Sunteți pe pagina 1din 44

Finanţe

Capitolul I
Locul şi conţinutul ştiinţei finanţelor în clasa ştiinţelor economice

1. Conţinutul finanţelor şi structura lor


2. Raportul între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare
3. Finanţele publice – Finanţele private: asemănări şi deosebiri

1. Conţinutul finanţelor şi structura lor

Statul, pentru a asigura satisfacerea necesităţilor colective ale indivizilor, are


nevoie de fonduri financiare.
Constituirea şi repartizarea fondurilor financiare presupune stabilirea unor
raporturi (relaţii) între persoane fizice şi juridice, pe de o parte şi stat, pe de altă parte.
Aceste raporturi îmbracă forma unor fluxuri financiare grupate în două categorii
şi anume:
1) în procesul constituirii fondurilor financiare (fondurilor de resurse băneşti)
se stabilesc relaţii între indivizi (persoane fizice) şi agenţi economici
(persoane juridice) pe de o parte şi stat de cealaltă parte; cele două categorii
(persoanele fizice) şi agenţii economici (persoanele juridice), transferă statului
o parte din veniturile lor sub forma impozitelor, taxelor, contribuţiilor ş.a.
2) în procesul repartizării fondurilor financiare constituite se stabilesc relaţii
între stat pe de o parte şi diferiţi beneficiari pe de altă parte care sunt:
persoane fizice, persoane juridice, instituţii ş.a.

STAT

Constituirea fondurilor Repartizarea fondurilor


(impozite, taxe) (subvenţii, investiţii)

Instituţii publice
Persoane fizice
Persoane fizice
Persoane juridice
Agenţi economici

Toate acestea reprezintă relaţii financiare (finanţe).


Relaţiile financiare (finanţele) reprezintă relaţiile economice, băneşti de
constituire şi repartizare a fondurilor financiare publice necesare satisfacerii necesităţilor
colective din societate.
Aceste relaţii sunt:
- relaţii sociale (între membrii societăţii);

2
- relaţii economice (sunt strâns legate de procesul economic în care se produc
bunuri şi alte valori);
- relaţii de repartiţie (reprezintă transferuri către sau de la stat);
- relaţii băneşti (exprimate întotdeauna sub formă bănească).
Din punct de vedere al structurii, finanţele se pot clasifica astfel:
- relaţii financiare propriu-zise (prezintă caracter nerambursabil, sunt
permanente şi au ca sursă valoarea nou creată);
- relaţii de credit (prezintă caracter rambursabil, temporar şi au ca sursă
disponibilităţile băneşti);
- relaţii de asigurare (relaţii financiare ce reprezintă transferuri băneşti
obligatorii sau facultative în scopul primirii unei contraprestaţii când se
produce un fenomen cu caracter întâmplător).

De asemenea, relaţiile financiare (finanţele) pot fi:


-
publice (a se urmări punctul
- 3)
private

2. Raportul între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

Între relaţiile băneşti şi cele financiare există un anumit raport.


Sfera relaţiilor băneşti este mai largă decât sfera relaţiilor financiare, care
reprezintă numai o parte a relaţiilor băneşti.

Raportul între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare


financiare (transfer de valoare)
în formă bănească
cu caracter nerambursabil sau
Relaţii
rambursabil
băneşti
satisfac necesităţi colective

în afara relaţiilor financiare (schimb de valori


echivalente)
Între relaţiile băneşti şi cele financiare există un raport ca de la întreg la parte.
Relaţiile financiare reprezintă un transfer de valoare care modifică mărimea
valorii părţilor relaţiei. Transferul de valoare trebuie să îndeplinească cumulativ trei
condiţii:
- să fie în formă bănească (transferul în natură nu generează relaţii financiare);
- să se facă fără o contraprestaţie directă sau nerambursabil (impozite, alocaţii
pentru copii, subvenţii, contribuţii sociale ş.a.);
- să aibă titlu nerambursabil (depozite bancare, credite bancare) şi să satisfacă
întotdeauna necesităţi cu caracter public, colectiv.

3
Relaţiile băneşti în afara relaţiilor financiare reflectă un schimb de valori
echivalente, care nu modifică mărimea valorilor părţilor relaţiei (plata salariului pentru
munca depusă, operaţiuni de vânzare-cumpărare ş.a.).
De subliniat că între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti în afara celor financiare,
există o strânsă legătură; relaţiile băneşti preced apariţia relaţiilor financiare (plata
salariului precede impozitul pe salariu; încasarea valorii mărfurilor vândute precede plata
TVA etc.). Relaţiile băneşti au o importanţă deosebită pentru că ele preced apariţia
relaţiilor financiare.
3. Finanţele publice – Finanţele private: asemănări şi deosebiri

Finanţele publice sunt asociate cu statul şi instituţiile publice; se bazează pe


normele dreptului public, pe constrângere şi urmăresc satisfacerea necesităţilor cu
caracter public.
Componenta publică a finanţelor are în vedere:
a) procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform nevoilor
acestuia, în calitatea sa de autoritate publică;
b) folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca un mijloc
(pârghie) de influenţare a desfăşurării ansamblului activităţii economico-
sociale.
Finanţele publice îndeplinesc două funcţii principale:
A) Funcţia de repartiţie, numită şi funcţie de alocare sau funcţie fiscală;
B) Funcţia de control.
Prin funcţii ale finanţelor se înţelege esenţa finanţelor în acţiune sau mijloacele
prin care finanţele îşi îndeplinesc menirea lor socială.
A) Funcţia de repartiţie – constă în mobilizarea resurselor financiare de la
populaţie, agenţi economici, instituţii şi alţi participanţi prin diferite forme şi metode, în
fonduri financiare publice la dispoziţia statului şi repartizarea fondurilor constituite
pentru acoperirea cheltuielilor generale ale societăţii.
Funcţia de repartiţie acţionează în două momente şi anume:
a) constituirea fondurilor financiare publice;
b) distribuirea fondurilor constituite.
În cadrul primei etape statul foloseşte diferite forme şi metode mobilizând
resursele de la populaţie, de la persoanele juridice (agenţi economici) şi de la unele
instituţii.
Aceste fonduri se constituie în procesul distribuirii şi redistribuirii PIB-ului.
În etapa distribuirii fondurilor financiare constituite se triază diferitele necesităţi
economice, sociale etc., se stabilesc priorităţi şi apoi se alocă resursele necesare
satisfacerii acestor necesităţi.
Funcţia de repartiţie are caracter fiscal (funcţie fiscală) pentru că este destinată
acoperirii cheltuielilor publice, asigurării mijloacelor băneşti pentru producerea de bunuri
şi servicii pulice în instituţiile specifice ale statului.
Constituind şi repartizând fondurile financiare, funcţia de repartiţie mai
acţionează încă în două direcţii şi anume:
1) în direcţia stabilizării economice (funcţie extrafiscală);
2) în direcţia redistribuirii veniturilor (funcţie cu caracter social).

4
Funcţia extrafiscală (de stabilizare) are ca obiect utilizarea resurselor financiare
ale statului pentru favorizarea creşterii economice şi atenuarea dezechilibrelor
economice. Aceasta presupune intervenţia statului în activitatea socială în general, în cea
economică în particular. Se urmăreşte prin această funcţie încasarea ritmică şi în cuantum
a veniturilor statului, cheltuirea acestora potrivit legii, eradicarea (în realitate diminuarea
şi limitarea) evaziunii fiscale, evitarea deturnării de fonduri.
Funcţia de redistribuire (funcţia socială) are ca obiect transferul de putere de
cumpărare între diferite domenii ale activităţii economico-sociale sau între diferite
categorii socio-profesionale.
Astfel, se realizează redistribuirea veniturilor între:
- membrii societăţii;
- agenţii economici;
- sfera productivă şi sfera neproductivă;
- redistribuire în plan teritorial;
- redistribuire pe plan internaţional.
B) Funcţia de control – constă în folosirea relaţiilor financiare (finanţelor) pentru
a efectua controlul asupra constituirii, repartizării şi utilizării resurselor financiare
publice.
Efectuarea controlului reprezintă o necesitate obiectivă întrucât:
- fondurile financiare publice reprezintă proprietatea întregii societăţi, iar
utilizarea acestora trebuie permanent controlată;
- fondurile publice sunt importante ca volum, ele reprezintă în unele ţări între
50-60% din PIB-ul ţării respective;
- în toate ţările există un comportament reprobabil faţă de utilizarea resurselor
financiare publice (manifestări legate de risipă, ineficienţă, nepăsare).
Controlul prin finanţe este un control financiar şi se efectuează în principal în
momentul repartiţiei, dar se extinde şi asupra celorlalte faze asupra producţiei,
schimbului şi consumului.
Controlul financiar îmbracă următoarele forme:
- control preventiv;
- control concomitent;
- control ulterior (postoperativ).
Cel mai important este controlul preventiv, prin acesta oprindu-se efectuarea de
operaţiuni ilegale, ineficiente, neoportune cu banul public.
Controlul este efectuat de mai multe categorii de organe, unele nespecializate în
activitatea de control (Parlamentul, Guvernul) şi organe specializate în activitatea de
control (Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor Publice, care are în subordine Garda
Financiară, Direcţia Generală a Vămilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală),
organe specializate de control ale ministerelor, departamentelor şi instituţiilor publice.
În prezent, în domeniul finanţelor publice se desfăşoară activitate de audit de
performanţă, atât intern cât şi extern.
Finanţele private
Componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea resurselor
agenţilor economici pentru realizarea obiectivului lor de activitate în condiţii de
profitabilitate.
Obiectul finanţelor privat include:

5
- constituirea (modalitatea de constituire) a capitalului social;
- repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea acţionarilor);
- plasarea eventualelor disponibiliăţi;
- obţinerea / crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curentă a
activităţii lucrative;
- mobilizarea creanţelor;
- lichidarea obligaţiunilor.
Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti ale agenţilor economici privaţi
sunt obiect al dreptului comercial.
Legea stabileşte cadrul legislativ al desfăşurării operaţiunilor presupuse de
obiectul finanţelor private, adică principiile, regulile, instrumentele agreate precum şi
aspectele fiscale complementare acestor operaţiuni.
În cadrul legal menţionat operaţiunile financiare decurgând din obiectul finanţelor
private se derulează potrivit deciziilor consiliului de administraţie / managerului firmei în
cauză, dar şi potrivit prevederilor contractelor economice sau financiare încheiate cu
terţii.
Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele private
Între finanţele publice – finanţele private, cele două componente ale sistemului
financiar, se stabilesc următoarele deosebiri şi asemănări:
- Finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar finanţele
private sunt generate de existenţa întreprinderii ca entitate economică
producătoare de profit;
- Finanţele publice se manifestă la nivel macroeconomic, iar finanţele private la
nivel microeconomic;
- Scopul principal urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea nevoilor
publice prin intermediul utilităţilor publice iar în situaţia finanţelor private se
urmăreşte gestionarea fondurilor întreprinderii în vederea obţinerii profitului.
- Finanţele publice se supun dreptului public; finanţele private sunt generate de
dreptul comercial;
- La nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai
întâi a cheltuielilor publice care trebuiesc efectuate pentru a asigura
desfăşurarea proceselor economice, sociale, politice necesare existenţei
statului după care se stabilesc veniturile necesare efectuării acestor cheltuieli;
- La nivel microeconomic bugetul întreprinderilor se formează prin stabilirea în
primă fază a veniturilor pe care întreprinderea le poate obţine după care se
stabileşte nivelul cheltuielilor pe care aceasta şi le poate permite.
- Atât finanţele publice cât şi finanţele private se confruntă cu probleme de
echilibru financiar.

6
Capitolul II
Sistemul cheltuielilor publice

1. Conţinutul cheltuielilor publice


2. Clasificare
3. Indicatori de analiză

1. Conţinutul cheltuielilor publice reprezintă concretizarea etapei a II-a a funcţiei de


repartiţie a finanţelor.

Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice reprezintă o


parte a finanţelor publice şi anume: acele relaţii economice în formă bănească între stat şi
persoane fizice şi juridice legate cu repartizarea fondurilor finanţelor publice pentru
satisfacerea necesităţilor publice cu caracter colectiv.
Din punct de vedere al formei, cheltuielile publice reprezintă:
- plăţi pentru achiziţionări de bunuri, prestări de servicii;
- cheltuieli pentru salarii şi alte drepturi de personal;
- transferuri băneşti sub forma pensiilor, alocaţiilor.
Cheltuielile publice reprezintă în acelaşi timp pe de o parte un instrument de
alocare, de dirijare a resurselor financiare publice pe diferite domenii, şi pe de altă parte
un instrument de intervenţie în activitatea economico-socială.
Cheltuielile publice sunt formate din:
- cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul administraţiei publice
centrale:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat (pentru pensii publice);
- bugetul fondurilor speciale;
- cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul administraţiei publice
locale:
- bugetele locale;
- cheltuieli extrabugetare;
- cheltuieli efectuate din credite externe;
- cheltuieli efectuate din fonduri nerambursabile.
Cheltuielile publice reprezintă ansamblul diferitelor categorii de cheltuieli
efectuate de autoritatea publică centrală sau locală.
În cadrul lor predomină cheltuielile bugetare (uneori spre 90% din total), dar
cheltuielile publice nu sunt egale cu cheltuielile bugetare.

7
Cheltuielile bugetare reprezintă numai acele cheltuieli din fonduri publice cum
sunt:
- bugetul de stat:
- bugetele locale;
- bugetul asigurărilor sociale(fondului de şomaj; fondului de sănătate).
Cheltuielile bugetare au la bază următoarele principii:
1) cheltuielile bugetare se efectuează numai cu condiţia prevederii şi
aprobării lor de către Parlament;
2) cheltuielile bugetare au caracter nerambursabil;
3) cheltuielile bugetare se efectuează pentru instituţiile publice în funcţie de
subordonarea acestora;
4) cheltuielile bugetare sunt legate de îndeplinirea anumitor condiţii şi nu
numai de existenţa mijloacelor băneşti aprobate.
5) cheltuielile bugetare se efectuează suportând un permanent control
financiar.
Cheltuielile publice neconsolidate sunt formate din:
- cheltuielile administraţiei publice bugetul de stat
centrale bugetul asigurărilor sociale
fonduri speciale
- cheltuielile administraţiei publice credite externe
locale ajutoare nerambursabile
Cheltuielile publice consolidate reprezintă diferenţa dintre cheltuielile publice
neconsolidate şi transferurile consolidate care sunt transferuri între diferite categorii de
bugete (se determină acest nivel consolidat pentru a elimina anumite fluxuri financiare
între bugete şi a obţine nivelul real al acestor cheltuieli publice).
Cheltuielile publice consolidate = cheltuielile neconsolidate – transferuri între bugete +
soldul între credite externe şi rambursări de credite (mai puţin dobânzile)
Cheltuielile publice manifestă în toate ţările o creştere de la o perioadă la alta.
Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice sunt:
1) factorul demografic (numărul şi structura populaţiei);
2) factori economici – dezvoltarea economică în condiţii de modernizare,
informatizare duce la creşterea de la o perioadă la alta a cheltuielilor;
3) factori sociali – statul trebuie să asigure necesităţi mai mari şi diversificate pe
linia protecţiei sociale;
4) urbanismul;
5) factorii militari;
6) factorii financiari legaţi de mărimea deficitului bugetar.

2. Clasificarea cheltuielilor publice

Există mai multe criterii de clasificare a cheltuielilor publice necesare pentru a


cunoaşte sub diferite unghiuri conţinutul cheltuielilor publice şi a putea analiza cu
ajutorul sistemului de indicatori nivelul, structura şi dinamica acestora.
Criterii de clasificare:
1) Criteriul administrativ – se realizează în funcţie de instituţiile care primesc
resurse din fondurile cheltuielilor publice şi anume: ministere, agenţii, instituţii.

8
Această clasificare se foloseşte în finanţele publice din toate ţările cu anumite
limite:
- modificarea în timp a structurii administraţiei publice care nu permite analiza
evoluţiei cheltuielilor diferitelor instituţii;
- unele cheltuieli de aceeaşi natură se efectuează de către mai multe categorii de
instituţii publice (exemplu: cheltuielile pentru învăţământ).

2) Clasificarea economică grupează cheltuielile publice în:


a) cheltuieli curente – reprezintă cheltuielile de întreţinere şi
funcţionare a tuturor instituţiilor publice. Se compun din:
cheltuieli pentru plata de bunuri şi servicii, cheltuieli de
personal, dobânzi, transferuri, subvenţii.

cheltuieli de capital – sunt cheltuieli destinate creşterii


activelor fixe şi se concretizează în investiţii şi cheltuieli
pentru investiţii, modernizare, retehnologizări, procurări
de echipamente, informatizare.

b) cheltuieli cu bunuri şi servicii şi economic - către persoane juridice,


cheltuieli de transfer către bugetele locale

social – către persoane fizice


3) Clasificarea funcţională – grupează cheltuielile publice pe principalele domenii
de activitate, pe ramuri, sectoare, domenii sau transferuri, dobânzi, rezerve şi reflectă
obiectivele politicii bugetare a statului.
Exemplu: domeniul social, economic, apărare, ordine publică, administraţie
publică, dobânzi aferente datoriei publice.
4) Clasificaţia financiară împarte cheltuielile în:
- cheltuieli publice definitive – majoritatea cheltuielilor publice
sunt definitive şi anume cele destinate activităţilor productive, instituţiilor,
domeniului social, apărării;
- cheltuieli publice temporare – cuprind împrumuturile publice
efectuate în anumite perioade de către un stat;
- cheltuieli virtuale – sunt cheltuieli posibil a fi efectuate de către
stat (cheltuieli destinate garantării de către stat a unor credite externe pentru
agenţii economici).
Este o clasificare teoretică care nu se foloseşte în activitatea cheltuielilor publice
dar trebuie cunoscută pentru prevederea diferitelor categorii de cheltuieli publice.
5) O altă clasificare este aceea după rolul în procesul reproducţiei sociale. Aceasta
împarte cheltuielile publice în:

9
- reale negative (cheltuieli de apărare, administraţie, subvenţii);
- economice pozitive (de investiţii, cheltuieli de învăţământ).
6) După conţinutul economic, cheltuielile publice se împart în două categorii:
- cheltuieli de consum naţional (cheltuieli pentru apărare,
administraţie);
- cheltuieli de avans naţional – sunt cheltuieli care contribuie la
dezvoltare, la creşterea economică, la creşterea venitului net sau a PIB.
Această clasificaţie nu se foloseşte curent în activitatea financiară dar ea este
foarte importantă atunci când se analizează diferite cheltuieli publice şi se emit judecăţi
de valoare asupra lor.
Conform acestei clasificaţii nu numai cheltuielile cu destinaţie economică sunt
eficiente ci şi cele destinate creşterii capitalului uman (invăţământ, cultură, sănătate)
cărora trebuie să li se stabilească un volum corespunzător de resurse financiare publice.
7) Clasificaţia folosită de organismele specializate ale O.N.U.. Este folosită de
către ţările membre O.N.U. pentru cunoaşterea cheltuielilor publice efectuate şi pentru
analiza acestora şi elaborarea anuarelor statistice internaţionale privind cheltuielile
publice.
Clasificaţia foloseşte două din criteriile prezentate şi anume:
- criteriul clasificaţiei economice;
- criteriul clasificaţiei funcţionale.
Clasificarea economică este dată de cheltuieli care reprezintă consumul final
(bunuri şi servicii, dobânzi aferente datoriei publice, subvenţii, formarea brută a
capitalului, achiziţia de terenuri şi active necorporale, transferuri de capital).
Clasificarea funcţională cuprinde: servicii publice generale, cheltuieli de apărare,
cheltuieli cu ordinea publică şi siguranţa naţională, educaţie, sănătate, securitate socială şi
bunăstare, locuinţe şi servicii comunale, cultură, religie, recreere, acţiuni economice, alte
cheltuieli.
În România, legea bugetului de stat (fondul financiar din care se efectuează cele
mai importante cheltuieli publice) grupează cheltuielile după patru criterii:
1) Clasificarea economică – potrivit acesteia cheltuielile totale se împart în:
a) cheltuieli curente (de personal, cheltuieli materiale şi servicii, subvenţii,
prime, transferuri, dobânzi aferente datoriei publice, rezerve);
b) cheltuieli de capital;
c) împrumuturi acordate;
d) rambursări de credite, plăţi de dobânzi şi comisioane la credite.
2) Clasificaţia funcţională cuprinde:
a) servicii publice generale;
b) apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
c) cheltuieli social-culturale (de învăţământ, sănătate, religie, asistenţă
socială, alocaţii, pensii, ajutoare);
d) servicii şi dezvoltare publică, locuinţe;
e) acţiuni economice (industrie, agricultură şi silvicultură, transporturi şi
telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică);
f) alte acţiuni.
3) Clasificaţia administrativă cuprinde: ministerele, instituţii centrale, agenţii şi
alţi ordonatori principali.

10
4) Clasificaţia pe surse de finanţare:
a) din bugetul de stat;
b) din venituri proprii;
c) din credite externe;
d) din finanţare externă nerambursabilă.

3. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice

Există trei grupe de analiză:


1) indicatori de nivel;
2) indicatori ai structurii;
3) indicatori ai dinamicii (creşterii) cheltuielilor publice.

1) Indicatorii de nivel exprimă:


- mărimea cheltuielilor publice anuale în monedă naţională;
- ponderea cheltuielilor publice în PIB
Ch. publice
× 100
PIB
- cheltuieli publice medii / locuitor în $ SUA
Ch. publice
Populaţia × CS

2) Indicatorii de structură
- structura economică:
Ch. curente
× 100
Ch. publice

Ch.de capital
× 100
Ch. publice
În majoritatea ţărilor predomină cheltuielile curente (cu o pondere 70-90% din
totalul cheltuielilor publice) diferenţa fiind ocupată de cheltuielile de capital.

- structura funcţională – arată ponderea diferitelor categorii de cheltuieli


în totalul cheltuielilor publice

Exemplu:

Ch. cu educaţia
× 100
Ch. publice

Ch. cu apărarea
× 100
Ch. publice

11
3) Indicatori ai dinamicii (creşterii) – reflectă evoluţia cheltuielilor publice într-o
perioadă de timp de la anul de bază (0) la anul 1 (ultimul an al perioadei realizate).
Există doi indicatori:

1. Creşterea absolută – exprimă evoluţia cheltuielilor publice în perioada de


la 0-1 în mărime absolută. Se determină:
- în preţuri nominale (curente)
Ch. publice1 – Ch. publice0

- în preţuri reale (constante)


Ch. publice1 Ch. publice0
× 100 – × 100
I1 I0

2. Creşterea relativă – exprimă creşterea cheltuielilor publice în procente:


- în preţuri nominale
Ch. publice1
× 100 – 100
Ch. publice0
- în preţuri constante (reale)
Ch. publice1
I1
× 100 – 100
Ch. publice0
I0
De asemenea, se mai folosesc doi indicatori şi anume:
1. Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice
totale şi creşterea PIB
Ch. publice1
Ch. publice0
K=
PIB1
PIB0
2. Elasticitatea cheltuielilor publice totale faţă de PIB
Ch. publice1 – Ch. publice0
PIB1 – PIB0
ecp =
Ch. publice0
PIB0
Cheltuielile publice în expresie nominală arată volumul cheltuielilor publice
calculate în preţurile perioadei la care se face referire. Nu asigură în timp
comparabilitatea datelor.
Cheltuielile publice în expresie reală ţin cont de modificările preţurilor din
economie prin faptul că relevă volumul cheltuielilor publice. Asigură comparabilitatea
datelor în timp utilizând deflatorul PIB sau indicele preţurilor de consum.
Ponderea cheltuielilor în PIB reprezintă partea din PIB care, prin intermediul
serviciilor publice, este destinată satisfacerii nevoilor coelctive.
Cheltuiala publică medie pe locuitor reprezintă volumul cheltuielilor publice ce
revin unui locuitor şi anume volumul de servicii publice de care beneficiază în medie,
fiecare locuitor al unei ţări.

12
Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale

1. Caracterizare generală
2. Cheltuieli publice pentru învaţamânt
3. Cheltuielile publice pentru sănătate
4. Asigurările sociale de sănătate

1. Caracterizare generală

Satisfacerea necesităţilor cu caracter colectiv de natură social-culturală reprezintă


o componentă a politicilor sociale ale statelor.
Statele moderne urmăresc în cadrul politicilor sociale următoarele obiective:
- garantarea unui venit minim fiecărui membru al societăţii;
- diminuarea ariei de nesiguranţă în cazul anumitor fenomene (îmbolnăviri,
şomaj etc.);
- asigurarea unor servicii sociale tuturor indivizilor la standarde cât mai ridicate
(educaţie, sănătate).
În realizarea acestor cheltuieli îl au cheltuielile publice cu acţiuni social-culturale.
Aceste cheltuieli au crescut în toate ţările în a doua jumătate a secolului XX, astfel în
1945 reprezentau 6% din PIB, iar în 1990 reprezentau 30-50% din PIB.
Structura cheltuielilor acţiunilor social-culturale se compune din:
A) Cheltuieli pentru învăţământ;
B) Cheltuieli pentru cultură, culte;
C) Cheltuieli cu sănătatea;
D) Cheltuieli cu securitatea socială:
a) Cheltuieli cu ajutorul de şomaj;
b) Cheltuieli cu asistenţa socială;
c) Cheltuieli cu asigurările sociale.
Aceste cheltuieli urmăresc în principal realizarea protecţiei sociale şi a securităţii
sociale a indivizilor.
Protecţia socială este un concept mai cuprinzător decât securitatea socială şi
cuprinde:
- acţiunile şi măsurile luate de autorităţile publice în domeniul economic, social,
monetar şi în alte domenii pentru a apăra indivizii salariaţi şi nesalariaţi în faţa
unor fenomene care se răsfrâng negativ asupra acestora. O măsură de protecţie
socială este crearea de noi locuri de muncă;

13
- indexarea veniturilor faţă de creşterea preţurilor;
- subvenţionarea de către stat a unor preţuri sau tarife.
Statul acordă alocaţii pentru copii, ajutoare, pensii, indemnizaţii de şomaj.
Acestea din urmă reprezintă cheltuielile cu securitatea socială.
Cheltuielile cu securitatea socială au un rol important pentru că ele asigură:
- instruirea şi educaţia indivizilor;
- asigurarea unui nivel de cultură;
- o anumită stare de sănătate;
- evoluţie demografică;
- realizarea veniturilor pentru anumite categorii sociale (săracii).
Cheltuielile cu acţiunile social-culturale cresc de la o perioadă la alta sub acţiunea
factorilor:
- economici (creşterea economică cere forţă de muncă calificată, sănătoasă cu
un anumit nivel de cunoştinţe);
- demografici (prin creşterea numărului de populaţie).
Astăzi, în aproape toate ţările există dificultăţi financiare în privinţa asigurării de
către stat a protecţiei sociale şi securităţii sociale în sensul că fondurile destinate nu
acoperă multitudinea de necesităţi de natură social-culturală.
Cauzele acestei situaţii sunt reprezentate de:
- recesiunea economică care provoacă şomaj şi care se manifestă în reducerea
ritmului de creştere economică şi diminuarea drastică a contribuţiilor;
- îmbătrânirea populaţiei;
- reforma în domeniul social (pensii, şomaj, ajutoare sociale, sănătate).

2. Cheltuieli publice pentru învaţamânt

Nivelul cheltuielilor pentru învaţamânt în plan mondial a crescut în perioada


ultimilor 20 de ani de peste 2,5 ori.
Cauzele sunt reprezentate de:
- creşterea factorului demografic care a condus la creşterea populaţiei şcolare,
creşterea gradului de şcolarizare, creşterea numărului cadrelor didactice;
- dezvoltarea economică a ţărilor care reclamă cadre calificate;
- modernizarea şi informatizarea învăţământului;
- politicile educaţionale ale statelor care au ca obiectiv creşterea duratei
învăţământului obligatoriu;
- politica de reducere a analfabetismului;
- creşterea ajutoarelor băneşti acordate elevilor;
- educaţia permanentă.
Cheltuielile pentru învăţământ sunt destinate întreţinerii şi funcţionării unităţilor
din domeniul învăţământului şi educaţiei cât şi a unor acţiuni din domeniul educaţiei.
În toate ţările există trei grade de învăţământ:
- primar şi gimnazial;
- secundar (liceu, şcoli de ucenici, profesional);
- superior (terţiar).
Instituţiile de învăţământ în toate statele lumii sunt grupate în:
- instituţii de învăţământ public;

14
- instituţii de învăţământ privat;
De regulă, statul finanţează instituţiile de învăţământ publice, dar în toate ţările
dezvoltate statul finanţează şi instituţiile de învăţământ private.

Surse de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ

Principala sursă de finanţare a învăţământului în toate statele lumii o reprezintă


bugetul de stat. Alte surse de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ sunt:
- venituri provenite din taxe de studiu, venituri din cercetare;
- fonduri ale întreprinderilor destinate învăţământului;
- venituri ale populaţiei destinate instruirii şi educaţiei;
- sponsorizări, donaţii, resurse externe.
Cheltuielile publice destinate învăţământului se clasifică în:
- cheltuieli curente (cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea care au o pondere
de 80-90% din totalul cheltuielilor publice alocate învăţământului).
- cheltuieli de capital destinate investiţiilor cu o pondere de 10-20% din totalul
cheltuielilor publice alocate învăţământului.
Însă, un loc important îl ocupă cheltuielile pentru învăţământul superior care deţin
o pondere de 20% din totalul cheltuielilor alocate învăţământului.
Între sursele de finanţare a învăţământului superior un loc important îl deţin două
categorii de surse şi anume:
- donaţiile şi sponsorizările;
- împrumuturi pentru studii foarte dezvoltate în SUA, Australia.

Cheltuieli publice pentru învăţământ în România

Legea învăţământului nr. 85/1995 stabileşte că finanţarea învăţământului de stat


se face în limita a 6% din PIB în concordanţă cu următoarele trei cerinţe:
1) considerarea învăţământului prioritate naţională;
2) profesionalizarea resurselor umane în concordanţă cu cerinţele pieţei muncii;
3) dezvoltarea învăţământului superior şi cercetării pentru integrarea la vârf în
viaţa ştiinţifică mondială.
În România sursele de finanţare a învăţământului s-au diversificat în ultimii ani,
pe lângă bugetul de stat există taxe de studii, venituri proprii ale instituţiilor de
învăţământ, donaţii, sponsorizări, resurse externe (primite de la Banca Mondială).
În România există două metode de finanţare a învăţământului:
1) finanţarea de bază care se realizează pe bază de formulă şi constă în
determinarea necesarului de fonduri băneşti a instituţiilor de învăţământ;
2) finanţarea de bază care fundamentează fondurile băneşti necesare activităţii
didactice (salarii, burse);

15
Mai există fondul complementar care stabileşte fondurile băneşti necesare pentru
investiţii, reparaţii, cercetări ştiinţifice şi se acordă pe bază de competiţie.

3. Cheltuielile publice pentru sănătate

Ocrotirea sănătăţii reprezintă în prezent atât o problemă de asistenţă medicală cât


şi o problemă socială.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea astfel: „bunăstarea fizică,
mentală şi socială a indivizilor (nu doar absenţa bolilor şi a infirmităţilor)”.
În plan social sănătatea reprezintă un factor important pentru desfăşurarea
activităţii indivizilor cu efect în creşterea economică.
Astfel, cheltuielile publice pentru sănătate reprezintă între 5 şi 14% din PIB, cu o
medie de 8,9% în majoritatea ţărilor dezvoltate.
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate:
- întreţinerii şi funcţionării aparatului medical;
- mai sunt destinate unor acţiuni legate de prevenirea şi combaterea
îmbolnăvirilor (exemplu: vaccinările) şi acţiuni de educaţie sanitară.
În prezent accentul în ocrotirea sănătăţii se pune pe medicina preventivă.
Medicina preventivă reprezintă un serviciu public.
Instituţiile din domeniul ocrotirii sănătăţii pot fi:
- publice;
- private.
iar raporturile dintre ele diferă de la o ţară la alta.
Din punct de vedere al naturii, cheltuielile publice pentru sănătate sunt:
- cheltuieli curente (în mare majoritate) şi anume: salarii, medicamente,
materiale, cheltuieli gospodăreşti reprezentând circa 80-85%;
- cheltuieli de capital destinate echipamentelor şi tehnicii medicale reprezintă
circa 15-20%.
Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru sănătate sunt:
- fonduri bugetare;
- contribuţii sau cotizaţii pentru sănătate plătite atât de persoanele fizice cât şi
de angajatorii care alimentează fondurile financiare publice de sănătate şi care
sunt gestionate de organe specializate (case de sănătate);
- venituri proprii ale unităţilor din domeniul ocrotirii sănătăţii;
- resurse ale populaţiei destinate sănătăţii;
- resurse externe (credite, ajutoare, nerambursabile).
La nivel mondial există mai multe sisteme de finanţare a sănătăţii:
1) sistemul german;
2) sistemul englez;
3) sistemul american.
1) Sistemul german se caracterizează prin:
- sănătatea se finanţează pe baza cotizaţiilor obligatorii plătite de
salariaţi;
- există case de asigurări de sănătate.
Acest sistem se practică în: Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa,
Austria. Se plătesc cotizaţii obligatorii pentru sănătate care pot reprezenta:

16
- anumite procente din salariile lunare (şi anume pot reprezenta
5, 8 sau 10%)
- sunt sume fixe lunare: în Elveţia între 140 - 400 franci
elveţieni/lună; în Germania 7 - 16 %; în Franţa 5 - 25 %.
- medicamentele se obţin în coplată, costul acestora fiind
suportat atât de casele de sănătate cât şi de pacienţi.
Spre exemplu, în Franţa există un tichet prin care 75% din costuri pentru
medicamente sau analize le suportă asigurările de sănătate şi 25% sunt suportate de către
casele de asigurări de sănătate.

2) Sistemul englez
În sistemul englez sănătatea se finanţează integral din bugetul statului, administrat
de Ministerul Sănătăţii. Totodată, există şi instituţii sanitare private.
Sistemul englez se practică în: Marea Britanie, Danemarca, Finlanda, Islanda,
Norvegia.
3) Sistemul american
Finanţarea sănătăţii se realizează prin asigurările private de sănătate încheiate de
fiecare individ la instituţiile de asigurări de sănătate.
De asemenea, se stabilesc contracte individuale cu furnizorii de asistenţă
medicală. În plus, statul american finanţează prin buget două programe:
- MEDICARE – pentru persoane vârstnice (peste 60 de ani);
- MEDICAID – pentru persoane sărace.
Mai putem menţiona un sistem care a funcţionat în ţările Europei de Est, unde:
- sănătatea se finanţa integral din bugetul de stat;
- statul deţinea monopolul serviciilor de sănătate (nu exista
alternativă privată);
- sistemul ocrotirii sănătăţii era subfinanţat.
Până în 1989 în România s-a practicat sistemul socialist cu o finanţare integrală
de la buget a cheltuielilor de sănătate, dar insuficientă faţă de nivelul cheltuielilor
necesare finanţării sănătăţii.
După 1990 începe pregătirea reformării sistemului sanitar inclusiv a finanţării
cheltuielilor pentru sănătate şi anume:
- s-a mărit volumul fondurilor bugetare alocate sănătăţii;
- s-a început privatizarea unităţilor sanitare (spre exemplu în
prezent toate farmaciile sunt privatizate);
- în 8 judeţe s-au experimentat în perioada 1992-1996 noi
principii ale organizării şi desfăşurării ocrotirii sănătăţii;
- s-a pregătit introducerea unui nou sistem de finanţare a
sănătăţii de tip german bazat pe contribuţii suportate de salariaţi şi angajatori.
În anul 1997 a fost emisă Ordonanţa 145 privind introducerea asigurărilor sociale
de sănătate, bazate pe contribuţii. Noul sistem a intrat în vigoare începând cu anul 1999.
Ordonanţa 145 a fost modificată în 2002 şi astăzi la baza organizării activităţii de
ocrotire a sănătăţii există Legea 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
Sursele de finanţare a sănătăţii în România sunt:
- finanţarea din fondul asigurărilor sociale de sănătate (85% din
cheltuielile publice pentu sănătate este asigurată din acest fond);

17
- din bugetul statului care alocă resurse mai reduse şi numai
pentru anumite categorii de cheltuieli din domeniul sănătăţii;
- venituri proprii ale unităţilor sanitare;
- cheltuieli ale populaţiei destinate sănătăţii;
- donaţii, sponsorizări (de la fundaţii, ONG-uri);
- resurse externe.

4. Asigurările sociale de sănătate

Principiile de organizare a asigurărilor sociale de sănătate sunt:


- obligativitatea asigurărilor sociale de sănătate;
- organizarea ocrotirii sănătăţii ca un sistem unitar cu instituţii
sanitare publice şi private;
- alegerea liberă a medicului de familie şi a casei de sănătate;
- principiul solidarităţii şi subsidiarităţii.
Asigurările sociale de sănătate oferă un pachet de servicii sanitare de bază tuturor
asiguraţilor.
Sistemul asigurărilor sociale de sănătate presupune următoarele elemente
componente:
1) persoanele asigurate;
2) organele asigurărilor sociale de sănătate – casele de asigurări de sănătate
(CAS);
3) furnizori de servicii de sănătate;
4) fondul naţional de asigurări sociale de sănătate.
1) Persoanele asigurate sunt reprezentate de toţi cetăţenii români cu domiciliul în
România, precum şi cei care au drept de şedere în România, şi plătesc contribuţii la
asigurările sociale de sănătate.
De asemenea, sunt asiguraţi fără a plăti contribuţia:
- copii, elevii, studenţii;
- soţul, soţia, sau părinţii fără venituri alfaţi în întreţinerea unei
persoane asigurate;
- persoanele cu handicap;
- persoanele bolnave cuprinse în programele naţionale de
sănătate;
- persoane persecutate, deportate.
Sunt persoane asigurate, dar plata contribuţiei se face din alte fonduri publice:
- şomerii, plata contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate
se face din fondul de şomaj;
- Militarii în termen, persoanele din închisori (contribuţiile se
plătesc de la bugetul de stat);
- Pensionarii şi persoanele în concediu medical a căror plată a
contribuţiei se face de la bugetul asigurărilor sociale de stat.

18
2) Organele asigurărilor sociale de sănătate
Casele de asigurări de sănătate sunt cele care gestionează fondurile colectate din
contribuţii. Acestea sunt instituţii autonome, organizate la nivel naţional, judeţean şi la
nivelul municipiului Bucureşti.
Mai există case ale asigurărilor sociale de sănătate ale transporturilor,
construcţiilor, turismului. Aceste case de sănătate încheie contracte anuale cu furnizori de
servicii de sănătate stabilind condiţii de plată a serviciilor acestora şi cerinţele de calitate
ale prestărilor medicale.
3) Furnizorii de servicii de sănătate sunt: medicii, spitalele, farmaciile.
Furnizorii încheie contracte anuale cu casele de asigurări de sănătate pentru a fi
plătiţi în funcţie de serviciile efectuate. Furnizorii pot fi atât publici cât şi privaţi.
Plata acestora se face în principiu în funcţie de tarife sau preţuri negociate cu
casele de sănătate. Medicii sunt plătiţi cu tarife pentru persoana asigurată (diferenţiat pe
grupe de vârstă) şi tarif pentru servicii medicale. În cazul spitalelor plata se face cu
ajutorul unor tarife pe caz rezolvat. Acestea sunt în curs de extindere în toate spitalele şi
se bazează pe grupe omogene de diagnostic. Alături de aceste tarife există şi tarife pe zi
spitalizare sau pe serviciul medical.
4) Fondul naţional de asigurări sociale de sănătate are următorul mecanism
financiar de constituire şi repartizare:
a) contribuţii pentru sănătate plătite de:
- persoane asigurate (salariaţi);
- persoane care realizează venituri din activităţi independente şi
agricultorii din veniturile lor;
- angajatorii care plătesc lunar contribuţii pentru angajaţi.
b) alocări de la bugetul de stat care se repartizează pentru:
- plata serviciilor furnizorilor de servicii medicale;
- acoperirea cheltuielilor administrative şi de funcţionare până la
3% din sumele colectate;
- un fond de rezervă de până la 1% din fondurile colectate;
- plata indemnizaţiilor pentru asigurările sociale de sănătate.
Conform legii 95/2006 excedentul fondului se raportează şi va fi folosit în anul
următor. Conform aceleiaşi legi începând cu anul 2006 s-a instituit o nouă contribuţie
(taxa pe vicii). Aceasta reprezintă o nouă sursă de finanţare a cheltuielilor pentru sănătate
şi un instrument de combatere a consumului excesiv de tutun şi alcool, altele decât berea
şi vinul.
Aceste contribuţii reprezintă venituri proprii ale Ministerului Sănătăţii Publice şi
sunt folosite pentru:
- finanţarea investiţiilor în infrastructura sistemului sanitar,
- finanţarea programelor naţionale de sănătate;
- rezervă la ministerul de resort pentru situaţii speciale.

19
Capitolul III
Sistemul resurselor financiare publice

1. Conţinutul şi structura resurselor financiare publice


2. Impunerea fiscală şi principiile ei
3. Impozitele directe
4. Impozitele indirecte

1. Conţinutul şi structura resurselor financiare publice

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării


obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.
În categoria resurselor financiare se includ: resursele autorităţilor şi instituţiilor
publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele organismelor fără scop
lucrativ precum şi resursele populaţiei. La rândul lor resursele financiare publice includ:
resursele administraţiei de stat centrale şi locale, resursele necesare protecţiei şi
asigurărilor sociale de stat precum şi resursele instituţiilor şi autorităţilor publice cu
caracter autonom.

Structura resurselor financiare publice

Existenţa unei multitudini de factori de influenţă (factori economici concretizaţi în


produsul intern brut şi dinamica sa; factori monetari, de tipul masă monetară, credit,
dobândă, concretizaţi în preţ şi evoluţia sa; factori sociali respectiv educaţionali,
culturali, de sănătate; factori demografici concretizaţi în numărul şi structura populaţiei şi
care determină numărul contribuabililor; factori politici şi militari; factori de natură
financiară care se concretizează în dimensiunea cheltuielilor publice) a condus la apariţia
unor noi tipuri de resurse publice având drept efect diversificarea structurii financiare.
În acest context, resursele financiare publice (veniturile publice) se clasifică
astfel:
a) după conţinutul economic:
- venituri fiscale (prelevări cu caracter obligatoriu, stabilite prin
lege având în acelaşi timp o flexibilitate redusă, adică condiţiile lor nu se
pot modifica decât prin lege; exemplu: impozite, taxe, contribuţii);

20
- resurse de trezorerie (împrumuturi pe termen scurt sub forma
certificatelor de depozit, bonurilor de tezaur, efectuate de Ministerul
Finanţelor Publice pentru acoperirea deficitelor temporare ale bugetelor
din sistemul bugetului de stat;
- împrumuturi publice pe termen mediu sau lung (obligaţiuni de
stat sau credite preluate de la organisme financiare internaţionale, state,
bănci sau consorţii bancare);
- finanţare prin emisiune monetară fără acoperire (mijloc de
finanţare a deficitului bugetar care generează inflaţie).
b) în funcţie de ritmicitatea încasărilor:
- resurse (venituri) ordinare sau curente – sunt acele resurse la
care statul apelează în mod obişnuit în condiţii considerate normale şi care
se încasează la buget cu o anumită regularitate; exemplu: venituri fiscale,
contribuţiile pentru asigurările sociale de stat, contribuţii ce alimentează
fondurile speciale şi veniturile nefiscale;
- resurse extraordinare – cele la care statul recurge în situaţii
deosebite, când resursele curente nu acoperă cheltuielile publice; exemplu:
împrumuturile de stat interne şi externe, transferurile, ajutoarele etc;
c) în funcţie de provenienţă:
- resurse (venituri) interne, provenite din economia naţională;
- resurse (venituri) externe, provenite din străinătate;
d) după nivelul de referinţă:
- resurse financiare ale bugetului de stat;
- resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
- resurse financiare care alimentează fonduri cu destinaţie
specială;
- resurse financiare ale bugetelor locale ale unităţilor
administrativ-teritoriale.
În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice în
conformitate cu structura sistemului bugetar.
Principalele categorii de resurse (venituri) publice sunt:
I. Venituri curente, din care:
A) Venituri fiscale, din care:
1) Impozite directe:
a) impozit pe profit;
b) impozit pe salarii şi venituri, din care:
• cote şi sume defalcate pentru bugetele locale (se
scad);
c) alte impozite directe;
d) contribuţii;
2) Impozite indirecte, din care:
a) TVA, din care:
• încasat;
• sume defalcate pentru bugetele locale (se scad);
b) accize;
c) taxe vamale;

21
d) alte impozite indirecte.
B) Venituri nefiscale
II. Venituri din capital
III. Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate
Cea mai însemnată parte a veniturilor publice o reprezintă veniturile fiscale.
Acestea la rândul lor sunt clasificate după mai multe criterii:
- după caracteristicile de fond şi formă:
• impozite directe;
• impozite indirecte;
- după obiectul impunerii:
• impozite pe venit;
• impozite pe avere;
• impozite pe consum;

- după scopul urmărit:


• impozite financiare (acoperă cheltuielile statului);
• impozite de ordine (exemplu: suprataxele pentru limitarea
consumului de tutun, impozitele pentru fondurile speciale)
- după frecvenţa încasării:
• impozite permanente sau ordinare (se încasează periodic);
• impozite incidentale sau extraordinare (sunt instituite pentru
perioade determinate, au un scop bine precizat, care odată realizat atrage
după sine desfinţarea impozitului respectiv);
- după instituţia administratoare:
• impozite ale administraţiei centrale (încasate direct la bugetul
de stat);
• impozite ale administraţiei locale (se încasează de organul local
care le-a iniţiat).
La rândul lor impozitele directe se clasifică după obiectul impunerii în:
• impozite reale (exemplu: impozitul financiar, impozitul pe clădiri, pe
profesii libere, etc);
• impozite personale (pe venit sau pe avere) care ţin seama de situaţia
personală a contribuabilului.
De asemenea, impozitele indirecte după forma lor se clasifică în:
• taxe de consum;
• venituri din monopoluri fiscale;
• taxe vamale;
• taxe de timbru şi de înregistrare.

2. Impunerea fiscală şi principiile ei

2.1. Caracteristicile, rolul şi dimensiunea impunerii fiscale

22
Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi din veniturile statului,
caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părţi din veniturile sau averea
persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Cei de la care se percep impozite (persoane fizice, juridice române sau străine)
sunt denumiţi generic contribuabili.
Caracteristicile impunerii fiscale:
a) este obligatorie (este un efect al legii care precizează la cine se referă, în
legătură cu ce se stabileşte);
b) are titlu definitiv şi nerambursabil (dacă plata impozitului / taxei a fost făcută
conform legii, contribuabilul nu o poate reclama sau redobândi în niciun fel);
c) este fără contraprestaţie (în schimbul plăţii impozitului / taxei nu se poate
pretinde un serviciu imediat, direct şi echivalent).
În societate, veniturile fiscale, îndeosebi impozitele, îndeplinesc un rol complex
financiar, economic şi social.
Rolul financiar al impozitelor constă în faptul că ele reprezintă principalul mijloc
de formare a veniturilor statului, reprezentând în mod frecvent peste 90% din totalul
acestora.
Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin tipologia şi
dimensiunea lor, dar şi prin înlesnirile şi înăspririle fiscale, statul poate încuraja sau nu
activitatea economică.
Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care o dobândeşte
statul, de a redistribui produsul social.
Dimensiunea şi amploarea impunerii fiscale sunt diferenţiate spaţial (geografic,
pe ţări) şi temporal, fiind marcate de anumite limite determinate de:
• factori interni sistemului de impunere (progresivtatea cotelor de impunere,
materia impozabilă, nivelul mediu al impunerii);
• factori externi sistemului de impunere (nivelul pe locuitor al PIB,
suportabilitatea impunerii, natura regimului politic etc).
Suportabilitatea impunerii exprimă gradul sau nivelul fiscalităţii şi se determină
pe baza indicatorului rata fiscalităţii:
VF
rf =
PIB
unde VF = venituri fiscale ale statului;
PIB = produs intern brut.
Este un indicator care se calculează la nivel macroeconomic şi reflectă media
„poverii fiscale” într-o ţară.
Indicatorii gradului de fiscalitate se pot calcula la nivel macroeconomic,
microeconomic sau la nivel individual.
La nivel microeconomic:
a) Gradul de fiscalitate (rata fiscalităţii):
(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL
× 100
PROFIT
b) Gradul de fiscalitate (rata fiscalităţii):
(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL
× 100
Cifra de afaceri
La nivel individual:

23
(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL
rf = × 100
TOTAL VENITURI
Nivelul fiscalităţii poate avea următoarele mărimi:
a) o fiscalitate redusă (până la 30%, în ţări precum SUA, Japonia). Acest nivel
are următoarea caracteristică: poate crea unele dificultăţi în acoperirea
cheltuielilor publice;
b) o fiscalitate medie (cuprinsă între 30-40% în ţările bogate din U.E.)
c) o fiscalitate ridicată (depăşeşte 50% în ţări precum Danemarca, Suedia). Acest
nivel de fiscalitate are următoarele caracteristici:
- aceste ţări au resurse financiare mari pentru acoperirea
cheltuielilor publice, dar contribuabilii au mai puţine venituri pentru a
asigura dezvoltarea activităţii, pentru a investi sau pentru a economisi;
- apare evaziunea fiscală şi „fuga capitalului” spre ţări cu
fiscalitate redusă (paradisuri fiscale).
De altfel, teoria financiară propune diferite soluţii pentru determinarea unui nivel
de impunere rezonabil. În acest context, o măsură a acestui nivel o furnizează modelul lui
Artur Laffer, al cărui obiect este determinarea unui nivel de impunere zis optim, deoarece
realizează maximum de încasări fiscale în condiţii de echilibru general cerere / ofertă.
Echilibrul general cerere / ofertă este construit pe egalitatea cererii globale şi a
ofertei globale, introduse ca funcţii de preţ:
C = C(p) C’ < 0 (1)
O = O’ > 0 (2)
O(p) (3)
C=O
unde C = cererea globală;
p = nivelul preţurilor;
O = oferta globală;
C( ) = funcţia de cerere;
O( ) = funcţia de ofertă.
Pe baza ecuaţiei de echilibru (3) se formează o ecuaţie a cărei variabilă este preţul
şi care acceptă cel puţin o soluţie datorită caracteristicilor celor două funcţii componente.
Fiscalitatea optimă se înregistrează atunci când se asigură creşterea economică,
creşterea PIB-ului.
Nivelul fiscalităţii optime trebuie să fie stabilit de fiecare ţară în parte, în funcţie
de condiţiile economice, sociale specifice şi în funcţie de nivelul de dezvoltare a ţării
respective.

2.2. Elementele impozitului

Impunerea fiscală este stabilită prin lege, care precizează pentru fiecare impozit în
parte care sunt contribuabilii, materia impozabilă, termenele de plată, mărimea relativă a
impozitului, sancţiunile referitoare la sustragere.
De altfel, informaţiile cuprinse în aceste legi includ elementele caracteristice
fiecărui impozit introdus în practica fiscală curentă a ţării. Aceste elemente sunt:
1) Subiectul impozitului – reprezintă persoana fizică sau juridică obligată prin
lege la plata unui impozit. Legea stabileşte în unele cazuri un terţ împuternicit

24
şi obligat să reţină impozitul şi să-l verse la buget. Exemplu: în cazul
impozitului pe salariu, salariatul este subiect, întrucât el plăteşte impozitul din
salariul său, dar reţinerea şi virarea la buget revine angajatorului.
2) Suportatorul impozitului – este persoana fizică sau juridică ce suportă efectiv
plata impozitului (mai poartă denumirea de destinatar, întrucât impozitul în
cauză este virat spre persoana respectivă pentru a fi suportat);
3) Obiectul impozitului – este materia supusă impunerii. Exemplu: venitul,
averea (clădiri, automobile, etc.), încasări din vânzări de mărfuri, prestări de
servicii.
4) Sursa impozitului – arată din ce anume se plăteşte impozitul. În mod obişnuit
aceasta este venitul contribuabilului.
5) Unitatea de impunere – reprezintă elementul cu ajutorul căruia se
dimensionează obiectul impozabil. Poate fi unitate monetară, unitate de
suprafaţă etc.
6) Baza impozabilă – reprezintă rezultatul evaluării obiectului impozabil. Baza
impozabilă poate fi la fel sau diferită de obiectul impozabil.
7) Cota de impunere – reprezintă mărimea cu ajutorul căreia se calculează
impozitul. Această cotă poate fi stabilită ca sumă fixă sau ca o cotă
procentuală (constantă, progresivă sau regresivă).
8) Asieta – reprezintă modul de aşezare şi încasare a impozitului.
9) Termenul de plată – indică data până la care impozitul trebuie achitat statului.
În caz de neachitare a impozitului până la data stabilită legea prevede sancţiuni,
penalităţi de întârziere, dobânzi, amenzi.

2.3. Principiile impunerii fiscale

Statul încearcă prin fiscalitate să realizeze un echilibru între eficienţă şi echitate.


Unele ţări pun accent pe eficienţă (monetarismul, liberalismul), iar altele pe echitate
(social-democraţia, democraţia creştină).
De-a lungul timpului mai mulţi economişti au formulat o serie de principii prin
care se realizează impunerea fiscală. Spre exemplu, Adam Smith a formulat la începutul
secolului al XIX-lea următoarele principii ale impunerii: justa impunere (echitatea
fiscală), certitudinea impunerii, comoditatea perceperii impozitului şi randamentul
impozitelor.
Un alt economist Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel în anii ‘70 a formulat
principiile: individualităţii, nediscriminării, impersonalităţii, neutralităţii, legitimităţii şi
lipsei arbitrariului.
În finanţele moderne aceste principii s-au adaptat cerinţelor statelor
intervenţioniste. Acestea sunt:
1) principii de echitate fiscală;
2) principii de politică financiară;
3) principii de politică economică;
4) principii de politică socială

1. Principii de echitate fiscală

25
Echitatea fiscală reprezintă aplicarea dreptăţii sociale în materie de impunere.
Astfel, impunerea trebuie să se stabilească după capacitatea contributivă a plătitorului, cât
şi după mărimea obiectului impozabil, cât şi după natura venitului impozabil.
Aceste principii presupun existenţa unui venit minim neimpozabil.
Echitatea poate fi realizată atât pe orizontală cât şi pe verticală. Echitatea pe
orizontală presupune ca la acelaşi venit indiferent de sursă să se stabilească acelaşi
impozit. Echitatea pe verticală presupune ca la venituri diferite ca mărime şi ca sursă să
se stabilească impozite diferite.
Cuantificarea cerinţelor principiilor de echitate fiscală se poate realiza în
contextul teoriei utilităţii, prin definirea funcţiei de utilitate în raport cu venitul, funcţie
care exprimă comportamentul contribuabilului faţă de venitul său:
U = U(V) U’ > 0 şi U’’ < 0, unde:
U = utilitatea
U( ) = funcţia de utilitate
V = venitul contribuabilului
În virtutea principiului echităţii fiscale se practică două modalităţi principale de
impunere: în sume fixe şi în cote procentuale.
Impunerea în sume fixe este limitată întrucât nu corespunde cerinţei de corelare a
sarcinii fiscale cu puterea economică a contribuabilului.
Impunerea în cote procentuale este larg utilizată în zilele noastre, fiind principala
modalitate de aşezare a impozitului întrucât asigură o bună corelare a sarcinii fiscale atât
cu puterea economică a contribuabilului, cât şi cu situaţia sa personală.
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote
proporţionale, în cote progresive şi cote regresive.
Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală internaţională, cel care
permite în mai mare măsură respectarea cerinţelor echităţii fiscale este sistemul bazat pe
utilizarea cotelor progresive în tranşe (compuse). Cu toate acestea însă, utilizarea unei
anumite progresivităţi de impunere, chiar şi în cazul când aceasta este mai ridicată, nu
conduce automat la respectarea echităţii fiscale, deoarece aceasta presupune şi
îndeplinirea celorlalte condiţii amintite anterior.

2. Principii de politică financiară

Aceste principii cer ca impozitul să aibă randament fiscal, adică să răspundă


următoarelor:
• să fie un impozit general;
• să fie un impozit stabil atât din punct de vedere cantitativ în timp, cât şi
din punct de vedere legislativ în timp;
• să aibă un caracter elastic, adică să se adapteze cerinţelor de resurse
financiare ale statului;
• să nu permită evaziunea fiscală;
• să reclame cheltuieli cât mai mici cu aşezarea şi încasarea lor.
În sistemele fiscale moderne există mai multe categorii de impozite, pentru a
răspunde unor cerinţe cât mai diverse ale autorităţilor.

26
3. Principii de politică economică – cer ca la stabilirea mecanismelor impozabile
să se urmărească şi obiective economice ca:
• creşterea economică;
• stimularea investiţiei;
• stimularea exporturilor;
• influenţarea dezvoltării anumitor ramuri sau activităţi;
• reorientarea consumului.

4. Principii de politică socială


La stabilirea impozitului, statul trebuie să urmărească şi cerinţele în domeniul
demografic sau nişte obiective sociale (limitarea consumului unor bunuri dăunătoare
societăţii).

2.4. Aşezarea impozitelor – presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive,


constând în stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului
impozitului şi perceperea impozitului.

Stabilirea obiectului impozabil are drept scop constatarea şi evaluarea materiei


impozabile. Metodele folosite pentru evaluarea obiectului impozabil sunt de două feluri:
- metode directe
- metode indirecte
Evaluarea prin metoda directă:
- se bazează pe declaraţia de impunere a unei terţe persoane a
cărei calitate şi obligaţie este stabilită prin lege;
- se bazează pe declaraţia contribuabilului, căruia i se stabileşte
prin lege obligaţia de declaraţie, forma în care trebuie făcută şi termenul
până la care trebuie depusă.
Evaluarea prin metoda indirectă:
- se efectuează pe baza semnelor exterioare ale obiectului
impozabil (exemplu: evaluarea unui imobil după numărul şi destinaţia
încăperilor);
- se efectuează forfetar, ceea ce presupune o anumită mărime a
obiectului impozabil, convenită între stat şi plătitor în cazul unor impozite;
- se efectuează administrativ, ceea ce presupune stabilirea valorii
obiectului impozabil de către organul fiscal pe baza unor norme şi
normative de care dispune (exemplu:evaluarea clădirilor).

Determinarea cuantumului impozabil


După stabilirea mărimii obiectului impozabil se trece la calcularea impozitului
propriu-zis.
În funcţie de modul de stabilire distingem impozite de repartiţie şi impozite de
cotitate.
Impozitele de repartiţie s-au practicat în evul mediu şi în primele stadii ale epocii
moderne. Prin modul lor de stabilire, acestea prezentau mari variaţiuni de la o unitate

27
administrativ-teritorială la alta, fără existenţa unei justificări economice. Drept urmare, în
cazul acestor impozite nu poate fi vorba de respectarea cerinţelor echităţii fiscale.
Impozitele de cotitate – se stabilesc pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote
procentuale – proporţionale sau progresive asupra obiectului impozabil determinat pentru
fiecare plătitor în parte.

Perceperea impozitelor
Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la
cunoştinţă contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată
ale acestuia. După aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor.
Gradul de colectare a impozitelor (GCI) poate fi determinat cu ajutorul relaţiei:
Sii
GCI = × 100
Sipb
unde Sii = suma impozitelor încasate;
Sipb = suma impozitelor prevăzute în bugetul aprobat (bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale, bugetele locale).

Indicatorul poate fi calculat separat pentru fiecare impozit, pe grupe de impozite


(directe şi indirecte) ori pe total impozite înscrise în buget.

3. Impozitele directe

Sunt o categorie de impozite clasificate după trăsăturile de fond şi formă.


Impozitele directe au următoarele caracteristici:
- sunt impozite nominale;
- sunt bazate pe capacitatea contributivă a plătitorului;
- plătitorul se identifică cu suportatorul;
- se calculează cu cote progresive în tranşe sau cu cote
proporţionale;
- permit stabilirea unui venit minim neimpozabil;
- au un caracter rigid.
Impozitele directe sunt clasificate după obiectul impunerii în: impozite reale şi
personale.
În ţările dezvoltate impozitele directe predomină în veniturile fiscale.
Impozitele reale sunt aşezate pe obiectul activităţii şi nu mai sunt caracteristice
epocii contemporane.
Impozitele personale sunt aşezate pe venit şi pe avere şi constituie forma de
impunere cea mai răspândită astăzi.
Impozitele pe venit
Obiectul impozitului îl constituie venitul realizat de orice persoană fizică sau
juridică, aşa numitul venit brut. Acest venit este ajustat potrivit legii prin deducerea unor
cheltuieli pe care le-a suportat contribuabilul, obţinându-se venitul impozabil.
Cheltuielile deductibile sunt, de regulă:
- cheltuieli pentru desfăşurarea activităţii;
- dobânzile plătite pentru creditele utilizate;
- vărsăminte la fondul de amortizare şi la cel de rezervă;

28
- cotizaţiile pentru asigurările sociale;
- primele de asigurare;
- unele cheltuieli social-culturale;
- pierderi din activitatea anilor precedenţi;
- pierderi din calamităţi naturale.
După criteriul subiectului impozitului, impozitele pe venit sunt impozite pe
veniturile persoanelor fizice şi impozite pe veniturile persoanelor juridice.
Impozitul pe venitul persoanelor fizice
Subiectul acestui impozit sunt persoanele fizice care îşi au domiciliul sau
rezidenţa în statul beneficiar al respectivului impozit, precum şi persoane nerezidente (cu
unele excepţii) care realizează venituri în respectivul stat.
Impozitul pe venitul persoanelor fizice în România
Până în anul 2000 exista impunerea separată a diferitelor tipuri de venituri,
impozitul pe salariu se calcula în cote progresive (existau 5 cote).
Din anul 2000 se trece la metoda impunerii globale calculându-se impozitul pe
venitul global (IVG).

Impunerea globală presupunea două etape:


1) În cursul anului se plăteau impozite anticipate pentru diferite venituri
realizate de subiectul impozabil.
2) În primul trimestru al anului viitor se globalizau veniturile, se calcula
impozitul asupra acestui venit global cu aceleaşi cote de 18-40% dar stabilite
la tranşe anuale de venit şi se compara impozitul pe venitul global (IVG) cu
suma impozitelor.
Când IVG era mai mare decât s-a plătit în timpul anului rezulta încă un impozit de
plată. Dacă IVG era mai mic decât s-a plătit în timpul anului rezulta un impozit de
restituit.
De la 1 ianuarie 2005 s-a renunţat la IVG şi s-a introdus cota unică de impunere
de 16%.
În România se impun următoarele categorii de venituri:
- venituri din activităţi independente (comerţ, profesii liberale
etc);
- salariile (atât în bani cât şi în natură);
- venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
- venituri financiare (dividende, dobânzi);
- venituri din agricultură (legume, horticultură, viticultură);
- venituri din premii şi jocuri de noroc.
De la 1 ianuarie 2006 se impun veniturile din transferurile bunurilor imobiliare şi
veniturile din tranzacţii cu titluri de valori.
Nu se impozitează veniturile precum: bursele, alocaţiile, indemnizaţiile,
despăgubirile din asigurări, agricultură, sponsorizările.
Impozitul pe veniturile peroanelor juridice
Subiectul acestui impozit sunt persoanele juridice care obţin venituri în statul
beneficiar al respectivului impozit, indiferent de domiciliul lor. Acest tip de impozit se
prezintă sub următoarele forme:
- impozit pe societăţi;

29
- impozit pe corporaţii;
- impozitul pe profit (în România).
Plătitorii sunt societăţile comerciale organizate sub forma societăţilor de capital.
Societăţile comerciale sunt: - societăţi de capital, SNC, SA
- societăţi de persoane, SRL
Societăţile de capital au delimitat patrimoniul societăţii faţă de averea
participanţilor şi răspunderea e proporţională cu capitalul deţinut.
Societăţile de persoane nu au delimitată averea participanţilor faţă de cea a
societăţii. În unele ţări ele plătesc impozit pe venit participanţilor persoanelor fizice, sau
pot opta pentru plata impozitului pe profit.
Profitul (câştigul societăţii) se determină ca diferenţă între veniturile totale şi
cheltuielile totale (profit brut).
Profitul brut este ajustat cu anumite cheltuieli deductibile rezultând profitul
impozabil, care se impozitează cu cota impozitului pe profit (16%) rezultând profitul net
care este repartizat atât pentru societatea comercială cât şi acţionarilor sub formă de
dividende.

Practica fiscală cunoaşte patru modalităţi de impunere a societăţilor de capital


(impunerea profitului):
1) se impune profitul şi apoi se impun dividendele;
2) se impune numai profitul societăţii comerciale şi nu se impun dividendele,
creându-se inechitate fiscală;
3) se impun numai dividendele şi nu se impune profitul societăţii comerciale,
stimulându-se astfel dezvoltarea activităţii agenţilor economici;
4) de la început profitul se repartizează o parte pentru societatea comercială şi o
parte pentru acţionari impozitându-se fiecare separat. Cotele de impunere sunt
proporţionale. Variază de la o ţară la alta după mărimea profitului, natura
profitului, natura proprietăţii societăţii comerciale respective.
De la 1 ianuarie 2005 cota de impozit pe profit în România este de 16%.
Impozitele pe avere
Sunt aşezate în legătură cu proprietatea deţinută de persoanele fizice sau juridice.
Au ponderi reduse în bugetul statelor pentru că statul stimulează creşterea averilor
persoanelor fizice şi juridice.
Îmbracă următoarele forme:
- impozitul pe averea propriu-zisă (terenuri, imobile);
- impozitul pe circulaţia averii;
- impozitul pe sporul de avere;
- impozitul pe sporul de avere dobândit pe timp de război;
- impozit asupra creşterii averii de la cumpărare la revânzare.
Sunt încasate de regulă de bugetele locale.
Dubla impunere juridică internaţională
Este fenomenul financiar prin care este supusă la impozitare aceeaşi materie
impozabilă pentru aceeaşi perioadă de timp de către două autorităţi fiscale (două ţări).
Este diferită de dubla impunere economică, care presupune supunerea aceleiaşi
materii impozabile la mai multe feluri de impozite în aceeaşi ţară.

30
Dubla impunere juridică internaţională apare numai în cazul impozitelor directe
pe venit şi pe avere.
Cauza apariţiei dublei impuneri o reprezintă crtieriile diferite care stau la baza
impunerii în diferite ţări. Aceste criterii sunt:
- criteriul originii (sursei) venitului;
- criteriul rezidenţei;
- criteriul naţionalităţii (SUA):
Dubla impunere are efecte negative asupra relaţiilor economice dintre ţări, asupra
circulaţiei forţei de muncă, a capitalurilor şi trebuie găsite soluţii pentru evitarea ei.
Rezolvarea acesteia este realizată prin încheierea unor acorduri / convenţii de evitare a
dublei impuneri internaţionale. Aceste convenţii precizează calitatea de rezident pentru
persoana fizică sau juridică, categoriile de venituri supuse impunerii şi metodele de
evitare a acesteia.

În practica fiscală internaţională pentru evitarea dublei impuneri se folosesc


metodele:
a) scutirii: - scutirea totala;
- scutirea progresivă;
b) creditării: - creditarea totală;
- creditarea obişnuită.
a) Metoda scutirii se referă la venit şi cuprinde:
1) Scutirea totală – în ţara de rezidenţă (R) se impune numai venitul realizat în
această ţară, iar în ţara de sursă (S) se calculează impozitul conform legilor fiscale din
statul respectiv.
2) Scutirea progresivă – în ţara de sursă (S) se impozitează venitul conform
legilor fiscale din ţara respectivă. În ţara de rezidenţă (R) se adună veniturile din S cu
veniturile din R, se obţine un venit total pentru care se identifică cota de impozit
corespunzătoare, însă cu această cotă se impune numai venitul din statul R.
b) Metoda creditării acţionează asupra impozitului şi cuprinde:
1) Creditarea totală – în ţara de sursă a venitului se impozitează venitul conform
legilor fiscale ale statului respectiv. În ţara de rezidenţă (R) se procedează astfel: se adună
venitul din statul S cu venitul din statul R, se obţine un venit total care se impozitează.
Din acest impozit (obţinut prin impozitarea venitului total) se scade în întregime
impozitul obţinut în statul S. Impozitul total este compus din impozitul obţinut în statul S,
la care se adaugă impozitul obţinut prin scăderea impozitului din S din impozitul
venitului total, adică impozitul în statul R.
2) Creditarea obişnuită – în statul S se impozitează venitul conform legilor fiscale
din statul respectiv. În ţara R se procedează astfel: se adună venitul din ţara S cu venitul
din ţara R, se obţine un venit total care se impozitează. De asemenea, se impozitează
venitul din ţara S cu cotele din R. Din impozitul obţinut prin impozitarea venitului total
cu cotele din R, se scade impozitul obţinut prin impozitarea venitului din ţara S cu cotele
din R. Impozitul total este compus din impozitul calculat în statul S conform legilor
fiscale din acest stat la care se adaugă impozitul obţinut în statul R.

31
4. Impozitele indirecte

Sunt stabilite pe consum. Baza impozabilă o reprezintă volumul încasărilor din


vânzarea mărfurilor, prestări de servicii. Sunt incluse în preţ, mărind nivelul acestora.
Plătitorul de impozit direct este diferit de suportatorul impozitului indirect.
Impozitele indirecte nu respectă echitatea impunerii, deşi lasă impresia că
afectează în aceeaşi măsură venitul suportatorului.
Se includ în preţuri şi tarife mărind nivelul acestora. Au caracter elastic pentru că
pe măsura creşterii consumului, creşte şi volumul încasărilor de pe urma impozitelor
indirecte.
Nu permit venit minim neimpozabil.
Predomină în structura veniturilor fiscale în ţările în curs de dezvoltare sau în
tranziţie, deoarece în aceste ţări impozitele directe sunt mai reduse, neexistând o bază
impozabilă de venituri sau avere considerabilă şi pentru că aşezarea şi încasarea lor cere
cheltuieli mici din partea statului, deci rezultă un randament fiscal mai ridicat.
În ţările dezvoltate impozitele indirecte deţin o pondere de 25-30%, iar în ţările în
curs de dezvoltare deţin o pondere de la 40-70%.
Impozitele indirecte îmbracă următoarele forme:
1) taxe de consumaţie;
2) monopoluri fiscale;
3) taxe vamale;
4) alte impozite indirecte.
1. Taxele de consumaţie – sunt impozite indirecte care se includ în preţul de
vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul.
Mărfurile asupra cărora se percep taxe de consumaţie sunt în general, cele de larg
consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o ţară la alta. Printre aceste mărfuri
întâlnim: zahărul, pastele făinoase, orezul, sarea, uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua,
cacao, textilele, încălţămintea.
În categoria taxelor de consumaţie intră:
a) accizele (taxe speciale de consumaţie);
b) taxele generale pe vânzări.
Accizele sunt aşezate asupra unor produse care se consumă în cantităţi mari şi
care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele. Se instituie asupra unor produse care au
o cerere neelastică, cum sunt: alcoolul, vinul, berea, apele minerale, tutunul, cafeaua,
ceaiul, uleiurile minerale, produsele petroliere, spirtul, etc.
În România potrivit Codului fiscal se practică accize armonizate şi accize
nearmonizate.
Cele armonizate au stabilite nivelurile minime prin legislaţia comunitară şi trebuie
respectate de toate ţările membre. Armonizarea accizelor presupune aducerea nivelului
acestora la nivelul minim recomandat de directivele UE.
Cele nearmonizate pot fi practicate pentru anumite produse (altele decât cele
supuse accizelor armonizate), iar stabilirea acestora este de competenţa statului român.
În România accizele s-au introdus în anul 1993 şi au suferit multe modificări, care
au vizat atât produsele supuse la accize cât şi cotele. Modificările au vizat apropierea
accizelor armonizate de nivelul cotelor din UE.

32
Accizele în UE sunt stabilite în euro / unitatea de măsură.
În România avem următoarele produse cu accize armonizate: bere, vin, băuturi
fermentate, ţigări, benzină, motorină, păcură etc.
La energie, acciza este stabilită în euro / unitatea de măsură specifică.
Accizele nearmonizate sunt stabilite la următoarele produse: confecţii de blană,
articole din cristal, bijuterii, parfumuri, aparate video, autoturisme, arme de vânătoare,
bărci cu motor.
Taxele generale pe vânzări – aşezate pe cifra de afaceri. După veriga la care se
încasează, pot fi:
- cumulativă sau multifazică, atunci când se practică la fiecare
vânzător, neţinând seama că a mai fost plătită pe circuitul economic;
- unică sau monofazică, atunci când se practică la una din cele
două verigi majore ale circuitului economic: la producător (numită taxă de
producţie) sau la comerciant (numit impozit pe circulaţie).

După baza de calcul pot fi:


- pe cifra de afaceri brută – se aplică asupra mărfurilor vândute
în fiecare stadiu cota de impozit, iar impozitul obţinut are randament fiscal
ridicat;
- pe cifra de afaceri netă – se aplică doar asupra diferenţei între
preţul de vânzare şi preţul cu care s-a cumpărat marfa respectivă.
Un impozit modern care reprezintă o combinaţie între aceste tipuri de impozite îl
reprezintă TVA-ul, care este un impozit unic şi se aplică doar asupra valorii adăugate. A
fost inventat în anul 1954 de către un economist francez (Mauirce Lauréc).
TVA-ul este un impozit indirect unic pentru că se calculează o singură dată asupra
valorii unui produs, dar plata se face fracţionat pe fiecare stadiu, ceea ce asigură o
alimentare periodică a bugetului cu resurse. TVA-ul este un impozit transparent – se
cunoaşte nivelul său în fiecare stadiu şi datorită acestei transparenţe se micşorează
posibilităţile de evaziune fiscală. Este un impozit indirect general, pe toate bunurile şi
serviciile indiferent dacă se mai plătesc şi alte impozite indirecte. Este un impozit neutru
pentru că nu depinde de numărul verigilor prin care circulă marfa.
TVA-ul se poate baza pe principiile originii sau destinaţiei. În primul caz, el
trebuie calculat şi virat bugetului din ţara producătoare. În cazul al doilea, TVA-ul se
plăteşte acolo unde se consumă bunurile, deci exporturile sunt scutite de TVA. Acesta se
plăteşte la vânzarea în vederea consumului în ţara importatoare.
TVA se bazează pe regula deducerii: se compară TVA calculată asupra mărfurilor
vândute (TVA colectată) cu TVA aferentă aprovizionărilor (TVA deductibilă) şi rezultă
TVA de plată sau TVA de restituit.
Cotele cu care se calculează TVA sunt cote procentuale proporţionale şi se
prezintă cu următoarele niveluri:
- cota TVA standard 19%;
- cota TVA redusă 9%, doar pentru anumite categorii de produse
ca: alimente, medicamente, cărţi, ziare, transport public, unele produse
pentru copii.

33
În unele state cota standard este mai mare. Spre exemplu 25% în Danemarca,
Suedia, Ungaria, iar în altele redusă , 15% în Luxembrug şi Cipru.
TVA se calculează lunar şi rezultă din compararea TVA colectată cu TVA
deductibilă.
2. Monopolurile fiscale
Reprezintă un impozit indirect încasat de stat de la anumite produse şi activităţi
care reprezintă monopol de stat.
Veniturile realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate pe
de o parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri pe care statul îl
realizează ca orice întreprinzător, iar pe de altă parte, din impozitul indirect cuprins în
preţ care se încasează de la consumatorii mărfurilor respective. Deoarece numai statul
produce sau numai statul vinde astfel de mărfuri, el poate stabili un preţ în care să fie
inclus şi un asemenea impozit indirect.
3. Taxele vamale
Se percep atunci când mărfurile şi serviciile trec graniţa unei ţări. Instituirea lor
este justificată de cel puţin două cerinţe:
- să protejeze industria naţională în faţa importurilor;
- să realizeze anumite niveluri de preţuri apropiate între
produsele importate şi cele naţionale.
Există taxe vamale de export, de import, iar taxele vamale de tranzit nu mai sunt
folosite deoarece au fost înlocuite cu tarifarea circulaţiei produselor în tranzit.
Cele mai importante şi cele mai folosite sunt taxele vamale de import. Au o
pondere redusă în veniturile bugetelor ţărilor, dar au rol de pârghii financiare în
reglementarea relaţiilor dintre ţări.
După forma lor de exprimare taxele vamale de import pot fi: ad-valorem,
specifice şi compuse.
Taxele vamale ad-valorem se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor
importate.
Taxele vamale specifice sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă
importată (de exemplu: pe tonă, pe bucată).
Taxele vamale compuse apar ca o combinaţie a primelor două.
Taxele vamale practicate de o anumită ţară, indiferent de nivelul lor, sunt
menţionate în tariful vamal.
În funcţie de nivelul lor, taxele vamale de import, menţionate în tariful vamal
naţional sau de grup, pot fi: taxe vamale în condiţia aplicării clauzei naţiunii celei mai
favorizate, taxe vamale autonome şi taxe vamale preferenţiale.
În România persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile
importate, care se calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra valorii mărfurilor în
vamă.
4. Taxele generale (alte impozite indirecte) – reprezintă plăţi efectuate de
beneficiarii unor servicii solicitate administraţiilor publice.
După natura lor pot fi:
- judecătoreşti, plătite instanţelor judecătoreşti pentru acţiunile
de judecată introduse de orice persoană fizică sau juridică;
- de notariat plătite pentru serviciile solicitate notariatelor;
- de administraţie plătite primăriilor, prefecturilor;

34
- de timbru plătite prin aplicarea de timbre fiscale pe acte /
documente;
- de înregistrare plătite autorităţilor publice pentru servicii de
vânzări de imobile, înregistrarea unor firme, fuzionarea sau dizolvarea
unei firme etc.

Capitolul IV
Creditul public şi datoria publică

1. Mecanismul formării şi caracteristicile creditului public


2. Elementele tehnice ale împrumutului de stat
3. Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat
4. Datoria publică
5. Datoria externă. Indicatori privind datoria externă

1. Mecanismul formării şi caracteristicile creditului public

Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o


persoană fizică sau juridică pe de o parte, şi stat pe de altă parte, prin care prima consimte
să pună la dispoziţia statului o sumă de bani sub formă de împrumut, pe o perioadă
determinată, iar acesta din urmă se angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să
achite dobânda şi alte costuri aferente.
Împrumutul de stat (credit public) prezintă următoarele trăsături caracteristice:
1) Împrumutul de stat are caracter contractual – exprimă acordul de voinţă al
părţilor;
2) Împrumutul de stat are un caracter rambursabil – se restituie la termenul fixat
celor care l-au acordat;
3) Împrumutul de stat asigură pe lângă rambursarea sumei împrumutate şi o
contraprestaţie (exemplu: dobânzi).

2. Elementele tehnice ale împrumutului de stat

35
La lansarea unui împrumut de stat este necesară stabilirea câtorva elemente
tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic cum sunt:
a) denumirea împrumutului – este legată de destinaţia acestuia (exemplu:
împrumutul înzestrării armatei, împrumutul pentru reconstrucţie, împrumutul stabilizării
etc.)
b) valoarea nominală, valoarea reală, cursul
- valoarea nominală exprimă mărimea crenţei pe care
deţinătorul acesteia o are de încasat de la stat sau invers datoria statului faţă de
deţinătorul înscrisului respectiv;
- valoarea reală – suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris
şi care poate fi egală, mai mică sau mai mare decât valoarea nominală a
acestuia;
- cursul – exprimă „preţul” cu care se cumpără şi se vând 100 de
unităţi monetare valoare nominală şi acesta poate fi: al pari = 100, sub pari <
100, supra pari > 100.
c) termenul de rambursare
Există împrumuturi pe:
- termen scurt, pe o perioadă de până la 1 an;
- termen mediu, contractate pe o perioadă de peste 1 an, până la
5 ani inclusiv;
- termen lung, contarctate pe o perioadă de peste 5 ani.
d) dobânda – exprimă preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru
folosirea sumei împrumutate.

3. Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat

Împrumuturile de stat prilejuiesc o seamă de operaţiuni legate de plasarea acestora


pe piaţă, de rambursarea lor precum şi de eventuala modificare a ratei dobânzii şi a
termenelor de restituire iniţial stabilite.
Aceste operaţiuni sunt:
1) Plasarea împrumuturilor de stat
În practica financiară se întâlnesc următoarele modalităţi de plasare a
împrumuturilor de stat:
a) prin subscripţie publică – plasarea împrumutului se face prin grija
Ministerului Economiei şi Finanţelor sau alte instituţii specializate,
împuternicite de organul de decizie;
b) prin intermediul consorţiilor bancare (sindicate) – plasarea împrumuturilor se
realizează prin grija unui grup de bănci, care se angajează să efectueze această
operaţiune la cererea organelor competente;
c) prin vânzare la bursă – sunt plasate înscrisurile unui împrumut nou, atunci
când statul doreşte ca acesta să treacă neobservat.
Când statul procedează la preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi cu
înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o dobândă mai redusă operaţiunea este
cunoscută sub denumirea de conversiune.
În practică se întâlnesc trei tipuri de conversiune:

36
a) conversiunea forţată – când statul oferă deţinătorilor de înscrisuri o singură
alternativă, şi anume aceea de a prezenta la preschimbare titlurile
împrumutului vechi, contra titlurilor unui împrumut nou în decursul unei
anumite perioade de timp. La expirarea termenului stabilit, titlurile vechi îşi
pierd valabilitatea.
b) conversiune facultativă – când deţinătorii înscrisurilor au optat pentru una din
următoarele soluţii: de a preschimba înscrisurile împrumutului vechi cu
înscrisuri ale unui împrumut nou, sau de a păstra înscrisurile unui vechi
împrumut.
c) conversiune sau rambursare anticipată – când deţinătorii de înscrisuri au
următoarele alternative: să accepte preschimbarea înscrisurilor vechiului
împrumut în condiţiile stabilite de stat sau să o refuze şi să solicite
rambursarea anticipată a acestuia.
Inversul conversiunii poartă denumirea de arozare (majorarea ratei dobânzii).

4. Datoria publică

Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice


centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane
fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment
dat.
Gradul de îndatorare la un moment dat al unei ţări se determină prin raportarea
soldului datoriei publice la PIB. Acest indicator arată în ce măsură valoarea adăugată într-
un an este grevată de datoria publică.
Printre ţările cu cel mai mare volum al datoriei publice, exprimate în dolari se
numără SUA şi Italia, urmate la mare distanţă de Canada, Spania, Olanda, India, Mexic,
Turcia, Federaţia Rusă.
Efortul financiar sau povara datoriei publice se exprimă cu ajutorul mai multor
indicatori, printre care:
- mărimea absolută şi mărimea medie pe un locuitor a serviciului
datoriei publice;
- raportul dintre serviciul datoriei publice şi PIB;
- raportul dintre serviciul datoriei publice şi totalul cheltuielilor
publice;
- ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor
bugetare după caz.
Structura datoriei publice are în vedere gradul de exigibilitate al acesteia. Sumele
exigibile la termen scurt formează datoria flotantă, iar cele exigibile la termene mijlocii
şi lungi formează datoria consolidată.
Structura datoriei publice diferă de la o ţară la alta şi chiar de la o perioadă la alta,
în funcţie de condiţiile financiare monetare.

5. Datoria externă. Indicatori privind datoria externă

Noţiunea de datorie externă este mai largă decât aceea de datorie publică externă
şi are mai multe sensuri:

37
a) datorie externă brută în sens larg – cuprinde sumele de bani şi alte valori
pe care rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice le datorează străinătăţii
la un moment dat;
b) datorie externă brută în sens restrâns – cuprinde obligaţiile băneşti faţă de
străinătate, cu următoarele excepţii: creditele pe termen scurt (sub 1 an),
investiţiile străine directe care nu au stabilite termen de rambursare sau de
lichidare, ajutoarele cu caracter nerambursabil primite în cadrul programelor
de asistenţă publică bi şi multilaterală, împrumuturile externe cu o perioadă de
graţie de 10-15 ani sau mai mare, creditele contractate de persoane fizice sau
juridice negarantate de autorităţile publice competente;
c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii,
din sistemul său, care cuprinde: sumele datorate unor creditori publici sau
privaţi în valută, bunuri sau servicii cu o perioadă de rambursare mai mare de
1 an, sumele datorate de persoanele private, dar garantate de o autoritate
publică;
d) datoria externă netă – care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi
private ale rezidenţilor unei ţări în străinătate şi activele deţinute de rezidenţi
străini în ţara considerată.
În legătură cu datoria externă a unei ţări se folosesc diverşi indicatori care reflectă
gradul de îndatorare faţă de străinătate, precum şi efortul valutar pe care acesta îl reclamă.
Astfel gradul de îndatorare al unei ţări faţă de străinătate se exprimă cu ajutorul
mărimii absolute a datoriei externe, al mărimii medii a datoriei respective pe un locuitor,
al raportului dintre datoria externă şi PIB şi al raportului dintre datoria externă şi
încasările dintre exportul de bunuri şi servicii.
Principalii indicatori ai datoriei externe sunt:
- indicatorul datoriei externe totale – arată suma datorată
străinătăţii la un moment dat, se determină prin transformarea valutelor în care
a fost exprimată datoria externă într-o valută de largă circulaţie internaţională;
- indicatorul datoriei externe medii pe locuitor se determină prin
împărţirea datoriei externe totale, exprimate într-o valută de largă circulaţie
internaţională la numărul populaţiei şi serveşte la efectuarea de comparaţii în
timp pe plan naţional şi internaţional;
- indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi PIB arată
cât din PIB al anului considerat ar fi necesar pentru rambursarea acelei datorii;
- indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi
exporturile de bunuri şi servicii arată în cât timp s-ar putea rambursa datoria
unei ţări faţă de străinătate pe seama valutei încasate din vânzările de bunuri şi
prestările de servicii peste graniţă.
Efortul financiar-valutar generat de datoria externă este indicat de serviciul
datoriei externe. Povara datoriei externe se determină cu ajutorul mai multor indicatori şi
anume:
- raportul dintre SDE şi exportul de bunuri şi servicii;
- raportul dintre SDE şi PIB;
- raportul dintre dobânda aferentă datoriei externă şi exporturi.

38
Capitolul V
Bugetul de stat

1. Bugetul ca instrument financiar


2. Principii bugetare

1. Bugetul ca instrument financiar

Bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în


procesul repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică
economică, socială şi de altă natură ale fiecărei perioade. Aceste relaţii se manifestă în
dublu sens: pe de o parte ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele
băneşti la dispoziţia statului, iar pe de altă parte, ca relaţii prin care se repartizează aceste
resurse (figura 1).

39
Societăţi VENITURILE Servicii publice generale
comerciale STATULUI

DESTINAŢIA Apărare, ordine publică şi


Regii siguranţă naţională
VENITURILOR
autonome
STATULUI

Cheltuieli social-culturale
Alte categorii
de agenţi
economici
Servicii de dezvoltare publică,
BUGETUL DE STAT locuinţe, mediu şi ape
Instituţii
publice
Acţiuni economice

Populaţie
Alte acţiuni

Transferuri din bugetul de


stat
Străinătate

Împrumuturi acordate

Figura 1. Mobilizarea şi repartizarea resurselor prin buget

Relaţiile de mobilizare a resurselor sunt în principal relaţii de repartiţie a


produsului intern brut în favoarea statului, prin intermediul impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor, al prelevărilor din venituri, la care se adaugă atragerile de disponibilităţi
temporar libere din economie prin intermediul împrumuturilor de stat interne.
Insuficienţa resurselor generată de repartiţia produsului intern brut determină relaţii ale
statului cu străinătatea, concretizate în diverse tipuri de finanţări externe.
Bugetul de stat are un rol complex care include mai multe componente: financiară
şi economică, alocativă, redistributivă şi de reglare.
Rolul financiar se referă la formarea şi utilizarea resurselor financiare necesare
statului în exercitarea funcţiilor sale.
În acest sens rolul financiar poate fi discutat atât pe o componentă alocativă cât şi
pe o componentă redistributivă.
Rolul economic se referă la influenţarea dezvoltării economico-sociale, respectiv
la stimularea sau frânarea proceselor şi fenomenelor economice. Rolul economic are în
vedere o pronunţată componentă de reglare a economiei naţionale.
Rolul alocativ al bugetului decurge din însăşi natura statului, care în mod
tradiţional îşi asumă sarcina finanţării serviciilor publice.

40
Conţinutul acestui rol constă în repartizarea resurselor fiecărui an bugetar pe
destinaţii ce rezultă din îndeplinirea funcţiilor statului ca instituţie suprastructurală, dar,
cel puţin parţial, şi din postura sa de agent economic.
Rolul redistributiv al bugetului este pus în evidenţă tocmai de natura sa specifică,
respectiv aceea de instrument ce reflectă relaţii de mobilizare a resurselor, de repartizare
a acestora pentru finanţarea unor activităţi şi acţiuni determinate expres. Bugetul este
instrumentul prin care se redistribuie o parte din produsul intern brut. Redistriburea se
realizează atât prin intermediul impozitelor şi taxelor, cât şi al cheltuielilor.
Rolul de reglare a vieţii economice decurge din importanţa bugetului de stat ca
instrument cu putere de lege, prin care se reflectă politica economică promovată de
Guvern.
Prin orientările bugetului se poate acţiona asupra economiei stimulând sau
frânând o anumită activitate. Autorităţile publice pot acţiona, în acest scop prin
intermediul cheltuielilor, veniturilor şi soldului bugetar.

2. Principii bugetare

Principiile bugetare reprezintă o sinteză a experienţei practicii bugetare, dar şi a


cerinţelor şi exigenţelor propuse în procesul elaborării şi execuţiei bugetului de stat.
Sunt riguros formulate şi sunt parte a patrimoniului universal de cunoştinţe şi
învăţăminte care ţin de ştiinţa finanţelor.
Legislaţia bugetară se bazează pe aceste principii şi le include ca norme juridice.

Universalitatea bugetului

Principiul universalităţii stipulează că veniturile şi cheltuielile sunt înscrise în


buget în totalitate în sume brute.
Totodată veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare
anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor care au stabilit destinaţii distincte.
Avantajele respectării principiului universalităţii sunt:
- permite cunoaşterea cât mai exactă a volumului total al veniturilor şi
cheltuielilor publice, precum şi a corelaţiei existente între anumite venituri şi
cheltuieli care se află în conexiune strânsă;
- conferă Parlamentului dreptul de control asupra cuantumului total al
veniturilor şi cheltuielilor publice.
Aplicarea strictă a principiului universalităţii conferă bugetului public caracterul
de buget brut ce reprezintă suma dimensiunilor globale a încasărilor de venituri publice
sau a cheltuielilor publice.
Există şi unele situaţii speciale, reglementate prin lege, ce contituie excepţii de la
principiul universalităţii, ca de exemplu:
- resursele provenind din donaţii, care nu majorează resursele publice totale, ci
au o afectaţie specială în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia;
- fondurile de sprijin care reprezintă resurse ale participanţilor puse la dispoziţia
administraţiilor publice cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţii
determinate;

41
- reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor
necuvenite sau acordate cu titlu provizoriu.

Unitatea bugetului

Principiul unităţii presupune înscrierea într-un singur document a veniturilor şi


cheltuielilor bugetare, în vederea utilizării eficiente şi monitorizării fondurilor publice.
Bugetul public, prin principiul unităţii, asigură o prezentare de ansamblu şi o
cunoaştere clară a surselor de venituri şi a destinaţiei cheltuielilor, precum şi a
mecanismului de echilibrare a bugetului.
Aceasta permite analiza veniturilor şi cheltuielilor în vederea emiterii unor
judecăţi de valoare privind structura şi volumul cheltuielilor propuse de Guvern, pe baza
cărora se pot lua decizii de amânare, respingere sau modificare a unor cheltuieli
inoportune. Acest principiu permite exercitarea controlului de către Parlament asupra
Guvernului privind perceperea impozitelor, modului de cheltuire a fondurilor publice, cât
şi asupra utilităţii şi oportunităţii măsurilor sociale şi economice pe care le iniţiază.
Principiul tradiţional al unităţii bugetare a fost adaptat cerinţelor finanţelor publice
moderne prin intermediul unor derogări ce facilitează operaţiunea de debugetizare.
Debugetizarea constă în angajarea unor surse complementare, alternative pentru
realizarea unora din obiectivele sau programele dorite.
Derogările principiului unităţii bugetare sunt: conturile speciale ale tezaurului
public; bugetele extraordinare; bugetele anexe; bugetele autonome; rectificarea legilor
bugetare anuale; bugetele referitoare la unele cheltuieli accidentale sau în caz de urgenţă.
Conturile speciale ale tezaurului public reprezintă operaţiuni financiare ce
constau în înregistrarea cheltuielilor sau încasărilor ce nu sunt definitive, întrucât
angajamentele la care au dat naştere urmează să fie executate.
Bugetele extraordinare – sunt bugete prin care se asigură finanţarea cheltuielilor
extraordinare (militare, de război) în afara regulilor tradiţionale ale contabilităţii publice.
Bugetele anexă – evidenţiază operaţiile financiare ale unor servicii ale statului cu
caracter industrial sau comercial necuprinse în bugetul general decât prin vărsământul
soldului lor creditor sau debitor. Se discută şi se votează de Parlament şi sunt supuse
controlului public.
Bugetele autonome – sunt adoptate la nivelul societăţilor comerciale cu capital de
stat sau al instituţiilor publice care beneficiază de autonomie financiară fără a fi supuse
controlului Parlamentului.
Legile bugetare rectificative – sunt generate de necunoaşterea cu exactitate a
nivelului cheltuielilor şi respectiv al veniturilor în momentul aprobării legii bugetare,
ceea ce face necesară revenirea asupra nivelului indicatorilor bugetari în cursul
exerciţiului bugetar.

Neafectarea veniturilor bugetare

Nu permite perceperea unui venit public pentru finanţarea unei anumite cheltuieli
publice. Ca urmare, existenţa resurselor financiare este o condiţie generală a acoperirii
cheltuielilor publice pe ansamblu.

42
De aceea, majorările de cheltuieli în cursul anului bugetar se pot efectua cu
condiţia ca iniţiatorii să prevadă şi resursele necesare acoperirii acestora.
Nerespectarea întocmai a acestui principiu este de fapt, un rezultat al nerespectării
depline a altor principii, în special cele privind universalitatea, unitatea bugetară.

Anualitatea bugetului

Principiul anualităţii bugetului menţionează că veniturile şi cheltuielile bugetare


sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar.
Totodată, operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar, în
contul unui buget, aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.
În România anul bugetar coincide cu anul civil (calendaristic) 1 ianuarie – 31
decembrie.
Factorii ce influenţează data începerii anului bugetar sunt: structura economiei,
nivelul de dezvoltare, perioada de lucru a Parlamentului, numărul şi durata sesiunilor în
care Parlamentul dezbate bugetul public, tradiţia, alţi factori specifici fiecărui stat.
În practica bugetară, referitor la respectarea principiului anualităţii, s-au
identificat două sisteme de execuţie bugetară, respectiv: sistemul de exerciţiu bugetar şi
sistemul de gestiune bugetară.
În legătură cu anualitatea bugetului, Legea finanţelor publice a prevăzut ca, pentru
toţi agenţii economici, anul financiar are aceeaşi durată ca şi exerciţiul financiar bugetar,
adică un an calendaristic.

Echilibrul bugetar

Acest principiu nu este respectat în practica bugetară întrucât bugetele publice se


întocmesc cu deficit. În aceste condiţii, pentru acoperirea cheltuielilor bugetului public se
interzice recurgerea la emisiunea monetară sau la finanţarea directă de către bănci.
În cadrul anului bugetar, distingem atât echilibrul bugetar pe parcursul execuţiei,
cât şi echilibrul bugetar la sfârşitul anului.
Echilibrul bugetului pe parcursul execuţiei se realizează atunci când lichidităţile
băneşti provenite din încasarea veniturilor publice acoperă nevoile de plăţi scadente:
TOTAL ÎNCASĂRI LA TOTAL PLĂŢI EXIGIBILE
MOMENTUL T = LA MOMENTUL T
(L) (P)
Restabilirea echilibrului pe parcursul execuţiei este obligatorie, altfel nu s-ar mai
putea efectua cheltuielile conform creditelor bugetare aprobate de Parlament, iar unele nu
pot fi amânate (exemplu: plata salariilor, plata pensiilor, plata burselor).
Echilibrul anual al bugetului presupune egalitatea dintre nivelul încasării
veniturilor obligatorii ale statului (R) şi nivelul cheltuielilor totale (C).
În funcţie de relaţia dintre R şi C, putem avea una din următoarele situaţii: R = C,
pentru echilibrul bugetar anual; R < C, pentru deficit bugetar anual; R > C, pentru
excedent bugetar anual.

Specializarea bugetară

43
Principiul specializării bugetare se referă la faptul că, veniturile şi cheltuielile
bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi pe categorii de
cheltuieli, grupate după conţinutul lor economic şi destinaţia acestora, potrivit
clasificaţiei bugetare.
Clasificaţia bugetară trebuie să ofere o imagine privind:
a) sursele de provenienţă a veniturilor; care sunt impozite directe; care sunt
impozitele indirecte; ce loc ocupă fiecare impozit în ansamblul veniturilor
fiscale; care sunt veniturile extraordinare;
b) destinaţiile cheltuielilor, în cadrul grupării economice (curente şi de capital),
în cadrul grupării funcţionale (pe ramuri şi domenii de activitate, către care
sunt orientate resursele) şi al grupării administrative, pe instituţii ai căror
conducători sunt ordonatori de credite bugetare.
Clasificaţia bugetară tip este elaborată de Ministerul Finanţelor Publice. Ea
cuprinde ca subdiviziuni: părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole, precum
şi alineate, dacă este necesar.
În legislaţia finanţelor publice din România este consacrat principiul specializării
bugetare.

Publicitatea bugetului
Transparenţa sistemului bugetar este asigurată prin: dezbaterea publică a
proiectelor de buget, a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu ocazia
aprobării acestora; publicarea în Monitorul Oficial a bugetelor şi a conturilor anuale de
execuţie a acestora; mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor
asupra conţinutului bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile,
prevăzute de lege.

Principiul unităţii monetare


Principiul unităţii monetare obligă ca toate operaţiunile bugetare să fie exprimate
în monedă naţională.

44