Sunteți pe pagina 1din 8

Factori de influenta asupra evolutiei cheltuielilor publice

Definitie
Componenta a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, cheltuielile publice reprezintă etapa următoare
constituirii fondurilor publice şi se referă la distribuirea acestor resurse băneşti către diferite obiective
sociale sau economice (reglementate de către programe guvernamentale).
,,Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe
de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia utilizării şi repartizării resurselor
financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia ”. (I. Văcărel, Finanţe publice, pag. 147).
Aceste cheltuieli vizează diverse plăţi pentru atingerea obiectivelor conforme politicii statului (servicii
publice generale, acţiuni socio-culturale etc.). În funcţie de destinaţia lor, se poate vorbi despre cheltuieli
publice (cheltuielile publice) care consuma definitiv o fracţiune a PIB (plătire curente de instituţiile
publice) şi despre cheltuieli publice care reprezintă o avansare de PIB (exprimă contribuţia statului la
producerea brută de capital de natură materială sau nematerială).
Cheltuielile publice totale reprezintă suma cheltuielilor efectuate de tipurile diverse de administraţii
publice.
Cheltuielile publice totale consolidate cuprind: cheltuieli publice ale administraţiei publice centrale
(finanţate de la bugetul de stat, din fondurile securităţii sociale şi fonduri speciale) plus cheltuieli publice
ale subdiviziilor politice şi administrative intermediare plus cheltuieli publice ale autorităţilor
supranaţionale.
Cheltuielile publice inglobeaza:
- cheltuieli publice efectuate de administratiile centrale de stat, din fondurile bugetare si extrabugetare;
- cheltuielile colectivitatilor locale ale unitatilor administrativ teritoriale;
- cheltuielile organismelor internationale din resursele publice prelevate de la membrii acestora;
- cheltuielile finantate din fondurile asigurarilor sociale de stat.
Trebuie făcută o distincţie clară între cheltuielile publice şi cele bugetare, acestea din urmă fiind o
subcategorie. Cheltuielile publice cuprind în sfera lor: cheltuieli bugetare, cheltuieli din fonduri cu
destinaţie specială, cheltuieli extrabugetare şi cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei publice.
Cheltuielile publice se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi :
- se refera la satisfacerea unor preferinte colective stabilite pe baza optiunilor colective (se considera ca
exista un anumit grad de omogenitate a preferintelor) ;
- privesc finantarea realizarii de bunuri si servicii publice , dar si transferuri in scopul redistribuirii
veniturilor in societate ;
- sunt facute de un intermediar (statul) , beneficiarii bunurilor si serviciilor publice neputand face legatura
directa dintre contributia lor la aceste cheltuieli (impozite platite) si beneficiile obtinute din utilizarea
(consumarea) bunurilor si serviciilor publice ;
- marimea lor depinde de mai multi factori : inclinatia populatiei spre consumul de bunuri si servicii
publice , potentialul economic al tarii,ideologia partidelor aflate la putere , etc.
-Cheltuielile publice se materializeaza in utilitati (bunuri) publice, semipublice, precum si in alte sectoare
si domenii de activitate strans legate de interesele generale ale membrilor societatii.
Efectuarea cheltuielilor publice din fondurile financiare ale statului, poate avea loc numai daca sunt
respectate anumite principii.
Principiile ce trebuie respectate se refera la:
- orice cheltuiala publica poate fi realizata numai daca este prevazuta intr-un act normativ. In acest sens
trebuie respectate prevederile legii finantelor publice care reglementeaza, in principiu, regimul
cheltuielilor publice si a legii privind adoptarea bugetului de stat prin care se stabileste pentru un an
financiar marimea creditelor bugetare alocate pentru fiecare destinatie. Este de mentionat faptul ca fara o
autorizare expresa nicio cheltuiala nu poate fi realizata chiar daca a fost prevazuta intr-un act normativ;
- cheltuielile publice pot fi efectuate numai in conditiile exercitarii unui control financiar riguros privind
oportunitatea si necesitatea cheltuielilor. Fiind vorba de cheltuirea unor resurse publice, trebuie respectat
si un regim sever de economii in procesul angajarii banilor publici;
- cheltuielile publice nu se pot efectua in mod automat, chiar daca au fost prevazute, in mod expres, intr-
un act normativ, ci pe masura justificarii sumelor acordate anterior in conditiile realizarii indicatorilor
specifici;

- orice cheltuiala publica se poate realiza, in principiu, numai din bugetul administratiei centrale de stat
sau din bugetele locale in functie de subordonarea institutiei publice sau a beneficiarului de alocatie
bugetara;
- sumele alocate pentru efectuarea cheltuielilor publice se caracterizeaza prin nerambursabilitate.
Dinamica cheltuielilor publice are în vedere modificarea a şase indicatori:
• creşterea nominală şi cea reală a cheltuielilor publice;
• schimbarea raportului cheltuielilor publice în PIB
• schimbarea volumului mediu al cheltuielilor publice pe cap de locuitor;
• schimbarea structurii cheltuielilor publice;
• corelaţia dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB;
• elasticitatea cheltuielilor publice raportată la PIB .
Factori
În contextul mai larg al evolutiei cheltuielilor publice, analiza acestora evidentiaza influenta exercitata de
catre o multitudine de factori cu semnificatii diferite. Tendinta generala de crestere si chiar ritmul mai
rapid al cheltuielilor publice fata de cel al P.I.B. pot fi explicate prin actiunea urmatoarelor grupuri de
factori de influenta:
a) factori demografici. Asupra volumului si structurii cheltuielilor publice au exercitat si
exercita o puternica influenta cresterea populatiei globului, precum si modificarile structurale ale acesteia
pe vârste, categorii socio-profesionale etc. Modificarea numarului si structurii populatiei pe categorii de
vârsta si socio-profesionale apare ca factor cu influenta importanta asupra evolutiei cheltuielilor publice
prin prisma actiunilor cu caracter social ce se finanteaza, mai ales, pentru protejarea celor din categoriile
de vârsta mica sau înaintata. Asa, de exemplu, cresterea duratei medii de viata apare ca element cu impact
indirect asupra cresterii proportiei populatiei de vârsta înaintata, pentru care sunt necesare actiuni de
protectie sociala finantate de stat.
Sub aspectul modificarilor pe plan socio-profesional, un element important îl reprezinta cresterea
numarului populatiei ocupate în sectorul public, corelata cu preocuparile pentru dezvoltarea cadrului
adecvat reciclarii fortei de munca, restructurari si recalificarii profesionale, pe fundalul extinderii
actiunilor vizând securitatea si protectia sociala.
b) factori economici. Din aceasta grupa de factori, o influenta majora exercita gradul de
dezvoltare economica si de modernizare a economiei fiecarei tari, ca si cel de implicare a statului în
sustinerea progresului economic, în general, inclusiv prin actiuni de stabilizare a economiei si de stimulare
a cresterii economice. În acest cadru, este de remarcat faptul ca în majoritatea tarilor, statul s-a implicat în
economie, atât prin sprijinirea cu subventii a sectorului privat al acesteia, cât si prin dezvoltarea sectorului
economic public, creând si dezvoltând unele ramuri sau subramuri economice, considerate de interes
strategic national etc., ceea ce a determinat sporirea cheltuielilor publice în ansamblu.
În acelasi sens, odata cu aparitia fenomenelor destabilizatoare în economie si societate, de tipul crizelor si
somajului, a devenit necesara si s-a realizat
interventia statului prin cheltuieli publice pentru contracararea conjuncturii nefavorabile, relansarea
economiei si cresterea economica durabila.Un factor economic cu influenta semnificativa asupra cresterii
cheltuielilor publice în expresie nominala îl reprezinta moneda nationala. În majoritatea tarilor lumii, în
secolul nostru, s-a manifestat, adesea, cu putere fenomenul deprecierii monetare, uneori provocata de catre
stat, tocmai pentru a finanta cheltuieli publice sporite, având ca efect direct cresterea sumei absolute a
cheltuielilor efectuate, care a fost net superioara cresterii reale a consumurilor publice. Evolutia
cheltuielilor publice in marime absoluta, adica in preturi curente, este influentata de modificarea puterii de
cumparare a monedei nationale. Accentuarea proceselor inflationiste determina majorarea preturilor si
implicit cresterea nominala a cheltuielilor pe care statul le efectueaza cu procurarea unei cantitati
determinate de bunuri si servicii.

Se inregistreaza astfel o crestere nominala mai rapida a cheltuielilor publice comparativ cu cresterea
reala a acestora. Cresterea nominala rezulta din compararea cheltuielilor statului exprimate in preturi
curente, iar cresterea reala din compararea cheltuielilor statului exprimate in preturi constante.
c) factori sociali. Într-o acceptiune mai larga, factorii sociali s-au manifestat în conexiune cu cei
economici. Din acest punct de vedere, preocuparea statului pentru o mai buna repartizare a veniturilor în
societate, între indivizi sau grupuri de populatie, si acordarea de sprijin material unor categorii sociale
defavorizate au exercitat o influenta majora în directia cresterii cheltuielilor publice. În acelasi timp,
dezvoltarea retelei de institutii social-culturale, în consonanta cu cerintele de progres si civilizatie, a
determinat sporirea sumelor alocate de stat, în acest scop, contribuind la amplificarea cheltuielilor
bugetare, în ansamblu.
Cu deosebire dupa cel de-al doilea razboi mondial, s-a manifestat o crestere puternica a actiunilor de
protectie si securitate sociala finantate de stat, mai ales, în tarile dezvoltate.
d) Urbanizarea. Fenomen care presupune crearea si dezvoltarea de centre urbane, respectiv
transformarea localitatilor rurale si adaptarea lor la cerintele unei civilizatii superioare, urbanizarea
presupune un consum colectiv sporit de resurse, în general. Astfel, ea a devenit un factor important de
crestere a cheltuielilor cu caracter public la nivelul colectivitatilor de acest tip, concretizându-se prin
finantarea de lucrari publice edilitare, constructii de strazi, canalizare, gospodarie comunala, locuri de
agrement, lacase de cultura etc.
e) factori militari. Factorii cu caracter militar a caror prezenta se leaga, mai ales, cu politica externa a
tarilor, au exercitat o influenta puternic resimtita în dinamica cheltuielilor publice, actiunile cu caracter
militar având aportul cel mai ridicat la sporirea dimensiunilor acestora, în majoritatea tarilor lumii. În
acest sens, sunt de remarcat analizele întreprinse si concluziile la care au ajuns cercetatorii acestui
domeniu. Astfel, studiile efectuate de catre americanul Harold Groves, atrag atentia asupra faptului ca una
din cauzele majore ale cresterii cheltuielilor publice au fost razboaiele, în general si cele doua razboaie
mondiale în special. La rândul sau, germanul Robert Nöll von der Nahmer constata ca factorii principali
care explica cresterea cheltuielilor publice sunt înarmarile, razboaiele si lichidarea urmarilor razboaielor,
iar americanul James Buchanan conchide ca cheltuielile federale (SUA) au crescut în salturi, cele mai
spectaculoase având loc în timp de razboi.
f) factori politici. Actiunea acestor factori decurge, în principal, din optiunile gruparilor politice aflate la
putere într-o tara sau alta. Un rol decisiv, în acest sens l-a avut trecerea de la statul-jandarm la statul-
providenta. Politica de stat interventionista este orientata, doctrinar, spre implicarea mai profunda a
acestuia în viata sociala si economica, presupunând cheltuieli publice mult sporite. Spre deosebire,
guvernele de orientare liberala promoveaza, de regula, o politica ce se opune interventiei statului, mai ales,
în economie, ceea ce antreneaza o limitare a actiunilor finantate de stat, respectiv a cheltuielilor publice.
Mai mult, guvernele de orientare social-democratica, care pun accentul pe protectia oferita de stat
categoriilor sociale defavorizate, privilegiaza interventia prin cheltuieli publice si realizeaza, astfel, o
redistribuire mai accentuata între membrii societati.
Factorul politic determina si politica fiscala, influentand astfel si perceptia contibuabilului.
Ideea de iluzie fiscala este propusa si ca motiv pentru cresterea cheltuielilor guvernamentale. Aceasta este
situatia in care ignoranta sau lipsa de interes il fac pe contribuabil sa nu fie constient de povara fiscala
exercitata de impozite asupra veniturilor sau bogatiei sale. In cazurile cand impozitul este retinut direct ,
platitorul isi da seama numai de plata neta, dar nu si de toate sumele retinute. Cu cat impozitul este mai
putin vizibil (cum ar fi cel pe stat de plata, pe consum, TVA–ul), cu atat este platitorul mai putin constient
de povara globala a fiscalitatii. El nu cunoaste nici deciziile de cheltuieli publice. Asadar, daca un guvern
pus in fata unei cresteri a cererii aplica un impozit mai putin vizibil asupra platitorului acesta are iluzia ca
situatia lui a ramas neschimbata.

De asemenea, cresterea nivelului cheltuielilor guvernamentale apare atunci cand cetatenii compara nivelul
de venit public si de servicii din tara lor cu cel existent in alte tari mai dezvoltate. Acest comportament se
numeste efect de demonstrare .
Fiecare tara are un nivel propriu de cheltuieli publice si de servicii. Dar exista tendinta de urmare a altor
tari in ce priveste nivelul de venituri publice si de servicii, in urma unor presiuni publice sau din proprie
initiativa a guvernului, acest lucru reflectandu-se intr-o cerere mai mare de cheltuieli publice

g) factorii istorici sau conjuncturali – sunt aceia care isi au originea in perioadele anterioare. Astfel,
contractarea unor imprumuturi determina cheltuieli pentru restituirea acestora in perioadele urmatoare.

Efecte
Cresterea nominala si reala a cheltuielilor publice au determinat specialistii in domeniu sa analizeze
efectele pe care acestea le produc din punct de vedere economic, cu toate ca ele sunt adesea dificil de
determinat cu exactitate.
In acest sens, se constata mai intai un efect direct care se manifesta rapid si care ar parea cel mai
spectacular, apoi se constata un efect indirect, care este uneori mai important.
Efectul direct variaza in functie de tipurile de cheltuieli publice. In general, acesta se manifesta asupra
productiei si consumului.
Astfel, cheltuielile de personal si de ajutor social exercita mai mult o actiune asupra consumului si intr-o
mai mica masura asupra economiilor populatiei. Cresterea acestor cheltuieli determina o crestere a cererii
de bunuri de consum, ceea ce va stimula productia (sau importul in masura in care productia nationala nu
poate raspunde imediat cresterii cererii de consum). Astfel, cresterea pensiilor si a prestatiilor sociale
sporeste cererea gospodariilor familiale si a importurilor; totodata, ea risca insa sa creeze tensiuni
inflationiste si sa agraveze dezechilibrul schimburilor externe fara nici un avantaj ulterior.
Cheltuielile referitoare la functionarea serviciilor publice (comenzi de furnituri si de diverse servicii,
lucrarile de intretinere si de reparatii) si, adesea, cele relative la investitii actioneaza asupra productiei. In
unele sectoare ale industriei, comenzile statului detin o pondere importanta in volumul desfacerilor unor
intreprinderi. Sunt situatii cand unele intreprinderi produc aproape exclusiv pentru stat. In plus, domenii
precum constructiile navale, aeronautice, hidro si termoelectrice depind strict de nivelul cheltuielilor
publice.
Influenta economica a cheltuielilor publice este uneori mai importanta daca se are in vedere efectul lor
indirect. Astfel, distribuirea veniturilor suplimentare catre populatie, sporirea comenzilor publice sau
cresterea cheltuielilor de echipament au ca efect, declansarea unor fenomene economice care depasesc
sfera persoanei sau intreprinderii care beneficiaza de aceasta crestere.

Analiza teoretica a cresterii cheltuielilor publice


Pentru a putea da o interpretare medie a datelor empirice privind dinamica cheltuielilor publice, este
necesara construirea unor metode capabile sa foloseasca in ansamblu factorii economici, politici si sociali
care determina cheltuielile publice si cresterea lor. Sintetizarea unor asemenea influente se regaseste in
macromodelele cresterii cheltuielilor publice.
In cele ce urmeza, prezentam succint urmatoarele trei modele:
1. Modele ale dezvoltarii cresterii cheltuielilor publice.
2. Legea lui Wagner.
3. Studiul clasic a lui Peacock si Wiseman.
1. Modelele dezvoltarii cresterii cheltuielilor publice
Aceasta abordare a problemei este cel mai bine reprezentata in lucrarile lui R.A. Musgrave si
W.W.Rostow. In stadiile de inceput ale cresterii si dezvoltarii economice, investitiile sectorului public, ca
pondere in investitiile totale ale economiei, erau considerate mari. Sectorul public era chemat sa asigure
infrastructura sociala globala, ca de exemplu: drumurile , sistemul de transporturi, sistemul de canalizare,

respectarea legii si ordinii, sanatatea si invatamantul si alte investitii in resurse umane. Se sustine astfel ca
aceste investitii publice erau necesare pentru adaptarea economiei la dinamismul spre stadiile mijlocii ale
dezvoltarii economice si sociale.
In stadiile de mijloc ale cresterii, guvernul continua sa asigure investitii dar de acesta data investitiile
publice sunt complementare cresterii investitiilor private.De-a lungul tuturor stagiilor de dezvoltare,
insuficientele pietii exista si pot impiedica statul catre maturitate. Pornind de la aceasta idee, cresterea
implicarii guvernamentale capabila sa trateze cu insuficientele pietii este sustinuta teoretic si practic.
Astfel, R. Musgrave sustine ca, dupa perioada de dezvoltare, in timp ce investitiile totale , ca proportie in
PIB (PNB), cresc, proportia investitiilor sectorului public in PIB scade. Argumentele lui Rostow sunt ca,
odata ce economia ajunge la stadiul de maturitate preponderenta cheltuielilor publice se va transforma din
cheltuieli publice pentru infrastructura, in cheltuieli sporite pentru educatie, sanatate si asistenta sociala.
Trebuie inteles ca atat modelele lui Musgrave cat si ale lui Rostow sunt vederi largi ale procesului de
dezvoltare. Opiniile lor constituie generalizari obtinute din examinarea unui numar mare de cazuri diferite
de dezvoltare economica.

2. Legea lui Wagner


Economistul german din secolul al XIX-lea, Adolf Wagner, era preocupat sa explice partea PNB insusita
de sectorul public. Concluziile lui au fost formalizate in legea cunoscuta ca “Legea lui Wagner” definita
de el insusi, ca o “lege a extinderii crescande a activitatilor publice si in special ale statului “, astfel:
“Cauzele interne ale extinderii activitatilor statului si, in general a activitatilor publice se pot deduce in
parte din caracterul statului si comunei, stabilind prin experienta la popoarele civilizate aflate in progres,
iar in parte ele rezulta inductiv din diferite fapte din care iese in evidenta extinderea acestor activitati”.
Wagner a subliniat ca aceasta lege “in finante, se poate transforma ca o lege a nevoilor financiare
crescande ale statului si organelor autonome”. Nu rezulta clar daca Wagner se referea la cresterea
proportiei cheltuielilor publice in PIB, cu alte cuvinte cresterea relativa a sectorului public, sau daca el se
gandea la marimea absoluta a sectorului public. Dar, folosind intrerpretarea lui Musgrave, ne putem referi
la legea lui Wagner in urmatorii termeni: daca veniturile pe locuitor intr-o economie cresc, marimea
relativa a sectorului public creste, de asemenea.
Bazele formularii lui Wagner erau empirice. El a observat cresterea sectorului public intr-un numar de
state europene, in SUA si in Japonia in timpul secolului XIX . Fortele care determina aceste miscari in
raportul dintre cheltuielile publice si PNB erau explicate pe seama factorilor politici si economici.
Explicatia lui Wagner privind expansiunea activitatilor la nivelul statelor releva o mare intuitie a autorului.
Chiar din sec. XIX, ei au gasit o explicatie primitiva a ideii moderne de faliment si externalitate. Wagner a
recunoscut ca cu cat economia devine mai indusrializata, cu atat natura relatiilor dintre pietele extinse si
operatorii de pe aceste piete va deveni si mai complexa.
Aceasta complexitate a interactiunii pietii va solicita stabilirea unui sistem de drept care sa administreze
asemenea legi. Urbanizarea si marea densitate a locuitorilor vor conduce la externalitati si suprapopulare
care vor necesita interventia sectorului public. De acce , Wagner a explicat de ce el a observat aparitia
sectorului public ca servicii legale, servicii publice si servicii bancare .
Crestera cheltuielilor publice pentru educatie, recreatie si cultura si pentru serviciile de sanatate si
asistenta sociala era explicata de Wagner in termenii elasticitatii cererii in functie de venituri. Pentru
Wagner, aceste servicii reprezentau cereri superioare sau elstice in functie de venit. De eccea cheltuielile,
publice pentru aceste servicii cresc, pe masura veniturilor reale din economie (deci si a PIB), in proportii
si mai mari decat aceea acheltuielilor publice totale in PIB.
Modelul lui Wagner, desi contine multe aprecieri realiste, prezinta un dezavantaj: nu se bazeaza pe o
teorie bine fundamentata o obtiunii publice.intr-adevar, Wagner si-a prezentat propria sa teorie in afara
problemelor optiunii publice , formuland de fapt o teorie organica a statului. Statul era presupus ca se
comporta ca si cand ar fi vorba de o entitate care ia decizii independent de membrii societatii.

3. Analizele lui Peacock si Wiseman


Studiul lui A.T. Peacock si J.A. Wiseman11 este poate unul dintre cele mai cunoscute analize a dinamicii
cheltuielilor publice . Autorii si-au bazat analizele pe o teorie politica a determinarii cheltuielilor publice,
conform careia guvernele trebuie sa tina seama de dorintele cetatenilor: sa nu plateasca impozite mari si sa
beneficieze de servicii publice sporite. De aceea, ei lasa cheltuielile publice la latitudinea legislativului.
Peacock si Wiseman au vazut alegatorul ca un individ care se bucura de avantajele bunurilor si servicilor
publice, dar caruia nu-I place sa plateasca impozite. Cand decide asupra cheltuielilor publice din bugetul
sau, guvernul urmareste intodeauna reactia electoratului la impozitarea implicata. Aceasta este o varianta a
scolii lui Clark privind impozitele12.
Peacock si Wiseman au abordat impozitarea ca o influienta asupra cheltuielilor publice. Astfel, daca
economia si veniturile cresc in ritm egal, impozitele cresc, de asemenea, in paralel la cote constante de
impunere, ceea ce face posibila cresterea cheltuielilor publice in ritmul cresterii PIB.
In perioadele de transformare sociala, teninta graduala a cresterii cheltuielilor publice este dereglata, dupa
cum apar fenomene de criza economica, foamete, dezastre, pe scara mare care necesita o crestere rapida a
cheltuielilor publice. O asemenea crestere determina guvernul sa mareasca nivelurile de impozitare, care
pot fi privite ca aceptabile de electorat in perioadele de criza. Peacock si W iseman au numit acesta
“efectul de transfer”: in perioadele de criza cheltuielile private sunt transferate cheltuielilor publice. In
perioadele urmatoare crizei, cheltuielile publice nu vor reveni la nivelul initial. Un razboi nu este platit in
intregime din ipozite, pentru ca nici o natuine nu are o asemenea baza de impozitare. De aceea tarile se
imprumuta si sporesc datoriile pe care le suporta in perioadele urmatoare.
Autorii au definit si un alt efect:: “efectul inspectiei”. Ei au sugerat ca acesta provine din vigilenta mai
mare a electoratului cu privire la problemele sociale in timpul perioadei de transformar . Astfel, guvernul
isi exprima scopul programului sau de imbunatasire a conditiilor sociale pe baza perceptiei electoratului
fata de nivelul tolerabil de impozitare , mai mare decit in perioada anterioara, capabil sa finanteze niveluri
inalte de cheltuieli publice, determinate de scopul de consum al guvernului si datoriile existente.
Desi este supusa criticilor, teoria lui Peacock si Wiseman poate fi aplicata fenomenului cresterii
cheltuielilor publice si presiunilor fiscale inregistrate in perioadele de criza economica, contribuind la
explicarea cresterii presiunilor fiscale in asemenea perioade.
Analiza cresterii cheltuielilor publice se poate efectua pornind de la constatarea tendintei de crestere mai
rapida a acestora fata de ansamblul activitatilor economice, exprimat sintetic intr-un indicator agregat
(PIB sau PNB). Un asemenea mod de abordare porneste de la studiul elasticitatii cererii de servicii
publice, a carei marime este supraunitara, situandu-le in categoria bunurilor “superioare”, care au cererea
foarte sensibila la dezvoltarea economica si cresterea nivelului de viata. In asemenea cazuri, cheltuielile
publice cresc mai repede decat PIB sau PNB.
O astfel de abordare a stat la baza studiilor unor cunoscuti autori (A.Wolsfelsperger, Delmas, M. Albert),
care sustin ca societatile dezvoltate si democratice, fata de mentinerea inegalitatilor sociale, crestera
cheltuielilor publice este pretul ce trebuie platit pentru pacea sociala , mentinerea unei anumite coeziuni a
structurii sociale sau chiar supravietuirea sistemului politic si economic .
Alte analize se bazeaza pe studiul ofertei de bunuri publice emanata de la puterea publica, demonstrand
faptul ca cresterea cheltuielilor publice nu rezulta din cererea venita de la agentii privati, ci din
comportamentul de oferta al administratiilor si decidentilor politici care incearca sa maximizeze satisfactia
lor in afara arbitrajului eficient al contribuabililor alegattori. Aceasta teorie emanata de curentul
“optiunilor publice” apartine conceptiei neoliberale despre stat care aplica rationamentul economic in
analiza vietii politice si a optiunilor politice. Acest curent a aparut in 1960 in SUA prin lucrarile lui J.
Buchnan, G. Tullok si alti economisti si s-a dezvoltat puternic in anii ’70 -‘80 prin multiple teze care
denunta nivelurile excesive atinse de cheltuielile publice si de prelevarile obligatorii, pe baza cauzelor
acestor cresterii.
Literatura in domeniul finantelor publice dezvolta tezele privind cresterea cheltuielilor publice si progresia
corelativa a prelevarilor obligatorii. Acestea sunt orientate pe trei etape: piata, politica; birocratia;
fenomenele de asimetrie si de iluzie financiara.

Aceste teorii dezvolta mai multe rationamente privind continutul si rolul deciziei privind cheltuielile
publice si eficienta lor. Ele iau in studiu rolul partidelor politice in formularea optiunilor privind
cheltuielile publice prin redistribuirea resurselor, comportamentele decidentilor si managerilor, ca subiecti
ai birocratiei, si fenomenelor de simetrie si iluzie financiara, prin incercarile puterilor publice de acorda
avantaje anumitor categorii sociale sau anumitor grupuri de interese, impartind finantarea cheltuielilor
asupra unui numar foarte mare de contribuabili, in acest fel exista o asimetrie a avantajelor, cat si a
costurilor putin perceptibile , insa larg dispersate si difuze.
Teoriile curentului “optiunilor publice” au meritul de a fi introdus analize ale comportamentelor publice in
studiul unui domeniu in care acestea joaca in mod efectiv un mare rol.

Eficienta cheltuielilor publice


Eficienta sau eficacitatea cheltuielilor exprima o dimensiune optima a unui raport determinat intre
eforturile financiare (consumul de resurse financiare publice) si efectele comensurabile sau estimative
obtenabile pe seama obiectivelor finantate de catre stat.
In conditiile in care nevoile publice reclama bunuri publice de valori ridicate , in continua crestere si
diversitate, pe de o parte, iar resursele financiare ale statului nu sporesc la fel de rapid, se creaza un
decalaj de ritm, care conduce la o stare permanenta de insuficienta a resurselor necesare. Acest fenomen
se produce in conditiile in care, in mod constient guvernul procedeaza la trierea si ierarhizarea nevoilor
sociale, si , respectiv la dimensionarea cheltuielilor publice , in functie de mai multe criterii: priorotate,
oportunitate,eficienta sau eficacitate a cheltuielilor publice, calitate a serviciilor publice, nivelul
standardelor internationale.
Eficienta sau eficacitatea cheltuielilor publice ocupa din ce in ce mai mult locul principal intre criteriile de
selectare a alternativelor proiectelor de dimensionare a volumului acestora in vederea cuprinderii, in legile
bugetare anuale, prin care cheltuielile se adopta ca sarcini mazime .
Aprecierea eficientei sau eficacitatii cheltuielilor publice setea de competenta a factorilor de decizie
politica si a celor executivi, de coordonare a procesului de utilizare a fondurilor alocate. Pe parcursul
acestui proces pot fi gasite solutii de minimizare a costurilor, a investitiilor sau a cheltuielilor curente
privind serviciile publice. In aplicarea modelelor de evaluare a indicatorilor inscrisi in bugetul anual , ca si
a celor cuprinsi in programe avand ca orizont de timp mediu sau lung, cel mai important obiectiv de atins
trebuie sa fie eficienta utilizarii resurselor. In acest fel, metodele aplicate pot influienta in mod real decizia
financiara a administratiei publice , la care se adauga si puterea de amendament a Parlamentului. Acest
aspect releva echilibrul intre puterea legislativa si cea executiva. Interventiile ulterioare cu ocazia
rectificarii legii bugetare, pe baza unei ajustari in cursul unui exercitiu , trebuie sa se apropie si mai mult
de criteriul eficientei sau eficacitatii cheltuielilor .
Eficienta cheltuielilor se realizeaza in cele mai bune conditii, de optim social atunci cind:
- este posibila alegerea alternativei celei mai putin costisitoare, in raport cu rezultatul final al serviciului
public , pentru care se doreste cresterea cantitativa a serviciului public;
- modernizarea din punct de vedere al producerii serviciului public in vederea maximizarii utilitatilor la
consumator, data de satisfactia performantelor ;
- maximizarea utilitatii la consumator , comportand si latura economica (cel mai mic pret platit si cel mai
mic cost de utilizare);
- puterea de previziune in cadrul unui orizont de timp stabilit .
Coroborarea acestor aspecte implica minimizarea costurilor obiectivelor de finantat , ceea ce permite
costuri sociale minime (fiscalitate mai redusa, renuntari cat mai putine la indeplinirea altor obiective,
deficit bugetar minim si altele); preturi accesibile platite de consumatori (daca asemenea preturi se aplica
in regimuri de producere si distribuire a bunurilor publice); cresterea calitatii consumului de bunuri
publice si, deci, a satisfactiei consumului public. Toate acestea conduc la bunastarea vietii sociale.
Tendinta pe termen lung a cheltuielilor publice.

Cheltuielile publice, alaturi de alti indicatori macroeconomici ca: marimea veniturilor fiscale si marimea
deficitului bugetar, constituie indicatorul cel mai utilizat pentru masurarea gradului interventiei statului in
economie. Dar, deoarece, asa cum am subliniat, cheltuielile publice, propriu-zise, care dau nastere la
consum de fluxuri monetare nu constituie un indicator de masurare cu mare acuratete a gradului de
interventie a statului in economie, care, masurat pe baza marimii cheltuielilor publice, va aparea mai redus
decat este el in realitate.
La problema enuntata deja se mai adauga si altele. Spre exemplu, pentru calcularea indicatorilor amintiti
in vederea stabilirii marimii interventiei statului in economie se folosesc date statistice care necesita o
grija marita din partea utilizatorului. Aceasta face sa nu existe indicatori precisi de masurare a marimii
interventiei statului in economie (marimii statului).
Deoarece exista o legatura destul de stransa intre marimea cheltuielilor publice si alti indicatori, precum
numarul populatiei, venitul acesteia, outputul total si altele, cheltuielile publice in marime absoluta sunt un
instrument de masura inexpresiv. Din aceasta cauza, marimea sectorului public (a statului) este in mod
obisnuit masurata pe baza de indici, prin raportarea cheltuielilor publice la PIB (sau alti indicatori similari,
cum ar fi PNB sau VN).
Indicatorii la care se raporteaza cheltuielile publice pot fi calculati pe baza preturilor pietei, a costului
factorilor si a consumului brut sau net.
Avand in vedere ca, prin definitie, preturile pietei sunt mai mari decat costuri factorilor cu diferenta neta
dintre impozitele indirecte si subventii, indicele care masoara marimea sectorului public va fi mai mic sau
mai mare, dupa cum se foloseste o evaluare sau alta a outputului total la care se raporteaza cheltuielile
publice.
Cel mai potrivit indice de masurare a marimii sectorului public este (se poate demonstra) cel care se
bazeaza pe PIB cuantificat pe seama costurilor factorilor, deoarece el nu reflecta variatiile in structura
veniturilor publice.
Din aceasta cauza el este utilizat pe scara larga, mai ales cand se compara marimea sectorului public intre
diferite tari. Din analiza pe care a facut-o in legatura cu rolurile statului, a reiesit ca, din diverse motive,
statul si-a intarit in timp pozitia atat ca autoritate publica, cat si ca agent economic.