CAPITOLUL 4 CHELTUIELILE PUBLICE

4.1. Conceptul de cheltuieli publice şi conţinutul acestora

4.2. Clasificarea cheltuielilor publice
4.3. Indicatorii de analiză ai cheltuielilor publice
4.4. Factorii care influenţează cheltuielile publice

CONCEPTE CHEIE: cheltuieli publice, cheltuieli bugetare, cheltuieli curente, cheltuieli de capital, cheltuieli de transfer,
cheltuieli publice definitive, cheltuieli publice temporare, cheltuieli publice virtuale, cheltuieli real negative, cheltuieli pozitive,
indicatori de nivel, indicatori de structură, indicatori ai dinamicii, indicatorii elasticităţii cheltuielilor, Legea lui Wagner, analizele
lui Peacock şi Wiseman, efect de transfer, efectul inspecţiei, rigiditatea cheltuielilor bugetare.

OBIECTIVE URMĂRITE:
1. Cunoaşterea concepţiilor clasice despre cheltuielile publice.
2. Cunoaşterea concepţiilor moderne despre cheltuielile publice.
3. Clasificarea cheltuielilor publice şi relevanţa acestor clasificări.
4. Prezentarea indicatorilor de analiză a cheltuielilor publice.
5. Descrierea factorilor ce influenţează evoluţia cheltuielilor publice.
6. Influenţa factorilor economici asupra cheltuielilor publice.
7. Influenţa factorilor sociali asupra cheltuielilor publice.

1
4.1. Conceptul de cheltuieli publice şi conţinutul acestora
Conceptul de cheltuială publică este utilizat cu mai multe sensuri, dintre care se disting cel juridic şi cel economic.
În sens juridic, noţiunea de cheltuială publică semnifică o plată legată de funcţionarea instituţiilor publice şi, în
general, de înfăptuirea activităţilor cu caracter public, inclusiv a firmelor cu capital de stat.
În această accepţiune, apare în prim plan faptul că toate cheltuielile publice se realizează printr-un complex de instituții
şi entităţi publice, cu competenţe în avizarea şi efectuarea operaţiunilor de plăţi pe seama resurselor financiare publice,
respectiv cheltuirea banului public, potrivit normelor legale.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice reprezintă o parte a finanţelor publice şi anume:
acele relaţii economice în formă bănească între stat şi persoane fizice şi juridice legate de repartizarea fondurilor
publice pentru satisfacerea necesităţilor cu caracter colectiv.
În sens economic, noţiunea de cheltuială publică exprimă procesele economice de repartiţie a PIB1, concretizate în
alocarea şi utilizarea resurselor financiare, pentru realizarea de acţiuni considerate de interes public, la nivel naţional
sau local.
Deci, în sens economic, conceptul de cheltuială publică exprimă o anumită categorie de procese şi relaţii economice
care se manifestă între autorităţile publice, pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu prilejul
alocării pe destinaţii şi utilizării resurselor financiare administrate de către aceste autorităţi.
În acest caz, este avut în vedere conţinutul cheltuielilor publice ca relaţii de redistribuire financiară a PIB, respectiv de
realocare a resurselor, prin intermediul autorităţilor publice, în favoarea diferitelor persoane fizice şi juridice aflate în
ipostaza de beneficiari de utilităţi sociale şi de bani publici.
Cheltuielile publice se află la baza ofertei de utilităţi publice, sub forma bunurilor şi serviciilor destinate consumului
public şi, în principiu, trebuie să asigure, funcţionarea normală instituţiilor de stat, respectiv îndeplinirea funcţiilor şi
sarcinilor statului.
În acelaşi timp, conţinutul lor se află sub incidenţa programelor de guvernare ale grupurilor şi partidelor care deţin
puterea în stat, în mod obişnuit, concretizându-se prin finanţarea de acţiuni, considerate de interes public, ce
corespund obiectivelor urmărite de către partidele politice. Cheltuielile publice reflectă alegerile politice ale
guvernului.
Pe de altă parte, specificul activităţilor ce antrenează alocarea şi cheltuirea de resurse băneşti, fie direct de către
entităţi publice, fie prin intermediul bugetului public, determină şi o altă interpretare a noţiunii de cheltuială publică.
Sub acest aspect, conceptul de cheltuială publică are un sens mai larg, atunci când se referă la ansamblul activităţilor
cu caracter public, incluzând şi pe cele materiale din firmele cu capital de stat, în care cheltuielile se acoperă, în
principiu, din venituri proprii.
În acest sens trebuie precizat faptul că există diferenţe între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare.Cheltuielile
publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor publice care se acoperă fie de la
buget, fie din veniturile proprii.Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se efectuează din bugetul
de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, deci au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice.

1
Produsul Intern Brut (PIB) - este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor
destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei ale unui stat în decurs de un an

2
În interpretarea noţiunii de cheltuială publică prezintă un deosebit interes abordarea acesteia de pe poziţiile, fie ale
concepţiei clasice, fie ale concepţiei moderne, cu privire la finanţele publice.
În concepţia economiştilor clasici, cheltuiala publică reprezintă un consum de valori cu caracter definitiv,
nerecuperabil. Ea afectează în sens negativ mărimea produsului naţional şi duce la o diminuare a avuţiei naţionale,
având şi un impact nefavorabil asupra reproducerii capitalului şi prosperităţii naţiunii.
Această interpretare corespunde viziunii clasice asupra activităţii neproductive a statului, care era considerat doar un
consumator de resurse pentru realizarea acţiunilor cu caracter public finanţate din resursele publice. În mod firesc,
cheltuielile aferente acestora se cereau reduse la strictul necesar, pentru ca efectul negativ antrenat să fie cât mai
redus.
În concepţia modernă, cheltuiala publică este interpretată în contextul reconsiderării rolului atribuit statului, văzut
în altă ipostază decât aceea de simplu consumator de resurse pentru îndeplinirea sarcinilor tradiţionale.
Prevalează acum ideea că prin rolul ce-i revine, ca stat al bunăstării, acesta realizează în bună măsură o redistribuire a
produsului nou creat şi, prin urmare, cheltuielile publice nu mai reprezintă doar consumuri definitive de resurse, ci şi
procese de alocare a resurselor, în scopul folosirii mai raţionale a acestora, respectiv ale asigurării unei dezvoltări
echilibrate a economiei şi a stabilităţii sociale.
În noile condiţii, statul este prezentat ca partener social, având ca preocupare păstrarea echilibrului întregului sistem
şi implicit satisfacerea nevoilor întregii colectivităţi.
Astfel, cheltuielile specifice instituţiilor de stat care funcţionează în sfera activităţilor nemateriale, pot avea, fie şi numai
indirect, efecte pozitive faţă de produsul nou creat şi avuţia naţională.
În contrast cu interpretarea clasică, se admite faptul că instituţiile de stat tradiţionale şi, mai ales, cele nou create pot
exercita o acţiune favorabilă dezvoltării societăţii şi creşterii avuţiei naţionale.
Caracteristic, pentru concepţia modernă asupra cheltuielilor publice, este faptul că ele sunt privite ca procese de
realocare a resurselor, deoarece o bună parte a acestora concretizează preocupările statului pentru orientarea utilizării
lor în concordanţă cu anumite criterii de optim social-economic. Realocarea resurselor financiare ca procese de
redistribuire prin cheltuieli publice, (fără a reprezenta un consum public), poate fi invocată ca argument în favoarea
asimilării acestora la cele private, considerate, în principiu, recuperabile pe seama rezultatului global al activităţilor în
care sunt angajate.
Aşadar, în interpretarea modernă, cheltuielile publice sunt recunoscute doar parţial ca expresie a unor procese de
consum final; cealaltă parte a lor are, fie un caracter recuperabil, fie unul de realocare de resurse, ele generând, pe
ansamblu, în mod direct sau indirect, efecte pozitive asupra reproducţiei sociale.
Această interpretare, determinată de specificul acţiunilor ce se finanţează, se reflectă şi în dimensionarea şi
structurarea cheltuielilor publice, chiar dacă, într-o anumită măsură, opţiunile în acest domeniu au o semnificaţie
politică ce prevalează asupra celei economice.
Abordarea diferenţiată prin prisma efectelor antrenate de cheltuielile publice permite aprecierea mai nuanţată a
eficienţei lor şi fundamentarea deciziilor prin utilizarea de criterii şi modele de optimizare adecvate. În acest context,
limitarea unor categorii de cheltuieli, ca cele de tipul transferurilor, se consideră a avea o influenţă pozitivă, favorabilă
creşterii eficienţei şi dezvoltării economice şi sociale.

3
Prin urmare, considerate global, cheltuielile publice vizează atât sfera activităţilor nemateriale, cât şi pe cea a
activităţilor materiale. Ele se concretizează în finanţarea de acţiuni de interes public cu un conţinut preponderent
social-cultural şi de servicii generale, inclusiv de apărare naţională, dar şi unul economic.
Prin efectuarea lor, se crează condiţii necesare funcţionării entităţilor şi instituţiilor de stat, care, principial, desfăşoară
activităţi nemateriale, sau realizării unor procese economice (materiale), de producere de bunuri şi servicii, ce se
reflectă în PIB.
Aceasta implică plăţi efectuate pe seama resurselor financiare publice pentru achiziţionarea sau crearea de bunuri şi
echipamente, atât de natura investiţiilor (terenuri, clădiri sau instalaţii), cât şi de funcţionare curentă a instituţiilor şi
firmelor din sectorul public (materiale, energie electrică sau salarii).
Conţinutul cheltuielilor publice s-a diversificat continuu, corespunzător mutaţiilor survenite în planul activităţii
instituţiilor şi al rolului statului, ajungându-se ca sistemul acestora să înglobeze şi unele cheltuieli specifice, menite să
servească drept instrumente de influenţare a evoluţiei societăţii.
Cheltuielile publice sunt formate din:
a. cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul administraţiei publice centrale, reflectate în: bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor cu destinaţie specială sau bugetele instituţiilor publice
autonome,
b. cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul administraţiei publice locale, reflectate în bugetele locale,
c. cheltuieli extrabugetare, constituite în afara bugetului, prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor
publice autonome,
d. cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei statului,
e. cheltuieli efectuate din credite externe,
f. cheltuieli efectuate din fonduri nerambursabile.
În raport cu modul de finanţare al cheltuielilor de interes public, sistemul cheltuielilor publice cuprinde următoarele
componente majore: cheltuieli bugetare, cheltuieli extrabugetare, cheltuieli speciale şi cheltuieli ale firmelor cu capital
de stat.
Cheltuielile bugetare sunt acelea înscrise în bugetul public care se finanţează din bugetul public, adică din resursele
băneşti administrate de autorităţile publice centrale sau locale.
Cheltuielile bugetare, care reprezintă principalul subsistem al cheltuielilor publice, se structurează, în funcţie de
componentele bugetului public naţional şi de autorităţile publice la nivelul cărora se administrează resursele pentru
finanţarea acestora, pe următoarele categorii:
- cheltuieli finanţate din bugetul administraţiei de stat centrale sau bugetul federal;
- cheltuieli finanţate din bugetele administraţiilor locale sau ale statelor membre ale federaţiei;
- cheltuieli finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Cheltuielile extrabugetare sunt acelea care se realizează din resursele (veniturile) acumulate şi utilizate direct de către
instituţii publice în cadrul propriei activităţi, fără a mai fi înscrise şi vehiculate prin intermediul bugetului de stat.
Cheltuielile speciale vizează realizarea anumitor obiective sau acţiuni de interes public şi sunt finanţate din resurse
publice ce se constituie în fonduri speciale, distincte, administrate direct de către anumite ministere sau alte organe
de stat. Aşa, de exemplu, fondul pentru asigurări sociale, fondul pentru sănătate, fondul pentru agricultură, fondul
pentru construirea şi modernizarea drumurilor, sunt administrate de către ministerele de resort şi servesc finanţării
unor nevoi specifice domeniilor respective.

4
Cheltuielile firmelor cu capital de stat fac parte, de asemenea, din sistemul cheltuielilor publice, dar, în principiu, nu
se reflectă în bugetul de stat şi deci nu sunt cheltuieli bugetare. Cheltuielile acestor firme, fie că sunt de investiţii sau
de exploatare, au un caracter public dată fiind proprietatea publică pe care acestea se întemeiază. În mod firesc, toate
firmele publice care funcţionează în sfera activităţilor materiale, pot obţine venituri şi constitui fonduri financiare, pe
seama cărora să-şi acopere integral cheltuielile şi să realizeze profit.
Cheltuielile bugetare au la bază următoarele principii:
1.se efectuează numai cu condiţia prevederii şi aprobării lor de către Parlament;
2.au caracter nerambursabil;
3.se efectuează pentru instituţiile publice în funcţie de subordonarea acestora;
4.sunt legate de îndeplinirea anumitor condiţii şi nu numai de existenţa mijloacelor băneşti aprobate;
5.se efectuează cu un permanent control financiar.
Dacă avem în vedere autorităţile publice care pot angaja diferitele cheltuieli publice, acestea pot fi:
-cheltuieli ale administraţiilor centrale (federale) de stat, finanţate din fondurile bugetare, extrabugetare şi speciale,
inclusiv din fondul asigurărilor sociale de stat;
-cheltuieli ale administraţiilor locale sau regionale, finanţate din fondurile bugetare ale entităţilor administrativ-
teritoriale;
-cheltuieli ale firmelor şi altor entităţi economico-financiare cu capital stat.
Din punct de vedere al formei, cheltuielile publice reprezintă:
- plăţi pentru achiziţii de bunuri şi prestări de servicii,
- cheltuieli pentru salarii şi alte drepturi de personal,
- transferuri băneşti.
Cheltuielile publice reprezintă, pe de o parte, un instrument de alocare, de dirijare a resurselor financiare publice pe
diferite domenii şi pe de altă parte, un instrument de intervenţie în activitatea economico-socială.
La aceste categorii se mai pot adăuga şi cheltuielile cu caracter public ale organizaţiilor internaţionale, finanţate din
resursele mobilizate de la membrii acestora, respectiv de la statele membre ale acestor organizaţii.

5
4.2 Clasificarea cheltuielilor publice
Există mai multe criterii de clasificare a cheltuielilor publice, necesare pentru a cunoaşte sub diferite unghiuri conţinutul
lor şi pentru a putea analiza cu ajutorul sistemului de indicatori nivelul, structura şi dinamica acestora.
Iată câteva criterii de clasificare:
1. Criteriul administrativ – se realizează în funcţie de instituţiile prin care se efectuează cheltuielile publice şi anume:
ministere, agenţii, instituţii, unităţi administrativ teritoriale. Această clasificare se întâlneşte în finanţele publice din
toate ţările şi are anumite limite:
- modificarea în timp a structurii administraţiei publice care nu permite analiza evoluţiei cheltuielilor diferitelor
instituţii,
- unele cheltuieli de aceeaşi natură se efectuează de către mai multe categorii de instituţii publice (de exemplu
cheltuielile pentru învăţământ).
2. Clasificarea economică grupează cheltuielile publice în:
a. cheltuieli cu bunuri şi servicii:
- curente: reprezintă cheltuielile de întreţinere şi funcţionare a tuturor instituţiilor publice şi se compun din: cheltuieli
pentru plata de bunuri şi servicii, cheltuieli de personal, dobânzi, transferuri, subvenţii, rezerve,
- de capital: sunt cheltuieli destinate creşterii activelor fixe şi se concretizează în investiţii şi cheltuieli pentru investiţii,
modernizări, retehnologizări, procurări de echipamente, informatizare.
b. de transfer
- economic: către persoane juridice sau către bugetele locale,
- social: către persoane fizice.
3. Clasificarea funcţională grupează cheltuielile publice pe principalele domenii de activitate, pe ramuri, sectoare,
domenii sau transferuri şi reflectă obiectivele politicii bugetare a statului. Exemplu: cheltuieli pentru servicii publice
generale, cheltuieli pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, cheltuieli social-culturale, cheltuieli pentru
servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu, ape, acţiuni economice, dobânzi aferente datoriei publice, împrumuturi
acordate, transferuri.
4. Clasificarea financiară împarte cheltuielile în:
-cheltuieli publice definitive – majoritatea cheltuielilor publice sunt definitive,
-cheltuieli publice temporare – cuprind împrumuturile efectuate în anumite perioade de către stat,
-cheltuieli virtuale – sunt cheltuieli posibil a fi efectuate de către stat (cheltuieli destinate garantării de către stat a unor
credite externe pentru agenţii economici).
Aceasta este o clasificare teoretică care nu se foloseşte în activitatea de stabilire a cheltuielilor publice dar trebuie
cunoscută pentru studiul diferitelor categorii de cheltuieli publice.
5. După rolul în procesul reproducţiei sociale, cheltuielile publice se împart în:
-real negative - apărare, administraţie şi reprezintă un consum definitiv de PIB,
- economice pozitive - investiţii, învăţământ având ca efect crearea de valoare adăugată.
Această clasificare nu se foloseşte curent în activitatea financiară dar ea este foarte importantă atunci când se
analizează diferite cheltuieli publice şi se emit judecăţi de valoare asupra lor.Conform acestei clasificări nu numai
cheltuielile cu destinaţie economică sunt eficiente ci şi cele destinate creşterii capitalului uman (învăţământ, cultură,
sănătate) cărora trebuie să li se stabilească un volum corespunzător de resurse financiare publice.

6
6. Clasificarea folosită de organismele specializate ale ONU este folosită de către ţările membre pentru cunoaşterea
cheltuielilor publice efectuate, pentru analiza acestora şi elaborarea anuarelor statistice internaţionale privind
cheltuielile publice.Clasificarea foloseşte două criterii şi anume:
- criteriul clasificaţiei economice;
- criteriul clasificaţiei funcţionale.
Clasificarea economică: grupează cheltuielile astfel: cheltuieli care reprezintă consum final de PIB: bunuri şi servicii,
dobânzi aferente datoriei publice, subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente, formarea brută de capital,
achiziţia de terenuri şi active necorporale, transferuri de capital, împrumuturi minus rambursări.
Clasificarea funcţională cuprinde: cheltuieli pentru servicii publice generale, cheltuieli pentru apărare, cheltuieli
pentru educaţie, cheltuieli pentru sănătate, cheltuieli pentru securitate socială şi bunăstare, cheltuieli pentru acţiuni
economice, cheltuieli pentru locuinţe şi servicii comunale, cheltuieli pentru cultură, religie, recreere, alte cheltuieli.
În România, legea bugetului de stat pe 2017 grupează cheltuielile după patru criterii:
I. Clasificaţia economică – potrivit acesteia cheltuielile totale se împart în:
A. cheltuieli curente
B. cheltuieli de capital;
C. operaţiuni financiare;
II. Clasificaţia funcţională cuprinde:
-servicii publice generale (autorităţi executive şi legislative);
-apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
-cheltuieli social-culturale (învăţământ, sănătate, cultură, recreere, religie, asigurări şi asistenţă socială);
-servicii şi dezvoltare publică, protecţia mediului;
-acţiuni economice (acţiuni generale economice, agricultură şi silvicultură, transporturi, comunicaţii, cercetare
ştiinţifică);
III.Clasificaţia administrativă cuprinde: ministerele, instituţii centrale, agenţii şi alţi ordonatori principali.
IV. Clasificaţia pe surse de finanţare:
- din bugetul de stat;
- din venituri proprii;
- din credite externe;
- din finanţare externă nerambursabilă.

7
4.3. Indicatorii de analiză ai cheltuielilor publice
Există trei grupe de indicatori de analiză a cheltuielilor publice: indicatori privind nivelul, indicatori privind structura şi
indicatori privind dinamica (modificarea,evoluţia).
I. Indicatorii de nivel exprimă:
1.volumul cheltuielilor publice totale anuale în expresie nominală şi reală,
2.ponderea cheltuielilor publice în PIB,
3.volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe locuitor.
1. Volumul (mărimea) cheltuielilor publice anuale totale exprimate în monedă naţională:
a.în expresie nominală se calculează după formula de mai jos:
Chpt n = ∑ Chp ni
unde:
- Chpt n – volumul cheltuielilor publice totale în preţuri nominale
- Chp ni – cheltuielile prevăzute în bugetul ni în preţuri nominale

Cheltuielile publice totale în expresie nominală (Chpt n ) arată volumul cheltuielilor publice calculate în preţurile
perioadei la care se face referire. Nu asigură comparabilitatea datelor în timp.
Diferenţa de mărime între cheltuielile publice în expresie nominală şi cele în expresie reală se datorează preţurilor în
care sunt exprimate. În condiţiile creşterii inflaţioniste a preţurilor, volumul cheltuielilor publice în expresie nominală
are la bază exprimarea cheltuielilor publice în preţuri curente, iar volumul cheltuielilor publice în expresie reală are la
bază exprimarea cheltuielilor publice în preţuri constante.

b.în expresie reală cheltuielile publice totale (Chp r ) se calculează după formula de mai jos:
Chpt n
Chp r = x100
IP
unde:
- IP este indicele preţurilor de consum
Indicele preţurilor pentru un bun sau un serviciu se determină ca raport procentual între preţul actual şi cel anterior.
Relaţia de calcul este:
P1
IP = x 100
P0
unde:
P1 = preţul actual al bunului sau serviciului
P0 = preţul de bază al bunului sau serviciului
Cheltuielile publice în expresie reală ţin cont de modificările preţurilor din economie şi asigură comparabilitatea
datelor în timp utilizând: deflatorul PIB2 sau indicele preţurilor de consum
2. Ponderea cheltuielilor publice totale în PIB este un indicator care calculează partea din PIB, care, prin intermediul
serviciilor publice, este destinată satisfacerii nevoilor colective şi se calculează după formula:

2
Deflatorul PIB arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor incluse în PIB şi se calculează ca raport
între PIB nominal şi PIB real înmulţit cu 100

8
 Chpt
Chpt PIB = x100
PIB

3. Cheltuieli publice medii pe locuitor exprimate în lei, dolari SUA sau euro,reprezintă volumul cheltuielilor publice ce
revin unui locuitor şi anume volumul de servicii publice de care beneficiază în medie, fiecare locuitor al unei ţări, şi se
calculează cu formula:
Chpt
Chp loc =
Populatie
II. Indicatorii de structură exprimă modul de alocare a cheltuielilor publice în funcţie de importanţa nevoilor sociale,
astfel:
1. Structura economică a folosirii resurselor financiare din buget:
Chc
Chc CT = x100
Chpt
unde:
- Chc CT reprezintă ponderea cheltuielilor curente în total cheltuieli publice

Chcap
Chcap CT = x100
Chpt
unde:
- Chcap CT reprezintă ponderea cheltuielilor de capital în total cheltuieli publice

În majoritatea ţărilor predomină cheltuielile curente, cu o pondere 70-90% din totalul cheltuielilor publice, diferenţa
fiind ocupată de cheltuielile de capital.
2. Structura funcţională arată ponderea diferitelor categorii de cheltuieli în totalul cheltuielilor publice, de exemplu:
Chp edu
Chp edu = x 100
Chpt
Chp ap
Chp ap = x 100
Chpt
unde: Chp edu şi Chp ap reprezintă ponderea cheltuielilor publice cu educaţia respectiv cu apărarea în total cheltuieli.

III. Indicatori ai dinamicii (evoluţiei) cheltuielilor publice reflectă evoluţia cheltuielilor publice într-o perioadă de timp
de la anul de bază (0) la anul 1 (ultimul an al perioadei analizate).
Se calculează următorii indicatori:
1. Modificarea absolută a cheltuielilor publice (ДChpt) care exprimă evoluţia cheltuielilor publice totale de la perioada
0 la perioada 1 în mărime absolută şi se calculează:
a.în preţuri nominale, curente (ДChpt n ), conform formulei:
ДChpt n = Chpt1 – Chpt0
b.în preţuri reale, constante (ДChpt r ),conform formulei de mai jos:
Chpt 1 Chpt 0
ДChpt r = x 100 - x 100
IP1 IP0

9
2. Modificarea relativă (%ДChpt), exprimă creşterea sau desccreşterea cheltuielilor publice, în procente, în anul
analizat faţă de anul de bază:
a.în preţuri nominale, (%ДChpt n ):
Chpt 1
%ДChpt n = x 100 - 100
Chpt 0
b.în preţuri (constante), reale, (%ДChpt r ):
Chpt 1
IP1
(%ДChpt r = x 100 - 100
Chpt o
IP0
3. Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea cheltuielilor publice totale şi modificarea PIB (K), se
calculează conform formulei:

Chpt 1
Chpt o
K=
PIB1
PIB 0

Acest indicator poate lua următoarele valori:

• >1 ceea ce arată un raport supraunitar între indicele cheltuielilor publice şi PIB şi semnifică o modificare mai mare a
cheltuielilor publice în raport cu PIB,
• =1 ceea ce semnifică modificarea cu aceeaşi mărime a cheltuielilor publice şi a PIB,
• <1 ceea ce arată un raport subunitar între indicele cheltuielilor publice şi PIB şi semnifică o modificare inferioară a
cheltuielilor publice în raport cu PIB.
4. Elasticitatea cheltuielilor publice totale faţă de PIB (Ecp), exprimă amploarea modificării cheltuielilor publice la
modificarea cu 1% a PIB. Modul de interpretare a coeficientului de elasticitate este acelaşi cu cel prezentat la
indicatorul de corespondenţă şi se calculează cu ajutorul formulei:

Chpt 1 − Chpt 0
PIB1 − PIB 0
E cp =
Chpt 0
PIB 0

10
4.4. Factorii care influenţează cheltuielile publice
Manifestarea cheltuielilor publice ca fenomen financiar este marcată de condiţiile economice şi sociale ce au
caracterizat evoluţia societăţii în diferitele etape istoriceşte determinate. O caracterizare globală a cheltuielilor publice
trebuie efectuată atât prin prisma volumului cheltuielilor publice, cât şi a structurii şi dinamicii acestora.
În ţările în care volumul PIB pe locuitor este mai mare şi implicarea statului în economie ridicată cheltuielile publice pe
locuitor sunt mai ridicate, comparativ cu situaţia din ţările mai puţin dezvoltate sau în care statul se implică mai puţin
în economie. De exemplu,în anul 2014, în ţări ca Mexic, Chile sau Canada nivelul cheltuielilor publice pe locuitor este
redus (între 2.000 şi maxim 4.500 dolari SUA).Media UE28 este de 11.916 dolari SUA, dar sunt ţări care au valori mult
mai mari, de exemplu Italia 12.947 dolari SUA, Olanda 15.597 dolari SUA, Austria 16.582 dolari SUA, Franţa 17.999
dolari SUA sau Luxemburg 36.780 dolari SUA.3
Evoluţia cheltuielilor publice, ca fenomen economic, se înscrie în contextul dezvoltării economice şi sociale a fiecărei
ţări, aflându-se în relaţie directă cu dezvoltarea instituţiilor de tip statal şi cu particularităţile sistemului social-
economic. Apar, astfel, diferenţieri sensibile în privinţa volumului şi structurii cheltuielilor publice, atât în timp cât
şi în spaţiu, ele înregistrând, în principiu, o tendinţă generală de creştere.
La scară mondială, se constată că ele au evoluat de la nivelul redus, de câteva procente, la sfârşitul secolului XIX, până
la peste 50% din PIB-ul unor ţări, în prezent.
Această evoluţie înregistrează diferenţieri importante între ţări sau grupuri de ţări, dar, ca o caracteristică generală, în
evoluţia cheltuielilor publice, se constată că ritmul de creştere şi proporţiile ce revin acestora sunt superioare în ţările
dezvoltate şi relativ mai reduse în cele în curs de dezvoltare. Astfel, de exemplu, se constată că în SUA ponderea
cheltuielilor publice în PIB a crescut de la câteva procente, la începutul secolului XX, la circa 38% în anul 2015.4
Caracterizarea structurii cheltuielilor publice poate fi realizată şi din punctul de vedere al ponderii (greutăţii specifice)
a diferitelor categorii de cheltuieli publice fie în total cheltuieli publice, fie în totalul cheltuielilor dintr-o anumită grupă
(de exemplu, ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în total cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale,
ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în total cheltuieli publice).
În mod teoretic, de-a lungul timpului au fost emise o serie de modele şi teorii care interpretează evoluţia cheltuielilor
publice. Printre teoriile şi modelele macroeconomice cu privire la cheltuielile publice amintim: Legea lui Wagner,
analizele lui Peacock şi Wiseman și teoria lui Richard Musgrave şi Walt Whitman Rostow.
Legea lui Wagner5 poate fi formulată astfel: pe măsură ce veniturile pe locuitor dintr-o economie cresc, va creşte şi
mărimea relativă a sectorului public.
Baza legii lui Wagner este empirică (S.U.A. şi Japonia, secolul XIX). Pe măsură ce o economie devenea industrializată,
relaţiile dintre pieţele aflate în expansiune şi agenţii care operau pe aceste pieţe deveneau mai complexe.Creşterea
cheltuielilor publice pentru educaţie, recreere şi cultură, pentru sănătate şi servicii de bunăstare a fost explicată de
Wagner în termenii elasticităţii cererii în raport cu veniturile, aceste servicii având o elasticitate ridicată.

3
Vezi OECD (2016), OECD Subnational government Structure and Finance (database)
4
Vezi https://data.oecd.org/gga/general-government-spending.htm, accesat la data de 05.08.2017
5
Wagner Adolf, economist german ce a trăit între anii 1835-1917
11
Analizele lui Peacock şi Wiseman6 reprezintă cele mai bune analize în domeniul dinamicii cheltuielilor publice. Ei
spuneau că guvernele au tendinţa de a cheltui cât mai mulţi bani, iar cetăţenii nu doresc să plătească multe taxe,
prin urmare guvernele trebuie să ţină seama de dorinţele cetăţenilor lor.
De aceea votantul este considerat un individ care se bucură de beneficiile bunurilor şi serviciilor publice, dar căruia îi
displace să plătească impozite. Se presupune că există un anumit nivel tolerabil al impozitării care acţionează ca o
restricţie pentru comportamentul guvernului.
Conform analizei lor, pe măsură ce economia şi veniturile cresc, la o rată constantă a impozitării, cresc şi impozitele
pe venituri. Deci creşterea cheltuielilor publice se face în acelaşi ritm cu creşterea PIB. În timpul perioadelor de crize
sociale (războaie, foamete sau dezastre naturale), tendinţa creşterii treptate a cheltuielilor publice este perturbată iar
creşterea nivelului impozitării ar fi privită ca acceptabilă de către electorat, în aceste perioade de criză.
Acest fenomen a fost denumit ca „efect de transfer”, adică în perioade de criză cheltuielile private sunt transferate
cheltuielilor publice. Procesul se evidenţiază printr-o creştere bruscă a tendinţei cheltuielilor publice în perioadele de
criză.
După depăşirea perioadelor de criză, nivelul cheltuielilor publice nu revine la cotele anterioare (deoarece eforturile
economiei de război nu sunt susţinute numai din impozitele curente ci şi din credite, ceea ce face ca sarcinile fiscale
suplimentare să se prelungească şi după încheierea războiului).
Cei doi economişti au introdus şi o altă noţiune, „efectul inspecţiei”, care presupune creşterea vigilenţei critice a
electoratului cu privire la problemele sociale în perioadele transformărilor.În aceste perioade, guvernul extinde
serviciile sociale în sensul îmbunătăţirii condiţiilor de trai.
Richard Musgrave şi Walt Whitman Rostow7 au emis teoria conform căreia în stadiile timpurii ale creşterii şi
dezvoltării economice, investiţiile sectorului public sunt mari - sectorul public furnizează infrastructura socială de
bază (drumuri, sisteme de transport, lege şi ordine, sănătate sau educaţie).
Aceste investiţii publice sunt considerate necesare pentru a ajuta economia să ajungă în stadii mijlocii de dezvoltare.
Ulterior, statul continuă investiţiile, dar acestea au rolul de a completa creşterea investiţiilor private.
În acest sens Richard Musgrave spunea că pe măsură ce investiţiile totale cresc ca proporţie din creşterea PIB, partea
relativă a sectorului public scade iar Walt Rostow, că atunci când economia ajunge la stadiul de maturitate, mix-ul de
cheltuieli publice va fi orientat dinspre cheltuielile în infrastructură către cheltuielile pentru educaţie, sănătate şi
servicii de bunăstare.
Structura cheltuielilor publice realizate de diferite ţări evidenţiază situaţii diferite, inclusiv sub aspectul
preocupărilor luate în considerare. În acest sens este de remarcat faptul că în ţările dezvoltate o pondere mai mare
revine cheltuielilor publice pentru acţiuni sociale, inclusiv de protecţie socială, de gospodărire comunală, în timp ce
în ţările în curs de dezvoltare accentul cade mai ales pe acţiunile cu caracter economic.
O explicaţie rezidă în preocupările impuse fiecăreia din cele două tipuri ţări de realitatea economico-socială cu care se
confruntă. Pentru ţările dezvoltate sectorul privat asigură o puternică dezvoltare, ceea ce permite statului să-şi
concentreze preocupările şi să orienteze resursele financiare publice cu prioritate în sfera asigurărilor sociale.

6
Peacock T. Alan, Wiseman Jack , The Growth of Public Expenditure in the United Kingdom, National Bureau of Economic Research,
nr. 72, 1961
7
Musgrave A. Richard, Expenditure policy for development, University of Florida Press, 1974

12
Ţările în curs de dezvoltare se confruntă însă cu nevoia de a pune bazele unei dezvoltări economice, implicând mai
puternic sectorul economic de stat, dat fiind că cel privat nu dispune de resursele necesare unui progres mai rapid.
Pentru aceste ţări, cheltuielile vizând activitatea economică reprezintă circa 30-40% din totalul cheltuielilor publice.
În caracterizarea cheltuielilor publice, un interes major prezintă cunoaşterea tendinţelor şi dinamicii lor, pe ansamblu
şi pe categorii, în diferite etape ale evoluţiei societăţii omeneşti, cu elemente specifice pe grupuri de ţări şi de la o ţară
la alta.
În acelaşi timp, este de remarcat că dinamica cheltuielilor publice a fost marcată de apariţia şi amplificarea proceselor
inflaţioniste, fenomen ce trebuie să se ia în considerare prin exprimarea volumului lor, atât în preţuri curente cât şi
preţuri constante, pentru a reflecta mai exact consumurile reale la care se referă. Din acest punct de vedere, este
relevant faptul că totalul cheltuielilor publice ale SUA înregistrează pe parcursul acestui secol o creştere de circa 200
ori în preţuri curente, dar aproximativ de 50 de ori în preţuri constante.
Pe plan mondial, dinamica cheltuielilor publice evidenţiază nivelul înalt atins de acestea ca pondere în PIB, care în
deceniile anterioare a depăşit 40%, pe ansamblul ţărilor industrializate şi chiar 50% în unele ţări dezvoltate europene,
dar tinzând către 30% în ţările în curs de dezvoltare. O imagine de ansamblu asupra proporţiilor cheltuielilor publice
faţă de PIB, pe grupuri de ţări şi a mutaţiilor înregistrate în timp, rezultă din tabelul de mai jos.
Nivelul cheltuielilor publice ca pondere din PIB reflectă aşteptările cu privire la rolul pe care guvernul îl joacă în
societate şi economie. Totalul cheltuielilor publice, ca pondere din PIB, variază în mod semnificativ în ţările OCDE. Din
datele statistice prelucrate se constată diferenţierile existente în ponderea cheltuielilor publice în PIB în ţările
dezvoltate, cu deosebire în cazul SUA, Japonia şi Canada unde se înregistrează un nivel sensibil mai mic, în timp ce
Suedia este pe treapta cea mai de sus, cu 54,4 %. Tabelul arată cheltuielile publice din ţările OCDE, ca medie a acestora
pentru perioada 2004-2007.Toate ţările din categoria „Valori ridicate”, au ales să aloce o proporţie relativ mare din PIB
pentru scopuri publice. Aceasta reflectă dorinţa pentru un rol mai mare a guvernului în societate şi economie.Ţări în
care indicatorul este scăzut şi anume, Coreea de Sud, Statele Unite ale Americii, Japonia şi Canada, tind mai mult spre
acoperirea necesităţilor publice prin sectorul privat şi mai puţin prin intervenţie guvernamentală.
Tabelul nr. 5 Ponderea cheltuielilor publice în PIB (% mediu 2004-2007)
Valori joase (până la Valori medii (41-49%) Valori ridicate (50% şi mai
40%) mari)
Korea de Sud 27.3% Luxemburg 40.0% Ungaria 50.2%
Irlanda 34.2% Norvegia 42.2% Austria 50.5%
USA 36.7% Polonia 42.9% Danemarca 52.5%
Slovacia 36.9% Islanda 43.1% Franţa 52.9%
Japonia 36.9% OECD medie 43.6% Suedia 54.4%
Spania 38.7% Grecia 43.6%
New Zeeland 38.9% UK 43.9%
Canada 39.9% Cehia 44.1%
Olanda 45.5%
Germania 45.8%
Portugalia 46.5%
Italia 48.1%
Finlanda 49.1%
Belgia 49.6%
Sursa: prelucrare după „Comparing Public Spending and Priorities Across OECD Countries”, Sabina Dewan şi Michael Ettlinger,
Center for American Progress, Octombrie 2009

13
În Tabelul nr. 4 se prezintă evoluţia ponderii cheltuielilor publice în PIB în perioada 2007-2016 în majoritatea ţărilor
din UE. Se poate observa nivelul ridicat al ponderii cheltuielilor publice în PIB dar şi tendinţa de creştere în perioada
analizată, lucru care reflectă dorinţa guvernelor europene de influenţare a vieţii sociale şi economice.
Tabelul nr. 6 Evoluţia ponderii cheltuielilor publice în PIB (% din PIB)
Ţara 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
Germania 42,8 43,6 47,6 47,3 44,7 44,3 44,7 44,4 44,0 44,3
UK 41,3 44,9 47,9 48,0 46,4 46,3 44,7 43,7 42,9 42,1
Franţa 52,2 53,0 56,8 56,4 55,9 56,8 57,0 57,1 56,7 56,2
Grecia 47,1 50,8 54,1 52,5 54,3 55,4 62,3 50,6 54,2 49,0
Polonia 43,1 44,2 44,9 45,8 43,9 42,8 42,6 42,3 41,6 41,3
România 38,2 38,8 40,9 39,6 39,1 37,2 35,4 34,9 35,8 34,7
Bulgaria 37,7 37,1 39,4 36,2 33,8 34,5 37,6 42,1 40,7 35,5
Spania 39,0 41,1 45,8 45,6 45,8 48,1 45,6 44,9 43,8 42,4
Italia 46,8 47,8 51,2 49,9 49,4 50,8 51,0 50,9 50,5 49,6
Austria 49,5 50,2 54,5 53,1 51,1 51,5 51,2 52,7 51,7 51,1
Irlanda 35,8 41,8 47,1 65,3 46,0 41,9 39,9 37,8 29,5 28,0
Portugalia 44,5 45,3 50,2 51,8 50,0 48,5 49,9 51,8 48,3 45,1
Danemarca 49,6 50,4 56,5 56,7 56,4 58,0 55,8 55,3 54,8 53,5
Suedia 49,7 50,4 53,1 51,2 50,6 51,7 52,4 51,5 50,2 50,1
EURO 19 45,3 46,6 50,7 50,5 49,1 49,7 49,7 49,3 48,5 47,8
EU 28 44,7 46,2 50,1 49,9 48,6 49,0 48,7 48,1 47,2 46,6
Sursa: Prelucrare http://ec.europa.eu/eurostat/web/government-finance-statistics/ data/main-tables accesat la data de
04.08.2017
Nivelurile şi tendinţele diferite în evoluţia cheltuielilor publice sunt influenţate şi de modelul social-economic
promovat prin politica partidelor aflate la putere.
Sub acest aspect, se conturează tendinţa ca guvernele cu orientare social-democrată (mai pronunţat de stânga) să
promoveze politici şi modele cu un accent mai puternic pe socializarea consumului (prin redistribuirea PIB mai mult
spre protecţie socială) şi finanţarea mai intensă a unor acţiuni de interes public, ceea ce duce la proporţii mai ridicate
ale cheltuielilor publice alocate acestor domenii.
Spre deosebire, guvernele cu orientare politică liberală sau conservatoare (de dreapta), optează, ca tendinţă, pentru
limitarea proporţiilor redistribuirii PIB, punând accentul pe satisfacerea necesităţilor sociale în varianta privată şi
înregistrând un nivel mai redus al cheltuielilor publice finanţate de stat.
Pe de altă parte, diferenţele existente, privind nivelurile de dezvoltare economico-sociale dintre cele două mari grupuri
de ţări, au impus limite diferite de implicare a statului în efectuarea de cheltuieli publice. Din acest punct de vedere,
este de admis faptul că şi posibilităţile de redistribuire a PIB sunt mai reduse pentru ţările sărace, comparativ cu cele
de care dispun ţările bogate, având în vedere dimensiunile diferite ale părţilor din PIB ce rămân pentru satisfacerea
nevoilor de consum personal.
Tabelele nr. 5 şi 6 arată cum au fost repartizate cheltuielile publice în UE în perioada 2005-2015 ca procent în total
PIB dar şi ca pondere în totalul cheltuielilor publice.

14
Vom observa faptul că cea mai mare a cheltuielilor bugetului de stat sunt alocate protecţiei sociale (19,2% din PIB şi
40,6% din total cheltuieli, la nivelul UE 28).Să remarcă importanţa dată cheltuielilor pentru sănătate (7,2% din PIB şi
15,2% din total cheltuieli) şi serviciilor publice generale (6,2% din PIB şi 13,1% din total cheltuieli).
Tabelul nr. 7 Modul de alocare a cheltuielilor publice în UE
Medie 2005- 2009 2013 2015
Nr. crt. Indicator cheltuială
2008 (% din PIB) (% din PIB) (% din PIB) (% din PIB)
1 Protecţie socială 18,1 20,1 19,6 19,2
2 Sănătate 6,7 7,4 7,2 7,2
3 Educaţie 5,2 5,6 5,0 4,9
4 Cultură şi recreere,religie 1,1 1,2 1,0 1,0
5 Protecţia mediului 0,7 0,8 0,8 0,8
6 Acţiuni economice 3,9 4,4 4,3 4,3
7 Cheltuieli militare 1,5 1,6 1,4 1,4
8 Servicii publice generale 6,4 6,6 6,8 6,2
9 Ordine publică şi siguranţă naţ. 1,8 1,9 1,8 1,8
10 Locuinţe şi dezvoltare publică 1,0 1,1 0,7 0,6
Sursa: Prelucrare după Eurostat, „Statistics in focus” nr. 42/2011 şi nr. 9/2013, „Newsrelease Euroindicators” nr. 39/2017

Tabelul nr. 8 Modul de alocare a cheltuielilor publice în anul 2015 în unele ţări din UE (% în total cheltuieli)
Locuinţe
Cultură Ordine
Servicii şi
Protecţie şi Protecţia Acţiuni Cheltuieli publică şi
Ţara Sănătate publice dezvolta Educaţie
socială recreer mediului economice militare siguranţă
generale re
e naţională
publică
EE- 28 40,6 15,2 2,2 1,7 9,0 2,9 13,1 3,7 1,2 10,3
Zona euro 41,5 14,9 2,2 1,7 9,2 2,5 13,6 3,5 1,2 9,7
Bulgaria 32,6 13,4 4,2 1,9 14,9 3,4 7,8 6,8 5,2 9,8
Franţa 43,1 14,3 2,3 1,8 10,0 3,1 11,0 2,9 1,9 9,6
Italia 42,6 14,1 1,5 1,9 8,1 2,4 16,6 3,7 1,2 8,1
Ungaria 29,9 10,6 4,3 2,5 17,3 1,1 17,8 4,1 2,2 10,3
Polonia 38,3 11,2 2,7 1,5 11,1 3,8 11,8 5,3 1,7 12,6
România 32,1 11,8 3,4 2,8 14,9 2,7 13,5 6,3 3,9 8,6
Anglia 38,4 17,8 1,5 1,8 7,1 5,0 10,6 4,7 1,1 12,0
Germania 43,1 16,3 2,3 1,4 7,1 2,3 13,5 3,6 0,9 9,6
Spania 39,1 14,2 2,6 2,0 10,0 2,2 14,9 4,6 1,1 9,3
Sursa: Prelucrare după Eurostat, „Newsrelease Euroindicators” nr. 39/2017

Un aspect important observat în ultima perioadă este rigiditatea cheltuielilor bugetare.

Rigiditatea se poate defini ca restricții („piedici”) în folosirea și dirijarea conform cerinţelor societăţii la un moment dat
a cheltuielilor publice. Limitarea deficitului bugetar poate constitui și ea o rigiditate.
Rigiditatea cheltuielilor bugetare poate fi indusă de:
-acte normative precum: Constituţia (care prevede cheltuielile cu pensiile publice ca procent din PIB – drept
fundamental), Legea Educaţiei Naţionale (care prevede cheltuielile cu educaţia şi cercetarea ca procent din PIB), Legea
datoriei publice (care limitează gradul de îndatorare),
-datoria publică care adaugă cheltuielile cu dobânzile,
-acordurile de finanţare externă, care obligă la finanţări consistente din surse proprii,
-aplicarea unor sentinţe judecătoreşti din care rezultă cheltuieli pentru despăgubiri, reconstituirea unor drepturi de
proprietate, drepturi salariale sau alte cheltuieli,

15
-tratate cu alte ţări sau organizații internaționale care presupun cheltuieli obligatorii privind de cofinanţarea, taxe de
apartenență la acea organizație sau obligaţii militare asumate conform unor tratate și înțelegeri.
În contextul mai larg al evoluţiei cheltuielilor publice, analiza acestora evidenţiază influenţa exercitată de către o
multitudine de factori cu semnificaţii diferite.
Tendinţa generală de creştere şi chiar ritmul mai rapid de creştere al cheltuielilor publice faţă de ritmul de creştere
al PIB-ului pot fi explicate prin acţiunea următoarelor grupuri de factori de influenţă:
a. Factori demografici.
Asupra volumului şi structurii cheltuielilor publice au exercitat şi exercită o puternică influenţă creşterea populaţiei
globului, precum şi modificările structurale ale acesteia pe vârste sau categorii socio-profesionale. Atât pe plan
mondial, cât şi la nivel naţional, este confirmată, statistic, tendinţa generală de creştere a populaţiei, antrenând
creşterea nevoii de utilităţi publice.
Explozia demografică caracteristică secolului XX are un corespondent şi în amplificarea activităţii instituţiilor publice şi
a acţiunilor cu caracter public finanţate de stat, în toate ţările lumii.
Modificarea numărului şi structurii populaţiei pe categorii de vârstă şi socio-profesionale apare ca factor cu influenţă
importantă asupra evoluţiei cheltuielilor publice prin prisma acţiunilor cu caracter social ce se finanţează, mai ales,
pentru protejarea celor din categoriile de vârstă mică şi înaintată.
Aşa, de exemplu, creşterea duratei medii de viaţă apare ca element cu impact indirect asupra creşterii proporţiei
populaţiei de vârstă înaintată, pentru care sunt necesare acţiuni de protecţie socială finanţate de stat.
Sub aspectul modificărilor pe plan socio-profesional, un element important îl reprezintă creşterea numărului populaţiei
ocupate în sectorul public, coroborată cu preocupările pentru dezvoltarea cadrului adecvat reciclării forţei de muncă,
restructurări şi recalificări profesionale, pe fundalul extinderii acţiunilor vizând securitatea şi protecţia socială.
b. Factori economici.
Din această grupă de factori, o influenţă majoră exercită gradul de dezvoltare economică şi de modernizare a economiei
fiecărei ţări, ca şi cel de implicare a statului în susţinerea progresului economic, în general, inclusiv prin acţiuni de
stabilizare a economiei şi de stimulare a creşterii economice.
În acest cadru, este de remarcat faptul că în majoritatea ţărilor, statul s-a implicat în economie, atât prin sprijinirea cu
subvenţii a sectorului privat, cât şi prin dezvoltarea sectorului economic public, creând şi dezvoltând unele ramuri sau
subramuri economice, considerate de interes strategic naţional, ceea ce a determinat sporirea cheltuielilor publice în
ansamblu.
În acelaşi sens, odată cu apariţia fenomenelor destabilizatoare în economie şi societate, de tipul şomajului, inflației,
datoriei publice excesive, a devenit necesară şi s-a realizat intervenţia statului prin cheltuieli publice pentru
contracararea conjuncturii nefavorabile, relansarea economiei şi creşterea economică durabilă.
Un factor economic cu influenţă semnificativă asupra creşterii cheltuielilor publice în expresie nominală îl reprezintă
moneda naţională. În majoritatea ţărilor lumii, în secolul nostru, s-a manifestat, adesea, cu putere, fenomenul
deprecierii monetare, uneori provocată de către stat, tocmai pentru a finanţa cheltuieli publice sporite, având ca efect
direct creşterea sumei absolute a cheltuielilor efectuate, care a fost net superioară creşterii reale a consumurilor
publice.
c. Factori sociali.

16
Într-o accepţiune mai largă, factorii sociali s-au manifestat în conexiune cu cei economici. Din acest punct de vedere,
preocuparea statului pentru o mai bună repartizare a veniturilor în societate, între indivizi sau grupuri de cetăţeni, şi
acordarea de sprijin material unor categorii sociale defavorizate a exercitat o influenţă majoră în direcţia creşterii
cheltuielilor publice.
În acelaşi timp, dezvoltarea reţelei de instituţii social-culturale, în consonanţă cu cerinţele de progres şi civilizaţie, a
determinat sporirea sumelor alocate de stat, în acest scop, contribuind la amplificarea cheltuielilor bugetare. Cu
deosebire, după cel de-al doilea război mondial, s-a manifestat o creştere puternică a acţiunilor de protecţie şi
securitate socială finanţate de stat.
d. Urbanizarea.
Fenomen care presupune crearea şi dezvoltarea de centre urbane, respectiv transformarea localităţilor rurale şi
adaptarea lor la cerinţele unei civilizaţii superioare, urbanizarea presupune un consum colectiv sporit de resurse, în
general.
Acest lucru a devenit un factor important de creştere a cheltuielilor cu caracter public la nivelul colectivităţilor de acest
tip, concretizându-se în finanţarea de lucrări publice edilitare, construcţii de străzi, apă-canalizare, gospodărie
comunală, locuri de agrement sau lăcaşe de cultură.
e. Factori militari.
Factorii cu caracter militar sunt legați, mai ales, de politica externă a ţărilor, şi au exercitat o influenţă puternic resimţită
în dinamica cheltuielilor publice, acţiunile cu caracter militar având aportul cel mai ridicat la sporirea dimensiunilor
acestora, în majoritatea ţărilor lumii.
În acest sens, sunt de remarcat analizele întreprinse şi concluziile la care au ajuns cercetătorii acestui domeniu. Astfel,
studiile efectuate de către Harold Groves, atrag atenţia asupra faptului că una din cauzele majore ale creşterii
cheltuielilor publice au fost războaiele, în general şi cele două războaie mondiale în special.
La rândul său, Robert Nöll von der Nahmer constată că factorii principali care explică creşterea cheltuielilor publice
sunt: înarmarea, războaiele și lichidarea urmărilor războaielor, iar James Buchanan conchide: cheltuielile federale ale
SUA au crescut în salturi, cele mai spectaculoase având loc în timp de război.
f. Factori politici.
Acţiunea acestor factori decurge, în principal, din opţiunile grupărilor politice aflate la putere într-o ţară sau alta. Un
rol decisiv, în acest sens l-a avut trecerea de la concepţiile privind statul-jandarm la cele privind statul-providenţă.
Politica de stat intervenţionistă este orientată, doctrinar, spre implicarea mai profundă a acestuia în viaţa socială şi
economică, presupunând cheltuieli publice mult sporite.
Mai mult, guvernele de orientare social-democrată, care pun accentul pe protecţia oferită de stat categoriilor sociale
defavorizate, își bazează intervenţia în economie prin cheltuieli publice şi realizează, astfel, o redistribuire a avuției mai
accentuată între membrii societăţii.
Spre deosebire, guvernele de orientare liberală promovează, de regulă, o politică ce se opune intervenţiei statului, mai
ales, în economie, ceea ce antrenează o limitare a acţiunilor finanţate de stat, deci a cheltuielilor publice.
Pe lângă factorii semnalaţi în cazul multor ţări dezvoltate şi, mai ales, al celor în curs de dezvoltare, o contribuţie
importantă la creşterea cheltuielilor statului a avut-o volumul mare al plăţilor în contul datoriei publice, îndeosebi al
dobânzilor aferente acesteia.

17
 CAPITOLUL 5 PRINCIPALELE CHELTUIELI PUBLICE ÎN ROMÂNIA
5.1. Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale
5.1.1. Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale
5.1.2. Cheltuielile publice pentru învăţământ
5.1.2.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ în România
5.1.3. Cheltuielile publice pentru sănătate
5.1.4. Cheltuielile publice de asigurări şi asistenţă socială
5.1.4.1. Cheltuielile pentru asigurările de şomaj
5.1.5. Cheltuielile publice pentru cultură
5.2. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice
5.3 Cheltuielile privind serviciile publice generale
5.4 Cheltuielile privind ordinea publică şi siguranţa naţională
5.5. Cheltuielile publice privind apărarea
5.6. Cheltuielile pentru servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape

CONCEPTE CHEIE: cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale, protecţie socială, securitate socială, dezvoltare umană,
cheltuieli publice pentru învăţământ, cheltuieli publice pentru sănătate, Casa de Asigurări de Sănătate, Fondul naţional unic de
asigurări sociale de sănătate, cheltuieli publice de asigurări şi asistenţă socială, şomer, ajutor de şomaj, solidaritatea socială,
sistemul naţional de asistenţă socială, beneficii sociale, servicii sociale, cheltuieli publice pentru cultură, cheltuieli publice pentru
acţiuni economice, ajutoare directe, ajutoare indirecte, subvenţii, cheltuieli publice pentru apărare, cheltuieli publice pentru
mediu, dezvoltare durabilă.

OBIECTIVE URMĂRITE:
1.Cunoaşterea concepţiilor despre cheltuielile pentru acţiuni social-culturale
2.Cunoaşterea structurii cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale
3.Prezentarea modului de calcul al indicatorului de dezvoltare umană
4.Înţelegerea elementelor esenţiale privind cheltuielile cu învăţământul
5.Înţelegerea elementelor esenţiale privind cheltuielile pentru sănătate
6.Descrierea şi înţelegerea elementelor esenţiale privind cheltuielile de asigurări şi asistenţă socială
7.Înţelegerea elementelor esenţiale privind cheltuielile cu acţiunile economice

18
5.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale
5.1.1. Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale
5.1.2. Cheltuielile publice pentru învăţământ
5.1.2.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ în România
5.1.3. Cheltuielile publice pentru sănătate
5.1.4. Cheltuielile pentru asigurările de şomaj
5.1.5. Cheltuielile publice pentru cultură

5.1.1. Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale

Satisfacerea necesităţilor cu caracter colectiv de natură social-culturală reprezintă o componentă a politicilor sociale
ale statelor. În epoca contemporană (după anul 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia „statului
bunăstării” (Welfare State).
Statele moderne urmăresc în cadrul politicilor sociale următoarele obiective:
-garantarea unui venit minim fiecărui membru al societăţii,
-diminuarea ariei de nesiguranţă în cazul anumitor fenomene (îmbolnăviri, şomaj),
-asigurarea unor servicii sociale tuturor indivizilor, la standarde cât mai ridicate (educaţie, sănătate).
Punerea în aplicare a acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, sub forma serviciilor gratuite sau parţial
gratuite de care beneficiază întreaga populaţie sau o mare parte a ei.
Importanţa acestor eforturi sociale rezidă în faptul că ele se finalizează printr-un nivel, mai ridicat, al culturii şi civilizaţiei
al societății/statului în cauză şi care, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea economică.
Aceste cheltuieli au crescut în toate ţările în a doua jumătate a secolului XX, astfel în 1945 reprezentau 6% din PIB, iar
după anul 2007 reprezentau între 30% şi 50% din PIB.
Din datele calculate după anul 2007 s-a constatat că majoritatea ţărilor repartizează un procent foarte mare din PIB
pentru finanţarea acţiunilor social-culturale şi peste jumătate din cheltuielile bugetare sunt destinate acţiunilor social-
culturale.
Structura cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale cuprinde:
A. Cheltuieli pentru învăţământ;
B. Cheltuieli cu sănătatea;
C. Cheltuieli de asigurare şi asistenţă socială (cheltuieli cu protecţia şi securitatea socială):
1. Cheltuieli cu ajutorul de şomaj;
2. Cheltuieli cu asistenţa socială;
3. Cheltuieli cu asigurările sociale.
D. Cheltuieli pentru cultură, recreere şi religie.
Protecţia socială este un concept cuprinzător şi înglobează acţiunile şi măsurile luate de autorităţile publice în
domeniul economic, social şi în alte domenii, pentru a apăra cetăţenii, salariaţi şi nesalariaţi în faţa unor fenomene
care se răsfrâng negativ asupra acestora.

19
Exemple de măsuri de protecţie socială sunt: crearea de noi locuri de muncă, indexarea veniturilor faţă de creşterea
preţurilor sau subvenţionarea de către stat a unor preţuri şi tarife.
Pe de altă parte statul acordă alocaţii pentru copii, ajutoare, pensii, indemnizaţii de şomaj. Acestea reprezintă
cheltuielile cu securitatea socială. Cheltuielile cu securitatea socială au un rol important pentru că ele asigură: instruirea
şi educaţia indivizilor, un nivel ridicat de cultură, o anumită stare de sănătate, o evoluţie demografică dorită dar şi un
anumit nivel al veniturilor pentru anumite categorii sociale defavorizate (săracii).
Cheltuielile cu acţiunile social-culturale cresc de la o perioadă la alta sub acţiunea următorilor factori:
• economici - creşterea economică cere forţă de muncă calificată, sănătoasă cu un anumit nivel de cunoştinţe;
• demografici - datorită creşterii numărului populaţiei.
Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip feed-back: dezvoltarea economică
asigură crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor social-
culturale, la rândul lor, aceste cheltuieli, asigură un nivel de educaţie şi de sănătate în creştere, care măreşte
capacitatea creativă și de muncă,inclusiv productivitatea populaţiei şi, prin aceasta, perpetuează dezvoltarea
economică.
În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investiţie pe termen lung şi foarte lung pe care
naţiunea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare, de aceea, aceste cheltuieli sunt denumite investiţii în resurse
umane.
Termenul a fost introdus de Gary S. Becker (premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza economică
la comportamentul şi relaţiile umane. Alţi economişti ca Philipe Salomon sau Milton Friedman, au completat cu
propriile contribuţii acest nou domeniu al cercetării economice.
În prezent, investiţiile în resurse umane sunt definite astfel: „orice cheltuieli care conduc la creşterea aptitudinilor fizice
şi intelectuale ale indivizilor, consideraţi agenţi producători actuali şi/sau viitori.”
În structura acestor investiţii se regăsesc trei componente principale: investiţia intelectuală, investiţia în sănătate şi
investiţia culturală.
Ulterior, a fost introdus conceptul de dezvoltare umană. Acest concept defineşte un nou domeniu de cercetare
economică, care pune în evidenţă investiţia în resurse umane şi pentru care PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare) a propus un indicator complex de evaluare numit indicatorul dezvoltării umane (IDU - Human
Development Index). Indicele a fost prezentat şi calculat pentru prima dată de economistul pakistanez Mahbub ul Haq.
Indicele dezvoltării umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat în fiecare an de PNUD, este
publicat în „Raportul de dezvoltare umană” şi se calculează după următoarea formulă:
IDU= 3 R1 * R2 * R3 ,
unde: R 1 … R 3 este indicatorul specializat al dezvoltării umane.

IDU este folosit pentru a compara mai bine decât PIB-ul pe cap de locuitor, nivelul de dezvoltare a unei ţări, care
măsoară doar prosperitatea materială şi nu alţi indicatori socio-economici.
În formula de mai sus PNUD defineşte trei astfel de indicatori specializaţi: longevitatea, accesul la educaţie şi
standardul (nivelul) de viaţă.

20
5.1.2. Cheltuielile publice pentru învăţământ
Fiecare țară UE este responsabilă pentru propriile sisteme de educație și formare. Politica UE are rolul de a sprijini
acțiunile la nivel național și de a contribui la rezolvarea unor provocări comune, cum ar fi naţiunile în curs de
îmbătrânire, deficitele de aptitudini ale forței de muncă, evoluțiile tehnologice și concurența mondială.
Documentul numit „Educația și formarea 2020” (ET 2020) reprezintă cadrul de cooperare în domeniul educației și
formării profesionale.
ET 2020 este un forum pentru schimburile de bune practici, învățarea reciprocă, colectarea și diseminarea informațiilor
și dovezile cu privire la ceea ce funcționează, precum și consilierea și sprijinul pentru reformele politice.
Pentru a asigura implementarea cu succes a ET 2020, grupurile de lucru alcătuite din experți desemnați de statele
membre și alți actori principali lucrează la instrumentele și orientările politice comune la nivelul UE.
Finanțarea pentru sprijinirea politicilor și proiectele inovatoare este disponibilă prin programul Erasmus+ pentru
activități care promovează învățarea și educația la toate nivelurile și pentru toate grupele de vârstă.
În 2009, ET 2020 a stabilit patru obiective comune ale UE pentru a aborda provocările din sistemele de educație și
formare până în 2020:
1.transformarea învățării pe tot parcursul vieții și a mobilității într-o realitate,
2.îmbunătățirea calității și a eficienței educației și formării,
3.promovarea echității, a coeziunii sociale și a cetățeniei active,
4.îmbunătățirea creativității și a inovării, inclusiv a antreprenoriatului, la toate nivelurile de educație și formare.
Următoarele valori de referință ale UE pentru anul 2020 au fost stabilite pentru educație:
-cel puțin 95% dintre copii (între 4 și vârsta școlară obligatorie) ar trebui să participe la educația timpurie,
-mai puțin de 15% dintre persoanele în vârstă de 15 ani ar trebui să aibă un nivel scăzut de calificare în domeniul
cititului, al matematicii și al științei,
-rata abandonului timpuriu din educație și formare în vârstă de 18-24 ani ar trebui să fie sub 10%,
-cel puțin 40% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 30 și 34 de ani ar fi trebuit să urmeze o formă de învățământ
superior,
-cel puțin 15% dintre adulți trebuie să participe la învățarea pe tot parcursul vieții,
-cel puțin 20% dintre absolvenții de învățământ superior și 6% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 18 și 34 de
ani, cu o calificare profesională inițială, ar fi trebuit să petreacă ceva timp studiind sau instruindu-se în străinătate,
-ponderea absolvenților angajați (cu vârsta cuprinsă între 20 și 34 de ani, cu cel puțin nivelul de învățământ secundar
superior și care au părăsit educația cu 1-3 ani în urmă) ar trebui să fie cel puțin 82%.
Cheltuielile pentru învăţământ sunt destinate întreţinerii şi funcţionării unităţilor din domeniul învăţământului şi
educaţiei cât şi a unor acţiuni din domeniul educaţiei.
În toate ţările există trei grade de învăţământ: primar, secundar (liceu, şcoli de ucenici, profesional) şi terţiar
(învăţământul superior de toate gradele).
Nivelul cheltuielilor pentru învăţământ în plan mondial a crescut în perioada ultimilor 20 de ani de peste 2,5 ori.Factorii
care au influenţat această creştere sunt:
-creşterea populaţiei şcolare care a condus la creşterea gradului de şcolarizare şi la creşterea numărului cadrelor
didactice,
-dezvoltarea economică a ţărilor care reclamă persoane din ce în ce mai calificate,

21
-modernizarea şi informatizarea învăţământului,
-politicile educaţionale ale statelor care au ca obiectiv creşterea duratei învăţământului obligatoriu,
-politica de reducere a analfabetismului: rata de alfabetizare la nivel mondial în rândul persoanelor cu vârste cuprinse
între 15 și 24 de ani a fost de 91% în 2015, de la 83% în 1995. Diferența de alfabetizare între tineri și femei tinere s-a
redus, de asemenea, cu aproximativ 3% în 2015. Africa de Nord și Asia de Sud au înregistrat cea mai mare îmbunătățire
a alfabetizării tinerilor. Cu toate acestea, aproximativ 11% din tinerii din întreaga lume sunt analfabeţi,8
-creşterea ajutoarelor băneşti acordate celor care studiază,
-educaţia permanentă.
Nivelul educațional al populației s-au îmbunătățit semnificativ în ultimii treizeci de ani. În 2016, 79,6% dintre
persoanele cu vârste cuprinse între 25 și 54 de ani în UE-28 au atins cel puțin un nivel secundar superior de învățământ,
comparativ cu 63,7% dintre cei cu vârste între 55 și 74 de ani.
Persoanele cu studii superioare au reprezentat 33,4% dintre cei cu vârsta cuprinsă între 25 și 54 de ani și 20,6% dintre
cei cu vârste cuprinse între 55 și 74 ani. Un copil de 5 ani poate spera ca numărul anilor de educaţie pe care îi va primi,
pe durata vieţii sale, să varieze de la 13,9 ani, în Luxemburg, la 19,2 ani, în Danemarca.9 În UE-28, în anul 2015 erau
19,5 milioane de studenți din învățământul terțiar, dintre care 7,2% urmau cursuri terțiare de scurtă durată, 61,4%
studiau la nivel de licență, 27,8% masterat și 3,7% doctorat.
În 2015, Germania, cel mai populat stat membru din UE, a avut 3,0 milioane de studenți în învățământul terțiar, cel mai
mare număr din UE și echivalentul a 15,2% din totalul UE-28, Franța (12,4% din total), Marea Britanie (11,9%), Spania
(10,1%), Italia (9,4%) și Polonia (8,5%).
În anul 2015, în UE-28 au predat 1,4 milioane de persoane în învățământul terțiar, dintre care 93,7 mii au susţinut
cursuri în domeniul terțiar de scurtă durată.
Spre deosebire de cadrele didactice din învățământul primar și secundar, unde majoritatea sunt femei, majoritatea
cadrelor didactice din învățământul terțiar sunt bărbați. Astfel 58,3% din personalul didactic din UE-28 în învățământul
terțiar, în 2015, erau bărbați.
În anul 2015, raportul dintre studenții și cadrele didactice din învățământul terțiar a fost în medie de 15,6 în UE-28.
Dintre statele membre ale UE, cele mai înalte ponderi ale studenților per angajat au fost înregistrate în Croația (74,5)
și în Grecia (44,5), în timp ce în Republica Cehă, Belgia și Italia au fost înregistrat un raport de sub 20 de studenţi per
angajat. Raportul dintre profesori și studenți este în Malta de 9,8 studenţi per profesor și este relativ scăzut în Suedia
și Danemarca.
În medie, ţările din întreaga lume, în perioada 2010-2014, alocă cheltuielilor publice pentru educaţie 5,0% din PIB sau
15,7% din totalul cheltuielilor publice. Tot raportat la acest an, circa 17% din PIB-ul pe cap de locuitor este cheltuit pe
un şcolar din ciclul primar, 22% pe un şcolar din ciclul secundar şi 57,7% pe un student din ciclul terţiar.
În perioada 2007-2010, cel mai mult alocă învăţământului, ţările dezvoltate (5,2% din PIB) şi cel mai puţin ţările din
Africa de Nord şi Est (4,5%). Dintre ţări, cel mai mult alocă Timorul de Est (16,8% din PIB) dar în primele zece a
clasamentului intră şi Danemarca care alocă circa 7,75% din PIB.Cel mai puţin alocă Zambia, doar 0,8% din PIB.10

8
Vezi Human Development Report 2016, pag. 28
9
Vezi Human Development Report 2016
10
World Bank Public Expenditure Database 2011 http:// go.worldbank. org/ O04MJCP3E0
22
În UE cheltuielile cu învăţământul au crescut de la circa 5,2% din PIB în perioada 2005-2008 la circa 5,6% în anul 2009
scăzând la 5,0% în anul 2013 şi 4,9 în 2015 (vezi Tabelul nr. 7). Iată cum se prezintă situaţia în unele ţări din UE:
Tabelul nr. 9 Cheltuielile cu învăţământul în unele ţări din UE (% PIB)
Ţara 2001 2006 2009 2011 2013 2014 2015
Germania 4,5 4,4 4,4 4,3 4,3 4,6 4,2
Cipru 5,9 7,0 7,1 7,2 6,5 6,1 5,7
Estonia 4,2 4,3 7,0 6,5 4,0 4,9 6,1
Grecia 3,5 n/a 4,5 4,1 4,5 na 4,3
Slovacia 5,9 5,7 4,3 4,0 5,0 4,1 4,2
România 3,3 n/a 4,1 4,1 2,8 2,8 3,1
Bulgaria 3,8 4,2 4,4 3,6 3,8 4,2 4,0
Danemarca 8,4 8,0 7,8 7,8 7,0 na 7,0
Suedia 7,1 6,9 7,3 6,8 6,6 7,1 6,5
UE 28 n/a n/a 5,6 n/a 5,0 5,1 4,9
Sursa: Prelucrare după Eurostat, „Statistics in focus” nr. 42/2011, nr.12/2013 şi „Newsrelease Euroindicators” nr. 39/2017
În Danemarca (7,0%) s-au înregistrat cele mai ridicate cheltuieli publice pentru educație în raport cu PIB în rândul
statelor membre ale UE, urmată de Suedia (6,5%). În afară de Suedia și Danemarca, majoritatea statelor membre au
înregistrat rate ale cheltuielilor publice pentru educație în raport cu PIB, între 3,5% și 6,0%, cu excepţia României care
este sub acest interval și a Belgiei şi Malta deasupra acestuia.
În aproape toate aceste ţări, partea destinată învăţământului primar şi secundar, alocat învăţământului din bugetul
public, reprezintă cel mai mare procent din total cheltuieli cu educaţia, prin comparaţie cu celelalte cicluri de
învăţământ. Iată cum se prezintă situaţia în unele ţări din UE:
Tabelul nr. 10 Distribuția cheltuielilor pentru educație pe nivel, 2014 (% în total cheltuieli cu educaţia)
Ciclul primar şi Ciclul post
Ţara Ciclul pre-primar Ciclul terţiar
secundar secundar
Germania 11,0 39,2 23,8 25,9
Cipru 5,9 49,9 24,2 20,0
Estonia 8,4 38,5 22,7 30,5
Olanda 6,8 42,5 20,6 30,2
Franţa 12,2 41,3 21,5 25,0
România 12,1 38,3 24,0 25,6
Bulgaria 20,3 28,4 18,8 32,4
Marea Britanie 5,7 43,9 23,6 26,8
Suedia 20,3 38,0 16,6 25,1
UE 28 10,3 41,5 22,9 25,3
Sursa: Prelucrare după Eurostat, „Statistics in focus” nr.12/2013

Cheltuielile publice destinate învăţământului se clasifică în:

- cheltuieli curente (cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea care au o pondere de 80-90% din totalul cheltuielilor
publice alocate învăţământului),
- cheltuieli de capital destinate investiţiilor cu o pondere de 10-20% din totalul cheltuielilor publice alocate
învăţământului.
Iată mai jos o situaţie la sfarşitul anului 2014 din care rezultă faptul că în medie, peste 90% din totalul cheltuielilor
publice aferente educaţiei sunt alocate înspre salarii, materiale de predare şi învăţare şi consumabile.

23
În toate ţările europene, cheltuielile de personal reprezintă cea mai mare parte a costurilor din educaţie, acestea se
regăsesc, în medie, în jurul valorii de 71 % din costurile anuale, în cadrul UE-28.
Tabelul nr. 11 Structura cheltuielilor publice cu invăţământul în 2014 (% în total ch.)

Cletuieli
Cheltuieli Alte
Ţări curente: din Salarii
de capital cheltuieli
care:
Belgium 3.7 96.3 62.4 14.2
Bulgaria 10.3 89.7 52.0 20.0
Czech Republic 8.9 91.1 36.0 41.3
Germany 7.5 92.5 n.a 20.4
Estonia 15.2 84.8 34.6 29.7
Ireland 5.7 94.3 58.9 20.0
Spain 5.7 94.3 63.0 20.0
France 8.1 91.9 48.7 17.9
Croatia 3.8 96.2 72.2 24.1
Italy 5.0 95 53.4 24.5
Cyprus 3.4 96.6 71.6 15.6
Latvia 19.0 81.0 n.a 24.7
Lithuania 14.3 85.7 43.0 20.9
Luxembourg 11.2 88.8 66.4 14.1
Hungary 4.8 95.2 64.4 30.8
Malta 5.7 94.3 59.9 24.3
Netherlands 11.3 88.7 n.a 19.9
Austria 4.7 95.3 59.7 26.9
Poland 8.5 91.5 n.a 24.3
Portugal 4.4 95.6 60.4 23.3
România 4.6 95.4 70.7 24.2
Slovenia 7.4 92.6 23.7 22.6
Slovakia 6.1 93.9 44.7 34.2
Finland 6.1 93.9 43.6 34.4
Sweden 5.2 94.8 40.7 30.5
United Kingdom 3.3 96.7 54.9 27.2
Sursa: Eurostat (online data code: educ_uoe_fini01), accesat la data de 08.08.2017
Costul mediu anual pe persoană în UE-28 atinge valori de la 18.709 euro (Luxemburg) şi 906 euro (România) pentru
un elev din învăţământul primar, 18.521 euro (Luxemburg) şi 1.148 euro (Bulgaria) pentru un elev din învăţământul
secundar, în timp ce educaţia de nivel terţiar este şi mai scumpă, cu valori de 41.040 euro în Luxemburg dar şi de 2.081
euro în România.
Instituţiile de învăţământ, în toate statele lumii, sunt grupate în instituţii de învăţământ public şi instituţii de învăţământ
privat. De regulă, statul finanţează instituţiile de învăţământ public, dar în multe ţări, statul finanţează şi instituţiile de
învăţământ privat. În aproape toate ţările europene, marea majoritate a elevilor merg la şcoli publice de stat, în şcoli
private independente înscriindu-se în medie doar 2,5 % dintre elevi.
Alte surse de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ sunt:
- venituri provenite din taxele de studiu,
- venituri din cercetare,
- fonduri ale firmelor destinate învăţământului,
- venituri ale populaţiei destinate instruirii şi educaţiei,
- sponsorizări, donaţii şi resurse externe.

24
Finanţarea pentru sectorul educaţional european provine, într-o măsură foarte mare, din fonduri publice. În toate ţările
UE 28, din finanţare publică se acoperă cel puţin 71% din cheltuielile pentru educaţie.
Chiar dacă este redusă, ponderea fondurilor private destinate acoperirii cheltuielilor din învăţământ, variază în mod
semnificativ de la o ţară la alta. În acelaşi timp şi cu referire la tendinţele existente, în intervalul 2002-2014, se observă
că aceste contribuţii nu au crescut în mod semnificativ, în unele ţări înregistând chiar o scădere.
Distribuţia cheltuielilor cu învăţământul între sectorul public şi cel privat se regăseşte în tabelul de mai jos.
Tabelul nr. 12 Distribuția cheltuielilor pentru educație pe sectoare 2014 (%)

Fonduri ale organiz.

Ţara Foduri publice Fonduri private
internaţionale
Suedia 95,7 3,4 1,0
România 95,3 1,1 3,6
Franţa 86,0 13,6 0,4
Germania 83,6 16,0 0,4
Spania 75,9 23,8 0,3
Portugalia 71,9 20,5 7,76
Mare Britanie 71,5 27,7 0,8
UE 28 80,4 18,5 1,0
Sursa:http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?query accesat la data de 08.08.2017
Un loc important îl ocupă cheltuielile pentru învăţământul superior care deţin o pondere importantă din totalul
cheltuielilor alocate învăţământului.
Între sursele de finanţare a învăţământului superior amintim: donaţiile, sponsorizările şi împrumuturile pentru studii,
oportunităţi foarte dezvoltate mai ales în SUA şi Australia.
În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii care au impact inclusiv asupra finanţării:
1. egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi studenţii să aibă şansa absolvirii, ambele
independent de statutul lor etnic, rasial, religios sau familial,
2. echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare decurgând din alocaţiile bugetare.
5.1.2.1.Cheltuielile publice pentru învăţământ în România
Statul român asigură cetăţenilor săi drepturi egale de acces la toate nivelurile şi formele de învăţământ preuniversitar
şi superior, precum şi la învăţarea pe tot parcursul vieţii, fără nici o formă de discriminare.
„Pentru finanţarea educaţiei naţionale se alocă anual din bugetul de stat şi din bugetele autorităţilor publice locale
minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv. Suplimentar, unităţile şi instituţiile de învăţământ pot obţine
şi utiliza autonom venituri proprii. Pentru activitatea de cercetare ştiinţifică se alocă anual, de la bugetul de stat,
minimum 1% din PIB al anului respectiv.”11
În România învăţământul constituie prioritate naţională. Principiile care guvernează învăţământul superior, precum şi
învăţarea pe tot parcursul vieţii din România sunt:
a. principiul echităţii - în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare;
b. principiul calităţii - în baza căruia activităţile de învăţământ se raportează la standarde de referinţă şi la bune practici
naţionale şi internaţionale;

11
Legea educaţiei naţionale nr. 1/ 2011, art. 8

25
c. principiul relevanţei - în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de dezvoltare personală şi social-economice;
d. principiul eficienţei - în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultate educaţionale maxime, prin gestionarea
resurselor existente;
e. principiul descentralizării - în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi direct în proces;
f. principiul răspunderii publice - în baza căruia unităţile şi instituţiile de învăţământ răspund public de performanţele
lor;
g. principiul garantării identităţii culturale a tuturor cetăţenilor români şi dialogului intercultural;
h. principiul asumării, promovării şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român;
i. principiul recunoaşterii şi garantării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, dreptul la păstrarea,
la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase;
j. principiul asigurării egalităţii de şanse;
k. principiul autonomiei universitare;
l. principiul libertăţii academice;
m. principiul transparenţei - concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a deciziei şi a rezultatelor, prin comunicarea
periodică şi adecvată a acestora;
n. principiul libertăţii de gândire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme religioase şi doctrine politice;
o. principiul incluziunii sociale;
p. principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
q. principiul participării şi responsabilităţii părinţilor;
r. principiul promovării educaţiei pentru sănătate, inclusiv prin educaţia fizică şi prin practicarea activităţilor sportive;
s. principiul organizării învăţământului confesional potrivit cerinţelor fiecărui cult recunoscut;
t. principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare;
u. principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de învăţământ.
Principiile finanţării învăţământului preuniversitar sunt următoarele:
a. transparenţa fundamentării şi alocării fondurilor;
b. echitatea distribuirii fondurilor destinate unui învăţământ de calitate;
c. adecvarea volumului de resurse în funcţie de obiectivele urmărite;
d. predictibilitatea, prin utilizarea unor mecanisme financiare coerente şi stabile;
e. eficienţa utilizării resurselor.
Statul asigură finanţarea de bază pentru toţi preşcolarii şi pentru toţi elevii din învăţământul general obligatoriu de
stat, particular şi confesional acreditat. De asemenea, statul asigură finanţarea de bază pentru învăţământul
profesional şi liceal acreditat, de stat, particular şi confesional, precum şi pentru cel postliceal de stat.
Finanţarea se face în baza şi în limitele costului standard per elev sau per preşcolar, după metodologia elaborată de
Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Învăţământul de stat este gratuit. Pentru unele activităţi,
niveluri, cicluri şi programe de studii se pot percepe taxe.
Finanţarea de bază a învăţământului preuniversitar se face după principiul „resursa financiară urmează elevul”, în baza
căruia alocaţia bugetară aferentă unui elev sau unui preşcolar se transferă la unitatea de învăţământ la care acesta
învaţă. Învăţământul poate să fie finanţat şi direct de către operatori economici, precum şi de alte persoane fizice sau
juridice.
Învăţarea pe tot parcursul vieţii este un drept garantat de lege şi este un concept nou indrodus în noua lege a
învăţământului. Învăţarea pe tot parcursul vieţii include totalitatea activităţilor de învăţare realizate de fiecare

26
persoană, începând cu educaţia timpurie, în scopul dobândirii de cunoştinţe, formării de deprinderi/abilităţi şi
dezvoltării de aptitudini semnificative din perspectivă personală, civică, socială şi/sau ocupaţională.
În România sursele de finanţare a învăţământului s-au diversificat în ultimii ani, pe lângă bugetul de stat existând și alte
surse: taxe de studii, venituri proprii ale instituţiilor de învăţământ, donaţii, sponsorizări, resurse externe.
În anul şcolar universitar 2015-2016 populaţia şcolară înscrisă la formele de învăţământ preuniversitar şi superior a
fost de 3,6151 mil. copii, elevi şi studenţi.
Distribuţia populaţiei şcolare pe niveluri educaţionale se prezintă astfel: învăţământul preşcolar 14,8%, învăţământul
primar 25,9%, învăţământul gimnazial 21,2%, învăţământul liceal 18,6%, învăţământul profesional 1,9%, învăţământul
postliceal 2,8%, învăţământul superior 14,8%.
În anul şcolar 2015-2016 au fost înregistraţi 535.200 studenţi, din care 76,7% licenţă, 19,6% masterat, 3,2% doctorat
şi 0,5% postuniversitar.
Activitatea educaţională şi de instruire în sistemul de învăţământ a fost asigurată de 236.957 cadre didactice, ponderea
personalului didactic de sex feminin fiind majoritară în toate nivelurile de educaţie, cu excepţia învăţământului
superior.12
Ponderea absolvenților de studii superiore (persoanele cu vârsta de 30-34 de ani) a continuat să crească, ajungând la
25,6 % în 2015. Cu toate acestea, acesta este un procent relativ scăzut în comparație cu media UE (38,7 % în 2015) și
este al doilea cel mai mic din UE.
În acest context, România are unul dintre cele mai mari procente de absolvenți în domenii precum inginerie, industrie
manufacturieră și construcții din UE (21 % față de 14 %), dar, de asemenea, unul dintre cele mai mari procente de
absolvenți în domenii precum științe sociale, afaceri și drept (42 % în comparație cu media UE de 34 %)13. Proporția
de absolvenți din domenii precum științe, matematică și informatică a fost de 6 % în 2014 (media UE este 10 %), în
timp ce 2 % au absolvit studii de agricultură și agronomie.
Rata de ocupare a proaspăt absolvenților de studii superioare14 a crescut cu 5 puncte procentuale în 2015, ajungând
la 77,1 %, dar a rămas sub media UE de 81,9 %.
Urmărind modul de atingere a indicatorilor prevăzuţi în „Educația și formarea 2020” (ET 2020), România înregistrează
progrese, însă rămâne caracterizată de corelarea insuficientă a calificărilor și a programei școlare cu evoluția pieței
forței de muncă, precum și de mecanisme inadecvate de asigurare a calității. Subfinanțarea sectorului, calitatea
personalului didactic, ratele de abandon școlar și ratele de absolvire sunt unele din realităţile sistemului de învăţământ
românesc.
Participarea adulților la învățarea pe tot parcursul vieții este cea mai scăzută din UE, atingând 1,3 % în 2015. În general,
participarea la învățarea pe tot parcursul vieții este corelată pozitiv cu nivelul de educație (3,1 % pentru absolvenții de
învățământ terțiar în 2015 față de 0,3 % pentru cei cu cel mult studii gimnaziale). Această situație consolidează
discrepanțele existente și capcana calificărilor slabe, în special pentru persoanele în vârstă, cu un nivel scăzut de
educație.

5.1.3. Cheltuielile publice pentru sănătate

Ocrotirea sănătăţii reprezintă în prezent atât o problemă de asistenţă medicală cât şi o problemă socială.Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte sănătatea astfel: „bunăstarea fizică, mentală şi socială a indivizilor (nu doar

12
vezi în acest sens Ministerul Educaţiei Naţionale, Raport privind starea învăţământului preuniversitar şi universitar din România,
2016
27
absenţa bolilor şi a infirmităţilor).”
În plan social sănătatea reprezintă un factor important pentru desfăşurarea activităţii indivizilor cu efect în creşterea
economică. În tabelul se prezintă evoluţia cheltuielilor totale alocate pentru sănătate, pe sector.
Tabelul nr. 13 Evoluţia cheltuielilor pentru sănătate 1960-2009 (% din PIB)
1960 1980 1990 2000 2009
Ţara
Total Public Total Public Total Public Total Public Total Public
Australia 3,6 1,8 6,1 3,8 6,7 4,4 8,0 5,4 8,7 5,9*
Austria 4,3 3,0 7,4 5,1 8,3 6,1 9,9 7,6 22,0 8,6
Franţa 3,8 2,4 7,0 5,6 8,4 6,4 10,1 8,0 11,8 9,2
Germania na na 8,4 6,6 8,3 6,3 10,3 8,2 11,6 8,9
Anglia 3,9 3,3 5,6 5,0 5,9 4,9 7,0 5,6 9,8 8,2
SUA 5,1 1,2 9,0 3,7 12,4 4,9 13,7 5,9 17,4 8,3
Cehia na na na na 4,7 4,6 6,6 5,9 8,2 6,9
Polonia na na na na 4,8 4,4 5,5 3,9 7,4 5,3*
Sursa: prelucrare după OECD Health Data 2011, iunie 2011,www.oecd.org
Tabelul nr. 14 Evoluţia cheltuielilor private pentru sănătate (% în PIB)
Ţara/Anii 2000 2005 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2015
Australia 2,4 2,5 2,5 2,6 2,6 2,7 2,6 2,8 n.a na
Austria 2,3 2,4 2,3 2,3 2,4 2,4 2,4 2,4 2,4 8,0
Belgia 2,0 2,1 2,2 2,1 2,3 2,2 2,3 2,3 2,3 7,7
Canada 2,5 2,7 2,8 2,9 3,2 3,2 3,0 3,0 3,0 na
Cehia 0,6 0,8 0,9 1,1 1,2 1,2 1,1 1,1 1,1 7,6
Danemarca 1,4 1,5 1,5 1,5 1,7 1,6 1,6 1,5 1,6 8,0
Finlanda 1,9 2,0 1,9 1,9 2,1 2,1 2,1 2,1 2,2 7,2
Franţa 2,0 2,2 2,2 2,2 2,4 2,4 2,3 2,3 2,3 8,2
Germania 2,1 2,5 2,4 2,5 2,7 2,7 2,6 2,6 2,6 8,0
Ungaria 2,1 2,5 2,4 2,4 2,6 2,8 2,8 2,8 2,6 5,3
Italia 2,1 1,9 1,8 1,9 1,9 1,9 2,0 2,0 2,0 7,1
Japonia 1,4 1,5 1,5 1,6 1,8 1,7 1,8 1,8 1,7 na
Olanda 2,4 2,8 1,3 1,3 1,4 1,4 1,4 1,4 1,4 8,0
Polonia 1,6 1,8 1,8 1,8 1,9 1,8 1,8 1,9 1,9 4,7
Spania 2,0 2,3 2,3 2,3 2,3 2,4 2,4 2,5 n.a 6,2
Suedia 1,1 1,5 1,5 1,5 1,6 1,5 1,6 1,7 1,7 6,9
Elveţia 4,2 4,2 3,9 3,4 3,6 3,7 3,7 3,8 3,7 na
Turcia 1,8 1,7 1,7 1,5 1,1 1,2 1,1 1,0 1,1 na
Anglia 1,4 1,5 1,6 1,6 1,6 1,5 1,5 1,5 1,5 7,6
SUA 7,0 8,0 8,0 8,1 8,5 8,5 8,5 8,5 8,5 na
Sursa: prelucrare după OECD Health Data 2015,www.oecd.org
Se poate observa că în unele ţări o parte importantă a acestor cheltuieli sunt suportate de către sectorul privat.

28
 Tabelul nr. 15 Evoluţia cheltuielilor publice pentru sănătate 2000-2016 (% PIB)
Tara/Ani 2000 2005 2007 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
Australia 7.6 8.0 8.1 8.5 8.6 8.7 8.8 9.1 9.4 9.6
Austria 9.2 9.6 9.5 10.1 9.9 10.1 10.2 10.3 10.3 10.4
Belgium 7.9 9.0 9.0 9.9 10.1 10.2 10.4 10.4 10.5 10.4
Canada 8.3 9.1 9.3 10.6 10.2 10.2 10.1 10.0 10.3 10.3
Chile 6.3 6.6 6.1 6.7 6.7 7.0 7.3 7.7 8.1 8.5
Cehia 5.7 6.4 6.0 6.9 7.0 7.0 7.7 7.6 7.2 7.2
Denmark 8.1 9.1 9.3 10.4 10.2 10.3 10.2 10.3 10.3 10.4
Estonia 5.2 5.0 5.0 6.3 5.8 5.8 6.0 6.2 6.5 6.7
Finland 6.8 8.0 7.8 8.9 8.9 9.3 9.5 9.5 9.4 9.4
France 9.5 10.2 10.0 10.7 10.7 10.8 10.9 11.1 11.1 11.0
Germany 9.8 10.3 10.0 11.0 10.7 10.8 11.0 11.1 11.2 11.3
Greece 7.2 9.0 9.1 9.6 9.1 8.8 8.3 7.9 8.4 8.2
Hungary 6.8 8.0 7.3 7.6 7.6 7.5 7.3 7.1 7.2 7.6
Iceland 9.0 9.2 8.7 8.8 8.6 8.7 8.7 8.8 8.6 8.6
Ireland 5.9 7.6 7.8 10.5 9.9 10.1 10.4 9.9 7.8 7.8
Israel 6.8 7.1 6.9 7.0 7.0 7.1 7.1 7.4 7.4 7.3
Italy 7.6 8.4 8.2 9.0 8.8 9.0 9.0 9.0 9.0 8.9
Japan 7.2 7.8 7.9 9.2 10.6 10.8 10.8 10.8 10.9 10.9
Korea 4.0 5.1 5.7 6.5 6.6 6.7 6.9 7.1 7.4 7.7
Latvia 5.4 5.9 5.8 6.1 5.6 5.4 5.4 5.5 5.8 5.7
Luxemburg 5.9 7.2 6.2 7.0 6.1 6.6 6.5 6.3 6.0 6.3
Mexico 4.9 5.9 5.8 6.0 5.8 5.9 6.0 5.7 5.9 5.8
Olanda 7.1 9.3 9.2 10.4 10.5 10.9 10.9 10.9 10.7 10.5
New Zealand 7.5 8.3 8.3 9.7 9.6 9.7 9.4 9.4 9.3 9.2
Norway 7.7 8.3 8.1 8.9 8.8 8.8 8.9 9.3 10.0 10.5
Poland 5.3 5.8 5.9 6.4 6.2 6.2 6.4 6.2 6.3 6.4
Portugal 8.4 9.4 9.1 9.8 9.5 9.3 9.1 9.0 9.0 8.9
Slovacia 5.3 6.6 7.2 7.8 7.4 7.6 7.5 6.9 6.9 6.9
Slovenia 7.8 8.0 7.5 8.6 8.5 8.7 8.8 8.5 8.5 8.6
Spain 6.8 7.7 7.8 9.0 9.1 9.1 9.0 9.1 9.2 9.0
Sweden 7.4 8.3 8.1 8.5 10.7 10.9 11.1 11.1 11.0 11.0
Elveţia 9.3 10.3 9.6 10.7 10.8 11.1 11.4 11.6 12.1 12.4
Turcia 4.6 4.9 5.3 5.1 4.7 4.5 4.4 4.3 4.1 4.3
M. Britanie 6.0 7.2 7.5 8.5 8.5 8.5 9.9 9.8 9.9 9.7
SUA 12.5 14.5 14.9 16.4 16.4 16.4 16.3 16.5 16.9 17.2
Sursa: prelucrare după OECD Health Data 2017,www.oecd.org

De asemenea, rezultă o evoluţie crescătoare a acestor cheltuieli începând cu anul 1960.

Cheltuielile pe sănătate pe cap de locuitor în cadrul țărilor OCDE au crescut în termeni reali cu 1,0% în 2013 și se
așteaptă să crească la aceeași rată în 2014, în conformitate cu creșterea medie a PIB-ului în țările OCDE.
Creșterea cheltuielilor pentru sănătate se situează cu mult sub nivelurile anterioare crizei, când creșterea medie anuală
în cadrul OCDE a fost de 3,4%.
O treime din țările OCDE - majoritatea europene - au înregistrat o reducere a cheltuielilor pentru sănătate în 2013:
Grecia, Italia și Portugalia au înregistrat reduceri continue ale cheltuielilor pentru sănătate de mai mulți ani.
În timp ce ponderea publică medie a cheltuielilor pentru sănătate a rămas constantă (aproximativ 73%), necesitatea
de a reduce deficitele publice în unele țări a dus la trecerea la surse private de finanțare prin modificări ale drepturilor,
modificări ale pachetului de beneficii și introducerea / extinderea tarifelor de utilizare.

29
În Grecia și Portugalia, ponderea privată a cheltuielilor pentru sănătate a crescut cu aproximativ 4% din 2009, ceea ce
a condus ca o treime din cheltuielile pentru sănătate să provină din surse private.
Alte țări OECD au extins acoperirea de sănătate a populației pe o perioadă mai lungă de timp. Atât Turcia, cât și Mexicul
au înregistrat o reducere considerabilă a plăților suportate de cetățean, deoarece acoperirea publică a fost extinsă.
Toate sectoarele sistemului de sănătate au înregistrat reduceri ale creșterii față de nivelurile anterioare crizei. Sfârșitul
brevetelor pentru unele medicamente cu nume mari, împreună cu politicile de izolare a costurilor în multe țări, a dus
la scăderea cheltuielilor pentru produsele farmaceutice în termeni reali. Cheltuielile pentru serviciile de prevenire au
scăzut de asemenea.
În afara țărilor din OCDE, cheltuielile pentru sănătate au crescut rapid în țări precum China și Indonezia, pe măsură ce
se tinde către o acoperire generală cheltuielilor pentru sănătate.13
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate:
-întreţinerii şi funcţionării sistemului medical din ţară;
-unor acţiuni legate de prevenirea şi combaterea îmbolnăvirilor (exemplu: vaccinările);
-unor acţiuni de educaţie sanitară.
În prezent accentul în ocrotirea sănătăţii se pune pe medicina preventivă.Medicina preventivă reprezintă un serviciu
public. Instituţiile din domeniul ocrotirii sănătăţii pot fi publice şi private iar raporturile dintre ele diferă de la o ţară la
alta.
Din punct de vedere al naturii, cheltuielile publice pentru sănătate sunt:
- cheltuieli curente (în mare majoritate) şi anume: salarii, medicamente, materiale, cheltuieli gospodăreşti,
reprezentând circa 80-85% din totalul alocat;
- cheltuieli de capital destinate echipamentelor şi tehnicii medicale, care reprezintă circa 15-20%.
La nivel mondial există mai multe sisteme de finanţare a sănătăţii, dintre care amintim: sistemul german, sistemul
englez şi sistemul american. Mai putem menţiona un sistem care a funcţionat în ţările Europei de Est, înainte de anul
1989, unde sănătatea se finanţa integral din bugetul de stat, statul deţinând monopolul serviciilor de sănătate (nu
exista alternativă privată).
În România principalele surse de finanţare a sănătăţii sunt cotizaţiile sociale.
Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru sănătate sunt:
-contribuţii sau cotizaţii pentru sănătate plătite atât de persoanele fizice cât şi de angajatorii care alimentează fondurile
financiare publice de sănătate şi care sunt gestionate de organe specializate (Casa Naţională de Asigurări de Sănătate);
-fonduri bugetare;
-resurse ale populaţiei destinate sănătăţii;
-venituri proprii ale unităţilor din domeniul ocrotirii sănătăţii;
-resurse externe (credite sau ajutoare).
Până în anul 1990, România a practicat sistemul socialist cu o finanţare integrală de la buget a cheltuielilor de sănătate.
După 1990 a început pregătirea reformării sistemului sanitar, inclusiv a finanţării cheltuielilor pentru sănătate şi anume:
s-a mărit volumul fondurilor bugetare alocate sănătăţii, s-a început privatizarea unităţilor sanitare (în prezent toate

13
Vezi OECD, Focus in health spending, iulie 2015
30
farmaciile sunt privatizate), s-a pregătit introducerea unui nou sistem de finanţare a sănătăţii de tip german bazat pe
contribuţii suportate de salariaţi şi angajatori.
În anul 1997 a fost aprobată Legea nr. 145 privind Asigurările sociale de sănătate, bazate pe contribuţii, cu caracter
obligatoriu.
Noul sistem a intrat în vigoare începând cu anul 1999. Această lege a fost abrogată prin OUG nr. 150 din 2002 privind
Organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, care la rândul său a fost înlocuită de Legea nr.
95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, completată şi modificată, dar valabilă şi la această dată.
În aceste condiţii, conform principiului solidarităţii, circa 4,5 milioane cetăţeni români şi toate firmele plătesc pentru
asistenţa medicală oferită întregii populaţii.
În România cheltuielile publice pentru sănătate au fluctuat în ultimii ani între 3,3% şi 4,2 % din PIB. Indicatorii
internaţionali arată că în România, cheltuielile publice pentru sănătate, ca procent din PIB, sunt asemănătoare celor
din alte ţări cu acelaşi nivel de dezvoltare, în schimb ca volum pe locuitor este mult în urma tuturor ţărilor din UE (vezi
tabel).
Tabelul nr. 16 Cheltuielile cu sănătatea în unele ţări din UE (% PIB)
Ţara 2002 2006 2010 2011 2015 Mil Euro* Euro pe locuitor*
Germania 6,9 6,2 7,2 7,0 7,2 308.526 3.826
Cipru 3,1 3,1 3,3 3,4 2,6 1.244 1.443
Estonia 4,2 4,2 5,3 5,1 5,5 1.136 862
Grecia 5,0 5,3 7,5 6,0 4,5 15.777 1.439
Slovacia 5,0 5,8 6,4 5,9 7,2 4.093 752
România 4,1 3,3 3.6 3,4 4,2 7.431 372
Bulgaria 5,3 4,0 4,8 4,6 5,5 3.298 454
Danemarca 7,0 7,3 8,5 8,4 8,6 20.088 3.607
Suedia 6,8 6,6 7,1 7,0 6,9 48.375 5.039
Franţa 7,4 7,8 8,0 8,3 8,2 231.060 3.515
Spania 5,2 5,7 6,5 6,3 6,2 92.700 1.988
Marea Brit. 6,2 7,1 8,2 8,0 7,6 202.721 3.161
UE 27 6,4 6,7 7,5 7,3 n.a 926.728 1.843
UE 28 n.a n.a n.a n.a 7,2 n.a n.a
Sursa: prelucrare după Eurostat, „Statistics in focus” * date la 2013

Obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt:

a.protejarea asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident;
b.asigurarea protecţiei asiguraţilor în mod universal, echitabil şi nediscriminatoriu în condiţiile utilizării eficiente a
Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.
Principiile de organizare a asigurărilor sociale de sănătate sunt:
a.organizarea ocrotirii sănătăţii ca un sistem unitar cu instituţii sanitare publice şi private,
b.alegerea liberă a medicului de familie şi a Casei de Sănătate,
c.solidaritate şi subsidiaritate în constituirea şi utilizarea fondurilor;
d.alegerea liberă de către asiguraţi a furnizorilor de servicii medicale, de medicamente şi de dispozitive medicale;
e.descentralizarea şi autonomia în conducere şi administrare;
f.participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului Naţional Unic
de Asigurări Sociale de Sănătate;

31
g.participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la managementul Fondului Naţional Unic de Asigurări
Sociale de Sănătate;
h.acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi nediscriminatoriu, oricărui asigurat;
i.transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate;
j.libera concurenţă între furnizorii care încheie contracte cu Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate.
Asistenţa de sănătate publică reprezintă efortul organizat al societăţii în vederea protejării şi promovării sănătăţii
populaţiei. Asistenţa de sănătate publică se realizează prin ansamblul măsurilor politico-legislative, a programelor şi
strategiilor adresate determinanţilor stării de sănătate, precum şi prin organizarea instituţiilor pentru furnizarea
tuturor serviciilor necesare. Scopul asistenţei de sănătate publică îl constituie promovarea sănătăţii, prevenirea
îmbolnăvirilor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Strategia sistemului sănătăţii publice urmăreşte asigurarea sănătăţii populaţiei în cadrul unor comunităţi sănătoase.
Asistenţa de sănătate publică este o componentă a sistemului de sănătate publică. Ministerul Sănătăţii Publice
reprezintă autoritatea centrală în domeniul sănătăţii publice din România.
Responsabilitatea pentru asigurarea sănătăţii publice revine Ministerului Sănătăţii Publice, autorităţilor de sănătate
publică teritoriale, precum şi autorităţilor de sănătate publică din cadrul ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară
proprie.
Asigurările sociale de sănătate publice oferă un pachet de servicii sanitare de bază tuturor asiguraţilor.Sistemul
asigurărilor sociale de sănătate presupune următoarele elemente componente:
1.persoanele asigurate,
2.organele asigurărilor sociale de sănătate (Casa Naţională şi Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate);
3.furnizorii de servicii de sănătate;
4.Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.
Persoanele asigurate sunt toţi cetăţenii români cu domiciliul în România, precum şi cei care au drept de şedere în
România şi plătesc contribuţii la asigurările sociale de sănătate.
În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate,
direct sau prin angajator. Documentele prin care se atestă calitatea de asigurat sunt: adeverinţa de asigurat, carnetul
de asigurat sau cardul naţional de asigurări sociale de sănătate, eliberate prin grija Casei Judeţene de Asigurări de
Sănătate la care este înscris asiguratul.
Organele asigurărilor sociale de sănătate sunt Casele de Asigurări de Sănătate care gestionează fondurile colectate
din contribuţii. Acestea sunt instituţii autonome, organizate la nivel naţional, judeţean şi la nivelul municipiului
Bucureşti.
Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate încheie contracte anuale cu furnizori de servicii de sănătate stabilind condiţii
de plată a serviciilor acestora şi cerinţele de calitate ale prestărilor medicale.
Furnizorii de servicii de sănătate sunt: medicii, spitalele şi farmaciile. Furnizorii încheie contracte anuale cu Casele
Județene de Asigurări de Sănătate pentru a fi plătiţi în funcţie de serviciile efectuate. Furnizorii pot fi atât publici cât şi
privaţi. Plata acestora se face, în principiu, în funcţie de tarife sau preţuri negociate cu Casele Județene de Asigurări de
Sănătate.
Asistenţa medicală este definită ca: furnizarea unei îngrijiri de sănătate cuprinzătoare, de prim contact, indiferent
de natura problemei de sănătate, în contextul unei relaţii continue cu pacienţii, în prezenţa bolii sau în absenţa
acesteia.
32
Medicii sunt plătiţi cu tarife pentru persoana asigurată (diferenţiat pe grupe de vârstă) şi tarif pentru servicii medicale.
În cazul spitalelor plata se face cu ajutorul unor tarife pe caz rezolvat. Acestea sunt în curs de extindere în toate
spitalele şi se bazează pe grupe omogene de diagnostic. Alături de aceste tarife există şi tarife pe zi spitalizare sau pe
serviciul medical.
Medicul de familie este furnizorul de îngrijiri de sănătate care coordonează şi integrează serviciile medicale furnizate
pacienţilor de către el însuşi sau de către alţi furnizori de servicii de sănătate. El asigură accesul în sistemul sanitar
pentru pacienţii săi, la nivelurile de competenţă cele mai adecvate nevoilor acestora.
Ministerul Sănătăţii Publice asigură elaborarea şi coordonarea realizării Programelor naţionale de Sănătate, în acord
cu politicile şi strategiile naţionale de sănătate, precum şi finanţarea unor programe de sănătate. Autorităţile de
sănătate publică din ministerele cu reţea sanitară proprie coordonează realizarea programelor de sănătate specifice
ministerului, cu impact asupra sănătăţii, în concordanţă cu strategia Ministerului Sănătăţii Publice.
Există şi programe naţionale de sănătate care reprezintă un ansamblu de acţiuni multianuale, organizate în scopul
evaluării, prevenirii, tratamentului şi controlului bolilor cu impact major asupra stării de sănătate a populaţiei.
Programele naţionale de sănătate cuprind programe naţionale de evaluare, profilactice şi cu scop curativ.Iată câteva
exemple: Programul naţional de diagnostic şi tratament cu ajutorul aparaturii de înaltă performanţă, Programul
naţional de boli cardiovasculare, Programul naţional de oncologie.
Elaborarea programelor naţionale de sănătate are la bază următoarele obiective:
-rezolvarea cu prioritate a problemelor de sănătate, în conformitate cu Strategia naţională de sănătate a Ministerului
Sănătăţii Publice;
-utilizarea eficientă a resurselor alocate pentru îndeplinirea obiectivelor şi a indicatorilor aprobaţi;
-fundamentarea programelor pe nevoile populaţiei, evidenţiate din date obiective;
-asigurarea concordanţei cu politicile, strategiile şi recomandările instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale în
domeniu.
Finanţarea Programelor naţionale de sănătate se realizează: de la bugetul de stat, din veniturile proprii ale Ministerului
Sănătăţii Publice, din bugetul Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din transferuri de la bugetul de
stat şi din veniturile proprii, prin bugetul Ministerului Sănătăţii Publice, către bugetul Fondului Naţional Unic de
Asigurări Sociale de Sănătate, precum şi din alte surse, inclusiv din donaţii şi sponsorizări.
Asistenţa de sănătate publică este garantată de stat şi finanţată din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul
Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate sau din alte surse. Protecţia sănătăţii publice constituie o
obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.
Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei care asigură
accesul la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi.
Sursele de finanţare a sănătăţii şi a cheltuielilor publice de asigurări şi asistenţă socială în România sunt: Fondul
Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, Bugetul de stat, Bugetele locale, Fondul special pentru sănătate.
1. Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate se constituie din:
-contribuţii ale persoanelor fizice, cetăţeni români cu domiciliul sau reşedinţa în România,
- sumele care se distribuie fondului din contribuţia asiguratorie pentru muncă. Din contribuţia asiguratorie pentru
muncă încasată la bugetul de stat se distribuie lunar, până la sfârşitul lunii în curs, o cotă de 40%, care se face venit la
bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate pentru plata concediilor medicale;Veniturile provenite

33
din sumele care se distribuie fondului din contribuţia asiguratorie pentru muncă, se prevăd distinct la partea de venituri
a bugetului FNUASS,
- subvenţii de la bugetul de stat,
-dobânzi, donaţii, sponsorizări, venituri obţinute din exploatarea patrimoniului Casei Naţionale de Asigurări de
Sănătate.
- sume din veniturile proprii ale Ministerului Sănătății.
Colectarea contribuţiilor datorate de persoanele obligate să se asigure, precum şi a contribuţiei asiguratorii pentru
muncă datorată de angajator se face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin ANAF şi organele fiscale subordonate
acesteia.
Atât contribuabilii cât şi cotele de contribuţii la sistemul de asigurări sociale de sănătate, sunt stabilite prin Legea
227/2015 privind Codul Fiscal.
Conform articolelor 153 – 154 din Codul Fiscal, au calitatea de contribuabili la sistemul de asigurări sociale de sănătate,
atât cetăţenii români cu domiciliul în ţară cât şi cetăţenii străini şi apatrizii care au solicitat şi au obţinut prelungirea
dreptului de şedere temporară ori au domiciliul în România.
Următoarele categorii de persoane fizice sunt exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate:
a. copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, inclusiv absolvenţii de
liceu, până la începerea anului universitar, dar nu mai mult de 3 luni de la terminarea studiilor, ucenici sau studenţi,
studenţii - doctoranzi care desfăşoară activităţi didactice, potrivit contractului de studii de doctorat, în limita a 4 - 6 ore
convenţionale didactice pe săptămână, precum şi persoanele care urmează modulul instruirii individuale, pe baza
cererii lor, pentru a deveni soldaţi sau gradaţi profesionişti. Dacă realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor
sau venituri lunare cumulate din activităţi independente, activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură peste valoarea
salariului de bază minim brut pe ţară, pentru aceste venituri datorează contribuţie;
b. tinerii cu vârsta de până la 26 de ani care provin din sistemul de protecţie a copilului. Dacă realizează venituri din
cele prevăzute mai sus sau sunt beneficiari de ajutor social acordat în temeiul Legii nr. 416/2001, cu modificările şi
completările ulterioare, pentru aceste venituri datorează contribuţie;
c. soţul, soţia şi părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate;
d. persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi
persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor
deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr.
51/1993 privind acordarea unor drepturi magistraţilor care au fost înlăturaţi din justiţie pentru considerente politice
în perioada anilor 1945 - 1989, cu modificările ulterioare, prin OG nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi
persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6
martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi
completările ulterioare, prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi
văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 309/2002 privind
recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a
Serviciului Muncii în perioada 1950 - 1961, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi persoanele prevăzute
la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 1 din Legea recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi pentru
revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările
ulterioare, pentru drepturile băneşti acordate de aceste legi;
e. persoanele cu handicap, pentru veniturile obţinute în baza Legii nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare;

34
f. bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de Ministerul Sănătăţii, până la vindecarea
respectivei afecţiuni;
g. femeile însărcinate şi lăuzele;
h. persoanele fizice care au calitatea de pensionari, pentru veniturile din pensii, precum şi pentru veniturile realizate
din drepturi de proprietate intelectuală;
h1. persoanele fizice salariate pentru veniturile din proprietate intelectuală;
i. persoanele care se află în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, acordat în urma unui accident
de muncă sau a unei boli profesionale, precum şi cele care se află în concedii medicale acordate potrivit OUG nr.
158/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare,
pentru indemnizaţiile aferente certificatelor medicale;
j. persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj sau, după caz, de alte drepturi de protecţie socială care se
acordă din bugetul asigurărilor pentru şomaj,
k. persoanele care se află în concediu de acomodare, potrivit Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în concediu pentru creşterea copilului potrivit prevederilor art.
2 şi art. 31 din OUG nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor,
l. persoanele fizice care beneficiază de ajutor social potrivit Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat,
m. persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate,
n. străinii aflaţi în centrele de cazare în vederea returnării ori expulzării,
o. personalul monahal al cultelor recunoscute, aflat în evidenţa Secretariatului de Stat pentru Culte;
p. persoanele cetăţeni români, care sunt victime ale traficului de persoane, pentru o perioadă de cel mult 12 luni;
q. voluntarii pentru veniturile din cadrul serviciilor de urgență;
s. persoanele fizice pentru veniturile din salarii şi asimilate salariilor în baza contractelor individuale demuncă încheiate
cu angajatori care desfăşoară activităţi în sectorul construcţii, în perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2028.
Persoanele fizice aflate în situaţiile prevăzute la literele d) - p) sunt exceptate de la plata contribuţiei de asigurări
sociale de sănătate pe perioada şi, după caz, pentru drepturile băneşti primite, dacă nu realizează venituri. În cazul
realizării de venituri, pentru acestea se datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate.
Contribuţiile de asigurări sociale de sănătate se datorează pentru (art.155 din Legea 227/2015) venituri din salarii sau
asimilate salariilor.
Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora au obligaţia de a calcula şi de a
reţine la sursă contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de către persoanele fizice care obţin venituri din
salarii sau asimilate salariilor.
Contribuţiile de asigurări sociale de sănătate individuale calculate şi reţinute se plătesc, până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare celei pentru care se plătesc veniturile sau până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului
pentru care se datorează, după caz.
Persoanele fizice care nu se încadrează în categoriile de persoane exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale
de sănătate datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate si dacă estimează pentru anul curent alte venituri, a
căror valoare cumulată este cel puţin egală cu 12 salarii minime brute pe ţară, în vigoare la termenul de depunere a
declaraţiei unice.
Încadrarea în plafonul anual de cel puţin 12 salarii minime brute pe ţară, în vigoare la termenul de depunere a
declaraţiei unice se efectuează prin cumularea următoarelor venituri:
-venituri din activităţi independente,

35
- venituri din drepturi de proprietate intelectuală,
-venituri din asocierea cu o persoană juridică,
-venituri din cedarea folosinţei bunurilor,
-venituri din investiţii,
-venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură,
-venituri din alte surse,
Contribuabilii care desfăşoară activitate, în cursul anului fiscal, în mod individual sau într-o formă de asociere fără
personalitate juridică, sunt obligaţi să depună la organul fiscal competent declaraţia unică privind impozitul pe venit şi
contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice, pentru venitul estimat a se realiza în fiecare an fiscal, indiferent dacă
în anul fiscal anterior au înregistrat pierderi, până la data de 15 martie inclusiv a fiecărui an. Fac excepţie contribuabilii
care realizează venituri pentru care impozitul se reţine la sursă.
Declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice constituie titlu de
creanţă fiscală în sensul Legii nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare.Termenul de plată a contribuţiei
de asigurări sociale de sănătate, pentru aceste persoane este până la data de 15 martie inclusiv a anului următor celui
pentru care se datorează contribuţia.
Cota de contribuţie de asigurări sociale de sănătate este de 10% şi se datorează de către persoanele fizice care au
calitatea de angajaţi sau pentru care există obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.
Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate se utilizează pentru:
- pentru plata serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi a dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi
dispozitivelor asistive, inclusiv a celor acordate în baza documentelor internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii
la care România este parte.
Asistenţa medicală este definită ca: furnizarea unei îngrijiri de sănătate cuprinzătoare, de prim contact, indiferent
de natura problemei de sănătate, în contextul unei relaţii continue cu pacienţii, în prezenţa bolii sau în absenţa
acesteia.
Medicul de familie este furnizorul de îngrijiri de sănătate care coordonează şi integrează serviciile medicale furnizate
pacienţilor de către el însuşi sau de către alţi furnizori de servicii de sănătate. El asigură accesul în sistemul sanitar
pentru pacienţii săi, la nivelurile de competenţă cele mai adecvate nevoilor acestora.
- cheltuieli de administrare şi funcţionare a CNAS şi a caselor de asigurări de sănătate, într-o cotă de 3%.
- fond de rezervă la CNAS de 1%.
2. Bugetul de stat şi bugetele locale care finanţează acţiuni privind:
- lucrări de investiţii pentru construirea de noi unităţi medico-sanitare şi pentru aparatură medicală de mare
performanţă;
- pentru activitatea de diagnostic, curativă şi de reabilitare de importanţă naţională, pentru recuperarea capacităţii de
muncă.
3. Fondul special pentru sănătate se constituie în afara bugetului de stat, pe seama unor taxe în conformitate cu art.1
din OUG 77/2011 privind stabilirea unei contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, deţinătorii
autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor, prin reprezentanţii legali ai acestora, au obligaţia de a plăti
trimestrial o contribuţie pentru medicamentele incluse în programele naţionale de sănătate, pentru medicamentele
de care beneficiază asiguraţii în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie
medicală prin farmaciile cu circuit deschis, pentru medicamentele de care beneficiază asiguraţii în tratamentul

36
spitalicesc, precum şi pentru medicamentele utilizate in cadrul serviciilor medicale acordate prin centrele de dializă,
suportate din FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii. Această contribuţie se stabileşte prin aplicarea unui
procent, comunicat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, asupra valorii consumului de astfel de medicamente.
Veniturile de mai sus gestionate de Ministerul Sănătăţii, sunt folosite pentru:
- investiţii în infrastructură şi dotări în sistemul sanitar public;
- finanţarea programelor naţionale de sănătate;
- rezerva Ministerului Sănătăţii pentru situaţii speciale;
- sume alocate prin transfer în bugetul fondului pentru servicii medicale sau medicamentee de care beneficiază
asiguraţii în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală, în sistemul
de asigurări sociale de sănătate;
- alte destinaţii,
- majorări de capital social prin aport in numerar, în condiţiile legii, la societăţile aflate sub autoritatea Ministerului
Sănătăţii la care statul este acţionar majoritar.
Pentru acordarea concediilor şi indemnizaţiilor este obligatoriu un stagiu minim de cotizare de 6 luni realizate în
ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical.
Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, fără condiţii de stagiu de
cotizare, în cazul urgenţelor medico-chirurgicale, tuberculozei, bolilor infecto-contagioase din grupa A (stabilită prin
HG), neoplaziilor şi SIDA.Asiguraţii beneficiază de concedii şi indemnizaţii, în baza certificatului medical eliberat de
medicul curant.
5.1.4. Cheltuielile publice de asigurări şi asistenţă socială
Articolul 22 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la Convenţia Europeană asupra drepturilor omului
din 1950, la Strasbourg, stabileşte că orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitate
(protecţie) socială, în funcţie de resursele fiecărei ţări, pentru realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii sale.
Ideile din Declaraţia Universală au fost reformulate în Carta drepturilor fundamentale ale UE, semnată la 7 decembrie
2000, la Nisa, apoi de Constituţia Europeană, însumând într-un singur document întreaga arie a drepturilor şi anume:
drepturi civile, politice, economice şi sociale.
Constituţia României prevede dreptul fiecărui membru al societăţii la protecţie socială, atunci când acesta se află în
situaţie critică, fără să o poată depăşi prin eforturi proprii.
La nivelul UE, în anul 2015, aceste cheltuieli deţineau o pondere de 40,6% în total cheltuieli publice, fiind una din cele
mai importante cheltuieli ale statului, reprezentând 19,2% din PIB.
Aceste cheltuieli variază de la ţară la ţară de la 25,6% din PIB în Finlanda, până la 9,6% în Irlanda. Din 2011, cheltuielile
pentru protecția socială UE au crescut ușor.
Cele două surse principale de finanțare a protecției sociale la nivelul UE au fost contribuțiile guvernului general din
impozite, reprezentând 40% din încasările totale și contribuțiile sociale la 54%.Evoluţia în perioada 2005-2015 este
prezentată în tabelul de mai jos:

37
 Tabelul nr. 17 Evoluţia cheltuielilor publice pentru protecţie socială (% PIB)
Euro pe
Total cheltuieli
Ţara 2005 2006 2007 2008 2009 2011 2015 locuitor
mil. Euro 2011
2011
Germania 21,9 21,0 19,9 19,7 21,9 19,6 19,0 508.270 6.215
M. Britanie 15,8 15,3 15,3 15,9 18,0 17,9 16,4 312.505 4.981
Franţa 21,8 21,8 21,6 21,9 23,5 23,9 24,6 476.200 7.306
Grecia 15,8 16,0 16,5 17,9 19,5 20,4 20,5 42.468 3.761
Polonia 17,0 16,9 15,6 15,6 16,5 15,9 15,9 58.879 1.528
România 10,4 10,4 10,6 11,8 14,2 14,1 11,5 18.549 868
Bulgaria 11,0 10,9 10,7 11,2 13,6 12,9 13,3 4.964 675
Spania 12,9 12,9 13,0 14,0 16,1 16,9 17,1 179.415 3.890
Italia 18,1 18,1 18,2 18,8 20,4 20,5 21,5 323.328 5.322
Austria 20,7 20,3 19,9 19,9 21,8 21,0 21,7 63.234 7.509
Irlanda 10,8 11,0 11,7 13,7 16,5 17,3 9,6 27.470 6.117
Portugalia 15,2 15,5 15,3 15,7 17,4 18,1 18,3 30.998 2.910
Danemarca 23,2 22,5 22,0 22,4 25,4 25,2 23,6 60.657 10.892
Suedia 23,0 22,2 21,1 21,1 23,0 20,8 20,9 80.443 8.513
Cipru 10,6 10,3 9,5 9,7 10,9 12,0 12,0 2.166 2.545
EURO 19,1 18,7 18,4 18,7 20,6 21,2 20,1 1.899.930 5.716
EU 27 18,5 18,1 17,7 18,1 20,1 19,6 n.a 2.480.614 4.932
EU 28 n.a n.a n.a n.a n.a n.a 19,2 n.a n.a
Sursa: Prelucrare după Eurostat, „Statistics in focus” nr. 42/2011, 9/2013

Riscurile sociale pot fi de mai multe feluri:

-riscuri fizice, care afectează parţial sau total capacitatea de muncă (invaliditatea, vârsta, handicapul);
-riscuri economice, care împiedică o persoană să exercite o activitate producătoare de venit (şomajul);
-riscuri sociale propriu-zise, care afectează în mod substanţial veniturile personale (familii cu mulţi copii, familii cu
venituri mici, cheltuieli mari cu tratametele medicale).
Principalele forme de asistenţă şi protecţie socială în România sunt tratate în cele ce urmează.
1. Concediul şi indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă (accidente în afara locului de muncă şi boli
obişnuite conform OUG 158/2005).
Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se suportă astfel:
a. de către angajator, din prima zi până în a 5-a zi de incapacitate temporară de muncă;
b. din bugetul FNUASS începând cu:
-ziua următoare celor suportate de angajator şi până la data încetării incapacităţii temporare de muncă a asiguratului
sau a pensionării acestuia;
-prima zi de incapacitate temporară de muncă în cazul persoanelor care nu au nici calitatea de angajat şi nici cea de
şomer (precizate anterior).
Durata de acordare a concediului şi a indemnizaţiei, pentru fiecare tip de afecţiune, este de cel mult 183 zile în interval
de un an, socotit din prima zi de îmbolnăvire.
Începând cu a 91-a zi concediul se poate prelungi până la 183 zile, cu avizul medicului expert al asigurărilor
sociale.Durata concediului şi a indemnizaţiei este mai mare în cazul unor boli speciale cum ar fi: tuberculoză, boli
cardio-vasculare, SIDA sau neoplazii.

38
Medicul expert al asigurărilor sociale poate prelungi concediul medical peste 183 zile, pentru cel mult 90 zile, în raport
cu evoluţia cazului şi cu rezultatele operaţiunilor de recuperare. În caz contrar, el poate opta pentru cea de-a doua
variantă – pensionarea de invaliditate a asiguratului.
Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei se determină prin aplicarea cotei de 75% sau 100% asupra bazei de calcul
prevăzută de lege, pentru fiecare categorie de boală.
În scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă, asiguraţii pot beneficia:
a.indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;
b.concediu şi indemnizaţie pentru carantină;
c.tratament balnear, în conformitate cu programul individual de recuperare.
2. Concediul şi indemnizaţia de maternitate (conform OUG 158/2005).
Asiguratele au dreptul la concedii pentru sarcină şi lăuzie, pe o perioadă de 126 zile calendaristice (din care 63 zile
concediu pentru sarcină, înainte de naştere şi 63 zile concediu pentru lăuzie, după naştere), perioadă în care beneficiază
de indemnizaţia de maternitate.
Cele două concedii se pot compensa între ele, în funcţie de recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei
beneficiare, în aşa fel încât durata minimă obligatorie a concediului de lăuzie să fie de 42 zile calendaristice.
De aceleaşi drepturi beneficiază şi femeile care nu mai au calitatea de asigurat (din motive neimputabile lor), dacă nasc
în termen de 9 luni de la data pierderii calităţii de asigurat.Persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de
concediu pentru sarcină, începând cu luna a 6-a de sarcină.
În situaţia copilului născut mort sau în situaţia în care acesta moare în perioada concediului de lăuzie, indemnizaţia de
maternitate se acordă pe toată perioada acestuia.
Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de calcul stabilită conform legii şi se suportă
integral din bugetul FNUASS pentru concedii şi indemnizaţii.
3. Concediul şi indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav (conform OUG 158/2005). Cuantumul brut lunar al
indemnizaţiei este de 85% din baza de calcul.
Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în cazul
copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Beneficiază de îndemnizaţie, opţional, unul dintre părinţi, dacă solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare
prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii poate beneficia de indemnizaţie şi asiguratul care a fost numit tutore.
Indemnizaţia se acordă pe baza certificatului de concediu medical eliberat de medicul de familie sau, după caz, a
certificatului pentru persoanele cu handicap.
Durata de acordare a indemnizaţiei este de maxim 45 zile calendaristice pe an pentru un copil, cu excepţia cazurilor
unor boli speciale sau unor intervenţii chirurgicale când durata concediului medical este stabilită de medicul curant.
4. Concediul şi indemnizaţia de risc maternal (conform OUG 158/2005).
Dreptul la concediu de risc maternal se acordă în condiţiile prevăzute de OUG nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii
la locurile de muncă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 25/2004.
Pe durata concediului de risc maternal se acordă o indemnizaţie care reprezintă 75% din baza de calcul. Atât concediul
cât şi indemnizaţia de risc maternal se acordă fără condiţia de stagiu de cotizare.

39
Beneficiază de acest drept femeile care se află în una din următoarele situaţii:
a. sunt gravide, sunt mame, sunt lăuze ori alăptează, sunt de cetăţenie română ori a unui stat membru al UE şi din
Spaţiul Economic European, care au raporturi de muncă sau raporturi de serviciu cu un angajator;
b. cetăţeni ai altor state şi apatrizi, care au, conform legii, domiciliul sau reşedinţa în România, dacă fac parte din
categoriile de salariate prevăzute mai sus.
Nu beneficiază de aceste drepturi persoanele care prestează activităţi independente şi nici persoanele aflate în şomaj.
Persoanele care solicită protecţia maternităţii la locul de muncă vor trebui să-şi dovedească starea de maternitate şi
necesitatea protecţiei speciale cu documente emise de medicul de familie sau medicul curant. Ele nu vor putea primi
aceste drepturi simultan cu alte concedii şi indemnizaţii.
Medicul de medicina muncii este cel în drept să constate dacă sunt îndeplinite condiţiile de risc maternal la locul de
muncă al persoanei care solicită de la angajator acest lucru.
Angajatorul poate lua una din următoarele măsuri prevăzute de lege:
- să modifice orarul de lucru al angajatei;
- să modifice condiţiile la locul de muncă;
- să repartizeze angajata la alt loc de muncă;
- să acorde concediul de risc maternal şi indemnizaţia respectivă.
În baza recomandării medicului de familie, salariata gravidă care nu poate îndeplini durata normală de muncă din
motive de sănătate, a sa sau a fătului său, are dreptul la reducerea cu o pătrime a duratei normale de muncă, cu
menţinerea veniturilor salariale, suportate integral din fondul de salarii al angajatorului, potrivit reglementărilor legale
privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
5. Concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor până la implinirea vârstei de 2 ani (conform OUG
111/2010).
Persoanele care, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au realizat timp de cel puţin 12 luni venituri din salarii
şi asimilate salariilor, venituri din activităţi independente, venituri din drepturi de proprietate intelectuală, venituri din
activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, supuse impozitului pe venit, beneficiază de concediu pentru creşterea
copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum şi de o indemnizaţie lunară.
Indemnizaţia lunară se stabileşte în cuantum de 85% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din
ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului şi nu poate fi mai mică de 2,5 ori indicatorul social de referință şi nici
mai mare de 8.500 lei.14
Nivelul indemnizaţiei lunare se majorează cu 2,5 ori indicatorul social de referință pentru fiecare copil născut dintr-o
sarcină gemelară, de tripleţi sau multipleţi, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere.
Persoanele care, în perioada în care sunt îndreptăţite să beneficieze de concediul pentru creşterea copilului, obţin
venituri supuse impozitului au dreptul la un stimulent de inserţie în cuantum lunar de 50% din cuantumul minim al
indemnizaţiei stabilit.
Pentru persoanele care obţin venituri supuse impozitului, cu cel puţin 60 de zile înainte de împlinirea de către copil a
vârstei de 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, stimulentul de inserţie se acordă astfel:
a. până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani;

14
Vezi OUG 111/2010, art.2
40
b. până la împlinirea de către copil a vârstei de 4 ani, în cazul copilului cu handicap.
În cazul persoanelor care beneficiază de indemnizaţia lunară şi solicită dreptul la stimulent de inserţie, plata acestei
indemnizaţii se suspendă.
Începând cu drepturile lunii aprilie 2017, cuantumul stimulentului de inserţie se stabileşte la 650 lei.
Drepturile se acordă în situaţia în care solicitantul îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a. este cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid;
b. are, conform legii, domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României;
c. locuieşte în România împreună cu copilul/copiii pentru care solicită drepturile şi se ocupă de creşterea şi îngrijirea
acestuia/acestora.
Drepturile, reprezentând indemnizaţie sau stimulent de inserţie, se acordă pe bază de cerere, însoţită în mod
obligatoriu de:
a.copia actului de identitate al solicitantului şi a certificatului de naştere al copilului pentru care se solicită dreptul ori,
după caz, de livretul de familie, certificate pentru conformitate cu originalul de către persoana care primeşte
documentele;
b.actele doveditoare privind calitatea solicitantului şi relaţia acestuia cu copilul/copiii pentru care solicită dreptul;
c. actele doveditoare care să ateste îndeplinirea perioadelor prevăzute de;
d.dovada eliberată de angajator sau organele competente privind veniturile realizate ori declarația fiscală (unică din
anul 2018);
e.dovada privind suspendarea activităţii pentru perioada în care se solicită concediul pentru creşterea copilului;
f.orice alte documente care să ateste îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate.
6. Cheltuielile pentru asigurările de şomaj (sunt tratate în subcapitolul de mai jos).
5.1.4.1 Cheltuielile pentru asigurările de şomaj
Referitor la ocuparea forţei de muncă, UE şi fiecare stat membru îşi concentrează atenţia către unele priorităţi
fundamentale:
1. atragerea şi menţinerea a cât mai multor oameni pe piaţa forţei de muncă;
2. creşterea numărului locurilor de muncă şi modernizarea sistemelor de protecţie socială;
3. îmbunătăţirea adaptabilităţii lucrătorilor şi a firmelor;
4. creşterea investiţiei în capitalul uman prin implementarea de sisteme de educaţie şi de formare profesională mai
bune.
În acest domeniu sunt folosite câteva concepte şi definiţii, astfel:
• populaţia activă din punct de vedere economic: cuprinde toate persoanele care furnizează forţa de muncă
disponibilă pentru producţia de bunuri şi servicii în timpul perioadei de referinţă, incluzând populaţia ocupată şi
şomerii. De exemplu, la sfârșitul anului 2016, populaţia activă în România era de 8.879 mii persoane, din care 8.461 mii
persoane ocupate şi 418 mii şomeri
• populaţia ocupată care cuprinde toate persoanele de 15 ani şi peste care au desfăşurat o activitate economică
producătoare de bunuri sau servicii de cel puţin o oră în perioada de referinţă (o săptămână), în scopul obţinerii unor
venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii. De exemplu, la sfârșitul anului 2016, în România,
populaţia ocupată cuprindea 8.461 mii persoane.

41
Începând din anul 2011, în România, lucrătorii pe cont propriu şi lucrătorii familiali neremuneraţi care lucrează în
agricultură sunt consideraţi persoane ocupate doar dacă sunt proprietarii producţiei agricole (nu neapărat şi ai
pământului) obţinute şi îndeplinesc una dintre următoarele condiţii:
-producţia agricolă este destinată, fie şi măcar în parte, vânzării sau schimbului în natură (troc),
-producţia agricolă este destinată exclusiv consumului propriu dacă aceasta reprezintă o parte substanţială a
consumului total al gospodăriei.
În afara persoanelor care au un loc de muncă şi au lucrat în cursul săptămânii de referinţă, indiferent de statutul
profesional, se consideră persoane ocupate şi cele care fac parte din următoarele categorii:
-persoanele care în cursul săptămânii de referinţă au desfăşurat o muncă oarecare, plătită sau aducătoare de venit,
chiar dacă erau în curs de pregătire şcolară obligatorie, beneficiau de pensie, erau înscrise la Agenţia Naţională pentru
Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), primind sau nu indemnizaţie de şomaj;
-ucenicii şi stagiarii remuneraţi, care lucrează cu program de lucru complet sau parţial;
-membrii forţelor armate
Sunt excluse din populaţia ocupată persoanele care:
-desfăşoară activităţi agricole minore, în scop de recreere, hobby sau pentru a obţine, suplimentar, produse alimentare
fără ca acestea să constituie o parte importantă a consumului total al gospodăriei;
-desfăşoară activităţi agricole (cu o durată de peste 10 ore/săpămână), producţia agricolă fiind destinată exclusiv
consumului propriu, dar aceasta nereprezentând o parte substanţială a consumului total al gospodăriei.
• rata şomajului reprezintă ponderea şomerilor în populaţia activă. De exemplu, în România, la sfârșitul anului 2016,
rata şomajului a înregistrat la nivelul ţării o valoare de 4,8%.

• şomerii înregistraţi sunt persoanele aflate în evidenţele ANOFM, care beneficiază de prevederile legislaţiei privind
protecţia socială a şomerilor. De exemplu, la sfârșitul anului 2016, în România, numărul şomerilor era de 418 mii
persoane, în scădere cu 94 mii, comparativ cu anul precedent.
În România fenomenele de pe piaţa muncii sunt reglementate prin Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor
pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă.
Măsurile prevăzute de această lege (art.3) au drept scop realizarea următoarelor obiective:
▪ prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia;
▪ încadrarea sau reâncadrarea în muncă a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă;
▪ sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii defavorizate ale populaţiei;
▪ asigurarea egalităţii şanselor pe piaţa muncii;
▪ stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă;
▪ stimularea angajatorilor pentru încadrarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă;
▪ îmbunătăţirea structurii ocupării forţei de muncă, pe ramuri economice şi zone geografice;
▪ creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor structurale care se produc în economia naţională;
▪ protecţia persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru şomaj.
La nivel naţional şi teritorial situaţiile şi evoluţiile de pe piaţa muncii sunt monitorizate, în principal, cu ajutorul unui
sistem de indicatori statistici privind: resursele de muncă, populaţia activă, populaţia ocupată, numărul şomerilor,
locurile de muncă vacante, indemnizaţia de şomaj, rata şomajului, populaţia ieşită din şomaj prin ocupare, precum şi
prin părăsirea pieţei muncii.

42
În România, ANOFM are ca principal obiectiv creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi implicit scăderea ratei
şomajului. Serviciile sale se adresează şomerilor şi agenţilor economici.
ANOFM are în subordine Agenţia Municipiului Bucureşti, 41 de agenţii judeţene (AJOFM), în cadrul cărora funcţionează
agenţii locale şi puncte de lucru, Centre judeţene de formare profesională a şomerilor, Centre regionale de formare
profesională a adulţilor, precum şi Centrul Naţional pentru Formarea Profesională a Personalului Propriu cu sediul la
Râşnov.
Obiectivele principale ale ANOFM sunt:
- instituţionalizarea dialogului social în domeniul ocupării şi formării profesionale;
- aplicarea strategiilor în domeniul ocupării şi formării profesionale;
- aplicarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor neîncadrate în muncă.
Sistemul de indicatori statistici şi metodologia de calcul a acestora se stabilesc de Institutul Naţional de Statistică (INS),
în colaborare cu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (MMFPS). ANOFM are obligaţia, ca trimestrial şi anual,
să facă publici indicatorii statistici privind piaţa muncii.
Angajatorii au obligaţia să comunice AJOFM toate locurile de muncă vacante, în termen de 5 zile lucrătoare de la
vacantarea acestora. De asemenea, angajatorii au obligaţia să comunice agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă
teritoriale, ocuparea locurilor de muncă vacante care au fost comunicate, în termen de o zi de la data ocupării acestora.
Clasificarea ocupaţiilor din România este sistemul de identificare, ierarhizare, codificare a ocupaţiilor din economie,
care se elaborează MMFPS în colaborare cu INS, cu alte ministere şi instituţii publice interesate şi se aprobă prin
hotărâre a Guvernului, după care se publică în Monitorul Oficial al României.Utilizarea clasificării ocupaţiilor din
România este obligatorie la completarea documentelor oficiale.
Potrivit Legii nr. 76/2002, actualizată, privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de
muncă, şomerul este: persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minim 16 ani şi până la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
- starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru prestarea unei munci;
- nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit legii venituri mai mici decât
valoarea indicatorului social de referinţă al asigurărilor pentru şomaj şi stimulării ocupării forţei de muncă;
- este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă şi-ar găsi un loc de muncă;
Sunt asimilate şomerilor, persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:
- sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de minimum 16 ani, care într-o perioadă de 60 de zile de la
absolvire nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;
- sunt absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu handicap, în vârstă de 16 ani, care nu au reuşit să se încadreze
în muncă potrivit pregătirii profesionale.
Conform definiţiei Biroului Internaţional al Muncii (BIM), şomerii sunt persoanele în vârstă de 15-74 ani care
îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni (inclusiv săptămâna de referinţă) diferite metode
active pentru a-l găsi: contactarea agenţiei (naţionale sau judeţene) pentru ocuparea forţei de muncă sau a unei agenţii
particulare de plasare în vederea găsirii unui loc de muncă, contactarea directă a patronilor sau a factorilor responsabili
cu angajarea, susţinerea unor teste, interviuri, examinări, demersuri pentru a începe o activitate pe cont

43
propriu,publicarea de anunţuri şi răspunsuri la anunţuri, studierea anunţurilor din mica publicitate, apel la prieteni,
rude, colegi, sindicate, altă metodă în afara celor menţionate;
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele două săptămâni (inclusiv
săptămâna în care s-a desfăşurat interviul), dacă s-ar găsi imediat un loc de muncă.
De asemenea, în rândul şomerilor sunt incluse şi:
- persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (elevi, studenţi, pensionari), dar care au declarat că
au căutat un loc de muncă prin metode active şi sunt disponibile să înceapă lucrul.
Se constată faptul că definiția șomerului dată de BIM este diferită de aceea din legislația românească.
În Legea nr.76/2002 se mai fac următoarele precizări:
1. stagiul de cotizare reprezintă perioada de timp pentru care s-a datorat contribuţia asiguratorie pentru muncă;
2. asigurat este persoana fizică ce realizează venituri şi pentru care angajatorul este obligat contribuţia asiguratorie
pentru muncă, precum şi persoana care se asigură prin încheierea unui contract de asigurare pentru şomaj;
3. indemnizaţie de şomaj reprezintă o compensaţie parţială a veniturilor asiguratului ca urmare a pierderii locului de
muncă sau a veniturilor absolvenţilor instituţiilor de învăţământ care nu s-au putut încadra în muncă.
Beneficiari ai ajutorului de şomaj sunt persoanele în căutarea unui loc de muncă, aflate în una dintre următoarele
situaţii:
a. au devenit şomeri;
b. nu au putut ocupa loc de muncă după absolvirea unei instituţii de învăţământ;
c. ocupă un loc de muncă şi, din diferite motive, doresc schimbarea acestuia;
d. au obţinut statutul de refugiat sau altă formă de protecţie internaţională;
e. cetăţeni străini sau apatrizi care au fost încadraţi în muncă sau au realizat venituri în România;
f. nu au putut ocupa loc de muncă după repatriere sau după eliberarea din detenţie.
Se pot asigura în sistemul asigurărilor pentru somaj, următoarele persoane:
1. asociat unic, asociaţi;
2. persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;
3. membri ai asociaţiei familiale;
4. cetăţeni români care lucrează în străinătate;
5. alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate potrivit legii şi care nu se regăsesc în una dintre
situaţiile prevăzute mai sus.
Persoanele de mai sus pot încheia contract de asigurare pentru şomaj cu AJOFM în a cărei rază teritorială îşi au
domiciliul sau, după caz, reşedinţa, dacă au cel puţin vârsta de 18 ani şi sunt asigurate în sistemul public de pensii şi în
sistemul asigurărilor sociale de sănătate.
Venitul lunar pentru care se asigură acestea nu poate fi mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară.Limita maximă
este echivalentul de 5 ori câştigul salarial mediu brut.
Beneficiari ai indemnizației de șomaj sunt persoanele în căutarea unui loc de muncă care au încetat raporturile de
muncă din motive neimputabile lor.
În sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii următoarele categorii de asiguraţi:
▪ persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui contract individual de muncă sau pe bază de contract de muncă
temporară cu excepţia pensionarilor;
▪ funcţionarii publici şi alte persoane care desfăşoară activităţi pe baza actului de numire;

44
▪ persoanele care-şi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive,
legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului;
▪ directorii cu contract de mandat și administratorii;
▪ persoanele care au raport de muncă în calitate de membru cooperator;
▪ alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate potrivit legii şi care nu se regăsesc în una din
situaţiile de mai sus.
Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din următoarele surse:
a. sumele care se distribuie bugetului asigurărilor pentru şomaj, respectiv 20% din contribuţia asiguratorie pentru
muncă;
b. contribuţiile datorate de persoanele care încheie un contract de asigurare pentru şomaj într-o cotă egală cu cota
prevăzută de Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, care revine bugetului
asigurărilor pentru şomaj din cota contribuţiei asiguratorie pentru muncă asupra venitului asigurat;
c. venituri din alte surse, inclusiv din finanțare externă.
În cazul în care sursele de mai sus nu acoperă finanţarea cheltuielilor, deficitul bugetar se acoperă prin subvenţii de la
bugetul de stat.Constituirea resurselor şi efectuarea cheltuielilor bugetului asigurărilor pentru şomaj se realizează prin
Trezoreria statului.Disponibilităţile băneşti înregistrate la finele anului de bugetul asigurărilor pentru şomaj se
reportează şi se utilizează în anul următor cu aceeaşi destinaţie.
Veniturile din alte surse ale bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie, în principal, din: dobânzi, majorări pentru
neplata la termen a contribuţiilor, restituiri ale creditelor acordate în baza legii, taxe încasate de ANOFM din activitatea
de formare profesională şi cele pentru acreditarea furnizorilor de servicii de ocupare a forţei de muncă, penalităţi,
amenzi şi alte sume prevăzute de lege.
Pentru neplata contribuţiilor datorate la termenele prevăzute de lege se aplică majorări de întârziere şi dacă nici
acestea nu sunt plătite, ANOFM va proceda la aplicarea măsurilor de executare silită.
Din sursele financiare constituite în cadrul bugetului asigurărilor pentru şomaj se acoperă, în principal, următoarele
cheltuieli:
a.plata indemnizaţiilor de şomaj;
b.plata contribuţiilor pentru asigurări sociale de pentru beneficiarii indemnizaţiilor de şomaj, stabilite potrivit legii;
c.plăţile compensatorii acordate;
d.taxe, comisioane şi alte cheltuieli ocazionate de efectuarea plăţilor prevăzute la litera a-c;
e.finanţarea măsurilor pentru stimularea ocupării forţei de muncă şi a măsurilor pentru prevenirea şomajului;
f.finanţarea serviciilor de formare profesională pentru persoanele care, potrivit legii, beneficiază în mod gratuit de
aceste servicii;
g.finanţarea studiilor, rapoartelor şi analizelor privind piaţa muncii, comandate instituţiilor de specialitate de către
Comisia Naţională de Promovare a Ocupării Forţei de Muncă şi de ANOFM;
h.organizarea şi funcţionarea ANOFM, inclusiv realizarea de obiective de investiţii, dotări şi alte cheltuieli de natura
cheltuielilor de capital;
i.participarea la activitatea unor organizaţii internaţionale, inclusiv plata cotizaţiilor pentru afilierea la acestea;
j.aplicarea măsurilor în vederea recuperării debitelor;
k.cofinanţarea unor proiecte privind modernizarea serviciilor de ocupare şi formare profesională pe baza unor acorduri
internaţionale;
l.cofinanţarea unor programe privind stimularea ocupării forţei de muncă;
m. rambursarea împrumuturilor contractate, precum şi plata de dobânzi şi comisioane aferente acestora;
45
n. alte cheltuieli prevăzute de legislaţia în vigoare;
o.finanţarea serviciilor de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale obţinute pe alte căi decât cele formale
pentru persoanele înregistrate la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă.
Nivelul cheltuielilor bugetului asigurărilor pentru şomaj se fundamentează de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale, la propunerea ANOFM, în funcţie de indicatorii sociali stabiliţi pe baza analizelor, studiilor şi prognozelor privind
evoluţiile de pe piaţa muncii.
În tabelul de mai jos se prezintă evoluţia cheltuielilor privind asigurările sociale de şomaj din România prin prisma
politicilor privind piaţa muncii şi ca pondere în total cheltuieli bugetare şi PIB.
Tabelul nr. 18 Evoluţia cheltuielilor privind şomajul în perioada 2007-2016

Indicatori 2007 2008 2011 2012 2016

Cheltuieli totale buget de stat, din care (mil lei): 147.142 189.122 205.404 207.922 248.301
Cheltuieli pt. şomaj, din care (mil lei): 2.371 1.583 1.640 1.683 1.008
servicii privind piaţa muncii na na 149 519 na
măsuri privind piaţa muncii (active) na na 116 200 181
suport financiar privind piaţa muncii (pasive) na na 1.375 964 na
Ponderea cheltuielilor pt. şomaj în PIB (%) 0,6 0,3 0,3 0,3 0,1
Ponderea cheltuielilor pt. şomaj în total cheltuieli (%) 1,6 0,8 0,8 0,8 0,4
Sursa: INSSE comunicat de presă nr. 229/2013, 230/2012, ANOFM, Raport de activitate pentru anul 2016 şi calcule proprii
Indemnizaţia de şomaj se acordă pentru un timp diferenţiat, şomerilor, în funcţie de stadiul de cotizare, astfel:
▪ pentru 6 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare de cel puţin un an;
▪ pentru 9 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare de cel puţin 5 ani;
▪ pentru 12 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.
Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este o sumă acordată lunar şi în mod diferenţiat în funcţie de stagiul de cotizare
şi reprezintă 75% din valoarea indicatorului social de referinţă, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel
puţin un an.
Pentru cei cu un stagiu de cotizare mai mare de un an, la suma prevăzută mai sus, se adaugă o sumă calculată prin
aplicarea asupra mediei asupra veniturilor care constituie baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj pe ultimele 12 luni
în care s-a realizat stagiu de cotizare, a unei cote procentuale diferenţiate, în funcţie de stagiul de cotizare, astfel:
- 3% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 3 ani;
- 5% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 5 ani;
- 7% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 10 ani;
- 10% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 20 ani.
Pentru persoanele care au fost asigurate în baza unui contract de asigurare pentru şomaj (care desfăşoară activităţi
independente), la determinarea sumei calculate prin aplicarea unei cote procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul
de cotizare, se vor avea în vedere venitul lunar declarat în contractul de asigurare pentru şomaj.
Persoanele care beneficiază de indemnizaţia de şomaj au următoarele obligaţii:
- să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt solicitate, la AJOFM la care sunt înregistrate, pentru
a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;
- să comunice în termen de 3 zile AJOFM la care sunt înregistrate orice modificare a condiţiilor care au condus la
acordarea drepturilor;

46
- să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite de AJOFM la care sunt
înregistrate;
- să înregistreze în scris la AJOFM , apariţia stării de incapacitate temporară de muncă;
- să caute activ un loc de muncă;
- să înştiinţeze în scris agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate apariţia stării de incapacitate
temporară de muncă şi datele de identificare, respectiv numele medicului prescriptor şi unitatea în care funcţionează
acesta, în termen de 24 de ore de la data acordării concediului medical.
Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj persoanele care:
- la data solicitării dreptului, refuză un loc de muncă potrivit pregătirii sau nivelului studiilor sau refuză participarea la
servicii pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite de AJOFM,
- absolvenţii care la data solicitării dreptului beneficiază de o formă de învăţământ,
- absolvenţii licenţiaţi ai facultăţilor de medicină, medicină dentară şi farmacie care, la data solicitării dreptului, au
promovat concursul naţional de rezidenţiat pe locuri sau pe posturi.
Statul prevede o serie de facilităţi, atât pentru şomeri, cât şi pentru angajatori, în scopul promovării de măsuri active
sub forma creării de locuri de muncă, acordării de consultanţă celor în cauză sau acordării de credite în condiţii
avantajoase. Aceste măsuri sunt inspirate din practica occidentală, care pleacă de la principiul susţinut de economistul
Arthur Laffer15: „nu-i plătiţi pe cei care nu muncesc şi nu-i taxaţi pe alţii pentru că muncesc.”
Măsurile pentru stimularea ocupării forţei de muncă vizează creşterea şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea
unui loc de muncă şi stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor şi crearea de noi locuri de muncă
și promovarea tinerilor cu risc de marginalizare socială. Acestea se adresează atât persoanelor în căutarea unui loc de
muncă, cât şi angajatorilor şi sunt realizate prin servicii specializate, furnizate de agenţiile pentru ocuparea forţei de
muncă ori de alţi furnizori de servicii din sectorul public sau privat.
În scopul prevenirii şomajului şi consolidării locurilor de muncă prin creşterea şi diversificarea competenţelor
profesionale ale persoanelor încadrate în muncă, angajatorilor care organizează, în baza planului anual de formare
profesională, programe de formare profesională pentru proprii angajaţi, derulate de furnizori de servicii de pregătire
profesională, autorizaţi în condiţiile legii, se acordă, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, o sumă reprezentând 50%
din cheltuielile cu serviciile de formare profesională organizate pentru un număr de cel mult 20% din personalul
angajat.
Angajatorii pot beneficia de suma prevăzută, o singură dată în cursul unui an caledaristic.
Angajatorii sunt obligaţi să menţină raporturile de muncă sau de serviciu ale persoanelor participante la programul de
pregătire profesională, pentru care s-a acordat suma prevăzută, cel puţin un an de la data acordării sumei.
În cazul concedierilor colective, angajatorii au obligaţia să înştiinţeze agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în
vederea adoptării unor măsuri pentru combaterea şomajului şi prevenirea efectelor sociale nefavorabile ale acestor
concedieri.În aceste situaţii angajatorii sunt obligaţi să acorde preaviz, conform prevederilor Codului Muncii sau ale
contractului colectiv de muncă, angajaţilor care urmează să fie disponibilizaţi.

15
Arthur Laffer, economist american, emite în anii 1980 o teorie în care modelează efectele creşterii ratelor de impozitare astfel:
la creşterea ratelor de impozitare veniturile fiscale vor creşte însă până la un punct considerat de maximă acceptabilitate a ratei
de impozitare. La creşterea acestei rate de impozitare peste cea optimă, veniturile fiscale vor scădea întrucât contribuabilii vor
renunţa la activităţile impozabile care generează baza de impozitare (curba a lui Laffer). Ideile lui Laffer au fost utilizate de
preşedintele Reagen în reabilitatea economiei SUA

47
Principalele măsuri pentru stimularea ocupării forţei de muncă se canalizează înspre creşterea şanselor de ocupare a
persoanelor în căutarea unui loc de muncă.Aceste măsuri se realizează de către ANOFM (art.57 din Legea 76/2002), în
principal, prin:
a. informarea şi consilierea profesională;
b. medierea muncii;
c. formarea profesională;
c1.evaluarea și certificarea competențelor profesionale dobândite pe alte căi decât cele formale;
d.evaluarea şi certificarea competenţelor profesionale dobândite pe alte căi decât cele formale;
e. consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri;
f. completarea veniturilor salariale ale angajaţilor;
g. stimularea mobilităţii forţei de muncă;
h. alte măsuri.
A. Informarea şi consilierea profesională
Informarea şi consilierea profesională constituie un ansamblu de servicii acordate în mod gratuit persoanelor în
căutarea unui loc de muncă, care au ca scop:
- furnizarea de informaţii privind piaţa muncii şi evoluţia ocupaţiilor;
-evaluarea şi autoevaluarea personalităţii în vederea orientării profesionale;
- dezvoltarea abilităţii şi încrederii în sine a persoanelor în căutarea unui loc de muncă, în vederea luării de către acestea
a deciziei privind propria carieră;
- instruirea în metode şi tehnici de căutare a unui loc de muncă;
-îndrumarea pe parcursul procesului de integrare la noul loc de muncă.
Informarea şi consilierea profesională se realizează de centre specializate, organizate în cadrul agenţiilor pentru
ocuparea forţei de muncă, precum şi de alte centre şi furnizori de servicii din sectorul public sau privat, acreditaţi, care
încheie cu agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă contracte, în condiţiile legii.
ANOFM încheie, în scris, cu fiecare şomer de lungă durată înregistrat, un acord de integrare în muncă, într-un termen
ce nu vadepăşi 18 luni de la dataînregistrării ca şomer.
B. Medierea muncii
Medierea muncii este activitatea prin care se realizează punerea în legătură a angajatorilor cu persoanele în căutarea
unui loc de muncă, în vederea stabilirii de raporturi de muncă sau de serviciu.Agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă
au obligaţia de a identifica locurile de muncă vacante la angajatori şi a le face cunoscute persoanelor în căutarea unui
loc de muncă.
Serviciile de mediere pentru persoanele în căutarea unui loc de muncă se acordă gratuit de către agenţiile pentru
ocuparea forţei de muncă şi constau în:informaţii privind locurile de muncă vacante şi condiţiile de ocupare a acestora
prin publicarea, afişarea, organizarea de burse ale locurilor de muncă, mediere electronică având ca scop punerea
automată în corespondenţă a cererilor şi ofertelor de locuri de muncă prin intermediul tehnicii de calcul, preselecţia
candidaţilor corespunzător cerinţelor locurilor de muncă oferite şi în concordanţă cu pregătirea, aptitudinile,
experienţa şi cu interesele acestora.
Medierea muncii se poate realiza şi contracost de către furnizori de servicii specializate, din sectorul public sau privat,
acreditaţi de ANOFM (art.62 din Legea 76/2002).
C. Formarea profesională

48
Persoanele în căutarea unui loc de muncă pot participa la programe de formare profesională care să le asigure
creşterea şi diversificarea competenţelor profesionale în scopul asigurării mobilităţii şi reintegrării pe piaţa
muncii.Programele de formare profesională asigură, conform legii, iniţierea, calificarea, recalificarea, perfecţionarea şi
specializarea persoanelor în căutarea unui loc de muncă. Formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc de
muncă se face ţinîndu-se seama de cerinţele de moment şi de perspectivă ale pieţei muncii şi în concordanţă cu
opţiunile şi aptitudinile individuale ale persoanelor respective.
Formele prin care se realizează formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc de muncă sunt: cursuri, stagii
de practică şi specializare, precum şi alte forme, în condiţiile legii.
Planul naţional de formare profesională se aprobă de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale. Finanţarea activităţii de
formare profesională se face din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în baza indicatorilor stabiliţi prin planul naţional de
formare profesională aprobat.
Serviciile de formare profesională se asigură, gratuit, la cererea persoanelor angajate, cu acordul angajatorului, sau la
cererea angajatorului, şi pentru persoanele aflate în următoarele situaţii:
- au reluat activitatea ca urmare a încetării concediului pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani,
respectiv 3 ani în cazul copilului cu handicap;
- au reluat activitatea după satisfacerea stagiului militar;
- au reluat activitatea ca urmare a recuperării capacităţii de muncă după pensionarea pentru invaliditate.
D. Evaluarea şi certificarea competenţelor profesionale dobândite pe alte căi decât cele formale.
În vederea certificării competenţelor profesionale obţinute pe alte căi decât cele formale, persoanele înregistrate la
agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, pot beneficia, în mod gratuit, de servicii de evaluare şi certificare a
competenţelor profesionale dobândite pe alte căi decât cele formale, a căror finanţare se asigură din bugetul
asigurărilor pentru şomaj, o singură dată, pentru fiecare perioadă în care se află în căutarea unui loc de muncă.
Accesul la acestea se face în urma activităţii de informare şi consiliere profesională sau de mediere, în situaţia în care,
în cadrul acestor activităţi, se constată că persoanele nu deţin certificat de competenţe profesionale, calificare sau
absolvire pentru unităţile de competenţe, ocupaţia ori calificarea pentru care se asigură gratuit evaluarea
competenţelor profesionale şi nu au eventuale restricţii medicale cu privire la acestea.
Prin servicii de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale dobândite pe alte căi decât cele formale se înţelege
totalitatea drepturilor de care beneficiază persoanele aflate in somaj pe toată durata participării la procesul de
evaluare şi certificare a competenţelor profesionale dobândite pe alte căi decât cele formale, inclusiv pe perioada de
analiză a propriei performanţe profesionale, în raport cu conţinutul standardului ocupaţional sau standardului de
pregătire profesională, în care este asistat de către evaluatorul de competenţe profesionale, potrivit prevederilor
legale.
Persoanele care beneficiază, în mod gratuit, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, de servicii de evaluare şi certificare
a competenţelor profesionale dobândite pe alte căi decât cele formale au obligaţia de a nu refuza, din motive
imputabile, locul de muncă oferit de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă, corespunzător competenţelor
profesionale certificate, şi de a nu întrerupe procesul de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale.
În situaţia în care acestea refuză, din motive imputabile, locul de muncă oferit au obligaţia să restituie toate cheltuielile
efectuate pentru serviciile de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale, altele decât cele formale pentru
persoanele care se află în căutarea unui loc de muncă, înregistrate la agenţii.

49
Evaluarea şi certificarea competenţelor profesionale dobândite pe alte căi decât cele formale, finanţate din bugetul
asigurărilor pentru şomaj, se realizează de agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, prin:
a. centrele de formare profesională din subordinea acestora care sunt autorizate ca centre de
evaluare;
b. centrele regionale de formare profesională a adulţilor ale ANOFM, care sunt autorizate ca centre de evaluare;
c. persoanele juridice de drept public sau privat autorizate, în condiţiile legii, ca centre de evaluare.
Evaluarea şi certificarea competenţelor profesionale dobândite pe alte căi decât cele formale se realizează numai
pentru ocupaţiile sau calificările pentru care sunt autorizate.
E. Consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri.
Consultanţa şi asistenţa pentru începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri se acordă, la
cerere, persoanelor în căutarea unui loc de muncă, sub forma de servicii juridice, de marketing, financiare, metode şi
tehnici eficiente de management şi alte servicii de consultanţă.
Aceste servicii pot fi realizate de AJOFM sau de firme private, organizaţii profesionale, fundaţii şi asociaţii specializate
în aceste domenii, cu care agenţiile încheie contracte. Aceste servicii se acordă gratuit:
a. persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, o singură dată, pentru fiecare perioadă în care se află în căutarea
unui loc de muncă;
b. persoanelor care au calitatea de asigurat în sistemul asigurărilor pentru şomaj, o singură dată, pentru fiecare
perioadă în care au calitatea de asigurat;
c. studenţilor care solicită acordarea de credite cu dobândă avantajoasă din bugetul asigurărilor pentru şomaj.
F. Completarea veniturilor salariale ale angajaţilor
Persoanele cărora li s-a stabilit dreptul la indemnizaţia de şomaj potrivit legii şi care se angajează pentru program
normal de lucru, conform prevederilor legale în vigoare, şi, ca urmare a angajării, le încetează plata indemnizaţiei de
şomaj beneficiază, din momentul angajării până la sfârşitul perioadei pentru care erau îndreptăţite să primească
indemnizaţia de şomaj, de o sumă lunară, acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, reprezentând 30% din
cuantumul indemnizaţiei de şomaj, stabilită şi, după caz, reactualizată conform legii.
Absolvenţii instituţiilor de învăţământ şi absolvenţii şcolilor speciale, în vârstă de minimum 16 ani, înregistraţi la
agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, în situaţia în care se angajează cu program normal de lucru, pentru o
perioadă mai mare de 12 luni, beneficiază, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, de o primă de încadrare egală cu de
trei ori valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la data încadrării.
Șomerii înregistrați la AJOFM de cel puțin 30 de zile, care nu beneficiază de indemnizație de șomaj, în situația în care
se angajează cu normă întreagă pentru o perioadă mai mare de 3 luni, ulterior datei înregistrării la AJOFM, beneficiază
de o primă de activare în valoare de 1.000 lei, neimpozabilă, care se acordă 50% la data angajării și 50% după expirarea
perioadei de 3 luni de la angajare.
Nu beneficiază de aceste drepturi:
- absolvenţii care la data absolvirii studiilor aveau raporturi de muncă sau de serviciu;
- absolvenţii care se încadrează la angajatori cu care au fost în raporturi de muncă sau de serviciu în ultimii 2 ani;
- absolvenţii care la data solicitării dreptului urmează o formă de învăţământ;
- absolvenţii instituţiilor de învăţământ faţă de care angajatorii au obligaţia, potrivit legii, de a-i încadra în muncă;
- absolvenţii pentru care plata indemnizaţiei de şomaj a fost suspendată, iar ulterior, ca urmare a schimbării duratei
contractului individual de muncă, plata indemnizaţiei de şomaj încetează.

50
G. Stimularea mobilităţii forţei de muncă
Persoanele înregistrate ca şomeri la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă şi care se încadrează în muncă, potrivit
legii, într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 15 km de localitatea în care îşi au domiciliul sau reşedinţa, pot
beneficia de o primă de încadrare, neimpozabilă.
Cuantumul primei se calculează la 0,5 lei/km, dar nu mai mult de 55 lei/zi, proporţional cu numărul de zile în care
persoanele în cauză desfăşoară efectiv activitatea la angajatorul la care se realizează încadrarea în muncă. Prima de
încadrare se acordă pe o perioadă de 12 luni.
Persoanele înregistrate ca şomeri la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă care se încadrează în muncă, potrivit
legii, într-o altă localitate situată la o distanţă mai mare de 50 km faţă de localitatea în care îşi au domiciliul sau
reşedinţa şi, ca urmare a acestui fapt, îşi schimbă domiciliul ori îşi stabilesc reşedinţa în localitatea respectivă sau în
localităţile învecinate acesteia pot beneficia de o primă de instalare.
Prima de instalare se acordă în cuantum diferenţiat, astfel:
a. 12.500 lei pentru persoanele înregistrate ca şomeri la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă şi care se încadrează
în muncă, potrivit legii, într-o altă localitate şi, ca urmare a acestui fapt, îşi schimbă domiciliul sau îşi stabilesc reşedinţa;
b. 15.500 lei pentru persoanele prevăzute la lit. a), care îşi schimbă domiciliul sau îşi stabilesc reşedinţa, în situaţia în
care sunt însoţite de membrii familiei în sensul Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Prima de încadrare şi prima de instalare, denumite prime de mobilitate, nu se cumulează.
Persoanele înregistrate ca șomeri la AJOFM care se încadrează în muncă, cu normă întreagă, pentru o perioadă de cel
puțin 12 luni, într-o altă localitate situată la o distanță mai mare de 50 km. față de localitatea unde își au domiciliul sau
reședința și, ca urmare a acestui fapt, își schimbă domiciliul sau își stabilesc reședința în localitatea respectivă sau în
localitățile învecinate acesteia, beneficiază de o primă de relocare, neimpozabilă, acordată din bugetul asigurărilor de
șomaj, egală cu 75% din suma destinată asigurării cheltuielilor pentru locuire în noul domiciliu sau noua reședință, dar
nu mai mult de 900 de lei.
Prima de relocare se acordă persoanelor a căror venituri nete lunare realizate de către acestea în situația în care sunt
persoane singure sau împreună cu familiile acestora nu depașesc 5.000 lei/lună.
Prima de relocare se acordă la cerere, lunar, pe o perioadă de cel mult 36 de luni, dacă sunt respectate condițiile legale
și nu se cumulează cu prima de activare, cu prima de încadrare sau cu prima de instalare.
H. Alte măsuri - se referă la stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor şi se realizează prin:
a. subvenţionarea locurilor de muncă;
b. acordarea de credite în condiţii avantajoase în vederea creării de noi locuri de muncă.
a. Subvenţionarea locurilor de muncă
Din bugetul asigurărilor pentru şomaj şi din alte surse alocate conform prevederilor legale se pot subvenţiona
cheltuielile cu forţa de muncă efectuate în cadrul realizării unor programe care au ca scop ocuparea temporară a forţei
de muncă din rândul şomerilor, pentru executarea de lucrări şi activităţi de interes pentru comunităţile locale, pentru:
-servicii publice de refacere şi întreţinere a infrastructurii, de ecologizare şi de realizare a unor lucrări edilitare,
organizate de autorităţile publice locale, de firme private sau organizaţii neguvernamentale, cu avizul administraţiei
publice locale;

51
-servicii sociale care cuprind activităţi de îngrijire la domiciliu a copiilor, bolnavilor, persoanelor vârstnice, persoanelor
cu handicap, organizate de autorităţile publice locale, organizaţii neguvernamentale şi alte organisme, în condiţiile
legii.
1. Angajatorii care încadrează în muncă pe durată nedeterminată absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ primesc
lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare absolvent încadrat, o sumă în cuantum de 2.250 lei.
Angajatorii care încadrează în muncă pe durată nedeterminată absolvenţi din rândul persoanelor cu handicap primesc
lunar, pentru fiecare absolvent, suma prevăzuta mai sus pe o perioadă de 18 luni.
Angajatorii care încadrează absolvenţi în condiţiile de mai sus sunt obligaţi să menţină raporturile de muncă sau de
serviciu ale acestora cel puţin 18 luni de la data încheierii.
Angajatorii care, după îndeplinirea acestei obligaţii, menţin raporturile de muncă sau de serviciu cu absolvenţii angajaţi,
primesc, pentru fiecare an de continuare a raporturilor de muncă sau de serviciu, un ajutor financiar egal cu suma
aferentă contribuţiei asiguratorii pentru muncă datorate de angajatori pentru aceste persoane şi virate, pe o perioadă
de cel mult 2 ani de la data îndeplinirii obligaţiei. Acest ajutor financiar poate fi acordat pe o perioadă de cel mult 2
ani.
2. Angajatorii care încadrează în muncă pe perioadă nedeterminată şomeri în vârstă de peste 45 de ani sau şomeri care
sunt părinţi unici susţinători ai familiilor monoparentale, şomeri de lungă durată sau tineri NEET primesc lunar, pe o
perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din aceste categorii, o sumă în cuantum de 2.250 lei, cu obligaţia
menţinerii raporturilor de muncă sau de serviciu cel puţin 18 luni.

Tânăr NEET – este persoana cu vârsta cuprinsă între 16 ani şi până la împlinirea vârstei de 25 de ani, care nu are loc
de muncă, nu urmează o formă de învăţământ şi nu participă la activităţi de formare profesională.
3. Angajatorii care încadrează în muncă, potrivit legii, şomeri care în termen de 5 ani de la data angajării îndeplinesc,
conform legii, condiţiile pentru a solicita pensia anticipată parţială sau de acordare a pensiei pentru limită de vârstă,
dacă nu îndeplinesc condiţiile de a solicita pensia anticipată parţială, beneficiază lunar, pe perioada angajării, până la
data îndeplinirii condiţiilor respective, de o sumă de 2.250 lei.
b. Acordarea de credite în condiţii avantajoase
Pentru crearea de noi locuri de muncă prin înfiinţarea sau dezvoltarea de întreprinderi mici şi mijlocii, unităţi
cooperatiste, asociaţii familiale, precum şi activităţi independente desfăşurate de persoane fizice autorizate se pot
acorda, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, credite în condiţii avantajoase.
Creditele se acordă în baza unor proiecte de fezabilitate, proporţional cu numărul de locuri de muncă ce vor fi create,
pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pentru investiţii, inclusiv perioada de graţie de maximum 6 luni şi, respectiv, un an
pentru asigurarea producţiei, cu o dobândă de 50% din dobânda de referinţă a BNR.
În judeţele în care rata medie anuală a şomajului s-a situat peste rata medie anuală a şomajului pe ţară, comunicată
de ANOFM, creditele se acordă în anul calendaristic următor cu o dobândă de 25% din dobânda de referinţă a BNR.
Beneficiază de credite, în condiţiile legii, cu dobânda prevăzută mai sus şi persoanele în vârstă de până la 30 de ani,
care au statut de student pentru prima dată şi urmează studiile la cursuri de zi la o instituţie de învăţământ superior
de stat sau particular, autorizată sau acreditată, în condiţiile legii.
Beneficiarii de credite acordate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă cel mult 249 de angajaţi şi/sau membri cooperatori cu raporturi de muncă sau de serviciu;

52
- activitatea de bază să se realizeze în producţie, servicii sau în turism;
-pe cel puţin 60% din numărul locurilor de muncă nou-create prin înfiinţarea sau dezvoltarea de întreprinderi mici şi
mijlocii ori de unităţi cooperatiste să fie încadrat personal provenind din rândul şomerilor înregistraţi la agenţiile pentru
ocuparea forţei de muncă;
- personalul încadrat să fie menţinut în activitate cel puţin 3 ani;
- locurile de muncă avute în vedere la acordarea de credite să nu fie locurile de muncă vacante, rezultate în urma
încetării raporturilor de muncă a unor angajaţi în ultimele 12 luni premergătoare încheierii contractului de creditare.
Şomerii care se obligă să înfiinţeze întreprinderi mici şi mijlocii, unităţi cooperatiste, întreprinderi individuale,
întreprinderi familiale sau care desfăşoară o activitate economică în calitate de persoane fizice autorizate au prioritate
la obţinerea creditelor în condiţii avantajoase.
Pentru crearea de noi locuri de muncă pentru şomeri, se pot acorda, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, de la
capitolul „Împrumuturi”, fonduri nerambursabile.Fondurile nerambursabile se acordă în baza unor proiecte de
fezabilitate, proporţional cu numărul de locuri de muncă ce vor fi create.
Beneficiarii de credite acordate sau de fonduri nerambursabile acordate, au obligaţia de a menţine locurile de muncă
nou-create pentru o perioadă minimă de 5 ani.Angajatorii care încadrează tineri cu risc de marginalizare socială şi care
beneficiază de acompaniament social personalizat în baza unui contract de solidaritate, denumiţi angajatori de
inserţie, beneficiază lunar pentru fiecare persoană din această categorie, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, de o
sumă egală cu salariul de bază stabilit la data angajării tinerilor, dar nu mai mult de două ori valoarea indicatorului
social de referinţă, în vigoare la data încadrării în muncă, până la expirarea duratei contractului de solidaritate.
Evoluţia ratei şomajului în România, în ultimii zece ani, se prezintă conform tabelului de mai jos:
Tabelul nr. 19 Evoluţia şomajului în România în ultimii şapte ani
Explicaţii 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2016
Populaţia activă
9.994 9.944 9.924 9.965 9.868 9.964 9.977 9.243 8.879
(mii)
Număr şomeri (mii) 641 575 681 725 730 661 649 609 418
Rata şomajului
6,4 5,8 6,9 7,3 7,4 6,7 7,0 6,6 4,8
total %
Rata şomajului
5,4 4,7 5,8 6,5 6,8 6,2 7,7 6,1 4,3
feminin %
Rata şomajului
7,2 6,7 7,7 7,9 7,9 7,0 6,2 6,9 5,2
masculin %
Sursa: prelucrare după INSSE Ocuparea şi şomajul în anii 2006-2012, Raport anual ANOFM, 2016

La 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare Legea nr. 200/2006, lege ce transpune Directiva Consiliului nr. 80/987/CEE privind
apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia salariaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului, cu
modificările aduse prin Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2.002/74/CE.
Este legea care constituie Fondul de Garantare pentru plata creanţelor salariale prin repartizarea a 15% din contribuţia
asiguratorie pentru muncă.
Din acest fond se asigură plata creanţelor salariale ce rezultă din contractele individuale de muncă şi din contractele
colective de muncă încheiate de salariaţi cu angajatorii împotriva cărora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti
definitive de deschidere a procedurii insolvenţei şi faţă de care a fost dispusă măsura ridicării totale sau parţiale a
dreptului de administrare, denumiţi angajatori în stare de insolvenţă (art.2 din Legea 200/2006).
Suma totală a creanţelor salariale suportate din Fondul de garantare nu poate depăşi cuantumul a 3 salarii medii brute
pe economie pe salariat.
53
5.1.4.2. Contribuţia asiguratorie pentru muncă
Contribuabilii obligaţi la plata contribuţiei asiguratorii pentru muncă sunt, după caz:
a. persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora, pentru cetăţenii români,
cetăţeni ai altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform legii, domiciliul sau reşedinţa în România, cu
respectarea prevederilor legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind
sistemele de securitate socială la care România este parte;
b. persoanele fizice cetăţeni români, cetăţenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform legii, domiciliul
sau reşedinţa în România, şi care realizează în România venituri din salarii sau asimilate salariilor de la angajatori din
state care nu intră sub incidenţa legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor
privind sistemele de securitate socială la care România este parte.
Contribuţia asiguratorie pentru muncă se datorează pentru veniturile din salarii şi asimilate salariilor.
Cota contribuţiei asiguratorie pentru muncă este de 2,25%.
Baza lunară de calcul al contribuţiei asiguratorii pentru muncă o reprezintă suma câştigurilor brute realizate din salarii
şi venituri asimilate salariilor, în ţară şi în străinătate.
Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori au obligaţia de a calcula contribuţia asiguratorie pentru
muncă şi de a o plăti la bugetul de stat, într-un cont distinct, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru
care se plătesc veniturile sau până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se plătesc veniturile.
Din contribuţia asiguratorie pentru muncă încasată la bugetul de stat se distribuie lunar, până la sfârşitul lunii în curs,
o cotă de:
-15% la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale constituit în baza Legii nr. 200/2006 privind constituirea
şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale;
-20% la Bugetul asigurărilor pentru şomaj;
-5% la Sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
-40% la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate pentru plata concediilor medicale;
-20% se face venit la bugetul de stat într-un cont distinct.

5.1.5. Cheltuielile publice pentru cultură

Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor culturale legate de
artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operă-operetă şi patrimoniu cultural), dar şi presă, edituri sau case de film.
Aceste cheltuieli reflectă politica culturală a statului.
În 2014, conform estimărilor Eurostat,peste 6 milioane de persoane au fost angajate în domeniul cultural în UE și
reprezintă circa 3% din numărul total al persoanelor angajate. 6 din 10 persoane din domeniul culturii au studii
superioare.Din cei aproape 2 milioane de artiști și scriitori din UE, aproape jumătate (49%) erau persoane care
desfășoară o activitate independentă.
La nivelul statelor membre, cele mai mari cote de ocupare a forței de muncă în domeniul culturii sunt înregistrate în
Luxemburg (5,2%) și Suedia (4,1%), urmate de Finlanda și Olanda (3,9% fiecare), precum și de Danemarca (3,8%). Cea
mai mică pondere a fost înregistrată în România (1,1%), urmată de Slovacia (2,0%), Bulgaria (2,1%), Portugalia (2,2%)
și Grecia (2,3% ).16

16
Vezi Eurostat, Newsrelease nr. 132/06.07.2016
54
Cheltuielile culturale au în structura lor diferite componente sub forma cheltuielilor pentru recreere, cultură şi
culte.Instituţiile şi acţiunile către care sunt îndreptate aceste resurse sunt:
- instituţii culturale (bibliotecile, muzee, case de cultură, presă, edituri);
- instituţii artistice (teatre, instituţii muzicale, case de film);
- cultele;
- acţiuni sportive şi de tineret;
- acţiuni pentru petrecerea timpului liber.
Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale instituţiilor respective, donaţiile şi
sponsorizările. Instituţiile şi activităţile cultural-artistice, cultele, acţiunile sportive şi de tineret se finanţează de la
bugetul statului fie parţial, fie integral prin acordarea de subvenţii în completarea veniturilor proprii.
În ţările dezvoltate (Marea Britanie, Germania, Franța, Olanda), în anul 2015, resursele financiare publice cu această
destinaţie reprezintă între 1,5% și 3,1% din totalul cheltuielilor şi între 1%-2% din PIB. În România, în anul 2015,
cheltuielile pentru cultură reprezintă 1,2% din PIB și 3,4% din total cheltuieli.17
Având în vedere ponderea mare a resurselor publice în acoperirea nevoilor acestor instituţii se poate afirma că multe
instituţii de cultură şi artă reprezintă o puternică componentă a protecţiei sociale deoarece oferă populaţiei servicii
gratuite sau cu preţuri accesibile.
În afara bugetului, finanţarea acestor cheltuieli se mai realizează şi din veniturile proprii ale instituţiilor respective sau
din bugetul local.
Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor instituţii:
a. în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi), acestea presupun vânzarea în condiţii
economice, adică astfel încât preţurile practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit. În acest caz finanţarea
este de tipul autofinanţării, iar bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu acoperă costul sau când doreşte să
subvenţioneze unele dintre aceste lucrări pentru a încuraja consumul lor;
b. în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionări, concerte, spectacole), acestea se fac adesea cu titlu gratuit (vizite
la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife modice. În acest caz finanţarea se face preponderent prin buget în
completarea încasărilor proprii a respectivelor instituţii sau prin constituirea acestor încasări în venituri extrabugetare.
Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale. Principala lor destinaţie o reprezintă
activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi generale) şi investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca
excepţie, investiţii în opere de artă.
În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru culte, activitatea sportivă, acţiuni
pentru tineret şi recreere/divertisment.
Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că sponsorul poate beneficia de reducerea bazei
impozabile cu echivalentul sponsorizărilor în domeniul cultural, dar nu mai mult cu 5-10% din baza impozabilă, în
funcţie de tipul de activitate (artă, religioasă, sportivă, pentru tineret, pentru recreere sau restaurare) pe care a
sponsorizat-o.18

17
Vezi Eurostat, Newsrelease nr. 39/06.03.2017
18
vezi Legea 32/1994 privind sponsorizarea, art. 8
55
5.2. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice
Cheltuielile publice pentru acţiuni economice sunt efectuate de stat în contextul funcţiei sale de reglare a proceselor
economice.
Intervenţia statului cu ajutorul acestor cheltuieli are efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece
măreşte cererea pe piaţa internă prin cererea/consumul public, sperând ca prin aceasta să se producă o relansare
economică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale şi nefiscale).
Prin investiții publice are avea loc așa zisul efect de antrenare. De exemplu construirea unei infrastructuri rutiere
dezvoltate ar duce la următoarea reacție în lanț: angajarea de forță de muncă pentru construirea ei, având un impact
pozitiv și asupra industriei materialelor de construcții, ulterior se accelerează investițiile străine și românești, inclusiv
în zonele defavorizate, ducând la scăderea șomajului, creșterea cererii de oameni educați și creșterea salariilor.
Presiunea pe angajare ar duce la mărirea salariilor, reflectate și în creșterea veniturilor bugetare și reducerea presiunii
pe bugetul de asigurări sociale precum și la creșterea cererii de bunuri.
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public (regii autonome, companii naționale, societăţi
comerciale cu capital de stat) şi, în mai mică măsură, sectorul economic mixt şi cel privat.
Dimensiunea sectorului economic public este, de aceea, unul din factorii ce determină mărimea acestor cheltuieli, la
care se adaugă orientarea politică a partidelor aflate la putere privind necesitatea şi eficienţa deținerii unui sector
economic public.
În teoria economică se consideră, în general, ca neeficientă funcţionarea sectorului economic public, deoarece tendinţa
de a-l susţine prin buget (chiar în pofida unei eficienţe) este o capcană în care guvernanţii cad adesea, încercând să
evite nemulţumirile sociale.
J.K. Galbraith19 atrăgea atenţia asupra efectelor negative ale acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast
mecanismul „mâinii invizibile” (piaţa şi concurenţa), deoarece creează un regim inechitabil în tratamentul agentului
economic privat în comparaţie cu cel public, în pofida faptului că apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să
devină criteriu de preferenţialitate sau discriminare.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni economice includ cheltuieli curente
(de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi
cheltuieli de capital (investiţii noi, restructurare, modernizări sau amenajări).
În România, din punct de vedere al clasificaţiei funcţionale, aceste cheltuieli se regăsesc în buget la partea a V a „Acţiuni
economice” fiind defalcate în cheltuieli pentru: Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă, Combustibili şi
energie, Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii, Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare,
Transporturi, Comunicaţii, Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic şi Alte acţiuni economice.
Aşa cum rezultă din tabelul de mai jos cheltuielile publice pentru acţiuni economice raportate la PIB au o valoarea
redusă, doar România, Grecia, Bulgaria, Austria și Franța înregistrând valori mai ridicate.

19
John Kenneth Galbraith (15 octombrie 1908 - 29 aprilie 2006), economist canadian - american, reprezentant al Şcolii keynesiene.
Examinează în 1967 „noua stare industrială”. J.K. Galbraith demonstrează că politica economică a întreprinderilor mari este
generatoare de inflaţie

56
În anul 2009, din totalul cheltuielilor cu scopuri economice: 22,4 % reprezintă investiţii, 20,2 % subvenţii, 18,7%
transferuri de capital, 17,2% cheltuieli de întreţinere şi funcţionare, 12% compensaţii şi salarii iar 9,5% alte cheltuieli.
Tabelul nr.20 Evoluţia cheltuielilor pentru acţiuni economice (% din PIB)
Total cheltuieli
Ţara 2006 2007 2008 2009 2010 2013 2015
mil. euro 2009
Germania 3,2 3,1 3,3 3,6 4,8 3,3 3,1 118.540
M. Britanie 3,0 2,9 4,8 4,3 3,1 3,1 3,1 53.146
Franţa 2,9 2,9 2,9 3,1 3,4 4,9 5,7 66.619
Grecia 5,0 5,0 5,6 5,3 4,4 15,1 8,9 10.016
Polonia 4,5 4,7 4,9 5,3 5,6 4,1 4,6 19.986
România 6,9 6,7 6,8 6,8 6,8 6,2 5,3 8.467
Bulgaria 4,2 5,2 5,7 4,0 5,1 5,1 6,1 1.857
Spania 4,8 5,1 5,2 5,6 5,2 4,4 4,4 54.474
Italia 4,8 4,0 3,8 4,4 3,8 4,2 4,1 59.583
Austria 4,9 4,6 4,9 5,0 5,7 5,7 6,2 16.255
Irlanda 4,1 4,2 5,9 7,4 25,0 3,1 3,4 39.060
Portugalia 3,6 3,5 2,8 3,9 5,6 3,4 5,1 9.637
Danemarca 3,0 2,9 2,7 3,1 3,4 3,6 3,7 7.931
Suedia 4,1 4,0 4,2 4,7 4,6 4,3 4,2 15.988
EURO 3,9 3,8 3,9 4,3 4,9 n.a 4,5 447.130
EU 27 3,8 3,7 4,2 4,4 4,7 n.a n.a 572.923
EU 28 n.a n.a n.a n.a n.a 4,3 4,3 n.a
Sursa: Prelucrare după Eurostat, „Statistics in focus”, nr. 42/2011, 33/2012, Eurostat, Newsrelease nr. 39/06.03.2017
Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea mai mare parte în ajutoare de
stat.
Ajutorul de stat este definit ca „avantaj economic acordat din surse sau resurse de stat ori gestionate de stat,sub orice
formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau sectoare
de producţie, în măsura în care acesta afectează schimburile comerciale dintre statele membre”20
Tot în actul normativ mai sus menționat se definește și „ajutorul de minimis” care este un ajutor limitat conform
normelor UE la un nivel care nu distorsionează concurenţa şi/sau comerţul cu statele membre.
Ca şi concept comunitar, ajutoarele de minimis au apărut în anul 1992 şi au fost create inițial în beneficiul exclusiv al
întreprinderilor mici și mijlocii.
Ulterior, aria de acoperire acestei categorii de ajutoare a fost extinsă şi la întreprinderile mari, în condițiile în care
cuantumurile reduse asociate acestei categorii de ajutoare se consideră că nu distorsionează sau distorsionează într-o
măsură foarte redusă mediul concurențial și concurenţa de pe piețe.
La ora actuală, valoarea maximă a ajutorului de minimis de care poate beneficia o întreprindere într-o perioadă de 3
ani fiscali (anul de bază și cei doi ani fiscali anteriori) este de 200.000 euro (echivalentul în lei), respectiv 100.000 euro
pentru agenţii economici care activează în domeniul transporturilor de marfă în numele terților sau contra cost.
În cazul ajutoarelor de minimis, nu există obligativitatea notificării acestora la Comisia Europeană și nici obligația
informării forului comunitar după momentul punerii în aplicare a unei asemenea măsuri. Normele procedurale asociate
ajutoarelor de minimis sunt, în exclusivitate, stabilite la nivelul Statului Membru.

20
OUG nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii
concurenţei nr. 21/1996, art. 2, pct. d
57
Existența legislației în domeniul ajutorului de stat este esențială pentru funcționarea şi protecția Pieței Unice, mai ales
în condițiile în care pe această piață funcționează foarte multe firme care furnizează bunuri şi servicii pentru peste 500
milioane de consumatori.
Pe de altă parte obiectivul întreprinzătorului intră în contradicție cu obiectivul statului și nu contribuie la realizarea
binelui colectiv.De asemenea, există zone în care întreprinzătorii, din considerente economice, nu intenționează să
investească deoarece riscurile asociate investițiilor sunt prea mari, iar potențialele beneficii sunt prea reduse sau chiar
inexistente.
Eşecurile pieței are legătură cu cele arătate mai sus și se definesc ca acele zone în care concurența nu se manifestă sau
nu conduce la îndeplinirea interesului public.
Eșecurile de piață, prin însăși natura lor, nu sunt sau nu pot fi soluționate de întreprinzători acționând din proprie
inițiativă sau mobilizând propriile resurse. Aceștia nu au interesul economic să investească în soluționarea lor și, pe de
altă parte, sunt conștienți că orice investiție în direcția diminuării eșecurilor de piață le va afecta competitivitatea și le
va diminua profiturile.
De aceea, rolul soluționării sau diminuării eșecurilor de piață revine statului care are la îndemână două mari opțiuni:
1. reglementarea legală a anumitor sectoare/domenii/activități/categorii de probleme în care se manifestă eșecurile
de piață;
2. compensarea financiară a anumitor eșecuri de piață.
Acordarea facilităților respective, în beneficiul firmelor, poate îmbrăca forma ajutoarelor de stat.Important este faptul
că, întotdeauna, trebuie să existe o legătură cauzală între acordarea ajutoarelor de stat și eșecurile de piață cărora
acestea li se adresează.
Acordarea ajutoarelor de stat este justificabilă doar în zonele/domeniile în care se manifestă diferitele eșecuri de piață,
iar cuantumul/nivelul ajutoarelor acordate trebuie să fie proporțional cu nivelul eșecului care trebuie compensat.
Orice sume excedentare acordate întreprinderilor au potențialul de a acorda acestora un avantaj economic nejustificat,
de natură a afecta, în mod excesiv, concurența de pe piață. În această situație, efectele negative ale acordării
ajutoarelor de stat tind să depășească efectele pozitive ale acordării lor.
În funcţie de baza legală comunitară avută în vedere, măsurile de sprijin se clasifică în:
-ajutoare pentru care este necesară notificarea;
-ajutoare care sunt exceptate de la obligaţia notificării;
-ajutoare de minimis.
La nivel naţional, procedura privind notificarea unei măsuri de ajutor de stat parcurge următoarele etape:
-elaborarea proiectului schemei de ajutor/măsurii de ajutor ad-hoc;
-elaborarea notificării;
-avizarea notificării de către Consiliul Concurenței;
-transmiterea notificării la Comisia Europeană.
În cazul ajutoarelor ilegale, Comisia poate iniția măsuri din proprie inițiativă sau urmare unei plângeri depuse de
persoanele interesate.Comisia poate
emite o decizie preliminară care poate fi însoțită de un:
-ordin de suspendare - decizie prin care se solicită Statului Membru să suspende acordarea oricărui ajutor ilegal până
la adoptarea de către Comisie a unei decizii privind compatibilitatea ajutorului;

58
-ordin de recuperare - decizie prin care se solicită Statului Membru recuperarea provizorie a oricărui ajutor ilegal, până
la adoptarea unei decizii privind compatibilitatea ajutorului.
Pentru emiterea unui ordin de recuperare, este necesar să fie îndeplinite,
cumulativ, următoarele criterii:
-conform jurisprudenței, nu există îndoieli cu privire la caracterul de ajutor al măsurii în cauză;
-o intervenție este urgentă;
-există un risc serios de prejudiciere semnificativă și ireparabilă a unui concurent.
Dacă Statul Membru nu respectă un ordin de suspendare sau de recuperare, Comisia este îndreptățită, în cursul
examinării fondului chestiunii pe baza informațiilor disponibile, să sesizeze direct Curtea de Justiție și să îi solicite
acesteia să declare că nerespectarea constituie o încălcare a tratatului. Beneficiarul nu mai poate primi nici un alt ajutor
de stat până la recuperarea/ rambursarea ajutorului dispusă în cadrul unei proceduri comunitare.
În România, ajutorul de stat este reglementat prin Legea concurenței nr. 21/1996 și OUG nr.77 din 3 decembrie 2014
privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat.
Până la momentul aderării României la UE, Consiliul Concurenţei era instituţia abilitată să autorizeze intenţia
furnizorilor de ajutor de stat de a implementa măsuri de sprijin în favoarea unor agenţi economici.
Începând cu anul 2007, aceste atribuţii au fost preluate de Comisia Europeană, Consiliul Concurenţei îndeplinind rolul
de autoritate de contact în raporturile dintre Comisia Europeană şi autorităţile publice române şi beneficiarii de ajutor
de stat, implicaţi în procedurile din domeniul ajutorului de stat.
În consecință, activitatea de monitorizare desfaşurată de către Consiliul Concurenţei presupune colectarea, procesarea
şi verificarea datelor şi informaţiilor transmise de către furnizorii de ajutor de stat din România, în scopul transmiterii
raportării anuale către Comisia Europeană precum şi în vederea elaborarii „Inventarului ajutoarelor de stat acordate în
România”.
De asemenea, prin actualul cadru naţional în domeniul procedurilor în domeniul ajutorului de stat, Consiliul
Concurenţei poate să realizeze controale la faţa locului şi să solicite furnizorului implementarea unor măsuri pentru a
se asigura respectarea condiţiilor stabilite în actele normative prin care se instituie măsuri de ajutor de stat/de
minimis.De asemenea, Consiliul Concurenţei organizează şi păstrează registrul ajutoarelor de stat şi de minimis
acordate în România.
Se pot autoriza măsuri ce constituie ajutor de stat, cum sunt:
a.Ajutoarele de stat regionale
-Ajutoarele de stat pentru investiţii
-Ajutoarele de stat regionale pentru exploatare
-Ajutoarele de stat pentru dezvoltare urbană
b.Ajutoarele de stat pentru IMM-uri
-Ajutoarele pentru investiţii acordate IMM-urilor
-Ajutoarele pentru consultanţă acordate IMM-urilor
-Ajutoarele pentru participarea la târguri a IMM-urilor
-Ajutoarele pentru costurile de participare ale IMM-urilor la proiectele de cooperare teritorială europeană
-Ajutoarele pentru acces la finanţare
-Ajutoarele pentru acoperirea costurilor de prospecţie
c.Ajutoarele de stat pentru cercetare, dezvoltare și inovare

59
-Ajutoarele pentru proiecte de cercetare și dezvoltare
-Ajutoarele pentru investiții în infrastructurile de cercetare
-Ajutoarele pentru clusterele de inovare
-Ajutoarele pentru inovare destinate IMM-urilor
-Ajutoarele pentru inovarea de proces și organizațională
d.Ajutoarele pentru formare
-Ajutoarele de stat pentru lucrătorii defavorizaţi şi pentru lucrătorii cu handicap
-Ajutorul pentru recrutarea/încadrarea în muncă a lucrătorilor cu handicap acordat sub formă de subvenții salariale
-Ajutoarele pentru compensarea costurilor suplimentare generate de încadrarea în muncă a lucrătorilor cu handicap
-Ajutoarele pentru compensarea costurilor aferente asistenței acordate lucrătorilor defavorizați
e.Ajutoarele de stat pentru protecţia mediului
-Ajutoarele pentru investiţii care permit întreprinderilor să aplice standarde pentru protecţia mediului mai stricte decât
cele ale UE sau să îmbunătăţească nivelul de protecţie a mediului în absenţa standardelor UE
-Ajutoarele pentru adaptarea anticipată la viitoarele standarde ale UE
-Ajutoarele pentru investiţii în măsuri de eficienţă energetică
-Ajutoarele pentru investiții în cogenerare de înaltă eficiență
-Ajutoarele pentru exploatare/investiții destinate promovării producției de energie din surse regenerabile
-Ajutoarele pentru investiții în vederea reabilitării siturilor contaminate
-Ajutoarele pentru investiții destinate reciclării și reutilizării deșeurilor
Ajutoarele pentru investiții în infrastructura energetică
-Ajutoarele pentru studii de mediu
f.Ajutoarele de stat destinate reparării daunelor provocate de anumite dezastre naturale
g.Ajutoarele pentru infrastructurile de bandă largă
h.Ajutoarele de stat pentru cultură și pentru conservarea patrimoniului
-Ajutoarele pentru operele audiovizuale
i.Ajutoarele de stat pentru infrastructurile sportive și pentru infrastructurile de agrement multifuncționale
j.Ajutoarele de stat pentru investiții în infrastructurile locale
Exemple de cheltuieli eligibile:
-costuri salariale ale angajatorului (salariul brut, inclusiv contribuțiile obligatorii);
-costuri investiționale (imobilizări corporale și necorporale – terenuri, clădiri, instalații, mașini, echipamente, mijloace
de transport și drepturi de brevet, licențe, know-how, cunoștințe tehnice nebrevetate);
-costuri de adaptare a spațiilor;
-costuri juridice, de consiliere, de consultanță, de traducere, pentru realizarea de studii, costurile altor servicii;
-dobânzi și prime de garantare;
-taxe, impozite, chirii, redevențe;
-utilități (energie, electrică, apă, energie termică);
-impozite;
-cheltuieli administrative;
-amortizare;
-costurile îngrijirii copilului și îngrijirii părinților, costurile legate de concediul pentru îngrijirea copilului;
-costuri de deplasare.

60
Ajutoarele de stat se mai pot clasifica în directe și indirecte.Ajutoarele directe au rolul de intervenție și ajutor,
presupunând un transfer financiar, iar cele indirecte sprijină din punct de vedere economic și social firmele, deci nu
presupun efectiv transferuri bănești.
Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţiile, investiţiile, avansurile rambursabile şi finanţarea
informării/publicităţii aşa cum sunt prezentate mai jos:
A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi economici în dificultate (activitate
economică ineficientă) și se clasifică în trei mari categorii:
1. subvenţii de funcţionare/exploatare, care au în vedere acoperirea diferenţei între preţul de vânzare al unui
produs/serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare) Dacă preţul de vînzare (mai mic) este rezultatul unei măsuri
administrative a statului, atunci de astfel de subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi;
2. subvenţii pentru export, care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca scop susţinerea puterii competitive
a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine.Cuantumul primei este stabilit astfel:
PE = pi − pe
unde:
pi = preţul cel mai mic pe piaţa internă,
pe = preţul cel mai mare pe piaţa externă.
Subvenţiile pentru export pot apărea şi sub alte forme: restituirea unor impozite plătite de exportatori (restituirea TVA
pentru produsele exportate este generalizată în ţările ce practică această taxă de consum), facilităţi la transport sau
avantaje valutare.
3. subvenţii pentru dobânzi, care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de apelul la credit al firmelor care fac
export (prin Eximbank).
Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă comercială sau un consorţiu/grup de bănci comerciale privind
stabilirea unei dobânzi sub nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu
dobânzi subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii economici sau numai pentru cei
publici. Pe de altă parte, se mai poate realiza prin deschiderea de către stat a unor linii de credit cu dobânda sub nivelul
pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond special a unor surse financiare dedicate acestui scop.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea sectorului public în general sau, mai
ales, în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investiţii pot fi: crearea de noi unităţi economice,
extinderea unora existente, modernizări, restructurări, crearea de infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în coparticipare cu firma organizatoare a
unor acţiuni externe de prospectare a pieţei sau de prezentare de produse. Aceste avansuri sunt restituite de agentul
organizator din vânzările rezultate în urma respectivelor acţiuni.
D. Finanţarea informării/publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate difuzării de informaţii, studiilor de
marketing sau de fezabilitate, organizării de expoziţii, târguri, saloane de prezentare sau participării la astfel de
manifestări.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantajele fiscale şi garanţiile, fiind prezentate în continuare.
A. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau privaţi) le au faţă de stat şi la care
acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe profitul

61
reinvestit, creditul fiscal21, diminuarea sau scutirea de unele impozite/taxe pentru investiţiile realizate în ramuri de
interes major sau în zone considerate defavorizate.
B. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi în beneficiul unei firme ce a
solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta din urmă nu poate garanta sarcinile de rambursare convenite cu
creditorii. Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat.
Statul garantează împrumuturi pentru unele firme care îşi desfăşoară activitatea în domenii prioritare şi care apelează
la asemenea resurse pentru promovarea de programe de dezvoltare şi retehnologizare, protecţia mediului, absolut
necesare economiei naţionale.
În cazul în care beneficiarul unui împrumut garantat nu-şi onorează obligaţia faţă de banca creditoare, statul se obligă
să ramburseze creditul pe seama resurselor bugetare.
Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să emită garanţii de stat pentru împrumuturi contractate de agenţi
economici sau autorităţi ale administraţiei publice locale, desemnate prin hotărâre de guvern, pentru care se prevede
că rambursarea împrumuturilor respective se face din resursele proprii ale entităţilor nominalizate.
Garanţia emisă de MFP are la bază avizul Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior,
respectiv al Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor Locale.
Ministerul Finanţelor Publice emite o scrisoare de garanţie în favoarea instituţiei creditoare, după ce a acceptat clauzele
contractuale între aceasta şi potenţialul beneficiar (entităţile mai sus menţionate), în care se specifică condiţiile
împrumutului. Garanţia reprezintă o obligaţie a statului român, care se execută în cazul în care beneficiarul
împrumutului nu are capacitatea să achite, în întregime sau parţial, împrumutul, dobânda, comisioanele sau alte costuri
stabilite.
Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din garantarea de către stat a împrumuturilor contractate, se
constituie Fondul de risc, care se gestionează de Ministerul Finanţelor Publice prin contul curent general al Trezoreriei
Statului, format din:
• sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii împrumuturilor garantate de stat, cu excepţia
autorităţilor administraţiei publice, de la care nu se percepe comision,
• dobânzi la disponibilităţile aflate în contul Fondului de risc,
• dobânzi şi penalităţi de întârziere, la nivelul celor prevăzute pentru neplata în termen a obligaţiilor fiscale ale
beneficiarilor de împrumut,
• fonduri alocate de la bugetul de stat în acest scop,
• alte surse constituite în acest scop.
În funcţie de gradul de risc al împrumutului, Ministerul Finanţelor Publice determină cuantumul comisionului de risc.
Sumele plătite de MFP, în eventualitatea insolvenţei beneficiarilor de împrumut se recuperează de la debitori, conform
legii.
Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare: reflectă politica statului în domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de
acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea.
Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri, în raport cu forma pe care o îmbracă cercetarea:

21
Dacă o persoană juridică română obţine venituri dintr-un stat străin prin intermediul unui sediu permanent sau venituri supuse
impozitului cu reţinere la sursă şi veniturile sunt impozitate atât în România cât şi în statul străin, atunci impozitul plătit către statul
străin, fie direct, fie indirect prin reţinerea şi virarea de o altă persoană, se deduce din impozitul pe profit
62
a. cercetarea fundamentală, al cărei scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor cunoaşterii - este finanţată în
mare măsură de către stat;
b. cercetarea aplicativă, al cărei scop este inovarea practică, respective crearea de produse, servicii, tehnologii, tehnici,
reţete noi sau îmbunătăţite și este finanţată în mare măsură de agenţii economici;
c. cercetarea de dezvoltare, se bazează pe cunoştinţele deja existente are ca scop aplicarea cercetării sau transferul ei
în economie şi societate fiind finanţată în mare măsură de către agenţii economici.
Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare-dezvoltare ale agenţilor economici şi
sursele externe. Iată cum au evoluate aceste cheltuieli între 2005 și 2013.
Tabelul nr. 21 Cheltuieli totale privind activitatea de cercetare dezvoltare

TOTAL SECTOR DE ACTIVITATE

ANUL NON-
mil. lei PRIVAT STAT ÎNVĂȚĂMÂNT
PROFIT
2005 1.184 589 404 162 29
2006 1.566 759 506 278 23
2007 2.177 907 739 525 7
2008 2.981 893 1.221 860 7
2009 2.357 947 823 583 4
2010 2.413 925 887 591 10
2011 2.787 1.005 1.135 637 10
2012 2.873 1.119 1.176 567 11
2013 2.465 756 1.213 486 10
Sursa: prelucrare după Teselios Delia, Impactul cheltuielilor cu cercetarea dezvoltarea în economia românească, Strategii
Manageriale nr.2, 2015
O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care efectuează cercetări pe bază de contract
(cu statul sau cu agenţii economici) şi care îşi constituie fonduri proprii pe care, în mare măsură, le folosesc pentru
finanţarea infrastructurii cercetării universitare (laboratoare, dotări, echipamente, aparatură), pentru întreţinerea unui
mediu de documentare, de comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru formarea resursei
umane de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice.
Finanţarea bugetară (şi nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al competivităţii între oferte de cercetare
similare sau apropiate, din care este aleasă una pe baza programului propus finanţatorului.
Obiectivul strategic a României este încurajarea investiţiilor cu scopul urgentării reducerii decalajelor ce despart ţara
noastră de ţările avansate din UE. De aceea Ministerul Finanţelor Publice urmăreşte prioritizarea finanţării investiţiilor,
în sensul finanţării prioritare a investiţiilor care au un impact economic şi social imediat în contextul unei dezvoltări
regionale durabile şi echilibrate, aflate într-un stadiu avansat de implementare.
Ministerul Finanţelor Publice administrează la această dată - 23.08.2017 - , 3 scheme de ajutor de stat, după cum
urmează:
- H.G. nr. 807/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat având ca obiectiv stimularea investiţiilor cu impact
major în economie,
- finanţarea în condiţiile prevederilor schemei de ajutor de stat pentru sprijinirea investiţiilor care promovează
dezvoltarea regională prin crearea de locuri de muncă, aprobată prin H.G. nr. 332/2014,
- restituirea ca ajutor de stat a sumelor reprezentând diferenţa dintre nivelul standard al accizelor şi nivelul accizelor
diferenţiat pentru motorina utilizată drept combustibil pentru motor, prevăzută prin H.G. nr. 537/2014.

63
Conform tabelului de mai jos, suma totală a ajutoarelor de stat și de minimis acordate efectiv în România la nivelul
anului 2015 s-a ridicat la 10,4 miliarde lei, respectiv 1,5% din PIB aferent anului 2015, în scădere față de valoarea totală
a ajutoarelor de stat și de minimis plătite în România în anul 2014, de 11,1 miliarde de lei, valoare care reprezenta 1,7%
din PIB.
Tabelul nr. 22 Ajutorul de stat și de minimis în anul 2015
Acordat
Total ajutor de Acordat din
din fonduri
Explicații stat/de minimis % din total fonduri
europene
(mil lei) bugetare (mil lei)
(mil lei)
Ajutor de stat privind obiectivele orizontale
(cercetare-dezvoltare,protecția mediului, eficiență energetică, 3.035,4 29,1 2.954,6 80,8
IMM)
Ajutor de stat pentru obiective sectoriale (închidere mine de
206,9 1,98 154,1 52,8
cărbune, producție de film, broadband)
Ajutor de stat pentru obiective regionale 2.482,5 23,8 665,8 1.816,7
Ajutor de stat ad hoc pentru transport gaze naturale 2,2 0,02 2,2 0,0
SUBTOTAL 5.727,0 3.776,7 1950,3
Ajutor de minimis 895,3 8,6 258,5 636,8
Ajutor de stat în agricultură 680,7 6,5 680,7 0,0
Ajutor de stat pentru servicii de interes economic general 1.300,1 12,5 1.300,1 0,0
Ajutor de stat în sectorul transporturilor 1.821,9 17,5 1.821,9 0,0
TOTAL 10.425,0 100 7.837,9 2.587,1
Sursa: prelucrare după Consiliul Concurenței, Raport anual, 2016

64
5.3. Cheltuielile privind serviciile publice generale
Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe specializate, rezultate din însăşi
existenţa statului. Acestea sunt organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:
• instituţia prezidenţială sau monarhică;
• organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale, consiliile locale);
• organele puterii judecătoreşti: în ţara noastră aici se includ Ministerul Justiţiei şi structura sa de Tribunale,
Judecătorii, Curţi de Apel, Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Public;
• organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării): în ţara noastră, aici se includ şi Curtea
de Conturi, Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, alte agenţii.
Şi această categorie de cheltuieli publice, manifestă tendinţa de creştere de la o perioadă la alta, ca şi celelalte cheltuieli
publice.
Printre factorii care influenţează nivelul acestor cheltuieli enumerăm:
-mărimea şi structura aparatului de stat şi ale justiţiei, care reclamă cheltuieli importante pentru întreţinere şi
funcţionare,
-nivelul salarizării funcţionarilor publici,
-dezvoltarea economică, socială şi urbană care conduce la apariţia unor sarcini şi atribuţii noi pentru organele
aparatului de stat, trebuie soluţionate probleme social-economice, administrative, edilitar-gospodăreşti, trebuie
adaptate permanent formele de administraţie la modificările social-economice.
Toate statele se confruntă cu o serie de probleme cum sunt: crima organizată, traficul de droguri, terorismul, corupţia,
creşterea tensiunii sociale ca urmare a amplificării şomajului,
-creşterea concentrării populaţiei în centrele urbane,
-înzestrarea cu echipamente şi aparatură informatică modernă.
Cheltuielile pentru servicii publice generale, diferă de la o ţară la alta în funcţie de gradul de dezvoltare economică.
În ţările din UE, acestea au ponderi în totalul cheltuielilor publice între 25,5% în Cipru şi 7,8% în Bulgaria şi între 10,2%
şi 3,2% în PIB în cazul aceloraşi ţări, media UE fiind în 2015 de 6,2% din PIB și 13,1% în total cheltuieli.
În România ponderea este 13,5% în total cheltuieli bugetare şi 4,8% în PIB.22
În cadrul acestei categorii, cheltuielile curente sunt predominante, circa 85% şi cuprind salarii şi alte drepturi băneşti,
procurări de bunuri şi servicii, cheltuieli administrativ - gospodăreşti.
Cheltuielile de capital cuprind construcţii dar mai ales înzestrări cu echipamente şi mijloace de transport.
Principala sursă de finanţare o reprezintă bugetul de stat. Mai pot exista şi alte surse cum ar fi: venituri proprii realizate
din anumite activităţi specifice, donaţii, ajutoare financiare externe sau credite externe.

22
Vezi Eurostat, Newsrelease, nr. 39/2017

65
5.4.Cheltuielile privind ordinea publică şi siguranţa naţională
Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe specializate, rezultate din însăşi
existenţa statului. Acestea sunt organe ale puterii şi administraţiei publice, organe de ordine publică care cuprind:
poliţia, jandarmeria, serviciile de informaţii, serviciile speciale de pază şi protecţie, penitenciare.
Într-o lume globală complexă, dinamică și conflictuală, puternic afectată de criza economică și financiară, siguranța
cetățenilor și ordinea publică reprezintă obiective fundamentale ale guvernării țării. Ele au ca domeniu de referință
drepturile fundamentale ale omului, ordinea constituțională și se înfăptuiesc în contextul participării active la
construcția europeană, cooperării euroatlantice și evoluțiilor globale.
Cele mai mari amenințări la adresa siguranței cetățenilor și a mediului de afaceri din România le reprezintă
manifestările criminalității organizate. La nivelul UE, au fost identificați o serie de factori favorizanți și vulnerabilități
care pot fi exploatați de elementele infractoare în desfășurarea activităților ilicite, după cum urmează: criza economică,
nodurile importante de transport, comunitățile din diasporă, corupția, entități constituite legal prin care se realizează
activități ilicite, atitudinea și comportamentul publicului față de anumite infracțiuni, raportul dintre riscuri și beneficii
în urma săvârșirii unui anumit tip de infracțiuni, ușurința entităților infracționale de a pătrunde pe piețele de desfacere,
internetul, comerțul electronic, legislația și oportunitățile transfrontaliere, furturile de identitate și frauda prin folosirea
documentelor falsificate.23
În România aceste cheltuieli sunt cuprinse în Partea a II a a bugetului de stat „Apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională”, care conţine cheltuieli pentru „Apărare” şi cheltuieli pentru „Ordine publică şi siguranţă naţională.”
Ponderea pe care o deţin cheltuielile pentru „Ordine publică şi siguranţă naţională” şi cheltuielile pentru „Apărare” în
total cheltuieli de „Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională” este aproximativ aceeaşi pentru perioada 2000-
2006, deţinând fiecare 51%, respectiv 49%.
În perioada 2007-2009 alocaţiile pentru cheltuielile cu ordinea publică şi siguranţă naţională cresc puternic.
Acest fapt se datorează redimensionării, profesionalizării şi restructurării efectivelor și noilor obiective ale Ministerului
Administraţiei şi Internelor privind aderarea la spaţiul Schengen.
Sursa de finanțare a cheltuielor privind ordinea publică şi siguranţa naţională o reprezintă în principal bugetul de
stat.Mai există și alte surse cum ar fi veniturile proprii obținute din activitatea specifică: taxe, amenzi, contravalaorea
serviciilor executate pe baza de contract (în cazul Jandarmeriei).

23
Vezi Strategia națională de ordine și siguranță publică 2015-2020
66
Tabelul nr. 23 Evoluţia PIB, a cheltuielilor totale şi a cheltuielilor pentru ordine publică şi siguranţă naţională, în perioada 2000
– 2016
PIB Cheltuieli totale Cheltuieli cu Pondere cheltuieli cu ordinea
Ani (mil. lei preţuri bugetul de stat ordine publică şi publică şi siguranţa naţională
curente) (mil. lei preţuri curente) siguranţă naţ. % în PIB % în total chelt.
2000 80.985 14.376 1.129 1,4 7,9
2001 117.946 18.401 2.002 1,7 10,9
2002 152.017 23.639 2.538 1,7 1,7
2003 197.428 29.108 3.240 1,6 11,1
2004 247.368 35.132 3.885 1,6 11,1
2005 287.200 37.018 2.881 1,0 7,8
2006 342.400 43.655 6.904 2,0 15,8
2007 404.700 64.374 10.094 2,5 15,7
2008 503.958 80.889 11.507 2,3 14,2
2009 491.274 89.852 10.597 2,2 11,8
2010 513.641 102.628 10.757 2,4 10,5
2013 637.583 216.168 14.270 2,2 6,6
2014 666.637 225.808 15.481 2,3 6,9
2015 711.103 243.426 16.691 2,3 6,9
2016 761.474 242.204 15.550 2,0 6,4
Sursa:Prelucrare după Huba Cătălina Carmen, „Evoluţia dinamică şi structurală a cheltuielilor pentru ordine publică şi siguranţă
naţională”, Finanţele şi stabilitatea economică în contextul crizei financiare, 11-12 dec. 2009 şi INSSE, http://www. insse.ro/
cms/files/Anuar%20 statistic/21/21% 20Finante_ro.pdf
Dinamica în valori nominale a cheltuielilor bugetare şi a celor de ordine publică şi siguranţă naţională din România în
perioada 2000-2010, denotă creşteri puternice de peste 7 ori pentru cheltuielile bugetare şi de aprope 11 ori pentru
cheltuielile de ordine publică şi siguranţă naţională, faţă de o creştere de numai 6,4 ori a PIB. Se constată două puncte
de inflexiune în dinamica ascendentă mai sus menţionată, respectiv anul 2005 şi anul 2009.
Acestea reprezintă evoluţii generate de caracterul electoral al celor doi ani.Cheltuielile pentru ordine publică şi
siguranţă naţională, diferă de la o ţară la alta. În ţările din UE, acestea au ponderi în totalul cheltuielilor publice între
1,8% în Danemarca şi 6,8% în Bulgaria, media UE fiind în 2015 de 3,7%.
Ponderea acestor cheltuieli în PIB variază de la un maxim de 2,8% în Bulgaria la un minim de 1% în Danemarca şi
Luxemburg, media UE fiind în 2015 de 1,8%. În România ponderea este 6,9% în total cheltuieli bugetare şi 2,3% în PIB,
în anul 2015.24

24
Vezi Eurostat, Newsrelease, nr. 39/2017
67
5.5. Cheltuielile publice privind apărarea
Cheltuielile pentru apărare răspund unor necesităţi colective de asigurare a independenţei naţionale şi a climatului de
pace, exprimând în acelaşi timp preocuparea pentru dezvoltarea continuă a funcţiei externe a statului.
Cheltuielile pentru apărare sunt cheltuieli neproductive, care consumă definitiv o parte din PIB şi de aceea ele trebuie
să reprezinte o tendinţă de reducere în timp a volumului lor. Totuşi, trebuie ţinut cont că nivelul acestor cheltuieli
depinde şi de factori externi (mondiali sau regionali) şi că aceştia nu sunt întotdeauna de natură să provoace o
micşorare a cheltuielilor militare.
Pe total, cheltuielile militare la nivel mondial cunosc o tendinţă de creştere (în 1988 peste 1.563 miliarde dolari, iar în
2014, 1.711 miliarde dolari).25
Şi în structură, se constată o menţinere şi chiar o creştere a consumurilor de resurse umane în cercetarea ştiinţifică din
domeniul militar. În acest domeniu sunt antrenate multe cadre bine pregătite, iar cheltuielile de cercetare-dezvoltare
cu caracter militar reprezintă 20-25% din cheltuielile mondiale pentru toate destinaţiile.
Unele ţări, însă, au mari câştiguri de pe urma creşterii producţiei militare şi anume din exportul de armament.Situaţia
principalelor ţări exportatoare de armament şi valoarea acestor exporturi în anul 1993 se prezintă astfel:
Tabelul nr.24 Principalele ţări exportatoare şi importatoare de armament

Nr. Ţări exportatoare de armament Ţări importatoare de armament

crt. Ţara Exporturi (în mld. $) Ţara Importuri (în mld. $)
1 SUA 59,0 Turcia 14,0
2 Rusia 25,0 India 12,0
3 Germania 10,0 Egipt 8,0
4 Marea Britanie 5,5 Arabia Saudită 7,5
5 Franţa 5,3 Ungaria 6,0
6 Cehia 2,7 Japonia 5,5
7 China 2,4 Iran 5,0
8 Coreea de Nord 2,3 Indonezia 4,8
9 Italia 2,0 China 4,5
10 Israel 1,3 Taiwan 4,2

Odată cu trecerea timpului situaţia nu s-a schimbat radical. Aproximativ aceleaşi ţări sunt în continuare mari
exportatoare de arme, respectiv: SUA, Rusia şi Germania.
În ceea ce priveşte ţările importatoare, deşi ierarhia s-a schimbat, aproximativ aceleaşi ţări se înarmează continuu,
respectiv: India, China, Arabia Saudită, în rândul marilor ţări importatoare intrând şi Pakistan sau Koreea de Sud.
Evoluţia descrisă şi cele mai mari firme producătoare de armament în anul 2013, se poate observa în tabelele
următoare.
Tabelul nr.25 Cele mai importante ţări exportatoare şi importatoare de arme în perioada 2010–2014

Nr. % în total exporturi de % în total importuri

Exportator Importator
crt. arme de arme
1 SUA 31 India 15
2 Rusia 27 China 5
3 Germania 5 Arabia Saudită 5
4 Franţa 5 Emiratele Arabe Unite 4
5 China 5 Pakistan 4

25
vezi http://www.sipri.org/database
68
 6 M. Britanie 4 Australia 4
7 Spania 3 Turcia 3
8 Italia 3 SUA 3
9 Ukraina 3 Koreea de Sud 3
10 Israel 2 Singapore 3
Sursa: SIPRI Yearbook 2015
Tabelul nr.26 Cei mai importanţi producători de arme în anul 2013

Vânzări de arme Profit (md.

Nr.crt. Firma producătoare
(md. USD) USD)
1 Lockheed Martin 35,490 2,981
2 Boeing 30,700 4,585
3 BAE Systems (UK) 26,820 275
4 Raytheon 21,950 2,013
5 Northrop Grumman 20,200 1,952
6 General Dynamics 18,660 2,357
7 EADS (trans-Europe) 15,740 1,959
8 United Technologies 11,900 5,721
9 Finmeccanica (Italy) 10,560 98
10 Thales (France) 10,370 761
Sursa: SIPRI Yearbook 2015
Evoluţia ţărilor cu ele mai mari cheltuieli militare întocmită de Institutul Internaţional de Cercetare pentru Pace din
Stockholm (SIPRI) până în anul 2014 arată astfel:

Tabelul nr. 27 Ţările cu cele mai mari cheltuieli militare în anul 2014 şi România
2011 2012 2013 2014

Nr.crt. Ţara Total Total Total

Total chelt. % din % din
% din PIB chelt. (md. chelt. (md. chelt. (md. % din PIB
(md. USD) PIB PIB
USD) USD) USD)
1 SUA 711,3 4.6 684,8 4,2 639,7 3,8 609,9 3,5
2 China (estim) 147,3 2,0 169,6 2,0 191,2 2,0 216,4 2,1
3 Rusia (estim) 70,2 3,7 81,1 4,0 87,8 4,2 84,5 4,5
4 Arabia Saudită 48,5 7,2 56,5 7,7 67,0 9,0 80,8 10,4
5 Franţa 64,6 2,3 60,0 2,3 62,4 2,3 62,3 2,2
6 M.Britanie 60,3 2,4 58,5 2,4 56,9 2,2 60,5 2,2
7 India 49,6 2,6 47,2 2,5 47,4 2,5 49,9 2,4
8 Germania 48,1 1,3 46,5 1,4 47,7 1,3 46,5 1,2
9 Japonia 60,5 1,0 60,0 1,0 48,7 1,0 45,8 1,0
10 Koreea de S. 30,9 2.6 31,7 2.6 33,9 2.6 36,7 2.6
11 Brazilia 36,9 1.5 33,9 1.5 32,9 1.5 31,7 1.4
12 Italia 38,1 1,7 33,7 1,7 33,9 1,6 30,9 1,5
11 România 2,4 1,3 2,3 1,4 2,5 1,3 2,5 1,3
Sursa: prelucrare după http://www.sipri.org/database accesat la 31.10.2015

SUA utilizează 43% din bugetul global pentru apărare, în timp ce în Europa acesta a scăzut cu 0,8%, pe fondul recesiunii
economice. Germania şi Italia au înregistrat scăderi ale bugetelor alocate apărării.
În anul 2015 institutul suedez SIPRI a prezentat analiza cheltuielilor militare mondiale, care cu un total de 1.711 miliarde
$ în 2014, reprezintă o scădere cu 1,9% în termeni reali, faţă de 2011, aşa cum se vede în tabelul de mai jos.

69
Scăderea a avut loc ca urmare a reducerii cheltuielilor militare în SUA şi Europa de Est, reduceri compensate în cea mai
mare parte ca urmare a creşterii cheltuielilor în Asia, Orientul Mijlociu şi Africa. Politica de austeritate a determinat
scăderea cheltuielilor militare şi în UE.
Începând cu anul 2008, 18 din cele 31 de state membre UE şi NATO au redus cu peste 10% cheltuielile militare în
termeni reali.
Pe zone geografice remarcăm cea mai mare creştere a cheltuielilor în Europa de Vest +15,0%, Orientul Mijlociu 24,5,3%
şi Africa 34,4%. În zona Europei de Est cheltuielile militare ale Ucrainei au crescut cu 24%, iar cele ale Rusiei au crescut
cu 44% (+25,8 miliarde $ în 2014 faţă de 2010). China se situează pe primul loc cu o creştere a cheltuielilor de 75,5%
(+93,1 miliarde $ în 2014 faţă de 2010).
Tabelul nr. 28 Evoluţia cheltuielilor militare pe plan mondial în perioada 2010-2014 (md.USD)

Regiunea 2010 2011 2012 2013 2014

Africa 34,6 38,9 40,4 43,9 46,5
Africa de Nord 12,1 15,2 16,3 17,9 19,2
Africa Sub-Sahariană 22,5 23,7 24,1 26,0 27,2
America 815 805 768 718 677
America Centrală şi Caraibe 7,5 7,8 8,5 9,0 9,8
America de Nord 741 732 691 636 596
America de Sud 66,3 65,1 68,8 72,6 72
Asia şi Oceania 356 371 388 403 423
Asia Centrală şi de Sud 61,7 62,9 63,2 63,7 65,0
Asia de Est 265 280 297 312 329
Oceania 29,3 28,8 27,8 27,6 29,5
Europa 394 387 392 389 391
Europa de Est 298 287 280 273 266
Europa de Vest 73,1 78,6 90 94 102,1
Europa Centrală 22,6 22,1 21,9 21,4 22,7
Orientul Mijlociu 139 141 151 165 173
TOTAL 1738 1744 1740 1719 1711
Sursa: SIPRI Yearbook 2015

Cheltuielile pentru apărare, în ţara noastră, servesc întreţinerii şi dotării forţelor armate. Acest fapt se datorează
redimensionării, profesionalizării, restructurării şi disponibilizării efectivelor din forţele armate pentru trecerea la o
armată de profesionişti faţă de noile obiective ale Ministerului Apărării, îndeplinirea obligaţiilor şi angajamentelor
asumate prin documente internaţionale, continuarea participării la misiuni internaţionale organizate sub egida NATO,
UE sau a altor organisme internaţionale.
Ele cuprind şi cheltuieli de integrare euroatlantică, pentru participarea la „Parteneriatul pentru Pace” sau participarea
la operaţiuni de menţinere a păcii. Peste 52% din total sunt cheltuieli curente, iar restul cheltuieli de capital şi
rambursări de credite externe.În România volumul cheltuielilor militare, în perioada 1990-2016 au evoluat astfel:
Tabelul nr.29 Evoluţia cheltuielilor cu apărarea în România
Indicatori 1990 1995 2000 2005 2007 2010 2013 2014 2015 2016
Cheltuieli pentru apărare (mil lei) 298 1.526 1.406 3.968 4.158 3.929 4.968 5.694 6.769 6.849
% în total cheltuieli 9,0 6,0 9,4 10,2 6,5 3,8 2,3 2,5 2,8 2,8
% în PIB 3,5 2,1 n/a n/a n/a 1,5 0,8 0,9 1,0 0,9
Sursa: Prelucrare după INSSE, http://www. insse.ro/ cms/files/Anuar%20 statistic/21/21% 20Finante_ro.pd și mfinante.ro

70
5.6. Cheltuielile pentru servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape
Aceste cheltuieli au crescut uşor în UE comparativ cu anul 2005. Ele includ managementul deşeurilor, reducerea a
poluării, protecţia biodiversităţii şi a peisajului, precum şi cheltuielile cu privire la dezvoltarea locuinţelor, dezvoltare
comunitară (alimentare cu apă şi iluminat stradal).
Ameninţările globale care apasă astăzi asupra mediului amintesc faptul că bunăstarea socială nu se reduce la o simplă
acumulare de bunuri şi servicii. În faţa amplorii ameninţărilor care vizează mediul înconjurător, omul a devenit
conştient de apartenenţa sa la un ecosistem planetar, care îl integrează şi îl depăşeşte în complexitate şi dimensiune.
Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a statului şi sunt efectuate de acesta pentru
menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe care dezvoltarea economică le-ar putea avea
asupra mediului natural.
Această concepţie, apărută la începutul anilor „70” şi a fost menţionată în lucrarea „Limitele dezvoltării” (Clubul de la
Roma, 1972), este cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupune concomitenţa dezvoltării economice cu, cel puţin,
păstrarea parametrilor de mediu.
Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul public al mediului înconjurător şi de faptul că
alterarea lui afectează întreaga comunitate. Statul intervine, dar nu este echitabil şi nici raţional ca eforturile de
refacere şi păstrare a caracteristicilor de mediu natural să fie suportate de întreaga societate în mod solidar. De aceea,
în finanţarea acestor acţiuni, primează principiul „poluatorul plăteşte”.
În 2010, Cipru, a înregistrat cele mai mari valori, 3,1% din PIB. Cele mai mici procente s-au înregistrat în Estonia 0,3%
din PIB, aşa cum se prezintă în tabelul de mai jos.
Tabelul nr. 30 Evoluţia ponderii cheltuielilor pentru servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape în PIB în unele ţări din
UE (% din PIB)
Total cheltuieli
Ţara 2005 2006 2007 2008 2009 2010
mil. euro 2010
Germania 1,5 1,4 1,2 1,1 1,4 1,4 33.180
Marea Brit. 1,7 2,0 2,1 2,1 2,6 2,3 39.300
Franţa 2,6 2,8 2,8 2,7 3,0 2,9 55.891
Grecia 0,9 0,9 0,9 0,9 1,1 1,0 2.224
Polonia 2,1 1,9 1,8 1,8 1,9 1,7 6.178
România 1,9 1,9 1,9 1,8 2,0 2,0 2.534
Bulgaria 1,4 1,8 2,7 2,2 2,6 1,7 619
Spania 1,8 1,7 1,8 2,0 2,2 2,1 22.163
Italia 1,6 1,5 1,5 1,6 1,7 1,5 24.718
Austria 1,1 1,1 1,1 1,0 1,2 1,2 3.458
Irlanda 2,4 2,6 3,3 3,2 3,4 2,9 4.619
Portugalia 1,2 1,4 1,3 1,4 1,3 1,3 2.299
Danemarca 1,2 1,0 1,1 1,0 1,1 0,9 1.979
Suedia 1,2 1,1 1,1 1,1 1,2 1,0 3.725
Cipru 2,8 2,8 3,1 3,2 3,5 3,1 550
Estonia 1,1 0,8 1,5 1,7 1,1 0,3 36
EURO 17 1,8 1,7 1,7 1,7 1,9 1,9 171.074
EU 27 1,8 1,7 1,7 1,7 1,9 1,9 230.125
Sursa: Prelucrare după Eurostat, „Statistics in focus” nr. 42/2011şi 33/2013

71
Cele mai importante cheltuieli din acest capitol sunt rezervate cheltuielilor privind protecţia mediului. Mult timp,
calitatea mediului înconjurător a fost percepută ca o grijă nefondată dar acum, aceasta constituie una din cele mai
stringente probleme globale ale omenirii, deoarece nu mai este vorba numai de conservarea cadrului natural, ci este
pusă sub semnul întrebării însăşi supravieţuirea speciei umane.
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite/cheltuite de agenţii economici (penalităţi
pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea mediului/ combaterea poluării,
impozite/taxe/redevenţe pentru consumul factorilor de mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru
protecţia mediului/combaterea poluării, credite/ajutoare de la organisme internaţionale.
Cheltuielile pentru protecţia mediului reprezintă măsura economică a eforturilor pe care societatea le realizează pentru
a răspunde problemelor generate de starea mediului, într-o anumită etapă, ele referindu-se la următoarele activităţi:
protecţia calităţii aerului şi a climei, protecţia calităţii apelor, managementul deşeurilor, protecţia solului şi a apelor
subterane, reducerea zgomotului şi a vibraţiilor, protecţia surselor naturale şi conservarea biodiversităţii, proteţia
împotriva radiaţiilor, cercetare-dezvoltare, administrarea generală a mediului, educaţie, instruire, informare, alte
activităţi specifice.
În România cheltuielile totale de protecţie a mediului (CTPM) se determină prin însumarea următoarelor elemente :
- Investiţiile totale (It), ce includ investiţiile efectuate de producătorii nespecializaţi din activităţi industriale, de
producătorii specializaţi şi cele efectuate de administraţia publică locală;
- Cheltuieli curente interne totale (CCIt), obţinute prin adunarea cheltuielilor curente interne efectuate de producătorii
nespecializaţi, specializaţi şi a celor efectuate de administraţia publică locală.
Costurile de mediu sunt cele legate de degradarea efectivă sau potenţială a activelor naturale datorită activităţilor
economice.
Pentru a putea determina eficienţa activităţii agricole trebuie calculate şi suportate costurile de mediu de către unii
ageţi economici sau chiar de agricultori dacă aceştia contribuie direct la poluarea mediului înconjurător.
În România, cheltuielile pentru protecţia mediului reflectă fluxurile de finanţare a mediului şi includ plăţile pentru
activităţile economice care au ca scop producerea de servicii specifice pentru prevenirea, reducerea sau combaterea
pagubelor aduse mediului.
Acestea sunt grupate în: investiţii şi cheltuieli curente care la rândul lor includ cheltuielile curente interne (salariile şi
contribuţiile sociale, consumurile de materii prime, combustibili, energie, apă şi alte materiale auxiliare, cheltuieli
pentru cercetare-dezvoltare, instruire, informare, administrare de mediu) şi cheltuielile curente externe (cheltuieli
pentru servicii de protecţia mediului cumpărate de la terţi şi pentru taxe cu titlu de mediu plătite ).
Domeniile de mediu se referă la activităţile specifice pentru protecţia mediului, respectiv: protecţia aerului,
protecţia apei, managementul deşeurilor, protecţia solului şi a apelor subterane, protecţia resurselor naturale şi
conservarea biodiversităţii, combaterea zgomotului şi a vibraţiilor, alte domenii (cercetare-dezvoltare în domeniul
mediului, administrarea generală a mediului, instruire).
În anul 2012, cheltuielile pentru protecţia mediului la nivel naţional au fost de aproximativ 17,3 miliarde lei,
reprezentând 3,0% din PIB comparativ cu 3,2% în anul 2011, 2,0% în anul 2009 şi 1,8% în anul 2008.

72
 Tabelul nr.31 Cheltuielile pentru protecţia mediului pe sect. de activitate şi categorii de cheltuieli, 2010 (mii lei)
din care
Total
Sectoare de activitate Cheltuieli curente
cheltuieli Investiţii
interne externe
Producători
7.054.426 2.353.193 3.495.240 1.205.993
nespecializaţi
Silvicultură, exploatare
forestieră şi servicii 52.881 26.014 15.064 11.803
anexe
Industria extractivă 676.606 403.769 120.565 152.272
Industria prelucrătoare 3.354.904 389.913 2.591.272 373.719
Producţia şi furnizarea
de energie electrică şi
1.315.438 577.780 240.800 496.858
termică, gaze şi apă
caldă
Captarea, tratarea şi
1.481.594 899.645 486.235 95.714
distribuirea apei
Construcţii 83.127 5.228 37.248 40.651
Transporturi 89.876 50.844 4.056 34.976
Producători specializaţi 10.208.965 499.699 8.597.637 1.111.629
Administraţie publică
3.571.218 1.263.309 1.049.767 957.367
locală
TOTAL 20.834.609 4.116.201 13.142.644 3.274.989
Sursa: Comunicat de presă nr. 253 din 22.10.2013 al Institutului Naţional de Statistică

La nivel naţional ponderea investiţiilor producătorilor nespecializaţi a reprezentat 57,2 %, din totalul investiţiilor pentru
protecţia mediului, urmată de cea a administraţiei publice (30,7 %) şi a producătorilor specializaţi (12,1 %).
În industria prelucrătoare s-au realizat 47,6% din cheltuielile pentru protecţia mediului a producătorilor nespecializaţi,
în timp ce sectorul „Captarea, tratarea şi distribuirea apei”, a absorbit 21,0 %, iar sectorul „Producţia şi furnizarea de
energie electrică şi termică, gaze şi apă caldă” 18,6%.
Pe domenii de mediu, cele mai mari cheltuieli s-au înregistrat pentru managementul deşeurilor (57,4 % din totalul
cheltuielilor pentru protecţia mediului), urmate de cheltuielile pentru protecţia apei (18,5%) şi de cheltuielile peentru
alte domenii de mediu (14,3%), aşa cum rezultă din tabelul de mai jos.
Unul dintre cele mai importante instrumente economice folosite de politica de mediu din România îl constituie Fondul
de mediu.
Tabelul nr. 32 Cheltuielile pentru protecţia mediului pe domenii de mediu şi categorii de producători, 2012
Producători Producători
Domenii de mediu Total (mii lei) Administraţie Publică
nespecializaţi specializaţi
Protecţia aerului 1.197.834 943.819 85.676 168.339
Protecţia apei 3.251.824 1.747.081 88.415 1.416.328
Managementul deşeurilor 10.080.456 378.849 8.751.153 950.454
Protecţia solului şi a apelor subterane 324.425 285.030 25.308 14.087
Protecţia resurselor naturale şi
185.726 155.094 26.182 4.450
conservarea biodiversităţii

Alte domenii de mediu 2.519.354 2.338.560 120.602 60.192

Sursa: Comunicat de presă nr. 256 din 22.10.2012 al Institutului Naţional de Statistică

73
Fondul de mediu este un instrument economico – financiar specific şi propriu tranziţiei, de refacere a mediului degradat
de utilizarea neraţională a acestuia în perioada regimului comunist şi de degrevare parţială a dezvoltării economice de
costurile ridicate ale recuperării capitalului natural. Fondul de mediu este acel organism care finanţează aceste
investiţii.
Veniturile fondului provin, în primul rând, din tarife şi taxe de poluare, pe baza principiului „poluatorul plăteşte”,
conform căruia entităţile care poluează contribuie la suportarea costurilor de prevenire şi control al poluării.
Cele mai importante contribuții la Fondul pentru mediu sunt datorate în România pentru: materialele aferente
ambalajelor și anvelopele introduse pe piața românească (produse în România, importate sau achiziționate din alte
state membre ale UE), care sunt aplicate la diferența dintre cantitățile efectiv colectate și valorificate și obiectivele
legale de colectare și valorificare; uleiurile introduse pe piața românească (0,3 lei per kg); emisiile de poluanți în
atmosferă, provenind de la surse fixe (de exemplu fabrici, centrale electrice), care depind de tipul de poluant; pungile
din materiale ne-biodegradabile livrate clienților (0,1 lei pe pungă); substanțe periculoase (2% din valoarea
substanțelor periculoase plasate pe piața națională).
Firmele care introduc pe piața românească echipamente electrice si electronice, baterii si acumulatori, trebuie să
finanțeze colectarea și reciclarea deșeurilor aferente

74