EXAMEN

În literatura de specialitate se consideră că au existat două premise a apariţiei şi

manifestării finanţelor: apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani și apariția formei
statale de organizare a societăţii.
1.Apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, existenţa şi folosirea banilor reprezintă
premisa esenţială a manifestării finanţelor ca fenomen economico-social.
2. Apariția formei statale de organizare a societăţii - se detaşează prin semnificaţii şi
amploare, raporturile dintre stat, pe de o parte, şi persoanele fizice sau juridice, pe de altă
parte. Rezultă că prezenţa statului concretizată prin instituţiile sale, constituie a doua premisă
a conturării conceptului de finanţe.
Termenul de finanţe se utilizează în două sensuri:
a. în sens larg - conceptul de finanţe este folosit pentru a exprima ansamblul proceselor
şi relaţiilor economice exprimate în bani, care se produc în toate sferele de producţie.
b. în sens restrâns - finanţele înglobează numai procese şi relaţii economice prin care se
constituie, distribuie şi utilizează fondurile băneşti pentru funcţionarea diferitelor
entităţi economico-sociale (firme, stat, persoane fizice).
Deci, în accepţiunea restrânsă, conţinutul economic al finanţelor constă în procese şi
relaţii economice de repartiţie sub formă bănească a PIB şi se concretizează în
procurarea de resurse la fondurile băneşti care se constituie şi apoi se utilizează pe
destinaţia corespunzătoare fiecărei entităţi.

Finanţele publice sunt, deci, o formă particulară a finanţelor în sens restrâns.

Finanţele reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor băneşti la
dispoziţia unui agent economic (stat, firmă, gospodărie individuală), folosite pentru
îndeplinirea obiectului său de activitate, a funcţiilor şi sarcinilor sale.

Relaţiile financiare reprezintă relaţiile economice, băneşti de constituire şi repartizare a fondurilor

financiare necesare satisfacerii necesităţilor colective din societate. Aceste relaţii sunt:
-relaţii sociale (între membrii societăţii);
-relaţii economice (sunt strâns legate de procesul economic în care se produc bunuri şi alte valori);
-relaţii de repartiţie (reprezintă transferuri către sau de la stat);
-relaţii băneşti (exprimate întotdeauna sub formă bănească)

Componentele sistemului financiar sunt: sistemul financiar public și sistemul financiar

privat.
 SISTEMUL FINANCIAR PUBLIC
Primele două subsisteme, bugetul de stat şi bugetele locale, reprezintă relaţiile de
redistribuire a PIB odată cu constituirea fondurilor bugetare, precum și distribuirea şi
utilizarea acestor fonduri pentru satisfacerea nevoilor publice, de interes naţional, respectiv
local.
Asigurările sociale de stat exprimă relaţiile prin care se constituie, distribuie şi utilizează, în
principiu, fondurile destinate protecţiei celor ce îşi pierd capacitatea de muncă din diverse
motive.
Creditul public exprimă relaţiile financiare caracteristice constituirii şi utilizării unor fonduri
de împrumut, diferenţiindu-se de subsistemele financiare prezentate anterior prin faptul că au
la bază principiul rambursabilităţii şi plăţii de dobânzi ca preţ al folosirii resurselor
împrumutate.
Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă, se consideră a fi un subsistem
financiar, particularizat prin specificul relaţiilor de constituire, distribuire şi utilizare a unui
fond specific numit de asigurare.
Finanţele firmelor şi altor entităţi economico-sociale publice deținute de stat exprimă
relaţiile financiare prin care se constituie, distribuie şi utilizează capitalurile, respectiv
fondurile băneşti administrate de aceste entităţi.

SISTEMUL FINANCIAR PRIVAT

Sistemul financiar privat este considerat ca un ansamblu de relaţii financiare prin care se
constituie, distribuie şi utilizează fondurile financiare private, având ca participanţi, entităţile
şi persoanele private ce administrează în interes privat fondurile respective.
Finanţele firmelor private reflectă relaţiile economice în formă bănească prin care se
mobilizează, repartizează şi utilizează resursele băneşti necesare activităţii de producţie,
investiţii precum şi pentru satisfacerea altor cerinţe la nivelul entităţilor respective.
Creditul bancar cuprinde relaţiile băneşti ce vizează mobilizarea de resurse băneşti şi
redistribuirea acestora pe principiul rambursabilităţii şi al plăţii de dobândă.
Relaţii financiare specifice asigurărilor sociale pot lua naştere şi în cadrul subsistemului
financiar privat, prin implicarea unor autorităţi private care constituie, administrează şi
utilizează fonduri private de asigurări sociale (fonduri private de pensii).
Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă cuprind relaţiile financiare specifice
constituirii, distribuirii şi utilizării fondurilor de asigurare, la care participă însă societăţile de
asigurări cu capital privat, ca asigurători, şi diferite persoane fizice şi juridice, în calitate de
asiguraţi.
Finanţele gospodăriilor cuprind relaţiile financiare la care participă entităţi instituţionale
(familii, celibatari) care realizează venituri şi le folosesc potrivit nevoilor lor pentru a procura
bunurile şi serviciile necesare consumului, inclusiv economisirea şi plasamentele de resurse
băneşti.
Piața de capital
Piaţa de capital, este acea componentă a pieţei financiare, care caracterizează investiţiile în
titluri financiare pe termen mediu şi termen lung.
În prezent noţiunea de finanţe are o largă circulaţie în toate domeniile şi este folosită cu
înţelesuri multiple, cele mai cunoscute fiind:
-sume de bani sau fonduri băneşti ce se administreză şi circulă la diferite niveluri şi structuri
ale vieţii economico-financiare,
-venituri, cheltuieli sau profit, rezultate din diverse activităţi,
-forme, tehnici şi instrumente prin care se acumulează şi se distribuie resursele băneşti
(impozitele, aportul de capital, dividendele, subvenţiile sau creditele),
-operaţiuni de plăţi şi încasări în numerar sau prin conturi bancare,
-tranzacţii bursiere şi tranzacţii pe diverse pieţe financiare,
-relaţiile dintre persoanele fizice, juridice, stat, implicate în operaţiuni axate pe folosirea
banilor.

FINANȚELE PUBLICE ȘI PRIVATE

Finanţele private sau componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi

gestiunea resurselor agenţilor economici pentru realizarea obiectului lor de activitate în
condiţii de profitabilitate.
Obiectul finanţelor private include:
-constituirea capitalului social;
-repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea şi remunerarea acţionarilor);
-plasarea eventualelor sume disponibile;
-obţinerea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curentă a activităţii şi a
investiţiilor;
-mobilizarea creanţelor;
-lichidarea obligaţiilor.
În concluzie: finanţele firmei reprezintă ramura ştiinţei economice care studiază
alocarea optimală de resurse financiare dirijate spre utilizări multiple în scopul
realizării de profit şi, implicit, a creşterii valorii firmei, având în vedere două elemente:
1.riscul, deoarece rezultatele viitoare aşteptate au o anumită probabilitate de realizare;
2.decizia, urmare a faptului că este necesară selectarea dintre nevoile şi utilizările
multiple numai a acelora care să asigure optimizarea alocărilor.

Parteneriatul public – privat

Nevoile oamenilor pot fi grupate în două categorii:
- nevoi cu caracter individual
- nevoi cu caracter social sau colectiv

Corespunzător celor două categorii de nevoi prezentate anterior, tipologia bunurilor este
următoarea:
a. bunuri private
b. bunuri publice pure (utilităţi publice)
c. bunurile semipublice sunt bunuri oferite:
- fie de sectorul public
- fie de sectorul privat
Atribuirea funcţiilor publice către sectorul privat se realizează, de regulă, prin:
- concesiune operaţională;
- acorduri de exploatare;
- contracte de servicii.
Formele de parteneriat public - privat sunt următoarele:
a. parteneriatul public - privat contractual
b. parteneriatul public - privat institutional
Durata contractului de parteneriat public - privat se stabileşte, în principal, în funcţie de
perioada de amortizare a investiţiilor ce urmează să fie realizate de către societatea de
proiect şi în funcţie de modalitatea de finanţare a acestor investiţii.

Funcţiile finanţelor.
Funcția de repartiție
În raport de nivelul la care se administrează fondurile băneşti se pot delimita două categorii:
1.fonduri centralizate, ale statului, precum: bugetul public sau fondul de asigurări
sociale,
2.fonduri descentralizate ale firmei, ca de exemplu, fondul de dezvoltare.

Funcția de control
Obiectivele controlului financiar sunt:
1.eficienţa, oportunitatea şi economicitatea operaţiunilor financiare efectuate;
2.operativitatea şi legalitatea acestora (se verifică prin control respectarea normelor legale
privitoare la distribuirea şi crearea fiecărui fond);
3.rezultatele obţinute pe seama consumului de resurse financiare.

Formele sub care se manifestă controlul financiar având în vedere momentul exercitării
sunt:
1. controlul preventiv;
2. controlul concomitent;
3. controlul ulterior.
Funcţia de reglare (de stabilizare a economiei) este o manifestare a finanţelor în calitate de
mijlocitor al influenţării vieţii economice şi sociale în sensul dorit de către autorităţile publice.
Funcţia de redistribuire, numită şi funcţie socială, are ca obiect de activitate transferul de
putere de cumpărare între diferite domenii ale activităţii economico-sociale sau între diferitele
categorii socio-profesionale.
Politica financiară
Politica generală, economico-socială (implicit componenta sa de politică financiară), se
axează pe realizarea unor obiective, pornind de la priorităţile fiecărei etape, concretizate în
ţinte ale dezvoltării economice pornind de la cerințele populaţiei.
Politica bugetară se concretizează prin deciziile privitoare la formarea, repartizarea şi
utilizarea resurselor bugetare şi finanţarea deficitului bugetar, folosind ca instrument principal
bugetul de stat.
Politica fiscală este o componentă a politicii financiare ce se referă la ansablul
reglementărilor privind stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor, arătând atât opţiunile
statului în materie de impozite şi taxe, cât şi deciziile privind cheltuielile publice ce se
finanţează.
Politica monetară înglobează deciziile referitoare la oferta de monedă şi derularea circulaţiei
monetare în economia naţională, asigurarea echilibrului monetar şi menţinerea puterii de
cumpărare a monedei naţionale.
Politica valutară se referă la modalităţile de procurare şi utilizare a resurselor valutare şi
echilibrarea balanţei de plăţi externe, crearea rezervelor valutare şi efectuarea de tranzacţii pe
pieţele financiar-valutare.
În formă sintetică politica financiară a firmelor reprezintă un ansamblu de decizii, de
opţiuni fundamentale în vederea alocării eficiente a capitalului.
Politica de investiţii abordează problematica alocării capitalului pentru active fizice sau
active financiare, locul central revenind activelor imobilizate, dobândite ca rezultat al
investiţiilor de capital.
Politica de finanţare cuprinde decizii referitoare la constituirea capitalului, inclusiv a
fondurilor financiare ale firmelor. Prezintă o foarte mare importanţă proporţia care revine
capitalului social în funcţie de specificul fiecărei firme.
Politica dividendelor priveşte repartizarea rezultatului financiar precum şi distribuirea
profitului, opţiunea firmei între investirea parţială sau totală a profitului net sau distribuirea
acestui profit acţionarilor sub formă de dividende.

Concepții despre finanțele publice

Pot fi menţionate mai multe concepţii despre finanţele publice, care se raportează – de
regulă - la intensitatea intervenţiei statului în economie: mercantilismul, finanţele publice
clasice, finanţele publice moderne, finanţele publice postmoderne.
Aspecte privind legistația financiară în România.
Constituția României este legea fundamentală a statului român care reglementează, printre
altele, principiile generale de organizare a statului, drepturile, libertățile și îndatoririle
fundamentale ale cetățenilor și autoritățile publice fundamentale.

Bugetul de stat
Aşadar, sub aspect juridic, bugetul de stat reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi
autorizate prin lege veniturile şi cheltuielile anuale ale statului.
Sintetizând, bugetul de stat este:
- un document program
- un document politic
- un act de previziuni
- un act de autorizare
 - un document anual
- un act juridic
- un sistem de fluxuri financiare
- un instrument de politică a statului.

Cheltuielile
În România, legea bugetului de stat pe 2017 grupează cheltuielile după patru criterii:
I. Clasificaţia economică – potrivit acesteia cheltuielile totale se împart în:
A. cheltuieli curente
B. cheltuieli de capital;
C. operaţiuni financiare;
II. Clasificaţia funcţională cuprinde:
-servicii publice generale (autorităţi executive şi legislative);
-apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
-cheltuieli social-culturale (învăţământ, sănătate, cultură, recreere, religie, asigurări şi
asistenţă socială);
-servicii şi dezvoltare publică, protecţia mediului;
-acţiuni economice (acţiuni generale economice, agricultură şi silvicultură, transporturi,
comunicaţii, cercetare ştiinţifică);
III.Clasificaţia administrativă cuprinde: ministerele, instituţii centrale, agenţii şi alţi
ordonatori principali.
IV. Clasificaţia pe surse de finanţare:
- din bugetul de stat;
- din venituri proprii;
- din credite externe;
- din finanţare externă nerambursabilă.

Impozitele
Impozitele se definesc ca plată bănească obligatorie, generală, definitivă şi nereciprocă
efectuată de persoane fizice şi juridice la bugetului statului în cuantumul şi la termenele
stabilite de lege, fără obligaţia statului de a presta un serviciu egal, direct şi imediat.
Spre deosebire de impozit, taxa reprezintă suma de bani plătită de o persoană fizică sau
juridică, pentru un serviciu prestat plătitorului de către stat sau instituţiile sale.
Principiile impunerii fiscale:
1. principii de echitate fiscală;
2. principii de politică financiară;
3. principii de politică economică;
4. principii de politică socială.

Fiscalitatea
În practica financiară, fiscalitatea de definește ca un sistem de percepere a impozitelor şi
taxelor de către autorităţile publice, în scopul realizării funcţiilor social-economice ale
statului.
Încasarea impozitelor este o problemă importantă a fiecărui stat şi se măsoară cu ajutorul
indicatorului gradul de colectare a impozitelor .
Mărimea prelevărilor obligatorii la bugetul public este dependentă de anumiţi factori:
1. ponderea sectorului public în economia ţării;
2. nivelul cotelor de impozit;
3. dimensiunile nevoilor bugetare şi mijloacele de acoperire a acestora;
4. proporţiile evaziunii fiscale.
Această mărime a prelevărilor obligatorii în bugetul public scoate în evidenţă nivelul
fiscalităţii într-o ţară la un moment dat care diferă în funcţie de două categorii de
factori:
1.factori proprii sistemului fiscal (numărul impozitelor, modul de calcul a impozitelor sau
progresivitatea impunerii);
2.factori independenţi de sistemul fiscal (PIB sau natura instituţiilor politice).

Dubla impunere economică

Dubla impunere economică reprezintă supunerea aceluiaşi venit sau a aceleiaşi averi, la
mai multe impozite, în aceeaşi ţară.
Dubla impunere juridică se manifestă atunci când aceeaşi materie impozabilă (venit sau
avere), aparţinând aceleiaşi persoane fizice sau juridice este supusă aceluiaşi impozit de
două ori, pentru aceeaşi perioadă de timp, în două state diferite.

Evaziunea fiscală
Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea, pe diferite căi, de la obligaţiile fiscale sau
ascunderea, sub diferite forme, a surselor şi a cuantumului veniturilor impozabile.
Funcţiile asigurărilor:
a. funcţia principală a asigurărilor este aceea de repartiţie
b. funcţia de control
c. funcţia de compensare a pagubelor pricinuite de calamităţi ale naturii şi de
accidente (la asigurări generale) şi plata sumelor asigurate (la asigurări de viaţă)
d. de prevenire a riscurilor.

Rata fiscalitatii= ((contributii+taxe+impozite)/profit )*100

Clasificarea impozitelor:
După caracteristicile de fond şi formă, impozitele se clasifică:
- impozite directe (reale si personale)
- impozite indirecte
După obiectul impunerii:
- impozite pe venit;
- impozite pe avere;
- impozite pe consum.
După scopul urmărit:
- impozite financiare (acoperă cheltuielile statului);
- impozite de ordine (suprataxele pentru limitarea consumului unor produse, impozitele
pentru fondurile speciale).
După frecvenţa încasării:
- impozite permanente sau ordinare (se încasează periodic);
- impozite incidentale sau extraordinare (perioada bine determinată)
După instituţia care le administrează:
- impozite ale administraţiei centrale (încasate la bugetul de stat);
- impozite ale administraţiei locale (se încasează de organul local care le-a iniţiat la
bugetul local).