FINANŢELE ÎNTREPRINDERII

I. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

Disciplina se adresează studenţilor Facultăţii de Marketing si Afaceri Economice

Internaţionale.
Scopul disciplinei constă în oferirea de cunoştinţe şi informaţii referitoare la problematica
financiară a agentului economic din economia reală şi în prezentarea instrumentelor şi tehnicilor
de analiză şi gestiune a finanţelor.
Obiective:
a) înţelegerea de către student a funcţiei financiare a agentului economic, a locului
acestuia în cadrul circuitelor financiare macroeconomice;
b) formarea deprinderilor în utilizarea datelor şi informaţiilor financiar - contabile în
vederea interpretării stării financiare a agentului economic;
c) pregătirea pentru elaborarea şi utilizarea instrumentelor şi procedeelor de gestiune a
patrimoniului şi a portofoliului agenţilor economici;

1. OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL FINANŢELOR

Obiectul finanţelor şi gestiunii financiare : Finanţele constituie un ansamblu de relaţii

economice exprimate în formă bănească, instrumente, tehnici şi reglementări juridice prin
intermediul cărora se constituie, repartizează şi utilizează fondurile băneşti ale societăţii
(stat, agenţi economici, populaţie etc.).
Finanţele întreprinderii reprezintă veriga primară, de bază a sistemului financiar şi de
credit, întrucât crearea produsului intern brut si net are loc în cadrul întreprinderilor, iar
repartizarea acestora reprezintă geneza relaţiilor financiare din economie. De mărimea
acestor finanţe depinde în cea mai mare măsură consistenţa celorlalte subsisteme
financiare.
Obiectul de studiu al finanţelor întreprinderii îl constituie problemele referitoare la esenţa,
conducerea, organizarea, planificarea şi desfăşurarea relaţiilor financiare ale
întreprinderilor.
Obiectul gestiunii financiare poate fi definit pornind de la componentele sistemului
financiar, şi anume prin: asigurarea coordonării instrumentelor sau activelor financiare,
folosirea variabilelor şi a actelor juridice, respectiv normele metodologice în vederea
realizării relaţiilor cu partenerii financiari întâlniţi pe pieţele financiare.
Conţinutul gestiunii financiare este în strânsă dependenţă cu sistemul financiar global, dar
este determinat şi de însăşi dezvoltarea întreprinderii. În diferitele stadii ale dezvoltării
afacerii (faza demarării afacerii, faza dezvoltării, faza atingerii parametrilor funcţionali,
faza de declin), întreprinderea se confruntă cu nevoi de finanţare specifice care, în acelaşi
timp, pot genera resurse dar şi cu o multitudine de situaţii care au evoluţii pozitive sau
negative.
Când facem analiza conţinutului finanţelor avem în vedere şi modalităţile de manifestare
a acestora. Sub acest aspect , analizăm finanţele din punct de vedere al practicii, al politicii
şi, ca teorie. Practica financiară scoate în evidenţă faptul că finanţele stau la baza acţiunii
întreprinderii pentru atingerea unui obiectiv bine precizat; astfel aceasta, împreună cu
celelalte două modalităţi de manifestare a finanţelor, contribuie la maximizarea valorii
întreprinderii, respectiv creşterea averii acţionarilor. Totalitatea mijloacelor şi
instrumentelor de realizare a obiectivului fac obiectul gestiunii financiare.
Funcţia financiară a întreprinderii
Fenomenul financiar ia naştere ca urmare a relaţiilor pe care întreprinderea le are cu toţi
agenţii economici şi financiari, cu statul şi alte organisme.
Pentru buna funcţionare a unei întreprinderi este necesară crearea mai multor fonduri,
cum sunt: fondul pentru investiţii în active fixe, fondul de rulment, fondul de rezervă etc.;
sursele de formare a acestor fonduri diferă de la caz la caz , astfel că pentru anumite
activităţi se poate apela şi la împrumuturi. Principalele surse pentru crearea acestor fonduri
sunt: aportul asociaţilor sau acţionarilor, autofinanţarea, creditarea şi finanţarea bugetară.
Resursele de care dispune întreprinderea necesare formării fondurilor se regăsesc sub
denumirea generică de capital (fizic şi uman). Capitalul fizic include active: financiare şi
reale. Activele financiare sunt necesare pentru procurarea activelor reale şi angajarea
capitalului uman, în timp ce activele reale, utilizate de capitalul uman, produc bunuri şi
servicii, din vânzarea cărora se procură active financiare.
Finanţarea activelor poate fi realizată de către agentul economic prin procurarea de capital
de pe pieţele financiare, pe baza emiterii de titluri de valoare cât şi pe baza combinării
creditului pe termen scurt, a datoriei pe termen lung şi a acţiunilor; combinarea trebuie să
fie cea mai bună pentru îndeplinirea obiectivelor întreprinderii.
Tipul de decizie luat face parte din sfera responsabilităţii managerului, ea reprezentând
esenţa funcţiunii financiare a întreprinderii, a cărei finalitate rezidă în asigurarea
performanţelor economice şi de producţie ale firmei în condiţiile utilizării eficiente a
factorilor de producţie.

Sarcinile gestiunii financiare

Luarea deciziilor în domeniul financiar presupune studiul obiectului gestiunii financiare
pentru rezolvarea problemelor apărute în relaţiile dintre întreprindere şi mediul financiar.
În urma studiului rezultă sarcinile fundamentale, care revin finanţelor: maximizarea
valorii întreprinderii, menţinerea nivelului performanţelor financiare şi stăpânirea
riscurilor cu care se confruntă întreprinderea.
Sarcinile gestiunii financiare se materializează în: efectuarea analizei financiare (analiza
echilibrului financiar, analiza rezultatelor întreprinderii, analiza fluxurilor financiare,
diagnosticul financiar al rentabilităţii şi al riscului); luarea deciziilor financiare (decizii de
investiţii, de finanţare, de repartizare a profitului, care fac obiectul gestiunii financiare pe
termen lung; decizii de trezorerie, respectiv gestiunea trezoreriei şi gestiunea ciclului de
exploatare, care fac obiectul gestiunii financiare pe termen scurt); controlul de gestiune.
Gestiunea financiară are menirea să îndeplinească cerinţele funcţiunii financiare. Scopul
funcţiunii financiare este de a apăra şi consolida patrimoniul şi autonomia financiară a
întreprinderii. Realizarea eficientă a acestei funcţiuni necesită o diviziune a muncii între
diversele compartimente ale activităţii financiare.

Organizarea activităţii financiare

Activitatea financiară bine organizată trebuie să fie structurată în aşa fel încât, să asigure,
în principal, următoarele: informarea completă şi corectă a conducerii; observarea în timp
util a tendinţelor noi în derularea fenomenelor şi pregătirea deciziilor previzionate a avea
succes în viitor; condiţii optime pentru apărarea şi consolidarea patrimoniului şi
independenţei întreprinderii.
Organizarea activităţii financiare porneşte de la sarcinile activităţii financiare, care sunt
concretizate în domeniile previziunii şi execuţiei, analizei, controlului şi coordonării.
Pornind de la aspectele majore ale activităţii financiare, putem aprecia că viabilitatea unei
întreprinderi depinde, în cea mai mare măsură, de organizarea compartimentului financiar-
contabil. În întreprinderi, activitatea financiară este organizată pe compartimente, astfel:
compartimentul de previziune financiară, compartimentul decontări, compartimentul
salarizare, compartimentul casierie, compartimentul preţuri şi tarife, compartimentul
analize economico–financiare, compartimentul control financiar intern (CFI) şi control
financiar preventiv (CFP)
Cuvinte cheie: finanţele întreprinderii; capitalurile întreprinderii; activele fixe,
circulante şi financiare; mediu financiar; gestiune financiară; resurse financiare; nevoi
financiare, practică şi politică financiară; finanţele private şi finanţele întreprinderii;
previziune financiară.

2. FINANŢAREA ÎNTREPRINDERII

Pentru a întreprinde ceva mai întâi trebuie să avem capitalul bănesc (banii).
Capitalul unei întreprinderi poate fi abordat şi tratat:
a. Ca mijloc sau factor de producţie, care reprezintă totalitatea averii la dispoziţia
unei unităţi economice, formată din:
- bani (capital financiar);
- utilaje, instalaţii, materii prime ş.a. (capital tehnic);
- dreptul de creanţă (capital juridic).
b. Ca fonduri, în sensul contabilităţii naţionale.
Operaţiile cu capital sunt opozabile operaţiilor referitoare la vânzări, servicii,
exprimând, desemnând mişcarea fondurilor în contrapartidă.
c. Ca aporturi ale proprietarilor societăţii sau acţionarilor.
2.1. Procurarea capitalului
Pentru a începe o afacere este nevoie de capital bănesc şi capital tehnic. Cel bănesc
(financiar) este important.
Sursele de procurare sunt externe şi interne întreprinderii.
Sursele externe de procurare a capitalului bănesc (este vorba aici de cele exterioare
întreprinderii) se referă la dotări, finanţări, acţiuni şi împrumuturi.
La întreprinderile în funcţiune sursele sunt cele proprii (interne) şi cele externe
(străine).
Cele interne se referă la amortizări şi partea din profit care, potrivit contractului
pentru constituire şi statutului societăţii, este prevăzută pentru sporirea de capital.
Sursele externe se referă la împrumuturi, ca un capital pasiv, şi la asocieri, cu un
capital pe bază de echitate. La fel şi emisiunea de acţiuni sau obligaţiuni.
Există şi sursele atrase, ca datorii minime cu caracter permanent, ca urmare a
sistemului de decontare faţă de terţi, şi împrumuturile bancare sau creditorii, ca surse de
finanţare a ciclului de exploatare pe termen scurt (surse ciclice).
Însă pasivele stabile sunt veritabile împrumuturi indirecte, generate de existenţa
operaţiunilor curente.
Creditul pe termen lung contribuie la creşterea capitalului împrumutat, dar şi la
creşterea gradului de îndatorare, la creşterea costurilor financiare.
 Dacă creditul este în valută, apar şi diferenţele nefavorabile (negative) de curs, care
erodează rezultatul exploatării, putând conduce în final la pierdere.
Creditul luat (împrumut pe termen lung) se rambursează:
a. cu anuităţi constante
b. cu amortismente constante
Leasingul este un alt instrument de finanţare, practicat de societăţile specializate în
leasing (financiar şi operaţional).
În cazul leasingului operaţional, rata este calculată în varianta anuităţilor constante
(dobânda la valoarea rămasă şi capitalul restituit).
2.2. Tipuri de fonduri, sursele de constituire şi destinaţia lor

Vom întâlni, cel mai adesea, fondurile comune, cum sunt:

- Fondul de rezervă, care are o reglementare legală (Legea nr. 31/1990), iar
constituirea sa este prevăzută prin legea anuală a bugetului şi prin Normele tehnice emise
de Ministerul Finanţelor Publice.
El are ca surse de constituire: disponibilul la începutul exerciţiului financiar, sumele
suportate din profit înainte de impunerea profitului.
Destinaţiile fondului privesc: acoperirea pierderilor înregistrate, alte micşorări.
- Fondul de cercetare-dezvoltare, important pentru modernizare, dezvoltare,
protecţia mediului, şi care se constituie pe seama costurilor şi a profitului. Titlul fondului
sugerează şi destinaţia sa: finanţarea cercetării (fundamentale şi aplicative) cu scop
declarat – dezvoltarea firmei.
- Fondul de investiţii (de dezvoltare) se constituie din: sume aferente reducerii
impozitului pe profitul investit în investiţii lucrative; sume din valorificarea mijloacelor
fixe scoase din funcţiune; sume din vânzarea mijloacelor fixe; amortizarea mijloacelor
(activelor) fixe (imobilizărilor corporale); sume prelevate din profitul net; sume din
redistribuire; credite bancare; alocaţii de la bugetul public naţional.
- Fondul de premiere este destinat stimulării personalului firmei. Se constituie pe
seama costurilor proprii, dar şi din profitul net.
- Fondul de participare la profit este destinat motivării salariaţilor. Profitul net
este sursa constituirii sale.
- Fondul pentru acţiuni social-culturale şi sportive are o eterogenitate de surse
(ca şi altele amintite): sume preluate din profit; contribuţiile salariatului pentru tratament
balnear şi odihnă, pentru întreţinerea copiilor în grădiniţe; subvenţii de la bugetul public
naţional; donaţii; ajutoare; sponsorizări ş.a.
- Alte fonduri sunt specifice unor agenţi economici, unor societăţi comerciale din
alte ramuri: de asigurări, de construcţii, în agricultură, ca: Fondul de rezervă din prime
pentru asigurări de viaţă; Fondul pentru organizarea şantierelor; Fondul de asigurare.
Există şi alte fonduri, prin care se finanţează alte necesităţi ale întreprinderii.
Fondurile au ca surse de constituire: profitul societăţii comerciale (fie înainte de
impunere, fie după impunere), costurile de exploatare, diferitele valorificări, contribuţia
salariaţilor. Aceste surse sunt surse proprii interne. Alte surse, cum sunt: subvenţii,
redistribuiri, donaţii, ajutoare, constituie surse externe.
Fondul de rulment (working capital) este un fond deosebit. El exprimă excedentul
finanţărilor stabile (capitalului permanent) asupra bunurilor stabile (durabile,
imobilizărilor corporale, necorporale şi financiare).
 Fondul de rulment apare ca o marjă de siguranţă (securitate) pe care şi-o procură
şeful întreprinderii pentru a face faţă nevoilor sale de finanţare, izvorâte din exploatare.
Activitatea normală a întreprinderii face să apară în patrimoniul său bunuri sub formă de
stocuri şi creanţe, care formează bunuri circulante ale ciclului de exploatare.
Un anumit număr de terţi participă la finanţarea acestor bunuri circulante ale ciclului
de exploatare, reprezentând credite-furnizori, personal, bănci. Aceste credite se numesc
finanţarea ciclului de exploatare.
În cazul în care bunurile circulante sunt superioare finanţării ciclului (datorii pe
termen scurt), apare o nevoie de rulment de acoperit.
Din compararea fondului de rulment cu nevoia de fond de rulment poate să
existe un excedent, exprimând o trezorerie pozitivă, sau un deficit, ce trebuie să fie
suportat prin alte mijloace, care sunt finanţări pe termen scurt.
Fondurilor prezentate se adaugă şi rezervele care pot fi:
• legale;
• statutare;
• facultative.
Cele legale sunt reglementate prin legi specifice. Aşa este, de exemplu, Fondul de
rezervă, care se constituie reglementat de Legea nr. 31/1990 şi Legea anuală a bugetului
public naţional. Acest fond de rezervă este alimentat din profitul brut înainte de
impozitare, din excedentul obţinut prin vânzarea acţiunilor la un curs mai mare decât
valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuinţat la plata cheltuielilor de
emisiune sau destinat amortizărilor, din excedentul din reevaluarea stocurilor.
Societatea comercială poate să-şi prevadă în statut, în concordanţă cu
permisibilitatea legilor în materie, anumite rezerve privind exerciţiul exploatării. Atât
fondurile, cât şi rezervele sunt rezultatul activităţii de exploatare a întreprinderii, al
operaţiilor ce se derulează în interiorul şi în afara ei.
Cuvinte cheie: capital bănesc, mijloace, fonduri, aporturi, surse externe şi interne,
obligaţiune, acţiune, capital social, primă de emisiune, credit pe termen scurt şi lung,
leasing, tipuri de fonduri, fond de rulment, fonduri de rezervă, statutar şi legal.

3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

La modul general, echilibrul evidenţiază ideea de armonie între diferitele elemente ale
unui sistem, ceea ce în domeniul financiar presupune armonizarea resurselor cu nevoile.
Resursele şi utilizările reflectate în bilanţ sunt variate şi se pretează la diferite concepţii
privind echilibrul. Noţiunea de echilibru va fi analizată funcţie de modalitatea de
abordare a bilanţului: patrimonială şi funcţională.

Descrierea contabilă; situaţia netă

Bilanţul reprezintă imaginea statică, la un moment dat (de regulă, la sfârşitul exerciţiului
financiar) a echilibrului financiar funcţional sau patrimonial al întreprinderii.
Pornind de la abordarea patrimonial-juridică a bilanţului, numeroşi analişti financiari
utilizează conceptul de situaţie netă (SN). Acest indicator se calculează pe baza următoarei
formule:
 SITUAŢIA NETĂ = ACTIV - DATORII

Indicatorul situaţie netă este mai relevant decât cel de capitaluri proprii, exprimând
valoarea activului realizabil la un moment dat (în situaţia netă nu se includ subvenţiile
pentru investiţii şi provizioanele reglementate).
Analiza echilibrului pe baza bilanţului financiar (activul patrimonial este privit ca “nevoi”
iar pasivul ca “resurse”) operează cu noţiunile de lichiditate şi exigibilitate. Astfel,
elementele de activ sunt structurate în funcţie de lichiditate (capacitatea unui activ de a se
transforma în monedă, fără pierdere de valoare) iar elementele de pasiv, în funcţie de
exigibilitate (proprietatea lor de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, în activ, se
vor înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide (imobilizările), numite nevoi
permanente; apoi vor urma activele circulante, numite nevoi temporare. În ceea ce priveşte
pasivul, mai întâi se vor înscrie capitalurile proprii, reinvestirile profiturilor anterioare şi
apoi capitalurile din surse publice şi datoriile pe termen lung; toate acestea vor forma
resursele permanente. Apoi vor urma datoriile cu o scadenţă mai mică de un an, traducând
resursele temporare.
Concepţia funcţională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi financiară
asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcţii şi anume: funcţia de exploatare,
funcţia de investire şi dezinvestire, precum şi funcţia de finanţare. Concepţia funcţională a
bilanţului are meritul de oferi o imagine asupra modului de funcţionare economică a
întreprinderii, punând în evidenţă stocurile şi resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de
funcţionare. Astfel, activul va cuprinde nevoi stabile, nevoi ciclice şi nevoi de trezorerie
iar pasivul va înregistra resursele durabile, resursele ciclice şi resursele de trezorerie.

Fondul de rulment
Există două concepte fundamentale ale fondului de rulment: fond de rulment permanent şi
fond de rulment propriu.
a) Analiza pe baza bilanţului financiar
Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanţului financiar, constituie un fond
de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar, care se poate calcula prin două
modalităţi:
1)
FRF=CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE
(fără amortizări şi provizioane) (în valoare netă)

sau
FRF=CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE
(inclusiv amortizări şi provizioane) (în valoare brută)

2)
FRF=ACTIV CIRCULANT NET – DATORII MAI MICI DE UN
AN+PASIVE DE TREZORERIE

Indicatorul care relevă gradul de autonomie financiară este fondul de rulment propriu,
adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete:
 FRP = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETE

b) Analiza pe baza bilanţului funcţional

Fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global (FRNG) se calculează prin
două modalităţi:
1)
FRNG = RESURSE DURABILE – NEVOI STABILE
(Activ imobilizat brut)

sau
FRNG =CAPITALURI PERMANENTE – ACTIV IMOBILIZAT NET
(Resurse durabile-Amortizări) (Imobilizări nete)

2)
FRNG=(NEVOI CICLICE+NEVOI DE TREZORERIE) –
(RESURSE CICLICE+RESURSE DE TREZORERIE)

Nevoia de fond de rulment

a) Analiza pe baza bilanţului financiar
Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoile temporare şi
resursele temporare,, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru
numit nevoia de fond de rulment (NFR):

NFR=NEVOI TEMPORARE – RESURSE TEMPORARE

(exclusiv disponibilităţile) (exclusiv credite bancare pe termen scurt)

b) Analiza pe baza bilanţului funcţional

Operaţiile de exploatare antrenează formarea nevoilor de finanţare dar, în acelaşi timp, ele
permit şi constituirea mijloacelor de finanţare. Din confruntarea globală a nevoilor cu
mijloacele de finanţare se degajă o nevoie de finanţare a ciclului de exploatare sau nevoie
de fond de rulment totală (NFRT).

NFRT=NEVOI CICLICE – RESURSE CICLICE

Nevoia de fond de rulment totală are două componente: nevoia de fond de rulment pentru
exploatare (NFRE=Active circulante de exploatare-Datorii de exploatare) şi nevoia de
fond de rulment în afara exploatării (NFRAE=ACAE-DAE).
Trezoreria netă
a) Analiza pe baza bilanţului financiar
În cazul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de
fond de rulment reprezintă trezoreria netă:

TN=FOND DE RULMENT – NEVOIA DE FOND DE RULMENT

b) Analiza pe baza bilanţului funcţional

În bilanţul funcţional, nivelul trezoreriei nete este dat de diferenţa dintre valoarea activelor
şi pasivelor de trezorerie, respectiv diferenţa dintre nevoile de trezorerie excedentare şi
resursele de trezorerie, care nu se reînnoiesc la fiecare ciclu de producţie:
TN=NEVOI DE TREZORERIE – RESURSE DE TREZORERIE

Evaluarea riscului de insolvabilitate

Analiza lichiditate-exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentale analiză patrimonială,
are meritul de a pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al întreprinderii. Acesta constă în
incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele faţă de terţi.
Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază, în vederea
confruntării, gradul de exigibilitate al elementelor de pasiv şi cel de lichiditate al
elementelor de activ. În acest context, riscul de insolvabilitate presupune imposibilitatea
întreprinderii de a face faţă pasivului exigibil cu activul său disponibil.
Cuvinte cheie: patrimoniu, bilanţ, activ, pasiv, creanţe, situaţie netă, fond de
rulment, nevoia de fond de rulment, lichiditate, exigibilitate, solvabilitate, insolvabilitate,
cash-flow, trezorerie netă, indicatori ai echilibrului financiar, trezorerie netă, excedent de
trezorerie, capacitate de autofinanţare.

4. ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII

Veniturile şi cheltuielile
Explicarea modului cum s-a ajuns de la starea patrimonială iniţială la cea finală, reflectate
prin bilanţurile de la începutul şi sfârşitul exerciţiului este realizată de contul de profit şi
pierdere. Această situaţie financiară sintetizează fluxurile economice generatoare de
venituri şi cheltuieli.
Rezultatul exerciţiului se determină ca diferenţă între venituri totale şi cheltuieli totale
aferente exerciţiului. Însă fluxurile de venituri şi cheltuieli din cadrul contului de profit şi
pierdere se diferenţiază în două categorii: fluxuri de venituri încasabile/cheltuieli plătibile
şi fluxuri calculate.
Veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile au incidenţă atât asupra rezultatului
exerciţiului, cât şi asupra trezoreriei, pe când cele calculate nu afectează decât rezultatul,
fără o incidenţă directă asupra trezoreriei.

Soldurile intermediare de gestiune

Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei tipuri de activităţi permite degajarea
unor solduri de acumulări băneşti potenţiale, destinate să îndeplinească o anumită funcţie
de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare, denumite
solduri intermediare de gestiune. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă,
pornind de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului) şi terminând cu cel mai sintetic
(rezultatul net al exerciţiului).
Marja comercială este dată de excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de
cumpărare al acestora. Ea se referă la întreprinderile comerciale sau numai la activitatea
comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială şi comercială).
Producţia exerciţiului cuprinde valoarea bunurilor produse de întreprindere pentru a fi
vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Deci, se va calcula prin însumarea
producţiei vândute, a celei stocate şi a celei imobilizate.
Valoarea adăugată(VA) (primul sold intermediar de gestiune) reprezintă creşterea de
valoare peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii
curente a întreprinderii. Se calculează astfel:
VA=Producţia exerciţiului+Marja comercială-Consumuri de la terţi
Excedentul brut din exploatare (EBE) sau insuficienţa brută din exploatare (IBE), după
caz, exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare.
EBE=(VA+Subvenţii de exploatare) – (Cheltuieli cu personalul+Impozite, taxe şi
vărsăminte asimilate)
Rezultatul exploatării (RE) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de
exploatare, obţinută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi calculate) din
veniturile exploatării (încasabile şi calculate).
RE=EBE+(Venituri din provizioane pentru exploatare+Alte venituri din exploatare) –
(Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele pentru exploatare+Alte cheltuieli pentru
exploatare)
Rezultatul curent este determinat de activitatea curentă a întreprinderii (activitatea de
exploatare şi cea financiară).
RC=RE+Venituri financiare – Cheltuieli financiare
Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care
vor fi remunaraţi acţionarii pentru capitalurile proprii suscrise. Profitul net urmează să fie
distribuit sub formă de dividende şi/sau să fie reinvestit în întreprindere.

Capacitatea de autofinanţare
Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţalul financiar degajat de activitatea rentabilă a
întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului financiar, destinat să remunereze capitalurile proprii,
să finanţeze investiţiile de expansiune şi de menţinere sau reînnoire.
Capacitatea de autofinanţare poate fi determinată prin două metode: deductivă şi
adiţională.
Aplicând metoda deductivă, capacitatea de autofinanţare se calculează pe baza formulei:
CAF=(venituri încasabile – venituri din cesiuni) – cheltuieli plătibile
Metoda adiţională are meritul de a pune în evidenţă elementele contabile, negeneratoare de
fluxuri monetare, antrenate de calculul CAF:
CAF=Rezultatul net contabil+Cheltuieli calculate – Venituri calculate – Venituri din
cesiuni
Capacitatea de autofinanţare după distribuirea dividendelor reprezintă autofinanţare
globală (totală). Aceasta pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se
autofinanţa.

Evaluarea riscului de exploatare

Un model de analiză fundamentat pe împărţirea cheltuielilor în fixe şi variabile în raport
cu cifra de afaceri permite aprecierea riscului economic (de exploatare) al întreprinderii.
Riscul de exploatare evaluează posibilitate obţinerii unui rezultat insuficient sau chiar a
unor pierderi. Această eventualitate este legată de importanţa cheltuielilor fixe care
diminuează flexibilitatea întreprinderii, respectiv capacitatea acesteia de a se adapta la
variaţia cifrei de afaceri.
Evaluarea riscului de exploatare structural se poate realiza pornind de la pragul de
rentabilitate, astfel:
fie calculând rata care exprimă direct riscul de exploatare: R=(CAprag/CAreală)x100;
fie calculând indicele de securitate: Is=(CAreală-CAprag)/CAreală
Analiza pragului de rentabilitate nu ia în considerare riscul de exploatare decizional
(privind abaterile dintre previziune şi realizări). În cazul în care nu există nici o informaţie
cu privire la faptul că cifra de afaceri urmează o lege probabilistică, se foloseşte legea
normală Gauss – Laplace. Astfel, probabilitatea ca punctul critic al rentabilităţii să fie atins
este o valoare ce se constituie ca o măsură a riscului.
Cuvinte cheie: activitate de exploatare, cont de profituri şi pierderi, cifră de faceri,
rezultatul exerciţiului, solduri intermediare de gestiune, marjă de acumulare, valoare
adăugată, consumuri de la terţi, profit brut, profit net, excedent brut din exploatare,
capacitate de autofinanţare, cheltuieli fixe şi variabile, cheltuieli directe şi indirecte, prag
de rentabilitate, cost marginal şi venit marginal.

5. ECHILIBRUL FINANCIAR DINAMIC

Tabloul de finanţare “nevoi-resurse”

Tabloul de finanţare furnizează informaţii privind evoluţia globală a trezoreriei, ca
rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenţia aportul fluxurilor financiare legate de
exploatare, de finanţare sau de elemente excepţionale. Tabloul de finanţare explică modul
de formare a fondului de rulment net global şi modul de utilizare a acestuia, până la
determinarea unei trezorerii nete ca rezultat al bilanţului de la sfârşitul exerciţiului
contabil. Se stabileşte, în principal, pe baza a două bilanţuri succesive şi a contului de
profit şi pierdere aferent exerciţiului analizat.
Tabloul de finanţare cuprinde două părţi:
Prima parte explică modul de realizare, în dinamică, a echilibrului structural între
elementele stabile ale bilanţului funcţional, adică variaţia fondului de rulment net global
(∆FRNG):

∆RNG=∆RESURSE DURABILE - ∆ÎNTREBUINŢĂRI STABILE

Partea a II-a explică variaţia fondului de rulment net global pe baza elementelor din partea
de jos a bilanţului funcţional. Această parte analizează modul cum s-a utilizat fondul de
rulment net global în realizarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale
bilanţului şi al echilibrului între elementele monetare (încasări şi plăţi).

Flu
∆FRNG=∆ACTIVE CIRCULANTE - ∆DATORII PE TERMEN SCURT
(inclusiv active de trezorerie) (inclusiv pasive de trezorerie) xur
ile
nete de trezorerie (cash-flow-urile)
O întreprindere poate fi considerată viabilă numai dacă activitatea sa degajă trezorerie.
Trezoreria permite aprecierea performanţelor întreprinderii, având şi un rol strategic în
ceea ce priveşte nivelul său de formare, cât şi modul de utilizare.
În cursul unui exerciţiu dat, excedentul global de trezorerie se stabileşte ca diferenţă între
încasările şi plăţile generate de întreaga activitate a întreprinderii. Acest excedent provine
din operaţii de exploatare şi alte operaţii de gestiune, pe de o parte, şi din operaţii de
investiţii şi finanţare, pe de altă parte.
Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) este degajat de operaţiile de exploatare şi se
poate calcula în două moduri:
1)
ETE=Încasări din exploatare – Plăţi pentru exploatare

2)
ETE=EBE – ∆NFRE – Producţia de imobilizări

Excedentul de trezorerie degajat de ansamblul operaţiilor de gestiune (ETOG) regrupează

ETE şi excedentul care provine din alte operaţii de gestiune. El reprezintă partea lichidă a
capacităţii de autofinanţare.
ETOG=CAF – ∆NFR – Producţia imobilizată

Excedentul de trezorerie al operaţiilor de investiţii şi finanţare (ETOIF):

ETOIF=∆FR – CAF

Tablourile fluxurilor financiare

Există diferite tablouri prezentând fluxuri financiare pe mai multe exerciţii succesive
regrupate în diverse maniere în funcţie de importanţa lor conceptuală, cât şi de cerinţele
utilizatorilor (bancă, analişti financiari, conducerea întreprinderii etc):
Tabloul fluxurilor de trezorerie – evidenţiază gradul de libertate de care dispune
întreprinderea în gestionarea lichidităţilor, în raport cu potenţialităţile sale şi ierarhizarea
prelevărilor pe care aceasta le suportă;
Tabloul plurianual al fluxurilor financiare – permite aprecierea eficienţei şi coerenţei
deciziilor de gestiune în domeniul investiţiilor şi finanţării; ca şi în tabloul precedent, se
apreciază aptitudinea întreprinderii de a genera lichidităţi şi capacitatea sa de a asigura
finanţarea creşterii, prioritatea acordându-se investiţiilor şi nu prelevărilor obligatorii;
Tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei – este un instrument extrem de eficace în analiza
financiară a unei întreprinderi, având rolul de a explica variaţia trezoreriei, aşa cum contul
de profit şi pierdere explică formarea rezultatului; variaţia trezoreriei constituie o
informaţie mai obiectivă decât variaţia fondului de rulment, explicată de tabloulş nevoi-
resurse, a cărui mărime poate fi influenţată de numeroase operaţii contabile.
Cuvinte cheie: tablou de finanţare „nevoi resurse”, tablou de finanţare, imobilizări
corporale şi necorporale, tablourile imobilizărilor şi al amortismentelor, provizioane,
datorii financiare, dividende, cesiunea imobilizărilor, resurse stabile, întrebuinţări stabile,
creanţe de exploatare, producţie imobilizată, cash-flow disponibil, datorii financiare.

6. DIAGNOSTICUL FINANCIAR

Diagnosticul rentabilităţii
Cunoaşterea gradului de independenţă economică şi financiară, detectarea la momentul
oportun a cauzelor care generează schimbări nedorite în activitatea întreprinderii presupun
diagnosticarea printr-un sistem de rate de eficienţă.
Ratele se stabilesc sub forma unor rapoarte cu o anumită semnificaţie între două elemente
comparabile şi, în general, legate între ele printr-o relaţie cauză-efect. Ratele se pot
exprima sub formă de: coeficient (un număr), procent sau număr de zile (durată).
Principalele categorii de rate sunt circumscrise celor trei dimensiuni financiare:
rate de rentabilitate
rate de structură a capitalurilor
rate privind rotaţia capitalurilor
Ratele de rentabilitate se determină ca raport între efectele economice şi financiare
obţinute (diferite marje de acumulare) şi eforturile depuse pentru obţinerea lor (activ total,
capital investit, capital economic etc). Ele măsoară rezultatele degajate de: -
activitatea întreprinderii (rentabilitatea comercială);
mijloacele economice (rentabilitatea economică);
mijloacele financiare (rentabilitatea financiară).
Ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activităţii
Marja de acumulare
Rata marjei =
Cifra de afaceri sau Valoarea adaugata
întreprinderii în formarea rezultatului. Se calculează după formula generală:

Ratele de rentabilitate economică exprimă eficienţa capitalului economic alocat activităţii

productive a întreprinderii. Se calculează după formula generală:

Rezultatuleconomic
Re =
Activ total(sau o parte din activul total)

Ratele de rentabilitate financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net

prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Se calculează după formula generală:
Rezultat
Rf =
Capitaluri proprii (exclusiv profitul nerepartizat)
unde Rezultat poate fi: rezultatul net al exerciţiului, rezultatul curent înainte de impozit,
dividende.

Diagnosticul riscului
Complexitatea aspectelor pe care le implică conceptul de risc de faliment explică şi
varietatea de diagnosticare, de analiză a acestuia, dintre care amintim: analiză lichiditate-
exigibilitate, analiza funcţională, analiza prin rate, analiza dinamică etc.
Întrucât rezultatele financiare se degradează foarte rapid în timp, apare tot mai evidentă
necesitatea unor informaţii mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o
reacţie la aceste cerinţe practice, cercetătorii şi organismele financiare internaţionale s-au
preocupat de elaborarea unei metode de predicţie a riscului de faliment, denumită metoda
scorurilor, care constituie o îmbunătăţire categorică a analizei tradiţionale prin rate.
Aplicarea acestei metode presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi grupate în:
întreprinderi cu funcţionare normală şi întreprinderi cu dificultăţi financiare. Cu ajutorul
calculelor informatice se obţine combinaţia optimă de rate care diferenţiază cel mai bine
posibil întreprinderile sănătoase de cele falimentare şi conduce la determinarea unui
indicator de clasament numit scor. Acest indicator oferă o bună aproximare a riscului de
faliment pentru o întreprindere dată.
În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor. Una
dintre primele funcţii scor a fost elaborată de profesorul american Altman. Analiştii au
încercat să dezvolte modelul original. Astfel, Taffler, în Europa de Vest, precum şi Kohşi
Killoungh, au creat modelele “Z” de analiză cu o capacitate sporită de previziune. Modelul
“Z” al lui Altman se prezintă astfel:
Z=1.2R1+1.4R2+3.3R3+0.6R4+1.0R5
unde R1…R5 sunt indicatori economico-financiari iar constantele sunt de natură statistică.
Dacă Z ≤1,8, starea de faliment este iminentă
Dacă Z>3, situaţia financiară este bună şi întreprinderea este solvabilă
Dacă 1,8<Z<3, situaţia financiară a întreprinderii este dificilă
Modelul Altman este aplicat mai ales în condiţiile existenţei bursei de valori. Există şi alte
modele similare, cum sunt: modelul J.Conan şi M.Holder (se aplică întreprinderilor
industriale cu un număr de 10 până la 500 de salariaţi), modelul Centralei bilanţurilor din
cadrul Băncii Centrale a Franţei (prezice riscul de faliment al întreprinderilor franceze,
după un scor cu 8 variabile).
În cadrul metodelor bancare, funcţia Z este considerată ca parte a unei evaluări generale,
analiza fiind suplimentată cu prezentarea critică şi a altor elemente, cum ar fi: activitatea
de conducere, administrarea financiară, rapoartele experţilor contabili etc.
Cuvinte cheie: risc economic, financiar şi de faliment; rate de rotaţie şi de
structură; coeficient de rotaţie; rentabilitatea capitalurilor; rata internă de rentabilitate;
activ economic; curs bursier; coeficient de capitalizare bursieră; rata inflaţiei.

7. BUGETELE ÎNTREPRINDERII

Conţinutul şi rolul previziunii financiare

Previziunea financiară, ca principală activitate de planificare la nivelul întreprinderii,
îmbracă forme diferite, în funcţie de orizontul de timp pentru care se realizează.
Pe termen lung (3-5 ani), se întocmesc planuri financiare de orientare generală care
definesc imaginea viitoare a întreprinderii, prin descrierea produselor oferite, a proiectelor
de fabricaţie a noilor produse, a proiectelor de cucerire a noilor pieţe sau de orientare şi
modelare generală a activităţilor şi structurii interne a întreprinderii.
Pe termen scurt, instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele
întreprinderii. Spre deosebire de situaţiile financiare anuale , care sunt publicate anual în
Monitorul Oficial, bugetele sunt destinate nevoilor interne de orientare a activităţii
întreprinderii spre realizarea scopului propus în perioada bugetară.
Elaborarea bugetelor favorizează implementarea unui sistem de control eficient, prin
compararea realizărilor cu previziunile şi luarea măsurilor corective la momentul oportun.
De aceea, sistemul bugetar trebuie să aibă două componente: previziunea financiară (prin
sistemul bugetelor) şi controlul bugetar (prin tablouri comparative între realizări şi
previziuni). Astfel, prin compararea rezultatelor cu previziunile, pe baza abaterilor
constatate, conducerea poate lua măsuri adecvate: fie ajustarea prevederilor bugetare,
nerealiste în comparaţie cu capacitatea întreprinderii, fie de impulsionare a activităţii,
pentru a apropia realizările de previziuni.

Tipuri de bugete
Bugetele se elaborează, în general, pentru o perioadă de un an. În ţările occidentale, există
şi bugete cu periodicitate mai mare de un an (planul de finanţare) şi cu periodicitate mai
mică de un an (bugetul trezoreriei). Periodicitatea bugetului trebuie să fie mai mare decât
cea a ciclului de activitate planificată.. De exemplu: trezoreria, având un ciclu de rotaţie
semilunar, lunar, maxim 6-12 luni, bugetul se va circumscrie acestei perioade; producţia
având un ciclu de exploatare de 3-6 luni până la un an, perioada de bugetare trebuie să fie
de maxim un an.
Sistemul planificării financiare poate cuprinde trei tipuri de bugete:
bugetele de orientare generală, pe termen lung;
bugetele anuale, specifice diferitelor activităţi economice ale întreprinderii: aprovizionare,
producţie, desfacere etc.;
bugete rezultative, pentru estimarea situaţiei patrimoniale şi monetare care rezultă din
aplicarea bugetelor specifice.
În sistemul bugetar al întreprinderii, există bugete principale şi bugete secundare.
Prevederile bugetelor principale (bugetul producţiei, al vânzărilor) determină parametrii
principali pentru celelalte bugete (al investiţiilor, al administraţiei).
Există bugete cu caracter imperativ (interzic responsabililor financiari şi conducerii
întreprinderii depăşirea previziunilor bugetare, cum ar fi: bugetul administraţiei, bugetul
investiţiilor) şi bugete orientative (oferă posibilitatea corectării prevederilor iniţiale în
funcţie de evoluţia condiţiilor concrete ulterioare.
Cuvinte cheie: previziune financiară, buget, bugetare, sistem bugetar, articol
bugetar, bugete de orientare generală, bugete specifice, bugete imperative, tehnici de
extrapolare, antecalculaţia costurilor, cheltuieli directe şi indirecte.

8. PREVIZIUNEA TREZORERIEI
Noţiunea de trezorerie
Trezoreria este definită, în teoria echilibrului financiar al întreprinderii, ca surplusul
resurselor de finanţare care se degajă din întreaga activitate economică, respectiv diferenţa
dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment. Această accepţiune cu caracter mai
mult teoretic, fiind neoperaţională pentru gestiunea eficientă a trezoreriei, poate fi
înlocuită cu o definire în termeni de active şi pasive de trezorerie.

TREZORERIA=ACTIVE DE TREZORERIE – PASIVE DE TREZORERIE

Activele de trezorerie cuprind: lichidităţi, active financiare iar pasivele de trezorerie:

soldul creditor al contului curent, credite de trezorerie, credite de scont.

Bugetul de trezorerie
Bugetul de trezorerie urmăreşte asigurarea permanentă a capacităţii de plată a
întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor cu plăţile. Nerealizarea acestui obiectiv
determină modificări în ansamblul bugetelor anuale, în ritmul investiţiilor, politica
creditelor-clienţi etc.
Bugetul de trezorerie are o importanţă deosebită în ansamblul sistemului bugetar, fiind
bugetul rezultativ şi deci măsura realismului prevederilor în toate celelalte bugete. Bugetul
trezoreriei, fiind consecinţa tuturor bugetelor, constituie o restricţie în procesul de
planificare financiară, datorată necesităţii de asigurare permanentă a capacităţii de plată a
întreprinderii.

Elaborarea bugetului de trezorerie

Elaborarea bugetului de trezorerie, prin metoda “încasări-plăţi”, presupune două faze mai
importante şi anume:
previziunea încasărilor şi plăţilor;
determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie rezultate din compararea încasărilor cu
plăţile.
Fluxurile de încasări şi plăţi pot fi grupate în patru mari categorii: fluxuri de exploatare,
fluxuri de trezorerie în afara exploatării, fluxuri pur financiare, fluxuri de investire şi
dezinvestire.
Bugetul de trezorerie se elaborează pe baza a trei documente de evidenţă şi previziune:
bilanţul exerciţiului încheiat, care reprezintă bilanţul de deschidere al perioadei de
previziune, contul de rezultate previzional, şi bilanţul previzional.

Încasările perioadei=Creanţe iniţiale+Venituri planificate ale perioadei -Creanţe finale

Plăţile perioadei = Datorii iniţiale+ Cheltuieli planificate ale perioadei -Datorii finale

Bugetul de Bilanţul de Contul de rezultate Bilanţul

trezorerie deschidere previzional previzional

Acoperirea soldurilor de trezorerie

Soldul trezoreriei, rezultat din compararea încasărilor cu plăţile, poate fi deficitar sau
excedentar.
Deficitul previzional al trezoreriei urmează a fi acoperit din credite noi de trezorerie sau de
scont, selectate în funcţie de mărimea costului real al acestora. Înainte de apelarea la
credite, se impun anumite măsuri, cum ar fi: reducerea duratei creanţelor clienţi sau
solicitarea încasării în avans a unor vânzări, prelungirea creditelor-furnizori, reducerea
temporară a plăţilor etc.
Excedentul previzional al trezoreriei poate fi consecinţa unui fond de rulment prea mare
determinat de angajarea unor datorii pe termen lung fără o utilizare imediată sau a unei
nevoi de fond de rulment mai mică decât fondul de rulment, determinată de scadenţa mult
mai mare a plăţilor decât cea a încasărilor. Obligaţia trezorierului, în acest caz, este de a
plasa excedentul de trezorerie în condiţii de rentabilitate ridicată, risc redus şi lichiditate
maximă.
Creditele angajate pentru acoperirea deficitelor de trezorerie generează plăţi suplimentare
care majorează necesarul de finanţat iar plasamentele excedentelor de trezorerie sunt
aducătoare de venituri suplimentare care majorează încasările. De aceea, la determinarea
soldului final al trezoreriei se vor avea în vedere şi aceste influenţe.
Cuvinte cheie: active şi pasive de trezorerie, bugetul de trezorerie, orizont de
previziune, aprovizionare, vânzare, desfacere, plasamente de trezorerie, excedent şi deficit
de trezorerie, trezorerie netă.

9. GESTIUNEA CICLULUI DE EXPLOATARE

Conţinutul gestiunii ciclului de exploatare

Gestiunea ciclului de exploatare este partea cea mai semnificativă a gestiunii financiare a
întreprinderii datorită ponderii importante pe care o deţin activele şi pasivele circulante în
totalul bilanţului întreprinderilor.
Prin gestiunea eficientă a ciclului de exploatare se urmăreşte creşterea rentabilităţii
activităţii şi diminuarea riscului economic şi financiar. Relaţia rentabilitate-risc este
armonizată atunci când se realizează echilibrul între necesarul de active circulante şi
sursele mobilizate pentru finanţarea lui.
Creşterea rentabilităţii trebuie privită pe cele două componente bilanţiere ale ciclului de
exploatare: activele circulante şi pasivele circulante. Rentabilitatea activelor circulante este
influenţată de mai mulţi factori care sunt luaţi în considerare în vederea creşterii acesteia:
nivelul aprovizionării, producţiei şi al desfacerii; cheltuielile de producţie şi viteza de
rotaţie. Rentabilitatea pasivelor circulante presupune reducerea costurilor capitalurilor
necesare, mărirea decalajelor de plăţi favorabile ce rezultă din datoriile către furnizori,
salariaţi, buget etc.
Diminuarea riscului trebuie analizată tot pe cele două componente. În ceea ce priveşte
activele circulante, se urmăreşte eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidităţi,a
întreruperilor accidentale în aprovizionare, funcţionare, livrare etc. La nivelul pasivelor
circulante, diminuarea riscului presupune reducerea sau eliminarea deficitului de capitaluri
temporare solicitate de exploatare, creşterea autonomiei financiare a ciclului de exploatare.
Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde următoarele două activităţi: determinarea
necesarului de active circulante şi determinarea surselor de finanţare a ciclului de
exploatare. Alegerea nivelului activelor circulante, precum şi a modului de finanţare a
acestora este legată de atitudinea personală a conducerii întreprinderii privind optimizarea
relaţiei rentabilitate-risc.
Raportul dintre vânzări (cifra de afaceri) şi nivelul activelor circulante necesare realizării
acestora este specific fiecărei întreprinderi. În funcţie de acest raport, se pot identifica trei
politici de gestiune a ciclului de exploatare cu efecte diferite asupra rentabilităţii şi
riscului: politica ofensivă (agresivă) – conducătorii întreprinderii acceptă riscuri mari,
mizând pe rentabilitate ridicată; politica defensivă – o politică de aversiune faţă de risc,
chiar în detrimentul unei rentabilităţi mai moderate; politica echilibrată (intermediară) –
armonizează relaţia contradictorie dintre rentabilitate şi risc.

Gestiunea stocurilor
Funcţionarea normală şi continuă a ciclului de exploatare necesită existenţa unor stocuri de
mijloace circulante în toate fazele activităţii economice din întreprindere. Ele se referă la
materii prime şi materiale, produse finite, creanţe asupra clienţilor şi debitorilor şi
disponibilităţile băneşti din casă sau bancă.
Stocurile se exprimă fizic şi valoric, dar pot fi determinate şi în număr de zile.
Mărimea financiară a stocurilor este dată de mărimea capitalurilor necesare pentru
constituirea şi păstrarea lor. Deoarece în perioada dintre momentul alocării capitalurilor şi
vânzarea-încasarea produselor sau serviciilor la realizarea cărora participă, aceste
capitaluri sunt blocate, neputând fi utilizate în alte plasamente rentabile, s-ar părea că cel
mai economic ar un proces de exploatare fără stocuri. Însă, aceasta ar implica o creştere
considerabilă a cheltuielilor de aprovizionare. De aici se desprinde concluzia că politica de
urmat în gestiunea stocurilor trebuie aleasă pe baza unei analize temeinice a costurilor de
stocaj.
Mărimea optimă a stocurilor va fi aceea care armonizează relaţia contradictorie dintre
cheltuielile de aprovizionare (Ca), variabile în funcţie de numărul aprovizionărilor şi
cheltuielile de depozitare (Cd), variabile în raport cu mărimea stocurilor.

Optimizarea mărimii stocurilor

Modelul Wilson-Whitin, care optimizează mărimea stocului, porneşte de la costul total
(Ct=Ca+Cd) cu formarea stocurilor, care trebuie minimizat, în condiţiile maximizării
rentabilităţii activităţii de exploatare.
Pe baza acestui model se ajunge la relaţia de calcul a stocului optim:

2Nxca
Sopt =
Txcd

unde: N=necesarul de aprovizionat luat în calcul

ca= costul fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări
T=intervalul de timp considerat pentru reglementarea stocului
cd= costul de depozitare pe unitatea de stoc în unitatea de timp
Schimbând semnificaţia variabilelor Ca şi Cd din cadrul modelului, acesta poate fi extins
şi pentru optimizarea stocurilor de produse în curs de fabricaţie şi a celor de produse finite.
Cuvinte cheie: ciclu de exploatare, politici de gestiune: agresivă, defensivă şi
echilibrată, optimizarea stocurilor, gestiunea activelor şi pasivelor circulante, nevoia de
finanţare a ciclului de exploatare.
 10. DETERMINAREA NECESARULUI DE FINANŢARE
A CICLULUI DE EXPLOATARE

Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare exprimă nevoia totală de capitaluri

pentru procurarea stocurilor şi asigurarea unui sold normal de creanţe care să determine
desfăşurarea eficientă a ciclului de exploatare.
Stabilirea şi analiza necesarului de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) este o etapă
importantă a planificării echilibrului financiar pe termen scurt întrucât furnizează
informaţiile referitoare la capitalurile ce urmează a fi investite în activele circulante.
Determinarea acestui indicator va respecta regula enunţată la gestiunea stocurilor, adică
rentabilitate maximă/risc minim, în măsura posibilităţilor concrete ale întreprinderii.
Există două mari categorii de metode de calcul al NFCE: metodele analitice şi metodele
sintetice; ambele se bazează fie pe costurile exploatării, fie pe cifra de afaceri.

Metode de determinare a NFCE

Metodele analitice constau în determinarea mărimii NFCE pe elemente de stocuri (de
materii prime şi materiale, de produse în curs de fabricaţie, de produse finite) iar în cadrul
acestora, pe fiecare material sau produs nominalizat în parte şi pe fiecare tip de stoc
(curent, de siguranţă, de condiţionare, de transport interior). Aceste metode presupun
calcule complexe şi costuri ridicate, motiv pentru care se recomandă utilizarea lor numai
în anumite situaţii, cum ar fi: modificări structurale considerabile ale activităţii
întreprinderii (fuziuni, absorbţii, deschiderea de noi unitaţi etc.); determinarea nevoii de
finanţare medii anuale, urmând ca pentru nevoile trimestriale să se utilizeze metode
sintetice.
Metodele sintetice sunt recomandate în condiţii de relativă stabilitate economică a
întreprinderii. Costul acestora este sensibil mai mic decât al celor analitice. Aceste metode
constau în calculul totalului de active circulante în funcţie de volumul planificat al
activităţii de exploatare şi de viteza de rotaţie înregistrată în anul precedent, corectată cu
elementele previzionate pentru anul de plan.

Metodele analitice de determinare a NFCE

Metodele analitice bazate pe costul exploatării constau în calculul NFCE pornind de la
elementele de cheltuieli specifice fiecărei etape a ciclului de exploatare:
NFCE= Cmz x t x k, unde:
Cmz = cheltuielile fiecărei etape a ciclului de exploatare;
t = timpul între două reconstituiri succesive ale stocurilor;
k = coeficientul de corecţie specific pentru unele faze în care cheltuielile nu cresc uniform
sau nu rămân constante pe toată perioada imobilizării.
Costurile pentru formarea stocurilor sunt determinate pe diverse faze şi anume:
aprovizionare, producţie, desfacere şi încasare. Costurile anuale determinate prin
însumarea acestora se împart la numărul de zile dintr-un an (360) şi se obţin cheltuielile
medii zilnice cu formarea unei unităţi de stoc.
Necesarul de finanţat mediu anual se calculează pe elemente de stocuri astfel:
pentru fiecare stoc de materiale semnificative;
pentru elementele nesemnificative de materiale (nenominalizate, diverse);
pentru fiecare produs semnificativ în curs de fabricaţie;
pentru obiectele de inventar de mică valoare sau scurtă durată;
pentru produsele facturate şi neîncasate (clienţi).
Metode analitice bazate pe cifra de afaceri
Aceste metode pornesc de la relaţia de proporţionalitate dintre NFCE şi cifra de afaceri a
perioadei de gestiune considerate (trimestrul).

CAprevizionata
NFCE = x Rc , unde :
90

Rc = rata cinetică specifică fiecărui element de activ circulant, respectiv durata de rotaţie a
activelor circulante în raport cu cifra de afaceri.
Astfel determinat, NFCE trimestrial al celor patru categorii de active circulante (materiale,
produse în curs, produse finite, creanţe-clienţi) poate fi înscris în cadrul unui bilanţ
previzional, constituind grupa nevoilor ciclice de capitaluri.

Metodele sintetice de determinare a NFCE

Ca şi metodele analitice, metodele sintetice se bazează pe tot pe relaţia de proporţionalitate
între necesarul de active circulante şi costurile exploatării sau cifra de afaceri. În schimb,
au avantajul simplităţii deoarece conduc la determinarea întregului necesar de finanţat
trimestrial şi nu pe fiecare element component de active circulante. Metodele sintetice se
bazează pe diferiţi indicatori ai activităţii de exploatare:
viteza de rotaţie în funcţie de costurile exploatării
q1 x c1
NFCE trim = x Dr0
90

q1 = producţia fizică previzionată trimestrial;

c1 = costul complet unitar antecalculat;
Dr0 = viteza de rotaţie din perioada precedentă.
Activele circulante la 1000 lei producţie marfă (AC/1000)
q1 x c1 x AC/1000 x 4
NFCE trim =
1000

Rata cinetică pe total active circulante (Rc0)

CAtrim plan
NFCE trim = x Rc 0, unde :
90
Sold mediu AC0
Rc = x 360
CA0

Pentru a apropia rezultatele metodelor sintetice de cele ale metodelor analitice, se

ajustează necesarul de finanţat cu un coeficient de degresivitate a creşterii activelor
circulante.
În concluzie, rezultatele oferite de metodele analitice foarte apropiate de cele determinate
prin metode sintetice, în condiţii de costuri diferite, recomandă utilizarea metodelor
sintetice în calculul necesarului de finanţare a ciclului de exploatare previzional.
 11. COSTURILE SURSELOR DE FINANŢARE
A CICLULUI DE EXPLOATARE

În capitolul precedent au fost prezentate stabilirea şi determinarea necesarului de

finanţare a ciclului de exploatare. Pentru acoperirea acestuia sunt necesare surse la
dispoziţia întreprinderii. Decizia de finanţare a ciclului de exploatare, respectiv
identificarea şi mobilizarea resurselor disponibile, este ultima etapă de realizare a
echilibrului financiar pe termen scurt. Sursele de care dispune întreprinderea sunt de trei
feluri: surse proprii, surse atrase şi surse împrumutate.

Sursele proprii de finanţare ciclului de exploatare

Continuitatea activităţii întreprinderii presupune înnoirea permanentă a stocurilor şi
creanţelor. Acest aspect aduce în discuţie problema existenţei unor surse permanente
pentru finanţarea acestor nevoi. Întreprinderea dispune de o asemenea sursă şi anume
fondul de rulment.
Fondul de rulment reprezintă un surplus de resurse permanente degajat din finanţarea pe
termen lung a nevoilor permanente, care este folosit pentru realizarea echilibrului financiar
la nivelul exploatării şi trezoreriei. Astfel, întreprinderea are la dispoziţie o sursă sigură de
capital mobilizat pe termen lung, care nu trebuie permanent reînnoită.
Fondul de rulment trebuie dimensionat astfel încât să angajeze costuri de capital minime:
dividende pentru fondul de rulment propriu şi dobânzi pentru cel împrumutat. Totodată, el
trebuie să asigure echilibrul financiar.
Fondul de rulment = Capitaluri permanente – Imobilizări
global (FRG)
Fondul de rulment = Capitaluri proprii – Imobilizări
propriu (FRP)
Fondul de rulment = FRG – FRP
împrumutat (FRÎ)
Pe măsura reînnoirii stocurilor şi creanţelor, se reînnoiesc şi datoriile către furnizori,
salariaţi, stat etc. Deci, nevoia netă de capitaluri pentru finanţarea ciclului de exploatare
este dată de diferenţa dintre NFCE şi datoriile de exploatare, ceea ce reprezintă nevoia de
fond de rulment (NFR). Tocmai această diferenţă trebuie acoperită din surse
cvasipermanente (FR), care să permită şi degajarea unei trezorerii pozitive la sfârşitul
exerciţiului. Mărimea fondului de rulment pentru anul viitor se va aprecia în funcţie de
nivelul investiţiilor şi al producţiei.
Sursele atrase pentru finanţarea ciclului de exploatare
Echilibrul financiar pe termen scurt este realizat pe baza surselor atrase de la terţi, aflate la
dispoziţia întreprinderii între data angajării datoriilor şi cea a scadenţei lor. Aceste pasive
circulante au în contrapartidă decalajele care apar la nivelul activelor circulante, adică
între momentul angajării creanţelor şi încasării acestora. Deci, întreprinderea va urmări ca
decalajul de plăţi să fie superior celui de încasări întrucât datoriile către terţi reprezintă
surse de capital atrase gratuit până la scadenţa lor. Deoarece depăşirea termenelor legale
de plată privind obligaţiile faţă de stat implică amenzi şi penalităţi semnificative,
întreprinderile sunt tentate să amâne plata datoriilor către furnizori.
În economia românească, amenzile şi penalităţile pentru întârzierea plăţii către furnizori
fiind nesemnificative, s-a ajuns la situaţia unui blocaj al capitalurilor întrucât viteza de
rotaţie a acestora a scăzut foarte mult, cu consecinţe grave asupra rentabilităţii lor şi a
activităţii economice, în general.
Pe parcursul unei anumite perioade (exerciţiu financiar, trimestru), există în permanenţă
un sold al pasivelor circulante, reprezentând resurse la dispoziţia întreprinderii. Soldul
minim al acestor datorii le conferă un caracter stabil, putând fi considerate resurse stabile
la dispoziţia întreprinderii.
Previziunea surselor atrase impune o clasificare a lor în:
datorii cu sold zilnic crescător şi scadenţe fixe (datorii salariale, privind impozitul pe
salarii, contribuţii la asigurări sociale, energie, telefon etc.);
datorii cu sold variabil şi scadenţe variabile (datorii faţă de furnizori, constituirea de
rezerve, garanţii, pentru reparaţii etc.).

Sursele împrumutate pentru finanţarea ciclului de exploatare

Atunci când surse proprii şi atrase nu sunt suficiente pentru finanţarea stocurilor şi
celorlalte cheltuieli de exploatare, întreprinderea este obligată să recurgă la împrumuturi:
credite bancare pe termen scurt (credite de trezorerie sau de scont).
Necesarul de credite de trezorerie se stabileşte trimestrial, în cadrul Planului de trezorerie
astfel:
Necesar trimestrial de credite de trezorerie=(stocuri+alte active şi cheltuieli pentru realizarea
producţiei) – (fond de rulment+surse atrase+încasări din vânzarea producţiei)

Prin compararea nevoii de capitaluri circulante cu resursele de capitaluri circulante, se

obţine fie un deficit de trezorerie, fie un excedent de trezorerie. Deficitul de trezorerie va fi
acoperit prin solicitarea unor credite pe termen scurt în trimestrul respectiv peste nivelul
celor aflate în sold din trimestrul anterior (dacă plafonul aprobat de bancă permite).
În situaţia în care plafonul este depăşit şi banca nu mai acordă credite, întreprinderea
trebuie să apeleze la alte surse, cum sunt:
credite de scont, dacă are efecte comerciale de vândut;
credite de afacturare, dacă poate apela la societăţi de factoring, care preiau contra
comision facturile întreprinderii spre urmărire şi încasare.
Selecţia uneia sau alteia dintre modalităţile de acoperire a deficitului de trezorerie se face
în funcţie de costul real al creditului respectiv, alegându-se creditul cu costul cel scăzut.
Cuvinte cheie: metode analitice şi sintetice, cheltuieli de exploatare, coeficient de
corectare, rata cinetică, gestiunea clienţilor, creditele vânzător şi creditele cumpărător, cost
marginal, profit marginal net, gestiunea clienţilor şi a provizioanelor, metoda scorurilor.

12. DECIZIA DE INVESTIŢII ÎN MEDIU CERT

Decizia de investiţii se bazează pe un complex de informaţii privind necesitatea efectuării

investiţiei, oportunitatea, durata de execuţie şi de exploatare, volumul cheltuielilor şi
resurselor financiare, fluxurile de intrare şi ieşire de lichidităţi, durata recuperării şi
rentabilitatea investiţiei.
Noţiunea de investiţie
În sens contabil, investiţia înseamnă alocarea unor disponibilităţi pentru producerea sau
achiziţionarea unor noi imobilizări, adică active imobilizate corporale, necorporale şi
financiare.
În sens monetar, investiţia poate fi definită ca totalitatea cheltuielilor angajate în vederea
obţinerii unor venituri monetare superioare.
În funcţie de riscul pe care îl implică, investiţiile pot fi:
investiţii de înlocuire – presupun un risc scăzut deoarece nu implică modificări ale
tehnologiei de fabricaţie, noile echipamente având caracteristici similare celor vechi
investiţii de modernizare – implică un risc mic ca urmare a unor modificări neesenţiale în
tehnologia de fabricaţie; scopul acestor investiţii este ameliorarea rentabilităţii şi
productivităţii
investiţii de dezvoltare – presupun un risc mai mare legat de creşterea întreprinderii şi
desfacerea produselor pe pieţele tradiţionale sau pe pieţe noi
investiţii strategice – se caracterizează printr-un grad de incertitudine ridicat întrucât
implică schimbări radicale la nivelul tehnologiei de fabricaţie şi a structurii organizatorice
a întreprinderii: automatizarea procesului de producţie, fuzionarea cu alte societăţi,
deschiderea unei noi filiale etc.
Primele două categorii de investiţii vor fi finanţate din credite bancare pe termen lung
întrucât rentabilitatea este sigură şi riscul scăzut. Ultimele două tipuri vor fi finanţate
îndeosebi din surse proprii (autofinanţarea, aport de capital) şi mai puţin din surse
împrumutate, mai greu de procurat datorită incertitudinii şi riscului ridicat.
Criterii financiare pentru evaluarea investiţiilor
Criteriile de evaluare a proiectelor de investiţii au în vedere influenţa acestora asupra
următorilor indicatori:
rezultatele şi rentabilitatea întreprinderii;
echilibrul financiar;
nivelul riscului suportat de întreprindere.
Evaluarea incidenţei proiectelor de investiţii asupra rentabilităţii întreprinderii se face cu
ajutorul unor indicatori de rezultate, calculaţi prin raportarea fondurilor necesare de alocat
la rezultatele viitoare, posibile de realizat.
Evaluarea proiectului de investiţii se poate face fie prin compararea veniturilor totale cu
cheltuielile totale angajate de investiţia respectivă, fie prin confruntarea cash-flow-urilor
generate de investiţie. Datorită caracterului pur monetar al analizei financiare a
investiţiilor, rezultatul obţinut prin compararea încasărilor (veniturilor monetare) cu plăţile
(cheltuielile monetare) induse de realizarea investiţiei este cel mai relevant.
2) Investiţia va genera procurarea de resurse externe suplimentare sau o prelevare asupra
fondului de rulment cu micşorarea trezoreriei (pentru achiziţia sau producerea imobilizării)
şi o nevoie de fond de rulment suplimentară (calculată ca diferenţă între variaţia stocurilor
şi creanţelor comerciale imputabile investiţiei şi variaţia datoriilor către furnizori). Pe de
altă parte, investiţia produce ea însăşi o capacitate suplimentară de finanţare, dată de
fluxurile monetare viitoare determinate de investiţie, precum şi de o eventuală cesiune a
imobilizării respective.
Incidenţa investiţiilor asupra echilibrului financiar rezultă din confruntarea nevoilor
suplimentare cu resursele suplimentare pe care le degajă.
Nivelul riscului pe care îl suportă o întreprindere este dat de trei tipuri de risc: risc de
insolvabilitate, risc de exploatare, risc financiar.
Investiţia, având incidenţă asupra trezoreriei, duce la sporirea riscului de insolvabilitate
sau de faliment.
Caracterul incert al activităţii şi rezultatelor viitoare presupun o accentuare a riscului de
exploatare. Acest risc este dat gradul de instabilitate şi variabilitate a rezultatelor .
Finanţarea suplimentară pe care o implică investiţia expune întreprinderea la un risc
financiar a cărui amploare depinde de raportul dintre rata de randament a activelor
investite (rentabilitatea economică) şi costul resurselor utilizate.
Evaluarea proiectelor de investiţii se poate face prin metode tradiţionale şi/sau prin metode
bazate pe actualizare.

Metode tradiţionale de evaluare a proiectelor de investiţii

Aceste metode au avantajul că sunt simple şi uşor de utilizat. Însă comportă limite datorită
faptului că se referă la valori medii, neglijând astfel eventuala lor instabilitate. Indicatorii
de eficienţă utilizaţi în cadrul lor sunt:

Rezultatul mediu anual

a) Rentab. medie =
Suma medie a cap. angajat

b) Indicele de profitabilitate neactualizat (Ip):

n
∑ CFt
Ip = t , unde : CFt = fluxul de trezorerie anual;
I0
I0 = capitalul investit

c) Termenul de recuperare a capitalului investit neactualizat

Se calculează din următoarea formulă:

n
∑ CFt = I
0
t =1

Metodele bazate pe actualizare pentru evaluarea investiţiilor

Aceste metode oferă o bază obiectivă în aprecierea investiţiilor întrucât elimină influenţa
timpului , aducând toate operaţiile la acelaşi moment de referinţă (de obicei, momentul
punerii în funcţiune a investiţiei). În acest scop, se capitalizează alocările de resurse anuale
şi se actualizează fluxurile anuale rezultate pe toată durata de viaţă a investiţiei.
Capitalizarea se bazează pe formula dobânzii compuse:
Sn=S0(1+r)n , r=rata de capitalizare, S0=capitalul investit, Sn=valoarea capitalului investit,
după n ani.
Actualizarea presupune calculul valorii actuale a unei sume din viitor:
S0=Sn/ (1+r)n, unde r = rata de actualizare, S0=suma la momentul actual, Sn=suma din
viitor (după n ani).
La calculul ratei de actualizare, se ia în considerare o rată de bază, la care se adaugă o
primă de risc. Luarea în calcul a riscului se face fie pe baza unei cote din rata de bază, fie
prin descompunerea riscului pe diferiţi factori.
Principalii indicatori de eficienţă calculaţi prin aplicarea metodelor bazate pe actualizare
sunt:
Termenul mediu de recuperare

n
TR =
Costul initial al invest. ∑ CF(1 + k)-t
CF mediu anual actualizat CFact/an = t=1
n

Valoarea actuală netă (VAN) exprimă surplusul de capital rezultat la încheierea duratei de
viaţă a investiţiei (inclusiv valoarea reziduală)
n -t
VAN = ∑ CFt (1+ r)
t =1

Indicele de profitabilitate (Ip) exprimă valoarea actuală netă scontată pentru o cheltuială
iniţială de investiţie de o unitate monetară.

n -t
∑ CF (1 + r)
t
Ip = t = 1
CF
0

Rata internă de rentabilitate (RIR) reprezintă rata de actualizare a fluxurilor viitoare de

trezorerie pentru care VAN = 0. Se deduce din ecuaţia:
n -t
∑ CF (1 + RIR) - I 0 = 0
t
t =1
Cuvinte cheie: investiţie, investiţie de portofoliu, tipologia investiţiilor, valoarea
actualizată netă, rata internă de rentabilitate, valoarea viitoare.

13.DECIZII DE FINANŢARE PE TERMEN LUNG

Luarea unei decizii de finanţare presupune alegerea între sursele proprii şi cele
împrumutate, în funcţie de costul acestora şi anume: rentabilitatea financiară pretinsă de
acţionari, pentru capitalurile proprii şi rata dobânzii, pentru cele împrumutate. Costul total
se calculează ca un cost mediu ponderat al diferitelor surse de finanţare.

Sursele proprii interne

Sursele proprii interne de finanţare sunt autofinanţarea şi vânzarea de active fizice şi
financiare.
Autofinanţarea reprezintă acumularea de capital degajată în cursul exerciţiului contabil
încheiat. Este cea mai eficientă resursă de finanţare a nevoilor permanente, capitalul intern
din autofinanţare nefiind, în general, costisitor.
Autofinanţarea=Capacitatea de autofinanţare (CAF) – Dividende plătite
CAF se constituie din amortizările şi provizioanele calculate şi neutilizate încă, precum şi
din mărimea profitului net nerepartizat încă.
Vânzarea de active fizice şi financiare reprezintă activitatea de dezinvestire a capitalurilor
alocate anterior în activele întreprinderii, în scopul oferirii unei surse interne de finanţare a
investiţiilor viitoare. Această sursă se degajă numai dacă vânzarea activelor se realizează
cu un câştig de capital (valoarea de vânzare este mai mare decât valoarea neamortizată
reevaluată). Vânzarea presupune recuperarea deodată a capitalului care s-ar fi amortizat pe
o anumită perioadă.

Sursele proprii externe

Acestea sunt reprezentate de aporturile noi de capital şi de subvenţii de la bugetul statului.
Aporturile noi de capital sunt folosite pentru majorarea capitalului social. Există, de
asemenea, şi alte căi de majorare a capitalului social: încorporarea rezervelor, fuziunea sau
absorbţia, conversia datoriilor. Dintre toate aceste căi, numai majorarea capitalului prin
aport în numerar este considerată o operaţiune de finanţare directă deoarece aduce
întreprinderii lichidităţi suplimentare, celelalte fiind numai conversii ale posturilor de
pasiv, fără a determina creşterea surselor de finanţare.
Cel mai frecvent utilizată metodă de majorare a capitalului prin aporturi noi în numerar
este emisiunea de noi acţiuni la o valoare stabilită în funcţie de valoarea bursieră a
vechilor acţiuni. Emisiunea de noi acţiuni are ca efect diluarea valorii capitalului pe
acţionar, diluarea beneficiului pe acţiune, precum şi diluarea puterii exercitate de acţionari
(în condiţiile în care vechii acţionari nu pot cumpăra noi acţiuni). Pentru compensarea
acestor efecte, vechii acţionari vor primi un anumit număr de drepturi de subscriere pe
care le pot folosi pentru a achiziţiona acţiuni noi sau le pot vinde noilor acţionari care vor
să subscrie la capitalul întreprinderii. Numărul drepturilor de subscriere de care trebuie să
dispună sau să achiziţioneze cumpărătorul unei noi acţiuni este determinat ca raport între
numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni noi.

Sursele împrumutate
Principalele surse împrumutate pe termen lung sunt împrumuturile de la bănci şi
împrumuturile obligatare.
Împrumuturile de la bănci sunt, în general, specifice întreprinderilor care nu cotează la
bursă. Banca acordă împrumutul numai în condiţiile garantării certe a rambursării lui, fapt
pentru care realizează o analiză financiară a lichidităţii, solvabilităţii, rentabilităţii, dar şi a
proiectelor de investiţii ale întreprinderii.
Împrumuturile obligatare reprezintă o formă specială de credit pe termen lung,
caracterizată prin emisiunea şi vânzarea către public a titlurilor de creanţă asupra unei
societăţi, numite obligaţiuni. Aceste titluri nu conferă un drept de decizie asupra activităţii
întreprinderii şi nici beneficiile generate de creşterea întreprinderii, ca în cazul acţiunilor.
Se poate aprecia că împrumuturile obligatare au un cost mai mic decât subscrierile la
capitalul social deoarece investiţia în acţiuni comportă şi un risc mai mare în ceea ce
priveşte evoluţia economică a întreprinderii. Pe această bază, putem concluziona că
remunerarea capitalurilor împrumutate este mai mică decât cea a capitalurilor proprii, ceea
ce justifică , în anumite situaţii, creşterea îndatorării întreprinderii ca o posibilă cale de
creştere a rentabilităţii acesteia.
Cuvinte cheie: investitor, rentabilitatea acţiunilor şi a obligaţiunilor, efectul de
levier, gradul de îndatorare, costul capitalului, primă de risc financiar, cost mediu
ponderat, autofinanţare, valoarea acţiunilor, dreptul de subscriere, împrumuturi obligatare,
primă de emisiune, primă de rambursare, leasing,

BIBLIOGRAFIE

1. Dumitru Marin, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007
2. Dumitru Marin, Finanţele întreprinderii, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2006
3. Dumitru Marin, Gestiunea financiară a întreprinderii -Teste grilă. Răspunsuri,
Aplicaţii,Probleme rezolvate şi propuse spre rezolvare, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2007
4. Manolescu Gheorghe, Finanţele întreprinderii, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2001
5. Stancu Ion, Finanţe, Ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti 2002
6. Vintilă Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2005