CONF. UNIV. DR. EC.

ILIE RĂSCOLEAN

FINANȚE

NOTE DE CURS

PETROȘANI
2024

1
 CAPITOLUL I
CONŢINUTUL FINANŢELOR

1.1. Finanţele publice şi finanţele private

În ţara noastră, ca de altfel şi în alte ţări cu economie de piaţă, finanţele se pot grupa în
două mari categorii: finanţe publice şi finanţe private.
Finanţele publice sunt legate de existenţa statului cu instituţiile sale şi unităţile
administrativ teritoriale, de procurare a resurselor şi de cheltuielile pe care le efectuează.
Finanţele private sunt legate de existenţa şi funcţionarea diverşilor agenţi economici, de
existenţa şi funcţionarea diverşilor agenţi economici, de existenţa băncilor comerciale, a
societăţilor de asigurări, de resursele şi cheltuielile acestora.
Finanţele publice comportă fluxuri băneşti efectuate în scopul procurării resurselor statului
pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii.
Finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin funcţiile pe care le exercită:
funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte, dar strâns legate
între: constituirea fondurilor şi distribuirea acestora.
Prima fază constă în formarea fondurilor de resurse financiare publice.
La constituirea acestora participă:
a) întreprinderile;
b) instituţiile publice;
c) populaţia;
d) persoane fizice şi juridice rezidente în străinătate
Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă diferite forme:
impozite, taxe, contribuţii sociale, amenzi, penalităţi, redevenţe şi chirii din concesiuni şi
închirieri, împrumuturi de stat, dobânzi aferente împrumuturilor acordate, donaţii, ajutoare, alte
venituri.
Cea mai mare parte a resurselor financiare sunt mobilizate la fondurile publice cu titlul
definitiv şi fără contraprestaţie.
Există însă şi resurse primite cu titlu rambursabil, dar acestea ocupă un loc secundar în
totalul resurselor respective.

2
 Astfel, constituirea fondurilor publice se realizează în procesul distribuirii şi redistribuirii
produsului intern brut, între diverse persoane juridice şi fizice, pe de o parte, şi stat, pe de altă
parte.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea
fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari – persoane fizice şi juridice.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă de fapt dimensionarea volumului cheltuielilor
publice pe destinaţii, şi anume pentru:
a) învăţământ, sănătate, cultură;
b) asigurări sociale şi protecţie socială;
c) servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe, mediu şi ape;
d) apărarea naţională;
e) ordine publică;
f) acţiuni economice;
g) alte acţiuni;
h) datorie publică.
În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
Aceste fluxuri de resurse financiare iau forma cheltuielilor pentru:
a) plata salariilor şi a altor drepturi de personal;
b) procurări de materiale şi plata serviciilor;
c) subvenţii acordate unor instituţii publice şi întreprinderi;
d) transferuri către diverse persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare, etc.);
e) investiţii.
Pe calea cheltuielilor publice se completează astfel resursele financiare ale agenţilor
economici, ale instituţiilor publice şi ale persoanelor fizice care servesc pentru dezvoltare sau
consum.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de
resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi.
Aceasta este interesată în:
- asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale;
- dirijarea resurselor cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile competente;

3
- utilizarea resurselor financiare publice în condiţii de maximă eficienţă economică, eficacitate
socială şi de altă natură;
- armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă la dimensionarea resurselor
financiare puse la dispoziţia statului şi la orientarea acestora către diferite destinaţii.
Nu în toate cazurile controlul statului conduce la luarea unor măsuri care adaugă un plus
de valoare patrimoniului public, dar el împiedică irosirea avutului public, previne efectuarea de
cheltuieli ilegale, inoportune sau ineficiente, contribuie la repararea prejudiciului adus avutului
public la instaurarea ordinei şi disciplinei în gestionarea banilor şi a altor valori publice.
Controlul statului are o sferă largă de manifestare în toate domeniile vieţii sociale care ţin
de sectorul public şi în consecinţă îmbracă forme diferite, se realizează de organe diferite şu
foloseşte instrumente diferite.
Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice.
Aceasta se referă la modul de constituire a fondurilor în economice, la repartizarea acestora
pe beneficiari şi la eficienţa cu care sunt utilizate resursele publice.
Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are o
sferă de manifestare mai largă decât aceasta, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea
fondurilor publice şi modul de utilizare a acestor resurse.
Între cele două funcţii ale finanţelor publice există raporturi de intercondiţionare: funcţia
de repartiţie oferă câmp de manifestare funcţiei de control, iar funcţia de control, la rândul său,
generează uneori forme de manifestare a funcţiei de repartiţie.
Controlul financiar se efectuează, în mod necesar, în faza repartiţiei dar se extinde şi asupra
producţiei, schimbului şi consumului.
În ţara noastră controlul financiar se exercită de organe ale: Curţii de Conturi; ale
Ministerului Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală având în
componenţă, printre altele-Direcţia generală antifraudă fiscală, Direcţia generală a vămilor,
Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili, Direcţiile generale teritoriale ale
finanţelor publice; structuri specializate ale ministerelor şi instituţiilor publice ( auditul public
intern, controlul financiar preventiv).
Spre deosebire de finanţele publice, finanţele private se supun normelor dreptului
comercial. Ele au drept obiect modalităţile şi proporţiile constituirii capitalului social la nivelul
agenţilor economici, repartizarea profiturilor pentru nevoi de crştere economică sau pentru

4
remunerarea acţionarilor, modalităţi de efectuare a plasamentelor, mobilizarea operativă a
creanţelor şi lichidarea obligaţiilor faţă de terţi.
Finanţele întreprinderii reprezintă un ansamblu de măsuri şi activităţi al căror obiect este
fenomenul finamciar.
Finanţele întreprinderii sunt organizate pentru a satisface realizarea obiectului activităţii în
condiţii de rentabilitate. Aceasta înseamnă dimensionarea a nevoilor de fonduri şi asigurarea la
timp şi în cuantumul necesar a resurselor acoperitoare cele mai avantajoase posibil pentru
întreprindere.
Dacă dimensionarea nevoilor de finanţat reprezintă o operaţiune cu pronunţat caracter
tehnic, în sensul că atât activele imobilizate, cât şi cele circulante, ţin în ultimă instanţă, de cifra
de afaceri previzionat, formarea sau procurarea resurselor financiare acoperitoare implică decizia
de finanţare, care nu se poate lua decât corelând costurile capitalului cu rentabilitatea proiectelor
avute în vedere.
Procurarea fondurilor se poate realiza fie din surse interne, precum profitul propriu,
amortizarea activelor imobilizate fie din surse externe, cum ar fi aportul adus de acţionari,
împrumuturi obligatare, credite bancare pe termen scurt, mediu sau lung, credite comerciale.
Fiecare dintre aceste categorii de resurse presupune costuri, ceea ce necesită o gestionare
judicioasă a fiecărei resurse, selecţionarea lor după criterii economice sau după alte constrângeri
la care este supusă întreprinderea.
Fluxurile pozitive, de formare a fondurilor necesare finanţării proiectelor, sunt urmate de
fluxurile de ieşire, precum dividendele plătite, rambursări de credite şi plata dobânzilor, plata
furnizorilor, plata obligaţiilor către bugetul public naţional, plata drepturilor salariale.
Astfel, responsabilii financiari trebuie să gestioneze aceste fluxuri, să le coreleze
cronologic şi ca volum cu fluxurile de intrare.
De exemplu, fluxurile de ieşire sub forma creditului client trebuie corelate cu fluxurile de
intrare sub forma creditului furnizor, pentru a se realiza un echilibru, sau chiar o creştere a
creditului-furnizor faţă de creditul client.
Dacă într-o anumită perioadă acest echilibru nu se realizează, se impune găsirea altor
fluxuri de intrare care să echilibreze situaţia.
Echilibrul dintre nevoi şi resurse acoperitoare este, alături de rentabilitate, obiectivul cel
mai important al finanţelor întreprinderii.

5
 Echilibrul financiar la nivel microeconomic se realizează numai în condiţiile păstrării
capacităţii de plată, a lichidităţii financiare şi a solvabilităţii, drept caracteristicii permanente ale
întreprinderii.
Lipsa capacităţii de plată sau a lichidităţii financiare, chiar pe un fond de solvabilitate,
creează greutăţi financiare foarte mari, care pot merge până la faliment.
Rolul finanţelor întreprinderii este de a supraveghea şi corecta operativ orice dezechilibru,
iniţiind fluxuri corespunzătoare de intrare sau ieşire înainte ca dezechilibrul să ia forme ireparabile.
Realizarea unei stări de echilibru permanent reprezintă o condiţie pentru atingerea
obiectivului activităţii specifice dar şi pentru realizarea unei rentabilităţi optime.
Dezechilibrele, în orice stare s-ar declanşa, presupun o proastă gestionare a activelor şi
pasivelor întreprinderii.
De aceea, o bună activitate financiară influenţează direct nu numai rezultatele economice
şi financiare, dar şi menţinerea unor raporturi corespunzătoare cu partenerii de contracte, cu banca,
cu acţionarii sau obligatarii, precum şi cu organele fiscale ale statului.

6
7
 CAPITOLUL II
DEFINIREA PROCESULUI BUGETAR ŞI CONŢINUTUL FAZELOR ACESTUIA

Constituirea resurselor financiare publice se face pe seama impozitelor, taxelor,

contribuţiilor precum şi a veniturilor nefiscale prelevate de la persoane fizice şi juridice, cu luarea
în considerare a potenţialului economic şi a altor criterii stabilite de lege.
Dimensionarea cheltuielilor publice şi repartizarea acestora pe destinaţii se efectuează în
concordanţă cu obiectivele strategiei de dezvoltare economică şi socială a ţării şi cu priorităţile
imediate stabilite de autorităţile publice competente. Resursele financiare publice se constituie şi
se gestionează printr-un sistem unitar de bugete şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele
altor instituţii publice cu caracter autohton.
Veniturile şi cheltuielile reflectate cumulat la nivel naţional alcătuiesc resursele financiare
publice totale, respectiv cheltuielile publice totale, care după consolidare prin eliminarea
transferurilor din bugetele respective vor evidenţia dimensiunile efortului financiar public, starea
de echilibru sau dezechilibru după caz .
Procesul bugetar cuprinde patru faze :
- elaborarea proiectului de buget;
- aprobarea bugetului;
- execuţia bugetară;
- încheierea execuţiei bugetare.

2.1. Elaborarea, aprobarea, execuţia şi încheierea execuţiei bugetului de stat

2.1.1. Elaborarea proiectului bugetului de stat şi aprobarea acestuia
Administraţia publică în unităţile administrativ – teritoriale se întemeiază pe principiile
autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei
publice locale, legalităţii şi consultării cetăţenilor în problemele locale, de interes deosebit.
Oricât de dezvoltate ar fi autonomia locală şi descentralizarea, acestea nu trebuie să
afecteze nici suveranitatea statului şi nici caracterul său naţional şi unitar, statul fiind tocmai
factorul care asigură şi garantează autonomia locală, fiind direct interesat atât în rezolvarea
interesului local cât şi a celui naţional, păstrându-le într-un echilibru optim şi având condiţii

8
corespunzătoare de conlucrare dintre autorităţile publice locale şi cele centrale, în scopul bunei
funcţionări a societăţii în ansamblul său.
Proiectul legii bugetare anuale este rezultatul unui proces complex, care constă în
dimensionarea creditelor şi alocaţiilor bugetare destinate finanţării obiectivelor şi acţiunilor de
utilitate publică ale perioadei precum şi a resurselor financiare ce urmează să fie mobilizate în
acest scop pe surse de provenienţă.
Întocmirea proiectului bugetului de stat se realizează de către organisme diferite, în funcţie
de competenţele stabilite de lege.
A. Proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul
Finanţelor Publice, pe baza următoarelor:
a) prognozele indicatorilor macro economici şi sociali pentru anul bugetar, precum şi pentru
următorii trei ani;
b) politicile fiscale şi bugetare;
c) prevederile memorandumurilor de finanţare sau alte acorduri internaţionale semnate şi ratificate;
d) priorităţilor stabilite prin formularea propunerilor de buget de către ordonatorii principali de
credite;
e) propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;
f) programelor întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor acţiuni;
g) propunerilor de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi transferuri
pentru autorităţile publice locale;
În vederea realizării în timp util a acestei activităţi extrem de complexe prin legea finanţelor
publice au fost fixate următoarele termene şi obligaţii (Legea nr.500/13.08.2002)
Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului, până la data de 31 iulie a fiecărui an,
limitele de cheltuieli pentru anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani,
stabilite pe ordonatorii principali de credite.
Ministrul finanţelor publice va transmite ordonatorilor principali de credite, până la data de
1 august a fiecărui an, o scrisoare-cadru, care va specifica contextul macroeconomic pe baza căruia
vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de
cheltuieli aprobate de Guvern.
Limitele de cheltuieli aprobate şi stabilite pe ordonatori principali de credite pot fi
redimensionate de către Ministerul Finanţelor Publice, pe baza prognozelor de toamnă ale

9
Comisiei Naţionale de Prognoză sau în cazul modificării ulterioare a legislaţiei din domeniu, în
funcţie de specificul ordonatorului principal de credite, cu informarea Guvernului.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca, până la data de 1 septembrie a fiecărui an,
să depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la
acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi estimările pentru
următorii 3 ani, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate.
Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le
înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat.
Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de
transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.
Proiectele de buget şi anexele la acesta, refăcute, se depun la Ministerul Finanţelor Publice,
până la data de 15 septembrie a fiecărui an.
Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de
credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor, pe care
le depune la Guvern pentru prima lectură, până la data de 30 septembrie a fiecărui an.
Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică
pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia în următorii
3 ani. Acest raport va cuprinde un rezumat al politicilor macroeconomice în contextul cărora au
fost elaborate proiectele de buget, precum şi strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice.
Raportul şi proiectele legilor bugetare anuale vor exprima politica fiscal-bugetară a
Guvernului, precum şi alte informaţii relevante în domeniu
Ministerul Finanţelor Publice, pe baza prognozelor de toamnă ale Comisiei Naţionale de
Prognoză, definitivează proiectele de buget ale ordonatorilor principali de credite şi al bugetului
propriu şi proiectele legilor bugetare anuale, pe care le depune la Guvern, până la data de 1
noiembrie a fiecărui an.
După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget, acesta le supune
spre adoptare Parlamentului, cel mai târziu până la data de 15 noiembrie a fiecărui an.
În cazul în care alegerile generale parlamentare sunt organizate în ultimele 3 luni ale anului,
calendarul este următorul: Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale
ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi

10
proiectele bugetelor pe anul următor, pe care le depune la Guvern în termen de 15 zile de la
învestirea noului Guvern
După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget, acesta le supune
spre adoptare Parlamentului cel mai târziu în 20 de zile de la învestire, fără a depăşi data de 31
decembrie a anului în curs.
Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri,
articole, precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar,
precum şi creditele de angajament pentru acţiuni anuale şi multianuale.
Creditele bugetare şi creditele de angajament estimate pentru următorii 3 ani sunt
prezentate Parlamentului şi publicate în Monitorul Oficial al României, având valoare orientativă.
Estimările pentru următorii 3 ani reprezintă informaţii privind necesarul de finanţare pe
termen mediu şi nu vor face obiectul autorizării pentru anii bugetari respectivi.

2.1.2. Execuţia bugetului de stat

Execuţia bugetului de stat reprezintă ansamblul operaţiilor privind încasarea veniturilor şi
efectuarea propriu zisă a cheltuielilor aprobate de către Parlament.
Caracteristica esenţială a procesului execuţiei bugetului de stat constă în separarea
activităţilor de executare a cheltuielilor de cele de executare a veniturilor, fiecare dintre acestea
folosind instrumente şi proceduri diferite.
În execuţia părţii de cheltuieli a bugetului de stat se parcurg în mod succesiv următoarele
etape: angajarea, lichidarea, ordonanţarea, plata.
a) Angajarea – reprezintă asumarea de către un organism public a obligaţiei de a plăti unei terţe
persoane fizice sau juridice o anumită sumă de bani repartizată din bugetul de stat.
Această obligaţie rezultă dintr-un act legal care poate fi contract, hotărâre judecătorească,
decizie sau ordin ministerial etc, şi este legată de livrarea către instituţia publică a unor bunuri,
executarea unor lucrări, prestarea unor servicii, numirea sau angajarea unor funcţionari publici etc.
Angajarea este consecinţa unei decizii deliberate având natură voluntară, dar există cazuri
când aceasta este fortuită, având natură involuntară în situaţia plăţilor impuse de acoperirea unor
pagube produse de accidente sau calamităţi naturale precum si de alte evenimente necunoscute
dinainte.
Angajarea cheltuielilor se face de către ordonatorii principali, secundari şi terţiari.

11
 Angajarea cheltuielilor se bazează fie pe prerogative guvernamentale în materie, în limita
creditelor bugetare aprobate, fie ca urmare a deciziei organului legislativ, pentru situaţii specifice
intervenite în sensul derulării exerciţiului bugetar.
b) Lichidarea – constituie operaţiunea prin care se verifică şi se constatã realitatea în legătură cu
realizarea furnizării, a efectuării lucrării sau a prestării serviciului, în favoarea instituţiilor publice,
în funcţie de care se stabileşte cuantumul plăţii ce urmează a fi efectuată din creditul bugetar
aprobat.
Lichidarea reprezintă o formă distinctă a execuţiei cheltuielilor publice deoarece în cele
mai multe cazuri, sumele datorate de instituţiile publice către diverse persoane nu pot fi stabilita
decât cu aproximaţie în momentul angajării lor
Lichidarea trebuie să aibă la bază actele justificative privind livrările de bunuri, lucrările
executate şi serviciile prestate, ştatele de plată a salariilor sau a altor drepturi băneşti etc, fiind o
operaţiune posterioară realizării prestaţiilor către instituţia publică angajatoare a cheltuielilor
bugetare.
c) Ordonanţarea presupune emiterea unui ordin de plată prin care pe baza evaluării realizate prin
lichidare se dispune plata unei sume de bani în favoarea unei terţe persoane, îndreptăţite la aceasta.
Întrucât pe baza acestor acte administrative urmează să fie afectate resursele băneşti ale
statului, dispoziţiile sau ordinele de plată emise de ordonatorii (principali, secundari sau terţiari)
de credite, trebuie să fie avizate în prealabil de către conducătorii compartimentelor financiar –
contabile sau de către alte persoane însărcinate cu exercitarea controlului financiar preventiv.
În cazul efectuării de cheltuieli în temeiul unor legi cu o mare valabilitate în timp cum ar
fi de exemplu plata de dobânzilor aferente datoriei publice sau a salariilor funcţionarilor publici se
trece direct la operaţiunea de plată fără a mai fi nevoie de o ordonanţare prealabilă
d) Plata – este operaţiunea prin care are loc stingerea obligaţiilor băneşti a instituţiilor publice faţă
de persoane fizice sau juridice îndreptăţite care au efectuat anumite prestaţii în favoarea acestora.
Această plată se efectuează prin instrumente de plată fără numerar utilizate în practica
obişnuită, prin mandat poştal, în numerar etc.

2.1.3. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară

Execuţia bugetului de stat presupune înregistrarea contabilă a veniturilor şi cheltuielilor,
precum şi a încasărilor şi a plăţilor aferente acestora.

12
Aceste înregistrări sunt concentrate în dările de seamă contabile trimestriale şi pentru întreg
exerciţiu bugetar anual pe care ordonatorii principali de credite au obligaţia să le depună la
Ministerul Finanţelor, iar ordonatorii secundari şi terţiari la ordonatorii ierarhici superiori.
Pe baza acestor dări de seamă contabile şi a conturilor privind execuţia de casă a bugetului
de stat prezentate de organele de specialitate ale administraţiei publice, Ministerul Finanţelor
întocmeşte contul general anual de execuţie a bugetului de stat, al cărui cuprins este corespunzător
structurii bugetului, care a fost aprobat de Parlament.
Acest cont general, cuprinzând ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor
ordonatorilor principali se prezintă spre analiză şi definitivare Guvernului.
Competenţa aprobării contului anual de execuţie a bugetului de stat revine Parlamentului.
Pentru a nu se întârzia nejustificat, examinarea acestei importante lucrări de sinteză
financiară legea privind finanţele publice prevede un termen limită pentru prezentarea de către
Guvern, Parlamentului spre aprobare, a contului general de execuţie a bugetului de stat care este
data de 1 iulie a anului următor celui la care se referă.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie
se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de Conturi.
Controlul execuţiei bugetului de stat reprezintă o etapă a procesului bugetar a cărei
necesitate se întemeiază pe restricţiile ce trebuie luate în considerare în alocarea pe destinaţii şi
utilizarea resurselor bugetare, avându-se în vedere caracterul limitat al acestora. În acest context
necesitatea controlului bugetar derivă atât din considerente de ordin politic cât şi din considerente
de ordin financiar.
Din punct de vedere politic Parlamentul este interesat ca Guvernul să realizeze integral
veniturile bugetare aprobate şi să nu depăşească cheltuielile bugetare stabilite, în condiţiile
înfăptuirii tuturor obiectivelor vizate.
Considerentele financiare ale controlului bugetar vizează creşterea interesului Guvernului
şi a tuturor subiecţilor antrenaţi în procesul execuţiei bugetare pentru buna gestionare a fondurilor
statului, prevenirea deturnărilor de fonduri şi a delapidărilor, evitarea risipei şi a fraudelor.

13
 2.2. Mecanismul elaborării, aprobării şi execuţiei bugetelor administraţiilor publice locale
Fiecare comună, oraş, municipiu, sector al municipiului Bucureşti, judeţ respectiv
Municipiul Bucureşti întocmeşte buget propriu în condiţii de autonomie.
Între bugetele consiliilor locale şi bugetele consiliilor judeţene nu există relaţii de
subordonare.
Bugetul local reprezintă un document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an
veniturile şi cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale.
Bugetul local pe ansamblul judeţului, respectiv al Municipiului Bucureşti sunt formate din
totalitatea bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi bugetului propriu al judeţului,
respectiv ale sectoarelor şi al municipiului Bucureşti.
Veniturile bugetelor locale se constituie din:
- venituri proprii formate din: impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri şi cote
defalcate din impozitul pe venitt;
- sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
- subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;
- donaţii şi sponsorizări.
Fundamentarea veniturilor bugetelor locale se bazează pe constatarea şi evaluarea materiei
impozabile şi a bazei de impozitare în funcţie de care se calculează impozitele şi taxele aferente,
precum şi pe alte elemente specifice, inclusiv pe serii de date în scopul evaluării corecte a
veniturilor.
Trecerea de către Guvern, în administrarea şi finanţarea autorităţilor administraţiei publice
locale, a unor cheltuieli publice, ca urmare a apariţiei unor altor cheltuieli publice noi se face prin
lege, numai cu asigurarea resurselor financiare necesare realizării acestora după cum urmează:
- în primul an, prin cuprinderea distinctă, în anexă la bugetul de stat, a resurselor necesare finanţării
cheltuielilor publice transferate, precum şi a criteriilor de repartizare;
- în anii următori, prin cuprinderea resurselor respective în ansamblul sumelor alocate unităţilor
administrativ – teritoriale.
Conform actualelor reglementări, cotele defalcate din impozitul pe venit intră în categoria
veniturilor proprii ale bugetelor locale.
Astfel, din impozitul pe venit, încasat la bugetul de stat al fiecărei unităţi administrativ
teritoriale, se alocă lunar, în termen de 5 zile lucrătoare de la finele lunii în care s-au încasat acest

14
impozit, o cotă de 41,75% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, pe teritoriul
cărora ăşi desfăşoară activitatea plătitorii de impozite, 11,25% la bugetul propriu al judeţului şi
18,5% într-un cont distinct, deschis pe numele direcţiei generale a finanţelor publice judeţeană
pentru echilibrarea bugetelor locale ale unităţilor administrativ teritoriale de pe raza judeţului.

Prin legea bugetului de stat, în situaţii deosebite, cotele defalcate din impozitul pe venit pot
fi majorate.

Pentru anul 2024 s-au stabilit următoarele cote:

-15% la bugetul local al județului;

-63% la bugetele unităților administrativ teritoriale (comune, orașe, municipii);

- 6% într-un cont distinct deschis pe seama direcțiilor generale regionale ale finanțelor
publice ce se repartizează bugetelor locale prin Hotărâre a Consiliului județean;

-14% într-un cont distinct deschis pe seama direcțiilor generale regionale ale finanțelor
publice pentru echilibrarea bugetelor locale;

-2% într-un cont distinct deschis pe seama direcțiilor generale regionale ale finanțelor
publice pentru finanțarea instituțiilor publice de spectacole din subordinea autorităților
administrației publice locale.
Cheltuielile bugetelor locale, în funcţie de destinaţie, sunt grupate astfel:
- Autoritatile executive (Serviciile publice generale);
-.Invatamânt, sanatate, cultura si religie, asistenta sociala, ajutoare si indemnizatii (Actiuni
social-culturale);
- Servicii, dezvoltare publica si locuinte;
-Transporturi, agricultura, alte actiuni economice (Actiuni economice);
- Alte actiuni;
- Fondul pentru garantarea imprumuturilor externe, plata dobânzilor si a comisioanelor aferente;
- Plati de dobânzi si comisioane (Datoria publica si altele);
- Rambursari de imprumuturi (Rambursari de imprumuturi si pentru echilibrare bugetara) ;
Proiectele bugetelor locale se elaborează de către ordonatorii principali de credite având
în vedere următoarele:

15
- prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectul de buget şi pentru următorii trei ani;
- politicile fiscale şi bugetare, naţionale şi locale;
- prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, ale memorandumurilor de
finanţare sau altor acorduri internaţionale;
- politicile şi strategiile sectoriale şi locale precum şi priorităţile în formularea propunerilor de
buget;
- propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din subordine;
- programele întocmite de ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor acţiuni sau
ansamblu de acţiuni;
- programele de dezvoltare economico-sociale în perspectivă ale unităţii administrativ-teritoriale
în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean, zonal sau local.
Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice până la
data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare cadru care va specifica contextul macroeconomic pe baza
fiecăruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, limitele
sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, în vederea elaborării de către ordonatorii
de credite a proiectelor buget.
Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sau ai altor bugete, în bugetele cărora
sunt prevăzute transferuri către bugetele locale, transmit autorităţilor administraţiei publice locale
sumele aferente, în termen de 10 zile de la primirea limitelor de cheltuieli aprobate de Guvern, în
vederea cuprinderii acestora în proiectele de buget.
Ordonatorii principali de credite, pe baza limitelor sumelor primite, elaborează şi depun la
direcţiile generale ale finanţelor publice, până la data de 1 iulie, proiectele bugetelor locale, pentru
anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii trei ani, urmând ca acestea să transmită
proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi municipiului Bucureşti la Ministerul
Finanţelor Publice, până la data de 15 iulie a fiecărui an.
Ministerul finanţelor Publice are obligaţia ca în termen de 5 zile de la publicarea în
Monitorul Oficial al României, a legii bugetului de stat, să transmită direcţiile generale ale
finanţelor publice sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile
consolidabile.

16
 Acestea vor fi repartizate pe unităţile administrativ-teritoriale de către Consiliile judeţene
şi Consiliul general al Municipiului Bucureşti pentru definitivarea proiectelor bugetelor locale de
ordonatorii principali de credite. Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca în 15 zile de la
publicarea Legii Bugetului de Stat în Monitorul Oficial, să definitiveze proiectul bugetului local
care trebuie publicat în presa locală sau se afişează la sediul unităţii administrativ-teritoriale.
Locuitorii au dreptul de a depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la
data publicării sau afişării acestuia.
În termen de 5 zile de la expirarea termenului de depunere a contestaţiilor proiectul de
depunere a contestaţiilor, proiectul bugetului este supus aprobării Consiliului local, judeţean sau
Consiliului general al Municipiului bucureşti, după caz de către ordonatorii principali de credite.
În termen de maximum 10 zile de la data supunerii spre aprobare consiliile menţionate se pronunţă
asupra contestaţiilor şi adoptă proiectul bugetului local, după ce acesta a fost votat pe capitole,
subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz şi pe anexe.
Astfel, proiectele de buget trebuie aprobate în termen de maximum 45 zile de la data
publicării legii bugetului de stat în Monitorul oficial al României.
În situaţia în care consiliile locale, judeţene sau consiliul general al municipiului Bucureşti,
după caz, nu aprobă bugetele locale în cadrul acestui termen, direcţiile generale ale finanţelor
publice vor dispune sistarea alimentării cu cote şi nume defalcate din unele venituri ale bugetului
de stat şi cu transferuri consolidabile până la aprobarea acestora. În această situaţie, din bugetele
locale se pot efectua plăţi numai în limita celorlalte venituri încasate.
Bugetele locale aprobate sunt transmise de către ordonatorii principali de credite direcţiilor
generale ale finanţelor publice, în termen de 5 zile de la aprobarea acestora, iar acestea în termen
de 10 zile întocmesc şi transmit Ministerului Finanţelor publice bugetele pe ansamblul fiecărui
judeţ, respectiv al municipiului Bucureşti.
Legea finanţelor publice locale cuprinde prevederi şi pentru situaţiile în care legea
bugetului de stat nu a fost adoptată cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar.
În această situaţie se aplică în continuare bugetele anului precedent, limitele lunare de
cheltuieli neputând depăşi 1/12 din prevederile anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite,
temeinic justificative de către ordonatorii de credite.
Dacă sumele propuse în proiectul de buget sunt mai mici decât cele din anul precedent,
limitele lunare de cheltuieli nu vor depăşi 1/12 din sumele propuse. De asemenea direcţiile

17
generale ale finanţelor publice vor acorda unităţilor administrativ-teritoriale sume defalcate din
unele venituri ale bugetului de stat şi transferuri consolidabile, cu încadrarea în limita lunară de
1/12 din prevederile bugetare ale anului precedent.
Şi în acest caz, dacă sumele prevăzute în proiectul bugetului de stat sunt mai mici decât
cele din anul precedent, limitele lunare se acordă în cotă de 1/12 din sumele propuse prin proiectul
bugetului de stat.
Execuţia bugetară a cheltuielilor presupune parcurgerea următoarelor faze: angajament,
lichidare, ordonanţare, plată.
Execuţia bugetară la unităţile administrativ-teritoriale se bazează, de asemenea, pe
principiul separării atribuţiilor persoanelor care au calitatea de ordonator de credite de atribuţiile
persoanelor care au calitatea de contabil.
Astfel, operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în
competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de
specialitate din cadrul instituţiilor publice, iar plata cheltuielilor este asigurată de şeful
compartimentului financiar-contabil în limita fondurilor disponibile.
Ordonatorii principali de credite întocmesc, trimestrial şi anual, situaţii financiare asupra
execuţiei bugetare care se depun la direcţiile generale ale finanţelor publice.
După verificare, acestea întocmesc şi depun la Ministerul Finanţelor Publice situaţii
financiare centralizate.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia să anexeze la situaţiile financiare anuale
rapoarte de performanţă, în care să prezinte pe fiecare program, obiectivele, rezultate preconizate
şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum şi situaţii privind angajamentele legale.
Excedentul anual al bugetului local, rezultat la încheierea exerciţiului bugetar, se utilizează,
în ordine, pentru:
- rambursarea eventualelor împrumuturi restante; plata dobânzilor, comisioanelor şi a altor costuri
aferente acestora;
- constituirea fondului de rulment.
Disponibilităţile fondului de rulment sunt purtătoare de dobândă şi se păstrează într-un cont
destinct; deschis pe seama fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, la unităţile teritoriale ale
trezoreriei statului. Fondul de rulment poate fi utilizat, temporar, pentru acoperirea golurilor de
casă provenite din decalaje între veniturile şi cheltuielile anului curent, precum şi pentru acoperirea

18
definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la sfârşitul exerciţiului bugetar. Fondul de rulment
poate fi utilizat şi pentru finanţarea unor investiţii din competenţa autorităţilor administraţiei
publice locale sau pentru dezvoltarea serviciilor publice locale în interesul colectivităţii.
Utilizarea fondului de rulment se aprobă de consiliul local, judeţean şi Consiliul general al
Municipiului Bucureşti.

19
 CAPITOLUL III
FINANŢAREA BUGETARĂ

3.1. Principii şi reguli bugetare

Aprobarea bugetului fiecărei instituţii publice de către organele prevăzute de lege , proces
ce se încadrează în complexul de operaţii ce are ca finalitate elaborarea şi aprobarea bugetului
administraţiei centrale de stat şi a bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale , echivalează cu
autorizarea folosirii unor resurse financiare publice pentru realizarea sarcinilor şi obiectivelor
specifice fiecărei instituţii .
Punerea la dispoziţia instituţiilor publice a resurselor necesare finanţării cheltuielilor
aprobate prin buget , proces cunoscut sub denumirea de finanţare bugetară, constituie un act de
mare responsabilitate din partea organelor abilitate prin lege să dispună de aceste resurse .
În acest context finanţarea de la buget prezintă anumite trăsături specifice şi se realizează
cu respectarea unor principii după cum urmează:
a) Principiul universalităţii - în baza căruia veniturile şi cheltuielile se includ în buget
în totalitate în sume brute , iar veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli
bugetare anume cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor care au stabilite destinaţii
distincte.
b) Principiul publicităţii - prin care sistemul bugetelor este deschis şi transparent ,
aceasta realizându-se prin dezbaterea publică a proiectelor de buget şi a conturilor
generale anuale de execuţie a bugetelor , publicarea în Monitorul Oficial a actelor
normative de aprobare a bugetelor şi a conturilor generale anuale de execuţie.
c) Principiul unităţii - conform căruia veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-
un singur document pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor
publice.
d) Principiul anualităţii- în baza căruia veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate
prin lege, pe o perioadă de un an care corespunde exerciţiului bugetar , iar toate
operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget
aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.

20
 e) Principiul specializării bugetare- care presupune că veniturile şi cheltuielile bugetare
se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi pe categorii de cheltuieli
grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora , potrivit clasificaţiei bugetare.
f) Principiul unităţii monetare - prin care toate operaţiunile bugetare se exprimă în
moneda naţională.
De asemenea finanţarea bugetară presupune şi respectarea unor reguli după cum
urmează:
a) cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de
autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale .
b) nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete şi nici angajată şi efectuată din
aceste bugete , dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială .
c) nici o cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată , ordonanţată şi plătită
dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare .

3.2. Rolul şi responsabilităţile ordonatorilor de credite

Organele care au dreptul de a da dispoziţii cu privire la folosirea creditelor aprobate poartă
denumirea de ordonatori de credite.
Ordonatorii de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cărora li s-au aprobat credite
bugetare pentru asigurarea desfăşurării activităţii acestora.
Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sunt miniştrii, conducătorii celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi
conducătorii instituţiilor publice autonome.
Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept sau altor
persoane împuternicite în acest scop, în actul de împuternicire precizându-se limitele şi condiţiile
delegării.
Pentru bugetele locale, ordonatorii principali de credite sunt preşedinţii consiliilor judeţene
şi primarii.
Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorii
principali sunt ordonatorii secundari sau terţiari de credite.

21
 Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul
propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt
ordonatori secundari sau terţiari în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul
propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori
terţiari de credite.
Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele ce le-au fost repartizate numai pentru
realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate.
Ordonatorii principali de credite vor repartiza creditele bugetare după reţinerea a 10% din
prevederile aprobate acestora, pentru asigurarea unei execuţii bugetare prudente, cu excepţia
cheltuielilor de personal şi a celor ce decurg din obligaţii internaţionale.
Repartizarea sumelor reţinute în proporţie de 10% se face în semestrul al II-lea, după ce
Guvernul examinează execuţia bugetară din prima parte a anului.
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare numai în limita
prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuielile strict legate de activitatea instituţiilor
publice respective, şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii de credite au responsabilităţi multiple, dintre care amintim:
- angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor, în limita creditelor repartizate;
- realizarea veniturilor;
- angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;
- asigurarea integrităţii bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;
- organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor financiare asupra
situaţiei patrimoniului şi execuţiei bugetare;
- organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
- organizarea sistemului de urmărire a programului de achiziţii publice şi a programului de
investiţii publice.

3.3. Deschiderea și repartizarea creditelor bugetare

A finanţa de la bugetul central, înseamnă a pune la dispoziţia ordonatorilor de credite
mijloacele băneşti corespunzătoare.

22
 Veniturile bugetului de stat se păstrează în conturile de venituri deschise la trezorerii , la
dispoziţia Ministerului Finanţelor.
Pentru ca ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei de stat să poată acoperii
propriile lor cheltuieli precum şi cheltuielile instituţiilor subordonate este necesară o autorizare pe
care Ministerul Finanţelor o dă trezoreriilor de a pune la dispoziţia acestora a sumelor necesare
acoperirii cheltuielilor prevăzute în bugete. Această autorizare este denumită deschidere de credite.
Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
fondurilor speciale , pot fi folosite la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după
deschiderea de credite şi repartizarea creditelor bugetare.
Aprobarea deschiderii de credite se face în limita creditelor bugetare şi potrivit destinaţiilor
aprobate, pe capitole, subcapitole, titluri de cheltuieli sau alte subdiviziuni ale clasificaţiei
bugetare, în raport cu gradul de folosire a fondurilor puse la dispoziţie anterior, precum şi în funcţie
de gradul de încasare a veniturilor bugetare.
Deschiderea de credite se face în raport cu creditele trimestriale prevăzute în buget şi pe
baza cererilor de credite depuse de ordonatorii principali de credite la Ministerul Finanţelor.
Ordonatorii de credite întocmesc aceste cereri pe baza unor formulare speciale denumite”
cereri pentru deschiderea creditelor”.
Deschiderea creditelor se face înainte de începerea trimestrului pentru o parte din alocaţiile
trimestriale, iar pentru altă parte, în cursul trimestrului, în măsura îndeplinirii unor condiţii stabilite
pentru fiecare categorie de cheltuieli.
Stabilirea creditelor propuse a fi deschise se face de către ordonatorii principali de credite,
care ţin seama de sarcinile programate şi gradul de folosire a creditelor deschise în perioadele
anterioare.
Creditele deschise ordonatorilor principali pentru a fi alocate instituţiilor subordonate, se
repartizează ordonatorilor secundari sau terţiari în termen de cel mult 5 zile de la data deschiderii.
De asemenea ordonatorii secundari repartizează creditele ordonatorilor terţiari în termen de 3 zile
de la data primirii lor.
Ordonatorii principali şi secundari de credite au dreptul să retragă aceste credite în cazurile
când constată că o parte din creditele deschise ordonatorilor subordonaţi au devenit disponibile
datorită suspendării unor acţiuni sau neîndeplinirii sarcinilor programate.

23
 CAPITOLUL IV
IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din venituri şi/sau averea
persoanelor fizice sau juridice la dispozitia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Această prelevare sa face în mod obligatoriu, cu titlul nerambursabil şi fără contraprestaţie
din partea statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles ca o obligaţie a tuturor persoanelor
fizice şi juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere.
Dreptul de a introduce impozite îl are statul şi se exercită prin intermediul puterii legislative
(Parlamentul), iar uneori şi în anumite condiţii prin organele de stat locale.
Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social.
Pe plan financiar rolul impozitelor se manifestă prin faptul că acestea constituie principala
modalitate de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.
Pe plan economic rolul impozitelor se poate manifesta ca un instrument de încurajare sau
de frânare a unor activităţi economice.
Pe plan social rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor, statul
procedează la redistribuirea unei părţi importante din PIB între grupuri sociale şi indivizi, între
persoane fizice şi cele juridice.

4.1. Elementele impozitului

Elementele impozitului sunt constituite din următoarele:
- subiectul (plătitorul);
- suportătorul;
- obiectul impunerii;
- sursa impozitului;
- unitatea de impunere;
- cota impozitului;
- asieta;
- termenele de plată;

24
 Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia.
În reglementările fiscale, subiectul impozitului este denumit contribuabil.
Suportătorul este persoana care în general este în acelaşi timp şi subiectul impozitului.
Sunt însă şi cazuri în care suportătorul este altă persoană decât subiectul, deoarece sunt
diverse modalităţi de a transpune într-o măsură mai mare sau mai mică , impozitele plătite de unele
persoane fizice sau juridice.
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiect al
impunerii poate fi după caz, venitul sau averea. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă
impunerii poate fi produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul impozitat, etc.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere.
În cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide cu sursa. În schimb, la impozitele
pe avere, nu există întotdeauna această coincidenţă, deoarece, de regulă, impozitul se plăteşte din
venitul realizat de pe urma averii respective.
Pentru exprimarea mărimii materiei impozabile se utilizează o anumită unitate de măsură
denumită unitate de impunere, exprimată în unităţi monetare, fizice, etc..
Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
impunere.
Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea a măsurilor care se iau de
organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil,
stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului.

4.2. Clasificarea impozitelor

După trăsăturile de fond şi formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi indirecte.
Impozitele directe se stabilesc în sarcina unor persoane fizice sau juridice în funcţie de
veniturile sau averea acestora.
Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite.
La rândul lor impozitele directe pot fi grupate în impozitele reale şi impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădirile,
etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului.

25
 Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia
personală a subiectului impozitului.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii,
ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuirea unor venituri.
În contul impozitelor indirecte, chiar prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului
altei persoane fizice sau juridice de cât suportătorul acestora.
După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:
- taxe de consumaţie;
- venituri de la monopolurile fiscale;
- taxe vamale;
- taxe de timbru şi de înregistrare.
În funcţie de scopul urmărit de stat, la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în impozite
financiare şi impozite de ordine.
Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii
cheltuielilor statului.
Impozitele de ordine sunt introduse mi ales pentru limitarea unei anumite acţiuni sau în
vederea atingerii unui scop ce nu are caracter fiscal.
După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi impozite
incidentale.
Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă anual), iar impozitele incidentale
se introduc şi se încasează o singură dată.
Impozitele pot fi grupate şi în funcţie de instituţia care le administrează.
Din acest punct de vedere, în statele cu structură federală, distingem impozite federale,
impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiilor, iar în statele de tip unitar
se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale administraţiei de stat locale.

26
 CAPITOLUL V
ANALIZA FINANCIARĂ A FIRMEI

În cadrul gestiunii financiare, analiza financiară are o importanţă deosebită atât în etapa de
pregătire a noilor proiecte, cât şi în etapa de control şi evaluare a proiectelor realizate sau în curs
de realizare.
Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a stării de performanţă financiară a
întreprinderii la încheierea exerciţiului. Analiza financiară are drept scop principal evidenţierea
modalităţilor de realizare a echilibrului financiar pe termen lung şi scurt şi treptele de acumulare
bănească, de rentabilizare a întreprinderii.
Sursele principale de date pentru analiza financiară sunt date de documentele contabile de
sinteză, respectiv bilanţul, contul de rezultate şi anexele de bilanţ. Informaţia comună care se
regăseşte în cele două documente de sinteză este rezultatul net (profitul sau pierderea) ca o
reflectare a rentabilităţii întreprinderii şi a noii stări patrimoniale.

5.1. Situaţia financiară a întreprinderii apreciată pe baza bilanţului

5.1.1 Semnificaţiile financiare ale bilanţului.

Bilanţul contabil reprezintă documentul contabil de sinteza prin care se prezinta elementele
de activ si de pasiv ale intreprinderii la incheierea exercitiului, precum si celelalte situatii prevazute
de cadrul legislativ.
Astfel, dubla reprezentare a patrimoniului se realizează cu ajutorul bilanţului contabil, care
reflectă starea patrimonială a întreprinderii asigurând descrierea separată a elementelor de activ şi
a elementelor de pasiv. Activul grupează elementele patrimoniale în bunuri reale şi creanţe, iar
pasivul în capitaluri proprii şi datorii.
Abordarea financiară a bilanţului permite punerea în evidenţă a relaţiei dintre sursele de
fonduri deţinute de întreprindere şi alocările acestor fonduri. Abordarea juridică a bilanţului
permite punerea în evidenţă a opoziţiei dintre drepturi şi obligaţii respectiv dintre activ şi pasiv.

27
 Astfel, dacă în optica juridică de abordare a bilanţului în pasiv sunt evidenţiate
angajamentele patrimoniale, în optica financiară pasivul bilanţului apare ca reflectare a aporturilor
de fonduri sau a surselor de finanţare deţinute de întreprindere.
De exemplu, contractarea unui credit de la o instituţie de credit, reprezintă o operaţiune
care are ca incidenţă financiară asupra bilanţului, un aport de resurse (fonduri) suplimentare, iar
incidenţa juridică reprezintă constituirea unei noi datorii a întreprinderii şi obligaţia acesteia de a
restitui această datorie la anumite scadenţe şi în anumite condiţii.
De asemenea, aprovizionarea cu materii prime şi materiale de la un furnizor, plata urmând
să se efectueze conform clauzelor contractuale la o dată ulterioară, reprezintă din punct de vedere
financiar o operaţiune de atragere de resurse pentru activitatea întreprinderi, iar din punct de vedere
juridic un angajament nou.
În activul bilanţului sunt reflectate din punct de vedere financiar utilizările (alocările) de
fonduri, iar din punct de vedere juridic drepturile patrimoniale de proprietate şi de creanţă deţinute
de întreprindere.
De exemplu, deţinerea de materii prime în stoc reprezintă pentru întreprindere, din punct
de vedere financiar, o utilizare de fonduri pentru constituirea acestor stocuri, iar din punct de
vedere juridic, un drept de proprietate patrimonială asupra acestora.
De asemenea aprovizionarea cu bunuri de la terţi, plata urmînd a fi efectuată, conform
clauzelor contractuale la o dată ulterioară, reprezintă o operaţiune care are următoarele
semnificaţii financiare : o nouă sursă de finanţare, până când datoria devine scadentă, şi în acelaşi
timp, o utilizare a acestei surse de finanţare. Acestă operaţiune este interpretată din punct de vedere
a semnificaţiei juridice astfel : un angajament nou şi în acelaşi timp un drept de proprietate
patrimonială asupra bunurilor aprovizionate.

5.1.2 Structurarea elementelor de activ şi pasiv în funcție de criteriile financiare.

Structura internă a bilanţului poate prezentată pe baza criteriului duratei activelor şi
pasivelor. Astfel, posturile de activ sunt structurate în funcţie de lichiditate, iar posturile de pasiv
în funcţie de exigibilitate.
Elementele de activ pot fi structurate după gradul lor de lichiditate, care indică posibilitatea
acestora de a fi transformate în formă bănească, într-un termen mai mult sau mai puţin apropiat,
şi în condiţii normale de utilizare.

28
 Unele active sunt destinate a fi consumate într-o perioadă mai mare de timp, mai mare de
un an, fiind considerate imobilizări sau active imobilizate, cu un grad de lichiditate scăzut. În
această categorie intră imobilizările corporale, imobilizările necorporale, imobilizările financiare
şi o categorie intermediară numită imobilizări în curs.
Activele imobilizate se caracterizează printr-un grad redus de lichiditate, diferenţiat în
funcţie de natura acestora, amortizabile sau neamortizabile, iar pentru cele amortizabile în funcţie
de durata normală de funcţionare. Gradul de lichiditate poate fi influenţat de anumite operaţiuni,
cum ar fi de exemplu cedarea unor active imobilizate. Ele se mai numesc şi alocări permanente
sau stabile datorită rotaţiilor mai lente a capitalurilor investite în acestea.
O parte a activelor este consumată în cadrul unui ciclu de exploatare , gradul de lichiditate
fiind mai mic de un an. Aceste active, dintre care disponibilităţile băneşti sunt sub formă de bani,
au un grad de lichiditate ridicat.
În această categorie intră activele circulante sau activele curente, fiind formate din
diversele categorii de stocuri : materii prime şi materiale, producţia în curs de execuţie, produse
finite, mărfuri; creanţele şi disponibilităţile băneşti.
Activele curente sunt denumite şi alocări ciclice sau temporare deoarece recuperarea
capitalurilor investite în acestea se realizează la încheierea unui ciclu de exploatare (aprovizionare
– producţie – desfacere).
Elementele de pasiv pot fi structurate după gradul de exigibilitate adică însuşirea acestora
de a deveni scadente la un anumit termen.
Astfel, fiecare element de pasiv corespunde unui angajament dar obligaţiile de plată sunt
diferenţiate după scadenţe foarte diferite. De altfel, unele elemente de pasiv nu comportă nici o
constrângere de rambursare la scadenţă, în această categorie intrând capitalurile proprii.
Capitalurile proprii reprezintă ineresul rezidual în activele întreprinderii după deducerea
tuturor datoriilor, cuprinzând rezultatul cumulat, net, al tuturor tranzacţiilor şi evenimentelor
anterioare.
În categoria capitalurilor proprii intră : capitalul social, primele legate de capital, rezervele,
rezervele din reevaluare, rezultatul reportat, alte capitaluri proprii.
Capitalul social reprezintă un element important al capitalurilor proprii, fiind egal cu
valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, respectiv cu valoarea aportului de capital, a
primelor şi rezervelor încorporate sau a altor operaţiuni care conduc la modificarea acestuia.

29
 Reglementările în vigoare obligă sau dau posibilitatea întreprinderilor să-şi constituie mai
multe tipuri de rezerve:
- rezerve legale;
- rezerve statutare sau contractuale;
- rezerve din reevaluare;
- alte rezerve.
Capitalurile proprii au un grad de exigibilitate redus şi se numesc şi surse permanente sau
stabile.
Unele elemente de pasiv, de natura datoriilor comportă o obligaţie fermă de rambursare,
iar gradul lor de exigibilitate este diferit în functie de scadenţele de plată.
Astfel cele de natura datoriilor pe termen mediu şi lung intră de asemenea în cadrul surselor
permanente sau stabile, gradul lor de exigibilitate fiind mai mare de un an.
Datoriile pe termen mediu şi lung cuprind creditele pentru finanţarea investiţiilor şi alte
datorii.
Datoriile pe termen scurt sau datoriile curente cuprind datorii de exploatare şi credite pe
termen scurt. Sunt caracterizate printr-un un grad ridicat de exigibilitate, fiind numite şi surse
ciclice sau temporare şi fiind contractate în general pentru necesităţi ale ciclului de exploatare.
Datoriile de exploatare cuprind obligaţii rezultate din desfăşurarea ciclului de exploatare:
datorii faţă de furnizori; datorii faţă de angajaţi; obligaţii către Bugetul public; datorii către
acţionari; alte datorii.
Creditele pe termen scurt reprezintă credite contractate de la instituţiile de credit pentru
necesităţi ale ciclului de exploatare.

5.1.3 Indicatori ai echilibrului financiar determinaţi pe baza bilanţului contabil.

Pe baza bilanţului patrimonial sunt deteminaţi următorii indicatori ai echilibrului financiar,
fundamentali în gestiunea financiară:
- fondul de rulment ( FR );
- necesarul de fond de rulment ( NFR );
- trezoreria netă ( TN ).
a) - Fondul de rulment

30
 Pentru definirea şi calcularea fondului de rulment (FR) elementele de activ şi de pasiv sunt
grupate pe baza criteriului duratei activelor şi pasivelor. Astfel, elementele de activ sunt grupate
în active imobilizate cu o lichiditate mai mare de un an şi active circulante cu un grad de lichiditate
ridicat, sub un an.
Elementele de pasiv sunt grupate în capitaluri permanente care cuprind capitalurile proprii
şi alte datorii cu exigibilitate mai mare de un an şi datoriile pe termen scurt cu exigibilitate mai
mică de un an.
Alocările permanente, în active imobilizate, sunt de regulă acoperite din surse permanente.
În cazul în care sursele permanente sunt mai mari decât necesitaţile permanente de alocare a
fondurilor bănesti, acest surplus degajat de ciclul de finanţare al investiţiilor poate fi rulat pentru
reînoirea stocurilor si creanţelor , iar această utilizare potenţială a determinat denumirea lui, aceea
de “fond de rulment”.
Fondul de rulment este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a
contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt. 1
Fondul de rulment este determinat cu ajutorul relaţiei :
Fondul de rulment = capitaluri permanente – alocări permanente = (capitaluri proprii + datorii pe
termen mediu şi lung) – (active imobilizate)
Această determinare prin calcul a fondului de rulment este cea mai relevantă, din punct de
vedere a semnificaţiei acestuia.
Fondul de rulment mai poate fi determinat şi astfel:
Fondul de rulment = active circulante – datorii pe termen scurt
Fondul de rulment determinat pe baza bilanţului patrimonial ( financiar ) este denumit fond
de rulment net global.
Dacă fondul de rulment este pozitiv înseamnă că sursele permanente sunt acoperitoare
pentru finanţarea alocărilor permanente.
În situaţia în care fondul de rulment este negativ, sursele permanente nu asigură finanţarea
în totalitate a activelor imobilizate, existând o insuficianţă a fondului de rulment.

1
I. Stancu –,,Teoria pieţelor financiare.Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară” , Ed.
Economică , Bucureşti , 1997 , pag. 446-447

31
 Astfel, un fond de rulment pozitiv relevă o stare de echilibru financiar deoarece activele
imobilizate sunt finanţate, în mod durabil, prin utilizarea surselor stabile, în principal capitalurile
proprii, precum şi credite pe termen mediu şi lung.
Fondul de rulment negativ indică o stare de dezechilibru financiar deoarece sursele
permanente sunt insuficiente pentru a finanţa alocările permanente, şi în această situaţie există
necesitatea de a se apela la surse pe termen scurt, în detrimentul unor necesităţi ale ciclului de
exploatare.
Acest fenomen se mai manifestă, în unele situaţii, dar potivit mecanismelor economiei de
piaţă aceste întreprinderi vor intra în mod inevitabil în proceduri de faliment.
Fondul de rulment poate fi analizat de asemenea în functie de structura capitalurilor
permanente, respectiv capitaluri proprii şi datorii pe termen mediu şi lung. Această analiză ne
permite să evidenţiem măsura în care echilibrul financiar se realizează prin capitalurile proprii,
respectiv gradul de autonomie financiară a întreprinderii. Indicatorul care relevă acest grad de
autonomie se numeşte fond de rulment propriu şi evidenţiază excedentul de capitaluri proprii faţă
de activele imobilizate nete.
Fondul de rulment propriu (FRP) se determină asfel:
FRP = capitaluri proprii – active imobilizate
b) - Necesarul de fond de rulment
Necesităţile de finanţare a ciclului de exploatare sunt în general acoperite din surse
temporare denumite şi datorii de exploatare. 2
Necesităţile de finanţare ale ciclului de exploatare, care mai sunt denumite utilizări ciclice
sau temporare, reprezintă alocări pe termen scurt pe care întreprinderea trebuie să le efectueze
pentru constituirea stocurilor de materii prime şi materiale, producţie în curs de fabricaţie, produse
finite, mărfuri, precum şi pentru a acorda diferite scadenţe de plată clienţilor.
Astfel, întreprinderea trebuie să se aprovizioneze cu mărfuri pentru a le revinde dacă
desfaşoară activităţi de comerţ şi cu materii prime în vederea realizării de produse finite precum şi
cu materiale auxiliare în vederea desfăşurării activităţii, iar în funcţie de caracteristicile ciclului de

2
I. Stancu –,,Teoria pieţelor financiare.Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară” , Ed.
Economică , Bucureşti , 1997, pag. 447-448

32
fabricaţie, rezultă o durată de realizare a produselor destinate vânzării, precum şi o durată de stocaj
a acestora.
De asemenea, în legăturile comerciale cu clienţii trebuie să acorde anumite termene de
plată acestora, acumulând creanţe care generează necesităţi de finanţare.
În acelaşi timp, prin activitatea desfăşurată, întreprinderea înregistrează datorii către
furnizorii de la care a obţinut anumite termene de plată a contravalorii bunurilor aprovizionate sau
a lucrărilor şi serviciilor executate sau prestate de aceştia.
În cadrul datoriilor pe termen scurt se regăsesc datorii ale întreprinderii către salariaţi,
acţionari, stat, etc. Până la scadenţa datoriilor menţionate, acestea reprezintă surse de finanţare ale
activelor curente.
Diferenţa dintre necesităţile de finanţare ale ciclului de exploatare şi datoriile de exploatere
poartă denumirea de necesar (nevoie) de fond de rulment (NFR).
NFR = alocări ciclice – surse ciclice = (stocuri + creanţe) – datorii de exploatare.
Interpretarea valorilor pozitive sau negative ale necesarului de fond de rulment trebuie să
ia în considerare şi cauzele care au condus la aceste situaţii.
Astfel, dacă diferenţa dintre alocările ciclice şi sursele ciclice este pozitivă, ea semnifică
un surplus de necesităţi ale ciclului de exploatare în raport cu sursele de formare ale acestora.
Această situaţie poate fi apreciată ca normală dacă se datorează creşterii necesităţilor de
finanţare, determinată de dezvoltarea activităţii, altfel poate fi rezultatul unui decalaj nefavorabil
între lichiditatea stocurilor şi creanţelor şi exigibilitatea datoriilor.
Dacă diferenţa dintre alocările ciclice şi sursele ciclice este negativă, ea semnifică un
surplus de surse temporare în raport cu nevoile de active circulante. Această situaţie poate fi
apreciată ca normală dacă se datorează accelerării rotaţiei activelor circulante şi ale angajării unor
datorii cu scadenţă mai relaxată, altfel poate fi doar rezultatul unor întreruperi temporare în
aprovizionarea şi reânoirea stocurilor sau creşterea datoriilor de exploatare datorită neachitării
acestora la scadenţă.
c) - Trezoreria netă
Elementele componenete ale trezoreriei sunt activele şi pasivele de trezorerie, între care
disponibilităţile băneşti ocupă un loc primordial. Dintre activele financiare mai amintim: titluri de
plasament, efecte comerciale de încasat, certificate de depozit. Pasivele de trezorerie reprezintă

33
credite pe termen scurt, dintre care amintim : credite de trezorerie, soldul creditor al contului
curent, credite de mobilizare de creanţe.
Relaţia de calcul a trezoreriei este:
Trezoreria netă (TN) = active de trezorerie – pasive de trezorerie
Trezoreria netă se poate determina şi în funcţie de ecuaţia echilibrului financiar :
FR = NFR + TN
de unde :
TN = FR – NFR
O trezorerie pozitivă este rezultatul desfăşurării unei activităţi eficiente şi reflectă o stare
de echilibru financiar al înreprinderii care asigură autonomie financiară pe termen scurt. În funcţie
de mărimea excedentului de trezorerie se poate pune problema plasării eficiente şi în siguranţă pe
piaţa financiar – monetară a acestuia.
Trezoreria netă negativă evidenţiază un dezechilibru financiar potenţial şi semnifică un
deficit monetar care trebuie acoperit din credite pe termen scurt care au un cost de procurare ridicat
şi, în acelaşi timp, un grad de exigibilitate ridicat.
Între rentabilitate şi trezorerie există relaţii de intercondiţionare. Astfel, desfăşurarea unei
activităţi rentabile crează premisele obţinerii unei trezorerii pozitive, iar o trezorerie pozitivă
influenţează în mod direct posibilitatea obţinerii unui grad al rentabilităţii dorite.
O întreprindere rentabilă nu are însă neapărat o trezorerie pozitivă, aceasta depinzând de
variaţiile necesităţilor de finanţare precum şi de decalajul favorabil sau nefavorabil între scadenţele
încasărilor şi scadenţele plăţilor.

5.2. Evidenţierea rezultatelor financiare

5.2.1 Mărimea contabilă a rezultatelor evidenţiată prin contul de profit şi

pierdere.
Contul de rezultate sau contul de profit şi pierdere sintetizeză fluxurile economice respectiv
veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare și financiară.
Contul de profit şi pierdere cuprinde: cifra de afaceri netă, veniturile şi cheltuielile
exerciţiului, grupate dupa natura lor, precum şi rezultatul exerciţiului , profit sau pierdere.

34
 Componenta cea mai importantă a veniturilor din exploatare este cifra de afaceri. Cifra de
afaceri netă cuprinde sumele rezultate din vânzarea de produse şi furnizarea de servicii care se
înscriu în activitatea curentă a entităţii, dupa deducerea reducerilor comerciale şi a taxei pe
valoarea adaugată, precum si a altor taxe legate direct de cifra de afaceri.
Veniturile financiare cuprind:
- venituri din imobilizări financiare;
- venituri din investitii pe termen scurt;
- venituri din diferenţe de curs valutar;
- venituri din dobanzi;
- alte venituri financiare.
Veniturile extraordinare sunt veniturile rezultate din evenimente sau tranzacţii care sunt
clar diferite de activităţile curente şi care, prin urmare, nu se asteaptă să se repete într-un mod
frecvent sau regulat, de exemplu exproprieri sau dezastre naturale.
Cheltuielile constituie ansamblul elementelor de costuri suportate de un agent economic în
cursul exerciţiului ca urmare a consumului factorilor de producţie pentru producerea şi vânzarea
de bunuri sau prestări de servicii cum ar fi:consumuri de materii prime şi materiale, energie, apă,
cheltuieli de personal, amortizări şi provizioane calculate, etc.
Cheltuieli de exploatare cuprind:
- cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile; costul de achiziţie al
obiectelor de inventar consumate; costul de achiziţie al materialelor nestocate, trecute
direct asupra cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apei consumate; costul mărfurilor
vândute şi al ambalajelor;
- cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi, redevenţe, locaţii de gestiune
şi chirii; prime de asigurare; studii şi cercetari; cheltuieli cu alte servicii executate de terţi;
comisioane şi onorarii; cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate; transportul de bunuri
şi personal; deplasări, detasări şi transferări; cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii,
servicii bancare şi altele;
- cheltuieli cu personalul (salariile, asigurările şi protectia socială şi alte cheltuieli
cu personalul, suportate de entitate);

35
 - alte cheltuieli de exploatare (pierderi din creanţe şi debitori diverşi; despăgubiri,
amenzi şi penalităţi; donaţii şi alte cheltuieli similare; cheltuieli privind activele cedate şi
alte operaţii de capital etc.);
Cheltuielile financiare cuprind: pierderi din creanţe legate de participaţii; cheltuieli privind
investiţiile financiare cedate; diferenţele nefavorabile de curs valutar; dobânzile privind exerciţiul
financiar în curs; sconturile acordate clienţilor; pierderi din creanţe de natură financiară şi altele;
Comparând veniturile cu mărimea cheltuielilor aferente se obţine mărimea rezultatelor
financiare sau a profitului brut. Acesta mai este denumit şi rezultatul contabil deoarece se
determină după principiile şi regulile contabile.
Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile.
Sunt considerate neimpozabile următoarele venituri :
- dividendele primite de către o persoană juridică română de la o altă persoană juridică
română ;
- diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare înregistrate ca urmare a
încorporării rezervelor, a primelor de emisiune, etc. ;
- veniturile rezultate din anularea datoriilor care au fost considerate cheltuieli nedeductibile
precum şi din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere ;
- alte venituri neimpozabile prevăzute expres în acte normative speciale.
La calculul profitului impozabil cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente
realizării veniturilor. Dintre categoriile de cheltuieli nedeductibile amintim:
- cheltuieli cu impozitul pe profit, inclusiv cele reprezentând diferenţe dintre anii
precedenţi sau din anul curent ;
- amenzile, confiscările, majorate de întârziere şi penalităţile datorate către autorităţile
române, potrivit prevederilor legale, altele decât cele prevăzute în contractele economice ;
- amenzile, penalităţile sau majorările datorate de către autorităţi străine sau în cadrul
contractelor economice încheiate cu persoane nerezidente în România sunt cheltuieli
nedeductibile ;

36
 - cheltuielile de protocol care depăşesc limita de 2 % aplicate asupra diferenţei rezultate
dintre totalul veniturilor şi cheltuielilor aferente, mai puţin cheltuielile cu impozitul pe
profit şi cheltuielile de protocol înregistrate în cursul anului ;
- suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor, care depăşeşte de
2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice ;
- sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor peste limita legală ;
- sumele pentru constituirea provizioane peste limitele legale ;
- sumele care depăşesc limita cheltuielilor considerate deductibile conform legii bugetare
anuale ;
- cheltuieli aferente veniturilor neimpozabile.

5.2.2 Soldurile intermediare de gestiune.

Pe baza contului de rezultate se pot determina o serie de indicatori valorici privind volumul
şi rentabilitatea activităţii întreprinderii.
Soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori care pun în evidenţă etapele formării
rezultatului exerciţiului în strânsă legătură cu structura veniturilor şi cheltuielilor aferente
activităţii unei întreprinderi.
Marja comercială.
Este un indicator specific firmelor care desfășoară, în totalitate sau parțial, activități de
comerț.
Se determină astfel:
MC = VM – CM
Unde: MC – marja comercială;
VM – venituri din vânzarea mărfurilor;
CM – cheltuieli privind mărfurile.
Cheltuielile privind mărfurile reprezintă cheltuieli cu bunurile achiziționate în scopul
revânzării acestora.
Veniturile din vânzarea mărfurilor reprezintă o componentă a cifrei de afaceri generată
prin vânzarea stocurilor de mărfuri.
Producția exercițiului.
PE = PV + PS + PI

37
Unde: PE – producția exercițiului;
PV – producția vândută;
PS – producția stocată ( variația stocurilor );
PI – producția imobilizată.
Producția vândută reprezintă veniturile obținute din vânzarea produselor finite, mărfuri,
prestări de servicii , executarea de lucrări.
Producția stocată reprezintă veniturile din variatia stocurilor, generate de variatia în plus
(creştere) sau în minus (reducere) dintre valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de
produse şi producţie în curs de la sfârşitul perioadei şi valoarea stocurilor iniţiale ale produselor şi
producţiei în curs, neluând în calcul ajustările pentru depreciere.
Producția imobilizată cuprinde venituri din exploatare ce reprezintă costul lucrărilor și
cheltuielilor efectuate de unitatea patrimonială, pentru ea insăși, și înregistrate ca active
imobilizate corporale și necorporale. Producția imobilizată, ca și producția stocată, sunt venituri
care nu generează încasări monetare într-o perioadă imediat urmatoare; fiind surse de îmbogățire
virtuală pentru firmă, ele sunt evaluate, din rațiuni de prudență, la nivelul costurilor de producție.
Valoarea adăugată.
Valoarea adăugată exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de
producţie, în principal a factorilor muncă şi capital.
Se determină astfel:
VA = PE + MC – Ct
unde : VA – valoarea adăugată;
PE – producția exercițiului;
MC – marja comercială;
Ct – consumaţia exerciţiului provenind de la terţi.
Consumația exerciţiului provenind de la terţi cuprinde, în principal:
- cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile; costul de achiziție al obiectelor de
inventar consumate; costul de achiziție al materialelor nestocate, trecute direct asupra
cheltuielilor; contravaloarea energiei şi a apei consumate; valoarea activelor biologice de natura
stocurilor; costul mărfurilor vândute şi al ambalajelor; cheltuieli cu serviciile executate de terți,
etc.

38
 Valoarea adăugată reprezintă o sursă de acumulări băneşti din care se face remunerarea
participanţilor, direcţi şi indirecţi, la activitatea economică a firmei:
- angajaţii prin drepturi de personal ;
-statul prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate ;
-acţionarii prin dividende ;
-firma prin capacitatea de autofinanţare.
Acumularea brută din exploatare
Acumularea brută din exploatare (ABE) reprezintă capacitatea brută de autofinanțare care
se degajă din activitatea de exploatare. Este primul sold intermediar de gestiune cu semnificatție
în termeni de rentabilitate, care indică contribuția exploatarii la formarea rezultatelor.
Exprimă potentialul de autofinanțare a investițiilor pentru exploatare. Aceasta poate
lua valori pozitive caz în care poartă denumirea de excedent brut din exploatare (EBE), sau valori
negative, fiind denumită insuficiența bruta din exploatare (IBE).
EBE = VA + SE –CI – CP
Unde: VA- valoarea adăugată;
SE – subvenții de exploatare;
CI – cheltuieli cu impozitele, taxele și vărsămintele assimilate;
CP – cheltuieli de personal.
Acest indicator evidențiază performanțele economice ale unei firme pe plan industrial și
(sau) comercial. Mărimea sa este independentă de sistemul de amortizare adoptat, de politica
financiară și cea fiscală. In calculul indicatorului se consideră că amortizarea este doar o cheltuială
calculată și nu platită, nefiind dedusă, prin aceasta indicatorul fiind mai cuprinzător decat rezultatul
exploatării. Principala destinație a EBE este sa acopere nevoile de finanșat care se impun
pentru:remunerarea capitalurilor investite (acționari prin dividende, băncile prin dobanzi),
investiții pentru firmă (prin autofinanțare), plata impozitului pe profit pentru stat.3
Rezultatul exploatării ( Profitul sau pierderea din exploatare )
Rezultatul exploatării exprimă în mărimi absolute rentabilitatea activității de exploatare.
Se poate determina ca diferență între veniturile din exploatare și cheltuielile de exploatare, iar ca
sold intermediar de gestiune se determină în funcție de excedentul brut din exploatare, la care se

3
https://www.qdidactic.com/bani-cariera/afaceri/analiza-excedentului-brut-al exploatarii483.php

39
adaugă veniturile și se scad cheltuielile care nu au fost luate în calcul la determinarea indicatorilor
precedenți.
RE = EBE + VP + AVE – CAP – ACE
Unde: VP- venituri din provizioane ( ajustări de valoare privind imobilizările corporale și
necorporale);
AVE – alte cheltuieli de exploatare;
CAP- cheltuieli cu amortizările și provizioanele;
ACE – alte cheltuieli de exploatare.
Rezultatul curent ( Profitul sau pierderea brută )
Rezultatul curent exprimă în valori absolute rentabilitatea activităților de exploatare și
financiară.
RC = RE + VF – CF
Unde : VF – venituri financiare;
CF – cheltuieli financiare.
Rezultatul net ( Profitul sau pierderea netă a perioadei de raportare )
Rezultatul net, dacă este sub formă de profit este supus deciziei de repartizare. Această
decizie este luată de Adunarea general a acționarilor sau asociaților, profitul fiind reparizat pentru
dezvoltare, remunerarea proprietarilor prin dividende sau acordarea unor prime angajaților.
RN = RC – IP
Unde: RN – rezultatul net;
IP – impozitul pe profit.

5.2.3 Analiza pragului de rentabilitate.

Maximizarea profitului realizată prin minimizarea costurilor ca urmare a utilizării
eficiente şi factorilor de producţie, impun cunoaşterea pragului de rentabilitate. Pragul de
rentabilitate, numit şi punct de echilibru sau punct critic (“point mort” în franceză, sau “break-
even” în engleză), reprezintă acel nivel al producţiei, exprimat în unităţi fizice sau valoric, la
care cheltuielile sunt egale cu veniturile, deci nu se obţine nici profit, nici pierdere.
În funcţie de modul în care evoluează costurile variabile globale, faţă de variaţia producţiei,
se disting două modalităţi de determinare a pragului de rentabilitate: metode lineare şi nelineare.

40
 Cheltuielile totale pot fi împărţite în funcţie de evoluţia lor în două categorii : cheltuieli
variabile şi cheltuieli fixe.
Astfel, dacă se elimină ceilalţi factori de caracterizare şi influenţă, iar cheltuielile sunt
analizate doar în funcţie de dependenţa acestora faţă de variaţiile producţiei, se distinge o categorie
care se modifică în funcţie de variaţia volumului producţiei, denumită cheltuieli variabile.
A doua categorie, denumită cheltuieli fixe, include elemente de costuri care nu se modifică
la o variaţie dată a nivelului producţiei.
Metodele lineare, de determinare a pragului de rentabilitate, se aplică în ipoteza în care
cheltuielile variabile se modifică direct proporţional cu volumul producţiei, iar metodele nelineare
se aplică când cheltuielile au o evoluţie neproporţională faţă de variaţia producţiei.
Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate facilizează înţelegerea şi utilizarea acestei
metode în practica de analiză .
Astfel, în graficul următor este prezentat pragul de rentabilitate, în ipoteza în care
cheltuielile variabile au o evoluţie direct proporţională în funcţie de variaţia producţiei.

V
Valori
Profit
Ch

CV
Pierderi
CF
0
Qpr Q

Unde :
- Q : Nivelul producţiei exprimată în unităţi fizice
- V : venituri
- Ch : cheltuieli totale
- CV : cheltuieli variabile
- CF : cheltuieli fixe
- Qpr : pragul de rentabilitate
Din reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate se desprind următoarele:

41
 -dacă întreprinderea nu a atins pragul de rentabilitate înregistrează pierderi;
-dacă cifra de afaceri corespunde pragului de rentabilitate, profitul este nul;
-dacă volumul activităţii depăşeşte pragul de rentabilitate, se obţine profit.
Metodele neliniare se aplică în ipoteza în care costurile variabile au o evoluţie
neproporţională faţă de volumul producţiei, aşa cum de fapt se întâmplă de regulă în realitate.
Evoluţia neproporţională a costurilor variabile, imprimă în costurile totale globale de asemenea o
evoluţie neliniară .
Astfel, se constată o zonă a pierderilor în care volumul producţiei este redus iar costurile
totale sunt mai mari decât încasările totale, o zonă de profit cuprinsă între pragul de rentabilitate
inferior şi cel superior, şi o zonă a pierderilor la un volum ridicat de producţie.
Una dintre modalitățile de a aborda problematica pragului de rentabilitate, în cadrul
metodelor lineare, este aceea care consideră că acesta reprezintă valoarea cifrei de afaceri pentru
care suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra costurilor variabile.
Marja asupra costurilor variabile se determină astfel :
MCV = CA − CV
Pentru determinarea pragului de rentabilitate se calculează:
MCV
MCV(%) =
CA
Pragul de rentabilitate se determină :
CF
CA PR =
MCV(%)
unde:
MCV : marja asupra costurilor variabile
CA : cifra de afaceri
CV : costurile variabile
CF :costurile fixe
CAPR : cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate
Analiza pragului de rentabilitate permite obţinerea unor informaţii de gestiune pentru
fundamentarea şi previziunea bugetară, referitoare la :
- cifra de afaceri pentru care vânzările sunt egale cu cheltuielile, reprezentând pragul de
rentabilitate exprimat prin nivelul valoric al cifrei de afaceri ;

42
-profitul previzional la o variaţie dată a cifrei de afaceri;
-cifra de afaceri necesară pentru a se obţine un profit dorit.

43
 CAPITOLUL VI
DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITĂŢII ŞI
AL RISCULUI

Diagnosticul financiar presupune efectuarea unei analize retrospective având drept

obiective evidenţierea eventualelor stări de echilibru sau dezechilibru financiar în scopul
identificării cauzelor care le-au generat şi pentru stabilirea măsurilor adecvate de redresare.
Principalele obiective ale diagnosticului financiar pot fi împărţite în două categorii:
măsurarea rentabilităţii capitalurilor întreprinderii; aprecierea condiţiilor de echilibru financiar
pentru a evalua gradul de independenţă economico-financiară a agentului economic.
Între rentabilitate şi risc, în special riscul de faliment , există o relaţie contradictorie. Astfel
proiectele de acţiuni care au o rentabilitate potenţială ridicată, presupun în acelaşi timp şi riscuri
mari, iar proiectele de acţiuni cu riscuri financiare reduse asigură, de regulă, o rentabilitate scăzută.
Gestiunea financiară are rolul, prin instrumentele şi tehnicile specifice, să armonizeze
această relaţie, astfel încât să se obţină o rentabilitate satisfăcătoare în condiţii de control al
riscurilor financiare.

6.1. Diagnosticul financiar al rentabilităţii

Performanţele la nivel microeconomic sunt reflectate prin rentabilitate ca finalitate a

activităţii specifice desfăşurată la nivelul întreprinderii şi pot fi cuantificate în mărimi absolute,
sub forma profitului, sau pot fi exprimate în mărimi relative, sub forma ratelor de rentabilitate.
Rentabilitatea constituie una dintre formele concrete de exprimare a eficienţei economice,
respectiv o formă sintetică realizată cu ajutorul categoriilor valorice.
Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea întreprinderii de a realiza profit necesar
atât dezvoltării cât şi remunerării capitalurilor.
Rentabilitateai întreprinderii poate fi exprimată printr-un sistem de rate de eficienţă.
Acestea se determină ca raport între efectele economice şi financiare obţinute (acumularea brută,

44
profituri, dividende etc.) şi eforturile depuse pentru obţinerea lor (activul economic, capitaluri
investite, capitaluri proprii etc.)
Diagnosticul rentabilităţii se realizează prin intermediul a două categorii de rate de
eficienţă:. rate de rentabilitate economică şi rate de rentabilitate financiară Atât mărimea lor în
termeni absoluţi cât mai ales descompunerea lor pe factori de influenţă oferă informaţii utile pentru
stabilirea stării de rentabilitate a întreprinderii.

6.1.1. Ratele de rentabilitate economică.

Ratele de rentabilitate economică măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare
alocate întregii activităţi a întreprinderii. Capitalurile asupra cărora se măsoară profitabilitatea sunt
cele angajate de întreprindere pentru creşterea averii proprietarilor şi remunerarea furnizorilor de
capitaluri în cadrul exerciţiului, respectiv capitalurile proprii şi cele împrumutate.
Prin intermediul retei de rentabilitate economică se măsoară eficienţa utilizării activului
economic.
În general nivelul ratei se determină astfel:
Re = P / Ae * 100
unde Re − rate de rentabilitate economică
P − profit sau excedent de exploatare
Ae − activ economic
Există mai multe modalităţi de exprimare a ratelor de rentabilitate, dintre care amintim :
Rata de rentabilitate economică netă se determină ca raport între profitul din exploatare
(PE) şi capitalurile investite (Kinv )
Ren = RE / Kinv * 100
unde Ren − rate de rentabilitate economică netă
RE − rezultatul din exploatare
Kinv − capitaluri investite
Rata de rentabilitate brută se determină ca raport între excedentul brut din exploatare şi
capitalurile investite.
Reb = EBE / Kinv * 100
unde Reb − rata de rentabilitate economică brută
EBE − excedentul brut din exploatare

45
 Sau:
Ren = EBE / Activ net * 100
Reb = RE / Activ net* 100
Analiza financiară cu ajutorul ratei de rentabilitate economică necesită compararea cu rate
de referinţă, cu rate medii ale sectorului de activitate, studiul evoluţiei acestora.
De asemenea, pentru analiza realizată cu ajutorul acestor rate, pe lângă analiza evoluţiei în
timp se impune şi comparaţia cu rata inflaţiei.
Pentru determinarea nivelului real al ratei de rentabilitate economică se poate aplica
modelul Fisher astfel:
- pentru niveluri ale ratei inflaţiei mai mici decât 10% :
Rn = Rr + Ri
Rr = Rn – Ri
- pentru niveluri ale inflaţiei mai mari decât 10%:
(1 + Rn) = (1 + Rr)(1 + Ri)
( Rn − Ri )
Rr =
1+ Ri
unde : Rn – rata nominală
Rr – rata reală
Ri – rata inflaţiei

6.1.2 Ratele de rentabilitate financiară.

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin
capitaluri proprii angajate în activitatea de exploatare.
Ea reflectă scopul final al acţionarilor întreprinderii, exprimat prin rata de remunerare a
investiţiilor de capital efectuate de aceştia prin aporturi în numerar sau natură sau prin reinvestirea
profitului.
Rata de rentabilitate financiară măsoară randamentul capitalurilor proprii, al
plasamentului financiar pe care acţionarii l-au făcut prin cumpărarea acţiunilor întreprinderii.
Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin acordarea de
dividende şi prin creşterea rezervelor, componentă a creşterii averii proprietarilor

46
 Rata rentabilităţii financiare se determină astfel :
Rf = RN / KPR * 100
PN - rezultatul net
KPR - capital propriu

Dacă rata de rentabilitate financiară este mai mare decât rata medie a dobânzii de piaţă,
acţiunile întreprinderii devin mai atractive, iar cursul bursier creşte.
Pentru a măsura reacţia pieţei financiare în funcţie de rentabilitatea financiară se poate
calcula un indicator denumit coeficientul de capitalizare bursieră.
Capitalizarea bursieră reprezintă produsul dintre cursul bursier al unei acţiuni şi numărul
de acţiuni.
CBU
PER=
P / A( EPS )
PN
EPS =
Nr actiuni
PER – coeficient de capitalizare bursieră;
EPS – profit pe acţiune;
CBU – cursul bursier al unei acţiuni;
PN – profit net
Cursul bursier este o măsură externă a întreprinderii iar profitul/acţiune este expresia
directă a profitabilităţii întreprinderii.
6.2. Diagnosticul financiar al riscului de faliment prin metoda scorurilor.

Riscul, într-o accepţiune generală, semnifică variabilitatea rezultatului obţinut sub

presiunea mediului, reprezentând prejudiciul potenţial la care sunt supuse patrimoniul, interesele
şi activitatea agentului economic.
Din punct de vedere economic, riscul reprezintă posibilitatea de apariţie a unor evenimente
nefavorabile, care pot genera pierderi, în strânsă legătură variabilele deciziei. Un decident poate
accepta probabilitatea apariţiei pierderii în condiţiile în care se anticipează obţinerea unui câştig
suplimentar care să compenseze riscul asumat.
Între risc şi faliment există o legătură directă, în sensul că, cu cât un proiect de acţiune

47
presupune un risc mai ridicat cu atât este mai probabil un faliment, şi invers.
Diagnosticul riscului de faliment reprezintă evaluarea capacităţii întreprinderii de a-şi
onora angajamentele asumate faţă de terţi.
Legislaţia din ţara noastră defineşte insolvenţa astfel : " acea stare a patrimoniului
debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor bănesti disponibile pentru plata
datoriilor certe, lichide şi exigibile:
a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, dupa 30 de zile de la
scadentă, nu a platit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori;
b) insolventa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la
scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.”
Metoda scorurilor se bazează pe tehnicile statistice ale analizei dicriminante a
caracteriticilor financiare, determinate cu ajutorul ratelor.
Elaborarea funcției scor necesită parcurgerea urmatoarelor etape de lucru :
-alegerea unui eşantion de întreprinderi care să cuprinda două grupuri, un grup care include
întreprinderi falimentare sau aflate în dificultate şi un grup de firme fără probleme financiare ;
-compararea de-a lungul unei perioade de timp, a celor două grupuri de întreprinderi, pe baza
unui set de indicatori consideraţi a fi semnificativi ;
-selectarea progresivă a indicatorilor care realizează cea mai bună discriminare;
- determinarea unui indicator de clasament numit scor ( Z) , sub forma:

Z = a1x R1 + a2 x R2 + a3 x R3 + …… +an x Rn

unde : -ai coeficient de ponderare al fiecărei rate

- Ri rate selecţionate la puterea discriminantă cea mai ridicată
Scorul este o funcţie liniară cu mai multe variabile (rate) caracterizate prin coeficienţi medii
determinaţi în urma observaţiilor efectuate într-o anumită perioadă de timp asupra unui eşantion
de întreprinderi , în funcţie de valorile căruia se poate aprecia probabilitatea riscului de faliment
pentru fiecare întreprindere
Selecatrea indicatorilor sau a ratelor folosite reprezintă un proces deosebit de complex.
Majoritatea clasificărilor reţin patru categorii de rate financiare :

48
 -ratele activităţii operaţionale care evaluează veniturile şi principlalele fluxuri generate de
activitatea întreprinderii ;
-ratele lichidităţii, care masoară adecvarea între sursele disponibile pe termen scurt si
obligaţiile exigibile pe o perioada similară ;
-ratele de îndatorare şi echilibru pe termen lung, care caracterizează structura capitalurilor
întreprinderii, în scopul de a evidentia capacitate de a satisface obligaţiile pe termen lung şi
nevoile de investiţii ;
- ratele rentabilităţii care măsoară capacitatea întreprinderii de a realiza profit necesar atât
dezvoltării cât şi remunerării capitalurilor.
Ratele selecţionate terbuie să fie independente între ele în raport cu funcţia scor pentru a
elimina repetarea influenţei aaceluiaş fenomen economico financiar.
Dintre cele mai cunoscute modele , bazate pe pe metoda scorurilor , amintim : Altman,
Springate, Koh, Conan-Holder, Centralei Bilanţurilor din cadrul Băncii Centrale a Franţei.
De asemenea, dintre modelele elaborate în România, cele mai reprezentative sunt modelul
Băileşteanu şi modelul Anghel.
Modelul CONAN – HOLDER. Modelul dezvoltat de cei doi autori se aplică
întreprinderilor cu un număr de 10- 50 de angajaţi şi a fost elaborat pe baza cercetărilor efectuate
pe un esantion de 95 de întreprinderi mici şi mijlocii cu profil industrial, pe care le-au studiat într-
o perioadă de 5 ani, dintre care 50% au dat faliment, rezultând o funcţie scor cu 5 variabile, având
forma următoare :
Z = 0,24 x R1 + 0,22 x R2 + 0,16 x R3 – 0,87 x R4 – 0,10 x R5
unde :
R1 = Excedentul brut al exploatării /datorii totale
R2 = Capitaluri proprii / Total pasiv
R3 = Active circulante – stocuri / total activ
R4 = Cheltuieli financiare/ cifra de afaceri
R5 = cheltuielile cu personalul / valoarea adaugată
Pe baza acestui model s-au stabilit următoarele marje ale funcţiei scor :
- dacă Z > 0,16 , întreprinderea are o situaţie foarte bună, iar riscul de faliment este < 10% ;
- dacă 0,1 < Z < 0,16, întreprinderea are o situaţie bună, iar riscul de faliment este cuprins
între 10 % şi 30% ;

49
 - dacă 0,04 < Z < 0,1 , întreprinderea are o situaţie de alertă, iar riscul de faliment este
cuprins între 30 % şi 65% ;
- dacă - 0,05 < Z < 0,04 , întreprinderea are o situaţie de pericol, iar riscul de faliment este
cuprins între 65 % şi 90% ;
- dacă Z < -0,05 , întreprinderea are o situaţie de eşec, iar riscul de faliment este > 90% .

50
 CAPITOLUL VII
FINANȚAREA CICLULUI DE EXPLOATARE

7.1. Conţinutul gestiunii ciclului de exploatare

Ciclul de exploatare al unei entităţi reprezintă perioada de timp dintre achiziţionarea

materiilor prime care intră într-un proces de transformare şi finalizarea acestora în trezorerie sau
sub forma unui echivalent de trezorerie.
Echivalentele de trezorerie reprezintă investiţiile financiare pe termen scurt, extrem de lichide,
care sunt uşor convertibile în numerar şi sunt supuse unui risc nesemnificativ de schimbare a
valorii.
Ciclul de exploatare cuprinde ansamblul activităţilor şi operaţiunilor desfăşurate începând
cu aprovizionarea materiilor prime, materialelor consumabile şi se termină odată cu încasarea
creanţelor de la clienţi, beneficiari ai bunurilor livrate, serviciilor prestate şi lucrărilor executate.
În cadrul ciclului de exploatare se formează stocuri succesive prin cumpărarea unor bunuri
de la terţi, păstrarea şi prelucrarea acestora, iar în final livrarea către clienţi.
Nevoia de finanţare este generată de cheltuielile şi plăţile pe care întreprinderea trebuie să
le efectueze, dar este influenţată în mod direct de volumul şi durata stocurilor, de volumul
creanţelor şi termenele de încasare, de volumul datoriilor şi termenele de plată a furnizorilor.
Obiectivul urmărit de gestiunea ciclului de exploatare îl reprezintă creşterea rentabilităţii
activităţii în condiţiile de diminuare a riscului economic şi financiar.
Armonizarea relaţiei rentabilitate risc se realizează, în principal, în cadrul echilibrului
dintre necesarul de active circulante şi sursele mobilizate pentru finanţarea lui.
Gestiunea activelor curente urmăreşte realizarea ciclului de exploatare cu un volum minim
al acestora. Pentru a nu influenţa nefavorabil desfăşurarea normală a activităţii, acest nivel trebuie
obţinut prin accelerarea vitezei de rotaţie, care asigură creşterea lichidităţii activelor circulante.
Gestiunea pasivelor circulante urmăreşte asigurarea operativă şi la timp a surselor de
finanţare la cel mai redus cost al procurării capitalurilor necesare în condiţii de diminuare a
riscurilor.

51
 Astfel, gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două domenii, proprii gestiunii financiare
a întreprinderii: determinarea necesarului de active curente şi determinarea modalităţilor de
finanţare a activelor lichide pe terme scurt.
Sunt identificate trei politici de gestiune a ciclului de exploatare, ce pot fi adoptate de către
factorii decizionali din cadrul unei întreprinderi: politica ofensivă sau agresivă; politica prudentă
sau defensivă; politica echilibrată. Înfluenţele acestor politici se manifestă în mod diferit asupra
rentabilităţii şi asupra riscurilor.
Astfel, politicile agresive presupun o rentabilitate potenţială a proiectelor de acţiuni foarte
ridicată, dar, în acelaşi timp, şi riscuri foarte mari la care sunt expuse activităţile întreprinderii.
În cadrul politicilor agresive de gestiune a ciclului de exploatare, managerii întreprinderii
doresc obţinerea unei cifre de afaceri cu stocuri, creanţe şi disponibilităţi băneşti minime.
Rentabilitatea potenţială a acestei politici poate fi afectată de lipsa de stoc, cu influenţe
nefavorabile asupra procesului de producţie, de dificultăţi privind desfacerea producţiei, de lipsa
de lichidităţi.
De asemenea, în cadrul acestei politici finanţarea activelor circulante este asigurată, în
principal, din surse pe termen scurt care au un cost de procurare mai mic, dar care presupun şi
riscuri privind reânoirea lor.
În cadrul politicilor prudente managerii întreprinderii adoptă o poltică care să-i protejeze
faţă de risc, dar care asigură de regulă obţinerea unei rentabilităţi reduse. Rentabilitatea este
afectată de costuri suplimentare privind constituirea unor stocuri de siguranţă, recuperarea mult
mai relaxată a creanţelor, menţinerea unui sold al disponibilităţilor băneşti în conturile curente,
pentru care dobânzile la vedere sunt foarte mici.
Finanţarea ciclului de exploatare se realizează, în principal din surse permanente, care au
costuri de procurare sau de oportunitate mai mari, dar şi o asigurare suficientă împotriva riscului
de reânoire a acestora.
Gestiune financiară a întreprinerii are rolul de a armoniza relaţia contradictorie dintre
rentabilitate şi risc. Aceasta se realizează printr-o poltică echilibrată de gestiune a ciclului de
exploatare. În cadrul acestei politici se pune accentul pe optimizarea stocurilor , o gestiune a
creanţelor prin care realizarea cifrei de afaceri să nu fie afectată, deţinerea unei tezorerii nete care
să asigure efectuarea plăţilor la termenele scadente.

52
 În ceea ce priveşte finanţarea activelor circulante, accentul este pus pe sincronizarea
încasărilor şi plăţilor.

7.2. Decizia de finanţare a ciclului de exploatare

Finanţarea ciclului de exploatare costituie ansamblul finanţărilor pe termen scurt, cu durata

de cel mult un an.
Astfel, finanţarea ciclului de exploatare asigură surse de finanţare pentru alocările pe
termen scurt denumite active circulante sau active curente.
Pentru fundamentarea deciziei de finanţare se plecă de la principiul că activele circulante
sun finanţate din surse pe termen scurt , iar activele imobilizate din surse pe termen lung.
În practică acest principiu nu poate fi aplicat în mod strict deoarece întreprinderea nu poate
prevedea foarte precis evoluţia activelor circulante, iar o parte a surselor de finanţare pot fi
asigurate de surplusul surselor de finanţare pe termen lung comparativ cu activele imobilizate.
Astfel, sursele de finanţare a ciclului de exploatare pot fi împărţite, în funcţie de modul de
constituire, în trei categorii: surse proprii; surse atrase; surse împrumutate.
Obiectivul deciziei de finanţare îl constituie selecţia şi mobilizarea operativă a surselor de
capital circulant la costul cel mai redus al procurării acestora şi în condiţii de reducere a riscului.
Decizia de finanţare a ciclului de exploatare dă finalitate întregii gestiuni a capitalului circulant,
respectiv echilibrul ce trebuie asigurat între nevoia de finanţare a activelor circulante şi sursele de
finanţare a acesteia.
Gestiunea financiară îşi propune armonizarea relaţiei rentabilitate –risc, iar decizia de
finanţare a ciclului de exploatare trebuie să asigure realizarea echilibrului financiar.
O decizie optimă de finanţare a ciclului de exploatare trebuie să echilibreze relaţia
contradictorie dintre creşterea autonomiei financiare prin folosirea surselor proprii şi necesitatea
apelării la surse de capitaluri pe termen scurt, în completarea capitalurilor proprii, care să acopere
nevoile ciclice.
Astfel, cea mai mare parte a activelor circulante sunt finanţate prin surse atrase, denumite
şi datorii de exploatare. Dacă sursele proprii de capitaluri şi sursele atrase nu sunt suficiente pentru
asigurarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare, întreprinderea este nevoită să apeleze
la surse împrumutate.

53
 Având în vedere cele menţionate, rezultă că decizia de finanţare a ciclului de exploatare
este complexă, iar gestiunea financiară trebuie să ia în considerare un ansamblu de criterii,
referitoare la realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate, lichiditate şi diminuare a riscului.

7.3. Sursele proprii

Finanţarea ciclului de finanţare din surse proprii asigură autonomie financiară, iar riscul
retragerii neprevăzute a capitalurilor este practic inexistent.
Sursele proprii care pot asigura finanţarea activelor circulante sunt date de mărimea
surplusului dintre sursele permanente şi nevoile permanente de alocare, iar această diferenţă este
denumită fond de rulment.
Astfel, dacă se compară ansamblul surselor permanente, constituite din capitaluri proprii
şi credite pe termen mediu şi lung, cu alocările permanente formate din activele imobilizate, rezultă
fondul de rulment global (FRG), iar diferenţa dintre capitalurile proprii şi activele imobilizate este
denumită fond de rulment propriu.
Dacă FRG > 0, resursele permanente depăşesc activele fixe, iar activele imobilizate sunt
finanţate din surse stabile şi sigure.
Un fond de rulment pozitiv semnifică faptul că se degajă un surplus de surse permanente
în raport cu activele imobilizate, care poate fi utilizat pentru finanţarea unor necesităţi ale ciclului
de exploatare.
Dacă FRG = 0, resursele permanente sunt egale cu activele fixe. Este o situaţie pur teoretică
care indică faptul că resursele permanente asigură finanţarea în totalitate a activelor imobilizate,
fără a se degaj un surplus care să poată fi utilizat pentru finanţarea altor necesităţi ale întreprinderii.
Dacă FRG < 0, resursele permanente sunt mai mici decât activele imobilizate, iar acestea
nu sunt finanţate decât parţial din pe seama surselor stabile.
Un fond de rulment negativ semnifică faptul că există o insuficienţă a surselor permanente
în raport cu alocările permanente ce trebui acoperită din alte surse , pe termen scurt. În acest caz
se vorbeşte de o insuficienţă de fond de rulment.
Finanţarea ciclului de finanţare din surse permanente se justifică prin caracterul reânoibil
al activelor circulante, iar dacă nu sunt schimbări structurale există un nivel minim al activelor
circulante ce trebuie finanţat.

54
 Astfel, o dată cu reânoirea stocurilor şi creanţelor are loc şi reânoirea în proporţii
aproximativ egale a datoriilor de exploatare . Caracterul reânoibil al stocurilor şi creanţelor,
precum şi al datoriilor de exploatare, determină ca nevoia netă de capitaluri pentru ciclul de
exploatare să se manifeste la nivelul diferenţei dintre necesarul de finanţare a ciclului de
exploatare şi datoriile de exploatare. Această diferenţă este chiar necesarul de fond de rulment
pentru care, pentru a se asigura realizarea echilibrului financiar pe termen scurt, trebuie să existe
un fond de rulment acoperitor.
Alocarea unei părţi a surselor permanente pentru acoperirea necesităţilor temporare este
justificată de caracterul continuu reînnoibil al stocurilor şi creanţelor care conferă acestor active
ciclice, o necesitate permanentă de capitaluri băneşti.
7.3. Sursele atrase

Sursele atrase, denumite şi datorii de exploatare, au un nivel, o structură şi o evoluţie

dependente de caracteristicile ciclului de exploatare, care determină atât mărimea datoriilor de
exploatare cât şi durata lor de exigibilitate.
Fondul de rulment nu este, de regulă, principala sursă de finanţare a activelor circulante.
Astfel, ca urmare a desfăşurării unei activităţi specifice, întreprinderea este constrânsă să
acorde anumite scadenţe de plată clienţilor săi, cărora le-a livrat bunuri, prestat servicii sau le-a
executat lucrări.
Creditul-client reprezintă pentru întreprindere o imobilizare care are ca efect încetinirea
vitezei de rotaţie a clienţilor şi reducerea lichidităţii activelor circulante. Efectele nefavorabile
resimţite de întreprinderea care acordă credite clienţilor, legate de reducerea lichidităţii activelor
circulante, sunt asumate de aceasta deoarece sistarea lor ar produce influenţe nefavorabile privind
realizarea cifrei de afaceri. În general, clienţii nu pot plăti cash, ceea ce nu înseamnă că n-au
capacitate de plată sau că nu sunt solvabili. Vânzare pe credit, conform clauzelor contractuale, a
devenit o practică generalizată, iar pentru creşterea cifrei de afaceri întreprinderile sunt dispuse să
acorde facilităţi de plată clienţilor lor.
De asemenea, întreprinderea obţine anumite scadenţe de plată, din partea furnizorilor,
pentru plata bunurilor, serviciilor şi lucrărilor prestate sau executate.
Creditul furnizor se formează în momentul în care furnizorul acceptă să fie plătit la o dată
ulterioară livrării bunurilor şi serviciilor contractate.

55
 Pentru a nu avea dificultăţi de trezorerie, furnizorul poate cere clientului său permisiunea
de sconta aceste trate la banca sa în vederea refacerii trezoreriei.
În afară de datoriile către furnizori, întreprinderea înregistrează datorii pe termen scurt faţă
de diverşi creanţieri, după cum urmează:
- drepturi de personal datorate angajaţilor;
- obligaţii fiscale datorate bugetului public;
- dividende de plătit acționarilor sau asociaţilor;
- alte datorii către terţi.
Aceste datorii pe termen scurt, denumite şi datorii de exploatare, au termene de plată fixe
sau variabile, reglementate prin clauze contractuale sau prin legi specifice.
Până la data scadenţei, datoriile întreprinderii către terţi reprezintă surse atrase de capital
pentru finanţarea unor necesităţi ale ciclului de exploatare.
Orice întreprindere este intersată să obţină un decalaj favorabil între duratele de încasare
a creanţelor şi duratele de plată a datoriilor, realizat prin creşterea gradului de lichiditate al
creanţelor şi reducerea gradului de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt.
În calculele de previziune interesează soldul minim al datoriilor către terţi, care datorită
reânoirii permanente are un caracter stabil. Aceste resurse atrase mai sunt denumite şi pasive
stabile.
Pasivele stabile reprezintă datorii ale întreprinderii către terţi, minime şi atrase pe o
perioadă de timp permanentă ca urmare a reînnoirii continue a acestora.
Pasivele stabile, în funcţie de scadenţele de plată, sunt grupate în două categorii:
- datorii cu termene fixe de plată;
- datorii cu termene de plată variabile.
Datoriile cu termene fixe de plată, ce intră în categoria pasivelor stabile de tipul I, au o
evoluţie crescătoare a soldului până la data plăţii, iar din acestă categorie fac parte: datorii
reprezentând drepturi de personal cuvenite angajaţilor; datorii către stat; datorii către furnizorii
de utilităţi şi alte servicii cu termene fixe de plată.
Datoriile cu termene de plată variabile, ce intră în categoria pasivelor stabile de tipul II,
reprezintă datorii, în principal către furnizorii de materii prime, materiale, piese de schimb.
Acestea au termene de plată stabilite în funcţie de clauzele contractuale aferente fiecărui contract
şi au sold variabil pe parcursul unei perioade de gestiune .

56
 .
7.5. Sursele împrumutate

Sursele împrumutate pentru finanţarea ciclului de exploatare reprezintă credite pe termen

scurt, cu scadenţa mai mică de un an, obţinute de la instituţiile de credit.
Creditele bancare pe termen scurt au menirea de a elimina dezechilibrele temporare,
echilibrând bugetul trezoreriei.
Acestea au rolul de a asigura suplimentarea finanţărilor determinate, în principal, de
creşterea nevoii de capital circulant şi diminuarea surselor proprii şi atrase.
Operaţiunea de creditare reprezintă actul prin care instituţia de credit pune la dispoziţie sau
se obligă să pună la dispoziţie clienţilor, fondurile solicitate sau îşi ia un angajament prin
semnătură, de natura avalului cauţiunii sau garanţiei în favoarea acestora.
Creditele pot fi clasificate după mai multe criterii, după cum urmează:
a) în funcţie de durata acordării:
- pe termen scurt (pană la un an);
- pe termen mediu (de la 1 an la 5 ani);
- pe termen lung (peste 5 ani).
b) în funcţie de natura activităţilor desfăşurate de clienţi beneficiari:
- credite acordate clientelei nefinanciare;
- credite acordate clientelei financiare.
c) în funcţie de destinaţie sau scopul pentru care a fost acordat:
- credite comerciale;
- credite de trezorerie;
- credite de consum şi vânzări în rate;
- credite pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ exterior;
- credite pentru finanţarea stocurilor şi pentru echipamente;
- credite pentru investiţii imobiliare;
- alte credite acordate clientelei.
d) în funcţie de forma sub care se acordă:
- avansuri în cont (cont curent autorizat să aibă sold debitor);
- credite acordate sub formă de lichidităţi;

57
 - credite de plăţi;
- cesiune de creanţă.
e) în funcţie de măsurile asiguratorii luate:
- credite cu garanţie;
- credite fără garanţie sau credite în alb.
Creditele acordate pe durată de până la un an, au rolul de a permite întreprinderii să-şi
finanţeze operaţiunile de exploatare, operaţiuni legate de ciclul de exploatare, iar creditele pe
termen lung şi mediu au scopul de a acoperi nevoile de investiţii care au un caracter durabil.
Creditele bancare pe termen scurt diferă prin obiect, destinaţie, modalităţile de acordare,
garantare, restituire, durată şi cost.
Având în vedere marea varietate a creditelor pe termen scurt, acestea pot fi grupate în mai
multe categorii, dintre care amintim:
- creanţe comerciale- reprezintă creanţele clienţilor mobilizate de către instituţia de
credit, sub forma operaţiunilor de scontare, factoring, forfetare şi alte creanţe comerciale.
-Scontul comercial reprezintă operaţiunea prin care în schimbul unui efect de comerţ
(cambie, bilet de ordin), instituţia de credit pune la dispoziţia posesorului creanţei valoarea
efectului, mai puţin agio (taxa de scont şi comisioanele aferente), fără a aştepta scadenţa efectului
respectiv, iar instituţia de credit are drept de recurs asupra beneficiarului fondurilor.
- Factoringul reprezintă operaţiunea prin care clientul, denumit „aderent”, transferă
proprietatea creanţelor (facturilor) sale comerciale instituţiei de credit , denumită „factor” acesta
având obligaţia conform contractului încheiat, de a asigura încasarea creanţelor aderentului,
asumându-şi riscul de neplată a acestora.
Instituţia de credit, pe baza documentelor primite, plăteşte valoarea nominală a creanţelor,
mai puţin agio, imediat, la scadenţa acestora sau la scadenţa prevăzută prin contract.
- Forfetarea este operaţiunea derulată între bancă şi clientul său, prin care aceasta vinde
băncii creanţele în valută pe care le are faţă de un cumpărător sau beneficiar, în vederea
recuperării sumelor înainte de scadenţă, contra unei taxe de forfetare.
- Credite de trezorerie - asigură evidenţa creditelor acordate clientelei în general pe termen
scurt, destinate asigurării nevoilor de trezorerie ale clientelei, persoane juridice şi fizice, care
completează sau înlocuiesc alte tipuri de finanţare mai speciale (utilizări din deschideri de

58
 credite permanente, credite pe bază de linii globale de exploatare, diferenţe de rambursat legate
de utilizarea cardurilor şi alte credite de trezorerie) .
- credite globale de exploatare acordate pentru acoperirea necesarului de fonduri în vederea
realizării producţiei programate care are desfacere asigurată prin contracte şi comenzi ferme;
- utilizări din deschideri de credite permanente - linii de credit care funcţionează după sistemul
revolving, fiind acordate în vederea unei utilizări de fonduri în mod fracţionat, în funcţie de
nevoile clientului. Astfel, linia de credit reprezintă un plafon valoric maxim în cadrul căruia
împrumutatul poate face trageri şi rambursări succesive în funcţie de necesităţi şi posibilităţi.
- credite pentru facilităţi de cont – acordate pe perioade scurte (maxim 30 de zile) agenţilor
economici cu situaţii economico-financiare foarte bune, atunci când aceştia, din anumite
cauze justificate economic, nu pot face temporar faţă plăţilor;
- credite pe descoperit de cont - overdraft – acordate pe perioade foarte scurte (maxim 7 zile)
pentru achitarea unor obligaţii stringente privind aprovizionarea cu materii prime,
combustibil, energie, impozite, taxe şi alte obligaţii curente.
- Credite pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ exterior - asigură evidenţa creditelor
acordate pentru importuri ( credite acordate consecutiv cu deschiderea de credite documentare,
avansuri în devize acordate importatorilor, alte credite acordate clientelei pentru importuri),
precum şi a creditelor pentru export acordate pentru satisfacerea necesităţilor curente sau
excepţionale ale clienţilor ocazionate de fabricarea produselor destinate exportului în cazul unor
contracte sau comenzi de export ferme;
- Credite pentru finanţarea stocurilor
- creditele pentru finanţarea stocurilor reprezintă credite acordate clientelei pentru finanţarea
operaţiunilor având un caracter ciclic (credite de campanie, de stocare de cereale, warante agricole,
industriale, hoteliere, petroliere etc.).
Distingem credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare acordate în condiţiile
existenţei unor cauze economice care au determinat formarea cheltuielilor şi stocurilor temporare
şi credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere acordate pentru stocurile de
provenienţă agricolă şi agroalimentară ce se consumă într-o perioadă cuprinsă între un trimestru
şi un an pentru crea există contracte şi comenzi ferme;

59
60
 CAPITOLUL VIII
DECIZII DE FINANŢARE PE TERMEN LUNG

Pentru desfăşurarea activităţii specifice fiecare întreprindere are nevoie de importante surse
de finanţare aferente ciclului de exploatare dar şi activităţilor de dezvoltare, restructurare sau
modernizare.
Capitalurile unui agent economic pot fi :
- capitaluri proprii (fonduri proprii);
- capitaluri împrumutate (credite).
Orice firmă are mai multe posibilităţi de finanţare a activităţii de investiţiţii, iar selecţia
se face în funcţie de anumite criterii economice şi constrângeri la care este supusă, corelându-se
costul resurselor cu rentabilitatea proiectelor.

8.1. Capitalurile proprii

Capitalurile proprii se formează din surse sau contribuţii externe şi surse sau contribuţii
interne.
Contribuţiile externe cuprind aportul proprietarilor şi, eventual unele aporturi ale statului,
ale unor colectivităţi şi organisme specializate, iar cele interne sunt resurse care se degajă, în
principal, din capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.
Autofinanţarea reprezintă cea mai eficienţă modalitate de finanţare a necesităţilor
permanente de capital, dar uneori este insuficientă şi se inpune apelarea la contribuţii externe de
capital care pot fi: proprii prin aporturi noi de capital în numerar sau natură, sau împrumutate.

8.1.1. Contribuţiile externe.

Orice societate comercială nu se poate înfiinţa dacă nu dispune de un capital social minim, astfel
încât proprietarul sau proprietarii trebuie să angajeze un minim de aport.

În conformitate cu reglementările legale în vigoare ( Legea nr. 441 din 2006 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 31 din 1990 privind societăţile comerciale, republicată ),
capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic

61
de 90.000 lei, iar Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a
capitalului social, ţinand seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte
echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro.

Capitalul social minim al unei societăţi cu răspundere limitată este de

200 lei.

Capitalul social este egal cu valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, respectiv
cu valoarea aportului de capital, a primelor şi rezervelor încorporate sau a altor operaţiuni care
conduc la modificarea acestuia

Fiecare acţionar, în schimbul aportului său va primi un număr de acţiuni care reprezintă
dreptul său asupra capitalului întreprinderii.

Acţiunea reprezintă un titlu de participare care conferă posesorului calitatea de asociat sau
acţionar, dându-i dreptul la o parte proporţională din profiturile distribuite de întreprindere.
Din punct de vedere juridic, o acţiune reprezintă dreptul de proprietate al posesorului
acesteia asupra unei cote-părţi din societatea comercială.
Deţinătorul uneia sau mai multor acţiuni ale unei firme are dreptul la dividende acordate
din profitul acesteia, are dreptul să participe la luarea deciziilor, prin intermediul Adunării
Generale a Acţionarilor, şi are dreptul la o cotă-parte din sumele rezultate în urma unei eventuale
lichidări a firmei, proporţional cu numărul de acţiuni deţinute.
Acţionarul poate primi dividende, după ce din profit s-au efectuat scăzămintele pentru plata
impozitului pe profit şi constituirea rezervelor legale.

Actiunile societăţilor comerciale pot fi de doua feluri: comune şi preferenţiale.

Cele mai des întalnite sunt acţiunile ordinare sau comune, care dau dreptul la dividende în
limita profitului net obţinut de întreprindere, asigură dreptul la vot in Adunarea Generala a
Actionarilor şi la un procentaj din suma rezultată în urma unei eventuale lichidari a activelor
întreprinderii, în functie de ponderea acestora în totalul actiunilor emise.

62
 Acţiunile comune presupun o asociere deplină fără nici o rezervă la câştigurile şi valorile
societăţii, iar cei care deţin aceste acţiuni sunt proprietarii reali ai societăţii, cei care controlează
conducerea acesteia, au drept de vot, îşi asumă riscul în caz de pierderi, de lichidare şi beneficiază
de rezultatele succesului întreprinderii.
Deţinătorilor de acţiuni comune nu li se garantează dividende, acestea fiind distribuite
numai dacă se realizează profit.

Al doilea tip de actiuni sunt cele preferenţiale, care în locul dreptului la vot dau deţinătorilor
unele drepturi suplimentare faţă de acţiunile ordinare.

Astfel, detinatorii de actiuni preferentiale pot avea dreptul să primească dividende într-o
anumită sumă indiferent dacă firma a înregistrat profit sau pierdere. De asemenea, în cazul
lichidării societăţii comerciale au prioritate faţă de restul actionarilor, în cazul în care suma
rezultată din valorificarea activelor nu acoperă datoriile acesteia.

8.1.2. Majorarea capitalului social şi drepturile de subscripţie ale

acţionarilor

Capitalul unei societăţi comerciale se poate majora, prin mai multe modalităţi, cele mai
importante fiind:

- aporturi noi sub formă bănească sau în natură;

- capitalizarea unei părţi din profitul exerciţiilor financiare anterioare (încorporarea altor
elemente ale capitalurilor proprii : prime de emisiune ; rezerve, profituri nerepartizate) ;
- convertirea obligaţiunilor în acţiuni.

Dintre toate aceste modalităţi doar aporturile sub formă bănească reprezintă operaţiuni de
finanţare directă, realizându-se printr-o nouă emisiune de acţiuni sau prin aport suplimentar de la
vechii acţionari.
Aportul în natură reprezintă o operaţiune indirectă de finanţare, iar încorporarea unor
elemente ale capitalurilor proprii sau convertirea obligaţiilor în acţiuni nu reprezintă operaţiuni de
finanţare, având ca efect doar modificarea structurii financiare a întreprinderii.

63
 Daca majorarea capitalului social se face prin aporturi în natură, adunarea generala
extraordinară, care a hotarat aceasta, va numi unul sau mai mulţi experţi penru evaluarea acestor
aporturi.
În cazul împrumuturilor pe termen lung din emisiuni de obligaţiuni convertibile, se poate
prevedea încă de la lansarea acestora, posibilitatea preschimbării lor în acţiuni, la o anumita dată,
într-un anumit interval de timp şi în anumite conditii bine definite. Conversia obligaţiunilor în
acţiuni poate avea loc la aceeaşi valoare nominală sau la o valoare mai mare, diferenţa fiind
denumită prime legate de capital.
Pe parcursul desfăşurării activităţilor specifice apar necesităţi suplimentare de capital
pentru asigurarea finanţării unor investiţii sau pentru reconstituirea capitalurilor proprii, diminuate
datorită înregistrării unor pierderi.
Majorarea capitalului social prin aporturi noi în numerar se poate realiza, în principal,
prin două modalităţi :
- aport suplimentar, în numerar, de la acţionarii vechi, proporţional cu numărul de acţiuni
deţinute, fără a se modifica structura acţionariatului, având ca efect creşterea valorii nominale a
acţiunilor.
Această modalitate este aplicată mai rar deoarece presupune ca toţi acţionarii să fie de
acord cu majorarea capitalului social prin aporturi în numerar, în funcţie de numărul de acţiuni
deţinute.
- o nouă emisiune de acţiuni la care pot să subscrie atât acţionarii vechi cât şi acţionari noi
care doresc să participe la procesul de capitalizare al întreprinderii.

Decizia de majorare a capitalului social este luată de Adunarea Generală a Acţionarilor,

putându-se realiza, aşa cum s-a menţionat, fie prin emiterea şi subscrierea de noi acţiuni, procesul
de emisiune al actiunilor fiind stabilit de aceasta, fie prin creşterea valorii nominale a acţiunilor
existente.

În cazul în care majorarea de capital se realizează prin emisiunea de noi acţiuni, iar acţiunile
noi pot fi destinate fie exclusiv vechilor actionari, fie, partial, unor noi actionari. Dacă actiunile
sunt destinate şi acţionarilor noi, emisiunea de acţiuni se face la valoarea de emisiune, care, de
regulă, este mai mare decat valoarea nominala a actiunilor.

64
 O nouă emisiune de acţiuni se caracterizează prin diluarea capitalului deţinut de acţionari
prin diminuarea profitului pe acţiune şi reducerea puterii exercitate de acţionari.

Valoarea de emisiune a unei acţiuni noi trebuie să fie apropiată de valoarea acţiunii
vechi pentru a se păstra un efect de diluare mai mic al rentabilităţii acţiunilor, prin împărţirea
profitului la un număr mai mare de acţiuni.

Prima de emisiune, reprezintă diferenta dintre valoarea reală şi cea nominală a acţiunilor,
fiind folosită pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiune si se constitue ca o rezervă în
cadrul capitalurilor proprii, sau se încorporeaza în capitalul social având ca efect o nouă creştere
de capital.

Astfel, pentru a majora capitalul social printr-o emisiune de acţiuni la o societate

comercială cotată la bursă, se va emite un număr de acţiuni noi , la un preţ de emisiune cuprins
între valoarea nominală a acţiunilor şi cursul bursier al acestora .
Capitalizarea bursieră, înainte de emisiunea de acţiuni se determină astfel :
CB = n x p
Unde: CB- capitalizare bursieră;
n – numărul de acţiuni vechi;
p – cursul bursier al acţiunilor.
După emisiunea de acţiuni capitalizarea bursieră se determină astfel :

CB'= n x p + n'x e
Unde: n'- numărul de acţiuni noi;
e- preţul de emisiune.

Valoarea teoretică de piaţă se determină astfel:

nxp + n' xe
p’=
n + n'

65
 Se constată o diferenţă între preţul la bursă şi valoarea teoretică de piaţă determinată astfel:
nxp + n' xe
Δ = p-p'= p −
n + n'

Pentru a proteja acţionarii vechi împotriva efectului de diluare a capitalului, în cazul unei
noi emisiuni de acţiuni, de regulă, fiecărei acţiuni vechi i se ataşează un drept de subscriere a cărui
valoare nominală este egală cu diferenţa menţionată anterior, respectiv:
nxp + n' xe
Ds = p − = n'/n+ n' x( p-e)
n + n'
Rezultă că doar acţionarii vechi vor putea achiziţiona o acţiune nouă la preţul de emisiune
în condiţiile în care deţin un număr de drepturi de subscriere, pentru fiecare acţiune nouă, egal cu
n
raportul dintre numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni noi ( ).
n'
Un acţionar nou va trebui să cumpere, pentru fiecare acţiune nouă, de la acţionarii vechi,
n
un număr de drepturi de subscriere egal cu raportul .
n'
Astfel, noul acţionar va plăti, preţul de emisiune plus valoarea nominală pentru un anumit
număr de drepturi de subscriere, pentru a deţine o acţiune.
De asemenea, vechiul acţionar poate opta să subscrie la numărul de titluri corespunzător
sau să vândă drepturile de subscripţie.
Dreptul preferenţial pentru vechii acţionari se atribuie de Adunarea Generală, care poate
să ia şi hotărârea de a nu-l acorda, dacă preţul de emisiune pentru noile acţiuni este apropriat de
cursul bursier al acestora.
8.1.3. Contribuţiile (sursele) interne.
Contribuţiile interne la capitalurile proprii ale unei întreprinderi se constituie din resursele
care se degajă din activitatea desfăşurată de firmă, reprezentând un proces de autofinanţare susţinut
de gradul de rentabilitate ce asigură autonomie financiară.
Astfel, pentru desfăşurarea unei activităţi specifice, firma efectuează o serie de cheltuieli,
iar în funcţie de natura lor se împart în mai multe categorii, dintre care cele mai importante sunt
următoarele : cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile ; cheltuieli cu energia şi apa;
cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi; alte cheltuieli externe; cheltuieli cu personalul;
cheltuielile cu amortizările şi provizioanele; cheltuieli financiare.

66
 De asemenea sunt obţinute venituri provenind, în principal, din vânzarea produselor,
executarea de lucrări şi prestarea de servicii, precum şi din venituri financiare (de titluri, dobânzi,
diferenţe de curs valutar, etc.).
Se poate aprecia că diferenţa dintre venituri şi cheltuieli (exclusiv cheltuielie cu impozitul
pe profit, cheltuieli cu amortizările şi provizioanele), are următoarele destinaţii :
✓ plata impozitului pe profit, reprezentând partea care este datorată statului;
✓plata de dividende, reprezentând remunerarea asociaţilor sau acţionarilor;
✓plata primelor privind participarea la profit personalului, reprezentând partea ce poate
fi atribută angajaţilor ;
✓ constituirea amortismentului, provizioanelor şi rezervelor, reprezentând partea care
formează autofinanţarea totală.
Autofinanţarea totală, denumită şi autofinanţare globală sau brută, cuprinde autofinanţarea
de menţinere şi autofinanţarea netă..
Autofinanţarea de menţinere are ca surse de formare amortizările şi provizioanele pentru
deprecieri sau pentru acoperirea unor riscuri, şi trebuie să asigure menţinerea patrimoniului la un
nivel înregistrat la un moment dat. Autofinanţarea netă este generată de rezervele constituite din
profit, având rolul de a asigura creşterea patrimonială, în scopul dezvoltării activităţii
întreprinderii. Asistăm astfel la un proces de capitalizare susţinut de desfăşurarea unei activităţi
rentabile a întreprinderii, care generează surse de finanţare sigure, asigurând autonomie financiară.

8.2. Capitalurile împrumutate

Pentru asigurarea surselor de finanţare pe termen lung, o societate comercială, pe lângă

capitalurile proprii, este constrânsă să apeleze la capitaluri împrumutate, care de regulă se
constituie astfel:
- împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni;
- credite pe termen mediu şi lung de la instituţiile de credit;
- creditul de leasing.

8.2.1. Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni (obligatare).

67
 Împrumuturile din emisiunile de obligaţiuni reprezintă contravaloarea obligaţiunilor emise
prin subscripţie publică, potrivit legislaţiei în vigoare.
Sunt împrumuturi pe termen mediu şi lung, emise de societatile private, de sectorul public
sau cel semipublic, agenti care au, în general, acces pe piaţa financiară.
Aceste împrumuturi sunt divizate în părti egale, numite obligațiuni, rambursabile la o
scadenţă determinată şi generatoare de dobânzi, de obicei anuale. Titlurile sunt remise creditorilor
care au subscris împrumutul, aceştea fiind numiti şi obligatari.
Toate obligaţiunile au aceiaşi valoare iniţială, numită valoare nominală. Preţul de emisiune
poate fi egal sau mai mic decât valoarea nominală, diferenţa fiind denumită primă de emisiune. De
asemenea preţul de rambursare este, de regulă, egal cu valoarea nominală, dar poate fi şi mai mare,
diferenţa fiind denumită primă de rambursare,
Spre deosebire de deţinătorii de acţiuni care au calitatea de proprietari ai întreprinderii,
deţinătorii de obligaţiuni sunt doar creditori, iar în această calitate nu pot controla conducerea
acesteia. De asemenea, obligaţiunea este o valoare cu venit fix, în opozitie cu acţiunea, care este o
valoare cu venit variabil.
În funcţie de tipul ratei dobânzii, împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni se împart în
două categorii:
- împrumuturi cu rata a dobânzii fixă, pentru întreaga durată a împrumutului;
- împrumuturi cu rată a dobânzii variabilă, revizuibilă sau indexată în funcţie ratele pieţei
obligatare şi ale pieţei monetare.
Modalitatea de rambursare a împrumuturilor obligatare se fixează în momentul emisiunii,
iar rambursarea se poate realiza astfel:
- în integralitate, la scadenţă;
-progresiv, în mai multe transe, prin răscumparare la bursă, sau prin procedeul tragerii la
sorti.
Oferta publica de vânzare de obligaţiuni se deruleaza similar cu cea de vânzare de acţiuni.
Asfel, la fel ca şi în cazul acţiunilor, obligaţiunile se emit prin ofertă publică prin intermediul unei
societăti specializate de intermediere numita societate de servicii de investitii financiare (SSIF).
SSIF coordonează toate operatiunile legate de finantarea prin obligatiuni, cele mai
importante fiind următoarele:

68
 - elaborarea prospectului de emisiune pe baza parametrilor stabiliţi de comun acord cu
societatea emitentă şi a datelor primite de la aceasta;
- relaţia cu autorităţile pieţei de capital;
- coordonarea operaţiunilor de vânzare a obligaţiunilor;
- elaborarea raportului de închidere a ofertei;
- listarea obligaţiunilor.
Societatea comercială emitentă stabileste, fiind consiliată de societatea de intermediere
parametrii emisiunii de obligaţiuni, cei mai importanţi fiind următorii: valoarea totală a
împrumutului obligatar; valoarea nominală şi numărul obligaţiunilor, dobanda aferentă
obligatiunilor, durata de viaţă şi frecvenţa plăţilor, perioada de vânzare a obligaţiunilor, tipul
acestora (convertibile sau neconvertibile), modalitatea de garantare, listarea pe o piaţă organizată.
Pe baza acestor parametri şi a altor informatii se elaborează prospectul de emisiune, acesta
reprezentând documentul oficial de prezentare a societăţii comerciale emitente şi a obligaţiunilor
puse în vânzare. Prospectul trebuie avizat de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare (CNVM).
Conform reglementărilor în vigoare se recomandă garantarea obligaţiunilor mai ales în
cazul emisiunilor noi.
Pe perioada desfăşurării ofertei obligaţiunile sunt puse în vânzare de băncile cu care
emitentul a încheiat contracte de distribuire sau chiar de către societatea de servicii de investitii
financiare.

Dupa ce a emis obligaţiuni societatea comercială va plăti în mod regulat dobânzi, conform
obligaţiilor asumate, iar la scadenţa imprumutului se va rambursa investitorilor valoarea nominală
a obligaţiunilor cumparate.

8.2.2. Finanţarea prin intermediul operaţiunilor de leasing.

Leasingul se integrează tehnicilor moderne de contractare mai ales în contextul
internaţional. Necesitatea lui a fost dictată de ritmul alert al cererii şi ofertei a progresului tehnic
care implică decizii şi investiţii imediate, ce depăşesc uneori posibilităţile de autofinanţare ale
întreprinzătorilor şi capacitatea de creditare de care dispune.
Leasingul este o formă specială de creditare dar nu financiară, ci în bunuri prin care se
realizează o îmbinare de interese fără a nega scopurile divergente ale părţilor contractante. Această

69
tehnică de credit a fost iniţiată în SUA şi, în temeiul ei, instituţia financiară de credit devenea
proprietara bunului achiziţionat cu banii săi, iar utilizatorul bunului devenea simplu locator.
Leasing -ul este o operațiune comercialǎ prin care o parte denumită locator/finanțator,
transmite celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia din urmǎ, contra unei
plăți periodice, denumită rată de leasing (redevență), dreptul de folosință al unui bun al cărui
proprietar rămâne pentru o perioadă determinată de timp.

Conform codului fiscal in vigoare, exista doua tipuri de leasing: financiar si operational. În
cazul leasingului financiar utilizatorul este tratat din punct de vedere fiscal ca proprietar, în timp
ce, în cazul leasingului operaţional, locatorul are această calitate. In cazul leasingului financiar
amortizarea bunului care face obiectul unui contract de leasing se face de către utilizator, iar în
cazul leasingului operaţional de catre locator. Un aspect important este faptul ca in
cazul leasingului financiar, utilizatorul poate deveni proprietarul bunului, in cazul achitarii ratei
reziduale (de obicei ultima rata), pe cand leasingul operational poate fi privit ca o simpla inchiriere
de bunuri.

Principalele avantaje ale leasingului sunt următoarele:

- operaţiunea nu modifică structura financiară a întreprinderii ci numai angajamentele de plată
normale
- capitalul propriu rămâne neangajat legal ceea ce creează posibilitatea unor împrumuturi
bancare
- pe plan fiscal, cheltuielile cu chiriile scad baza impozabilă

70
Bibliografie
1 P. Brezeanu - Finanţe corporative, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
2 . C. Dura, C. Isac, I. Răscolean -Economia și gestiunea întreprinderii. Editura Sitech, Craiova,
2012
3. Hoanță N. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. C.H.Beck, București, 2011
4.Oprea Florin, Sisteme Bugetare Publice, editura Economică, București, 2013
5. Răscolean I. , Rakoș I. S. , Gestiunea financiară a firmei-fundamente teoretice și studii de caz,
Ed. Universitas, Petroșani, 2021
6.Răscolean I, Gestiunea institușiilor publice, Litografia universității din Petroșani,Petroșani,2012
7. Stancu I, Stancu D, Finanțe corporative cu Excel, Ed. Economică, București.2012
8 G. Vintilă –,,Gestiunea financiară a întreprinderii” , Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2010
8 Legea nr.500 privind finanţele publice, M. Of. 597/2002, cu modificări și completări;
9. Legea nr. 273 din 2006 privind finanţele publice locale, M. Of. 618/ 2006, cu modificări și
completări

71