalului social prin aporturi noi în numerar produce „efecte de diluare” cum ar fi:
scăderea valorii de piaţă a acţiunilor societăţii;
scăderea profitului net pe acţiune (EPS);
scăderea puterii de vot pe care o conferă fiecare acţiune deţinută.
Pentru a atenua aceste efecte, în cazul noilor aporturi, acţionarii vechi au cea ce se numeşte
drept preferenţial de subscriere sau de preempţiune (pre-emption right). Acesta dă acţionarilor
existenţi prima opţiune de cumpărare a acţiunilor comune nou-emise, proporţional cu numărul de
acţiuni vechi deţinute. Acţionarii vechi au acest drept numai dacă este specificat în statutul societăţii
şi-l pot exercita într-un interval de timp determinat, stabilit de conducerea întreprinderii.
În această perioadă, ei pot cumpăra acţiuni noi plătind doar preţul de emisiune, folosind
drepturile de subscriere. Dacă nu doresc să subscrie la majorarea capitalului, îşi pot vinde drepturile
la bursă, obţinând în schimbul lor o sumă egală cu pierderea de valoare a acţiunilor.
Acţionarii noi nu pot subscrie la majorarea de capital decât dacă în perioada menţionată au
existat acţionari vechi care au renunţat la drepturile lor de subscriere. Ei vor plăti pentru fiecare
acţiune nouă preţul de emisiune plus un anumit număr de drepturi achiziţionate de la acţionarii
vechi, care este egal cu raportul dintre numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni noi.
Dreptul de subscriere îmbracă forma unui cupon, care se ataşează fiecărei acţiuni vechi. El este
negociabil la bursă, dacă şi titlurile respective sunt cotate.
Teoretic, el este egal cu diferenţa dintre valoarea de piaţă a acţiunilor vechi şi valoarea de piaţă
a acţiunilor întreprinderii, după majorarea capitalului (ds = VP – VP’).Practic însă, fiind cotat la
bursă ca orice activ financiar, preţul lui poate varia.
Pentru a determina VP’, vom folosi formula

21
 N x VP  n x PE
VP' 
Nn

N x VP  n x PE N x VP  nx VP  N x VP  nx PE
ds  VP  VP'  VP   ,
Nn Nn

ceea ce înseamnă:
ds 
n
VP  PE 
Nn
unde:

 n = număr de acţiuni noi;

 C (VP) = preţul acţiunilor vechi;
 N = număr de acţiuni vechi;
 PE = preţul de emisiune al acţiunilor noi.
 În cazul acţiunilor, preţul de emisie al acestora este recomandat să se încadreze între valoarea
nominală şi cursul la bursă al acestora. Diferenţa dintre preţul de emisie şi valoarea nominală
a acesteia se mai numeşte şi prima de emisiune.
Dacă în exerciţiul anterior societatea comercială şi-a creat rezerve corespunzătoare, atunci pentru
majorarea capitalului se pot încorpora aceste rezerve. Rezervele se constituie conform prevederilor
legale in cota de 5% din profitul brut pana la nivel care egalează 20% din capitalul social. Ca
urmare a majorării capitalului prin încorporarea rezervelor,

 fie se măreşte valoarea nominală a vechilor acţiuni,

 fie se emite un număr nou de acţiuni de valoare egală.
Valoarea noii acţiuni va fi dată de raportul dintre suma capitalului nou creat şi numărul total
de acţiuni, respectiv numîărul de acțiuni noi atribuite se determină ca raport intre capitalul
suplimentar si valoarea nominală.
Incorporarea de rezerve nu reprezintă decât o operaţiune scriptică, o schimbare a
structurii financiare, şi nu un aport efectiv de numerar, ea reducând un post de pasiv (rezervele) şi
majorând - concomitent şi cu aceeaşi sumă - tot un post de pasiv (capital social vărsat). În acest caz
pentru a evita pierderea ce o pot suferi vechii acţionari, se calculează aşa zisele drepturi de
atribuire. Pentru a nu-i dezavantaja pe vechii acţionari se calculează aşa zisele drepturi de atribuire
DA a căror formulă de calcul este asemănătoare cu DS doar că prețul de emisiune este egal cu zero
deoarece acțiunile se atribuie in mod gratuit vechilor acționari.
Convertirea creanţelor se întâlneşte atunci când un creditor consimte ca în schimbul creanţei
ce o are de încasat de la o societate comercială să-i fie preschimbată creanţa în acţiuni devenind
astfel coproprietar al societăţii în cauză.
În cazul fuziunii valoarea nominală a acţiunilor ce se remit acţionarilor societăţii absorbante
poate fi mai mică decât valoarea reală a contribuţiilor, diferenţa constituind aşa-zisa primă de
fuziune. Fuziunea este procedeul de concentrare prin care două sau mai multe întreprinderi -iniţial
separate - dispar din punctul de vedere juridic pentru a se uni într-o singură şi nouă întreprindere.
Acest procedeu nu conduce în mod real la o majorare de capital, ci la o concentrare a capitalurilor
provenite de la întreprinderile ce au fuzionat. Absorbția se caracterizează prin trecerea uneia sau a
mai multor întreprinderi sub controlul altei întreprinderi. Nici această metodă nu conduce la o

22
majorare efectivă de capital, ci la o concentrare a acestuia în cadrul celei care a „absorbit"
întreprinderea sau întreprinderile ce-şi pierd poziţia de persoane juridice.
Subvențiile si primele se acordă întreprinderilor de la bugetul de stat sau de la bugetele
locale, în funcţie de anumite priorităţi economice şi sociale, cum ar fi: crearea de noi întreprinderi,
crearea de locuri de muncă, inovaţii, economie de energie şi materii prime, etc.
În cazul majorărilor de capital, nu sunt considerate surse de finanţare decât aporturile în
numerar sau în natură. Se exclud deci majorările de capital social prin încorporarea de rezerve sau
prin conversia de obligaţiuni în acţiuni.

2.4.2. Surse împrumutate

Capitalurile împrumutate se formeaza când întreprinderea îsi epuizeaza resursele proprii si

recurg la îndatorare. Îndatorarea întreprinderilor se poate realiza pe termen mediu si lung, precum si
pe termen scurt. Dacă sunt angajate pe termen mediu sau lung, împreună cu fondurile proprii
formează capitalul permanent al acesteia.
Finanțarea prin îndatorarea pe termen mediu si lung se face prin:
- creditul bancar pe termen mediu si lung;
- creditul obligatar.
a) Creditele bancare pe termen mediu şi lung constituie o sursă importantă de finanţare a
întreprinderilor. Ele au o scadenţă mai mare de un an. De obicei, se urmăreşte ca această scadenţă să
coincidă cu durata de viaţă economică a investiţiei ce va fi finanţată. Astfel, rambursarea
împrumutului şi plata dobânzilor se vor face din fluxurile de numerar (veniturile) generate de activul
finanţat.
La angajarea unui astfel de împrumut, firma va trebui să ia în calcul dobânda, garanţiile cerute
de creditor, modul şi termenele de rambursare. Rata dobânzii poate fi fixă sau variabilă (ajustată
lunar, trimestrial sau semestrial).
Rambursarea creditului şi plata dobânzilor se pot realiza în trei variante:
- rambursare prin rate constante;
- rambursare prin tranşe (amortizări) constante;
- rambursare integrală la sfârşitul perioadei de creditare.
Amortizarea împrumutului se calculează împărţind valoarea acestuia la numărul de perioade
de rambursare. De exemplu, dacă rambursarea se face în rate anuale, se împarte valoarea creditului
la numărul de ani, iar dacă se rambursează în rate lunare, se împarte la numărul de luni (numărul de
ani x 12 luni).
Rata împrumutului este egală cu amortizarea (tranşa) plus dobânda aferentă.
În cazul în care rambursarea se face în rate anuale (anuităţi) constante şi amortizări variabile,
formula de calcul a anuităţii (A) este:
C x rd
A ,
1
1-
(1  r d ) n

unde: C = valoarea împrumutului;

rd = rata dobânzii anuale exprimată procentual;
n =numărul de ani în care se face rambursarea.

23
 b) Împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni reprezintă contracte pe termen mediu sau
lung, prin care beneficiarul împrumutului se obligă să plătească deţinătorului obligaţiunii tranşele şi
dobânzile la anumite date. Obligaţiunile se deosebesc de împrumuturile pe termen mediu şi lung
prin aceea că presupun o ofertă publică şi vânzarea către investitori diferiţi. Obligaţiunea este un
titlu de credit, o hârtie de valoare emisă de bănci, întreprinderi sau stat, care conferă deţinătorului
calitatea de creditor faţă de emitent şi de la care are dreptul să primească, pentru suma împrumutată,
un venit fix sub formă de dobândă.
Obligaţiunea se personalizează prin următoarele trăsături:
poate fi nominală (în care se specifică numele beneficiarului)sau la purtător (care
conferă drepturi persoanei ce o deţine);
nu conferă deţinătorului nici un drept de decizie în întreprinderea ce a făcut emisiunea şi
nici dreptul de a beneficia de creşterea bogăţiei acesteia;
nu are o valoare proprie, reprezentând o formă a capitalului fictiv;
se cumpără, se vinde şi se gajează;
este emisă la un anumit preţ, care diferă de la un împrumut la un alt împrumut;
fiecărei obligaţiuni i se cuvine un venit anual fix, indiferent dacă emitentul a obţinut
profit sau a înregistrat pierdere.
Deosebirile dintre obligaţiuni şi acţiuni constau în modalitatea de remunerare (dividende
pentru acţiuni şi dobânzi pentru obligaţiuni) şi în faptul că obligaţiunile nu conferă deţinătorului
putere de decizie în societatea emitentă.
Împrumutul obligatar este caracterizat de următoarele elemente: mărimea acestuia, preţul de
emisiune, dobânda, durata şi modalitatea de rambursare.
Mărimea împrumutului obligatar se stabileşte atât în funcţie de nivelul investiţiilor ce trebuie
finanţate, cât şi de oferta de capital de pe piaţa financiară.
Preţul (valoarea) de emisiune poate fi egal, mai mic sau mai mare decât valoarea nominală. De
asemenea, rambursarea se poate face la o valoare egală sau mai mare decât valoarea nominală.
Dobânda se calculează la valoarea nominală şi se plăteşte periodic, la o dată prestabilită, prin
detaşarea unui cupon din corpul obligaţiunii.
Modalităţile de rambursare sunt identice cu cele ale împrumuturilor bancare pe termen lung.

CAPITOLUL 3
COSTUL CAPITALURILOR ȘI STRUCTURA FINANCIARĂ

Obiective:

Cunoașterea modalităților de determinare a costului capitalului

Conceptul de cost al capitalului

24
 3.1. Costul și structura capitalurilor întreprinderii

Costul capitalului este determinat de nivelul de rentabilitate pe care trebuie să-l asigure
investiţiile efectuate de întreprindere pentru a putea face faţă exigenţelor formulate de către toţi cei
care au pus capitalul la dispoziţie.
Costul unei finanţări sau al capitalului este dat de rata de actualizare, rată care aplicată
asupra venitului viitor îl actualizează şi îl face egal cu preţul obţinut prin vânzarea valorilor
mobiliare reprezentative (acţiuni şi obligaţiuni) sau prin plasarea cu altă destinaţie a împrumutului.
Practic, costul capitalului este dat de rata de capitalizare cerută de investitorii de capital fie
că sunt acţionari, fie că sunt creanţieri.
Altfel spus, costul capitalului este exprimat prin efortul financiar pe care trebuie să-l facă
întreprinderea pentru achiziţionarea capitalului necesar realizării obiectivului de activitate
Capitalul procurat de întreprindere are diverse surse şi deci comportă diverse niveluri de
costuri. Astfel, se deosebeşte costul capitalului propriu de costul capitalului împrumutat şi de costul
mediu ponderat al capitalului.
a) Costul capitalului propriu este egal cu rata de randament pretinsă de acţionar. Această
rată de capitalizare corespunde ratei de randament minimă, care impulsionează furnizorul
de capital să cumpere acţiuni iar pe acţionar să renunţe la vânzare. Rata de randament este
influenţată de mărimea dividendului sperat, care la rândul lui depinde atât de mărimea
profitului anual cât şi de hotărârea adunării generale a acţionarilor cu privire la
repartizarea profitului netRata de randament depinde de mărimea dividendului sperat.

n
Di (F 6.17)
PA  
i 1 1  k 
i

în care:
PA = preţul acţiunii;
i = ani
D = dividendul ;
k = costul capitalului propriu (rata de actualizare).

Expresia de mai sus fiind o serie finită, se mai poate scrie:

Div (F 6.18)
PA 
Dob
Costul capitalului propriu ţine cont de randamentul acţiunilor şi creşterea previzibilă a dividendelor.
Aceasta înseamnă că valoarea actuală a acţiunilor este egală cu valoarea fluxurilor de lichiditate
(ieşiri) pe care deţinătorii de acţiuni o vor primi în viitor (valoarea actualizată a remuneraţiei) plus
valoarea finală a acţiunilor când acestea se vând.
Pentru evaluarea cât mai corectă a acţiunilor influenţate de caracterul probabilistic al veniturilor
viitoare, s-au construit diferite modele. Modelul economiştilor Gordon şi Shapiro s-a bucurat de o
utilizare largă. Acest model de evaluare a acţiunilor se bazează pe actualizarea dividendelor, fără a
se ţine seama de risc într-o manieră explicită. Constituie, de fapt, o variantă simplificată a
modelului valorii actualizate, potrivit căruia valoarea unei acţiuni este egală cu valoarea actualizată
a fluxurilor de lichidităţi viitoare pe care le generează în dividende şi preţul (cursul) de vânzare.

25
 Dacă se ia în considerare rata de creştere a dividendelor, cel mai cunoscut model este
modelul Gordon – Shapiro:

D1 (F 6.19)
k g
P0
unde:
D1 – dividend în anul curent,
P0 – preţul acţiunii în anul de bază;
g – rata prevăzută de creştere a dividendelor.
Costul capitalului propriu poate să fie privit şi prin prisma costului explicit şi a costului
implicit.
Costul explicit presupune un flux monetar de ieşire care, de fapt, îl ocazionează toate
aporturile de capital din afara întreprinderii (acţiunile cu dividende iar împrumuturile cu dobândă).
Costul implicit sau costul de oportunitate nu comportă fluxuri monetare de ieşire (plăţi) ci
presupune formarea unor resurse de finanţare care se folosesc imediat (profitul, rezervele, diferite
fonduri).
Astfel de capitaluri proprii apar ca fiind ,,gratuite’’ însă, practic, ele au un cost întrucât
aparţin acţionarilor şi dacă ar fi date acestora s-ar putea plasa cu remuneraţie.
Ca regulă generală, teoria financiară modernă acceptă remunerarea capitalurilor proprii la o
rată a pieţii egală cu rata dobânzii fără risc, plus o primă de risc.
Rata dobânzii fără risc este dată de dobânda minimă pe care ar putea-o primii acţionarii dacă
şi-ar investi capitalurile în plasamente fără nici un risc (de exemplu în titluri de stat). Prima de risc
asigură o majorare a rentabilităţii cerută de acţionari, prin care să se compenseze riscul asumat de
aceştia când s-au hotărât să investească lichidităţile în acţiuni.
b) Costul împrumutului este dat de diferenţa dintre sumele primite cu titlu de împrumut, pe
de o parte, şi vărsămintele făcute pentru rambursările periodice, plata remuneraţiei şi a
altor cheltuieli financiare aferente capitalului împrumutat, pe de altă parte.
Costul real al împrumutului se calculează în funcţie de operaţiunile pe care le presupune
şi menţionate prin cheltuielile contractuale. Astfel, pentru un credit clasic, fără
comisioane diverse, fără primă de emisiune sau rambursare, costul împrumutului este dat
de dobânda nominală.
Nivelul costului creditului bancar, respectiv dobânda absolută depinde de trei elemente:
mărimea creditului, rata dobânzii şi perioada de creditare. În funcţie de aceste valori
costul creditului bancar este dat de relaţia:

unde: D = dobânda exprimată în sumă absolută

Cr = mărimea creditului
r = rata dobânzii exprimată în procente
t = perioada de creditare
Pentru creditele pe termen mediu şi lung cu perioada mai mare de un an se calculează şi
dobânda compusă ceea ce înseamnă că, la sfârşitul fiecărei perioade de plasament
dobânzile se adaugă la capital, în continuare, generând şi ele costuri. Costul creditului se
calculează astfel:

26
 în care: Cr = mărimea creditului iniţial;
Srf = suma finală, respectiv creditul iniţial plus dobânda aferentă la sfârşitul perioadei de
plasament;
r = rata dobânzii;
n = numărul de ani (perioade) pentru care se calculează dobânda compusă.
Costul îndatorării este în funcţie de cuantumul datoriilor contractate (D) şi de anuităţile
de rambursare (A).

A1 A2 An (F 6.20)
D  
1  r  1  r 2
1  r n
unde:
r = rata internă de randament (costul datoriei)

a) Costul mediu ponderat. La nivelul întreprinderii se gestionează permanent atât capitaluri

proprii cât şi capitaluri împrumutate. Aceasta înseamnă că fiecare întreprindere are o
anumită structură a capitalului care reprezintă o combinaţie între capitalul social, rezerve,
fonduri, creditul obligatar şi creditul bancar pe termen lung şi mediu
Costul mediu ponderat al capitalului este dat de suma costurilor diferitelor surse de
finanţare ponderată cu cota parte aferentă fiecăreia în finanţarea totală. Folosind
coeficienţii de ponderare şi costul fiecărei surse de capital, calculul costului mediu
ponderat al capitalului se face după relaţia:

Cp Cd (F 6.21)
KCT (CMP)  Kc p  Kcd
Cp  Cd Cp  Cd

unde: Kcp = costul capitalurilor proprii;

Cp = capitalurile proprii;
Cd = capitalurile împrumutate;
Kcd = costul capitalurilor împrumutate.
Ca mărime de ponderare a fiecărui tip de capital se foloseşte
fie sistemul contabil,
fie sistemul de ponderare bazat pe valoarea bursieră.
Sistemul de ponderare contabil are în vedere structura capitalului din pasivul bilanţului şi
este preferat, întrucât valorile contabile luate în calcul au un caracter mai stabil. În plus, acordarea
împrumutului se face în funcţie de rata de îndatorare, calculată potrivit structurii bilanţului.
Sistemul de ponderare axat pe valoarea bursieră presupune folosirea cursului bursier al
acţiunilor sau obligaţiunilor în stabilirea ponderii capitalurilor în totalul surselor de finanţare.
Folosirea valorii de piaţă în stabilirea ponderii diferitelor tipuri de capital în total, se
motivează prin faptul că la nivelul întreprinderii, costul capitalului propriu se stabileşte în funcţie de
exigenţele pieţei care se exprimă prin preţul de piaţă sau cursul bursier.
Importanţa calculării costului mediu ponderat al capitalului întreprinderii constă în faptul că
atunci când se estimează costul capitalului pentru un anumit proiect de finanţare, întreprinderea
trebuie să abordeze problema în complexitatea sa.

27
 Astfel, componentele capitalului nu se vor aprecia ca o entitate separată întrucât procesul de
finanţare a unei investiţii presupune mai degrabă, folosirea capitalurilor provenite din mai multe
surse decât a celor care au o provenienţă mică.
3.2. Structura financiară a întreprinderii

Structura financiară a întreprinderii este determinată de structura întregului pasiv al

bilanţului. Comparativ cu structura capitalului, care exprimă modul de alcătuire a capitalului
permanent, structura financiară cuprinde în plus capitalurile împrumutate pe termen scurt.
În sens larg, structura capitalului exprimă structura întregului pasiv al bilanţului
întreprinderii. Alegerea unei structuri financiare optime implică alegerea unui anumit raport între
capitalurile pe termen lung şi cele pe termen scurt, precum şi alegerea ponderii fiecărei surse de
capital în pasivul întreprinderii.
Prin structura financiară a întreprinderii se mai poate înţelege şi raportul existent între
finanţările sale pe termen scurt şi finanţările pe termen lung şi mijlociu:

𝑭𝒊𝒏𝒂𝒏ță𝒓𝒊 𝒑𝒆 𝒕𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏 𝒔𝒄𝒖𝒓𝒕 (F .23)

𝑺𝒕𝒓𝒖𝒄𝒕𝒖𝒓𝒂 𝒇𝒊𝒏𝒂𝒏𝒄𝒊𝒂𝒓ă 𝒂 î𝒏𝒓𝒆𝒑𝒓𝒊𝒏𝒅𝒆𝒓𝒊𝒊 = =
𝑭𝒊𝒏𝒂𝒏ță𝒓𝒊 𝒑𝒆 𝒕𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒖 ș𝒊 𝒍𝒖𝒏𝒈
𝑹𝒆𝒔𝒖𝒓𝒔𝒆 𝒅𝒆 𝒕𝒓𝒆𝒛𝒐𝒓𝒆𝒓𝒊𝒆
𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝒑𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒆𝒏𝒕

Resursele de trezorerie sunt formate din creditele bancare pe termen scurt precum şi din
creditele comerciale, care împreună acoperă o parte din finanţarea activelor circulante.
În alte situaţii, într-o formă simplificată, structura financiară a întreprinderii se poate aprecia
şi după raportul dintre datoriile totale şi capitalul propriu.
Prin politica întreprinderii decizia de structură financiară trebuie să exprime optimul, adică
starea cea mai bună în anumite condiţii date. Schimbându-se condiţiile date, starea cea mai bună
devine alta. Structura financiară optimă trebuie să stabilească un asemenea raport între finanţările
prin îndatorare şi capitalurile proprii încât costurile de finanţare să fie cele mai mici. Aceasta
depinde de obiectivele de creştere economică a întreprinderii, de nivelul rentabilităţii scontate şi de
riscurile pe care consimte să şi le asume.
Cu privire la structura financiară a întreprinderii se reţin două mari teorii:
teoria clasică în care se susţine că structura financiară influenţează valoarea
întreprinderii;
teoria economiştilor Modigliani şi Miller care arată că în condiţiile unei pieţe perfecte
structura financiară nu are influenţă asupra costului capitalului întreprinderii.
În cele din urmă s-a ajuns la o teorie de compromis, potrivit căreia se apreciază că dincolo de
un anumit nivel de îndatorare, devine iminent pericolul de faliment al agentului economic.

3.2..1 Pârghia financiară

Structura financiară a întreprinderii este influenţată, cu precădere, de politica de îndatorare.

Politica de îndatorare are în vedere modificarea mărimii capitalurilor împrumutate, în măsura în care
capitalurile proprii rămân neschimbate. În sens larg, structura capitalului exprimă structura
întregului pasiv al bilanţului întreprinderii. Alegerea unei structuri financiare optime implică

28
alegerea unui anumit raport între capitalurile pe termen lung şi cele pe termen scurt, precum şi
alegerea ponderii fiecărei surse de capital în pasivul întreprinderii.
Implicaţiile financiare produse de îndatorare, la nivelul întreprinderii, se concretizează în
efectele creşterii sau scăderii ratei rentabilităţii economice asupra valorii întreprinderii. Înseamnă că,
urmărind legătura dintre rentabilitatea financiară, care exprimă rentabilitatea capitalurilor proprii şi
randamentul activelor (rentabilitatea economică) se pune în evidenţă efectul îndatorării.
Prin efectul de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pe care-l obţine întreprinderea ca
urmare a folosirii creditului în calitate de capital. Efectul de îndatorare, sau cum se mai numeşte
efectul de ,,levier’’, mai poate fi definit ca fiind mecanismul prin care îndatorarea influenţează
rentabilitatea financiară.
Pentru a pune în evidenţă efectul de pârghie financiară pornim de la relaţia:
Efectul îndatorării derivă din legătura dintre rentabilitatea financiară (rentabilitatea
capitalului propriu) şi rentabilitatea economică (rentabilitatea întregului activ), astfel că se poate
scrie:
r f  re 
D
re  d 
Cp
efectul de levier al îndatorării
rf - rentabilitatea financiară;
re - rentabilitatea economică;
Cp – capital prorpiu
D - rata îndatorării este egală cu raportul: ;
d – rata medie a dobânzii bancare.
Efectul de levier al îndatorării este pozitiv, adică ameliorează rentabilitatea capitalurilor
proprii, dacă (Re-d)>0 şi este negativ, reducând rentabilitatea acestor capitaluri, dacă (Re-d)<0.
Influenţa pozitivă sau negativă este cu atât mai importantă cu cât îndatorarea este mai mare.
Ţinând seama de aceste influenţe, precizăm că:
întreprinderile care lucrează numai cu capitaluri proprii îşi păstrează rentabilitatea la
nivelul performanţelor acestor capitaluri;
întreprinderile care folosesc şi capitaluri împrumutate modifică rata rentabilităţii
financiare, în plus sau în minus, potrivit proporţiei îndatorării şi diferenţei dintre rata
randamentului activelor şi rata dobânzii.
Efectul de pârghie financiară este şi mai pronunţat atunci când rentabilitatea financiară se
determină pe baza profitului net, obţinut după deducerea impozitului pe profit, folosind formula:

𝑫 (F 28)
𝑹𝒇 = [𝑹𝒆 + (𝑹𝒆 − 𝒅) 𝑪 ] (𝟏 − 𝑻)
𝒑

unde:
T = cota de impozit pe profit. T

În situaţia în care întreprinderea este îndatorată se obţine o economie de impozit, prin

deducerea dobânzii din profitul impozabil. Asemenea economie realizată prin fiscalitate, determină
o creştere şi mai mare a rentabilităţii financiare, deci şi a efectului de pârghie financiară.
Practica financiară a demonstrat că întreprinderile trebuie să ţină seama, permanent, de
diferenţa dintre rata randamentului activelor (rentabilitatea economică) şi costul datoriei între care
este necesar să existe o marjă de siguranţă pozitivă, adică rata randamentului activelor să fie mult
mai mare decât dobânda.

29
 Prin capitalurile investite de către acţionari trebuie să se asigure un anumit randament, iar
întreprinderea apreciază costul de oportunitate al acestora. Rentabilitatea capitalurilor proprii este
destinată, în bună parte, distribuirii de dividende, iar ceea ce rămâne se poate utiliza, în special,
pentru creşterea valorii întreprinderii. În măsura în care nu se împart dividende, capitalul propriu
poate creşte la nivelul integral al rentabilităţii. Rata rentabilităţii capitalurilor proprii trebuie să
satisfacă atât nevoile creşterii interne, cât şi pe cele ale acţionarilor.
În situaţia în care întreprinderea apelează la credite, îndatorarea adaugă riscului o dimensiune
specifică. Riscul financiar măreşte riscul afacerilor (economic) şi se transmite în sfera trezoreriei
printr-o vulnerabilitate mai mare, întrucât la sarcinile financiare care exprimă dobânda se adaugă şi
ratele scadente ale creditelor.

3.2.2. Ratele structurii financiare

În afara efectului de levier, întreprinderile folosesc diferite rate care au stabilite limite
normale, în funcţie de care se apreciază efectele pozitive sau negative ale îndatorării asupra gestiunii
întreprinderii.
Dintre aceste rate amintim:
1) Capacitatea de îndatorare globală (CÎG):
𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝒕𝒐𝒕𝒂𝒍𝒆 (F 30)
𝑪Î𝑮= ≤𝟐
𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝒑𝒓𝒐𝒑𝒓𝒊𝒖

𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝒕𝒐𝒕𝒂𝒍𝒆 (F 29)

𝑪Î𝑮= ≤ 𝟐/𝟑 sau
𝑷𝒂𝒔𝒊𝒗 𝒕𝒐𝒕𝒂𝒍

2) Coeficientul îndatorării la termen (CIT):

𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝒍𝒂 𝒕𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏 (F 31)

𝑪𝑰𝑻= 𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝒑𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒆𝒏𝒕 ≤ 𝟏/𝟐 sau

𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝒍𝒂 𝒕𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏
𝑪𝑰𝑻= ≤𝟏
𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝒑𝒓𝒐𝒑𝒓𝒊𝒖

CAPITOLUL 4
INVESTIȚIILE- PLASAMENTE DE CAPITAL PE TERMEN MEDIU SI
LUNG

Obiective
cunoașterea conceptului si tipologiei investițiilor;
recunoașterea elementelor financiare ale investitiilor;
30
 metodele de selecție a proiectelor de investitii;
finanțarea proictelor de investitii.

4.1. Conținutul si natura investițiilor

4.1.1. Investițiile – abordări conceptuale

Investițiile reprezinta principala forma de dezvoltare a întreprinderii. Ele au un pronunțat
caracter novator întrucât creeaza condițiile materiale necesare promovarii progresului tehnic si a
rezultatelor activitaților de cercetare stiințifica în toate domeniile de activitate. Investițiile definesc o
categorie financiara pe cât de complexa pe atât de controversata.
Sub aspect financiar, investiția presupune schimbarea unei sume de bani prezenta si certa,
în speranța obținerii unor venituri superioare si probabile. În sensul strict al termenului, investiția
este o utilizare a capitalului, care se traduce prin adaugarea la patrimoniu a unor bunuri de
echipament; achiziționarea unei linii tehnologice pentru cresterea productivitații muncii; asimilarea
unui brevet pentru fabricația de produse noi; construirea unor fabrici etc.
Sub aspect contabil, aceeasi investiție desemneaza alocarea unei trezorerii disponibile
pentru procurarea unui activ imobilizat, care va determina fluxuri financiare de venituri si cheltuieli
de exploatare.
În general, investițiile reprezinta cheltuieli care se efectueaza pentru obținerea de active
imobilizate, adica pentru construirea, reconstruirea, largirea, modernizarea si achiziționarea de
active fizice de natura masinilor, utilajelor, instalațiilor, cladirilor, mijloacelor de transport etc. Se
asimileaza investițiilor si cheltuielile referitoare la lucrarile de proiectare, prospecțiuni si explorari
geologice, pregatirea personalului necesar obiectivelor în construcție, inclusiv ale personalului
administrativ si tehnic al întreprinderii în curs de construcție.
Investiţia este o decizie de a imobiliza un capital pentru a obţine, în viitor, o anumită
rentabilitate a activelor.

4.1.2. Natura investițiilor

Într-o întreprindere, diversitatea conceptului de investiție este determinata de natura acestora

care poate sa fie: tehnica, umana, sociala, comerciala si financiara.
Investiția tehnica este cea mai des întâlnita si se refera la achiziția, construcția si montajul
unor masini, utilaje, instalații, mijloace de transport etc. Ea conduce la perfecționarea bazei tehnice a
întreprinderii. Investiția umana presupune cheltuirea de capital în calificarea si specializarea
personalului.
Investițiile sociale privesc construcțiile de cantine-restaurant, camine de locuit. Investițiile
comerciale se refera la publicitate si reclama iar cele financiare se concretizeaza în cumpararea de
titluri de participație la alte întreprinderi.
În funcție de riscul pe care îl implica în perspectiva întreprinderii, investițiile pot fi: de
mentenanța sau de înlocuire; de modernizare; de expansiune; în cercetare stiințifica; strategice.
Investiția de mentenanța sau de înlocuire se refera la reînnoirea imobilizarilor, ținând seama
de progresul tehnic. Ele au un risc scazut, întrucât nu presupune modificari ale tehnologiei de
fabricație si nu prezinta dificultați în ceea ce priveste determinarea randamentului lor viitor.
Investițiile de modernizare au scopul îmbunatațirii condițiilor de producție, realizarea de
economii la costurile de producție, îmbunatațirea rentabilitații activelor si au un risc redus ca urmare
a unor corecții neesențiale în tehnologia de fabricație.
31
 Investițiile de expansiune, prin cresterea capacitaților de fabricație, constau în sporirea
liniilor de fabricație, prin noi uzine sau noi ateliere si vizeaza cresterea patrimoniului. În asemenea
cazuri riscul este mai mare, determinat de nevoia largirii piețelor de aprovizionare; cresterea
numarului de personal; cucerirea de noi piețe de desfacere.
Investițiile în cercetarea stiințifica permit dezvoltarea pe termen lung a întreprinderii care
încorporeaza si un mare grad de risc.
Investițiile strategice vizeaza obiective majore ale întreprinderii referitoare la crearea de
filiale în strainatate, fuziunea cu alta întreprindere, robotizarea întregului proces de fabricație,
achiziționarea de participații financiare în diferite ramuri etc. Aceste investiții presupun un risc
considerabil ca urmare a extinderii activitații în zone geografice noi sau în medii tehnologice,
comerciale, restructurate complet.
Cunoasterea naturii investițiilor prezinta o semnificație aparte din punctul de vedere al
surselor de finanțare. Pentru investițiile de înlocuire si modernizare finanțarea se poate face mai usor
din credite bancare în condiții acceptabile de dobânda, de rambursare si de garantare, întrucât
rentabilitatea este certa si riscul redus. Dimpotriva, investițiile în cercetare, de expansiune si în cele
strategice va trebui sa antreneze capitaluri proprii (cresteri de capital, autofinanțari) în proporție mai
mare, finanțarea prin îndatorare fiind mai greu de realizat din cauza riscului ridicat si a unei
rentabilitați mai puțin probabile ale acestor investiții.

Politica de investiţii
Politica de investiţii reprezintă ansamblul deciziilor privind crearea mijloacelor de producţie
fixe, inclusiv formarea şi utilizarea resurselor de finanţare.
Politica de investiţii este una dintre componentele politicii financiare atât la nivel macroeconomic,
cât şi la nivel microeconomic
La nivel macroeconomic – politica de investiţii se regăseşte în politica cheltuielilor publice,
în politica fiscală, în politica monetară.
În cadrul cheltuielilor efectuate de stat prin buget pot fi regăsite cheltuieli cu caracter economic,
între care apar şi cheltuieli pentru investiţii. Acestea au în vedere infrastructura economiei (reţelele
de comunicaţii şi utilităţile generale), obiective economice sau obiective social-culturale
La nivelul politicii fiscale investiţiile pot fi stimulate prin diminuarea impunerii:
neimpunerea profitului reinvestit, cote de impunere reduse pentru profitul obţinut din investiţii
efectuate în anumite zone sau în anumite ramuri sau pentru anumite tipuri de activităţi, taxe locale
preferenţiale, facilităţi fiscale pe o anumită perioadă de timp.
Prin politica monetară investiţiile pot fi stimulate, în principal, prin diminuarea dobânzii la
creditele pentru investiţii, dar şi prin alte măsuri favorizate (spre exemplu garantarea împrumutului
de către stat).
La nivel microeconomic – politica de investiţii se regăseşte în politica de distribuire a
profitului cât şi în cea privind structura financiară. În cadrul acestui nivel pot fi identificate câteva
tipuri de decizii care stau la baza definirii politicii de investiţii:
Decizia de distribuire a profitului are în vedere raportul între capitalizare şi dividend;
Decizia de finanţare are în vedere raportul între autofinanţare şi accesul la credite. Aceasta
vizează structura surselor de finanţare şi este determinată de cea precedentă.
4.1.3. Procesul investițional și fluxurile de numerar ale unei investiții

Procesul investiţional cuprinde un complex de operaţiuni care se desfăşoară în legătură cu

adoptarea deciziei de investiţie şi alocarea capitalurilor pentru realizarea ei, operaţiuni care se
32
condiţionează reciproc. Decizia de investiţie este una din cele mai importante operaţiuni din viaţa
întreprinderii, întrucât angajează viitorul acesteia şi implică multe compartimente operaţionale
(tehnic, comercial, de personal, financiar, contabil etc.). Procesul de alegere a obiectivului în care ar
urma să se investească cuprinde mai multe faze care se referă la: punerea problemei; alternativele
existente, diagnosticarea şi decizia propriu-zisă. În problematica de investiţie managementul trebuie
să hotărască ce doreşte şi care sunt scopurile urmărite întrucât există, în multe cazuri, un scop
principal şi mai multe derivate. Scopurilor le sunt ataşate un sistem de indicatori specifici,
operaţionali privind lichiditatea şi rentabilitatea. Managementul întreprinderii, în funcţie de nivelul
indicatorilor, trebuie să aibă clară imaginea valorilor ce urmează să fie atinse de scopurile fixate prin
investiţia respectivă.
Căutarea alternativelor se bazează pe procese şi tehnologii moderne. În acest sens, există
întocmită lista proiectelor de investiţie cu variantele elaborate şi se face culegerea informaţiilor
necesare evaluării lor. După calcule pe alternative se ia decizia finală care, practic, presupune
alegerea proiectului de investiţie din mai multe posibile.În sfera proiectelor de investiţie se pot
distinge trei tipuri diferite:
proiecte independente, care presupun că realizarea lor nu este legată de înfăptuirea
altora;
proiecte care se exclud reciproc, ceea ce înseamnă că sunt incompatibile unele cu
altele, realizarea unuia excluzând înfăptuirea celuilalt;
proiecte complementare sau independente, înfăptuirea unuia necesitând şi realizarea
celuilalt.
Fazele premergătoare luării deciziei de investiţie urmăresc atent şi informaţiile referitoare la
fluxurile de încasări (cash-flow) necesare evaluării investiţiei. În cadrul întreprinderii fiecare fel de
investiţie determină fluxuri de numerar la anumite date şi într-un anumit ritm. Asemenea fluxuri se
referă la fluxurile de ieşire şi cele de intrare din şi în trezorerie.
Fluxurile de ieşire de disponibilităţi pentru investiţie se concretizează în elementele
structurale ale valorii investiţiei şi se referă la:
preţul de achiziţie al materialelor de construcţii, al utilajelor de montat, al utilităţilor
şi pământului;
cheltuielile cu manopera, determinate de montajul utilajelor;
alte costuri referitoare la investiţie;
nevoia de fond de rulment pe care o implică investiţia.
Fluxurile de intrare de disponibilităţi privesc:
rezultatul din exploatare evaluat înainte de a fi influenţat cu cheltuielile financiare
(dobânzi, prime de asigurare) şi după impozitare, precum şi amortismentul anual
numit şi cash-flow net din exploatare;
valoarea reziduală a investiţiei la sfârşitul duratei de viaţă;
fondul de rulment recuperat la sfârşitul duratei de viaţă a investiţiei.
Pe durata de viaţă a investiţiei fluxurile de încasări totale (cash-flow) cuprind în fiecare an
cash-flow net din exploatare iar, în ultimul an acestuia i se adaugă fondul de rulment de recuperat
precum şi valoarea reziduală a investiţiei.

4.2. Resursele de finanțare a investițiilor

Atragerea capitalului şi alocarea acestuia pentru diferite obiective de investiţie reprezintă o

problemă fundamentală a întreprinderii. După cum plasarea capitalurilor în diverse variante de
investiţii se face pe baza eficienţei obiectivelor, în mod asemănător, obţinerea capitalurilor trebuie să
33
ţină seama de eficienţă adică, de costurile de procurare şi riscurile pe care le implică izvoarele
acestora.
În funcţie de provenienţă, resursele de finanţare a investiţiilor pot fi:
1) resurse endogene;
2) resurse exogene.

Resursele endogene (REn)

Numite şi resurse proprii, provin din amortisment, profit şi alte resurse, şi se degajă din
autofinanţare.
Amortismentul activelor imobilizate (A) a constituit şi constituie cea mai importantă resursă
proprie destinată finanţării investiţiilor, menită să înlocuiască activele imobilizate uzate.
Amortismentul se realizează în urma procesului de amortizare a imobilizărilor corporale şi
necorporale. Programarea amortismentului se face anual în funcţie de valoarea de amortizat şi
normele de amortizare.
Profitul constituie o resursă endogenă de finanţare a investiţiilor care asigură cu precădere
dezvoltarea întreprinderii. La întreprinderile cu capital majoritar sau integral de stat, repartizări din
profitul net pentru creşterea resurselor de finanţare a investiţiilor se pot face într-o proporţie de până
la 50%. În schimb, agenţii economici cu capital majoritar privat fac asemenea repartizări potrivit
hotărârii adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor. Repartizări din profit în scopul finanţării
investiţiilor se fac numai pentru partea rămasă neacoperită din celelalte resurse proprii (amortisment
şi alte resurse).
Resursele endogene destinate finanţării investiţiilor mai sunt completate cu alte resurse, în
sfera cărora intră:
sumele rezultate din valorificarea materialelor obţinute din dezmembrarea activelor
imobilizate scoase din funcţiune, mai puţin cheltuielile efectuate;
sume încasate din vânzarea de active fixe, mai puţin valoarea rămasă neamortizată;
sume încasate din vânzarea activelor, mai puţin impozitul datorat, aferent vânzărilor de
active, costul proiectelor de evaluare, precum şi valoarea rămasă neamortizată;
sumele încasate din despăgubirile de asigurare pentru activele imobilizate calamitate;
alte sume.
Resursele exogene (REx)
Se mobilizează, pentru completarea resurselor necesare finanţării investiţiei, pe seama:
creditelor bancare; creditului obligatar; sporirii capitalului social; subvenţii bugetare.
Creditele bancare se pot solicita băncilor comerciale în situaţia în care resursele endogene
destinate finanţării investiţiei sunt mai mici decât cheltuielile de investiţie. Ca atare, comparând
resursele proprii programate a se mobiliza cu cheltuielile pentru investiţii, pot rezulta următoarele
situaţii:
când resursele pe total an şi pe trimestre sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie pe
total an şi trimestre, caz în care nu apare necesitatea creditelor bancare;
când resursele pe total an sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie, dar pe trimestre
există diferenţă. În acest caz, datorită necorelării mobilizării resurselor trimestriale cu
cheltuielile de efectuat, pentru completarea resurselor mai mici se apelează la credite
bancare pe termen scurt. Creditele pe termen scurt, pentru decalaj între resursele şi
cheltuielile trimestriale, se vor acorda până la sfârşitul anului calendaristic,
rambursarea lor efectuându-se pe măsura acumulării resurselor proprii programate;
când resursele pe total an sunt mai mici decât cheltuielile cu investiţia. În acest caz,
întreprinderea poate să apeleze la credite bancare pe termen mediu şi lung. Asemenea
credite se stabilesc prin contracte încheiate de către bancă cu întreprinderea şi privesc
34
 durata de până la 5 ani pentru creditele pe termen mediu şi peste 5 ani pentru creditele
pe termen lung. Solicitarea creditului se face în baza unei documentaţii depusă băncii,
care cuprinde:
 cererea de credite;
 documentaţia tehnico-economică, formată din studiile tehnico-economice;
proiectul de execuţie; memoriul de necesitate în cazul dotărilor cu utilaje;
 studiul de fezabilitate, care face o analiză a propriei activităţi, precum şi a
perspectivelor sale;
 bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs; - programul tendinţei resurselor
financiare şi modul de utilizare a lor până la rambursarea integrală a creditului;
 bilanţul încheiat la sfârşitul anului precum şi ultimul bilanţ pe anul în curs,
inclusiv situaţia contului de profit şi pierdere;
 ultima balanţă de verificare întocmită.
În vederea luării deciziei de creditare, banca efectuează o analiză amănunţită a activităţii
economico-financiare a întreprinderii, pe baza documentaţiei depuse şi a verificărilor de fapt,
urmărind în mod deosebit echilibrul financiar al clientului prin indicatorii de solvabilitate, lichiditate
şi capacitate de plată. Creditele pe termen mediu şi lung se vor acorda în baza unor garanţii
asiguratorii, care să acopere valoarea creditelor solicitate şi a plăţii unei dobânzi a cărui nivel şi
termene de rambursare se negociază. Banca, în continuare, va urmări modul de respectare de către
clientul său a termenelor de utilizare şi a nivelului de credite consumate pe baza unui grafic anexat
la contract. Pentru neutilizarea creditului la datele şi în sumele stabilite prin contract, banca
calculează întreprinderii un comision prin intermediul căruia obligaţiile de plată ale clientului se
măresc.
Creditul obligatar, reprezintă o formă de îndatorare a întreprinderii prin emisiunea de
obligaţiuni. Emisiunea unui credit obligatar, comportă unele etape, cum ar fi: definirea
împrumutului, informarea acţionarilor despre modalităţile de realizare şi plasare
propriu-zisă a titlurilor de credit.
În prospectul de emisiune se precizează: suma împrumutului; durata acestuia, numărul de
titluri şi valoarea nominală a titlului; rata dobânzii; preţul de emisiune; preţul de rambursare;
modalităţile de rambursare şi plata dobânzilor curente deţinătorilor. Clauzele şi convenţiile
contractului de împrumut obligatar, legate de aşteptările investitorilor în legătură cu nivelul ratelor
dobânzii şi aprecierile despre gradul de risc al activităţii întreprinderii, contribuie la perceperea
valorii obligaţiunilor, a cursului acestora.
Contractele de împrumut obligatar conţin, de asemenea, şi clauza pentru fondul de
amortizare, prin care se fixează ordinea de retragere a unui titlu emis. În ţara noastră, până în
prezent, puţine întreprinderi au recurs la această formă de îndatorare.
Sporirea capitalului social pentru finanţarea unei investiţii se face în urma hotărârii
adunării generale a acţionarilor. Procurarea de resurse financiare prin această modalitate presupune:
emisiunea de noi acţiuni; încorporarea de rezerve; convertirea unor obligaţiuni; fuziunea. Indiferent
de modalitatea practicată, sporirea capitalului social trebuie făcută numai în lichidităţi şi nicidecum
prin aport în natură.
Subvenţiile bugetare se acordă regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital
integral de stat şi instituţiilor publice pentru investiţii majore ce privesc economia naţională.
Alocarea resurselor se face potrivit legii anuale a bugetului de stat prin deschideri de credite
bugetare. Mobilizarea resurselor de finanţare a investiţiilor, fie ele endogene sau exogene, se face în
funcţie de costul acestora.După luarea deciziei de finanţare a investiţiilor se elaborează un tablou de
finanţare care cuprinde în afara resurselor de finanţare şi a cheltuielilor cu investiţiile şi obligaţiile

35
privind plăţile pentru investiţiile precedente concretizate în rambursarea ratelor scadente ale
creditelor şi plata dobânzilor aferente creditelor pentru investiţii.

CAPITOLUL 5
AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT ÎN ACTIVE CORPORALE
ȘI NECORPORALE

Obiective:
Cunoașterea fenomenului de amortizare
Insușirea modului de detreminare a amortizarii în cazul activelor imobilizate corporale
și necorporale
Delimitarea cotelor si sistemelor de amortizare

5.1. Amortizarea, proces economico-financiar obiectiv

Amortizarea imobilizărilor corporale este un proces economico-financiar prin care se

compensează treptat, sub aspect valoric, pierderea valorii de întrebuinţare -prin uzură fizică şi
morală - pe măsura includerii acesteia în cheltuielile de exploatare. Fiind un element al cheltuielilor
de exploatare, amortizarea se va regăsi, în formă valorică, în valoarea produselor, lucrărilor şi
serviciilor la a căror executare au participat mijloacele fixe direct sau indirect.
Prin lege s-a stabilit că agenţii care desfăşoară activităţi economice în al căror activ figurează
bunuri de natura imobilizărilor corporale, care se depreciază prin utilizare în timp, sunt obligate sa
calculeze si sa inregistreze in contabilitate pierderea lor de substanta pentru a-si mentine valoarea
initiala a capitalurilor angajate. Operatiunile legate de aceasta obligatie poarta denumirea generica
de amortizarea imobilizărilor corporale sau a mijloacelor fixe.
Din punct de vedere al dependentei sale fata de cifra de afaceri a agentului economic,
cheltuiala cu amortizarea imobilizărilor corporale este de natura constantă, ea influentand – de
regula – costurile indifferent daca mijloacele fixe sunt sau nu sunt folosite.
Recuperarea uzurii – fizice sau morale – prin intermediul amortizarii are drept scop essential
constituirea treptata a principalei resurse financiare de formare a fondului de investitii pe seama
caruia sa se asigure inlocuirea, prin achizitionare sau construcţie, a imobilizărilor corporale.
Concluzionand, putem spune ca amortizarea capitalului imobilizat este privită astfel:
Sub aspectul continutului sau economic, este un process economico - financiar
obiectiv, prin intermediul caruia se transfera treptat valoarea activelor supuse
amortizarii asupra valorii bunurilor, lucrarilor sau serviciilor ce fac obiectul activitătii
firmei respective.
Din punctual de vedere al modului de reflectare in cadrul evidentei contabile, este o
cheltuiala de exploatare ce concura la formarea costului activităţii sau activitatilor
intreprinderii.
Faţă de cerintele calculatiei, poate fi un element simplu de cheltuiala sau o cheltuiala

36
 compusa. De regula, este considerate drept element simplu de cheltuială atunci cand
poate fi localizata direct pe obiectul de calculatie (exemplu în producţia omogena sau
de unicat) si ca o cheltuiala compusa atunci cand nu poate fi localizata pe obiectul de
calculatie ( apare ca o cheltuiala indirecta si va fi repartizată prin metoda suplimentarii
sau a cheilor de repartitie).
Atât în teoria economică, cât şi în cea financiară şi în practica economico-financiară sunt
unele concepte care pun egalitate între noţiunea de uzură şi între noţiunea de amortizare. Cel mai des
utilizat concept este acela că amortizarea este expresia valorică a uzurii fizice a elementului
amortizabil. Acest concept însă nu exprimă complexitatea procesului de amortizare.
Este evident că, dacă ne referim la uzura fizică, spunem că ea reprezintă pierderea însuşirilor
tehnico-funcţionale iniţiale ca urmare a utilizării sau neutilizării activului respectiv. Sintagma
ultimă, a utilizării sau neutilizării, ne conduce la concluzia că activul amortizabil este supus uzurii
atât sub influenţa factorilor fizici în procesul funcţionării, cât şi a factorilor chimici, biologici, adică
a factorilor mediului extern în care este amplasat.
Ştiut este că, alături de uzura fizică, acţionează şi uzura morală. Această formă a uzurii, este
dată de apariţia pe piaţă a unei utilităţi similare celei pe care o firmă deja o posedă şi o exploatează.
Uzura morală poate fi privită sub două aspecte ce nu pot fi considerate ca acţionând
întotdeauna separat.
O primă formă a uzurii morale este dată de apariţia pe piaţă a unei utilităţi similare celei pe
care o firmă deja o posedă şi o exploatează. Noua utilitate însă, intră pe piaţă la o valoare (la un preţ)
mai mică decât valoarea la care a fost, cândva, achiziţionată utilitatea existentă, ceea ce face ca
aceasta din urmă să piardă din valoare faţă de cea nou apărută.
O altă formă a uzurii morale se manifestă atunci când pe piaţă - ca urmare a progresului
tehnic - apar utilităţi similare celor existente însă cu performanţe (productivitate) mult superioare şi -
uneori - la preţuri egale sau chiar mai mici. În această situaţie, utilitatea existentă îşi pierde atât din
valoare cât şi însuşirile de întrebuinţare în comparaţie cu cea nou apărută. La o productivitate mult
sporită a noii utilităţi, întreprinzătorul este incitat să înlocuiască utilajul ce-1 are în exploatare.
Toate aspectele privitoare la uzura morală, trebuie să întregească conceptul de amortizare.
De altfel, în practica financiară, metodele de amortizare a capitalului imobilizat îmbină cele două
forme ale uzurii.
Privită prin prisma conţinutului, rolului şi destinaţiei, amortizarea este privită sub trei
aspecte:
ca proces, respectiv ca o detaşare şi transmitere de valoare din activele amortizabile
asupra obiectelor activităţii firmei;
ca o cheltuială ce urmează a fi inclusă în costurile de exploatare. Este însă o cheltuială
neplătibilă, întrucât plata a fost făcută anterior, în momentul achiziţiei, construcţiei,
modernizării etc;
ca un fond sau o resursă financiară, dacă se constituie distinct un asemenea fond
utilizabil pentru reproducţia simplă a activelor amortizabile.
Evident că investitorul este interesat să recupereze într-un timp cât mai scurt posibil şi
integral capitalul imobilizat, fie că-1 evidenţiază distinct sau nu ca un fond cu destinaţie specială în
finanţarea viitoarelor investiţii.
Din acest interes, coroborat cu cerinţele reglementărilor fiscale în materie, regimul de
amortizare al activelor amortizabile trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe, dintre care:
stabilirea corectă a cheltuielilor cu amortizarea imobilizărilor corporale şi necorporale
în costurile de producţie;
recuperarea capitalurilor imobilizate într-o perioadă de timp normală ţinându-se seama
de uzura fizică şi morală;
37
 stimularea întreprinzătorilor pentru folosirea completă şi eficientă a activelor
amortizabile;
regimurile de amortizare trebuie să respecte reglementările fiscale întrucât cheltuielile
vor fi deductibile - pentru calcularea impozitului pe profit - numai în limitele stabilite
de normele legale.

5.2. Activele imobilizate corporale și necorporale, subiecte ale calculării amortizării

Imobilizările corporale, conform OMFP 1802 din 2014 reprezintă active care:
sunt deținute de o entitate pentru a fi utilizate în producerea sau furnizarea de bunuri
ori servicii, pentru a fi închiriate terților sau pentru a fi folosite în scopuri
administrative; şi
sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an.
Acctivele corporale amortizabile sunt cuprinse într-un catalog aprobat prin HG, catalog în
care sunt clasificate în grupe, subgrupe, clase şi subclase, iar pentru unele, şi în familii, astfel:
Grupa 1 - Construcţii
Grupa 2 - Echipamente tehnologice (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru)
Grupa 3 - Aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare
Grupa 4 - Mijloace de transport
Grupa 5 - Animale şi plantaţii
Grupa 6 - Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi
materiale şi alte active corporale.
Se consideră, de asemenea, active corporale şi deci sunt supuse amortizării:
investiţiile efectuate la activele închiriate;
capacităţile puse în funcţiune, total sau parţial, pentru care nu s-au întocmit formele de
înregistrare in categoria de imobilizari corporale;
investiţiile efectuate la imobilizari corporale pentru îmbunătăţirea parametrilor tehnici
iniţiali, în scopul modernizării acestora, şi care majorează valoarea de intrare a mijloacelor
fixe;
investiţiile efectuate pentru descopertă, în vederea valorificării de substanţe minerale
utile.
Amortizarea imobilizărilor corporale are ca element esenţial de determinare durata de
utilizare & obiectelor sau a complexului de obiecte asupra cărora acţionează.
La determinarea duratelor normale de utilizare - ce se stabilesc prin hotărâre a Guvernului -
se ţine seama de duratele tehnico-economice stabilite de către proiectanţi, producători prin cărţile
sau documentaţiile tehnice şi de efectele uzurii morale generate de evoluţia progresului tehnic şi
tehnologiei. Pe plan naţional, durata normală de funcţionare este evidenţiată în catalogul de
clasificare a mijloacelor fixe. Durata normală de funcţionare corespunde cu durata de amortizare, în
ani, aferentă regimului de amortizare liniar.Durata normală de funcţionare reprezintă durata de
utilizare a activului respectiv, în care exploatarea acestuia aduce profit. Durata normală de utilizare
este mai redusă decât durata de viaţă fizică a activului în cauză.
Duratele normale de funcţionare şi clasificaţia mijloacelor fixe - aprobate prin hotărâre a
Guvernului - sunt revizuite periodic, dar nu mai târziu de cinci ani. Sunt considerate active
corporale, dar nu se vor supune amortizării: lacurile, bălţile, iazurile, care nu sunt rezultatul unei
investiţii, precum şi terenurile, inclusiv cele împădurite, cu excepţia terenurilor cu destinaţie
economică obţinute prin acte de vânzare-cumpărare, inclusiv prin despăgubiri în cazul
exproprierilor.

38
 În ţara noastră, având în vedere reglementările în vigoare (Legea privind amortizarea
capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale Legea 15/1994 republicată), nu sunt
considerate active corporale amortizabile următoarele elemente patrimoniale:
piesele sau părţile activelor corporale procurate în scopul înlocuirii componentelor uzate cu
ocazia reparaţiilor de orice fel sau în scopul unor mici modernizări în cadrul reparaţiilor
capitale;
sculele, instrumentele şi dispozitivele speciale ce se folosesc fie la fabricarea anumitor
produse în serie, fie la executarea unei anumite comenzi, indiferent de valoarea şi
durata lor de funcţionare normată;
cheltuielile privind reparaţiile de oriceiel făcute la activele corporale cu scopul restabilirii
stării tehnice iniţiale, incluzându-se şi înlocuirea componentelor uzate;
plantaţiile tinere până la trecerea pe rod;
plantaţiile de protecţie pentru primii cinci ani.
Alături de activele corporale, individualizate mai sus, a doua grupă din capitalul imobilizat
supus amortizării o formează activele necorporale, din care fac parte:
a) cheltuielile de constituire: taxele şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare,
cheltuielile privind emiterea şi vânzarea de acţiuni, cheltuielile de prospectare a pieţei
şi de publicitate şi alte cheltuieli de această natură, legate de înfiinţarea şi dezvoltarea
unităţii patrimoniale;
b) cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
c) cheltuielile de descoperirea rezervelor de substanţe minerale utile, neconcretizate în
mijloace fixe, la zăcămintele puse în exploatare;
d) concesiune, imobilizările necorporale de natura superficiei şi a uzufructului, brevetele
şi alte drepturi şi valori asimilate;
e) alte imobilizări necorporale, inclusiv programe informatice create de agenţii economici
sau achiziţionate de la terţi.

5.3. Calcularea amortizării capitalului imobilizat

Cuantificarea cheltuielilor cu amortizarea activelor corporale sau necorporale este una din
cerinţele de bază ale politicii financiare pe de o parte -privită ca antecalculaţie - cât şi ale evidenţei
contabile curente - privită ca postcalculaţie. Prima cerinţă, se referă la posibilitatea elaborării
planurilor de afaceri şi a bugetelor de venituri şi cheltuieli, unde elementul de cheltuială cu
amortizările nu poate fi neglijat.
Cea de a doua cerinţă, a postcalculaţiei, reclamă calcularea lunară şi includerea pe costuri a
cheltuielilor cu amortizarea, element care influenţează veniturile şi ca urmare profitul brut supus
impozitării.

5.3.1. Amortizarea capitalului imobilizat în active corporale

Cuantumul amortizării activelor corporale se stabileşte prin aplicarea cotei (normei) de

amortizare asupra valorii amortizabile a elementului patrimonial, incluzându-se în cheltuielile de
exploatare.
Valoarea amortizabilă este exprimată prin valoarea de intrare sau valoarea rămasă
actualizată, după caz.
In înţelesul legislaţiei româneşti, în prezent, valoarea de intrare a mijloacelor fixe sau a
activelor corporale este considerată:
39
 a) valoarea de intrare, reevaluată în baza unor prevederi legale exprese. Valoarea de
intrare iniţială este valoarea la care a fost înregistrat în patrimoniu mijlocul fix în
momentul achiziţionării (dacă este un bun independent) sau a punerii în funcţiune
(dacă este un bun ce a necesitat montaj, probe tehnologice sau este o construcţie). Prin
valoarea de intrare reevaluată se înţelege stabilirea noii valori de inventar a acelui
mijloc fix a cărui valoare iniţială a fost modificată -crescător sau descrescător - ca
urmare a unor dispoziţii legale;
b) costul de achiziţie pentru mijloacele fixe achiziţionate cu titlu oneros;
c) costul de producţie pentru mijloacele fixe construite sau produse de însăşi unitatea
patrimonială;
d) valoarea actuală pentru mijloacele fixe dobândite cu titlu gratuit, valoare determinată,
în condiţiile legii, de către persoane fizice sau juridice autorizate;
e) valoarea de aport acceptată de părţi pentru mijloacele fixe intrate în patrimoniu cu
ocazia asocierii, fuziunii, absorţiei şi altele asemenea, pe baza stipulaţiilor din statute
sau contracte şi din legea societăţilor comerciale;
f) costul de achiziţie pentru mijloacele fixe cumpărate sau cheltuielile de investiţii, la
cele cu durata normală de funcţionare expirată. Noua durată de utilizare se va stabili de
către o comisie tehnică;
g) valoarea stabilită prin situaţiile de lucrări, pentru investiţiile puse în funcţiune parţial
sau total, cărora nu li s-au întocmit formele de înregistrare ca mijloace fixe. Valoarea
se consemnează în procesul verbal de punere în funcţiune, ea putând să fie majorată cu
eventualele cheltuieli făcute de la data punerii în funcţiune şi cea a întocmirii
procesului verbal de punere în funcţiune;
h) valoarea de calcul rezultată din produsul dintre numărul de metri ai adâncimii de la
care se exploatează substanţa utilă şi preţul mediu efectiv realizat per metru forat - în
condiţii similare din anul precedent - pentru sondele provenite din lucrări de foraj
executate pentru explorări şi prospecţiuni geologice care au dat rezultate şi care
urmează a fi folosite în scopuri de producţie. în mod similar se stabileşte valoarea de
intrare pentru sondele de ţiţei şi gaze naturale provenite din lucrări de foraj executate
în vederea explorării şi prospecţiunii geologice;
i) suma cheltuielilor efectuate, inclusiv cheltuielile necesare trecerii în regim de
producţie, pentru mijloacele fixe rezultate din lucrări miniere, executate pentru
explorări şi prospecţiuni geologice care au dat rezultate;
j) pentru animalele de reproducţie, costul de producţie al animalelor pentru carne, la care
se adaugă sporurile de preţ în funcţie de categoria biologică.
Reevaluarea capitalurilor imobilizate în active reprezintă stabilirea valorii de înlocuire a
acestora la un moment dat, respectiv aducerea valorii acestora la valori apropiate preţurilor
practicate pe piaţă.
Prin reevaluare se asigură o bază reală pentru stabilirea normelor de amortizare, pentru
calculul cheltuielilor cu amortizarea, în vederea includerii acestora în cost, şi, finalmente, pentru
stabilirea corectă a rezultatului financiar al exerciţiului şi determinarea ratelor de rentabilitate.
In condiţiile existenţei inflaţiei, reevaluarea activelor corporale se impune ori de câte ori
deprecierea reprezintă o creştere mai mare de 10%.
Pentru a se păstra principiile neutralităţii, generalităţii şi egalităţii şanselor, reevaluarea nu
poate fi făcută decât în condiţiile reglementate printr-un act al Guvernului.
Ca tehnici ale reevaluării pot fi utilizate:
corectarea valorii de intrare cu un indice de preţuri specific familiei bunurilor căreia îi
aparţine elementul de activ reevaluat;
40
 corectarea valorii de intrare cu indicele ce exprimă variaţia preţurilor în perioada
considerată.

Cu ocazia reevaluării, se stabileşte şi valoarea actualizată rămasă, determinată conform

relaţiei:

𝑽𝒊𝒂 × 𝑫𝒓 (F. 8.1)

𝑽𝒂𝒓 = ⁄𝑫 + 𝑫
𝒄 𝒓

în care:
V ar = valoarea actualizată rămasă;
Via = valoarea de intrare actualizată;
Dr = durata de funcţionare rămasă;
Dc = durata de funcţionare consumată.

Cu această ocazie se stabilesc şi noile durate de funcţionare ale activului reevaluat, ţinându-
se seama de uzura fizică, uzura morală şi condiţiile de exploatare, respectiv intensitatea utilizării.
Amortizarea activelor corporale se calculează începând cu luna următoare punerii în
funcţiune, până la recuperarea integrală a valorii de intrare, în funcţie de duratele normale de
funcţionare stabilite prin catalog.
Amortizarea activelor corporale concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune este
în sarcina şi se calculează de către proprietarul acestora. Suma aferentă se recuperează prin
redevenţă, prin chirie sau prin preţul locaţiei.
Cheltuielile de investiţii şi cele privind modernizările efectuate la mijloacele fixe
concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune se recuperează prin amortizare de către
întreprinzătorul care a efectuat investiţia, incluzându-le în cheltuielile de exploatare pe perioada
iniţială a contractului.
Amortizarea clădirilor şi a construcţiilor speciale ale minelor, salinelor cu extracţie în soluţie
prin sonde, carierelor, exploatărilor la zi pentru substanţe minerale solide, a căror durată este limitată
de durata rezervelor şi care nu pot primi alte utilizări după epuizarea rezervelor, precum şi a
investiţiilor pentru descopertă se calculează pe unitate de produs în funcţie de rezerva exploatabilă
de substanţă minerală utilă.
Amortizarea pe unitate de produs se recalculează periodic, astfel:
din cinci în cinci ani la minele de cărbuni şi cariere, precum şi la cheltuielile de
investiţii pentru descopertă;
din zece în zece ani la saline;
anual, în cazul când intervin schimbări mai importante (de minimum 10%) în volumul
rezervelor exploatabile.

5.3.2. Amortizarea capitalului imobilizat în active necorporale

Conform OMFP 1802/2014 în cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind:

‐ cheltuielile de constituire;
‐ cheltuielile de dezvoltare;
‐ concesiunile, brevetele, licențele, mărcile comerciale, drepturile şi activele similare, cu
excepția celor create intern de entitate;
41
 ‐ active necorporale de explorare şi evaluare a resurselor minerale;
‐ fondul comercial pozitiv;
‐ alte imobilizări necorporale; şi
‐ avansurile acordate furnizorilor de imobilizări necorporale.
In funcţie de natura, conţinutul şi rolul lor în activitatea economică, activele necorporale se
amortizează astfel:
cheltuielile de constituire se amortizează în maximum cinci ani. Cheltuielile de
constituire sunt cheltuielile ocazionate de înființarea sau dezvoltarea unei entități
(taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare, cheltuieli privind emisiunea şi
vânzarea de acțiuni şi obligațiuni, precum şi alte cheltuieli de această natură, legate
de înființarea şi extinderea activității entității).
Cheltuielile de dezvoltare se amortizează pe durata de utilizare sau pe perioada
contractului, după caz. În cazul în care durata contractului sau durata de utilizare
depăşeşte 5 ani, durata de amortizare a cheltuielilor de dezvoltare nu poate depăşi 10
ani.
În cazul în care fondul comercial este tratat ca un activ, acesta se amortizează, de
regulă, în cadrul unei perioade de maximum 5 ani. Totuşi, în cazurile excepționale în
care durata de utilizare a fondului comercial nu poate fi estimată în mod credibil,
entitățile pot să amortizeze fondul comercial în mod sistematic într‐o perioadă de
peste 5 ani, cu condiția ca această perioadă să nu depăşească 10 ani.
cheltuielile de descoperire a rezervelor de substanţe minerale utile, neconcretizate în
mijloace fixe la zăcămintele puse în exploatare se amortizează în maximum cinci ani;
brevetele, licenţele, know-how, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu şi alte
drepturi de proprietate industrială şi comercială similare, subscrise ca aport sau
achiziţionate pe alte căi, se amortizează pe durata prevăzută pentru utilizarea lor de
către deţinător;
programele informatice, create în întreprindere sau achiziţionate de la terţi, se
amortizează în funcţie de durata probabilă de utilizare, dar nu mai mult de cinci ani;
imobilizările necorporale, de natura concesiunii, a superficiei şi a uzufructului, se
amortizează pe durata contractului.

5.3.3. Cotele de amortizare

In vederea determinării sumei amortizării ce urmează a face obiectul programelor financiar-

economice sau a valorii ce se include efectiv în costul activităţii, sunt avute în vedere două
elemente de calcul:
1) valoarea de intrare, la care sunt înregistrate în evidenţa contabilă activele
amortizabile, valoare asupra căreia deja am opiniat în subcapitolele anterioare;
2) cotele (normele) de amortizare asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează.
Cotele de amortizare sunt mărimi relative, derivate, exprimate, de regulă, procentual. Ele
indică mărimea anuală, calculată în concordanţă cu uzura fizică şi morală la 100 unităţi monetare
valoare amortizabilă.
Astfel, generalizând conceptul expus mai înainte, cota anuală de amortizare se va determina
ca raport dintre 100 şi durata normală de funcţionare, din catalogul de clasificare, exprimată în ani:

𝑵𝒂𝒂 𝒔𝒂𝒖 𝑲𝒂𝒂 = 𝟏𝟎𝟎⁄𝑫 (F. 8.2)

𝒏
în care:
42
 K aa sau Naa= cota sau norma anuală de amortizare;
D n = durata normală de funcţionare, stabilită în catalogul de clasificare a mijloacelor fixe.
In cazul reevaluării mijloacelor fixe, cota anuală de amortizare va fi determinată ca raport
între 100 şi durata normală de utilizare rămasă, în ani;

𝑲𝒂𝒂 = 𝟏𝟎𝟎⁄𝑫 (F. 8.3)

𝒓
în care:
K aa = cota anuală de amortizare;
Dr = durata normală de funcţionare rămasă, în ani.
Luând în considerare modalitatea de acţionare asupra cuantumului amortizării şi a regimului
de fiscalitate care reglementează deductibilitatea cheltuielilor de această natură, în practica
financiară sunt utilizate următoarele categorii de cote:
cotele proporţionale;
cotele degresive;
cotele accelerate;
cotele progresive.

Cotele proporţionale au un caracter constant, uniform în fiecare an, purtând denumirea de

cote liniare. În practică se folosesc sub forma cotelor proporţionale în timp, cote pe unitatea de
produs şi cote pe parcurs în Km.
Cotele proporţionale în timp sau cotele de amortizare liniare sunt date de raportul dintre
100 şi durata normală de funcţionare, respectiv:

𝑲𝒑𝒂 = 𝟏𝟎𝟎⁄𝑫 (F. 8.4)

𝒏
în care:
K pa = cota proporţională de amortizare;
D n = durata normală de funcţionare exprimată în ani.
Cotele proporţionale pe unitate de produs utilizabile pentru calcularea amortizării
clădirilor şi a construcţiilor speciale ale minelor, salinelor cu extracţie în soluţie prin sonde,
carierelor, exploatărilor la zi, pentru substanţe minerale solide, a căror durată este limitată la durata
rezervelor şi care nu pot primi alte utilizări după epuizarea rezervelor, precum şi a investiţiilor
pentru descopertă. Nivelul cotei este influenţat de rezerva exploatabilă de substanţă minerală utilă.
Astfel, cota în unităţi monetare pe 1.000 tone rezervă exploatabilă se determină ca raport
între valoarea de intrare a mijloacelor fixe amortizabile şi rezerva exploatabilă:

𝑲𝒂/𝟏𝟎𝟎𝟎𝒕 = 𝑽𝒊⁄𝑹 (F. 8.5)

𝒆
în care:
K a / 1000t = amortizarea, în lei, pe 1.000 tone rezervă exploatabilă;
Vi = valoarea de intrare a mijloacelor fixe;
Re = rezerva exploatabilă de substanţă minerală utilă în mii tone, existentă la începutul
fiecărui exerciţiu financiar.

43
Cotele de amortizare pe parcurs în Km utilizabile pentru calcularea amortizării autovehiculelor
dau posibilitatea amortizării integrale a mijloacelor fixe concomitent cu realizarea parcursului
stabilit până la scoaterea din funcţiune:

𝑲𝒂/𝒌𝒑 = 𝟏𝟎𝟎⁄𝑷 (F. 8.7)

în care:
K a / kmp = cota de amortizare pe Km parcurs;
P = parcursul stabilit în Km.
Cotele (normele) de amortizare degresive sunt utilizate pentru a elimina influenţa uzurii
morale asupra deprecierii capitalului imobilizat.
Astfel, cota liniară de amortizare va fi multiplicată cu următorii coeficienţi, diferenţiaţi în
funcţie de durata de funcţionare normală a mijlocului fix:
1,5 dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix este între doi şi cinci ani;
2,0 dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix este între cinci şi zece ani;
2,5 dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix este mai mare de zece ani.
In principiu, faţă de aceste condiţionalităţi, formula de calcul al cotei de amortizare degresivă
va fi următoarea:
𝑲𝒂𝒅 = 𝟏𝟎𝟎⁄𝑫 × 𝑰𝒎 (F. 8.8)
𝒏
în care:
K ad = cota anuală degresivă;
I m = indicele de multiplicare
Amortizarea degresivă se aplică în două variante:
1) fără influenţa uzurii morale;
2) cu influenţa uzurii morale.
Pentru calculul amortizării prin utilizarea regimului de amortizare degresivă fără influenţa
uzurii morale, cota de amortizare se va stabili ţinând seama de următoarele reguli:
În primul an de funcţionare se aplică cota de amortizare degresivă la valoarea de
intrare.
Pentru anii următori se aplică aceeaşi cotă de amortizare, dar de fiecare dată la
valoarea rămasă.
Cotele de amortizare accelerate în practica financiară naţională reprezintă, de fapt,
includerea în primul an de funcţionare, în cheltuielile de exploatare, a unei amortizări de până la
50% din valoarea de intrare a mijlocului fix respectiv.
Cotele (normele) de amortizare progresive au specificitatea că sunt crescătoare pe măsură
ce se apropie expirarea duratei normale de funcţionare a mijlocului fix. Se aplică, de regulă, la
bunurile imobiliare şi în general foarte rar în practica financiară fiindcă nu ţine seama de starea
tehnică, induce variaţii mari în cheltuielile cu amortizarea influenţând astfel profitul real al firmei.
In România, pentru uşurarea calculelor de proiecţie financiară, dar şi de înregistrare lunară a
amortizării, s-au utilizat normele unice de amortizare, acestea determinându-se ca raport între suma
amortizării anuale şi valoarea medie a mijloacelor fixe supuse amortizării.
Astfel, pentru mijloacele fixe cu durata de funcţionare exprimată în ani, relaţia de calcul ia
următoarea formă:

𝑨𝒂 (F. 8.10)
𝑵𝒖 = ⁄𝑽 × 𝑰𝒎
𝑰
în care:
44
 N u = norma unică de amortizare;
Aa = amortizarea anuală stabilită pe baza cotelor analitice aferente fiecărui mijloc fix în
parte;
V I = valoarea medie anuală de înregistrare a mijloacelor fixe amortizabile.

Pentru mijloacele de transport auto, norma unică poate fi determinată prin relaţia:

𝑨𝒂⁄ (F. 8.11)

𝑵𝒖 = 𝑷

în care:
P= parcursul in km sau in mii km.

5.3.4. Calcularea amortizării

Determinarea sumei amortizării capitalului imobilizat este o cerinţă atât pentru proiecţiile
financiare, cât şi pentru calculaţia de gestiune curentă.
Amortizarea activelor imobilizate se calculează începând cu luna următoare punerii în
funcţiune, până la recuperarea integrală a valorii de intrare, în funcţie de duratele normale de
funcţionare.
In funcţie de regimul de amortizare şi de cotele utilizate, amortizarea activelor imobilizate se
determină astfel:

Amortizarea liniară
Amortizarea liniară, pe baza cotelor proporţionale în timp, se determină prin includerea
uniformă în cheltuielile de exploatare a unor sume fixe, stabilite proporţional cu numărul de ani şi
duratele normale de funcţionare ai activelor imobilizate:

𝑽𝒊 × 𝑲𝒂𝒂⁄ (F. 8.12)

𝑨𝒂 = 𝟏𝟎𝟎
în care:
Aa = amortizarea anuală;
Vi = valoarea de intrare a mijlocului fix;
Km = cota de amortizare anuală.
Pentru determinarea sumei amortizării lunare pot fi utilizate următoarele relaţii de calcul:
𝑨 (F. 8.13)
𝑨𝒍 = 𝒂⁄𝟏𝟐 Al – amortizare lunară
1) în cazul utilizării cotelor proporţionale pe unitate de produs, amortizarea anuală va
fi determinată pe seama următoarei relaţii:

𝑨𝒂 = 𝑸 × 𝑲𝒂/𝟏𝟎𝟎𝟎𝒕 (F. 8.14)

în care:
Q = extracţia anuală de substanţă minerală utilă, în mii tone;
K a / 1000t = cota de amortizare, în lei, pe 1.000 tone rezervă exploatabilă.

2) Pentru autovehicule, dacă durata de funcţionare a acestora este exprimată în km

45
 amortizarea va fi calculată utilizând formula:

𝑷 ∗ 𝑲𝒂/𝒌𝒎𝒑 (F. 8.15)

𝑨𝒂 = ⁄
𝟏𝟎𝟎

în care:
P = parcursul în Km echivalenţi;
K a / kmp = cota procentuală de amortizare pe km parcurs.

Amortizarea degresivă
In varianta în care apare influenţa uzurii morale, se procedează astfel: - în primul an de exploatare a
mijlocului fix, amortizarea se determină aplicând cota de amortizare multiplicată la valoarea de
intrare, adică:
𝑽𝒊 × 𝑲𝒂𝒅𝟏⁄
𝑨𝒂 = 𝑽𝒊 × (𝟏𝟎𝟎⁄𝑫 ×𝑰𝒎 ) sau 𝟏𝟎𝟎
(F. 8.16)
𝒏
în care:
Vi = valoarea de intrare;
100
= cota liniara de amortizare , unde D n reprezinta durata normala de functionare in ani ;
Dn
I m = indicele de multiplicare in functie de durata de utilizare, 1,5 ; 2,0 ; 2,5 ;
K ad1 = cota de amortizare degresiva fara influenta uzurii morale determinate prin relația:

K ad1 =(𝟏𝟎𝟎⁄𝑫 ×𝑰𝒎 ) (F. 8.17)

𝒏

pentru amortizarea lunara, relatia de calcul va fi urmatoarea:

𝑽𝑰 × 𝑲𝒂𝒅𝟏 (F. 8.18)

𝑨𝒍 = ⁄𝟏𝟎𝟎/𝟏𝟐
Pentru anul al doilea şi următorii se aplică aceeaşi cotă de amortizare, însă în fiecare an la
valoarea rămasă de amortizat. Această modalitate de calcul se foloseşte până în anul de funcţionare
în care amortizarea anuală rezultată este egală sau mai mică cu sau decât amortizarea anuală liniară,
calculată pentru perioada de funcţionare rămasă.
Din acel an şi până la expirarea duratei normale de funcţionare se va utiliza regimul de
amortizare liniară.
Relaţia de calculare a amortizării anuale pentru anul al doilea şi următorii va fi:

𝑽𝒓 × 𝑲𝒂𝒅𝟏⁄ (F. 8.19)

𝑨𝒂 = 𝟏𝟎𝟎
în care:
Vr = valoarea rămasă neamortizată determinată prin deducerea din valoarea de intrare a
amortizării calculate pentru anii anteriori.
Vr  Vi  A1, 2.... n .

Amortizarea accelerată

46
 Constă în includerea în primul an de funcţionare în cheltuielile de exploatare, a unei
amortizări de până la 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix respectiv.
Valoarea rămasă după primul an de funcţionare se recuperează prin includerea în cheltuielile
de exploatare în regim liniar, în funcţie de durata de utilizare rămasă.
Ca urmare, în primul an suma amortizării va fi dată prin relaţia:

𝑽𝒊 × 𝟓𝟎⁄ (F. 8.20)

𝑨𝒂 = 𝟏𝟎𝟎

În anii următori, folosind regimul liniar de amortizare, în funcţie de durata de funcţionare

rămasă şi valoarea de amortizat, amortizarea anuală se va calcula conform relaţiei:

𝑽𝒓 × 𝑲𝒑𝒂 (F. 8.21)

𝑨𝒂 = ⁄
𝟏𝟎𝟎
în care:
Vr = valoarea rămasă de amortizat după primul an în care s-a practica amortizarea
accelerată;
Kpa = cota proporţională în timp (liniară) de amortizare.

Amortizarea în sistem progresiv

Este caracterizată de faptul că baza de calcul, respectiv valoarea de intrare, rămâne constantă
pe toată perioada de calculare a amortizării, în schimb, cotele de amortizare sunt crescătoare de la an
la an.
Relaţia de calcul poate fi sintetizată prin formula:

Vi  K ap1 ; K ap 2 ;....; K apn (F. 8.22)

Aa1, Aa 2, Aan 
100
în care:
Aa1 ; Aa 2 ; Aan - amortizarea anuală;
K ap1 ; K ap 2 ; K apn - cota de amortizare progresivă în anul 1, 2,..., n.
Pe plan naţional, pentru simplificarea calculelor necesare proiecţiilor financiare, respectiv
pentru determinarea amortizării de inclus în costurile curente ale perioadei, a fost elaborat tabelul
concentrator ce exprimă pe de o parte cotele medii de amortizare liniară şi degresivă, iar pe de altă
parte duratele de utilizare folosind cele două regimuri de amortizare.

CAPITOLUL 6
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ACTIVELOR CIRCULANTE

Obiective:
Cunoașterea conceptului si a tipologiei activelor circulante
Intelegerea modului de determinare a necesarului de stocuri si a necesarului de fonduri
de finanțare
47
 Cunoașterea surselor de finanțarea activelor circulante

6.1. Conținutul, structura, clasificarea activelor circulante

Activele circulante sunt obiecte ale muncii care participă direct la procesul de producţie, se
consumă integral şi îşi schimbă formele funcţionale în cadrul procesului de producţie şi sunt înnoite
după fiecare ciclu de producţie.
Activele circulante se pot repartiza în funcţie de:
stocuri;
valori realizabile;
disponibilităţi băneşti.
Stocurile sunt reprezentate de materii prime, materiale, combustibili, producţie neterminată,
piese de schimb, semifabricate, produse finite, mărfuri. Ponderea stocurilor se diferenţiază pe ramuri
şi oferă elemente de opţiune şi decizie privind utilizarea eficientă a activelor circulante şi a
resurselor de finanţare a acestora.
Conform OMFP 1802 din 2014 un activ se clasifică ca activ circulant atunci când:
a) se aşteaptă să fie realizat sau este deținut cu intenția de a fi vândut sau consumat în cursul
normal al ciclului de exploatare al entității;
b) este deținut, în principal, în scopul tranzacționării;
c) se aşteaptă a fi realizat în termen de 12 luni de la data bilanțului; sau
d) este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu este
restricționată.
Toate celelalte active reprezintă active imobilizate.
Conform OMFP 1802 din 2014 în categoria activelor circulante se cuprind:
a) stocuri, inclusiv valoarea serviciilor prestate pentru care nu a fost întocmită factură;
b) creanțe;
c) investiții pe termen scurt;
d) casa şi conturi la bănci
Stocurile sunt active circulante:
a) deținute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activității;
b) în curs de producție în vederea vânzării în procesul desfăşurării normale a activității; sau
c) sub formă de materii prime, materiale şi alte consumabile care urmează să fie folosite în
procesul de producție sau pentru prestarea de servicii.
În categoria stocurilor se cuprind şi activele cu ciclu lung de fabricație, destinate vânzării (de
exemplu, echipamente, nave, ansambluri sau complexuri de locuințe etc., realizate de entitățile ce au
ca activitate principală obținerea şi vânzarea unor astfel de produse).
În cadrul stocurilor se cuprind:
a) mărfurile, şi anume bunurile pe care entitatea le cumpără în vederea revânzării sau
produsele predate spre vânzare magazinelor proprii;
b) materiile prime, care participă direct la fabricarea produselor şi se regăsesc în produsul
finit integral sau parțial, fie în starea lor inițială, fie transformată;
c) materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, materiale pentru ambalat, piese
de schimb, semințe şi materiale de plantat, furaje şi alte materiale consumabile), care participă sau
ajută la procesul de fabricație sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit;
materialele de natura obiectelor de inventar;
48
 d) produsele, şi anume:
‐ semifabricatele, prin care se înțelege produsele al căror proces tehnologic a fost
terminat într‐o secție (fază de fabricație) şi care trec în continuare în procesul
tehnologic al altei secții (faze de fabricație) sau se livrează terților;
‐ produsele finite, adică produsele care au parcurs în întregime fazele procesului de
fabricație şi nu mai au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul entității, putând fi
depozitate în vederea livrării sau expediate direct clienților;
‐ rebuturile, materialele recuperabile şi deşeurile;
‐ produsele agricole;
f) activele biologice de natura stocurilor
a) ambalajele, care includ ambalajele refolosibile, achiziționate sau fabricate, destinate
produselor vândute şi care în mod temporar pot fi păstrate de terți, cu obligația
restituirii în condițiile prevăzute în contracte;
b) producția în curs de execuție,
Exemple de active biologice de natura stocurilor sunt
a) animalele destinate producției de carne,
b) animalele deținute în vederea vânzării,
c) peştii din fermele piscicole,
d) culturile, cum ar fi cele de porumb şi grâu, şi
e) copacii crescuți pentru cherestea.
Clasificarea activelor circulante
1) Din punct de vedere al sferei ce o deservesc activele circulante:
active circulante din sfera producţiei;
active circulante din sfera circulaţiei.
2) În funcţie de stadiile procesului producţiei de circulaţie:
stocuri necesare producţiei;
active circulante în procesul de producţie, faza de prelucrare;
active circulante în faza de desfacere;
active circulante în faza realizării desfacerii.
3) După apartenenţă:
active circulante din surse proprii;
active circulante asimilate celor proprii;
active circulante din surse împrumutate.
4) Din punctul de vedere al firmei:
active circulante sub formă materială;
active circulante sub formă bănească.
Determinarea corectă a necesarului de active circulante este un element al efortului
economic şi financiar, fiind o problemă de bază a gestiunii financiare pentru că supradimensionarea
sau subdimensionarea activelor circulante poate aduce perturbări situaţiei financiare a agenţilor
economici.
Cuantumul, structura şi ponderea active circulante pot fi influenţate de următorii factori:
a) volumul producţiei: creşterea volumului producţiei determină creşterea volumului de
active circulante;
b) nivelul cheltuielilor de producţie care are o influenţă în două sensuri: pe de o parte,
cheltuielile de producţie cresc pe măsură ce sporesc active circulante şi pe măsură ce
acestea parcurg fazele de producţie şi, pe de altă parte, nivelul cheltuielilor sporeşte la
rândul său necesarul de active circulante;

49
 c) viteza de rotaţie a activelor circulante influenţează în sens invers proporţional mărimea
efortului financiar depus de organizaţie: cu cât perioada de trecere a activelor
circulante prin stadiile de aprovizionare, producţie, desfacere este mai rapidă cu atât
necesarul de active circulante este mai redus;
d) schimbarea structurii de producţie, care poate influenţa în ambele sensuri volumul
activelor circulante. Dacă produsele au ciclul mai lung de fabricaţie, creşte şi necesarul
de active circulante;
e) specificul de producţie. De exemplu activitatea sezonieră implică un volum de active
circulante şi fonduri financiare mult mai crescut în perioada de campanie.

6.2. Calculul necesarului financiar al exploatării

Agenţii economici funcţionează potrivit mecanismului ce presupune cumpărarea,

transformarea şi vânzarea – ciclul ce mai este cunoscut şi sub denumirea de ciclu de exploatare.
Acest ciclu presupune stocuri şi creanţe care apar şi dispar continuu, dând naştere la un
necesar de finanţare permanentă.
Diminuarea şi gestiunea optimă a stocurilor, precum şi a fondurilor financiare, prezintă o
problemă majoră de strategie financiară privind optimizarea stocurilor. Optimizarea stocurilor se
bazează pe informaţii privind:
nivelul stocurilor (maxim, minim, mediu);
cererea de materiale;
volumul comenzilor;
termenele de aprovizionare şi livrare;
costurile de stocare;
periodicitatea producţiei la producător;
periodicitatea consumului la utilizator;
capacitatea de transport, etc.
În practica financiară cele mai cunoscute metode de diminuare a stocurilor de active
circulante sunt:
1) metoda analitică care presupune determinarea activelor circulante pe fiecare element;
2) metoda sintetică.
Metoda analitică
A. Calculul stocurilor şi a necesarului de fonduri pentru materii prime şi
material

Cantităţile de materii prime, materiale de bază, materiale auxiliare, combustibili şi lubrefianţi

etc, ce se acumulează în depozitele întreprinderii consumatoare în scopul desfăşurării normale a
activităţilor sale specifice formează stocul de producţie.
Prin conţinut, stocul de producţie poate fi format din:
a1 - stocul de curent;
a2 - stocul de siguranţă;
a3 - stocul de condiţionare;
a4 - stocul în curs de transport;
as - stocul pentru transport intern;
a6 - stocul sezonier.

Acestea se determină în funcţie de următoarele informaţii:

cantitatea de produse a fi fabricate (Q);
50
 norma de consum pe unitatea de produs (nc) poate să cuprindă norma de consum
tehnologic şi pierderi netehnologice;
preţul unitar de aprovizionare (Pa);
timpul de imobilizare a materiilor prime şi materialelor în procesul de aprovizionare.
Acesta se împarte în următoarele categorii:
a) Stocul de curent exprimă cantitatea de materii prime, materiale, combustibili,
piese de schimb, ansambluri, subansambluri acumulată în depozitele
întreprinderii consumatoare în scopul alimentării continue a cerinţelor
consumului productiv sau neproductiv.
timpul pentru stocul curent (tc) ce reprezintă intervalul mediu dintre
aprovizionare pentru care se constituie un stoc care să asigure cantitatea
procesului de producţie între două aprovizionări şi se determină ca o medie
aritmetică ponderată:
∑𝒒 × 𝒊 (F 9.1)
𝒕𝒄 =
∑𝒒
unde
q = cantitatea de aprovizionat;
i = intervalul între două aprovizionări.

Aferent acestui timp agenţii economici constituie stocul curent (Sc):

𝑸 × 𝒏𝒄 (F 9.2)
𝑺𝒄 = × 𝒕𝒄
𝟗𝟎 𝒔𝒂𝒖 𝟑𝟔𝟎
b) Stocul de siguranţă reprezintă cantităţile de resurse materiale în depozitul
întreprinderii consumatoare, constituite în scopul asigurării continuităţii
procesului economic, când stocul curent s-a epuizat şi întârzie sosirea părţilor de
materiale destinate reîntregirii lui. Este un stoc de rezervă care se constituie în
scopul evitării lipsei de resurse ca urmare a înregistrării unor perturbaţii în
livrările de la furnizori, în transport, când părţile aprovizionate nu corespund
cantitativ sau calitativ sau când au loc oscilaţii în consumul propriu.
timpul pentru stocul de siguranţă (ts) ce reprezintă numărul de zile necesare
constituirii unor cantităţi minime pentru asigurarea continuităţii producţiei în
cazul unor întârzieri în aprovizionare. Se recomandă ca acest timp să nu
depăşească 50% din tc. Se determină în funcţie de abaterile intervalelor
individuale faţă de intervalul mediu stabilindu-se intervalul de abatere ia şi
cantităţile corespunzătoare qa.

∑ 𝒒 ×𝒊 (F 9.3)
𝒕𝒔 = ∑𝒂 𝒂;
𝒒𝒂
𝑸 × 𝒏𝒄
𝑺𝒔 = × 𝒕𝒔
𝟗𝟎 𝒔𝒂𝒖 𝟑𝟔𝟎
unde:
ts = timp pentru stocul de siguranţă;
Ss = stoc de siguranţă.
c) Stocul de condiţionare (de pregătire) este reprezentat de cantitatea de materii prime sau
materiale de bază achiziţionată şi supusă unor operaţiuni de condiţionare-pregătire înaintea
trecerii în procesul de producţie propriu-zis. Se formează în exclusivitate pentru acele materii
prime sau materiale care necesită operaţiuni de sortare, îndreptare, tăiere, tratare cu anumite
51
 substanţe, dezelectrizare, maturizare, aducerea la parametrii de umiditate necesară etc, cerute
de procesele tehnologice specifice.
timpul pentru operaţiunile de condiţionare (tcd) care este timpul necesar pregătirii unui
material pentru stocare, debitare, analizare, uscare şi alte operaţiuni impuse de tehnologia de
fabricaţie.

𝒕𝒄𝒅 = 𝒕𝟏 + 𝒕𝟐 + ⋯ + 𝒕𝒏 𝑺𝒄𝒅 = 𝒏𝒄 × 𝒕𝒄𝒅 (F 9.4)

în care:
S cd = stoc de condiţionare;
C mz = necesarul anual din materia primă sau materialul supus condiţionării;
t cd = timp de condiţionare.
Stocul de condiţionare este o mărime constantă care, după operaţiunile de pregătire a
materiilor prime şi materialelor, preia funcţia stocului curent, fiind o sursă de alimentare a acestuia.

d) Stocul sezonier se formează atât în sfera aprovizionării, cât şi în cea a desfacerii, în scopul
acoperirii cererilor proprii pentru consum în perioada de întrerupere a exploatării, a
producţiei sau al transportului, după caz.Acest tip de stoc se constituie numai pentru
resursele materiale pentru care exploatarea pe timp de iarnă sau transportul datorită
condiţiilor de climă se poate opri (buşteni pentru fabricile de cherestea sau mobilă,
concentrate de minereu feroase sau neferoase, nemetalifere, cocsul, cărbunii şi altele).
De asemenea, în categoria stocurilor sezoniere se încadrează şi produsele care rezultă în
urma unei producţii sezoniere şi se consumă fie pe întregul an (produsele cerealiere), fie
numai în anumite perioade ale acestuia (produsele industriei de confecţii).
timp pentru stocul de iarnă (ti) care timp permite formarea unor stocuri pentru prelucrările
determinate de sezon.
𝑺𝒊 = 𝑛𝑐 × 𝒕𝒊
Se poate determina stocul optim (So):
𝑸 × 𝒏𝒄 (F 9.5)
𝑺𝒐 = × (𝒕𝒄 + 𝒕𝒔 + 𝒕𝒄𝒅 + 𝒕𝒊 )
𝟗𝟎 𝒔𝒂𝒖 𝟑𝟔𝟎
Acest stoc se poate trece în fişa de magazie pentru a urmări abaterile faţă de stocul efectiv.
Dacă stocul efectiv este mai mare decât stocul optim avem suprastoc fizic, iar dacă stocul efectiv
este mai mic decât stocul optim avem substoc fizic.
Necesarul de fonduri aferent stocului optim este dat de:

𝑸 × 𝒏𝒄 × 𝑷𝒂 (F 9.6)
𝑵𝒇𝒅 = × (𝒕𝒄 + 𝒕𝒔 + 𝒕𝒄𝒅 + 𝒕𝒊 )
𝟗𝟎 𝒔𝒂𝒖 𝟑𝟔𝟎

In execuţie, se ridică probleme legate de gestionarea stocurilor şi stocajelor, şi anume:

evitarea formării stocurilor fără întrebuinţare care pot rezulta ca urmare a sistării unor
programe de producţie sau ca urmare a aprovizionării cu materii prime şi materiale,
altele decât cele contractate, ceea ce înseamnă o recepţie necorespunzătoare;
evitarea degradării stocurilor pe perioada stocajului.Ambele situaţii conduc la o
imobilizare de monedă, cu posibilitatea transformării ei în pierdere efectivă.
Sintetizând, spunem că stocurile formate trebuie să fie egale cu stocurile previzionate.
Dacă acest echilibru se rupe şi stocurile formate depăşesc nivelul celor previzionate,
stocurile peste necesar reprezintă o imobilizare de disponibilităţi băneşti care, adesea, sunt obţinute
pe seama creditelor bancare. Nici situaţia inversă, deşi la prima vedere ar fi o diminuare a
52
imobilizărilor de monedă, nu este privită favorabil deoarece acest deficit de stoc poate conduce la
ruptura de stoc şi ca urmare la gâtuirea, blocarea sau oprirea procesului de producţie.

B. Calculul necesarului de fonduri pentru producţia neterminată

Cel de-al doilea element de active circulante care face obiectul metodei analitice de
determinare a stocurilor este producţia neterminată (produse sau lucrări care la sfârşitul perioadei de
gestiune nu au ajuns să parcurgă toate fazele procesului tehnologic şi nu întrunesc calităţile
produselor finite). Acest fel de producţie, pentru întreprindere, este un stoc de cheltuieli care trebuie
luat în calcul în dimensionarea necesarului de active circulante (fond de rulment).
După felul organizării activităţii întreprinderii, producţia ei poate fi:
discontinuă, ceea ce înseamnă că după intrarea în fabricaţie a unei comenzi nu mai
poate fi lansată altă comandă, de acelaşi fel, decât după ce cea deja lansată va fi
finalizată. Un astfel de tip de organizare a producţiei, cu ciclu lung de fabricaţie, se
întâlneşte în domeniul lucrărilor hidroenergetice, termoenergetice, atomoenergetice,
construcţia de nave, aeronave şi altele asemenea;
continuă (producţia de serie, omogenă).
Fondurile pentru acoperirea producţiei neterminate depind de trei factori:
1. valoarea producţiei marfă în cost de uzină din anul curent (Vpm);
2. durata ciclului de fabricaţie (D) ce reprezintă timpul în zile de la data începerii
prelucrării materiei prime până la data predării produselor finite în magazie
3. ritmul modificărilor cheltuielilor de producţie în ciclul de fabricaţie pe zile şi faze
exprimat printr-un coeficient de corelaţie (k, k<1).
Cheltuielile de fabricaţie pot creşte uniform sau neuniform. De asemenea, producţia poate fi
continuă şi discontinuă. Când producţia este continuă necesarul de fonduri pentru producţia
neterminată este:

Vpm  D  k (F 9.28)
N fd 
90 sau 360

Când producţia este discontinuă, k = 1 vom avea:

Vpm  D (F 9.29)
N fd 
90 sau 360

1. La producţia continuă, în cazul în care cheltuielile cresc uniform, avem:

cC (F 9.30)
k
2
unde:
c = cheltuieli de la începutul ciclului de fabricaţie;
C = cheltuieli de la sfârşitul ciclului de fabricaţie.

2. În cazul în care cheltuielile cresc neuniform, se împarte ciclul de fabricaţie pe faze, apoi se
calculează cheltuielile medii pe fiecare fază:

53
 ci  cf (F 9.31)
c
2
unde:
ci = cheltuieli de la începutul defază;
cf = cheltuieli de la sfârşitul fazei de fabricaţie.

c1  d 1  c 2  d 2   c n  d n 1
În acest caz k  unde
CD
C = costul de uzină al produsului cheltuit la sfârşitul fabricaţiei
D = durata ciclului de producţie.

3. Când întreaga materie primă intră în procesul de producţie de la începutul ciclului de

fabricaţie iar celelalte cheltuieli cresc treptat în cursul ciclului, vom avea:

M  c  0,5 (F 9.32)
k
C
unde:
M = costul materiei prime
c = celelalte cheltuieli de producţie (salarii, amortismente)
C = cheltuieli finale.

C. Determinarea stocului şi necesarul de fonduri pentru piese de schimb

Piesele de schimb pot fi destinate maşinilor de serie mare, cât şi maşinilor de serie mică. În
cazul maşinilor de serie mare, stocul este:

C ps (F 9.39)
So  Tm  t s 
360 sau 90
C ps  Pa
 Tm 
Necesarul de fonduri N f    ts  ,
90 sau 360  2 

unde:
Cps = consum piese de schimb în anul curent;
Tm = timpul mediu de aprovizionare;
ts = timpul pentru stocul de siguranţă.

Piesele de schimb pentru serie mare:

Stocul fizic Do (F 9.40)

Sf   U i  Pi  k
Ds
Necesarul N fd  S f  Pa
de fonduri
unde:
Do = durata de obţinere a pieselor de schimb de la furnizori;
54
 Ds = durata de serviciu a pieselor de schimb;
Ui = numărul de utilaje identice aferente în funcţiune;
Pi = numărul de piese identice montate pe un utilaj;
k = coeficientul de corecţie care se diminuează dacă numărul de utilaje identice aflate în
funcţiune creşte.

E. Determinarea stocurilor şi a necesarului de fonduri pentru produsele finite şi

semifabricate
După terminarea ultimei faze de producţie, produsele finite pentru a fi comercializate mai
parcurg unele etape de pregătire (preambalare, ambalare, formarea lotului în vederea livrării,
întocmirea documentelor de expediţie şi de facturare).
Stocul de produse finite este reprezentat astfel de cantitatea de produse la care s-a încheiat
procesul de fabricaţie şi este staţionată în depozitele de desfacere până la livrarea acesteia către
beneficiari sau către magazinele proprii de desfacere.
Mărimea acestor stocuri şi durata lor de staţionare în depozite sunt condiţionate de natura
operaţiunilor (recepţie, ambalare, ştanţare, marcare, etichetare, maturizare etc.) pe care trebuie să le
mai suporte produsele pentru a fi aduse în starea care să permită livrarea, ca şi de timpii de execuţie
specifici fiecărei operaţiuni.
Stocurile de produse finite mai poartă denumirea şi de stocuri de desfacere (Sd) sau pentru
vânzare-distribuţie, şi se calculează prin mai multe metode:
Pentru acest calcul se folosesc trei elemente:
producţia marfă fabricată în cost complet (Pmc);
timpul mediu de staţionare a produselor finite în magazie (Tms);
timpul necesar întocmirii documentelor (td).
Necesarul de fonduri pentru produsele finite:
Pmc (F 9.42)
N fd  Tms  t d 
90 sau 360
Din baza de calcul trebuie să se scadă stocurile de produse finite datorate neritmicităţii şi
cele fără desfacere asigurată sau necorespunzătoare.
Necesarul total de fonduri prin metoda analitică este:

N FD   N fd e , care se aplică mai rar în practică. (F 9.43)

Metoda sintetică (globală)

Metoda globală de determinare a stocului, în expresie valorică, de active circulante porneşte
de la considerarea legăturilor dintre necesarul de active circulante şi volumul producţiei sau al cifrei
de afaceri, putându-se utiliza una dintre următoarele variante:
stabilirea soldului de active circulante în funcţie de numărul de rotaţii al acestora;
stabilirea soldului de active circulante în funcţie de variaţia (±) producţiei sau a cifrei
de afaceri;
stabilirea soldului de active circulante, bazat pe ponderea acestora la 100 sau la 1.000
lei producţie marfa.

Este o metodă mai operativă şi se bazează pe următoarele informaţii:

valoarea producţiei marfă în cost complet în anul curent (Q1);
valoarea producţiei marfă în cost complet în anul de bază (Qo);
valoarea activelor circulante în anul de bază (ACo);
55
 viteza de rotaţie a activelor circulante în anul de bază exprimat prin număr de rotaţii
Q
(NRo)  NR o  o .
A Co
Necesarul de fonduri pe anul curent poate fi determinat prin ponderea ACo cu raportul Q1/Qo
sau prin împărţirea Q1/NRo.
Q Q (F 9.48)
N fd 1  A Co  1 sau N fd 1  1
Qo NR o
.Se menţionează că în determinarea necesarului financiar al exploatării se mai foloseşte şi metoda
normativă.

6.3. Finanțarea activelor circulante

Finanţarea activelor circulante se face din trei surse importante:

1. pasivele de exploatare;
2. fondul de rulment;
3. creditele de trezorerie.

1. Pasivele de exploatare
În privinţa surselor privind finanţarea activelor circulante trebuie avute în vedere şi datoriile
faţă de furnizori, stat, salariaţi, asigurări sociale. O mare însemnătate având în vedere dimensionarea
acestor resurse care, la rândul lor, sunt determinate de decalajul de timp ce apare între momentul în
care se nasc datoriile şi până în cel al lichidării lor, adică al efectuării plăţilor respective.
Aceste resurse sunt cunoscute sub denumirea de resurse atrase sau pasive de exploatare şi
este necesar să se ia în calcul rolul minim al acestora, care le asigură un caracter stabil şi permanent
şi de aceea mai pot fi denumite şi pasive stabile.
Sunt cunoscute mai multe metode de determinare a pasivelor stabile:
a) Metoda soldurilor zilnice ce se calculează pentru pasivele stabile determinate de salarii,
impozite pe salarii, CAS, alte impozite, datorii din utilităţi, dobânzi bancare. Această metodă
constă în următoarele etape:
se alege trimestrul din an cu activitatea cea mai redusă, iar calculul se face pentru o
singură lună din acest trimestru;
se calculează cota medie zilnică pentru fiecare datorie care este:

Obligaţii trimestri ale (F 9.52)

CMZ 
90

se calculează volumul obligaţiilor So din data în care are loc achitarea acestora: So =
CMZ × Număr zile întârziere a plăţii obligaţiei;
dacă la acest sold se adăugă cota medie zilnică până când are loc plata obligaţiei: S o +
CMZ;
se însumează pentru fiecare zi soldurile de la toate elementele generatoare de pasive,
iar suma cea mai mică din una din zilele lunii reprezintă volumul pasivelor stabile de
care se va ţine cont în acoperirea financiară a activelor circulante.

56
 b) Metoda calcului direct care se utilizează pentru o serie de pasive stabile ce pot proveni din
aprovizionări, avansuri, garanţii, preliminări pentru concedii, reparaţii. Astfel, volumul
acestor pasive stabile pe fiecare din aceste elemente se calculează ca datorie trimestrială
pentru fiecare din numărul zilelor de întârziere a datoriei împărţit la 90 zile:

D t  Zî (F 9.53)
Ps 
90

2. Acoperirea financiară a activelor circulante pe baza fondului de rulment

În ciclul de exploatare se nasc fluxuri reale generate de formarea stocurilor fizice cărora le
corespund fluxurile financiare şi un ansamblul de relaţii financiare sub forma creanţelor şi datoriilor.
În general, datoriile cele mai importante apar în procesul de aprovizionare. Agenţii
economici trebuie să-şi acopere din punct de vedere financiar şi datoriile din faza de producţie şi din
faza de comercializare, fază căreia îi corespunde un stocaj (livrarea, facturarea), însă agenţii
economici se mai pot confrunta şi cu un gol financiar provocat de creditul acordat clienţilor.
În desfăşurarea ciclului de producţie se pot întâlni o serie de situaţii financiare, cum ar fi:
1) agentul economic poate obţine amânări de la plata furnizorilor, ceea ce poate să aibă o
consecinţă favorabile asupra finanţării;
2) de la aprovizionare până la vânzarea produselor finite, agentul economic blochează o
anumită sumă de capital în stocuri create în ciclul de exploatare care generează un
necesar de finanţare sau, cum se mai spune din punct de vedere financiar, o consecinţă
nefavorabilă, dar obiectivă;
3) amânarea încasării clienţilor, care este o practică comercială curentă, face ca
lichidităţile investite anterior să nu fie recuperate imediat, care conduce la o consecinţă
nefavorabilă, din punctul de vedere al finanţării.
Ciclul de exploatare provoacă o blocare de capital, în primul rând, datorită stocurilor create
de-a lungul lanţului de producţie, precum şi a amânărilor la plată acordate clienţilor; în compensare
acest ciclu îşi poate atrage o finanţare din creditul acordat de furnizori.
Astfel că necesarul financiar al exploatării sau necesarul de fond de rulment (NFR) este:

NFR = (Stocuri + Clienţi) – (Furnizori + Alte pasive) (F 9.54)

Pe această bază, în practica financiară se determină fondul de rulment, care se poate calcula
fie pe baza datelor din partea de sus a bilanţului, fie pe baza datelor din partea de jos a bilanţului.

FR = Capital permanent – Active fixe nete SAU (F 9.55)

FR = Activele circulante – Datorii pe termen scurt

Astfel, conform principalelor posturi de bilanţ, rezultă:

ACTIV PASIV
I. Active fixe I. Capitaluri proprii

II. Capitaluri împrumutate pe Capital permanent

termen mediu şi lung
II. Active circulante III. Datorii pe termen scurt

57
 Astfel că, relaţia de echilibru a situaţiei financiare a agenţilor economici se poate scrie sub
forma:

FR = NFR + TN (F 9.56)

Mai precis:
În cazul în care FR > NFR, rezultă relaţia: FR = NFR + TN, adică este o situaţie de
ameliorare a trezoreriei.
În cazul în care FR < NFR rezultă relaţia NFR = FR + Credite pe termen scurt (datorii
la bănci).

Reducerea fondului de rulment reclamă acţiuni şi decizii financiare asupra nivelului

stocurilor, clienţilor şi furnizorilor. Pentru aceasta se întreprind măsuri pentru reducerea stocurilor la
un nivel minim necesar prin accelerarea vitezei de rotaţie a acestora.
Acţiunea asupra clienţilor se poate referi la reducerea numărului de clienţi care
achiziţionează contravaloarea mărfurilor la termen mai îndepărtat.
În acest sens, operaţiunea de scont poate fi aceea care să poată permite micşorarea
termenului mediu de încasat a clienţilor. Acţiunea asupra furnizorilor constă în general în
prelungirea termenului de achitare a plăţilor acestora.
Fondul de rulment poate să suporte micşorări din următoarele cauze:
obţinerea de pierderi cu menţiunea că dacă acestea sunt succesive pot conduce la
diminuarea capitalului propriu;
rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung dacă această restituire nu se realizează
din profiturile obţinute sau dacă ratele de restituire sunt mai mari decât anuităţile din
amortizare.
Dintre căile de reechilibrare a fondului de rulment se pot enumera:
1) creşterea capitalului permanent care se poate face prin:
a) aportul din partea noilor asociaţi;
b) contractarea de credite pe termen mediu şi lung în condiţii avantajoase;
c) trecerea în rezervă de profituri (în defavoarea dividendelor);
d) consolidarea creditelor pe termen scurt.
2. diminuarea volumului activelor fixe.

3. Creditul pe termen scurt, sursă de acoperire a necesarului financiar al exploatării

Conţinutul şi rolul creditului bancar

În sens larg, creditul reprezintă încrederea pe care o persoană (creditorul) o acordă unei alte
persoane (debitorul) de a-i împrumuta bani sau alte valori ce-i vor fi restituite la o anumită dată
împreună cu o taxă denumită dobândă. Dobânda reprezintă preţul folosirii capitalului împrumutat.
Creditul bancar se formează şi se acordă sub forma împrumuturilor din capitalul inactiv
precum şi din capitalul disponibil în căutare de plasament. Creditul bancar formează unul dintre
obiectele principale ale activităţii băncilor. Acestea -făcând abstracţie de capitalul lor propriu - sunt
un intermediar care se împrumută pentru ca apoi să dea cu împrumut. Altfel spus, capitalul
disponibil din conturile clienţilor, păstrat la bancă, este folosit de aceasta ca resursă din care
împrumută alţi clienţi ai săi. În sfera relaţiilor de credit, în afara creditului bancar, funcţionează şi
creditul comercial, acesta reprezentând împrumuturile pe care agenţii economici şi le acordă
58
reciproc în schimbul unor titluri de credit. Creditul comercial operează pe seama capitalului ocupat
în sfera producţiei (industrie, construcţii) sau în sfera circulaţiei (comerţului). Titlul de credit
îndeplineşte rolul de instrument de credit când plata se amână la o dată ulterioară celei iniţial
stabilite, situaţie în care, pentru suma respectivă, se va încasa o dobândă convenită.
Creditul - atât cel bancar, cât şi cel comercial - este caracterizat de flexibilitate şi
operativitate, în sensul că asigură posibilitatea agenţilor economici de a folosi capitalul altora pentru
a-şi acoperi nevoile temporare de resurse când cele proprii le sunt insuficiente în vederea rezolvării
trebuinţelor imperative.

Creditele bancare pe termen scurt

În procesul de finanțare curenta întreprinderea îsi completeaza capitalurile permanente si

atrase (prin pasivele de exploatare) si cu credite bancare pe termen scurt. Prezența creditarii pe
termen scurt în procesul de finanțare au rol de amortizor între cresterea sau reducerea necesarului de
finanțare si majorarea sau diminuarea capitalurilor investite în active circulante. Asemenea oscilații
se vor reflecta în cresterea soldului creditelor bancare, care, fața de perioada anterioara, poate fi
diminuat prin excedentul de trezorerie, degajat în perioada respectiva, sau poate fi majorat pentru
acoperirea deficitului de trezorerie (prin solicitarea de
credite noi), obținut la sfârsitul perioadei precedente.
Practica a demonstrat ca în formarea resurselor financiare ale întreprinderilor, creditele pe
termen scurt ocupa o pondere însemnata. Motivația folosirii creditelor pe termen scurt în finanțarea
activitații de exploatare o constituie obținerea rapida a acestui capital, în comparație cu perioada de
asteptare pentru capitalizarea profiturilor, în vederea sporirii capitalurilor proprii.
Creditele pe termen scurt se acorda întreprinderilor de catre bancile comerciale, pe o
perioada de pâna la 12 luni. Rata dobânzii este variabila pe durata de angajare a creditului.
Întreprinderile, prin faptul ca îsi asigura circulația monetara prin intermediul bancilor, trebuie sa-si
elaboreze politici bancare menite sa rezolve: minimizarea cheltuielilor financiare, divizarea
riscurilor si menținerea puterii de negociere.
Prin minimizarea cheltuielilor financiare se cauta reducerea la maximum a cheltuielilor
financiare ale întreprinderii întrucât influențeaza, în final, profitabilitatea exercițiului anual.
Problema este mereu actuala deoarece dobânzile cunosc variații accentuate în unele perioade ale
anului. În masura în care marja sa de manevra îi permite sa aleaga între diverse tipuri de credite,
întreprinderea trebuie sa analizeze costurile componente ale creditelor în asa fel încât sa minimizeze
cheltuielile financiare aferente. Structura costului creditului se refera la dobânzi, comisioane si alte
cheltuieli aferente perioadei de creditare.
Divizarea riscurilor bancare constituie pentru întreprindere o preocupare la fel de importanta
precum diversificarea clienților sau a surselor de aprovizionare. Diversificarea riscurilor se face prin
alegerea bancilor comerciale si a resurselor necesare.
Selectarea bancilor se face de cele mai multe ori ținând seama de rezultatul oportunitaților
care sunt prezentate întreprinderii la un moment dat cum ar fi: relațiile personale dintre conducatori;
aproprierea spațiala, etc. decât de efectul unei strategii îndelung chibzuita. Acest mod de alegere a
bancilor conduc la rezultate îndoielnice în ceea ce priveste divizarea riscurilor.
De regula, în alegerea bancilor se ridica mai multe probleme, cum ar fi numarul bancilor cu
care sa se lucreze si tipul de banca. Numarul de banci depinde de un anumit numar de parametri ai
întreprinderii care sa-i asigure condiții satisfacatoare de rentabilitate. Tipul de banca depinde de
caracteristicile sistemului bancar.
Alegerea resurselor ia în considerare avantajele creditului pe termen scurt, limitarea sau nu a
creditelor în favoarea altor resurse de finanțare etc.
59
 Menținerea puterii de negociere are în vedere utilizarea creditelor, respectarea termenelor de
rambursare si garanțiile cerute în acordarea creditelor.
Odata încheiate negocierile, înțelegerea dintre întreprindere si banca se concretizeaza prin
semnarea unui contract de credit. În general, contractul de credit cuprinde: suma împrumutata, rata
procentuala a dobânzii; graficul rambursarii creditului (cu date scadente si sume aferente), garanțiile
aduse pentru obținerea creditului precum si alți termeni si condiții negociate.
Creditarea activităţii curente constă în acordarea de împrumuturi pe termen scurt (până la cel
mult 12 luni) sub forma creditării pe obiect, pentru formarea stocurilor şi efectuarea de
cheltuieli.Creditele se acordă prin conturi separate de împrumut, pe baza situaţiilor de stoc sau de
cheltuieli prezentate băncii de agentul economic solicitant.

6.4. Viteza de rotație și folosirea eficientă a activelor circulante

Creşterea cifrei de afaceri (CA) determină creşterea volumului de active circulante (AC), cu
condiţia ca:
CA >AC.

Prin circuitul de exploatare a activelor circulantese înţelege drumul pe care îl parcurg acestea
din forma iniţială de capital bănesc până reîntoarcerea lor în aceeaşi stare, iar rotaţia activelor
circulante este procesul de transformare succesivă şi continuă a formei funcţionale a acestora căreia
îi corespunde un anumit timp numit şi timp de rotaţie.
Viteza de rotaţie se poate exprima ca:

CA (F 9.57)
număr de rotaţii (coeficient de rotaţie) =
AC

AC
durata unui circuit (viteza de rotaţie în zile) =  90 sau 360
CA

Cele mai cunoscute modalităţi de accelerare a vitezei de rotaţie a activelor circulante sunt:
a) în faza de aprovizionare
alimentarea la timp complexă şi completă a procesului de producţie;
adaptarea la noile condiţii de piaţă;
reducerea consumurilor specifice şi a pierderilor în timpul transportului.
b) în faza de producţie
organizarea corespunzătoare a producţiei şi a muncii;
stabilirea unor circuite raţionale de fabricaţie
alegerea tehnologiilor şi eliminarea timpilor de întreruperi;
creşterea volumului producţiei şi îndeplinirea programelor de cooperare.
c) în faza de desfacere
desfacerea şi încasarea rapidă a produselor;
respectarea clauzelor contractuale;
ritm programat al vânzărilor;
adaptarea la cerinţele pieţei.

60
 6.4.1. Conceptul de rotație a activelor circulante

In succedarea şi întrepătrunderea operaţiilor economice, starea patrimonială iniţială - sau cea

luată în calcul ca bază de raportare - se schimbă. Astfel, mulţimea elementelor de activ şi îndeosebi
cele circulante se reînnoieşte continuu pe seama cifrei de afaceri, de unde logica condiţionării
acesteia de existenţa şi mişcarea activelor circulante, respectiv reconstituirea şi reactivarea acestora
numai în măsura formării şi distribuirii cifrei de afaceri ca fenomen economic de permanenţă.
Strategia dominantă în plasamentele de capital productiv este aceea ca durata de imobilizare
a acestora - exprimată în timp - să fie cât mai mică, adică să se asigure o viteză cât mai mare de
trecere din stadiul de stocaj sau cheltuieli avansate în stadiul de disponibilităţi băneşti ca urmare a
finalizării valorii.
Reînnoirea activelor circulante pe seama cifrei de afaceri reprezintă durata de rotaţie a
acestora. Cuantificarea duratei de rotaţie a activelor circulante - inclusiv plata datoriilor - poate fi
exprimată prin intermediul unor mărimi concrete, fundamentate fie pe date de planificare financiară,
fie pe baza datelor efective preluate din bilanţul contabil.

CAPITOLUL 7
TREZORERIA ÎNTREPRINDERII

Obiective:
Cunoașterea conceptului de trezorerie
Cunoașterea instrumentelor de gestiune a trezoreriei

7.1. Rolul și importanța gestiunii de trezorerie

Gestiunea trezoreriei reprezintă o subdiviziune a managementului trezoreriei, referindu-se la
punerea în aplicare a strategiei elaborată la nivelul întreprinderii,
găsirea unor soluții de echilibrare a fluxurilor de trezorerie,
stabilirea excedentelor și a deficitelor de trezorerie,
efectuarea plasamentelor respectiv acoperirea deficitelor înregistrate,
utilizarea celor mai adecvate metode de acoperire a riscurilor care apar la nivelul
trezoreriei.
Gestiunea trezoreriei întreprinderii cuprinde totalitatea mijloacelor utilizate de întreprindere
în scopul accelerării încasărilor şi plăţii la timp a obligaţiilor. De asemenea, gestiunea trezoreriei are
şi rolul de a previziona echilibrul financiar pe termen scurt pentru a evita în viitor lipsa de
disponibilităţi şi pentru a fructifica eventualele disponibilităţi temporare în plasamente pe termen
scurt, iar în lipsa unor disponibilităţi, să apeleze la credite pe termen scurt.
Gestiunea trezoreriei – poate fi considerată ca fiind inima funcției financiare a întreprinderii.
În marea majoritate a întreprinderilor mari trezoreria se prezintă ca și o entitate coerentă și
multiformă – ce reprezintă modul de manifestare operațional al funcției financiare a întreprinderii.
61
7.1.1. Conceptul de trezorerie

Trezoreria constituie un element esenţial al gestiunii pe termen scurt, deoarece prin ea se

concretizează rezultatele modului de realizare a activităţii si de respectare a cerinţelor echilibrului
financiar.
Nu întotdeuna o întreprindere, care încheie exerciţiul cu profit, are şi o trezorerie pozitivă
(disponibilităţi în bancă şi în casă). Această situaţie se datorează decalajului dintre înregistrarea în
contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor şi scadenţa lor ca încasări şi plăţi.
Preocupările tot mai intense pentru gestiunea trezoreriei sunt motivate de unele fenomene de
instabilitate economică atât macro, cât şi microeconomică: creşterea inflației, a ratei dobânzii,
precum și scăderea ratelor de rentabilitate şi a gradului de autofinanţare.
În cadrul teoriei echilibrului financiar trezoreria a fost definită ca surplusul de surse de
finanțare care se degajă din întreaga activitate a întreprinderii și este egală cu diferența dintre fondul
de rulment și nevoia de fond de rulment.
O definire mai completă a trezoreriei poate fi făcută și în funcție de elementele constitutive
ale acesteia, adică activele şi pasivele de trezorerie. Elementul de bază în această nouă definire îl
reprezintă lichidităţile (disponibilităţile băneşti), alături de care apar și activele financiare de
trezorerie, iar în pasiv, creditele bancare sub forma creditelor de trezorerie şi a celor de scont.
Pe baza celor expuse mai sus, relaţia de determinare a trezoreriei va fi:

(F 10.1)
TREZORERIA = ( Lichidităţi + Active financiare de trezorerie ) – Pasive de trezorerie

Conceptul de trezorerie este unul dintre cele mai greu de definit în domeniul financiar. El
poate fi analizat din două puncte de vedere şi anume:
organizatoric: trezoreria este un compartiment ce face parte din organigrama
întreprinderii, este încadrat cu personal de specialitate care îndeplineşte o multitudine
de sarcini şi atribuţii, şi funcţionează după proceduri bine stabilite;
structural: în funcţie de elementele patrimoniale componente ale acesteia.
Din acest punct de vedere, trezoreria poate fi definită astfel:
- în sens restrâns, trezoreria netă se poate determina ca şi diferenţă între fondul de rulment
şi nevoia de fond de rulment, luând forma excedentului sau deficitului de trezorerie.
- în sens larg, trezoreria este diferenţa dintre suma activelor şi a pasivelor de trezorerie.
Activele de trezorerie sunt formate din:
disponibilităţi băneşti – care cuprind disponibilităţile existente atât în bancă cât şi în
casă;
valori mobiliare de plasament – formate din titluri monetare şi financiare deţinute pe
termen scurt;
efecte comerciale de încasat – cambii, bilete la ordin, cecuri, etc...
Pasivele de trezorerie sunt formate din:
soldul creditor al contului curent;
credite de trezorerie;

62
 Trezoreria este rezultatul tuturor fluxurilor financiare care se derulează în întreprindere cât
şi a modalităților de finanțare adoptate. Prin urmare, trezoreria măsoară consecinţele deciziilor
financiare și comerciale luate de conducerea întreprinderii.
Deoarece de multe ori managerii nu dispun de timpul sau resursele umane proprii pentru a
realiza un control de gestiune cât mai analitic al întregii activități a întreprinderii, un semnal de
deteriorare a trezoreriei va trebui să fie un semnal de deteriorare a situației financiare a
întreprinderii.
Printre cauzele care duc la dificultăţi de trezorerie, apare frecvent profitabilitatea slabă a
unei investiţii, o alegere proastă a unei game de produse introduse în fabricaţie, falimentul unui
client (întârzieri la plată sau chiar lipsa plăților) sau proasta organizare a unui serviciu din
întreprindere.
Realizarea unei trezorerii ”zero” ar reprezenta un ideal pentru toți trezorierii, dar din
studiile efectuate reiese că în mod frecvent, este necesară constituirea unei rezerve de trezorerie,
care să fie utilizată pentru a acoperi riscurile activității de exploatare, cum ar fi:
creşteri neprevăzute a costului materiilor prime;
înlocuirea unor materiale cu defecte de fabricație;
angajarea de lucrători temporari pentru a înlocui plecările de personal;
falimentul unui client.
În general, constituirea unor rezerve se impune și pentru a face faţă unor vârfuri ale
trezoreriei, provocate de anumite decalaje între fazele unui ciclu economic.
Însă mulți consideră greșit că dacă au creat unele rezerve de trezorerie, va trebui să le
păstreze sub formă de lichidități în contul curent. Dimpotrivă, excedentele trebuie să fie plasate în
asemenea instrumente financiare, care să permită o « eliberare » rapidă de numerar, atunci când
apare nevoia de lichidități.
Pentru a monitoriza performanțele întreprinderii, unii directori executivi urmăresc lunar
tabloul de bord contabil şi financiar. Indicatorii financiari ai activității pe care îi monitorizează cel
mai des sunt: cifra de afaceri, marja brută, rezultatul din exploatare şi rezultatul net.
Alți indicatori financiari urmăriți rezultă din informațiile contabile şi cuprind: evoluția lunară
a nevoii de fond de rulment și rata de autonomie financiară [capitaluri proprii/ (datorii financiare-
trezorerie)].
Dar pe lângă aceștia și nivelul trezoreriei poate, în unele cazuri, să fie un parametru în
stabilirea strategiei IMM-urilor pentru a-şi consolida poziţia pe piaţă. Activitatea de urmărire şi
control a modului de derulare a fluxurilor de trezorerie impune luarea unor măsuri corective, pentru
a preveni sau elimina unele dezechilibre prezente sau viitoare.
Dacă se previzionează ieşiri semnificative din trezorerie, vom avea deficite de trezorerie şi
acest fapt impune găsirea de surse de finanţare, pentru a asigura echilibrul financiar pe termen scurt.
Invers, dacă se prevăd încasări semnificative, care generează excedente de trezorerie, se vor efectua
plasamente, în scopul creşterii rentabilităţii capitalului.
Obiectivul urmărit în gestiunea trezoreriei este asigurarea unui sold zero de trezorerie.
Pentru a realiza acest obiectiv întreprinderea trebuie să urmărească două aspecte:
efectuarea unor plasamente eficiente, sigure şi cu un grad mare de lichiditate, pe seama
excedentelor de trezorerie;
acoperirea deficitelor de trezorerie pe seama unor împrumuturi, al căror cost să fie cât
mai scăzut.
Atingerea acestui obiectiv determină minimizarea costurilor de gestiune a trezoreriei. În
componenţa acestor costuri regăsim două componente:
costul de oportunitate pentru excedentul de trezorerie;
costul de finanţare pentru deficitul de trezorerie.
63
 În practica financiară pot fi întâlnite situaţii în care unele întreprinderi care au realizat profit
să aibă o trezorerie negativă; în acest caz va trebui acordată atenţie modului de gestionare a
resurselor cât şi a alocărilor, încât deficitul de trezorerie să fie minim.
Asemenea situaţii pot să apară ca urmare a:
decalajelor care apar între înregistrarea în contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor;
decalajul între datele de scadenţă a plăţilor şi a încasărilor;
utilizării unor fonduri permanente pentru finanţarea activelor circulante; ceea
ce determină costuri de finanţare mai mari;
creşterii nivelului ratei inflaţiei, creşterea ratei dobânzii active;
diminuării rentabilităţii activităţii;
creşterea costului mediu ponderat al capitalului;
scăderea capacităţii de autofinanţare.
Trezoreria poate fi influenţată şi de existenţa unor datorii şi creanţe în valută, care vor
influenţa activitatea întreprinderii, datorită riscului valutar.
Pe baza celor expuse mai sus reiese că activitatea de gestiune a trezoreriei trebuie să
urmărească îndeplinirea următoarelor cerinţe:
minimizarea costului capitalului , în situaţia contractării de credite pentru acoperirea
deficitelor de trezorerie;
maximizarea rentabilităţii capitalului, prin efectuarea de investiţii pe termen scurt,
cât mai rentabile, pe seama excedentelor existente în trezorerie.
Din cele expuse mai sus reiese că în activitatea de gestiune a trezoreriei intervine atât decizia
de finanţare, cât şi cea de plasament; astfel când trezoreria este negativă vor fi prioritare modalităţile
de finanţare pe termen scurt decât cele de plasament şi când trezoreria este pozitivă se va urmări
fructificarea cât mai eficientă a plasamentelor şi mai puţin atragerea unor surse de finanţare.
Prin organizarea unei gestiuni sănătoase a trezoreriei se va urmări asigurarea solvabilităţii
întreprinderii, adică asigurarea condiţiilor ca întreprinderea să-şi poată onora în orice moment
obligaţiile financiare ajunse la scadenţă şi să deţină un minim de lichidităţi în trezorerie.
Pentru a realiza obiectivele trezoreriei, este nevoie să fie organizate următoarele activităţi:
evitarea pierderilor, în zilele de decontare, la încasările şi plăţile efectuate de
întreprindere prin bancă;
creşterea operativităţii în încasarea creanţelor întreprinderii;
eşalonarea echilibrată a scadenţelor privind plata obligaţiilor de plată;
obţinerea de credite la cele mai mici costuri;
asigurarea unui sold zero al trezoreriei, care nu atrage costuri de finanţare sau de
oportunitate;
plasarea optimă a excedentelor de trezorerie, în condiţii de rentabilitate, siguranţă şi
lichiditate.
Se poate observa că aceste obiective ale trezoreriei sunt strâns legate de obiectivul general al
finanţelor întreprinderii, respectiv creşterea averii acţionarilor.
Realizarea obiectivelor unei bune gestiuni a trezoreriei, solvabilitatea şi rentabilitatea,
presupune conjugarea a două tipuri de acţiuni:
Acţiuni interne: care urmăresc modul de previziune a fluxurilor monetare, găsirea
modalităţilor de acoperire a dezechilibrelor între intrările şi ieşirile de fonduri,
precum şi controlul trezoreriei ;
Acţiuni externe: se referă la negocierea condiţiilor de creditare, de fructificare şi alte
facilităţi bancare, precum şi condiţiile de plată a furnizorilor şi de încasare a
clienţilor.

64
 7.1.2. Previzionarea încasărilor și plăților

În asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt previziunea trezoreriei are un rol

important întrucât reflectă sinteza tuturor fluxurilor de încasări şi plăţi pe o perioadă determinată.
Prin procesul de previziune a trezoreriei se stabileşte nivelul lichidităţilor (disponibilităţilor)
sau necesarul de trezorerie, adică creditele pe termen scurt care asigură, în ultimă instanţă, echilibrul
trezoreriei. Acest echilibru trebuie asigurat cu costuri cât mai mici, ceea ce implică alegerea
judicioasă a mijloacelor de finanţare. Surplusul de lichidităţi implică folosirea lui în diverse
plasamente spre a aduce profit.
Trezoreria întreprinderii exprimând derularea continuă a fluxurilor băneşti de intrare şi de
ieşire, precum şi corelarea lor, impune urmărirea factorilor determinanţi ai acestor fluxuri. Prin
cunoaşterea modului de acţiune al fiecărui factor în parte asupra derulării fluxurilor băneşti se pot
lua măsuri care să asigure echilibrele necesare.
Primul pas în acţiunea de previziune a fluxurilor de trezorerie îl reprezintă determinarea
mărimii încasărilor, care se referă la:
fluxurile intrărilor de disponibilităţi cerute de exploatare;
fluxurile de intrare provenite din împrumuturi;
fluxurile de intrare generate de creşterea capitalului propriu al întreprinderii;
alte fluxuri de intrare.
Fluxurile intrărilor de disponibilităţi cerute de exploatare sunt considerate fluxuri ordinare
care au caracter continuu, fiind dependente de veniturile din exploatare. Aceasta înseamnă că
încasările provin din vânzarea produselor, executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor care
formează obiectul de activitate a întreprinderii.
Fiecare fel de flux bănesc de intrare este determinat, mai întâi, de o decizie, şi apoi, de
operaţiuni privind înfăptuirea acelei decizii. Asemenea decizii şi operaţiunile ţin, pe de o parte, de
domeniul fluxurilor reale care produc consecinţe fireşti în sfera fluxurilor băneşti, iar pe de altă
parte, de domeniul direct al fluxurilor băneşti.
Încasările din exercitarea obiectului legat de activitate, adică cel al exploatării, sunt o
consecinţă a unor fluxuri anterioare legate de vânzarea bunurilor şi respectiv, de intrarea
disponibilităţilor în cont. Între momentul derulării actului de vânzare şi cel al încasării bunurilor
curge un anumit interval de timp care este determinat de:
timpul destinat întocmirii actelor de transfer a proprietăţii şi formulării pretenţiilor
băneşti asupra clientului;
timpul în care clientul face recepţia bunurilor, acceptă şi dispune plata;
timpul necesar decontării propriu-zise, a efectuării operaţiunilor bancare;
perioada de timp în care furnizorul consimte acordarea creditului comercial, adică
durata de amânare a plăţii din partea clientului.
Acest interval de timp care influenţează fluxul încasărilor ordinare se stabileşte fie pe
anumite informaţii statistice care au la bază experienţa managerului financiar, fie pe baza condiţiilor
contractuale acceptate de cele două părţi.
Practic, previziunea încasărilor din activitatea de exploatare are la bază previziunea
vânzărilor, program care se finanţează în funcţie de planul de producţie. Previziunea vânzărilor
constituie operaţia fundamentală pentru procesul de elaborare a bugetului de venituri şi cheltuieli,
deci implicit a bugetului de trezorerie. De la nivelul vânzărilor pornesc previziunile pentru
aprovizionare, pentru numărul de salariaţi, necesari, pentru investiţii, pentru producţie etc.
Fluxurile de intrare provenite din împrumuturi, considerate ca fiind ocazionate, se referă la
creditele bancare pe termen lung, mediu şi scurt, precum şi la creditul obligatar (emisiunea de
65
obligaţiuni). Momentul obţinerii creditelor bancare se poate previziona cu precizie în vederea
consemnării sumelor în cauză la lunile care evidenţiază previziunea încasărilor. Totodată cu o
oarecare aproximaţie se poate determina şi perioada obţinerii încasărilor din emisiunea de
obligaţiuni.
Fluxurile de intrare generate de creşterea capitalului propriu al întreprinderii privesc
emisiunea de acţiuni, pentru care se determină, în activitatea de previzionare a încasărilor, perioada
şi nivelul încasărilor obţinute din emisiunea de acţiuni. Acestea sunt fluxuri de intrare valabile
numai pentru anumite momente (ocazionale).
Alte fluxuri de intrare, tot ocazionale, cuprinse la încasările previzionate, se referă la sume
din: valorificarea unor elemente de activ, vânzarea activelor fixe amortizate integral şi scoase din
funcţiune; subvenţiile acordate în condiţiile legii.
Însumând încasările previzionate rezultate din fluxurile de intrare cu caracter continuu cu
cele ocazionate sau întâmplătoare, se obţine totalul încasărilor previzionate pe anul de referinţă şi
lunile aferente.
Pasul al doilea în previzionarea fluxurilor de trezorerie îl constituie stabilirea nivelului
plăţilor. Previziunea plăţilor, în principiu, se face la fel cu cea a încasărilor, având ca bază de calcul
previziunea cheltuielilor şi eşalonarea previzibilă a plăţilor pentru aceste cheltuieli. Natura diferită a
cheltuielilor imprimă anumite particularităţi atât în privinţa previziunii nivelului anual cât şi al
eşalonării scadenţelor de plată.
Previzionarea plăţilor ia în considerare fluxurile băneşti de ieşire, de natura celor ordinare
cerute de exploatare şi a celor ocazionale, care se referă la:
fluxurile ieşirilor de disponibilităţi pentru plata furnizorilor de orice fel;
fluxurile de ieşire privind plata salariilor şi a sumelor asimilate lor;
fluxurile de ieşire pentru onorarea obligaţiilor de plată faţă de bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale şi protecţie socială;
fluxuri de ieşire ocazionate de rambursarea ratelor scadente la credite şi plata
dobânzilor aferente lor;
alte fluxuri de ieşire.

Fluxurile ieşirilor de disponibilităţi pentru plata furnizorilor de orice fel sunt cerute de
exploatare şi privesc aprovizionările cu materiale consumabile, care se planifică în corelaţie cu
stocurile necesare producţiei sau în funcţie de programul comercializării bunurilor.
Plăţile către furnizorii de orice fel au la bază recepţionarea valorilor materiale sau a
serviciilor prestate de terţi şi, ca urmare, momentul plăţii este stabilit în funcţie de data recepţiei şi
de perioada necesară întocmirii documentelor de plată cerute de operaţiunile bancare, la care se
adaugă, dacă este cazul, durata creditului de furnizor obţinut. Practic, scadenţarea la plată a acestor
aprovizionări se face în mod similar cu previziunea eşalonării încasărilor.
Fluxurile de ieşire privind plata salariilor şi a sumelor asimilate lor, considerate plăţi care
au un caracter continuu, se previzionează în funcţie de politica întreprinderii faţă de salariaţi, în
contextul obiectivelor financiare urmărite. Plata salariilor făcându-se la termene fixe, previziunea
plăţilor nu prezintă dificultăţi.
Fluxurile de ieşire pentru onorarea obligaţiilor de plată faţă de bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale sunt permanente şi privesc impozitele şi taxele precum şi contribuţiile la
asigurările sociale (CAS, ajutorul de şomaj, contribuţia la casa de asigurări de sănătate, s.a.).
Asemenea plăţi având termene fixe de plată, de regulă lunar , mărimea plăţilor se determină în
funcţie de veniturile sau profilul întreprinderii, nivelul salariilor sau alte unităţi de raportare.

66
 Fluxurile de ieşire ocazionate de rambursarea ratelor scadente la credite şi plata dobânzilor
aferente lor, se previzionează ocazional ţinând seama de scadenţarul de rambursare a creditelor şi
termenele de plată a dobânzilor consemnate în contractele de credite.
Alte fluxuri de ieşire, se referă la cele ocazionale şi privesc plata dividentelor, unele plăţi în
afara exploatării s.a. Previziunea acestor plăţi se face în funcţie de veniturile care le-a ocazionat.
Pentru fundamentarea analitică a mărimii fiecărui fel de flux în parte se pot utiliza diferite
modele statistico-matematice, cu un grad mare de complexitate, care permit elaborarea unei mulţimi
de variante, ca apoi, în funcţie de împrejurări, să se decidă asupra celei mai potrivite.

7.1.3. Excedentul și deficitul de trezorerie

După încheierea operaţiunilor de previziune a încasărilor şi a plăţilor din fiecare lună a

anului, se trece la compararea celor două categorii de fluxuri, după ce, în prealabil, la încasările
primei luni se adaugă soldul favorabil din conturile de disponibilităţi. Comparând cele două părţi –
încasările cu plăţile aferente fiecărei perioade – poate rezulta fie un excedent, fie un deficit, de
trezorerie, solduri finale asupra cărora trebuie să se aplice tehnici de gestiune adecvate.
În cazul în care rezultă excedent de trezorerie, se procedează la tratarea acestuia pe mai
multe etape. Mai întâi se cercetează provenienţa excedentului. Acesta poate proveni fie dintr-un
fond de rulment permanent supradimensionat prin contractarea de datorii financiare fără o folosire
imediată, fie dintr-o nevoie de fond de rulment mai mică, determinată de o scadenţă a plăţilor mult
mai mare decât cea a încasărilor – cum este cazul întreprinderilor specializate în comerţul cu
amănuntul.
În prima situaţie se pune problema comparaţiei între costul datoriilor financiare şi
randamentul plasamentelor pe termen scurt , deşi, în principiu, cele două tipuri de operaţiuni nu sunt
comparabile. Practica a demonstrat că nu se fac atrageri de capital pe termen lung pentru a fi
plasate, ulterior, pe termen scurt.
În cea de a doua situaţie, mai des întâlnită, se urmăreşte un plasament de trezorerie cât mai
rentabil, cu risc mai puţin probabil şi cu grad de lichiditate mare .Trezoreria netă, (TN) care exprimă
excedentul se mai calculează şi ca diferenţă între fondul de rulment permanent (FRPm), mai mare, şi
necesarul de fond de rulment (NFR), mai mic, după relaţia:
TN = FRPm – NFR. (F 10.2)

Pentru optimizarea plasamentelor făcute din excedentul de trezorerie, managerul financiar

trebuie să ia în considerare toate condiţiile pe care le asigură piaţa financiară. În acest sens,
excedentul de trezorerie se poate fructifica prin:
plasamente monetare nenegociabile, concretizate în depozite la termen, operaţiuni de
răscumpărare, bonuri de casă etc. În asemenea situaţii, contractele de plasament nu pot
fi vândute prin scontare, andosare sau să facă obiectul negocierilor la bursă;
plasamente monetare negociabile, concretizate în certificate de depozit, bilete de
trezorerie, bonuri de tezaur, titluri care pot face obiectul negocierilor pe piaţa
financiară;
plasamente financiare concretizate în acţiuni, obligaţiuni, rente , etc.
Excedentul de trezorerie plasat pe un termen mai lung devine mai rentabil dar mai puţin
lichid. Practica financiară a demonstrat că achiziţionarea unor titluri emise de societăţi comerciale
cu o poziţie foarte bună pe piaţa bursieră constituie varianta cu cele mai mari şanse de a optimiza
plasamentele de trezorerie.
67
 În cazul în care din comparaţia încasărilor cu plăţile perioadei rezultă un deficit de
trezorerie, tratamentul acestuia presupune o activitate în două etape. Astfel, în prima etapă se
acţionează în direcţia diminuării deficitului prin măsuri adecvate cum ar fi : solicitarea încasării în
avans a unor bunuri vândute; reducerea volumului şi duratei creditului comercial acordat clienţilor
fără a modifica politica vânzărilor; iniţierea de demersuri pe lângă furnizori în vederea obţinerii unor
credite comerciale pentru intervale de timp mai lungi; vânzarea unor active care depăşesc
necesităţile reale; renunţarea pentru moment la efectuarea unor cheltuieli sau plăţi care nu au
legătură directă cu activitatea de exploatare.
În etapa a doua, tratamentul deficitului se îndreaptă spre acţiuni ce iau în calcul costul şi
avantajele obţinute. Astfel de acţiuni sunt îndreptate spre: scontarea portofoliului de efecte
comerciale deţinute în perioada respectivă; valorificarea pe piaţa secundară a unor titluri de valori
imobiliare; contractarea de credite bancare pe termen scurt, cunoscute sub denumirea de credite de
trezorerie. Decizia în echilibrarea trezoreriei se ia în urma unor calcule laborioase efectuate în
spectrul fiecărei variante.

7.2. Înstumente de gestiune a trezoreriei

Graficul zilnic al trezoreriei

Bugetul activităţii de trezorerie elaborandu-se anual şi pe trimestre, nu corespunde unor
exigenţe impuse de gestionarea operativă, de zi cu zi, a încasărilor şi plăţilor. De aceea indicatorii
trimestriali ai bugetului trebuie mai întâi să fie defalcaţi pe luni iar, apoi pe fiecare zi din cadrul
lunii. Unei asemenea cerinţe îi răspunde „graficul zilnic al trezoreriei’’.
Graficul zilnic al trezoreriei se construieşte pe aceeaşi structură ca a bugetului anual defalcat
pe trimestre, cu singura deosebire că perioada de previziune nu mai este trimestrul ci luna, respectiv,
ziua operaţională în bancă. Dacă bugetul anual caută să echilibreze pe trimestre încasările şi plăţile,
la costul cel mai mic al resurselor suplimentare necesare, graficul zilnic al trezoreriei efectuează
acelaşi lucru, mai întâi pe fiecare lună din trimestru apoi pe zile. Acest instrument asigură un control
zilnic al încasărilor şi plăţilor, tocmai prin modul de elaborare a graficului la sfârşitul fiecărei luni,
pentru zilele lunii următoare.
Elaborarea graficului zilnic al trezoreriei poate fi considerată o modalitate de a investiga
fluxurile reale în derulare şi a interveni operativ în modul de concepţie şi desfăşurare a activităţilor.
Prin intermediul acestui instrument se cercetează evoluţia zilnică a fluxurilor reale privind: lansarea
în fabricaţie; predarea produselor finite la magazie; vânzarea produselor şi serviciilor; lansarea
comenzilor către furnizori etc. Asemenea fluxuri reale sunt generatoare de fluxuri băneşti zilnice,
concretizate în plăţi şi încasări. Graficul zilnic al trezoreriei, evaluând fluxurile în cauză, permite
sesizarea momentelor dificile, posibile să apară în anumite zile din lună, în legătură cu păstrarea
echilibrului dintre încasări şi plăţi.
Analizând zilnic atât încasările cât şi plăţile, se pune în evidenţă marea varietate a lor privind
mărimea şi frecvenţa cu care se derulează. Unele încasări sau plăţi au dimensiuni relativ constante şi
termene fixe, iar altele au caracter variabil şi termene aleatorii determinate de evenimentele
anterioare. De asemenea, anumite fluxuri de intrare şi ieşire au o frecvenţă mare, în timp ce altele au
loc la intervale mai mari de timp.
În construirea graficului zilnic al trezoreriei se ţine seama şi de modalităţile de încasare şi de
plată care pot fi pe credit – cu precizarea termenului de decontare - sau imediată.
Încasările şi plăţile sub forma creditului comercial, având prin contracte termene fixe şi
valori stabilite, se programează cu exactitate atât mărimea cât şi scadenţa lor. Probleme mai dificile

68
se ivesc în cazul încasărilor şi plăţilor care se vor face imediat după vânzarea sau recepţionarea
bunurilor.
Încasările cu plată imediată din partea clienţilor se programează pe zile, în funcţie de
prevederile contractelor încheiate cu clienţii. În acest sens se întocmeşte o situaţie a contractelor de
livrare cu încasarea imediată şi aşezarea acestora pe zilele lunii la care se referă graficul trezoreriei.
Între vânzare şi încasarea bunurilor se interpune un interval de timp variabil alcătuit din durata
transportului până la beneficiar, durata recepţiei şi întocmirii documentelor de plată, timpul necesar
depunerii la bancă a instrumentelor de plată, precum şi timpul necesar operaţiunilor bancare până la
apariţia sumei în cont. Dacă ultimele operaţiuni se pot determina cu o anumită exactitate, durata
transportului se poate calcula pe baza livrărilor precedente, ca o perioadă medie.
Luând în calcul momentul programat al vânzărilor, căruia îi adăugăm intervalele arătate mai
sus, se poate aprecia, cu destulă precizie, ziua încasării. Încasările prevăzute pentru ultimele zile ale
lunii de plan sunt determinate de livrările din luna anterioară. În felul acesta luăm în considerare
defazarea factorilor determinaţi anterior, întrucât vânzările previzionate pentru ultimele zile ale lunii
se vor transforma în încasări în luna următoare, ceea ce înseamnă că vor apărea în alt grafic al
trezoreriei.
În ceea ce priveşte plăţile imediate către furnizori, care se vor face numai după primirea şi
recepţia bunurilor, se vor înscrie în grafic folosind aceleaşi raţionamente ca şi în cazul încasărilor.
Consemnarea în timp, pe fiecare zi din lună, a încasărilor şi plăţilor precum şi a trezoreriei
minime, va oferi posibilitatea determinării cu precizie a zilelor în care întreprinderea va înregistra un
excedent sau deficit de trezorerie. În funcţie de aceste două stări ale trezoreriei se vor iniţia măsuri
în direcţia fructificării excedentului cât mai sigur şi eficient sau a soluţionării deficitului prin
atragerea de capital cu costuri cât mai mici.

Bugetul de trezorerie – instrument de previziune a trezoreriei

Bugetul de trezorerie constituie un ansamblu de previziuni care privesc încasările şi plăţile
pe termen scurt, având în vedere activităţile şi proiectele întreprinderii.
Elaborarea acestui buget trebuie să preceadă oricărei decizii concrete de căutare a
mijloacelor de finanţare sau de plasare a excedentului de lichidităţi pe termen scurt (un an) poate fi
completată cu o a doua serie de previziuni lunare pe termen foarte scurt. Acestea vin să anticipeze
poziţia trezoreriei pentru fiecare zi, săptămână sau decadă, pe o perioadă de la una la trei luni.
Elaborarea bugetului de trezorerie se bazează pe întocmirea unui scadenţar previzional al
încasărilor şi plăţilor exerciţiului viitor. Majoritatea întreprinderilor care elaborează o previziune a
fluxurilor lunare acoperă, în general, o perioadă de 12 luni în viitor.
Bugetul de trezorerie se întocmeşte de marile întreprinderi anual sau semestrial, cu
detalieri lunare. Astfel de previziuni permit aproximări ale creditului pe termen scurt, precum şi
aprecieri asupra posibilităţilor de plasament pe termen scurt, dar nu oferă soluţii pentru menţinerea
echilibrului financiar de la o zi la alta.
Orizontul de previziune al trezoreriei diferă, atât în funcţie de încasările şi plăţile
întreprinderii, cât şi de interesele acesteia.
Se pot utiliza mai multe modalităţi de prezentare a bugetului de trezorerie. Bugetul de
trezorerie constituie un instrument fundamental al gestiunii financiare pe termen scurt, atât în faza
de elaborare cât şi în cea de urmărire.
În faza de elaborare, bugetul permite să se testeze coerenţa tuturor evoluţiilor previzibile,
având în vedere atât deciziile luate de întreprindere, cât şi mutaţiile din mediul său. Însumarea
diferitelor previziuni face să apară un risc de dezechilibru, datorită faptului că realizarea simultană
a tuturor proiectelor vizate ar duce la o degradare de nesuportat a trezoreriei.

69
 Responsabilii financiari propun, în această situaţie, măsuri pentru restabilirea echilibrului
previzional, fie prin modificarea unor proiecte (spre exemplu, amânarea unui proiect de investiţii
care necesită importante lichidităţi sau accelerarea unui program de cesiune de active) fie prin
căutarea de împrumuturi externe (spre exemplu un credit bancar pe termen scurt). După elaborarea
bugetului de trezorerie, responsabilul cu trezoreria dispune de cadrul general care îi permite să
pregătească şi să adopte deciziile concrete de plasament sau de finanţare pe termen scurt.
În faza de execuţie, bugetul de trezorerie constituie un instrument eficace de urmărire şi
control al bunului mers al întreprinderii. Demersul de bază adoptat în această fază de urmărire
constă în compararea sistematică a fluxurilor monetare prevăzute cu cele efective.
În urma acestei comparaţii, foarte rar se constată convergenţă între previziuni şi realizări. În
general, ele permit să se observe "derapaje" sau "deviaţii" corespunzând unor ecarturi semnificative
între încasările şi plăţile din buget şi cele reale. Acestea se pot datora fie nerealizării proiectelor
întreprinderii, fie unor evoluţii imprevizibile ale mediului, care au făcut necesară o modificare a
proiectelor întreprinderii.
Diferenţele dintre buget şi realizări pot releva erori în elaborarea bugetului iniţial, previziuni
nerealiste, care trebuie corectate. Controlul bugetului de trezorerie declanşează, astfel, acţiuni de
adaptare, reacţii rapide.
În elaborarea bugetului de trezorerie se parcurg două faze mai importante şi anume:
previziunea încasărilor plăţilor;
determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie rezultate din compararea încasărilor
cu plăţile.
Fluxurile de încasări şi plăţi pot fi grupate în patru mari categorii:
1) fluxurile de exploatare, generate de operaţiunile curente care includ: încasări din
activitatea de exploatare şi plăţi pentru activitatea de exploatare.
2) fluxuri de trezorerie în afara exploatării;
3) fluxuri pur financiare, legate de operaţiunile privind împrumuturile întreprinderii pe
termen lung şi aportul acţionarilor sau asociaţilor la creşterea capitalului social;
4) fluxuri de investire sau dezinvestire ce cuprind încasările din vânzarea activelor
imobilizate şi plăţile pentru achiziţionarea activelor fixe sau pentru cumpărarea
titlurilor financiare.

Aceste fluxuri modifică zilnic nivelul conturilor bancare ale întreprinderii, antrenând o serie
de decizii ale trezorierului întreprinderii. Acesta trebuie să fie permanent preocupat de acoperirea
soldurilor de trezorerie, prin credite pe termen scurt (în caz de deficit) şi plasarea excedentului (în
caz de excedent).
Bugetul de trezorerie reprezintă o situaţie previzională întocmită, în general, în fiecare lună
cu privire la încasările şi plăţile întreprinderii. Utilitatea lui este legată direct de volumul şi calitatea
datelor financiar contabile de care dispune întreprinderea, plecând de la bugetul de exploatare şi
planul de investiţii şi finanţări.
Astfel, bugetul de trezorerie urmăreşte asigurarea permanentă a capacităţii de plată a
întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor cu plăţile. Nerealizarea acestui obiectiv, în condiţii
acceptabile, determină modificări în ansamblul bugetelor anuale, în ritmul investiţiilor sau în
politica creditelor – clienţi.
Diferenţele lunare cumulate dintre încasări şi plăţi conduc la evoluţia previzibilă a
trezoreriei, care fundamentează deciziile de regularizare, astfel:
dacă diferenţele constatate sunt negative, în funcţie de amploarea şi durata lor se va
decide, fie o sporire a fondului de rulment, fie apelarea la un credit pe termen scurt.

70
 dacă diferenţele sunt pozitive, se creează posibilitatea de utilizare a acestor excedente
pentru a nu rămâne neutilizate.
Posibilităţile de utilizare sunt: plasamente pe termen scurt, extinderea termenului sau
volumului creditului client, cu influenţe favorabile asupra cifrei de afaceri, plata mai rapidă a
furnizorilor, ceea ce contribuie la creşterea credibilităţii şi bonităţii sau la reducerea fondului de
rulment şi eliberarea unor sume în vederea utilizării lor, eventual pentru investiţii.
Fluxurile de exploatare sunt legate de operaţiile privind activitatea de aprovizionare,
producţie, vânzare.
Încasările sunt: în principal, generate de vânzările de mărfuri, de servicii şi produse finite.
Aceste fluxuri ridică două probleme de previziune.
În primul rând, previziunea vânzărilor necesită studii comerciale; graţie cunoaşterii
clienţilor şi pieţelor, compartimentul comercial poate face previziuni asupra cantităţii vândute şi
preţului. în general, aceste previziuni se fondează pe o extrapolare a realizărilor din perioada
anterioară; ele prezintă o fiabilitate satisfăcătoare pentru toate activităţile care cunosc o evoluţie
regulată; în schimb, aceste previziuni sunt precare atunci când se fac pentru vânzări susceptibile de a
fi afectate de fluctuaţii importante datorate mediului (lansarea de noi produse de către firmele
concurente, apariţia unei tehnologii concurente etc.) sau unei iniţiative a întreprinderii (campanii
promoţionale vizând creşterea, la un anumit moment, a vânzărilor; modificarea preţului sau a
sortimentului de produse).
În al doilea rând, decalajele datorate termenelor de plată acordate clienţilor trebuie, de
asemenea, să fie luate în calcul. Aceste termene fac obiectul practicilor din domeniul de activitate al
întreprinderii sau reprezintă practici proprii întreprinderii.
Previziunea cheltuielilor plătibile de exploatare se bazează pe cunoaşterea practicilor
comerciale, tehnice, sociale ale întreprinderii. Ea necesită, de asemenea, informaţii asupra
comportamentului partenerilor externi şi asupra evoluţiilor posibile.
Previziunile privind costul consumurilor intermediare necesită anticipaţii asupra preţurilor pe
anumite pieţe (materii prime, energie, petrol etc.) şi asupra atitudinii furnizorilor faţă de acestea.
Anunţarea unui calendar de creştere a preţurilor de către furnizorii de energie electrică sau de către
transportatori constituie o practică excepţională. În schimb, preţurile materiilor prime negociate pe
pieţe volatile ilustrează dificultăţile unor asemenea previziuni.
Previziunea evoluţiei pe termen scurt a cheltuielilor salariale se poate fonda pe indicatori
privind numărul salariaţilor şi calificarea acestora. Totuşi, salariile pun probleme de anticipare
delicate datorită tensiunilor sociale, conflictelor de muncă, adesea imprevizibile.
Plăţile legate de cheltuielile de exploatare trebuie să fie prevăzute pe baza termenelor de
plată de care întreprinderea poate beneficia, eventual, de la furnizorii săi, de la stat (pentru impozite
şi taxe).

71
 CAPITOLUL 8
ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

Obiective:
Conținutul echilibrului financiar
Formele echilibrului financiar
Evaluarea bonității înttreprinderii folosind sistemul ratelor de structura și
performanță
Cunoașterea noțiunii si structurii bugetului de venituri si cheltuieli

8.1. Conținutul echilibrului financiar al întreprinderii

Având în vedere faptul că o cerinţă fundamentală a asigurării şi menţinerii funcţionalităţii

normale a mecanismului întreprinderii o reprezintă existenţa echilibrului financiar, apare justificată
necesitatea, în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, de a găsi mijloacele şi modalităţile cele mai
adecvate pentru a caracteriza calitatea activităţii financiare şi prin prisma modului în care se realizează
acest deziderat, atât în ipostaze de program, cât şi în execuţie. Aceasta, în contextul în care, prin
legislaţia care statuează tranziţia la economia de piaţă, se stabileşte ca obiectiv de bază al activităţii
financiare din întreprinderi asigurarea şi menţinerea echilibrului financiar.
Echilibrul financiar al întreprinderii este o componentă a echilibrului financiar
macroeconomic. Dar faptul că este o componentă dependentă de echilibrul financiar macroeconomic, nu
înseamnă că echilibrul financiar microeconomic nu are trăsături proprii, reguli proprii de stabilire şi
menţinere. Tinând seama de aceste precizări, echilibrul financiar al întreprinderii poate fi definit ca fiind
acea stare de corespondenţă permanentă între volumul nevoilor de resurse pentru asigurarea desfăşurării
normale a activităţii, pe de o parte, şi posibilităţile de procurare a acestora, pe de altă parte.
Echilibrul financiar microeconomic este determinat de modul în care întreprinderea asigură
utilizarea fondurilor atrase în patrimoniu, dar, în acelaşi timp, este condiţionat şi de macrosistem.
Macrosistemul fixează prin legiferarea sistemului de finanţare şi creditare a economiei naţionale,
posibilităţile normale, deci legale, de procurare a fondurilor.
Aşa cum s-a menţionat, prin realizarea echilibrului financiar, întreprinderile urmăresc asigurarea
unei corespondenţe permanente între necesităţile de resurse financiare, pe de o parte, şi resursele
financiare existente sau posibile, pe de altă parte. Deoarece necesităţile de resurse financiare, reclamate
de desfăşurarea normală a activităţii, sunt structurate în funcţie de diferite categorii de prioritate, rezultă
că şi echilibrul financiar al întreprinderii se manifestă ca un echilibru structural ce reflectă o stare, prin
definiţie fiind, deci, un echilibru static. Aspectul structural al echilibrului financiar este determinat
tocmai de structura gestiunii financiare a întreprinderii, ce cuprinde elemente care privesc activitatea
desfăşurată de întreprindere în legătură cu formarea, sporirea sau diminuarea fondurilor, obţinerea şi
repartizarea pe destinaţiile legale a rezultatelor financiare.
Deoarece gestiunea financiară a întreprinderii funcţionează ca un mecanism, între elementele
sale stabilindu-se şi manifestându-se o multitudine de conexiuni, inclusiv în ceea ce priveşte utilizarea

72
diferitelor tipuri de fonduri, apare posibilitatea şi, în acelaşi timp, necesiatea, ca echilibrul financiar să fie
abordat şi sub aspect dinamic sau funcţional.

8.2. Formele concrete de manifestare a echilibrului financiar: solvabilitatea,

capacitatea de plată și lichiditatea

Echilibrul financiar static se prefigurează cu ajutorul bugetului de venituri şi cheltuieli,

prin care, pe trimestre, se realizează egalitatea dintre necesităţile de resurse financiare şi existentul
de resurse, în limita unui nivel prestabilit pentru fiecare fond în parte. Aceasta presupune, de fapt,
dimensionarea fondurilor băneşti necesare desfăşurării în condiţii normale a activităţii de producţie,
cu luarea în considerare a criteriilor de eficienţă şi a tuturor obligaţiilor impuse de macrosistem. Din
acest punct de vedere, se poate afirma că, aceasta trebuie să constituie problematica de bază a
activităţii financiare desfăşurată în întreprinderi.
În faza de elaborare a bugetului de venituri şi cheltuieli, activităţii financiare îi revine
sarcina dimensionării necesarului de fonduri, în condiţiile respectării cerinţelor de echilibru
financiar structural, în timp ce, în execuţie, îi revine sarcina, deosebit de importantă, a asigurării
fondurilor în cuantumul prestabilit, a angajării lor în circuitul economic şi utilizării lor în
conformitate cu criteriile de eficienţă cerute. Realizarea acestor deziderate, pe lângă faptul că
asigură funcţionalitatea mecanismului întreprinderii, permite acesteia satisfacerea tuturor obligaţiilor
asumate pe seama fondurilor existente în circuitul economic.
Forma concretă de manifestare a echilibrului static al întreprinderii este solvabilitatea, care
reflectă capacitatea acesteia de a face faţă tuturor obligaţiilor asumate prin contracte sau care i s-au
impus în virtutea legii, pe seama fondurilor existente în circuitul său economic. Deci, solvabilitatea
reprezintă expresia "calităţii" activităţii financiare desfăşurate într-o perioadă dată de gestiune în
legătură cu asigurarea şi utilizarea fondurilor băneşti ale întreprinderii.
Dacă în faza de programare este surprinsă prin bugetul de venituri şi cheltuieli, în execuţie
ea poate fi apreciată numai la finele perioadei de gestiune, pe baza informaţiilor cuprinse în
bilanţul contabil.
Pentru cuantificarea, la un moment, a stării de solvabilitate a întreprinderii, este necesară
utilizarea, în practica financiară, a unui indicator adecvat. Un asemenea indicator ar putea fi
coeficientul solvabilităţii, construit sub formă relativă, potrivit relaţiei:

𝑪𝒔 (F 11.1)
𝑪𝒔𝒃 = 𝑬 × 𝟏𝟎𝟎
𝒑𝒄 +𝑪𝒔

în care:
Csb = coeficientul solvabilităţii;
Cs = capital social;
Epc = elemente patrimoniale constituite din credite.
Nivelul coeficientului solvabilităţii poate fi unitar sau subunitar. Starea de solvabilitate este
dată de nivelul unitar, în timp ce nivelul subunitar al coeficientului reflectă o depreciere de diferite
grade a solvabilităţii întreprinderii şi odată cu aceasta, a echilibrului financiar.
La rândul său, echilibrul financiar dinamic se manifestă, în mod concret, prin intermediul
capacităţii de plată şi al lichidităţii.

73
 Capacitatea de plată reflectă capacitatea întreprinderii de a onora la termen obligaţiile
devenite scadente, pe seama disponibilităţilor proprii şi împrumutate. Asigurarea şi menţinerea
capacităţii de plată sunt hotărâtoare pentru realizarea funcţionalităţii mecanismului financiar al
întreprinderii.
Prin definiţie, capacitatea de plată reflectă o stare de moment, caracterizarea ei fiind posibil
de realizat cu ajutorul unui indicator denumit indicatorul capacităţii de plată, construit ca o mărime
relativă potrivit relaţiei:

𝑪𝒎𝒃 + 𝑺𝒊 + 𝑻𝒄𝒏 + 𝑬𝒂 (F 11.2)

𝑪𝒄𝒑 = × 𝟏𝟎𝟎
(𝑪+ 𝑫)𝒕𝒔

în care:
Ccp = coeficientul capacităţii de plată;
Cmb = disponibilităţi şi alte mijloace băneşti;
Si = sume de încasat;
Tcn = titluri de credit negociabile;
Ea = elemente de activ;
(C + D)ts = credite şi datorii pe termen scurt.

Nivelul coeficientului operativ al capacităţii de plată, astfel calculat, trebuie să fie unitar,
pentru a reflecta existenţa unui echilibru desăvârşit între disponibilităţile existente şi plăţile scadente
ale fiecărui moment t.
Nivelul subunitar al coeficientului, înregistrat, în mod repetat, pe durata unei perioade de
timp date, reflectă o depreciere a capacităţii de plată, respectiv a succesiunii de situaţii în care
unitatea nu a fost capabilă să-şi onoreze în întregime plăţile scadente, datorită lipsei de
disponibilităţi. Lipsa de disponibilităţi se poate atribui perturbaţiilor ce au loc în circuitul fondurilor
şi reflectă o deteriorare a echilibrului financiar dinamic, cu implicaţii posibile şi asupra echilibrului
financiar static. Nivelul supraunitar repetat al coeficientului capacităţii de plată, deşi reflectă o
situaţie "foarte bună" a întreprinderii, în legătură cu onorarea plăţilor scadente, totuşi, relevă şi unele
aspecte negative ce ţin de supraevaluarea fondurilor cu prilejul elaborării bugetului de venituri şi
cheltuieli.
Pentru a caracteriza pe un interval de timp dat, starea medie a capacităţii de plată şi legat de
aceasta, calitatea activităţii desfăşurate, se poate calcula un coeficient mediu al capacităţii de plată,
ca o medie aritmetică simplă a nivelurilor individuale înregistrate în fiecare moment.
Urmărindu-se în evoluţie, abaterile nivelului individual al coeficienţilor operativi ai
capacităţii de plată faţă de nivelul înregistrat de coeficientul mediu, se poate constata dispersia
stărilor de moment faţă de medie, aceasta servind nemijlocit analizei asupra modului în care s-au
desfăşurat încasările şi plăţile în perioada supusă studiului. O astfel de analiză poate pune în
evidenţă factorii care au influenţat asupra capacităţii de plată şi implicit, asupra echilibrului
financiar, oferind informaţii utile procesului decizional.
Orice întreprindere îşi poate asigura capacitatea de plată, deci echilibrul financiar dinamic,
numai cu îndeplinirea concomitentă a două condiţii de bază. În primul rând, ea trebuie să-şi asigure
solvabilitatea, deci echilibrul static, iar, în al doilea rând, activul patrimoniului său să prezinte o
lichiditate corespunzătoare. În acest context, lichiditatea apare ca un factor determinant al capacităţii
în condiţiile în care solvabilitatea este, în principiu, asigurată. Ea realizează, de fapt, conexiunea
dintre echilibrul static şi cel dinamic, pe parcursul derulării proceselor economice.

74
 În general, prin lichiditatea financiară a întreprinderii se înţelege capacitatea acesteia de a-şi
transforma activele ce-i compun patrimoniul în disponibilităţi băneşti, pe măsura săvârşirii normale
a rotaţiei fondurilor.
Lichiditatea este determinată, în mod nemijlocit, de structura elementelor de active
circulante, respectiv de gradul de lichiditate a fiecărui element de activ în parte.

8.3. Echilibrul financiar

Echilibrul financiar poate fi înţeles, în forma cea mai sintetizată, ca exprimând starea de
egalitate şi corelaţiile dintre necesarul de resurse financiare şi posibilitatea (sursele) de formare a
acestora, echilibru care este în permanenţă marcat şi influenţat de starea şi mişcarea elementelor
patrimoniale.
Starea de echilibru financiar este urmărită în cadrul întreprinderii prin intermediul a două
procedee specifice contabilităţii, şi anume:
bilanţul contabil, pe seama căruia pot fi analizate stările de echilibru financiar pe
termen lung şi pe termen scurt;
contul de profit şi pierdere, pentru analiza rentabilităţii, respectiv de acumulare
bănească.
Privită prin prisma existenţei patrimoniale la un moment dat, starea de echilibru este
reflectată de egalitatea bilanţieră, ca rezultat al principiului contabilităţii de dublă reprezentare a
elementelor patrimoniale, adică sub aspectul componenţei (materialităţii) şi, concomitent, sub
aspectul sursei de constituire, de forma:

n n

A  P
n 1 n 1

ceea ce înseamnă că suma elementelor de activ în expresie bănească este egală cu suma
elementelor de pasiv, cunoscut fiind că:
-activul reflectă, valoric, bunurile obţinute şi drepturile de încasat de la terţi;
-pasivul evidenţiază, valoric, sursele pe seama cărora s-au constituit bunurile
reflectate în activ, surse formate din fondurile proprii şi din datoriile faţă de terţi
neplătite.
Luând în considerare totalul bilanţier şi elementele de structură ale acestuia, se poate
determina o principală evaluare - din punct de vedere contabil -a întreprinderii, respectiv activul net
contabil determinat ca diferenţă dintre activul total şi suma datoriilor:

ANC   A   D
în care:
ANC = activul net contabil;  A = totalul activului;  D = totalul datoriilor.
Din această comparaţie poate rezulta:
-o situaţie favorabilă, care să evidenţieze creşterea valorii capitalurilor proprii, a
întreprinderii în general şi ca urmare firească a bogăţiei acţionarilor şi asociaţilor ca o
consecinţă a unui management de calitate, a obţinerii de profit şi a reinvestirii unei
părţi din acesta;
-o situaţie nefavorabilă, de alarmă, când activul este depăşit de datoriile totale.
Această stare de prefaliment este datorată încheierii cu pierderi a exerciţiilor
anterioare, pierderi care au consumat capitalurile proprii.
75
 Având în vedere structura capitalurilor (surselor) şi alocările acestora, evidenţiate de bilanţul
contabil, ipotetic, se pot desprinde următoarele stări de echilibru:
-alocările permanente (imobilizările în active corporale, necorporale şi financiare)
sunt formate pe seama surselor permanente (capitaluri proprii şi capitaluri
împrumutate pe termen lung, reflectate în partea de sus - HAUT - a bilanţului):

AI = CP
în care:
AI = active imobilizate; CP = capitaluri permanente.
-degajarea unui surplus de capital permanent, neafectat investiţiilor în active
imobilizate, creează o marjă de siguranţă utilizată pentru reînnoirea stocurilor şi
acoperirea temporară a creanţelor, marjă ce poartă denumirea de Fond de rulment.

FR = CP-In
în care:
FR = fond de rulment; CP = capital permanent; In = imobilizări nete (fără amortizări).
Fondul de rulment, în condiţiile unei gestiuni financiare raţionale, are întotdeauna o valoare
pozitivă şi un trend crescător, ceea ce dovedeşte politica de reinvestire a profitului şi a amortizării
practicată de întreprindere.
Evidenţierea unei valori negative a Fondului de rulment demonstrează consumarea unei părţi
din sursele temporare în scopul finanţării unor investiţii (alocări permanente), ceea ce încalcă
principiile gestiunii financiare de utilizare a resurselor (pentru nevoi permanente se alocă surse
permanente).
Menţinerea unui Fond de rulment optim reprezintă o trăsătură fundamentală a politicii
financiare, pe seama lui definindu-se pe de o parte condiţia de echilibru financiar global, iar pe de
altă parte gradul de autonomie financiară a întreprinderii.
Elaborarea unui tablou de finanţare va da posibilitatea analizării variaţiei Fondului de
rulment în corelaţie cu nevoia de Fond de rulment şi variaţia Trezoreriei, ecuaţia având următoarea
structură:

ΔFR=ΔNFR+ΔTN
în care:
ΔFR = variaţia Fondului de rulment; ΔNFR = variaţia nevoii de Fond de rulment; ΔTN = variaţia
Trezoreriei nete (cash-fow-ul).
Din această relaţie de echilibru, se stabilesc următoarele concluzii:
-variaţia Fondului de rulment este compensabilă pe seama variaţiei nevoii de fond de
rulment cumulată cu variaţia Trezoreriei nete;
-modificarea nevoii de Fond de rulment atrage îmbunătăţirea sau înrăutăţirea situaţiei
Fondului de rulment.
Activitatea întreprinderii trebuie astfel dirijată ca resursele financiare să acopere folosinţele
acestora, adică:

 RF   A u

în care:
 FR = suma resurselor financiare;  A u = suma alocărilor în utilităţi.

76
 Resursele financiare ale întreprinderii, aşa cum este cunoscut, sunt formate din capitalurile
proprii, încasările din activitatea curentă, pasivele stabile, împrumuturile de la bănci şi alte instituţii
financiare, aporturi noi ale acţionarilor şi asociaţilor precum şi din alte resurse (finanţări bugetare).
Alocarea resurselor în utilităţi se regăseşte sub forma stocurilor, clienţilor, a cheltuielilor şi
obligaţiilor faţă de personal, de bugetul public, ratele şi dobânzile la credite şi alte nevoi legate de
finanţarea ciclului de exploatare.
Nevoia perpetuă de finanţare a ciclului de exploatare este acoperită nu numai pe seama
Fondului de rulment (capital circulant propriu) ci, în cele mai multe situaţii, şi pe seama surselor
asimilate celor proprii (pasive stabile, rezultând un necesar peste marja de siguranţă) determinat
după următoarea relaţie de echilibru:

NFR   Aexp l   PSexp l

în care:
NFR = necesarul (nevoia) de Fond de rulment;
 Aexp l = active de exploatare (stocuri + clienţi);  PSexp l = pasive stabile de exploatare (obligaţii
faţă de: furnizori, personal, bugetul public, creditori diverşi).
Din relaţia mai sus prezentată, pot apărea două situaţii:
-diferenţa este pozitivă ceea ce indică o nevoie temporară de resurse ce urmează a fi
acoperită pe seama altor aporturi;
-diferenţa este negativă, ea evidenţiind un surplus de resurse temporare în raport cu
nevoia de alocare în active circulante.
Surplusul sau nevoia de Fond de rulment, respectiv de necesar de Fond de rulment, are
corelaţie directă cu trezoreria întreprinderii.
Astfel, dacă Fondul de rulment va fi superior nevoii de Fond de rulment, diferenţa se va
regăsi sub forma disponibilului în conturi la bănci sau în casierie, stare care evidenţiază o Trezorerie
netă pozitivă:

TN p = FR-NFR
Starea care reflectă o Trezorerie netă pozitivă este concretizarea capacităţii de a produce
profit (surplus monetar), iar sub aspect global exprimă echilibrul financiar total al întreprinderii.
In situaţia opusă, când nevoia de Fond de rulment devansează Fondul de rulment, se
evidenţiază un dezechilibru financiar, concretizat într-o Trezorerie netă negativă, diferenţa urmând a
fi acoperită pe seama concursurilor bancare (credite de trezorerie):

TN n = NFR-FR
în care:
TN n = trezoreria netă negativă; NFR = nevoia de Fond de rulment; FR = Fond de rulment.
Trezoreria negativă, respectiv nevoia de lichidităţi (cash-fow) pentru acoperirea trebuinţelor
curente ale exploatării va fi acoperită - în primă instanţă -pe seama creditelor bancare (credite de
trezorerie):
TN n = CT sau
NFR = FR +CT,
în care: CT = credite de trezorerie.

77
8.4. Bonitatea financiară a întreprinderii

Poziţia pe piaţă, respectabilitatea în relaţiile cu partenerii de afaceri şi în relaţiile cu

instituţiile financiare şi de credit sunt aspiraţiile oricărei întreprinderi ce urmăreşte un statut de
autoritate, dacă nu chiar de leader pe segmentul său de activitate.
In practica financiară, prin bonitatea unei întreprinderi se are în vedere capacitatea
economică a acesteia de a restitui - la scadenţă - creditele contractate împreună cu dobânzile
aferente. Dar bonitatea financiară se mai poate transpune şi în încrederea pe care o inspiră un
solicitant de credite. Starea de bonitate financiară se face pe baza bilanţului contabil şi a contului de
profit şi pierdere, precum şi a modului în care au fost onorate, în trecut, obligaţiile contractuale.
Starea de bonitate financiară reflectă de fapt starea de echilibru financiar ca rezultat al
activităţii profitabile a întreprinderii.
Indicatorii care stau la baza analizei şi evaluării bonităţii financiare sunt grupaţi astfel:

78
8.5. Ratele - mijloc de evidenţiere şi de analiză a echilibrului financiar

Ratele sunt mărimi relative, ele fiind rezultatul raporturilor între mărimi sau nivele absolute
care caracterizează situaţii de ansamblu sau pe sectoare de activităţi.
Mărimile care sunt luate în calcul trebuie să fie semnificative, iar elementele care intervin în
calcul să fie comparabile şi legate în general printr-o relaţie de la cauză la efect.
Rata serveşte la măsurarea relaţiei luate în analiză, iar rezultatul ei poate fi exprimat fie sub
forma unui cât simplu (pe unitate), fie sub formă procentuală, dacă expresia este luată procentual.
Pentru a utiliza ratele într-o analiză economică, trebuie urmărite şi îndeplinite anumite
condiţii:
Să se utilizeze cele mai caracteristice rate, adică acelea care pot reflecta cât mai fidel
caracteristica variaţiei elementelor luate în considerare.
Ratele calculate pe mai multe perioade succesive să fie comparabile între ele.
Ajustările în vederea comparabilităţii sunt necesare şi obligatorii în cazul utilizării mărimilor
valorice a căror factori structurali suferă modificări de la perioadă la perioadă.
Exemplu: Relaţia exprimării cifrei de afaceri este relaţia de produs dintre suma cantităţilor
vândute şi preţul de vânzare a acestor cantităţi.
CA  q  pr

Dacă primul factor, cantitativ, poate fi scontat, factorul calitativ, preţul, nu este o constantă.
Evitarea comparării ratelor între întreprinderi, sectoare sau activităţi diferite.
Exemplu: Nu poate fi comparată rata de rotaţie a capitalurilor din industrie cu rata de rotaţie
a capitalurilor din agricultură; nu pot fi luate drept universal valabile ratele din societăţi comerciale
diferite chiar dacă ele au ca obiect do activitate fabricarea aceluiaşi produs.
Metoda ratei operează cu un anumit număr de mărimi, respectiv mărimi semnificative, pe
care le interpretează, astfel că ratele, ca mijloc de analiză fi stabilire a diagnosticului financiar, oferă
posibilitatea efectuării comparaţiilor atât în timp, cât şi în spaţiu.
Ratele permit o analiză sistematică a gestiunii la un moment dat, precum şi evoluţia ei pe o
perioadă de mai multe exerciţii succesive, furnizând informaţii cu privire la cauzele şi efectele unor
schimbări.
Exemplu: din analiza pe verticală a elementelor bilanţiere poate fi determinată o rată de
structură financiară, respectiv ponderea activelor imobilizate în total activ brut, şi ponderea activelor
circulante în total activ brut, ponderi ce se calculează pe un interval de mai mulţi ani.
O asemenea rată poate exprima: decizia privind plasamentul capitalului în cadrul elementelor
de activ; tipul de întreprindere (o întreprindere industrială va evidenţia o rată a activelor imobilizate
mult mai mare decât o întreprindere specializată în comercializarea mărfurilor).
In timp, creşterea sau descreşterea ratei imobilizărilor în active fixe ne arată fie tendinţa de
dezvoltare a întreprinderii, fie decizia de eliberare a capitalurilor din sfera imobilizărilor şi utilizarea
lor în sfera capitalului circulant.
Utilizarea ratelor trebuie să fie selectivă, cu adresabilitate precisă şi prudentă, deoarece,
operând cu rate luate izolat, nu se va satisface cerinţa de a putea caracteriza întreprinderea, ci numai
o anumită combinaţie de rate, combinaţie judicios aleasă, dă posibilitatea unei analize cât mai
obiective şi complete asupra fenomenului sau a fenomenelor studiate.
Evaluarea stării de bonitate financiară a întreprinderii şi, ca urmare, posibilitatea de evaluare,
de diagnosticare şi luarea unor decizii în consecinţă vor fi făcute prin studierea succesivă a cel puţin
două dimensiuni semnificative: 1) structura financiară şi 2) performanţa întreprinderii.

79
8.5.1. Categorii de rate

8.5.1.1. Ratele de structură

Prin structură - în general - se exprimă un anumit mod de reglare a relaţiilor dintre

elementele din întreg, structura definind operaţiile care organizează şi dau viaţă particulară acelor
elemente.
Noţiunea de structură are în economie două sensuri: unul static şi unul dinamic.
In sens static, aşa cum le defineşte F. Perroux, structurile constituie „dimensiunile şi relaţiile
care caracterizează un ansamblu economic localizat în timp şi în spaţiu". O dimensiune poate fi, de
exemplu, raportul dintre rata profitului scontat şi nivelul investiţiilor.
In dinamică, structurile sunt - aşa cum arată acelaşi F. Perroux -„elementele unui ansamblu
economic care, în cursul unei perioade determinate, apar ca relativ stabile în raport cu altele" în care
„cantităţile sunt în mişcare încetinită, adică modificările sunt mici în perioada pe care am ales-o".
Selectiv, din categoria ratelor de structură fac parte: lichiditatea, solvabilitatea, gradul de
îndatorare şi viteza de rotaţie a activelor circulante.
a)Lichiditatea, reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă datoriilor sale pe termen
scurt prin transformarea activelor sale în lichidităţi.
Calculul lichidităţii se face cu ajutorul următorilor indicatori:
a1) Lichiditatea curentă, reflectă activele ce urmează a fi convertite în numerar pentru a se
putea achita datoriile pe termen scurt. Valorile recomandate pentru acest indicator, pentru a arăta o
lichiditate bună, trebuie să fie cuprinse între 150% şi 200%.

Ac  S n  Ci
Lc  Lc   100
Dts

în care:
Lc = lichiditate curentă; Ac = active circulante; S n = stocuri nevalorificabile; C i = clienţi incerfi;
Dts = datorii pe termen scurt, sub un an.
a2) Lichiditatea imediată (rapidă), cunoscută şi sub denumirea de test acid, este mai
degrabă o metodă conservatoare. Stocurile sunt scăzute - în totalitate -din activele curente, deoarece,
în mod normal, nu sunt lichide, considerându-sc, că, în caz de urgenţă, întreprinderea sau creditorii
săi s-ar putea să nu realizeze suficient numerar din vânzarea acestora. Valoarea recomandată pentru
acest indicator este de peste 100%.

Ac  S  Ci 
L I  LI   100
Dts
în care:

LI = lichiditatea imediată; Ac = active circulante; S = stocuri; C i = clienţi incerţi; Dts = datorii pe

termen scurt, până la un an.
a3) Lichiditatea la o dată viitoare ia în considerare încasările şi plăţile exigibile până la
finele unei perioade determinată (o lună, un trimestru, un semestru etc.).

DB pi I tf  C rtf 
Lv  Lv   100
PEtf
80
în care:
Lv = lichiditate viitoare; DBPI = disponibilităţi băneşti proprii şi împrumutate; I tf = încasări până la
finele perioadei prognozate; C ctf = credite bancare şi alte împrumuturi ce se vor obţine până la
sfârşitul perioadei luată în calcul.
Din analiza pe verticală şi pe orizontală a indicatorilor de lichiditate, se pot desprinde o
seamă de aspecte semnificative şi anume:
-dacă între lichiditatea curentă şi lichiditatea imediată (rapidă) nu apar diferenţe
semnificabile, înseamnă că întreprinderea are un specific preponderent bazat pe
comerţ sau în cadrul ei viteza de rotaţie a stocurilor este foarte mare;
-dacă între lichiditatea curentă şi între cea imediată (rapidă) diferenţele sunt mari,
cauza poate fi regăsită într-o activitate productivă cu ciclu lung de fabricaţie, având o
viteză mică de rotaţie a stocurilor de producţie neterminată;
-o înclinaţie a managementului întreprinderii spre autonomie financiară, când
întreprinderea are o trezorerie netă activă, dată de o valoare mare a lichidităţii, ca
urmare a datoriilor reduse pe termen scurt. Acest aspect este dat de o finanţare din
zona pasivelor pe termen lung, deci provenind din fondul de rulment.
Intreprinderile care nu dispun de suficient numerar şi nici nu-şi pot converti imediat o parte
din active (stocurile) în monedă, pentru a-şi putea onora plăţile ajunse la scadenţă, intră în starea de
încetare a plăţilor, adică începutul etapei de prefaliment.
Incetarea plăţilor poate fi determinată de o creştere economică supradimensionată, dar şi de
un management defectos şi o slabă rentabilitate.
Lipsa de lichiditate se concretizează în plăţi restante, imposibilitatea rambursării la timp a
creditelor şi a dobânzilor datorate, dând naştere la blocaj în lanţ.
b)Solvabilitatea reflectă capacitatea generală a întreprinderii de a transforma activele sale în
cash pentru plata tuturor datoriilor și se deteremină ca rport între active totale si datorii totale.

Sv 
A
D
O formulă mai detaliată care ține cont de elementele care nu pot fi valorificate este următoarea:

Sv 
 A  S n  Ci 
 D  CP
in care:
S n = solvabilitatea;  A = total activ; S n = stocuri nevalorifîcabile; C i = clienţi incerţi;  D =
datorii totale; cp = diferenţe de conversie pasiv.
Prin analiza pe baza acestui indicator se urmăreşte:
-pe total, rata solvabilităţii să fie supraunitară;
-pe structură, acea parte reprezentată de imobilizările corporale -să fie acoperită, de regulă, cu surse
proprii şi în total active ponderea datoriilor totale (faţă de furnizori, buget, bănci etc.) să nu fie mai
mare de 50%.
c)Gradul de îndatorare exprimă raportul între datorii şi capitaluri proprii, apreciindu-se ca
fiind bun când rata este de până la 60% pentru îndatorarea generală şi de până la 30% pentru
îndatorarea financiară. Pentru a fi considerate satisfăcătoare ratele amintite trebuie să aibă valori
între 60-100% (cea generală) respectiv 30-70% (cea financiară).
Cele două rate se determină prin relaţiile:
- gradul de îndatorare generală (Leverage):

81
 Git 
 D *100
C pn
In care:
G it = gradul de îndatorare generală;  D = suma datoriilor totale; C pn = suma capitalurilor proprii
nete.
- gradul deîndatorare financiară (Gearing):

Git 
D f
*100
C pn
in care:
G if = gradul de îndatorare financiară;  D f = suma datoriilor financiare totale; C pn = capitaluri
proprii nete.
d)Viteza de rotaţie a activelor circulante evidenţiază numărul de cicluri (rotaţii) efectuate
de activele circulante în decursul unei perioade pentru a se putea realiza cifra de afaceri.
Cu cât numărul de rotaţii efectuate în decursul unei perioade este mai mare, cu atât mai mult
se apreciază că activele circulante au fost utilizate eficient.
Pentru a avea o imagine clară asupra acestui indicator, el trebuie analizat în evoluţie şi în
comparaţie cu situaţia din alte întreprinderi şi ramuri similare.
8.5.1.2. Ratele de performanţă

Pentru întreprindere, performanţa se manifestă pur şi simplu prin intermediul rezultatelor

bune, obţinute ca urmare a activităţii desfăşurate. Incontestabil este o bună performanţă să se obţină
profit, să se menţină poziţia pe piaţa concurenţială, averea întreprinderii să aibă un trend ascendent
atât în forma reală, cât şi în cotaţia bursieră, să se evite riscul etc.
Din sfera indicatorilor de performanţă ce imprimă starea de echilibru financiar şi care dau
posibilitatea analizei şi diagnosticării activităţii întreprinderii se desprind: rentabilitatea, indicatorii
de risc, valoarea adăugată şi politica de dividende.
a)Rentabilitatea exprimă - în formula cea mai acceptată - capacitatea întreprinderii de a
obţine profit din activitatea proprie.
Dar, rămânând în sfera performanţei, concomitent cu analiza rentabilităţii prin prisma cifrei
de afaceri, se evidenţiază şi indicatori privind profitabilitatea (randamentul) utilizării fondurilor
(capitalurilor).
Sinoptic, prezentăm mai jos principalele rate (indicatori) ale rentabilităţii şi profitabilităţii:

82
 Caracteristica generală pentru toţi aceşti indicatori este aceea că dacă rata va exprima o
valoare cât mai mare, cu atât rentabilitatea (sau randamentul) este mai bună.
b)Indicatori ai riscului financiar Riscul financiar apare în momentul în care se apelează la
credite pentru a completa sursele de finanţare a unei activităţi.
Premisa fundamentală pentru ca o firmă să-şi sporească rentabilitatea financiară, în condiţiile
apelării la credite, este ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii, în caz contrar
apărând o degradare a rentabilităţii financiare datorată diminuării profitului.
Riscul financiar poate fi analizat prin mai multe metode, dintre care:
metoda pragului de rentabilitate;
metoda efectului de levier.
b)Pragul de rentabilitate se determină ca raport între cheltuielile considerate fixe şi diferenţa
între unitate şi greutatea specifică a cheltuielilor variabile în cifra de afaceri:

PR 
 Ch f   Chd
1 K
In care:
PR = pragul de rentabilitate;  Ch f = suma cheltuielilor fixe (fără dobânzi);  Ch d = suma
cheltuielilor cu dobânda; K = ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri.
83
 Evaluarea riscului prin metoda pragului de rentabilitate se face folosind:
1) indicatorul de poziţie în expresie absolută ca diferenţă între cifra de afaceri şi
pragul de rentabilitate (CA - PR) şi în expresie relativă ca raport între cifra de ca afaceri şi diferenţa
 CA 
dintre cifra de afaceri şi pragul de rentabilitate   , sau 2) coeficientul de elasticitate
 CA  PR 
calculat după relaţia:
Pc
Pc
CA
CA
în care:
Pc = diferenţa de profit curent; Pc = profit curent; CA = diferenţa de cifră de afaceri; CA= cifra
de afaceri.
Efectul de levier poate avea efect pozitiv sau negativ asupra rentabilităţii întreprinderii în
funcţie de mărimea gradului de îndatorare, respectiv de raportul între rentabilitatea economică şi rata
dobânzii.
Relaţia de calcul pentru efectul de levier evidenţiază influenţa gradului de îndatorare (riscul
financiar) asupra ratei rentabilităţii financiare:
T
R f  Re  Re  Rd  *
C pr
în care:
T
R f = rata rentabilităţii financiare; Re = rata rentabilităţii economice; Rd = rata dobânzii; =
C pr
rata îndatorării, unde T = suma datoriilor, iar C pr = capitalurile (fondurile) proprii.

Principalele corelaţii ce se desprind:

-când rata rentabilităţii economice este mai mare ca rata dobânzii, înseamnă că rata
rentabilităţii financiare va fi mai mare ca rata rentabilităţii economice
Re  Rd  R f  Re 
-dacă rata rentabilităţii economice este egală cu rata dobânzii, atunci şi rata
rentabilităţii financiare va fi egală cu rata rentabilităţii economice
Re  Rd  R f  Re  ;
In cazul când rata rentabilităţii economice va fi mai mică decât rata dobânzii, atunci rata
rentabilităţii financiare va fi mai mică decât rata rentabilităţii economice Re  Rd  R f  Re  ,
stare în care gradul de îndatorare erodează profitabilitatea şi sporeşte gradul de risc financiar al
întreprinderii.
In practica bancară, riscul financiar se exprimă prin indicatorul de acoperire a dobânzilor
care arată capacitatea întreprinderii de a plăti dobânda la creditele angajate:
P
Rad  b
Ch .D
în care:
Rad = rata de acoperire a dobânzii; Pb = profitul brut înainte de plata dobânzii şi a impozitului pe
profit; C h .D = cheltuieli cu dobânzile.

84
Se consideră că un nivel mai mare de 3 reflectă o bună capacitate a întreprinderii de a-şi plăti
dobânzile la creditele angajate.
c)Rata valorii adăugate reflectă ponderea valorii nou-create de întreprindere în totalul
activităţii sale:

Rva 
VA *100
CA
în care:
Rva = rata valorii adăugate; VA = suma valorii adăugate; CA = cifra de afaceri.
d)Politica de dividend este marcată de deciziile asociaţilor şi ale acţionarilor, urmărindu-se:
1) participarea directă, adică asigurarea unei rate constante de distribuire a dividendelor; 2)
prudenţă, când întreprinderea îşi propune să asigure o rată a dividendului indiferent de variaţiile
mărimii profitului, şi 3) o politică reziduală, adică dimensionarea dividendului se va face după
acoperirea oportunităţilor de investiţii şi alte finanţări.
Rata de distribuire a dividendelor se exprimă prin relaţia de raport între suma dividendelor
şi rezultatul net al exerciţiului:

Rdd 
 Div *100
Pne
în care:
Rdd = rata de distribuire a dividendelor;  Div = suma dividendelor distribuibile; Pne = profitul net
al exerciţiului.
O valoare ridicată a acestei rate va reflecta o politică mai degrabă remuneratorie, în
detrimentul uneia de consolidare prin încorporarea de profit net în dezvoltarea întreprinderii.

85
 CAPITOLUL 9
GESTIUNEA BUGETARĂ A ÎNTREPRINDERII

Obiective:
Cunoașterea rolului şi funcţiilor bugetului întreprinderii
Cunoașterea noțiunii si structurii bugetului de venituri si cheltuieli

9.1. Necesitatea, rolul şi funcţiile bugetului întreprinderii

Activitatea întreprinderilor s-a desfăşurat şi se desfăşoară în cadrul relaţiei de echilibru dintre

venituri şi cheltuieli. Instrumentul financiar prin care se previzionează veniturile şi cheltuielile
întreprinderii, rezultatul exerciţiului şi echilibrul financiar al acesteia pe an şi trimestre este bugetul
de venituri şi cheltuieli. În viaţa economică occidentală, preocuparea pentru bugetarea oricărei
acţiuni şi activităţi capătă o importanţă deosebită deoarece managementul prin bugete este
principalul instrument de conducere şi organizare al întreprinderii. Prin buget se alocă resursele
necesare fiecărei activităţi, se evaluează nivelul cheltuielilor acesteia şi se controlează modul de
gestionare a lor, atribuindu-se competenţe şi responsabilităţi pe toate nivelurile ierarhice. Gestiunea
bugetară este, astfel, principalul instrument de previziune şi control al întregii activităţi a
întreprinderii.
La început, bugetul a pătruns în teorie şi practică ca instrument de evaluare a veniturilor şi
de limitare a cheltuielilor necesare obţinerii acestor venituri sau de dimensionare a cheltuielilor
care urmează să fie acoperite din veniturile previzionate. Ulterior, ca metodă de management,
bugetul dă expresie atributelor conducerii privind previzionarea, organizarea şi coordonarea
activităţilor şi structurilor întreprinderii pentru realizarea obiectivului financiar de bază al
întreprinderii şi anume maximizarea valorii sale. Realizarea acestui obiectiv presupune pentru
acele activităţi din întreprindere creatoare de valoare nouă, creşterea profitului, iar pentru cele
administrative şi sociale - economisirea resurselor alocate.
Luat în considerare ca instrument de previzionare financiară, bugetul este folosit pentru a
dimensiona, în termeni financiari şi în condiţii de eficienţă economică, alocarea şi utilizarea
resurselor întreprinderii. Pe baza lui se evaluează pe perioada de gestiune, obiectivele de realizat şi
cheltuielile necesare pentru înfăptuirea lor, veniturile de obţinut sau resursele financiare alocate.
Tot prin buget se stabilesc competenţele şi responsabilităţile cu privire la gospodărirea
resurselor. În procesul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor, bugetul reprezintă un
instrument de analiză şi control, implicit de asigurare a echilibrului financiar.
Complementar activităţii de bugetare, este organizată contabilitatea prin care se urmăreşte şi
se controlează în ce măsură realizările efective corespund cu cele previzionate şi pe această bază se
fundamentează decizia de corecţie. În felul acesta prin buget, ca instrument de conducere, se
realizează integrarea activităţilor de previzionare, control şi urmărire a cheltuielilor, veniturilor şi
rezultatelor exerciţiului.
86
 O trăsătură distinctă a bugetului este şi aceea că pe baza lui se asigură coerenţa activităţilor şi
structurilor organizatorice ale întreprinderii pe linia creşterii rentabilităţii şi economisirii resurselor.
Analizat din acest punct de vedere, bugetul leagă, pe plan financiar, verigile componente ale
întreprinderii în vederea gospodăririi eficiente a resurselor materiale şi băneşti, respectiv a obţinerii
de rezultate favorabile cât mai mari.
Această capacitate a bugetului se întemeiază pe faptul că orice prevedere înscrisă în
programul de producţie, sau obiectiv angajat de către aceste verigi, inclusiv de întreprindere, în
ansamblul său, trebuie să asigure nivelul de eficienţă dimensionat prin buget. Totodată, din punct de
vedere metodologic, prin natura şi forma de exprimare a indicatorilor financiari, bugetul permite
reflectarea sintetică a tuturor fenomenelor şi proceselor economice, oricât de variate ar fi acestea.
Modalitatea prin care bugetul realizează coerenţa activităţilor şi structurilor organizatorice
din cadrul întreprinderii, este aceea a descentralizării. Fiecare activitate, sau, după caz, structură
organizatorică a întreprinderii, este considerată un centru de venituri şi cheltuieli sau un centru de
gestiune, la nivelul căruia se evaluează pe o anumită perioadă obiectivele financiare, se alocă
resursele necesare şi se organizează controlul.
De asemenea, întreprinderea, în ansamblul său, reprezintă un centru de venituri şi cheltuieli,
care intră în relaţii economico-financiare cu mediul înconjurător, economico-social. Fiecare centru
de venituri şi cheltuieli este investit cu autoritatea şi responsabilitatea necesare gestiunii resurselor,
în vederea îndeplinirii obiectivelor ce revin din bugetul general al întreprinderii. De fapt, factorul
care a impulsionat utilizarea bugetului ca instrument de conducere, l-a constituit necesitatea creşterii
rentabilităţii diverselor activităţi sau structuri organizatorice în condiţiile sporirii complexităţii
procesului de obţinere a profitului. Ori, prin bugetarea activităţii centrelor de venituri şi cheltuieli se
previzionează, se coordonează şi se controlează mişcarea tuturor variabilelor structurale ale
întreprinderii, în vederea potenţării contribuţiei lor la creşterea rentabilităţii şi la economisirea
resurselor alocate.
În concluzie, bugetul de venituri şi cheltuieli, în calitatea sa de instrument al conducerii
activităţii economico-financiare, asigură realizarea următoarelor deziderate:
integrarea activităţilor de previzionare, evidenţă şi control privind cheltuielile,
veniturile şi rezultatul exerciţiului;
descentralizarea procesului de conducere prin împărţirea activităţii întreprinderii pe
centre interne de venituri şi cheltuieli;
investirea fiecărui centru cu autoritate şi responsabilitate în gestiunea resurselor
alocate pentru realizarea obiectivului de eficienţă ce i-a fost defalcat;
abordarea activităţii fiecărui centru prin prisma relaţiei dintre venituri şi cheltuieli şi,
pe această bază, antrenarea lui în creşterea rentabilităţii întreprinderii sau în
economisirea resurselor.
În acest scop, bugetul de venituri şi cheltuieli îndeplineşte următoarele funcţii:
1) funcţia de previzionare a activităţilor financiare;
2) funcţia de control a execuţiei financiare;
3) funcţia de asigurare a echilibrului financiar al întreprinderii.
Funcţia de previziune a bugetului are la bază faptul că el reprezintă instrumentul cu
ajutorul căruia se previzionează nivelurile de resurse şi cheltuieli pentru toate activităţile
economico-sociale ce se desfăşoară în întreprindere. Prin buget se dimensionează veniturile,
cheltuielile şi rezultatul activităţii curente, resursele şi cheltuielile activităţii de investiţii, celelalte
resurse şi cheltuieli ale întreprinderii precum şi corelaţiile cu bugetul statului şi băncile finanţatoare.
Funcţia de control a bugetului se manifestă în procesul de execuţie financiară, când se
angajează şi se efectuează cheltuielile, se obţin veniturile ca rezultate ale propriei activităţi, se
constituie capitalurile din resurse interne sau externe şi se alocă pe destinaţii. În această calitate,
87
bugetul dă expresie organizatorică funcţiei de control a finanţelor şi se intercondiţionează cu
controlul financiar preventiv şi ulterior privind angajarea şi cheltuirea fondurilor materiale şi
băneşti. Prin funcţia de control, bugetul se transformă într-o pârghie cu caracter operant de întărire a
ordinii în folosirea fondurilor de care dispun întreprinderile, în sporirea răspunderii din partea celor
investiţi cu autoritate de a angaja cheltuielile pe seama patrimoniului.
Funcţia de control a bugetului se exercită şi prin urmărirea şi analiza modului de execuţie a
acestuia, prin care se asigură cunoaşterea modului de îndeplinire a sarcinilor bugetare asumate,
determinarea abaterilor de la indicatorii financiari programaţi, identificarea cauzelor care le-au
determinat, stabilirea măsurilor de luat, precum şi a compartimentelor ce trebuie să acţioneze pentru
îmbunătăţirea activităţii financiare a întreprinderii. Totodată, manifestarea funcţiei de control este
condiţionată de existenţa unui sistem informaţional prin care să se analizeze trimestrial modul de
execuţie a bugetului pe perioada expirată şi să se fundamenteze deciziile de corecţie care se impun.
În funcţia sa de instrument al asigurării echilibrului financiar, bugetul este folosit în
dirijarea şi controlul relaţiilor balanţiere dintre venituri şi cheltuieli. Aceste relaţii trebuie prevăzute
şi realizate prin buget, atât din punct de vedere dimensional pe total venituri şi cheltuieli la nivel de
întreprindere, cât şi structural pe fiecare activitate economico-socială sau pe verigi organizatorice. În
strânsă legătură cu echilibrul financiar, prin intermediul bugetului, este dirijat şi asigurat şi echilibrul
bănesc, de trezorerie, ca parte componentă a bugetului. De altfel, echilibrul financiar trebuie astfel
controlat prin buget încât să existe o anumită sincronizare în timp între ritmul asigurării
întreprinderilor cu fonduri băneşti şi necesarul pentru onorarea obligaţiilor lor de plată.

9.2. Tipuri de bugete

Cheltuielile şi veniturile dimensionate prin buget capătă expresie organizatorică prin

activitatea centrelor interne de gestiune sau centrelor de responsabilitate. Aceste nuclee
organizatorice reprezintă activităţi, locuri de producţie şi compartimente funcţionale care
ocazionează cheltuieli şi generează venituri, iar din punct de vedere al conducerii sunt investite cu
competenţe şi responsabilităţi privind gestiunea resurselor. În principiu, pot fi considerate centre de
gestiune toate compartimentele structurale ale întreprinderii pentru cere se poate determina o
funcţiune, o activitate, un produs, o lucrare, un obiectiv, un program, un proiect. De asemenea, şi
întreprinderea privită în ansamblu reprezintă un centru de gestiune.
În mod concret, în cadrul unei întreprinderi se pot întâlni următoarele tipuri de centre de
gestiune: centre de alocare; centre de gestiune simplă; centre de gestiune mixtă; centre de gestiune
complexă; centre funcţionale.
Centrele de alocare cuprind activităţile care prin natura lor nu contribuie direct la obţinerea
veniturilor întreprinderii, şi, implicit, nici la crearea profitului. Cheltuielile lor sunt limitate la
alocaţiile bugetare, iar obiectivul financiar principal este economisirea resurselor şi păstrarea
echilibrului între cheltuielile efective şi cele dimensionate prin buget.
Centrele de gestiune simplă corespund activităţilor de producţie sau funcţionale ale
întreprinderii, care prin natura şi destinaţia lor reprezintă trepte intermediare în obţinerea de venituri
şi profit. Ele se află în situaţia în care întreaga lor producţie sau activitate se include în circulaţia
internă, adică este destinată consumului intern al întreprinderii. Cheltuielile acestor centre sunt, de
regulă, limitate la nivelul costurilor programate, iar obiectivul financiar este minimizarea acestor
costuri.
Centrele de gestiune mixtă sunt create pentru acele activităţi din întreprindere care prin
natura şi destinaţia lor sunt menite să contribuie, în mod direct, la realizarea profitului. În structura
88
unor asemenea centre se pot întâlni situaţii în care întreaga producţie este destinată vânzării, sau
cazuri în care o parte din producţie este destinată vânzării, iar alta îşi continuă procesul de producţie
în alte centre. Pentru aceste centre se fixează sarcini cu privire la profit, atât pentru producţia
destinată vânzării, cât şi pentru cea care îşi continuă procesul de producţie în cadrul altor centre. În
această situaţie, toate decontările privind consumul intern se fac la nivelul unor preţuri interne de
decontare sau la preţuri de vânzare stabilite.
Centrele de gestiune complexă corespund subdiviziunilor organizatorice care realizează
activităţi complexe cum ar fi: promovarea şi gestionarea resurselor, lansarea de produse, legătura cu
piaţa, obiective de cercetare, de dezvoltare, etc. Aceste centre au autonomie economico-financiară în
cadrul întreprinderii din care fac parte, concretizată în independenţă operativă, cont în bancă, relaţii
directe cu terţii. În această situaţie se pot afla fabricile, uzinele, exploatările, etc. De asemenea,
întreprinderea în ansamblul său poate fi considerată un centru de gestiune complexă.

9.3. Conținutul bugetului de venituri și cheltuieli al întreprinderii

Bugetul de venituri şi cheltuieli, ca instrument operaţional de management al întreprinderii

trebuie să realizeze detalierea sarcinilor şi responsabilităţilor prin descentralizare pe scară ierarhică
până la locul în care se fac cheltuielile sau se generează veniturile. Prin coordonarea şi conlucrarea
tuturor secţiunilor organizatorice şi activităţilor întreprinderii trebuie să se asigure obiectivul de bază
stabilit prin politica economico-financiară a acesteia.
Bugetul de venituri şi cheltuieli este apreciat, în primul rând, ca un sistem complex şi
corelat de indicatori economico-financiari care au rolul fie de condiţii ale activităţii, când este
vorba de necesarul de resurse ce trebuie alocat, fie de valori de comandă a utilizării condiţiilor, când
este vorba de nivelul eficienţei scontate. În al doilea rând, bugetul poate fi considerat ca un complex
de acţiuni care se concretizează într-un document final şi care exprimă eficienţa activităţii generale a
întreprinderii prin cumularea veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor exerciţiului de la toate
subunităţile considerate ca centre de responsabilitate. Ca atare, bugetul de venituri şi cheltuieli apare
ca un sistem de anexe corelate, ce reflectă obiectivul strategiei economico-financiare a
întreprinderii.
Pentru regiile autonome, societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale
cu capital de stat, precum şi pentru toţi agenţii economici cu capital privat, Ministerul Finanţelor
Publice a stabilit formularele şi normele metodologice de întocmire a bugetului de venituri şi
cheltuieli, pentru a fi în concordanţă cu prevederile sistemului de contabilitate aplicat.
Astfel, bugetul anual cu defalcare trimestrială cuprinde următoarele formulare:
Bugetul activităţii generale;
Bugetul activităţii de trezorerie, respectiv determinarea cash flow-ului;
Împrumut garantat de stat;
Principalii indicatori economici şi financiari.
Indicatorii anuali prevăzuţi în fiecare anexă fac comparaţia şi cu nivelul previzionat pentru
exerciţiul precedent.
Bugetul activităţii generale conţine date referitoare la veniturile, cheltuielile şi rezultatele
preconizate să fie realizate în anul curent, comparativ cu cele realizate/preliminate în anul precedent,
precum şi alte date referitoare la profitul de repartizat, surse de finanţare a investiţiilor, cheltuieli
pentru investiţii şi date de fundamentare. Veniturile totale sunt fundamentate pe trei categorii: din

89
exploatare, financiare şi extraordinare, cu reflectarea în veniturile din exploatare a celor din
activitatea de bază, din alte activităţi, din surse bugetare şi din fonduri speciale.
Cheltuielile totale sunt, la rândul lor, fundamentate pe:
cheltuieli pentru exploatare cu evidenţierea expresă a cheltuielilor materiale, a
cheltuielilor cu personalul, cheltuielilor privind amortizarea şi provizioanele,
cheltuielilor prevăzute de legea bugetului de stat, cheltuielilor de protocol, de reclamă
şi publicitate, cu sponsorizarea, cu tichetele de masă şi a altor cheltuieli;
cheltuieli financiare;
cheltuieli extraordinare.

Diferenţa între veniturile totale şi cheltuielile totale este reprezentată de rezultatul brut al
exerciţiului.
Separat sunt cuprinse fondul de rezervă, alte cheltuieli deductibile stabilite potrivit legii,
acoperirea pierderilor din anii precedenţi, impozitul pe profit şi profitul de repartizat.
Sursele de finanţare a investiţiilor sunt evidenţiate pe surse proprii, alocaţii de la buget,
credite bancare (interne şi externe) şi alte surse, iar cheltuielile pentru investiţii cuprind investiţiile
(inclusiv investiţii în curs la finele anului) precum şi rambursările de rate aferente creditelor pentru
investiţii (interne şi externe).
Componenta rezerve evidenţiază cele trei categorii de rezerve prevăzute de legislaţia în
vigoare: legale, statutare şi alte rezerve.
Bugetul activităţii de trezorerie reprezintă o sinteză a resurselor proprii grupate în funcţie de
provenienţă. Acest formular a fost prezentat în cadrul subcapitolului "Gestiunea trezoreriei".
Formularul Împrumut garantat de stat se întocmeşte numai de agenţii economici care au
astfel de împrumuturi, stabilindu-se soldul împrumutului la sfîrşitul anului exprimat, şi în valută şi
în lei, pornind de la nivelul lui la începutul perioadei, împrumuturile primite în cursul anului din
care se deduc rambursările, dobânzile, comisioanele şi spezele bancare plătite în cursul anului.
De asemenea, prin bugetul de venituri şi cheltuieli se fundamentează şi principalii indicatori
economico-financiari:
indicatori de lichiditate;
indicatori de echilibru financiar;
indicatori de gestiune;
indicatori de rentabilitate;
indicatori ai fondului de rulment.

90
 CAPITOLUL 10
PROFITUL ȘI TREZORERIA ÎNTREPRINDERII

Obiective:
Cunoașterea modului de detreminare a rezultatelor exercițiului financiar
Cunoașterea modului de detreminare a impozitului pe profit

10.1. Rezultatele exercițiului financiar

Veniturile şi cheltuielile sunt generate, în prezent, de trei domenii de activitate şi anume:

activitatea de exploatare, considerată activitate de bază; activitatea financiară; şi activitatea
extraordinară. Rezultatele obţinute din aceste activităţi se concretizează în profit sau pierdere.
La nivelul întreprinderii, dacă bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la încheierea
exerciţiului atunci, contul de profit şi pierdere ca situaţie financiară reflectă modul cum s-a ajuns la
acest rezultat final şi mulţimea fluxurilor de venituri şi cheltuieli care au condus la rezultatele finale.
Un venit, sau o cheltuială, vor fi recunoscute dacă au fost realizate în perioada respectivă de
raportare şi au generat creşteri, respectiv descreşteri ale profitului, fiind estimate rezonabil.
În contul de profit şi pierdere sunt grupate fluxurile de venituri şi cheltuieli pe cele trei
domenii de activitate oferind, prin această grupare, posibilitatea determinării:
rezultatului din exploatare: exprimat prin profit sau pierdere;
rezultatului financiar: măsurat prin profit sau pierdere;
rezultatului extraordinar: definit prin profit sau pierdere.
Însumând rezultatul din exploatare cu cel financiar (respectând sensul economic) se obţine
rezultatul curent.
În continuare, dacă influenţăm rezultatul curent cu rezultatul extraordinar, se determină
rezultatul brut al exerciţiului, adică profitul brut sau pierderea brută.
Rezultatul brut al exerciţiului se poate calcula şi ca diferenţă între veniturile totale şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora.
În vederea determinării impozitului pe profit se calculează profitul impozabil, care
constituie baza de calcul al impozitului. În acest sens, profitul impozabil se calculează prin scăderea
din profitul brut a veniturilor neimpozabile şi adăugarea cheltuielilor nedeductibile fiscal.
În contextul legislaţiei sunt considerate venituri neimpozabile:
a) dividendele primite de la o persoană juridică română;
b) diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare, înregistrate ca urmare a
încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele juridice la
care se deţin titluri de participare. Acestea sunt impozabile la data cesionării,
91
 transmiterii cu titlu gratuit, retragerii capitalului social sau lichidării persoanei juridice
la care se deţin titlurile de participare;
c) veniturile din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din
reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile
din recuperarea cheltuielilor nedeductibile, veniturile din restituirea ori anularea unor
dobânzi şi/sau penalităţi de întârziere pentru care nu s-a acordat deducere, precum şi
veniturile reprezentând anularea rezervei înregistrate ca urmare a participării în natură
la capitalul altor persoane juridice;
d) veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri aprobate prin
acte normative;
e) veniturile din tranzacţionarea titlurilor de participare pe piaţa autorizată şi
supravegheată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. În aceeaşi perioadă,
cheltuielile reprezentând valoarea de înregistrare a acestor titluri de participare, precum
şi cheltuielile înregistrate cu ocazia desfăşurării operaţiunilor de tranzacţionare
reprezintă cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil.
f) veniturile din impozitul pe profit amânat determinat și înregistrat de către
contribuabilii care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele
internaționale de raportare financiară;
g) veniturile reprezentând modificarea valorii juste a investițiilor imobiliare, ca urmare a
evaluării ulterioare utilizând modelul bazat pe valoarea justă de către contribuabilii
care aplică reglementările contabile conforme cu Standardele internaționale de
raportare financiară. Aceste sume sunt impozabile concomitent cu deducerea
amortizării fiscale, respectiv la momentul scăderii din gestiune a acestor investiții
imobiliare, după caz.

Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile:

a) cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv cele
reprezentând diferențe din anii precedenți sau din anul curent, precum și impozitele pe
profit sau pe venit plătite în străinătate;
b) dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile de întârziere
datorate către autorităţile române/străine, potrivit prevederilor legale;
c) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate
lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate
contracte de asigurare, precum şi taxa pe valoarea adăugată aferentă;
d) cheltuielile cu taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor acordate salariaţilor sub
forma unor avantaje în natură, dacă valoarea acestora nu a fost impozitată prin reţinere
la sursă;
e) cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele generate de
plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la preţul de piaţă
pentru aceste bunuri sau servicii;
f) cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ,
potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune,
după caz, potrivit normelor;
g) cheltuielile înregistrate de societăţile agricole, constituite în baza legii, pentru dreptul
de folosinţă al terenului agricol adus de membrii asociaţi, peste cota de distribuţie din
producţia realizată din folosinţa acestuia, prevăzută în contractul de societate sau
asociere;

92
 h) cheltuielile cu contribuţiile plătite peste limitele stabilite sau care nu sunt reglementate
prin acte normative;
i) cheltuielile cu primele de asigurare plătite de angajator, în numele angajatului, care nu
sunt incluse în veniturile salariale ale angajatului;
j) cheltuielile cu primele de asigurare care nu privesc activele contribuabilului, precum şi
cele care nu sunt aferente obiectului de activitate, cu excepţia celor care privesc
bunurile reprezentând garanţie bancară pentru creditele utilizate în desfăşurarea
activităţii pentru care este autorizat contribuabilul sau utilizate în cadrul unor contracte
de închiriere sau de leasing, potrivit clauzelor contractuale;
k) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu,
neîncasate, pentru partea neacoperită de provizion;
l) cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private,
acordate potrivit legii; contribuabilii care efectuează sponsorizări şi/sau acte de
mecenat, precum şi cei care acordă burse private, potrivit legii, scad din impozitul pe
profit datorat sumele aferente în limita minimă precizată: 3 la mie din cifra de afaceri
sau 20% din impozitul pe profit datorat.
m) cheltuielile reprezentând valoarea deprecierilor mijloacelor fixe, în cazul în care, ca
urmare a efectuării unei reevaluări, se înregistrează o descreştere a valorii acestora.

Următoarele cheltuieli au deductibilitate limitată:

a) cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate
dintre totalul veniturilor impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor
impozabile, altele decât cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu impozitul pe profit;
b) suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor pentru deplasări în
România şi în străinătate, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile
publice;
c) cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 2%, aplicată asupra valorii
cheltuielilor cu salariile personalului Intră sub incidenţa acestei limite, cu prioritate,
ajutoarele pentru naştere, ajutoarele pentru înmormântare, ajutoarele pentru boli grave
sau incurabile şi protezele, precum şi cheltuielile pentru funcţionarea corespunzătoare a
unor activităţi ori unităţi aflate în administrarea contribuabililor: grădiniţe, creşe, servicii
de sănătate acordate în cazul bolilor profesionale şi al accidentelor de muncă până la
internarea într-o unitate sanitară, muzee, biblioteci, cantine, baze sportive, cluburi,
cămine de nefamilişti, pentru şcolile pe care le au sub patronaj, precum şi alte cheltuieli
efectuate în baza contractului colectiv de muncă.
d) perisabilităţile, în limitele stabilite de organele de specialitate ale administraţiei centrale,
împreună cu instituţiile de specialitate, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice;
e) cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit legii;
f) cheltuielile cu provizioane şi rezerve, în limita prevăzută în lege;
g) cheltuielile efectuate în numele unui angajat, la schemele de pensii facultative, în limita
unei sume reprezentând echivalentul în lei a 400 euro într-un an fiscal, pentru fiecare
participant;
h) cheltuielile cu primele de asigurare voluntară de sănătate, în limita unei sume
reprezentând echivalentul în lei a 250 euro într-un an fiscal, pentru fiecare participant.

La calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente
veniturilor impozabile. În acest context, sunt deductibile sumele utilizate pentru constituirea sau
majorarea rezervelor şi a provizioanelor, după cum urmează:

93
 rezerva, în limita a 5% din profitul contabil până la concurenţa sumei ce reprezintă a
cincea parte din capitalul social subscris şi vărsat (Legea 31/1990);
provizioanele obligatorii constituite potrivit normelor BNR, în cazul băncilor şi
cooperativelor de credit autorizate, inclusiv fondurile de garantare;
rezervele tehnice calculate de către societăţile de asigurare şi reasigurare.
Cheltuielile cu dobânzile sunt integral deductibile în cazul în care gradul de îndatorare a
capitalului este mai mic sau egal cu trei. Gradul de îndatorare a capitalului se determină ca raport
între capitalul împrumutat cu termen de rambursare peste un an şi capitalul propriu, ca medie a
valorilor existente la începutul anului şi sfârşitul perioadei pentru care se determină impozitul pe
profit. Prin capital împrumutat se înţelege totalul creditelor şi împrumuturilor cu termen de
rambursare peste un an, potrivit clauzelor contractuale.
În cazul în care cheltuielile din diferenţele de curs valutar ale contribuabilului depăşesc
veniturile din diferenţele de curs valutar, diferenţa va fi tratată ca o cheltuială cu dobânda.
Dobânzile şi pierderile din diferenţe de curs valutar privind împrumuturile obţinute direct
sau indirect de la bănci internaţionale de dezvoltare şi cele care sunt garantate de stat, nu intră sub
incidenţa precizărilor de mai sus. De asemenea, dobânda deductibilă este limitată la nivelul ratei
dobânzii de referinţă a BNR pentru împrumuturile în lei obţinute de la alte entităţi decât instituţiile
de credit.
Gradul de îndatorare ( 𝐺𝐼𝐷 ) se calculează ca raport între capitalul împrumutat şi capitalul
propriu după relaţia:

𝑪𝒊𝒐 + 𝑪𝒊𝒇 (F 13.1)

𝑮𝑰𝑫 = 𝑪
𝑷𝒐 +𝑪𝑷𝑭

unde:
0; F = începutul, respectiv sfârşitul perioadei.

În cazul leasingului operaţional utilizatorul deduce chiria, iar a leasingului financiar,

utilizatorul deduce dobânda.
Ţinând seama de precizările făcute mai sus se calculează profitul impozabil (PI), după relaţia:

𝑷𝑰 = 𝑷𝑩 + 𝑪𝑵𝑫 − 𝑽𝑵𝑰 (F 13.2)

în care:
PB = profitul brut.
CND = cheltuielile nedeductibile fiscal.
VNI = venituri neimpozabile.

În cazul în care rezultatul exerciţiului îl constituie pierderile, acestea se recuperează din

profiturile impozabile în următorii 5 ani consecutivi.
Aplicând asupra profitului impozabil cota de impozit pe profit de 16% se obţine impozitul pe
profit . Prin deducerea impozitului pe profit din profitul impozabil se obţine profitul net, care
urmează să fie repartizat pe destinaţii. Plata impozitului pe profit se face trimestrial.

94
10.2. Previziunea profitului

Previziunea profitului constituie o secţiune importantă a previziunii financiare şi, în acelaşi

timp, un prilej de analiză a activităţilor desfăşurate în întreprindere pentru mobilizarea factorilor de
creştere a eficienţei economice. Dimensionarea mărimii profitului de realizat este cerută atât de
întreprindere cât şi de către stat, ca autoritate publică.
Întreprinderea îşi dimensionează profitul pe fiecare acţiune în parte cât şi pe întreaga
activitate, pentru a calcula nivelul rentabilităţii. Pe baza rentabilităţilor calculate se motivează
activităţile desfăşurate şi se formulează obiective în sfera repartizării profitului, cu precădere în
politica dividendelor. Statul, în calitate de autoritate publică, este interesat de cunoaşterea mărimii
profitului întreprinderilor pentru a evalua impozitul pe profit, care reprezintă unul din veniturile
principale ale bugetului de stat.
În activitatea de previziune a profitului se folosesc mai multe modalităţi cum ar fi:
a) pragul de rentabilitate;
b) analiza marginală;
c) metoda indirectă.

10.2.1. Pragul de rentabilitate

Pragul de rentabilitate exprimă relaţia dintre nivelul cheltuielilor şi volumul vânzărilor. În

acest sens, cheltuielile totale de exploatare se grupează în: cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile.
Cheltuielile fixe, sau convenţional constante, sunt formate din amortismente, chirii, prime de
asigurare, cheltuieli generale ş.a. Nivelul lor este independent de mărimea producţiei. De regulă,
această independenţă operează pe anumite intervale de variaţie ale producţiei deoarece atunci când
producţia atinge un anumit nivel şi mărimea cheltuielilor fixe se modifică într-un sens sau altul.
Cheltuielile variabile, considerate operaţionale, sunt cheltuielile determinate în mod direct
de fazele procesului de exploatare, ceea ce înseamnă că evoluţia lor depinde de variaţia volumului
producţiei. Se includ în această categorie consumurile de materiale, salariile, sumele asimilate lor
etc.
Determinarea pragului de rentabilitate are la bază supoziţia constanţei cheltuielilor
variabile pe unitatea de produs şi este reprezentat de acel punct critic în care vânzările acoperă
cheltuielile aferente lor. Un anumit volum al vânzărilor trebuie să fie anticipat şi realizat pentru a
acoperi cheltuielile variabile şi cele fixe, în caz contrar întreprinderea va avea pierderi.
Cunoaşterea punctului critic prezintă importanţă în procesul de previziune a profitului,
întrucât relaţia cheltuieli – producţie - profit poate fi influenţată prin investiţiile efectuate în active
imobilizate şi modificarea raportului dintre activele imobilizate şi cele circulante. Firesc, schimbarea
acestui raport conduce la modificarea proporţiei dintre cheltuielile fixe şi cele variabile.
În practică, pragul de rentabilitate care indică volumul vânzărilor la nivelul căruia
întreprinderea obţine profit se calculează sub forma:
pragului de rentabilitate zero;
pragului de rentabilitate sperat.

95
 Pragul de rentabilitate zero sau punctul mort, este dat de acel volum al producţiei,
respectiv al vânzărilor, la nivelul căruia se recuperează în totalitate cheltuielile efectuate, fără a se
obţine încă profit. Cunoaşterea acestui punct critic prezintă importanţă pentru întreprindere întrucât
nerealizarea producţiei şi a vânzărilor stabilite va conduce la pierderi . Cu alte cuvinte, pragul de
rentabilitate zero constituie limita sub care nu se poate cădea decât cu riscul falimentului.
Pragul de rentabilitate zero se calculează pornind de la relaţia:

𝑪𝑭 (F 13.3)
𝑸𝑴 𝑷𝒓 = 𝑪𝑭 + 𝑸𝑴 𝑪𝑽 , de unde 𝑸𝑴 = 𝑷
𝒓 −𝑪𝑽

în care:
𝑄𝑀 = volumul fizic al producţiei (vânzărilor);
𝑃𝑟 = preţul de vânzare pe unitate de produs;
CF = cheltuielile fixe totale;
𝐶𝑉 = cheltuieli variabile pe unitatea de produs.

Din relaţia de mai sus deducem doi factori liniari de determinare al pragului de rentabilitate
şi anume: mărimea cheltuielilor fixe şi diferenţa dintre preţul de vânzare unitar şi cheltuielile
variabile pe unitatea de produs, respectiv, marja asupra cheltuielilor variabile. În situaţia în care
cresc cheltuielile fixe ori se reduce diferenţa dintre preţul de vânzare şi cheltuielile variabile unitare,
atunci pragul de rentabilitate va fi mai mare şi invers.
Dacă întreprinderea are în fabricaţie mai multe produse, cazuri preponderente, atunci se ia în
calculul pragului de rentabilitate cifra de afaceri (CA) şi nu volumul fizic al produselor. În asemenea
situaţii ne interesează acea sumă a încasărilor, la nivelul căreia întreprinderea îşi va acoperi
cheltuielile totale, fără a obţine profit.
Pentru calculul cifrei de afaceri care exprimă pragul de rentabilitate zero sau punctul critic,
se pleacă de la relaţia:

𝑪𝑨𝑴 = 𝑪𝑭 + 𝑪𝑽 𝑸 (F 13.4)

Ştiind că, la nivelul întreprinderii, cheltuielile variabile deţin o proporţie relativ constantă în
cheltuielile totale, deci implicit şi în cifra de afaceri (vânzări), relaţia de mai sus se poate scrie astfel:

𝑪𝑽 𝑸 (F 13.5)
𝑪𝑨𝑴 = 𝑪𝑭 + 𝑪𝑨𝑴 în care:
𝑪𝑨
𝐂𝐕 𝐐
Raportul reprezintă o constant. Ecuația de mai sus se poate scrie:
𝐂𝐀
𝑪𝑽 𝑸
𝑪𝑨𝑴 = 𝑪𝑭 + 𝑪𝑨
𝑪𝑨𝑴 = CF
𝑪𝑽 𝑸
𝑪𝑨𝑴 (𝟏 − 𝑪𝑨 ) = 𝑪𝑭
𝑪𝑭
De unde: 𝑪𝑨𝑴 = 𝟏−𝑪𝑽𝑸
𝑪𝑨

Potrivit relaţiei, cifra de afaceri aferentă punctului critic sau pragului de rentabilitate zero
este egală cu raportul care are la numărător cheltuieli fixe cuprinse în cifra de afaceri, iar la numitor,
diferenţa dintre unitate şi ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri.
Pragul de rentabilitate sperat se calculează în funcţie de nivelul ratei rentabilităţii
economice, care satisface cel mai bine interesele întreprinderii. În acest context, profitul vizat sau

96
propus a se obţine constituie o mărime calculată în funcţie de capitalul avansat în circuitul
activităţilor şi rata randamentului activelor (rentabilităţii economice). Informaţiile cu privire la
capitalul avansat în circuitul întreprinderii se obţin din bilanţ şi anexele sale iar rata randamentului
activelor se apreciază în funcţie de obiectivele propuse.
Pragul de rentabilitate sperat în situaţia în care se fabrică un sigur produs (producţie simplă)
se calculează după relaţia:

𝑪𝑭+ 𝑺𝒑 (F 13.6)
𝑸𝑺 = 𝑷𝒓 −𝑪𝒗

în care:
Sp = suma profitului anual aferentă ratei randamentului vizat;

Profitul sperat a se obţine se calculează în funcţie de rata randamentului activelor şi totalul

activelor participante în procesul de activitate, pornind de la formula:

𝑺𝒑 (F 13.7)
𝑹𝒂 = ∑ 𝑨, unde
∑ 𝑨 = 𝑨𝒊 + 𝑨𝒄 iar, 𝑺𝒑 = 𝑹𝒂 ∑ 𝑨

în care:
𝑨𝒊 = activele imobilizate;
𝑨𝒄 = activele circulante.
În situaţia unei activităţi complexe (cu mai multe produse) pragul de rentabilitate vizat se
calculează în funcţie de cifra de afaceri, după relaţia:

𝑪𝑭+ 𝑺𝒑 (F 13.8)
𝑪𝑨𝑺 = 𝐂 𝐐
𝟏− 𝐕
𝐂𝐀

Înseamnă că, cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate sperat este dată de raportul
care are la numărător suma dintre cheltuielile fixe şi mărimea profitului anual previzionat, iar la
numitor diferenţa dintre unitate şi ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri.
Pragul de rentabilitate ca instrument de previziune a profitului se foloseşte în situaţii când:
se iau decizii privind fabricarea unui nou produs;
se întreprind studii asupra efectelor creşterii economice prin expansiunea
întreprinderii, care presupun schimbări în structura cheltuielilor fixe şi a celor variabile
odată cu creşterea volumului vânzărilor;
se analizează proiectele de modernizare ştiind că acestea conduc la scăderea
cheltuielilor variabile, de regulă cele cu salariile, şi creşterea cheltuielilor fixe.
Folosirea pragului de rentabilitate în previziunea profitului presupune şi anumite limite
legate de: folosirea unui preţ de vânzare fix; cheltuielile variabile constante pentru orice nivel al
producţiei şi vânzărilor; necesitatea schimbărilor în structura şi mărimea cheltuielilor fixe totale etc.

10.2.2. Analiza marginală

97
 Analiza marginală constituie o modalitate de apreciere a efectului variaţiei costurilor şi a
preţurilor asupra profitului.
Din prezentarea pragului de rentabilitate am constatat că acesta indică volumul vânzărilor la
nivelul cărora se poate obţine profitul dorit. Însă, acest profit nu reprezintă, în acelaşi timp, şi
profitul optim care s-ar obţine în condiţiile date de exploatare, deoarece nivelul lui este ales în
funcţie de rata rentabilităţii concurenţei şi a capitalului avansat.
Previziunea unui profit optim se poate înfăptui în urma efectuării unei analize marginale.
Analiza marginală se bazează pe evoluţia diferită a componentelor cheltuielilor de exploatare şi pe
relaţia acestora cu producţia obţinută şi vândută. Practic, analiza marginală se desfăşoară, pe de o
parte, asupra tendinţei costului marginal, iar pe de altă parte, asupra evoluţiei preţurilor.
Costul marginal este dat de modificarea cheltuielilor de exploatare determinată de variaţia cu
o unitate a producţiei, ceea ce exprimă costul adiţional care permite obţinerea unei unităţi
suplimentare de produs. În acest context, costul marginal presupune doar cheltuieli suplimentare
care privesc numai sporul de producţie, adică creşterea cheltuielilor totale antrenate de realizarea
ultimei unităţi de producţie.
Costul marginal se determină prin calculul diferenţial al modificării cheltuielilor în funcţie
de variaţia producţiei, după relaţia:

𝑪𝑯𝒓𝟏 −𝑪𝑯𝒓𝟎 (F 13.9)

𝑪𝑴 =
𝐐𝟏 −𝐐𝟎

în care:
𝐶𝐻𝑟0 = cheltuieli totale aferente producției inițiale;
𝐶𝐻𝑟1 = cheltuieli totale aferente producției sporite;
Q0 = producția fizică inițială;
Q1 = producția fizică la nivel sporit;

În principiu, determinarea costului marginal ţine seama de clasificarea cheltuielilor în fixe şi

variabile care se face în funcţie de variaţia sau nonvariaţia acestor cheltuieli pe durata unui ciclu de
exploatare, la mărimi diferite ale vânzărilor. Cu cât vânzările vor fi mai mari, cu atât cheltuielile fixe
pe unitatea de produs vor fi mai mici. Cheltuielile variabile, în schimb, considerate constante pe
unitatea de produs, vor fi ca mărime totală, proporţional mai mari pentru creşterile superioare ale
producţiei.
Dar, cheltuielile fixe programate pentru obţinerea unui volum iniţial de produse sunt incluse
deja în cheltuielile de exploatare şi recuperabile prin vânzarea acestor produse. Ca atare, produsele
suplimentare obţinute peste cele iniţiale nu mai ocazionează şi alte cheltuieli fixe. În plus, practica a
demonstrat că chiar şi unele componente ale cheltuielilor variabile (de exemplu: salariile sau
normele de consum tehnologice cu perisabilităţile respective) nu oscilează strict proporţional cu
variaţia produselor fabricate suplimentar într-un anumit interval. În acest sens, pe baza analizei
marginale se identifică un cost variabil minim în contextul costului total minim. După atingerea
punctului minim, aferent unor nivele diferite ale producţiei, toate costurile unitare încep să crească,
moment în care trebuie sistată creşterea producţiei deoarece profitul începe să scadă treptat, până la
intrarea în zona pierderilor.
Înseamnă că, teoria costului marginal are la bază variabilitatea raportului dintre cheltuielile
de exploatare şi producţie, cu precădere dintre cheltuielile variabile totale şi producţie.
În analiza marginală trebuie să se aibă în vedere şi criteriile profitului maxim care depinde
nu numai de costuri ci şi de preţ. Acesta din urmă depinde de raportul dintre cerere şi ofertă.

98
 Pe măsura creşterii ofertei preţul tinde să scadă şi, în consecinţă, profitul va scădea gradual
ca urmare a reducerii diferenţei dintre preţ şi cost, ajungând să înregistreze valori negative. Profitul
va fi maxim atunci când costul marginal al unei anumite variaţii a producţiei va ajunge egal cu
preţul de vânzare unitar. În intervalul de variaţie în care preţul de vânzare va fi mai mare decât
costul marginal, întreprinzătorul va avea interesul să crească producţia până când acestea vor ajunge
la egalitate. Profitul va deveni descrescător după trecerea punctului de maxim, respectiv pe
intervalul de variaţie în care costul marginal este superior preţului de vânzare unitar. Profitul scade,
întrucât cheltuielile ocazionate de ultimele unităţi de producţie sunt superioare preţului de vânzare.
În cazul în care preţul unitar de vânzare scade, pe măsură ce volumul vânzărilor creşte,
profitul maxim se obţine la acel nivel al vânzărilor pentru care costul marginal este egal cu preţul de
vânzare marginal.

10.2.3. Metoda indirectă

Metoda indirectă, numită şi metoda raportării, se foloseşte în previziunea profitului la

întreprinderile cu o structură a producţiei relativ constantă sau cu o înnoire lentă a sortimentelor de
fabricaţie. În acelaşi timp presupune păstrarea unei stabilităţi în relaţiile cu clienţii. În acest fel, este
posibilă o extrapolare a stărilor din anul precedent asupra activităţilor din anul viitor.
Metoda indirectă se caracterizează prin stabilirea profitului plecând de la nivelul ratei marjei
brute din vânzările anului precedent, calculate prin raportarea profitului brut la cifra de afaceri
(vânzări), şi luarea în consideraţie a tuturor factorilor de influenţă asupra masei profitului în anul
viitor. Rata marjei brute se determină pe fiecare produs în parte şi pe total întreprindere. Factorii de
influenţă asupra profitului previzionat se referă la volumul producţiei vândute exprimat prin cifra de
afaceri; structura sortimentelor de produse; costurile de fabricaţie şi preţurile de producţie.
Aplicarea metodei raportării comportă următoarele operaţiuni:
calculul profitului şi a ratei marjei brute în anul de bază;
stabilirea profitului aferent modificării vânzărilor (cifra de afaceri) din anul următor, în
funcţie de rata marjei brute a anului precedent;
calculul variaţiei profitului ca urmare a modificării structurii sortimentului de
fabricaţie în anul comparabil, în funcţie de cerere şi ofertă;
determinarea influenţei modificării costurilor unitare de fabricaţie asupra profitului
aferent producţiei previzionate, ca urmare a îmbunătăţirii tehnologiilor;
stabilirea influenţei modificării preţurilor de producţie asupra profitului aferent
producţiei programate;
calculul altor influenţe asupra profitului;
determinarea variaţiilor totale ale profitului ca sumă algebrică a variaţiilor calculate;
calculul profitului previzionat obţinut prin adăugarea la profitul anului de bază, a
variaţiilor totale ale profitului.
Metoda indirectă prezintă avantajul că oferă informaţii cu privire la căile prin care se poate
acţiona în direcţia creşterii în viitor a profitului.

99