Tema 2: Funcţiile finanţelor şi gestiunea financiară.

Planul:
2.1Necesitatea funcţiilor de repartiţie şi de control a finanţelor.
2.2Funcţia de repartiţie a finanţelor UAI.
2.3Funcţia de control a finanţelor UAI.
2.4Gestiunea financiară.

BIBLIOGRAFIE:
1. Iulian Văcăreţ ş.a. „Finanţe Publice”
2. Toma Mihai „Finanţele şi gestiunea financiară”
3. Ion Stancu „Gestiunea financiară”
4. Mihai Adochiţei ş.a. „Finanţele agenţilor economici”
5. Paul Bran „Finanţele întreprinderii”
6. Ivan Glig „Drept financiar public”
7. Petre Şerban „Analiza activităţii economico-financiară”
8. Marin Dumitru „Finanţele întreprinderii”
9. Nadejda Botnar „Finanţele întreprinderii”
10. Revista „Contabilitate şi audit”
11. Revista „Bănci şi Finanţe”
12. Revista „Banca mea”

– 2.1 –
Funcţia financiară a întreprinderii poate fi definită ca ansamblul activităţilor de
asigurare şi repartizare a fondurilor băneşti necesare desfăşurării rentabile şi
continue a activităţii întreprinderii, precum şi de analiză şi control a rezultatelor
obţinute.
Ca orice subsistem financiar, finanţele unităţilor agricole îndeplinesc funcţia de
repartiţie şi funcţia de control, cu menţiunea, că prin acestea sunt dezvăluite mai
analitic conţinutul şi rolul finanţelor.
Pentru satisfacerea nevoilor generale ele societăţii este necesară constituirea
fondurilor băneşti, care se formează pe seama produsului intern brut (adică masa
de bunuri materiale şi servicii, sub aspect fizic şi bănesc, propusă într-un an de
unităţile agroindustriale (UAI), care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul ţării), şi
utilizarea acestora pentru finanţarea nevoilor întregii societăţi.
Aceste fonduri se crează pe baza relaţiilor ce apar între participanţii care iau
parte la constituirea de resurse financiare (UAI, precum şi alţi agenţi economici
care realizează venituri) pe de o parte şi statul pe de altă parte. Aceste relaţii
economice, care apar în procesul repartizării produsului intern brut (PIB) în
legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, constituie releţiile
financiare, care se exprimă prin:
– transfer de resurse băneşti cu titlu nerambursabil, ceea ce presupune formarea
bugetului de stat şi a unor fonduri extrabugetare;

1
 – împrumuturi de resurse băneşti pe o perioadă de timp fixată, exprimate prin
relaţiile de credit dintre bănci şi UAI;
– relaţii de transfer obligatorii. Aici participă toţi participanţii la constituirea
fondului (fondurile de asigurare de stat şi de pensii).
Anume aceste relaţii financiare în cadrul fiecărei UAI presupun funcţia de
repartiţie şi funcţia de control.

– 2.2 –
În cadrul întreprinderilor manifestarea funcţiei de repartiţie se concretizează prin
formarea unor fonduri financiare:
1) fondul de dezvoltare economice
2) fondul de cercetare ştiinţifică
3) fondul de stimulare suplimentară a muncii
4) fondul de asigurare în situaţii de risc
5) fondul pentru protecţia muncii
6) fondul de rezervă
7) fondul de invenţii, inovaţii şi raţionalizări.
Funcţia de repartiţie nu poate fi circumscrisă numai la mecanismele, formele,
metodele, structurile şi pârghiile financiare privind formarea şi repartizarea unor
fonduri băneşti pentru scopurile menţionate mai sus. Organele financiare nu pot să-
şi încheie activitatea odată cu formarea şi repartizarea fondurilor, dimpotrivă
această activitate trebuie continuată şi urmărită.
Funcţia de repartiţie a finanţelor UAI are două faze:
1. constituirea fondurilor;
2. distribuirea asestor fonduri.
În condiţiile economiei de piaţă aceste funcţii depind sau sunt strâns legate
de formele de proprietate care influenţează asupra creşterii şi repartiţiei fondurilor,
asupra folosirii după destinaţie a cheltuielilor şi a plăţilor; adică direct influenţează
asupra formării capitalului, recuperării fondurilor, obţinerii profitului şi sporirii
rentabilităţii.
Constituirea fondurilor constă în obţinerea, folosirea şi repartizarea după
destinaţie a mijloacelor băneşti, modificarea proporţiilor la crearea fondurilor,
precum şi atragerea resurselor externe, cum este împrumutul, în urma cărora apar
rezultatele financiare urmărite. Fondurile băneşti proprii şi împrumutate trecând
prin diferite trepte ale circuitului economic au destinaţia de a crea un surplus de
venituri comparativ cu cheltuielile sau de încasări în raport cu plăţile, mărirea
gradului de ocupare a resurselor de muncă, cât şi alte obligaţii ale UAI, care ar
duce la obţinerea unui surplus de mijloace băneşti, ca efect al unei activităţi
rentabile. Deci funcţia de repartiţie prin intermediul finanţelor contribuie la

2
formarea unor fonduri, cu scopul satisfacerii nevoilor proprii ale UAI, ale
asociaţilor, acţionarilor, salariaţilor etc.
Există o diferenţiere de la o UAI la alta în ceea ce priveşte structura
fondurilor, însă în această diversitate sunt şi puncte comune.
În condiţiile economiei de piaţă, funcţia de repartiţie, are cu totul alte
valenţe, ce sunt imprimate de formele de proprietate, strategia de dezvoltare,
management etc., şi care îşi pun amprenta asupra formării, creşterii şi repartizării
fondurilor, asupra raţionalităţii cheltuielilor şi plăţilor, asupra întregii activităţi. La
modul cel mai general se poate spune, că funcţia de repartiţie constă în formarea
capitalurilor, în alocarea şi folosirea lor în scopul realizării obiectivului
întreprinderii.
Funcţia de repartiţie a finanţelor vizează toate fluxurile financiare – intrări şi
ieşiri de fonduri – determinate de mişcările ce au loc în patrimoniul întreprinderii,
de procesele şi fenomenele economice. De asemenea, funcţia dată reflectă toate
veniturile băneşti care duc la formarea şi folosirea fondurilor în cadrul gospodăriei
şi dau naştere la diferite raporturi financiare interne şi externe.
Asupra funcţiei de repartiţie a finanţelor influenţează o serie de factori, care
contribuie la modificarea continuă a mărimii fondurilor şi depind de:
– volumul PIB;
– regimul amortizării mijloacelor fixe;
– politica promovată de stat.
– raportul dintre resursele interne şi externe;
– mărimea creditului sau a diferitor subvenţii, alocaţii etc.

– 2.3 –
Funcţia de control a finanţelor este strîns legată de funcţia de repartiţie a
finanţelor, având însă o sferă mai largă decât cea de repartiţie prin modul de
folosire a resurselor financiare. Funcţia de repartiţie ofera cîmp de manifestare
funcţiei de control, iar funcţia de control la rîndul său dirijeaza uneori formele de
repartiţie.
Controlul financiar urmăreşte provenienţa resurselor din care se formează
fondurile şi destiaţia lor, dimensiunile fondurilor în raport cu PIB, redistribuirea
acestor fonduri între sferele de activitate, între membrii UAI. Controlul prin
intermediul finanţelor UAI influenţează şi asupra măsurilor organizatorice, la
creşterea eficienţei şi rentabilităţii, respectiv legislaţiei economice, financiare şi
fiscale, a regulilor şi practicii jurisprudenţei financiare.
Funcţia de control a finanţelor depinde şi de forma de proprietate asupra
capitalului care cuprinde toate laturile economice şi financiare ale circuitului
economic ceea ce duce la organizarea unei evidenţe contabile sistematice, corecte,
reale, precum şi a unei previziuni fundamentale.
Controlul financiar trebuie astfel de organizat încât sa constituie o prevenire
şi o lichidare a cauzelor ce provoacă risipă şi proasta gospodărire, să asigure un
regim sever de economii, încasarea şi achitarea la timp a drepturilor şi
obligaţiunilor băneşti ale întreprinderii, creşterea eficienţei şi a veniturilor, tragerea
3
la răspundere a celor vinovaţi de proasta gospodărire, creşterea nivelului calitativ
al produselor. Controlul se execută prin diferite pîrghii economico-financiare, ca
preţ, costuri, profit, impozite, taxe, credite şi altele. Controlul poate fi preventiv,
concomitent şi post operativ (în urma unei condiţii).
Funcţia de control este executată de diferite organisme, care diferă de la o
întreprindere la alta prin forma de control.
De asemenea deosebim control intern şi control extern:
 Contorului intern este executat de către persoane abilitate în acest
domeniu din cadrul întreprinderii (contabilul şef, directorul financiar,
managerul general, acţionarii) şi are ca obiectiv evitarea imobilizărilor de
fonduri în urma nerespectării termenilor de încasări şi plăţi,
neîndeplinirea contractelor de producere şi livrare.
Controlul extern este executat de către organele financiare centrale şi locale
care urmăresc veridicitatea calculării impozitelor şi taxelor datorate la stat, modul
de aplicare a preţurilor şi tarifelor, calcul salariilor, etc. Organele cu funcţii de
control sunt: Curtea de Conturi, Serviciul fiscal de Stat, CCEC, Ministerul
Finanţelor, Băncile, Creditorii, etc. . Ele analizează:
– gradul de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate;
– respectarea regimului de decontări şi a formelor de plată;
– volumul creditelor solicitate, destinaţia, garanţia, plata dobînzelor şi
rambursarea la timp a acestora;
– aplicarea legilor în domeniul economic şi financiar;
– plata la timp a impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii faţă de stat;
– aplicarea de preţuri şi tarife legale;
- respectarea termenului de întocmire a situatiilor financiare

La efectuarea controlului financiar trebuie de ţinut cont de:

– respectarea regulilor generale financiar-conabile şi fiscale;
– asigurarea folosirii eficiente a fondurilor;
– indentificarea şi mobilizarea rezervelor interne;
– prevenirea, descoperirea şi recuperarea pagubelor;
– tragerea la raspundere a celor vinovaţi de încălcarea disciplinii economico-
financiare, şi alte măsuri.
– profit şi pierderi.
Rolul controlului financiar constă în respectarea cadrului legislativ,
economic, financiar şi fiscal.
O primă remarcă ce se impune a fi făcută în legătură cu funcţia de control,
constă în aceea că, în economia de piaţă se deplasează centrul de greutate al
rezolvării problemelor economico-financiare la nivelul celulelor de baza, adică la
microeconomie, astfel ca acţiunele de control să cadă mai mult în sarcina agentului
economic, efectuîndu-se în mod descentralizat. Promovarea economiei de piţă,
dezvoltarea şi diversificarea liberei iniţiative, sporirea sensibilă a autonomiei
întreprinderii, dar mai ales privatizarea, schimba fundamental obiectul, sfera de
4
cuprindere, executanţii controlului financiar şi fiscal, precum şi scopul acestuia.
Deşi organizarea şi funcţionarea controlului depinde de formele şi de combinaţiile
de proprietate asupra capitalului, factorul comun al acestuia este primatul decziei
proprietarului asupra formării şi gestionarii patrimoniului.
Scopul general al controlului efectuat prin finanţe constă în organizarea şi
funcţionarea întreprinderii la cotele cele mai înalte de eficienţă şi respectarea
adrului legislativ, economic, financiar şi fiscal.

– 2.4 –
Gestiunea financiară poate fi definită ca un ansamblu de decizii şi activităţi,
care concură la reglarea şi ajustarea fluxurilor financiare şi a fondurilor, la
gospodărirea resurselor financiare ale întreprinderii. Domeniul gestiunii financiare
este foarte larg, incluzând gospodărirea activelor fixe şi circulante, colectarea
capitalurilor şi deciziile de întrebuinţare a acestora pe anumite destinaţii, definirea
unei politici de rezultate şi de creşterea economică etc. Gestiunea financiară este o
funcţie a întreprinderii care are drept scop de a asigura regulat fondurile necesare
pentru exploatarea curentă şi pentru investiţii în active imobilizate, la timp şi cu
costuri cât mai scăzute, fără a prejudicia independenţa faţă de terţi şi posibilităţile
de acţiune economice. În aplicarea sa gestiunea financiară se sprijină pe
contabilitate, drept, statistică, matematică, marketing etc.
Gestiunea financiară într-o UAI are o însemnătate foarte mare, fiindcă
anume ea poate asigura gospodărirea eficientă a mijloacelor băneşti, poate face
valorificarea patrimoniului printr-un ansamblu de decizii şi activităţi, ce ar duce la
obţinerea unor venituri financiare mari şi de constituire a fondurilor, la folosirea
raţională a acestor resurse. Gestiunea financiară se exprimă printr-un şir de funcţii
şi anume:
– asigurare regulată a UAI cu fondurile necesare, prin împrumut sau prin
procurarea acestora, la timp şi la cele mai mici costuri;
– gospodărirea efectivă a fondurilor fixe;
– utilizarea lor după destinaţie;
– controlul asupra utilizării raţionale a fondurilor băneşti şi rentabilitatea lor;
– menţinerea echilibrului veniturilor financiare; anume acest echilibru asigură în
orice moment plata datoriilor.
Reeşind din aceste funcţii trebuie de menţionat că echilibrul fluxurilor
financiare şi nivelul minim de rentabilitate a folosirii suficiente a fondurilor
exprimă un punct principal al gestiunii financiare. Echilibrul financiar care permite
UAI să asigure în orice timp plata datoriilor sale poate fi numită lichiditate, de care
depinde însăşi existenţa întreprinderii. Dacă politica financiară are în vedere
deciziile menite să influienţeze structura întreprinderii, atunci gestiunea financiară
are în vedere sarcinile ce trebuie realizate într-un cadru structurat al întreprinderii.
Lichiditatea, fiind unul din elementele principale ale gestiunii financiare
care influienţează direct, depinde de mărimea surplusului de mijloace băneşti, care
la rândul său reflectă rentabilitatea întreprinderii date. Analiza lichidităţii
financiare a unei întreprinderi se sprijină pe bilanţul contabil ca expresie la un
5
moment dat al patrimoniului. Cifric patrimoniul se evoluiază (se calculează) ca
diferenţa între totalul activelor şi totalul datoriilor din pasiv.

Patrimoniul = Active – Datorii

Unul din principalele obiective urmărite pe calea bilanţurilor anuale constă
în furnizarea informaţiei în domeniul situaţiei financiare, a evoluţiei acesteia, care
este utilă pentru furnizori, clienţi, creditori etc. în luarea de decizii prezente şi de
perspectivă. Reflectarea detaliată a indicatorilor privind activitatea desfăşurată şi
situaţia economico-financiară se prezinta in ,,situatiile financiare,,, care cuprinde
mai multe formulare:
1. Bilantul;
2. Situatia de profit si perdere;
3. Situatia modificarilor capitalului propriu;
4. Situatia fluxului de numerar;
5. Nota informativa
Lipsa de rentabilitate sau o rentabilitate joasă pune în pericol existenţa UAI.
Lichiditatea şi rentabilitatea ca elemente ale gestiunii financiare stabilesc politica
de activitate a întreprinderii, având un şir de obiective şi anume obţinerea de profit,
asigurarea echilibrului financiar, a rentabilităţii şi altele.
În condiţiile relaţilor de piaţă gestiunea financiară se exprimă prin:
– analiza diferenţelor dintre normele financiare şi rezultatele primite şi
rentabilitate;
– analiza poverii financiare care ameninţă întreprinderea;
– luarea la timp a măsurilor cuvenite pentru a echilibra fluxurile privind
încasările şi plăţile, precum şi rentabilitatea utilizării fondurilor.
În perioada dată UAI bazate pe gestiune economică trebuie singure să simtă
rezultatele favorabile şi nefavorabile ale gospodăririi resurselor materiale, umane şi
financiare. Veniturile UAI depind de eforturile proprii care ar recupera cheltuielile
de venituri proprii şi obţinerea de profit, ea trebuie raţional să-şi gospodărească
resursele, să aplice un regim sever de economii a lor, să obţină produse cantitative
şi calitative.
Gestionarea financiară permite o libertate mai mare în formarea şi
gestionarea capitalului financiar, în împărţirea rezultatelor, stabilirea structurii
fondurilor, luarea de decizii tactice în toate domeniile desinestătător, astfel încât să
se creeze o decentralizare a conducerii, o democratizare a vieţei economice şi
financiare. Aici un rol însemnat îl ocupă activitatea financiară a întreprinderii, care
se exprimă prin activitate directă asupra capitalului, adică emiterea de acţiuni şi
obligaţiuni, contractarea de credite şi rambursarea lor, încasări şi plăţi, activităţi
îndirecte asupra capitalului se exprimă prin lucrări de contabilitate, analiză şi
control, adică:
– conturile trebuie să fie verificate de către alte persoane care nu efectuiază
plăţi;

6
 – salariile să nu fie plătite de către persoane care nu au legătură cu întocmirea
statelor de plată;
– informarea completă şi corectă aconducerii asupra neregulilor;
– elaborarea şi executarea planului financiar;
– efectuarea de analize privind folosirea capitalului;
– stabilirea corectă de preţuri;
– calcularea coractă şi optimă a stocurilor de la depozite;
– luarea de măsuri pentru asigurarea lichidităţii, solvabilităţii, echilibrului
financiar, rentabilităţii şi evitarea riscurilor.
Însă orice activitate a finanţelor se perfecţionează în orice timp în
conformitate cu cerinţele legilor economice, mediul în care funcţionează, pieţele de
materie primă, produsele şi serviciile etc. finanţele întreprinderii în economia de
piaţă şi anume prin gestionarea financiară trebuie să ţină cont de potenţialul
material, uman şi financiar, cerinţele legii cererii şi a ofertei, concurenţă şi alţi
factori.